Boul

De-a pururi trist, în mijlocul câmpiei, Voinicul bou privește înainte, Cu ochii mari, cu sufletul cuminte, Ca un simbol antic al poeziei. Și parcă-ar vrea să spuie prin cuvinte Că a rămas el paznicul moșiei, Căci toți s-au dus în lumea veciniciei, Iar Lațiul e țară de morminte. Trec norii, trec, spre asfințit de soare, Înveșmântând senina lui tăcere Într-un mister de umbre călătoare. El pleacă trist să cate mângâiere Urmând pe jos un lung șir de cucoare Ce cântă-n zbor o notă de durere.