Legenda nurului — Dimitrie Petrino

SCRISOARE către DOAMNA ELENA MĂRZESCU

Doamna mea,

Cutez să vin a vă ruga să binevoiți a primi dedicarea acestei poezii și să permiteți ca scrisoarea prezentă să-i serveadcă de prefața.

Este un egoism de autor, o mărturisesc, când vin a invoca protecțiunea D-vostră tocmai pentru „Legenda Nurului“. — Știu însă că inimi mari mă vor judeca cu indulgență; fiindcă, întocmai precum o mamă bună își iubește copiii săi, astfel poeții țin, mai pe sus de toate, la acele creațiuni ale fantasiei și ale inimei lor, în care au putut să puie partea cea mai bună din ei însuși: credința în bine, în frumos, în adevăr, singure, dar supreme bunuri, ce ne rămân după o viață zgomotoasă și care, pentru a ne mângâia în ora după urmă și a defini idealul nostru, se resumă în cuvintele: cultul femeii în respectul virtuții.

Nu pot, prin urmare, în acest moment când emit în public o lucrare literară, compusă anume pentru D-voastră, să n-o însoțesc cu aceste cuvinte sacre, care sunt temelia religiunei, a societății și a patriei omenești, și care totdeauna au avut puterea magică a face să-și plece-naintea lor genunchii și cel mai rătăcit din muritori.

Egoism, după unii, inspirațiune, după alții, acest sentiment nu poate să fie decât o aspirare spre bine, și ne vine nouă din trebuința ce avem de lumină, pentru a ieși din întuneric.

Vă rog dar să dați voie ca „Legenda Nurului” să poarte în fruntea sa numele D-voastră. Astfel numai ea va pute atrage asupra-și atențiunea acelor ce iubesc poezia, va fi ferită de indiferență și va trăi o oră, spre încurajarea și mândria autorului.

Aici mă grăbesc a recunoaște că legenda mea este plină de defecte, ca tot ce ține de la mine, tot odată însă am conviețiunea că nu am putut compune nimic mai bun și binevoiți a crede, Doamna mea, că numai aceasta mi-a putut da curajul a v-o dedica D-voastră.

Mai este încă natural ea tot ce se pune sub scutul puternic al numelui D-voastră să aducă un folos societății, să tinda la un scop mai înalt, la o îmbunătățire, la un progres, în interesul binelui și al moralei.

Prin urmare societatea „Reuniunea Femeilor Române“, având distinsul onor a fi patronată de D-voastră, nu a putut întârzia a deveni pentru România un institut de binefacere de cea mai mare însemnătate, a-și da silinți neobosite pentru a pune pe calea dreptă pe fiicele sărace a poporului nostru, a face inimelor fragede din laboare și virtute un scut contra degradării și a corupțiunii și în sfârșit a reda femeii din popor locul ce i-a însemnat Dumnezeu, ferindu-o astfel a deveni una din acele jertfe, pe care, în număr îngrozitor, le cer zilnic omenire foamea, ignoranța și relele pasiuni.

Pătruns de sanctitatea misiunii ce aveți de a emanecipa femeia de sub jugul unor prejudețe nedemne de timpul în care trăim, mă simțesc dator, ca Român și ca poet a vă sprijini, după slabele mele puteri, în scopul umanitar ce urmăriți.

Dați voie, Doamna mea, să vă aduc și eu un tribut de recunoștință, un omagiu, ce vi se cuvine, de pe terenul literaturii naționale și să vă rog tot odată să binevoiți a dispune ca edițiunea acestei poezii, în care am cercat să descriu femeia română așa cum D-voastră m-ați făcut s-o cunosc și s-o admir, să se răspândească în profitul școlii profesionale de fete, cu îndoitul scop: a aduce copilelor române un mic folos material și, ce mai mult este, a le arata ca într-o oglindă credincioasă, cum trebuie să fie femeia română, pentru a fi la înălțimea misiunii sale.

Misiunea femeii este o misiune înaltă la toate popoarele și prin urmare o misiune grea. Aceea a femeii române este însă cu atât mai grea, fiind că, din nefericire, cultura străină a despuiat pe multe de farmecul propriu individualității naționale, pe când cea mai mare parte din acele ce-au păstrat acest neprețuit odor, nu au știut tot-odată să-și aproprieze gradul de cultură, fără care femeia nu poate fi idealul nostru, nu poate fi un element civilizator în societatea omenească.

Iată pentru ce îmi fac o datorie a vă adresa aceste rânduri, prin care țin a da o expresiune mândriei mele de Român. Am văzut: în D-voastră femeia română, am văzut în ea, că cultura și originalitatea națională sunt consiliabile și satisfăcut de aceste impresiuni mângâioase, am hotărât să public „Legenda Nurului“.

Dați voie dar ea proscrisul dintr-o țară dezlipită de România, pentru a se mângâia, să se încălzească la razele binefăcătoare ce le răspândiți, și poetul a cărui sortă este a fi ecoul unor dureri seculare, să glorifice pe pământul mumei-patrie, în inima cea mai generoasă, oglinda unul Dumnezeu puternic, sfânt și mare.

Și când copilele sărace a poporului român, care au fericire a avea în D-voastră o adevărată providență, vor înțelege că „Legenda Nurului“ este datorită protectoarei lor, și dacă această operă a mea le va pute aduce cel mai mic folos, atunci voi fi mândru de neînsemnatul meu talent; căci inimile inocente, ce rostesc zilnic bine-cuvântări pentru D-voastră, mă vor răsplăti în deajuns, știind că nu poetului, ci îngerului păzitor al nenorociților se cuvin mulțămiri pentru tot ce este mai pe sus de mizeriile acestei vieți.

Binevoiți, Doamna mea, a primi împreună cu această legendă, expresiunea respectelor mele; celor mai profunde cu care am onorul a fi al D-voastră pre’ plecat servitor.

Iași, 1877 Mart.

D. Petrino

MOTTO

Ah! Nurule împărate, ție numai mă închin, Pentru tine slăvesc lumea, pentru tine eu suspin C. CONACHI

I

Ades’ în nopți de vară, când de pe cer cad stele, Când filomela cântă, când dorm cei fericiți, Pe căile pierdute a lacrimilor mele

Mă duc, să mai văd încă pe morții mei iubiți.

Ș-ades’, când iarna-i mare, când în singurătate, Plângând la gura sobei, nu pot să mă-ncălzesc, Cu vântul cel mai aspru ce pe natură bate, Aceleași umbre scumpe le cat, le urmăresc...

Atunci pe cinterimul cel mare, ce-i zic viață, Văd piatră lângă piatră, mormânt lângă mormânt, Și văd cum vremea crudă în a uitării ceață Cufundă tot ce-o dată putea să-mi fie sfânt.

Eu văd cum veșnicia, spre-a-ntuneca pe soare, Suspinurile lumei în nori a prefăcut;

Și văd că nori sunt aburi, că răni nemuritoare De-am mai păstrat în suflet, uitarea le-a făcut. —

O inimă ce uită mult suferă și plânge, Mai mult de cât aceea pe care-o am uitat: Când scoți cu rădăcina pe-un arbor, el se frânge, Dar și-n pământ rămâne un gol neastupat.

Am întrebat ce-i moartea? Cei vii mi-au zis: — durerea — Cei morți mi-au zis:—uitarea—; uitarea-i zic și eu; Căci un mormânt e timpul, o raclă e tăcerea, Și cioclul fericirii e însuși Dumnezeu.

S-au dus a mele lacrimi pe calea pribegiei, Ș-avântul tinereții s-a dus pe urma lor; Zadarnic mă îndeamnă făclia poeziei Să mai îngân cu-un cântec fatalul viitor.

Când moarte-a fost trecutul și umbra-i e prezentul, Ce poate să mai fie aceea ce va fi? Atunci când suferința va sparge firmamentul, Ce este fericirea, atunci abia voi ști.

De-acum să creadă alții că vântul ce suspină, Aduce-o mângâiere acelor ce iubesc,

Ca pasărea ce cântă, că steaua cea senină Sunt mesagerii tainici a unui dor ceresc.

Să creadă inocența că luna nu înșală, Fățarnică de secoli, pe cer și pe pământ, Când este totodată și sfânta și fatală, Și ochiul fericirii și lampă pe-un mormânt. —

Să creadă, cine poate, că mâna întâmplării Pe valul nestatornic îl va statornici, Și că un val la altul nu fură spuma mării... Eu de-aș mai crede încă, atunci aș și muri.

Dar pân’ atunci cu lira-mi zdrobită, cerșetoare, Culeg a vostre lacrimi, o îngeri pământești! Și vreau să cat pe-acela ce-ar mai poate să zboare, Să-mi duc-a mea cântare la bolțile cerești. —

Noi păsări călătoare, poeți ce-n astă lume N-avem un cuib ca alții, când suferim, zburăm, Cătând un cuib în stele, și dac-un dulce nume Ne duce într-acolo, atunci noi îl cântăm...

Cântăm. Ș-acea cântare nu ne răpește nime’, N-o cântă fericitul, n-o știe cel bogat, Profanul n-o-nțelege. — Când Nurul ne dă rime, Poema și poetul de morte au scăpat. —

Răspunde codrul, valea, și stânca chiar răspunde La sunetul puternic ce inimi a vibrat;

Și florea-și dă mirosul, și marea a ei unde Acelui înger care poeți a inspirat.

Nemernici câte-odată, avem și-o zi mai bună, O zi, mai mult nu trebui ca să vă arătăm Că, pe o frunte dalbă când punem o cunună, Voi toți plecați genunchii, fiind că le plecam.

Destul e să s-atingă de-a nostră biată liră. Un păr, o cordeluță a celei ce slăvim, Să respirăm un aer pe care el respiră, Ca voi să fiți ecoul plăcerii ce simțim.

Ca trestia, când vântul, o bate, o îndoaie, Voi tremurați când sună acordul cel suprem, Și plângeți, când din gene frumoase cad șiroaie De lacrimi, ce-s a nostre, căci numai noi le bem.

Voi știți că iarna-i rece, că vara vă-ncălzește, Că două și cu două fac patru, și jurați

Ca iarba este verde, că tomna-ngălbenește, Dar ce-i cântarea noastră din cărți voi nu aflați.

În cartea vieții nostre cătați o albă filă, Pe care noi cu negru, când am iubit, am scris, Și de-ți găsi pe dânsa o lacrimă de milă, Sa știți că nemurirea atunci ni s-a deschis.

Voi râdeți câte-odată. Dar râsul neputinții În zbor nu ne oprește; noi trecem peste voi! Cercați să ne ajungeți pe-aripile științii, Iar de-ți slăbi în cale, de sus vom râde noi. —

Nu este poezie aceea ce se vede; În fundul unei inimi se-ngroapă un poet, Ș-atunci nu-i mână-n lume ce, pentru că nu crede, Dintr-un mormânt ar scoate pe-al tainelor schelet.

Ah! mirosul există deși nu-l vede nime’, Și după miros lesne noi florile găsim. — Cum după fum se vede a focului mărime, Se vede după cântec, se vede când simțim.

Voi vreți realitatea, noi numai o idee, Și vă lăsăm norocul, fiind că ne-a trădat: Dar când pe-a voastre brațe se pierde o femeie, Noi îi redăm profumul pe care i-ați luat.

Aici Legenda-ncepe, și eu am drept cuvinte Bătăi a unei inimi ce sorțile-an proscris. — Ca să v-arăt ce-i Nurul, voi trece prin morminte, Voi șterge-a mele lacrimi cu-al Nurului surâs.

O inima în flăcări — ș-o inimă de ghiață, O marmură pe care nimic nu va mișca, Alături idealul cu Nurul pe-a sa față... Ah! iată dezlegarea; legenda va proba!

II

Vreau dar s-arunc privirea-mi pe morți și pe morminte Mă reazem de vr-o cruce ce eu am așezat,

Citesc pe ea un nume; dar altu-mi vine-n minte, Și după dânsul altul pe care l-am uitat.

Așa fără-ncetare se pierd în nesfârșire Inele înșirate ce fac un lanț de-amor; Și lanțul e mai trainic, când multă fericire Și multă suferință i-au dat tăria lor.

O panoramă mare de amintiri bogată Sub prismul poeziei o vede ochiul meu; Dar ici, colo, el vede pe-un suvenir o pată, Și asta nici odată n-o iert lui Dumnezeu.

El mi-a luat din brațe mai mult decât norocul; Nu-i lacrimă să spuie aceea ce-am pierdut. De ce-mi mai ia și fumul acel ce-mi stinge focul? De ce măcar nu cruță pe mușchiul din trecut?

De ce tot înainte, de ce mă mână dorul Cu ziua cea de astăzi să șterg pe cea de ieri? De ce atâtea lacrimi de nu-i etern amorul? De ce flori așa multe și scurte primăveri?

Ah! unde-i adevărul? și unde e lumina ? De mii de ani pe soare noi toți îl întrebam. Dar soarele nu spune; — el numai ne îngână, Ne face-un semn, și lasă, — ne lasă să cătăm.

De-atunci pe orice fire o clatină zefirul, De-atunci îl vezi cu grabă săltând din val în val. El cată pân-ce moare... și află ce? Delirul. — Ca dânsul fac poeții, cătând un ideal.

Ce-i începutul nostru sfârșitul dovedește; Caci el deosebește frumos de mai frumos ; De n-ar fi Nurul taina ce taine dezvelește, Nimic n-am înțelege din veșnicul chaos.

De ce înghimpă roza pe mâna ce-o atinge? De ce sunt flori frumoase ce-n lume n-au parfum? Și pentru ce azi tocmai, când dorul pana-mi frânge, Îmi vin idei mai bune l-al cigaretei fum?

De ce, când o frumoasă, o scumpă lăcrămioară Întâia sărutare din suflet mi-a sorbit Și, când credem că raiul e inima-i fecioară, De ce o roză visu-mi zâmbind l-a risipit?

O, roză mult fatală! Tu n-ai gândit că crinul Va fi al lăcrămioarei ceresc răzbunător.

Tu m-ai trădat — dar iartă; căci dulce mi-a fost chinul A bea din cupă albă un mult mai sfânt amor.

Apoi și toporașii, iasmini și viorele, Făceau să plec genunchii, ș-ades eu i-am plecat; M-au adăpat cu rouă cercei și măserele, Pestrițe garofițe la sân am aninat.

Dar floarea cea mai sfântă, cu rădăcini în soare, Eu n-o știu, numai Nurul mi-o poate arăta, Când o s-o văd pe dânsa, voi toți veți ști ce-i floare: Atunci ca nici o dată, atunci eu voi cânta.

Întâi doi ochi albaștri mi-au spus ce este dorul, Apoi mi-au spus cei negri, cei verzi și cei căprii. Și dacă-n bucle de-aur mi-am împletit amorul, Eu știu ce-s plete negre și brune bogății.

Dar ah! cent pasă mie de-i brună sau bălaie Acea ființă-n care eu cat pe Dumnezea? Eu vrei ea să-mi însemne cu-a inimei bătaie, Când zilele-s senine, când bate ceasul rău.

Ea vreau să văd minunea de secoli lăudată Pe care nu-ți răpește al întâmplării val, Să cred că poezia mai este-ntemeiată În a iubirii mare și veșnic ideal.

Eu vrea să văd femeia ce sfarămă, zdrobește, Pe-acel ce la piciore-i îl pune Dumnezeu, Și care te omoară atunci când te iubește: Femeia cea femeie, cum am visat-o eu.

Ah! timpul nostru este dușman al poeziei: Mintoșii cer știință, nebunii minte cer; Cel lacom cată numai izvoare-a bogăției, Tiranul face lanțuri și sclavi sub lanțuri pier.

Se clatină chiar tronul Dumnezeirii sfinte, Și-n sore pete negre ochi aspri au aflat, Dar noi păstrăm credința; ca ține loc de minte, Arată calea dreptă, scutește de păcat.

Să-și plece dar genunchii acel ce se supune La patimi mici. De ele noi nu ne îmbătăm. Durerile-omenirei și patimi mari pot spune: O inimă, un cântec, e tot ce noi vă dăm. —

Ea vrea să cred că Byron, trecând la nemurire, Și Dante și Petrarca, atunci când au iubit Ei n-au iubit o umbră, o rece-nchipuire: Caci de amor pământul demult s-ar fi-ndoit.

Ce-ar mai spera acela ce totă viața plânge, De-ar ști că trebui lacrimi și inimi care mor, Amoruri risipite, vieți frânte și mult sânge, Spre-a îngrășa pământul ș-al face roditor?

Decât să vezi în viață un adevăr ce doare, Mai bine-i între nouri să știi c-ai rătăcit; Acolo mai trăiește acel ce-n lume more, Dar mulți trăiesc în lume și-n ceruri au murit.

Morți nu-s aci pe care i-a înghițit pământul, Caci nu știm dacă stele nu-s sufletele lor. Morți sunt aci ce, încă trăind, își pierd cuvântul De-a mai privi la soare, de-a mai simți amor.

Și, când va bate ceasul suprem de înviere, Când buciumul dreptății pe toți va deștepta, Fiind că iadul n-are destule munci, vom cere Pe cei ce-s morți de ură, a nu se judeca.

Să fie-a lor osândă o veșnică uitare; La suflete înguste, îngustul lor mormânt! Să doarmă, de-o să poată, păcatul cel mai mare Ce-a îngrozit pământul, să doarmă sub pământ.

Dar ah! nedreptă-i mâna ce sorțile-mpârțește. Pe când un vultur falnic se scaldă în eter, Piciorul cel nemernic pe-un vierme-l nimicește, Și sorele rămâne nepăsător pe cer.

Sunt păsări ce nu zboară, sunt ape stătătoare, Sunt ochi ce nu pot plânge, ș-apoi, apoi mai sunt, Ierbi cu venin, stânci goale și inimi târâtoare Ce-și duc sicriu-n spate din leagăn la mormânt.

Dar cine știe dacă n-a pus în nedreptate Natura o dreptate ce noi n-am priceput? Și dacă n-are chinuri mai mari un sân ce bate, Decât acel ce n-are dureri, căci n-a bătut?

Sa-și frângă altul capul a spune ce nu știe. Eu tac, nu spun nimică, nu trec peste hotar; Las lira-mi să suspine și pana mea să scrie, Și inima-mi să simte ce-i Nurul legendar.

III

Știu bine că acela ce inimă nu are, Nu crede că a-și spune durerea este-un chin; Voind din poezie să-și fac-o desfătare, El vra să fie vesel și scurt, un lung suspin.

El vra, când plângi să râdă. Din lacrimile tale Ce cad pe liră, numai pe-acele să alegi

Ce-s mai puțin amare; s-oprești pe-un râu în cale; El uită că legi aspre sunt pentru făr-de-legi.

Dar ea ce mai am încă o inimă ce bate,

L-a Nurului picioare depun al meu tribut. Cuvântul de pe urmă ea vrea în libertate Sa-l spun, și să frâng lanțul ce sclavii au făcut.

Am rătăcit, veți spune; căci în a mea prefață Am înecat Legenda pe care v-am vestit, E drept; cer milă însă. Prefața-i a mea viață; E lungă, mult pre lungă, dar mult am suferit.

Tot părul alb pe fruntea-mi înseamnă o durere, O zi de suferință, o lacrimă, un cânt, Iluzie pierdută, ruină care cere

Să-mi pregătiți de grabă o cruce ș-un mormânt.

Legenda mea e scurtă, fiind că-i mut cuvântul, Și limba e săracă și numai Dumnezeu

A scris în cartea lumei: — Îngenunchiat pământul Pe Nurul să-l slăvească; căci una-s el și eu! —

Abia erau rostite cereștile cuvinte, Ca flori în primăvară, femei au răsărit, Și una după alta, mici, mari, profane sfinte, Strigau: — În mine numai e Nurul întrupit! —

Văzui melancolia pe-o stâncă delăsată, O virgină blondină, venită pe pământ Cu ceru-n ochi, cu buza de dragoste-nsetată, Dând lacrimi omenirii și părul său la vânt.

Frumoasă ca fantasma din nopți de primăvară, Râzând cu frenezie de lacrimi și dureri, Văzui apoi o umbră ce-a trebuit să piară În zori, când cupa-i încă fu plină de plăceri.

Fantastică ca luna ce-mbracă și dezbracă O haină nouroasă, și sânul dezgolit

La mii de ochi arată, la toți voind să placă, Văzui deșertăciunea, ș-am plâns, am suferit.

Am mai văzut pe-o moartă ce ne zicea că-i vie, Fiind c-avea cuvinte, ochi mari și părul lung; O palida speranță, o lungă agonie, Loc rece, unde numai ce-i ce-au murit ajung.

Văzui înc-o minune, o lampă ce se stânge La suflul fericirii, — cuvânt nedezlegat! Și ah! lângă sicriul unui copil, cum plânge, Văzui, văzui o mamă, ș-atunci m-am închinat,

M-am coborât și-n fundul eternelor păcate, Pe răni nevindecate am pus degetul meu. Dar ce-am văzut n-oi spune; eterna nedreptate S-o spuie omenirii eternul Dumnezeu.

Am plâns, văzând ce-i lumea, și ea a plâns cu mine; Căci Nurul pân-atunce noi nu l-am întâlnit. Trecuse primăvara, vedem că toamna vine, Și rătăcim pe drumuri, pribeag, nenorocit,

Atunci un glas din stele a resunat de-odată, Ș-a zis: — Mai cată încă și poate vei vedea Prin nourii, de care e lumea-nconjurată, Pe pragul morții tale, a poeziei stea. —

— Femei sunt multe-n lume, pe bolta cea senină Sunt multe mândre stele, pe câmpuri multe flori, Dar nu-i decât un soare, o flore e regină, Și numai o femeie te face ca să mori! —

IV

Pe scara ce-ntre bine și rău a fost făcută, Sunt două trepte numai ce două-extreme leg: Femeia cu virtute, femeia cea căzută; Pe tote cele-l-alte eu nu le înțeleg.

Ea nu-nțeleg pe-acele ființe nenorocite

Ce-n haine-și pun amorul, prin haine-l dobândesc, Și care, pe hotarul virtuții amăgite,

Zâmbesc în drepta astăzi, și-n stânga mâni zâmbesc,

Copila rătăcita ce cade-n conștiință

Ca sorta-i făr-de milă, că surd e Dumnezeu, Ea cel puțin mai are curajul drept credință, Când spune: — Las virtutea și numai pâine vreau! —

Dar pentru ce-n matasă s-ascunde, se-nvelește, Păcatul cel mai mare și cel mai rușinos? Și pentru ce pământul tămâie mai găsește Ș-o da acelor, care cad mii de ori mai jos?

De ce deșertăciunea în sluta sa golime S-arată omenirii sub chip dumnezeiesc? De ce femei ce-n lume n-au încălzit pe nime, Ca cele-l-alte umblă, respiră și trăiesc?

Virtutea este-un merit sau numai o-ntâmplare? Și fără luptă orare ce om n-ar birui? Răspundeți voi cadavre, trecute în uitare, Ce, pentru-a ne răspunde, ați încetat de-a fi.

Prin spini ajungi la roză; în sânul mării zace, Sub valul ce te frânge, un scump mărgăritar, A mântuirii cruce ș-acum minuni mai face; Dar intre ea și tine e muntele Calvar.

Când Raphael pe-o pânză a pus a sa idee Frumoasă, ca amorul de care-a suferit, — Spre-a face o Madonă atunci dintr-o femeie, Culori i-a dat virtutea, și el a zugrăvit. —

Eu n-am văzut amorul de cât numa-n virtute, Virtutea în durere și lacrimi în amor,

Și nu mă-nchin acelor mărimi nepricepute Ce râd în loc de-a plânge, când pierd cununa lor.

Când în natură-și pierde parfumul său o flore, Atunci ea pleacă capul și nu mai vede zori, Atunci n-o mai re-nvie nici rouă și nici soare, Și ce-s femei, ah, Doamne! când nu mai pot fi flori?

Eu n-am blestem pe buze când văd cum desfrunzește Pe floarea inocenții un vânt nenorocit;

Caci știu că sărăcia, când vra, dezmoștenește Și inimi care poate etern ar fi iubit. —

Dar nu găsesc în mine dispreț destul da mare, Când văd că sus pe culme, pe-al fericirii mal, O inimă deșartă se vinde la-ntâmplare, Spre-a legiui păcate într-un moment fatal.

— Ucide-o când te-nșală — A zis un glas odată; Noi zicem: — Lasă-i viața de vrei s-o pedepsești! — Ca iarba rea pe-o flore, pe-o frunte nepătată Femeia păcătoasă te-nvață s-o cinstești.

De n-ar fi umbră-n lume atunci n-ar îi lumină, Și dacă n-ar fi noapte, ce-s zile noi n-am ști. Păcatele sunt sclavii, virtutea e regină; Când dar cel slab se plecă, cel tare va domni.

Pe Mahomed odată doi luptători de-o samă

L-au întrebat: — „Zi care din noi rămâne viu Și care o să moră? — El a răspuns: — „O mamă Au inimi mari: puterea ; luptați, de vreți să știu!“—

Ei au luptat, și unul a încetat să fie; Era cel slab, cel tare a fost învingător. — Așa se luptă bravii, și dacă e mândrie, Ea este pentru-aceia ce, sau înving sau mor.

Tot luptă în natură. Cu marea luptă vântul, Amorul cu durerea, cei buni lupt cu cei răi; De ce dar stați de-o parte, disprețuind pământul, Voi care, spre-a fi doamne, nu mai sunteți femei?

Femeia ne deschide a nemuririi poartă. Întâi cunosc pe-o mamă ș-apoi pe Dumnezeu; Cunosc femeia-soră și fiică și consoartă, Dar ce-s femei-de-lume nu știe pieptul meu.

În mreaja nepăsării norocul nu se prinde, Iar dacă-i fericire a fi nepăsător, Ea țin l-a mea durere, căci ea în mine-aprinde, Cu dor de-a ști ce-i Nurul, al nemuririi dor.

V

Când frunză după frunză îngălbinită cade, Și când de-a toamnei brumă stejarul este-albit, El crengile-și păstrează, mândria lui nu scade, Caci printre frunze multe și flori el a iubit.

El mai așteaptă încă o altă primăvară, Alt soare, altă rouă, alt vânt dezmierdător, O altă păsărică ce nopților de vară Le va șopti mai dulce bătrânul său amor.

Așa așteptă marea de vânturi bântuită Sa-i liniștească sânul un mare Dumnezeu; Așa de sub ninsoarea pe fruntea mea lățită O strângere de mână aștept, aștept și eu.

Iar dacă nici odată o dulce picătură Din cupa fericirii eu nu voi mai sorbi, Atunci răspunde-mi mie, tu, vecinică natură, De ce se naște omul, când știe ca muri?

Amară-i ironia destinului, când cere, Trăind o viață-ntregă să nu știi de-ai trăit; Căci zile de-ți mai lasă amorul tău, când piere. N-a fost amor acela de care n-ai murit.

Pe-a tinereții mele, pe-a inimei ruine Văd soarta cum se joacă, cenușa răscolind, Vreau dar dac-o scânteie a mai rămas în mine, S-o țin ascunsă-n suflet, ca s-o mai am murind.

Scânteia de pe urmă din noi, mai greu s-aprinde, Dar când ajunge-n flăcări n-o stinge nici un vânt, Ea-i sufletul ce încă odată-și mai întinde Aripile, când trece la cer de pe pământ.

O lebădă-atunci cântă. — O stea se dezlipește De bolta nesfârșirii, — O viață mai puțin Înseamn-aceste toate — O liră se zdrobește. — Cântarea cea mai bună e ultimul suspin!

Nu știa de ce pământul etern călătorește Și-n lunga-i pribegie visează de amor, Dar știu că e gigantic acel braț cel rotește În jurul unul soare frumos și lucitor!

Eu știu că acest soare e Nurul veșniciei, Ce mările frământă, ce pasării dă glas, Și văd că azi lucește pe cerul României, Deci părăsind pământul în inima mea-i las, —

Și România-i sfântă. Câmpiile-i frumoase A providenței mână cu flori le-a semănat; Ea are-n codri păsări și râuri spumegoase, Și drept în frunte poartă a Nurului scrisori.

Când bate vânt de seară și inima mea bate, Cu raza dimineții eu cerului mă-nchin. O, patrie iubită! munți, codri, văi bogate, Când n-oi mai fi, să-ți spuie eternul meu suspin.

Să-ți spuie mii de glasuri cât te-am iubit pe tine În tot ce al mai dulce, mai sfânt și mai frumos. De pe Ceahlău cimpoiul repetă pentru mine Al Prutului ș-al Molnei cuvânt misterios.

Și Dunărea bătrână viind din depărtare, Ea, care vede multe ce omenii slăvesc, Sa spuie veciniciei, când se revarsă-n mare, Ca Nurul e cu nume și suflet românesc.

Eu te iubesc mai tare, când Nurul mă inspiră; El este-a ta mândrie și, pentru ca s-o știi, Cer moarte, uit durerea, frâng inimă și liră, Sărut pământu-ți încă, și-s șters dintre cei vii.

O patrie e visul suprem de fericire; Și viermele și omul și vulturi o slăvesc, De-i frunza, de-i eterul, de este o zâmbire, Tot una-i, sunt ferice acei care-o găsesc.

În Nur o cat poeții, pe oceanuri valul, Și florile în roua și păsările-n zbor, Cântarea-ntr-un răsunet, în ceruri idealul; Dar patria comună e numai în amor.

Vreau dar a sa făclie când e-ntuneric mare, Ea mie să-mi arăte de-a mai rămas sub cer O inimă întreagă, un sfânt altar, pe care Norocul să-nfrățească amor cu adevăr.

Eu știu că nu-i nici haină, nici brațul, nici piciorul Prin care o femeie ne poate subjuga,

Dar știu că, dacă cerul de-un Nur ne legă dorul, Ș-o strungă-ntre dinți moartea atunci ne poate da.

Ah! unde este omul ce Nurul l-ar pricepe?

Eu nu-l pricep, plâng însă și mor... căci îl sâmțesc Acolo unde mintea înceată, el începe;

În omenire-i Nurul copil dumnezeiesc.

VI

Moșnegi cu barba albă ne spun c-a fost odată Un timp când Nurul numai Moldovei era dat; Dar, vrând și Muntenia s-o vadă fermecată, El a plecat de-aicea și-n Milcov s-a-necat. —

A plâns Moldova-ntreagă și Țara-Muntenească A plâns, și de-atunci numai un loc s-a bucurat, Loc unde-o floare poate mai mândră să-nflorească; Caci Nuri se prind de-aceea ce-n Milcov s-a scăldat.

Minuni se fac pe Milcov; acolo într-o floare O lacrimă se schimba și-n stele ochi frumoși. De-atunci cu primăvara vin dalbe lăcrămioare, De-atunci văd doi luceferi mari, vii și luminoși.

Dar nu-i destul la sânul acestei ape sfinte Să te alinți și valu-i tu să-l dezmierzi, să-l bei; Mai trebui se știi încă eternele cuvinte

Pe care le-a zis Nurul, căzând în fundul ei.

Moșnegii jur pe cruce că marturi au fost luna Și stelele, când Nurul murind a zis: „Eu vreau „O puică de pe Milcov, dar una, numai una, „S-arăte României aceea ce-am fost eu.“

„Eu vreau să fie brună, cu pletele bogate, „Năltuță, zâmbitoare, cu degete de crin, „Să aibă ochiul mare, sprâncenele arcate, „Ș-o inimă curată în fragedul ei sân.“

„Eu vreau să fie-o zână ce suflete ridică, „Ce poate chiar din oameni să facă Dumnezei, „Și vrea să aib-o mână atât de albă, mică, „Pe cât va fi de negru și mare ochiul ei.“

„Să fie-un dulce înger cu nume de femeie, „Cununa ei virtutea, suflarea ei nectar, „Cuvântu-i armonie, sub gene-i o scânteie, — „Ș-al ci suspin tămâie pe-al dragostei altar.

„Regină pân-la morte, din cap până-n picioare, „Să fie Moldovancă prin maestatea sa, „Munteancă, prin dulceața rostirii sunătoare, Femeie prin puterea ce Nurul poate da.“

„A Nurului mireasă legend-o să devie, „Nemuritori poeții ce-n cale-o vor vedea; „Ș-a frumuseții sale cerească bogăție „Să treacă printre secoli în amintirea mea.“

„Așa precum odată Elena din vechime

„A frânt a vremii raclă cu brațul său de foc, „S-o frângă-înc-o dată și în viitorime „Elena poeziei cu-un zâmbet de noroc!“

Ciudat a mai fost Nurul! dar poți să-i zici vro-dată Ca nu avea dreptate! Te uită ca să crezi.

Ș-apoi e mort stăpânul și moștenirea-i dată Stăpânei ce te face nevrând să-ngenunchezi.

Nu-s două, una este a Nurului mândrie, Ș-acel ce se-ndoeiște, curând se va căi; De crede sau nu crede, de știe sau nu știe, El trebui să se-nchine când Nurul a voi.

Dar Nurul nu voiește, e generos și mare, El lasă libertate la sclavii ce-l slujesc, Și el sărută jugul cel sfânt de atârnare, Și-s fericiți tributul cu viață când plătesc.

Așa ne spun moșnegii, ne spun la șezătoare, Perpetuând legenda, moșnegii spun, nu eu; Eu numai zic că-mi pare că am zărit o flore Ce parcă ține Nurul ascuns la sânul său.

De-atunci un fulg din soare prin aer vesel zboară Și-n ora de pe urmă îmi spune mângâios:

„Fă cruce și te-nchină; căci a sosit în țară „Frumoasa pescăriță a Nurului frumos.“ —

„De-acum, poete, lira-ți o pune de o parte, „Las vântul pe mormântu-ți să facă a vibra „Pe coarda cea mai scumpă a lirei tale sparte ; „Dar cel ce cântă Nurul nimic n-a mai cânta.“

„Las-pasărea să-l cânte și vântul să-l șoptească, „Las stea la stea să-l spuie; dar tu de-acum fii mut! „Repeta-ți înc-odată durerea, fă să crească „O floare pe mormântu-ți și spune: — am trecut!“ —

Văd dar că nu-i greșită credința mea frumoasă, Credința-n poezie și-n fulg dumnezeiesc; Și pentru că minunea e mult pre luminoasă O rog să nu orbească pe-acei care-o slăvesc.

O rog să-mi lase ochii și-a mea zdrobită liră, Ca să mă uit la dânsa, ș-apoi, apoi să zbor Acolo, unde dorul și fulgerul expiră... S-o fac nemuritoare, când voi simți că mor.

Și cu-o vibrare lungă, pe-o not-armonioasă Aș vrea-naintea morții odată să mai cânt, Să las în a mea urmă legenda ei frumoasă, Și Milcovul s-arunce un val pe-al meu mormânt. —