Ca un mănunchi de ramuri

Te-a zămislit blânda natură Ca pe o floare de pe plai; Din carminul rozei de mai Ți-a zugrăvit, rotunda gură, Iar din albastrul de cicoare Ți-a-nduioșat privirea vie, Așa că bine nu se știe De ești femeie sau ești floare. La brâu te-a strâns ca pe-un mănunchi De ramuri tinere de crin Și nu știu ce ți-a pus în sân Și de la sân pân-la genunchi, Că parcă-i fi un vis croit După gândirea mea nebună, Cu sufletul ca alba lună, Cu trupul cald și liniștit. În trista mea singurătate Au răsărit colo și colo Vedenii cu cap de Apollo Și ochi plini de bunătate: Dar dacă tu ai ști anume Cât farmec e-n făptura ta, Ai face aripi și-ai zbura, Căci prea ești singură în lume.