Poezie

Adio Bucovinei

Pe-ale Molnei triste maluri, Unde tulburele-i valuri Mai despart de România pe-o iubită fiică-a sa, Mă opresc în treacăt încă Și cu dragoste adâncă Vin să-ți jur, o, Bucovină, că în veci nu te-oi uita!

Vreau să uit a mea durere, Zile fără mângâiere, Și acele nopți amare care fruntea mi-au zbârcit, Vreau să uit cu ce urgie Vremea cu-a sa tiranie Și pe tine și pe mine deopotrivă ne-a lovit;

Dar întâia sărutare Și întâia dezmierdare Nu se uită nici atunce când mormântul le-a-nghițit: Mii de glasuri mie sfinte Veșnic mi-or aduce-aminte Că în sânul tău odată cu căldur-am fost iubit.

Două cruci de pe-o movilă, Unde-o soartă fără milă Pe sub mușchiul veșniciei al meu nume l-a săpat, Ele-mi spun și mi-or tot spune Că sunt umbre din vremi bune Ce m-așteaptă și pe mine, să mai fiu îmbrățișat.

Deci, iubită Bucovină, Inima-mi de tine plină Ea adio nu-ți va spune; căci cu tine rămân eu Înfrățit prin suferință, Într-un gând și-ntr-o credință: Căci Moldova-i maica noastră, tatăl nostru-i Dumnezeu!

Și nu-i fier destul de tare, Nu sunt dinți de rele fiare Să despartă fii de mamă și credința de altar. Molna-i apă românească: Marfa poate s-o oprească, Însă dorul de-nfrățire nu-l oprește la hotar.

Mănăstiri cu frunți plecate, Catacombe profanate Ca și vulturul ce zboară în eterul tău senin, Tot ce soarele-ți rodește, Ce-i iubit și ce iubește Unui Dumnezeu cu toții românește se închin.

De-i frumoasă-ncântătoare E româncă acea floare Ce pe-ale Sucevei maluri răspândește-un farmec lin. Ochii mari și gene brune Aste sunt comori străbune Ca și focul care arde vălul alb pe albul sin.

Dușmanii ar vrea să piară Tot ce e moșnean în țară Tot ce face semnul crucii, tot ce-a mai rămas creștin, Însă ei să nu sporească Într-o țară românească, Țară cu Suceava-n frunte și cu Putna mândră-n sân!

Brazii mândri de la munte, Văi mănoase, culmi cărunte, Unde sună printre secoli doina unui brav popor Ele sunt pe veșnicie Semne mari c-are să fie După un trecut de fală, nu un jug drept viitor.

Noi în veci nu vom pătrunde Taina care ne ascunde Viitorul ce-și dă mâna cu trecutul glorios, Dar crezând în mântuire, Spunem cu neobosire: Unde Iuda este-aproape, nu-i departe nici Christos!

Nu știm ce e scris în stele, De-o să fie zile grele Sau de poate sfântul soare va străbate norul greu; Nu știm vremea ce-a aduce, Dar românu-și face cruce Și se-ncrede în puterea unui mare Dumnezeu,

Vremea tot nainte merge Și în urma-i lesne șterge Tot ce spre eternizare sumeția a creat. Piramide ea zdrobește, Monumente risipește, Însă sângele în apă nici o vreme n-a schimbat.

Și din sinul veșniciei Dumnezeul României, Frați iubiți din Bucovina, el vă spune: „Sunt cu voi! Jugul vostru-o să dispară, Însă nu dispare-o țară Care-a fost atâția secoli leagăn falnic de eroi!”

Deci cum eu nu uit că-n lume Suvenirul unui nume A mea soartă, Bucovină, de-a ta soartă-o a legat, Astfel mândra Românie N-o să uite-n veșnicie Că-n pământul tău cu fală este Ștefan îngropat!