Poezie

Pe Acropole

Luna tragică privește, într-o mută contemplare, Pacinica singurătate din împărăția sa, Strejuind de peste ape valea clasică, în care, Pe Acropolea știrbită, Parthenonul dormita.

Ah! și cum durerea lumii mă prindea în ghiara-i rece La priveliștea acestei, unice în univers, Protestări a omenirii contra timpulului ce trece, Monument, al cărui nume sunător e ca un vers.

Căci așa e, totul piere, ca o umilă scânteie: Jocuri, timp, filozofie; mâna care te făcu; Timpuri noi și jocuri nouă; sărbători panathenee, Totul piere sau se schimbă; — neclintit ești numai tu.

Tu, ca toate, ești în lume de substanță pieritoare, Dar în forma ta de astăzi pieritor nu e nimic; Tu ești toată poezia omenirii gânditoare Scrisă într-un bloc de albă marmoră de Pentelic.

Și când razele din lună limpezi curg pe a ta frunte În imensa, infinita liniște de orient, Din trecut și pân’ la tine se întinde ca o punte, Peste care tot trecutul se coboară în prezent.

Ah! ajută-mă acuma, tu, Minervă înțeleaptă, Să găsesc printre atâtea lucruri nouă ce mă mint, Drumul către Salamina și navarcul ce așteaptă Să mă-ntoarcă la Megara, Eleusis și Corint.

Lasă-mă să viu la tine, lume plină de parfumuri Ce răsai din timpul clasic ce mi-a fost atât de drag; Să culeg în libertate trandafirii de pe drumuri, Să mă-mbăt din armonia limbii din Areopag,

Să cunosc amorul vostru, zeu a tot ce-i scris să fie, Născătorul de iluzii, de dureri și poezii, Astfel cum îl vrea Sophocl1, răsturnând o-mpărăție Și putând să locuiască pe obraji trandafirii.

Însă luna se coboară pe întinsa mării pace... Puntea rupe-se; trecutul se prăvale la pământ. Pericles, Minerva pleacă... Fără dânsa, or ce-i face Parthenonul îți rămâne ca o criptă de mormânt.

(1893)