Poezie

Către Diana

Prin frunzișul des, străbate umed răsărit de soare, Dând adâncului pădurii liniștita ei răcoare; Vechi stejari, boltiți în ramuri, au văzut de mii de ani Cum pe Nimfele din grote Ale flautelor note Le îmbie prin tufișul pădureților Sylvani.

A văzut Lacul de Nemi falnici cerbi ce se omoară Pentru galeșa privire unui ochiu de căprioară Și mistreții, plini de sânge, spintecându-se în două, Tauri uciși în lupte, Vulturii cu aripi rupte, Numai pentru năzuința firii lor spre-o formă nouă.

Ție, vremea trecătoare nici nu-ți ia nici nu-ți aduce, Așezatu-ți-ai altarul în pădure, la răscruce, Și-ai rămas de-atunci în umbră, pururi rece și senină, Fără dor, fără păcate, Doamnă pe pustietate, Ascultând cum se deschide mugurul de gelsomină

Și din vremile trecute, dacă umer-ți de Zee Pot fi prinși de-nfiorarea unei patimi de femeie, Îți întorci prelung spre ceruri raza ochilor albaștră Și în calea ei s-aține, Scăpărându-i din lumine, Orion, gigantul tânăr, prefăcut de tine-n astră.

O Diana! tu, ce pururi fost-ai rece și senină Mintea mea, căutătoare, numai ție ți se-nchină. Tu de patimele lumii ești atâta de departe... Nici nu poate înțelege Vulgul, nobila ta lege A fi rece și frumoasă simbolul eternei arte!