Din periodice

Din periodice - 1870

O SCRIERE CRITICĂ

[Albina, 7/19 ianuarie - 9/21 ianuarie 1870]

După faimoasele critice, în sine bine scrise, ale d-lui Maiorescu, trebuia neapărat să iasă la lumină și o școală a sa de partizani care, minus spiritul de-o fineță feminină și minus stilul bun și limpede al d-sale, să aibă și ea aceleași defecte ce le are părintele, aceeași ridicare la nivelul secolului al 19, același aer de civilizațiune și gravitate cari din nenorocire sunt numai o mască ce ascunde adeseori numai foarte rău tendința cea adevărată și ambițiunea personală. Asemenea cum Kant cu sistema lui filozofică a ridicat ca din nimica o oaste de ex-și aplicatori ai săi, tot așa, în analogie, după criticele numitului domn trebuia să se ivească o școală întreagă de critici sau criticastri; singura diferință dintre amândouă școalele e doar asta, că partizanii lui Kant știau d.e. că baronia nu aduce de moștenire știința sau geniul și că nu e destul ca să aibă cineva un privilegiu — chiar cu pajere împărătească fie — pentru ca să aibă la dispozițiunea sa imperiul cel vast al științei și lumina cea curată a criticei filozofice. Adepții școalei române de filozofie sunt cu mult mai încrezuți și mult mai nejenați; baronia și nimbul poetic sunt un drept nu la critică, ci până și la batjocură, până și la persiflagiu asupra acelora cari ar avea cutezarea de a fi de-o opiniune contrarie. În locul nihilismului sincer adeseori și onest al unora din autorii noștri, cari poate nici nu pretindeau altceva de la public decât ca să li cedem onoarea de-a fi autorii noștri nesalariați, s-a ivit acuma alt nihilism — cel savant și pretențios care, uitându-se cu despreț din fruntea și prin ochii secolului asupra a toți și toate, se crede la nivelul învățaților (analog al politicilor) din Germania sau Europa civilizată pentru că a învățat, sau mai bine n-a învățat, în școalele de pre acolo.

În cazul de față avem a face cu unul din avangardele celor mulți cari vor urma, adecă; cu o broșură a unei avangarde intitulată deplin astfel: Puține cuvinte despre coruperea limbei române în Bucovina de D. Petrino (Cernăuții, 1869. Tiparul lui Bucoviecki și Comp.). Introducerea broșurei e în poezie, recte în versuri. Întâi poezia! Cu inima zdrobită, autorul plânge în strofa întâia că nimeni nu alină durerea dulcei Bucovine, ci o lasă pradă minciunelor celor turbate cari încep cu „uae“ și se sfârșesc în „ciuni“. În strofa a doua, autorul face pe român negru și pe vânzătorul Iuda 'l face rumân. Iară bine! Strofa a treia, de clasică ce e, nu putem să nedreptățim publicul și să nu i-o redăm. Ea sună:

Iacă o strofă în care un om de merite (mort, nota-bene, pentru că dac' ar fi fost viu cine știe dacă autorul ar fi cutezat-o) merită de la mai mult decât sumețul poet lingușitoarea apostrofă de papă-lapte; o strofă în care dreptatea (în loc de adevăr, realitate) se citește 'n munți, și asfințitul soarelui nu se vede, ci se simte. Fiindcă în strofa a patra poezia trebuia să culmineze, apoi vine și Ștefan, umbra cu glasul răsunător, și zice în limba românului popor următoarele vorbe, pe care Ștefan, pe când trăia, sigur că neci le visase, — uite-le 'ntregi acele cuvinte profetice;

Aceste două șire nu sunt importante numai din punctul de vedere al glodului confaesunal cu care se 'mbală gura lui Ștefan cel Mare; ci încă și din acela că pune broșura toată în lumina ei adevărată și arată scopul cel adevărat al ei. Autorul se vede partizan al unei libertăți care, mulțămită simțului celui sănătos al bucovinenilor, va rămânea pentru ei un ideal etern nedorit; și apoi manifestă o ură cumplită și strivitoare contra glodului confaesunal, adecă confesional. Și de ce autorul e inamicul ideii confesionale, a acelora adecă cari pretind și țin la aceea ca școalele din Bucovina să rămână confesionale?

— Pentru că autorul e la nivelul secolului al 19, ni va răspunde vreun sărman neinițiat în misteriele faptelor ce se țes în Bucovina.

— O nu, nu domnilor, cauza e cu mult mai joasă de cum o credeți d-voastră. Se știe, când e vorba de cauza confesională în Bucovina, pe a căreia agitatori unii îi combat și-i blamă, se știe că ea nu e decât cauza averilor națiunei românești din Bucovina, că națiunea, sub numele de confesiune, e proprietara de drept a unor averi întinse, că confesiunea e garanția dreptului și numele în care te bați și că, apărând confesiunea, proprietara de fapt a averilor, aperi averile drepte din moși-strămoși ale națiunei, pe cari domnii politici pe picior mare ar vrea să le vadă secularizate, deși secularizarea, de ar fi posibilă, nu e decât în dreptul guvernului României. Știu eu că domnii o văd că așa este și că numai ambițiunile și șansele ce li prezintă viitorul în spe și federalismul monstruos ce-l proiectează unii din slavi îi fac să nu vadă că așa este. Știm noi că sunt domni cari odată erau pentru unirea strânsă a Bucovinei cu Viena, pentru ca domnia-lor, capacitățile cu stemă 'n frunte, să-și poată preîmbla mândria baronească prin lumea cea mare sau pe jumătate mare (demi-monde) a Vienei, cu aerul cel mai diplomatic și mai aristocrat din lume. Știm asemenea că tocmai aceia ar voi azi anexarea poate la Galiția — la juna Polonie — pentru că li se prezintă din nou ocaziunea de-a se amalgamiza domnia-lor baronii cu conții vechi și cu familiele ruginite polone. Din fericire puțini dintre boierii Bucovinei sunt cuprinși de această amețeală. Boierimea Bucovinei, demnă de toată stima și încrederea, a știut și va ști să fie totdeuna în fruntea națiunei din a căreia sân puternic s-a ridicat; dar cumcă asemenea visuri esist e fapt; cumcă ele însă nu se vor realiza niciodată o promitem pe conștiința viguroasă a Dietei Bucovinei, pe a căreia delegați nici ridicolul ce li se aruncă-n față, nici dușmănia guvernului nu-i va opri de-a vorbi deocamdată poate defectuos, dar totuși numai românește, de-a simți însă cu atâta mai bine și etern românește. Dumnezeul mulțimilor însetate de dreptate a început să adieze cu sufletul său de foc și prin flamurele noastre. Sus flamura, jos masca!

Dacă acuzațiunea ce li s-a făcut prin rândurile de mai sus e nedreaptă, e treaba dumnealor ca prin fapte, nu prin vorbe, să dovedească contrariul.

După introductiva poezie (?), c-o întrebare 'n paranteze pe care-o punem noi, vine prefața, în care autorul spune că: silit de împrejurări foarte critice, cari în timpul de față amenință a pierde, pentru vecie poate, limba și caracterul național a poporului român din Bucovina, el a otărât să trimeată în public broșura sa. Spune apoi că ființe denaturate din însuși sânul națiunei cutează să răpească odorul limbei părintești, schimosind-o spre glorificarea lor personală întru atâta încât să fie neînțeleasă de oricine nu ar cunoaște toate limbele europene. „Țăranul — zice d-l critic — se vede deodată depărtat de noi, țăranul de la care am trebui să-nvățăm limba, căci el a fost acela carele a păstrat-o, în lupta timpurilor, curată și românească. Și astfeli păcătuind ei (veți vedea cine), ni răpesc limba vorbită de milioane de români, cărora ei ne înstrăinează cu totul și prin aceasta chiar ni răpesc posibilitatea unei esistențe naționale“.

Cumcă ei nu au schimosit, ci au deșteptat la viață limba română și cu ea simțul național și cumcă au făcut-o spre glorificarea lor personală și (fie zis de noi) eternă, asta e prea adevărat: și nu negăm, nu putem s-o negăm; cumcă însă ei ar fi avut intențiunea de-a depărta pe țăran de d-ta, d-le critic, asta nu poate fi adevărat decât în cazul când d-ta singur vei fi voind să te depărtezi de el. Pentru că cine sunt acei ei?

Uită și răspunsul în capitolele I și II ale cărticelei: primo, egoiștii de filologi, secundo: Societatea pentru cultura și literatura poporului român din Bucovina.

Autorul e nedrept, de nu și ceva mai mult decât nedrept. Zice că filologii și Societatea din Bucovina au de principiu de-a se depărta de limba poporului, noi și lumea, din contra, pretindem a ști că tocmai ei și ea sunt aceia cari vor să rămână cu și numai pe lângă popor; și că poate modul de-a rămânea pe lângă el e defectuos, nu însuși principiul în sine. Și cumcă filologii și Societatea Bucovinei voiau să rămână pe lângă popor, și cum că numai modul de a rămânea pe lângă el e ceea ce bate la ochi, dovedesc înseși esemplele ce d-sa le citează în capitolul III, adecă: limbamentu, templamentu, insusietivu, meniciune, lepturariu ș.a., creațiuni ale bătrânului Pumnul, care-n amorul său cel nemărginit pentru limbă, în încrederea cea sântă ce-o avea în puterea creatrice a limbei, nu primea în ea nici vorbele grece: gramatică și istorie, nici vorba greco-slavă: carte de citire. Mi se va spune poate că părerea lui Pumnul nu-i bună. Dacă nu-i bună, aceea însă stă — că cronistice e dreaptă și scuzată. După estremul latinităței, a etimologismului absolut inaugurat de Bătrânul Petru Maior, care scria construcțiuni latine în românește (estrem ce, pentru deșteptarea noastră din apatia lungă față cu latinismul, era neapărat trebuincios), după ridicarea la potență a aceluiași estrem de către următori, trebuia neapărat să vină ca remediu contra lui estremul fonetismului absolut, a iubirii nemărginite a limbei numai românești și esclusivitate față cu limba latină și cele surori. Aceste estreme au fost condiționate de însăși natura lucrului, nu poți defige mijlocul unei linii până ce nu vei fi aflat punctele ei cele estreme. Însuși d-l critic nu e espresiunea poporului, cum pretinde a fi, nu reprezintă cu fidelitate legile ce se manifestă ca domnitoare în limba poporului de jos, ci se ține, fără de-a o ști, însuși de facțiunea literaților cari cred a fi găsit calea de mijloc între fonetici și etimologi — un juste-milieu, cum s-ar zice.

Tot în capitolul III d. critic impută delegaților patrioți cari au vorbit românește în Dietă greșelile ce, după d-sa, ei le-au comis în limbă. Dacă ei nu-și știu limba (ceea ce noi n-o zicem), au însă cel puțin patriotismul de-a o vorbi așa cum o știu, rău; când alții, cari se laudă că o știu bine, nu o vorbesc neci rău măcar, adecă n-o vorbesc defeli. Care-i mai bună dintre aste două? Lăsăm ca să judece publicul cetitori.

În capitolul IV, criticul îl laudă pe d-l Alesandri și-l face regele poeților, lucru la care aplaudem și noi, până ce vom avea și un împărat al poeților, care adecă să-l întreacă pe dumnelui, ceea ce, spus fără compliment, va fi cam greu, deși suntem de o natura ce nu despeară niciodată. Abstragem însă autoritatea ce i-o dă criticul în materie de limbistică și în proză. Proza d-lui Alesandri nu e niciodată și nicăiri la nălțimea poeziei. Prozei îi trebuie raționament solid, și-n proza d. Alecsandri nu e decât spirit și jocuri de cuvinte, ceea ce-i dă un timbru cu totul feminin; căci spiritul — zice Jean Paul — este raționamentul femeii. Cât despre aceea că Foaia ar fi desfigurat ortografia autorului, se esplică dintr-aceea că Foaia, ca organul și espresiunea unei sisteme limbistice oarecare, trebuia să-și rămână pre cât i da mâna consecință cu principiul ce și-l statuase — și subliniem: pe câtu-i da mâna, pentru că suntem siguri că, la pretențiunea expresă a autorului de-a i se respecta ortografia, redacțiunea Foii ar fi ces desigur, dupre cum am văzut d.e. în unele articole ale d-lor Hurmuzachi, în cari o al autorilor e respectat de cătră corectorul Foii, lucru ce m-a făcut a presupune că poate înșiși autorii ar fi pretins această respectare.

În capitolul V criticul nostru vorbește despre germanismii cei străcorați și țesuți în bătătura scrierilor ce se publică în foaie; adecă rumegă — o copie cam infidelă a d-lui Maiorescu — ceea ce a zis acesta în Convorbirile literarie despre limba română în ziarele din Austria. Cumcă răul acesta e adevărat și vădit n-o neagă nimene, nici înșiși jurnaliștii din Austria. (Vezi Transilvania, organul Asociațiunei.) Cumcă însă asta nu e defeli vina dezgrațiaților redactori, cari au învățat a-și construi cugetările în nemțește și ungurește, aste e și mai adevărat; și cu atâta mai bine pentru ei dacă, într-o limbă ce-o mânuiesc cu greu, urmăresc mai toți scopuri așa de nalte, așa de nobile, încât în focul urmărirei, uitându-se pe ei înșiși, străcoră în construcțiuni germanisme sau maghiarisme. Ei au învățat în școli în cari criticul nostru n-a învățat, și de aceea ei au, de nu dreptul, cel puțin scuza de-a comite greșeli așa de mici și cari asupra fondului se tușează. Dac-am fi însă răutăcioși, am putea arăta că și d-l critic e capabil de germanisme, și nu ca să dovedim, ci numai ca să-l avizăm ușor, vom scoate două-trei; d.e.:

1. Vorba îmbucurătoriu (pag. 9) e traducerea ad litteram al nemțescului erfreulich — și-l sfidăm pe d-l critic de a o regăsi în limba poporului său în vreo carte netipărită-n Ardeal ori Bucovina.

2. Și aceasta-i prea lesne a arăta (sehr leicht zu zeigen), în loc de prea lesne de arătat (p. 19).

3. Fiind însă omul silit (p. 19), în loc de omul însă fiind silit etc. Am fi putut s-o urmăm, dar ne temem de-a nu voi să probăm ceea ce nu putem proba, cumcă autorul adecă ar fi învățat în școli nemțești; apoi neci ni place, neci avem timpul de-a ne ocupa cu secături și greșeli de virgulă, pe cari timpul și școalele românești ale viitoriului le vor șterge cu desăvârșire și din grai și din scris. Eu, din partea mea, sunt mai puțin lugubru decât d-l critic și, deși țin la desființarea acelor greșeli, totuși nu văd în esistența lor deznaționalizarea noastră și corumperea poporului român.

În capitolul VII autorul scoate ochii Foii cu vreo câteva vorbe străcorate în coloanele ei, rămășițe negreșit ale unei forme de guvern ce esista ieri și esista parte încă și azi, rămășițe cari se vor șterge neapărat deodată cu rădăcina, cu cauza lor: feudalismul și absolutismul. Vorbe ca Ilustrate, Serenissim, Reverendissim ș.a. în România deja ar fi ridicole; în Austria nu, căci sunt rămășițele justificate ale unor timpi abia trecuți.

Tot în capitolul VII i place d-lui critic să surâdă asupra fundațiunei pumnulene (Fondul ce se crează pentru eternizarea memoriei lui Pumnul). Voi să obiectez și aicea vreo două-trei vorbe, nu numai asupra acestei aluziuni, ci și asupra celeia ce o face în introducere (papă-lapte).

Pentru că e vorba de-o persoană, mă voi adresa și eu de-a dreptul la persoana d-lui critic. Persoana asupra căreia aveți bunătatea a face aluziuni atât de delicate, domnul meu, a încetat de mult de-a mai fi numai o persoană simplă. Nu mai e muritoriul slab, muritoriul plin de defecte pământești, nelimpezit încă de eterul opiniunei publice; — nu! el e personificarea unui principiu, sufletul — nemuritor neapărat — care a dat consistință și conștiință națională maselor și a făcut din ele o națiune; mase cari, cu toată nobilimea, cu tot clerul, cu toate averile, începură a nu se mai înțelege pre sine, a nu-și pricepe ființa și natura ce era comună, și cari face ca masele să fie, pe neștiute chiar, părțile unui singur întreg. Întru realizarea principiului său, omul ce-l personifica a întrebuințat mijloace cari în detaliu d-tale nu-ți plac, pe cari le găsești, ca tot ce-i omenesc: necomplecte, defectuoase, să zicem chiar rele. Combateți atunci mijloacele, domnul meu, combateți-le în defectuozitatea lor, și nu persoana, individul, principiul său cel bun, cari toate în sine au a face puțin cu vestmântul, defectuos sau ba, cu care o îmbraci. Geniul, în zdreanță sau în vestminte aurite, tot geniu rămâne; ideea sublimă, espresă chiar într-o limbă, defectuoasă, tot idee sublimă rămâne, și principiul cel mare și salutariu același rămâne, aplicat prin mijloace greșite chiar. Și, dacă combateți formele esterioare ale fondului, băgați de seamă a o face din punct de vedere absolut; estetic, rece și judecător raționalist al formei, combateți-o cu rigoarea și seriozitatea convicțiunei, nu cu pamfletul ridicol și fără preț, care detrage întotdeuna mai mult autoriului său decât celor persiflați prin el. Nu râdeți, domnilor, de lepturariu, pentru că secațiunea sa de pe-alocurea e oglinda domniei-voastre proprie; nu râdeți de nihilismul său, pentru că e al dv. Și dacă e vorba pe masca jos! apoi masca jos de la toți și de la toate, astfeli încât fiecare să-și vadă în fundul puținătăței sale. Dacă apoi lepturariul a esagerat în laude asupra unor oameni ce nu mai sunt, cel puțin aceia, mulți din ei, au fost pioniri perseveranți ai naționalităței și ai românismului — pioniri, soldați gregari, a cărora inimă mare plătea poate mai mult decât mintea lor — e adevărat! — care însă, de nu erau genii, erau cel puțin oameni de-o erudițiune vastă, așa precum nu esistă în capetele junilor noștri dandy. Acei oameni, acei istorici cari au început istoria noastră cu o minciună, după cum zice d. Maiorescu, de au scris tendențios și neadevăr, scuza lor cea mare nu o găsești tocmai în tendința și neadevărul lor? Trebuie cineva să fie mai mult decât clasic pentru de-a pretinde de la acel persecutat, de la autorul condamnat la ardere de viu, ca, părăsit și scepticizat de dureri, să fie în toate drept, în toate nepărtinitori, ba poate și filantrop față cu inamicii săi de moarte. Cu toate astea, rămânem datori cu răspunsul la întrebarea dacă Șincai, ca un adevărat martir ce-a fost, nu a rămas drept și nepărtinitor până și cu inamicii. Șincai, chiar dacă n-ar fi atât de mare cum pretindem noi că este, totuși el a fost la înălțimea misiunei sale — la o nălțime cronistice absolută; pentru că dacă criticul ce-l califică de mincinos ar fi avut bunăvoința de-a cerceta istoria istoriei, atunci ar fi putut băga de samă că procesul întru scrierea istoriei la orice națiune se începe mai întâi și constă din cronografie, cu sau fără tendința, din culegerea de prin toate părțile a materialului. Dominarea critică asupra acestuia și câștigarea unui punt de vedere universal din care să judecăm faptele e fapta unor timpi mult mai târzii decât aceia a căror caracteristică și espresiune a fost Șincai; deși nu i se poate disputa că, chiar în forma sub care apare, în totalul său domină o singură idee, aceea a românismului, care ca asemenea face din opera sa o operă a științei, în loc de a rămânea numai o culegere nesistemizată de fapte istorice. Dacă acest mod de-a trata istoria e speculativ sau e empiric și pragmatic, lăsăm la judecata istoricilor noștri competenți. Ne ținem de dătorința noastră a aduce aminte că nu ne simțim îndestul de capabili ca să apărăm, cum se cade, oameni ca Șincai și ca Pumnul… oameni cari apoi neci nu au nevoie de apărarea noastră sau a altcuiva pentru de a rămânea cum sânt, adecă nemuritori și mari.

Aduc aminte publicului că țipătul ce-l face criticul cumcă Societatea, în contra unificării limbei și-a ortografiei, se paraliză de sine prin declararea de mult făcută de acea societate că ortografia și sistema urmată de ea sunt provizorie până ce se va statua printr-un organ competinte sistema și ortografia ce va avea a le urma tot românul ca oblegătoarie.

În fine declar cumcă părerile ce le-am emis asupra diferitelor sisteme limbistice sunt cu totul subiective și nu au pretențiunea de a controla întrucâtva lucrările vreunui sistem; nefiind filolog de competență, declar eu însumi că opiniunile mele sunt cu totul personale și nu merită de-a turbura lucrările filologilor noștri — cari, autorități științifice, lucrează după alte considerente decât ale mele.

Finesc critica asupra fondului broșurei — declarând că aș fi putut arăta autorului ei mult mai multe neconsecințe în contra a înseși părerilor ce le stabilează; n-o fac însă, pentru că nu voi ca critica mea să fie meschină și de virgule, — nu din cauză că eu nu le-ași ști pune, ci numai pentru că-mi place a crede că literații noștri știu, numai uită a le pune.

Să vedem acum forma sub care ni se prezintă critica.

Merită broșura numele de critică?

Să vedem.

Când cineva califică pe-un om cu epitetul, puțin măgulitor, de nebun și asta numai din cauza: pentru că acel om are nefericirea de-a fi de-o opiniune contrarie celeia a criticului, — ne va ierta lumea dacă nu vom fi în stare să numim aceasta procedură: manieră și educațiune bună.

Trebuia apoi să mai știe că, lovind cu măciuca în demnitatea unui om, înseamnă a uita că măciuca are două capete — și că adversariul pe care și l-a făcut are dreptul de a-l califica cu aceleași epitete dulci și măgulitoare. Prin toată broșura se țese tendința de-a lovi mai cu deosebire într-o persoană care, prea nobilă și prea recunoscută de opiniunea publică, nu-și va pune mintea cu asemene împunsături de ac.

Critica d-sale — și ni permitem mult numind-o astfeli — dac' ar fi avut conștiința puterei sale, ar fi putut să rămână în limitele demnităței, chiar nejudecând altfeli decât din așa-numitul punt de vedere vulgar, fără pătrunderea științifică (lucru care n-ar fi apărat-o, se 'nțelege de sine, ca adevărurile sale obiective să nu fie decât părute, decât erori subiective), — critica d-sale, pusă pe calea criticei filozofice, ar fi avut meritul adevărului absolut; sub forma însă în care ni se prezintă, cu spărturile ei de pe ici, de pe colea, prin cari pătrund razele murdare ale politicei zilii, cu aruncătura una peste alta a unor observațiuni fără sistemă, nepătrunse de un singur principiu, — fie acel principiu uzul, fie etimologismul, fie fonetismul, fie combinarea amândurora, astfeli… riscăm mult numind-o critică.

Declar că, fără să combat neci pro neci contra celor combătute de d-l critic, n-am vrut decât să spun că și critica și-are limitele sale, că și ea nu e doară proprietatea uzurpată a așa-numitelor genii pierdute, cu batjocurile lor cele mici, cu sarcasmele lor meschine, a acelor desperados cari cred cumcă lumea și știința e a lor tocmai pentru că nu e a lor; ci și critica e a oamenilor cari au pătruns, au înțeles obiectul așa cum el trebuie să fie înțeles, adecă fără scrupule, fără prejudeț subiectic. Apoi părerea mea sinceră, ca să nu zic amicală, ce voi a o spune d-lui critic, e că nu e acesta modul de-a dezbăra pe oameni de relele lor obiceiuri și de defectele lor cele mici sau mari. Mijlocul ce-l întrebuințează d-sa — chiar de-ar fi pentru realizarea unui scop bun — totuși nu servește decât spre a oțărî mai mult sufletele și a le face să persevereze în calea apucată odată.

Și-apoi, esprimându-i această părere a noastră, cine știe dacă n-o facem mai mult în interesul junelui nostru critic decât într-acela al adversarilor săi. Ce ar fi, d.e., dacă un spectru, inamic neîmpăcat al goliciunei de idei, fie asta îmbrăcată până și în vestmântul cel sfânt al versurilor, ar arunca razele sale pătrunzătoare și reci în mormântul de versuri frumoase ale junelui nostru poet?… Ce palide și ce desfigurate ar apărea ele, când acuma… sardanapaliză încă în opiniunea cea încântată a publicului, și poate tocmai grație acelei foi a Societății umilite, pe care d-sa o blamă, și care poate tocmai din cauza umilinței sale n-a deșteptat încă ochiul ager a criticei adevărate, ce taie fără scrupul și mizericordie tot, din fibră în fibră. — Am cetit cumcă în America ar fi o fată cu două capete și că un poet ar fi compus o poezie despre ea… Dar poezia era ciudată… Ei i lipsea tocmai partea ce o avea prea mult eroina sa. Oare poeziile junelui literat n-ar avea în ochii criticei adevărate soartea poemei americane?

REPERTORIUL NOSTRU TEATRAL

[Familia, 18/30 ianuarie 1870, Nr. 3.]

Fiindcă ideea creării unui teatru național dincoace de Carpați prinde din ce în ce mai mult aripi și dimensiune, fiindcă capacități tinere însemnate s-au simțit îndemnate de a spune și ele câte-o vorbă în astă privință, cred că-mi va fi permis și mie să mă întind la vorbă asupra acestei cestiuni tot atât frumoase, pre cât și de folositoare.

Frumoasă, da…, dar folositoare? la ce? … mi va replica poate o minte mai rigoroasă întru dejudecarea aparinței acestei instituțiuni omenești care-n partea ei cea mai mare e așa de decăzută și de cuprinsă de gangrenă.

Și 'ntr-adevăr cumcă omul nostru, judecând după cele mai multe zidiri ce pretind a fi teatre, va avea dreptate să întrebe cum pot fi folositoare locale și societăți cari propagă fără conștiință libertinajul în idei, în simțiri și-n fapte? Pentru ca să feresc pe onorabilii cetitori ai acestor șire de confundarea teatrului — arte și teatrului — meserie, mi-am luat libertatea de-a uza de coloanele ziarului d-voastre, d-le redactor, se 'nțelege că fără pretensiunea cumcă vorbele mele vor avea tăria aceea care învinge și convinge.

Care dincotro, cum am mai spus, a dat espresiunea părerilor sale în privința aceasta. Un domn colaboratoriu al „Familiei“ a spus d.e. cumcă lucrul ce ni trebuie înaintea tuturora este un loc din care să ni șoptească geniul național. Să ni șoptească geniul național! Bine! … Dar ce? Pentru ca să șoptească trebuie înainte de toate să aibă ce șopti. — O! mi va răspunde unul încrezut în literatura noastră dramatică, nu cumva noi n-avem repertoriu? — Ba repertoriu avem, cine zice că nu? Numai ce fel de repertoriu? Uzez de paciința publicului pentru a-i înșira aice o listă a averii noastre dramatice.

1°. Comediele d-lui V. Alesandri — pline de spirit, însă pline, partea cea mai mare, și de imoralitate, cele mai multe apoi prea local scrise, amestecate cu grecește, cu armenește, cu ovreiește, cu nemțește, cu rusește, în fine adeseori un galimatias peste putință de a fi înțeles de românii de dincoace de Carpați. Cu asta să nu creadă cineva cumcă d-l Alesandri n-a avut talentul de a scrie. O, talentul l-a avut și încă într-o măsură foarte mare, însă modelele și țintele pe cari pare a le fi urmărit sunt foarte turburi. Cumcă talent care putea să se manifeste în curățenie și frumusețe a fost în d-l Alesandri dovedesc piese ca: Cinel-cinel, Crai-nou, Arvinte și Pepelea; ba chiar „Satul lui Cremene“ al d-sale, cu tot „Trifonius Petrinzelus“, e mai curată și mai frumoasă, în fine mai oglindă a poporului românesc decât „Lipitorile“, în care ovreiul vorbește ovreiește, grecul grecește — astfel încât te miri de ce sârbul nu vorbește sârbește?

2°. Comediele cele mari și pline de spiritul cel mai fresc ale d-lui M. Millo, cari însă în frivolitate întrec încă și pe ale d-lui Alesandri.

3°. Comediele fără de spirit și mai cu samă fără de legătură ale d-lui Pantazi Ghica, pline de frazeologie franceză, la vederea cărora te 'ndoiești de vezi caractere ori numai păpuși, căci vorba în comediele d-sale nu e mediu prin care se esprimă cugetări, ci un chaos de fraze cari, pentru profunditatea înțelesului din ele, merită a fi puse alături cu vorbele țiganului pentr-o lulea de tutun.

4°. În fine piesele cele sporadice, dar escelente ale d-lui Urechia, a căror păcat mare e acela că nu sunt mai multe, că nu sunt cât de multe. Afară de astea e „Răzvan-Vodă“ a d-lui Hașdeu, dramă în cele mai multe privințe bună; apoi mai sunt vro două-trei încercări ofticoase ale unui domn Dimitrescu, cari totuși se pot juca din cauza unor merite adeseori foarte îndoioase.

La urma urmelor se 'nțelege că vom trece la piesele ce nu merită a fi jucate — și cari sunt:

5°. Încercările dramatice — mizerabile și seci ale d-lui A. Lăzărescu. Acest domn Lăzărescu a scris 2 volume de poezii și apoi drame ca: „Sanuto“, „Massim pittorele“, comedie ca: „Un amor românesc“, „Boierii și țăranii“ — și-n toate aceste volume de poezie și proză nici o idee, o limbă ce numai românească nu e, în fine o secăciune cumplită, care dacă a scăpat de flagelul criticei, asta a fost numai din cauza obscurității autorului lor, obscuritate care l-ar fi cruțat și de șirurile acestea dacă n-aș fi cetit cumcă a avut cutezarea de a pune în repetițiune unul din mizerabilele sale producte: „Boierii și țăranii“. Ca în treacăt, și alături cu d-nul Lăzărescu, cităm dramaturgi ca: Halepliu, Mavrodolu, Șt. Mihăileanu, Carada etc. etc. in infinitum și din ce în ce mai ad absurdum. De piese originale tot de categoria asta foiește apoi provincia. Acolo-și duc strălucita lor existență, coronate cu hârtie aurită, umbrele trecutului: Mihaii Viteji, Ștefanii cei Mari, Bogdanii cei Chiori, apoi un repertoriu comic minunat, d.e.: Lumea ca nelumea sau Domnia asupra stelelor, Balamucul sau înțelepții și nebunii, Contrabanda de la Giurgiu (respective Galați, Brăila, Turnu), apoi drame ca Tudor cu caucul de doi coți, Manole sârbul etc. etc.

6°. Venim cu părere de rău la creaturele dramatice ale d-lui Bolintineanu. O repetăm: cu părere de rău, căci națiunea așteaptă mult mai mult de la poetul cel mare și iubit, de la copilul ei cel dezmierdat, decât acele drame fără caractere, fără scop, fără legătură, imposibile prin nimicnicia lor, astfel încât autorul lor se pare a fi uitat cumcă e compunătoriul plin de geniu și inima a „Cântecelor și a plângerilor“, a „baladelor“ — sânte oglinzi de aur ale trecutului românesc. Dacă am fi să alegem între comediele lui Alesandri și dramele lui Bolintineanu, sigur c-am trebui să alegem comediele, cari, cu toată frivolitatea lor, respiră pe fiece pagina o mulțime de spirit, de caracteristică și de viață palpitantă; pe când dramele d-lui Bolintineanu nu au nici un fond de viață, ba încă adesea respiră un fel de imoralitate crasă și grețoasă. (Vezi d.e. Ștefan-Vodă cel Berbant). Cauza căderii celei adânci a d-lui Bolintineanu în aceste creature pare a fi împregiurarea cumcă a aruncat ochii pe geniala acuilă a Nordului: pe Shakespeare. Într-adevăr, când iei în mână operele sale, cari se par așa de rupte, așa de fără legătură între sine, ți se pare că nu e nimica mai ușor decât a scrie ca el, ba poate a-l și întrece chiar prin regularitate. Însă poate că n-a esistat autor tragic care să fie domnit cu mai multă singuritate asupra materiei sale, care să fie țesut cu mai multă conștiință toate firele operei sale ca tocmai Shakespeare; căci ruptura sa e numai părută și unui ochi mai clar i se arată îndată unitatea cea plină de simbolism și de profunditate care domnește în toate creațiunile acestui geniu puternic. Goethe — un geniu — a declarat cumcă un dramaturg care cetește pe an mai mult de una piesă a lui Shakespeare e un dramaturg ruinat pentru eternitate. Shakespeare nu trebuie cetit, ci studiat, și încă astfel ca să poți cunoaște ceea ce-ți permit puterile ca să imiți după el, căci, după părerea mea, terenul shakesperian pe care d-l Bolintineanu ar fi putut să-l calce mai cu succes ar fi fost acela al abstracțiunii absolute, cum sunt d.e. Visul unei nopți de vară, Basmul de iarnă, Ceea ce vreți etc., iar nu terenul cel grav și teribil, cu materia lui cea esactă, istorică, și cu pretensiunea cea mare de a fi înainte de toate adevărat.

Sub 7° voi cita piese cari merită într-adevăr să se reprezinte, pentru că au poezie, sunt lucrate cu conștiința multă și cu talent mult, deși adevărul nu e tocmai păzit pretutindenea. Acestea-s: drama „Rienzi“ a lui Bodnărescu, dramatizare destul de nimerită a romanului lui Bulwer cu aceeași numire, și drama Grigore-Vodă a lui Depărățeanu — o genială aruncătură pe hârtie, ruptă în țesătura ei, neadevărată și neverisimile pe alocurea; însă, în orice caz, mai bună decât multe traduceri din franceză cari au avut onoare de a batjocuri scena română.

Va să zică, de vom face o socoteală conștiințioasă a averii noastre proprie dramatice, vom vedea că-s puține piesele acelea cari prin esistința lor nu prostituă teatrul național și adeseori într-un mod pe cât de corupt pe atât și de barbar și de necult. (Vezi comedii originale ale d-lui I. Caragialy.)

De aceea eu găsesc cea mai bună idee de a începe cu teatrul național e aceea ce a pus-o pe tapet d-nul Lăpedatu: Un almanac pe fiecare an, care să conțină numai lucrări dramatice, se înțelege că bune. D-nul Lăpedatu și junimea română din Paris în genere au ocaziunea de a vedea jucând artiștii cei mai mari ai Europei și jucându-se piesele cele mai bune, cari, astăzi cel puțin, dau tact și ton întregei Europe dramatice. Théatre français, Odéon, Gymnase — iată nume a căror zgomot trece departe afară din marginile Franței, însoțit de prejudițiul frumos a unei valori atât estetice cât și etice. Subsemnatul nu are înaintea ochilor săi decât teatrul de curte al Vienii, care și el, de când cu demisiunea lui Laube, e într-o decadență vădită, și cu toate astea aerul cel curat, poetic, plin de minte și inimă care-l respiri într-o instituțiune clasică ți-insuflă dezgustul cel mai mare pentru tot libertinagiul de spirit și de inimă care înflorește într-o urâciune crasă și nespovedită pe toate celelalte teatre.

Se înțelege că înjghebând repertoriul cât îl avem, culegând actori de categoria celora cari i-am văzut râzând, și la lumina zilei, de tot ce e frumos și bun; se înțelege că astfeli am putea să deschidem un teatru chiar de azi, fără ca națiunea să contribuie ca atare un ban măcar, pentru că masa poporului aleargă, cu banul din urmă chiar, pentru a vedea reprezentându-se naintea sa necuviințe pe cari eu, să am o putere, le-aș pune sub privegherea tribunalului corecțional …, dar oare, dacă națiunea ca atare se simte dispusă ca să contribuie pentru înființarea unui teatru național, ea să cadă în aceleași greșeli în care a căzut lumea toată? Oare noi să nu învățăm din greșelile altora? Să nu ne folosim de împregiurarea cea în sine favorabilă cumcă simțul poporului nostru e încă vergin și necorupt de veninul farselor și a operelor franceze și nemțești? — Din contra … să ne folosim de împregiurarea asta așa de favorabilă, într-un timp în care atmosfera Europei întregi e infectată de corupțiune și de frivolitate, ca tocmai într-un asemenea timp noi să dedăm publicul nostru, folosindu-ne de neesperiința lui, cu creațiunile geniilor puternice, cu simțăminte mari, nobile, frumoase, cu idei sănătoase și morale.

Dar mi va replica cineva cumcă publicul nu va înțelege acele creațiuni ale geniilor puternice. Într-o privință va avea dreptate; pentru că, drept vorbind, direcțiunea asta nobilă a scenei inaugurate în România cu succes de d-nul Pascaly prin piese de Scribe și Sardou, această direcțiune pentru românii din Austria va rămânea timp mai îndelungat poate neînțeleasă. Cauza e foarte simplă. Întâi, piesele acelea sunt espunerea unor obiceiuri și a unei vieți publice foarte dezvoltate, pe cari la românii din Austria în genere mai nu le găsești, a doua e cumcă autorii reprezentați, înainte de toate, nu sunt naționali. Prin asta nu voi să zic cumcă naționali românești, ci naționali în genere, autori adecă de aceia cari, înțelegând spiritul națiunii lor, să ridice prin și cu acest spirit pe public la înălțimea nivelului lor propriu. În orice caz autorul trebuie să scrie pentru publicul ce-l are; deși nu zic, și încă cu tot dinadinsul nu voi să zic, că el să se coboare până la publicul lui… Această manoperă minunată de a ridica pe public la sine și de a fi cu toate astea înțeles în toate de el a priceput-o într-adevăr prea puțini — ci germanii și francezii n-au înțeles-o defel. Modele în astă privință sunt dramaturgii spanioli, Shakespeare, și un autor norvegian, românilor poate prea puțin cunoscut, dramaturgul Björnstjerne Björnson. Dar un dramaturg e care, întrunind mărime și frumsețe, curățenie și pietate adevărat creștină, se ridică cu totul din cercurile cele esclusive numai ale unor clase ale societății până la abstracțiunea cea mare și puternică a poporului. Pe popor în luptele sale, în simțirea sa, în acțiunea sa, pe popor în puterea sa demonică și uriașă, în înțelepciunea sa, în sufletul său cel profund știe a-l pune pe scenă Victor Hugo și numai el. Adoratoriu al poporului și a libertății, el le reflectă pe amândouă în conture mari, gigantice, pe cari adeseori puterile numai omenești a unui actor nici că le pot urmări cu espresiunea. Pe acest bard al libertății-l recomandăm cu multă seriozitate junimii ce va vrea să se încerce în drame naționale române.

Dar se prea poate cumcă junimea noastră să se scuze cu lipsa și sărăcia. Cine vrea să se scuze cu lipsa și cu sărăcia, acela în mine cel puțin nu și-a dat peste omul său, dacă cunoaște limba germană, se înțelege. Operele d.e., fiecare în parte costă 10 cr. (Philipp Reclam jun. Universal-Bibliothek), cine însă va vrea să studieze piese teatrale clasice în coeziunea lor cea organică, acela va face mai bine să cumpere broșurile din Classische Theater-Bibliothek aller Nationen (Stuttgart, Expedition der Freya). Adevărat cumcă aceste broșure costă câte 18 cr., însă prezintă folosul acela cumcă fiecare din piese e precesă de o introducere în genere bine scrisă, care espune clar coeziunea internă și valoarea estetică și etică a piesei. În genere noi nu suntem pentru traduceri, ci pentru compuneri originale; numai aceea voim ca piesele, de nu vor avea valoare estetică mare, cea etică însă să fie absolută. Ni place nouă și gluma mai bruscă, numai ea să fie morală, să nu fie croită pe spetele a ce e bun. Ni place nouă și caracterul vulgar, numai corupt să nu fie; onest, drept și bun ca litera evangheliei, iată cum voim noi să fie caracterul vulgar din drame naționale. Dacă cineva se simte anume dispus să trateze materie tragice ori comice din poporul țăran i recomandăm de model pentru cea întâi sublima dramă a lui Frederic Hebbel: „Maria Magdalena“, pentru cea de a doua, comediele cele poporale ale poetului danez Holberg. Nu să le imiteze, nu să le traducă, ci numai să le aibă de măsurariu pentru ce va scrie în acest gen. Sunt bineveniți autorii aceia cari, chiar cu talent mai neînsemnat, își dau o silință onestă de a scrie solid și sănătos fără jignirea moralei și-a cuviinței, adeseori încă autori de aceștia sunt mai de preferat decât de aceia cari strălucesc prin luxul cel bogat al fantaziei, prin verva cea plină și strălucită a spiritului; tot așa precum adeseori e mai de preferat apa cea vie, curată, proaspătă, care constituie o condițiune neapărată a vieței, înaintea chiar a parfumatelor vinuri ale Orientului.

Repet dar cumcă studiul cel serios al dramaturgilor naționali, acela numai poate să ne aducă ca să compunem un repertoriu național român care nu numai să placă, ci să și folosească, ba încă înainte de toate să folosească.

Al doilea moment în crearea teatrului național sunt actorii. Dacă repertoriul e sufletul unui teatru, actorii sunt corpul lui, sunt materia în care se întrupează repertoriul. Dacă națiunea română se va simți dispusă de a contribui într-adevăr și din toată inima pentru un teatru care să-i facă onoare, ea va crea stipendie pentru actori și actrițe. Cumcă în alegerea acestor stipendiști procedura urmează, din însăși natura artei, ca să fie alta decât la conferirea stipendiilor pentru specialități, asta se înțelege de sine și nu cred cumcă aș avea nevoia s-o dovedesc. Care însă e acea procedură, îmi rezerv, cu bunăvoința d-voastre, de a o dezvolta altă dată în columnele stimatului domniei-voastre ziariu.

Ca un postscript voi adăuga un consiliu esențial, acela adecă de a nu imita autori din limbe oculte, cari n-au făcut calea în giurul lumei, d.e. ruși, maghiari, sârbi, din cauza simplă cumcă aceștia în adevăr au câte ceva original, care place, însă elementul etic din ei e infectat. Astfel de autori plini de spirit și originalitate, care cu toate astea sunt răi, avem și noi în sfera literaturei dramatice. Să mai cităm încă o dată pe domnii Alesandri și Millo? O declarăm cumcă, după cele ce am spus, nu trebuie nimeni să-și facă o idee mică despre acești literatori români; căci o idee rea (care-i a noastră) nu e încă o idee mică. Din contra, cine vrea să studieze caracteristica, fizionomia psihologică, originalitatea poporului românesc, pe acela-l consiliem cu tot dinadinsul ca să studieze comediele domnului Alesandri.

[În manuscris]

Viena-n 4 mart 870

Domnilor și fraților,

În ziua de 15/27 august a.c. românii în genere serbează ziua Sântei Marie, vergina castă și totuși mama care din sânul ei a născut pe reprezentantele libertății, pe martirul omenimei lănțuite, pe Crist.

Această zi s-a-ntâmplat să fie patroana mănăstirei Putnei, fondată de cătră eroul națiunei românești Ștefan cel Mare. Puternic și înfricoșat în răzbel, el era pios și blând în pace; căci câte răzbele, atâtea azile ale rugăciunei și ale inimei înfrânte, atâtea mănăstiri.

Fraților, am proiectat a serba cu toții ziua acelei sânte care-a conceput în sânul ei vergin tot ce lumea a visat mai mare, tot ce abnegațiunea a legiuit mai nobil, tot ce pune pe om alături cu omul: Libertatea!

Dar acea serbare, deși va avea caracter religios, prin omogenitatea de naționalitate și limbă a acelora ce vor serba-o și prin împrejurarea că se va ținea lângă mormântul lui Ștefan cel Mare, nimeni nu va putea opri ca ea să aibă, afară de cel religios, și un caracter național. Adepți ai bisericei creștine, fie ea de orice nuanță, noi cu toate astea n-am încetat de-a fi români, și de aceea vom ști ca să dezvoltăm această zi într-o serbare națională în memoria lui Ștefan cel Mare. De sine însuși această serbare religioasă e și națională, căci locașul dumnezeiesc monăstirea Putnei e fondată de erou și acolo zac oasele sale sânte, apoi pentru că o serbare a creștinului e prin escelință o serbare românească, căci trecutul nostru nu e decât înfricoșatul coif de aramă al creștinătății, al civilizațiunii.

Crist a învins cu litera de aur a adevărului și a iubirei, Ștefan cu spada cea de flăcări a dreptului. Unul a fost libertatea, cellalt apărătorul evaugelului ei. Vom depune deci o urnă de argint pe mormântul lui Ștefan, pe mormântul creștinului pios, a românului mare.

Dar asta nu e tot. Serbarea trebuie să devină și purtătoarea unei idei. Ideea unității morale a națiunei noastre e ceea ce ne-a-nsuflețit ca să luăm inițiativa unei serbări în care inima va fi una a priori; în care însă cugetele se vor unifica — cugetele doamne a lucrărilor, astfel încât pe viitor lucrările noastre toate să aibă una și aceeași țintă, astfel ca unificarea direcțiunei noastre spirituale să urzească de pe-acuma unitatea destinelor noastre. Să facem ca o cugetare, una singură, să treacă prin toate faptele, să pătrundă toată viața noastră națională. Să fim conștienți de situațiunea noastră față cu lumea, de dătoriile cătră ea și cătră noi înșine. În trecut ni s-a impus o istorie, în viitor să ne-o facem noi.

Pentru asta însă trebuie să ne-ntrunim, să ne-înțelegem. Și nu poate fi o zi mai aptă pentru această întrunire decât o serbare întru memoria eroului celui mai mare și mai conștiut de misiunea sa. Un pelerinagiu de pietate cătră trecut, un congres al inteligențelor din respect cătră viitor — iată în două cuvinte scopul serbărei noastre.

Dar fără concursul vostru și al nostru al tuturor serbarea e imposibilă. De-aceea, asemenea ca noi, scumpi și iubiți confrați, să formați un comitet ad-hoc, care să-ngrijească cum și voi cu toții, ori în reprezentanție să luați parte la această serbare de la care părinții noștri au dreptul de-a aștepta atât de mult.

Vă alăturăm un proiect de programă a serbărei, pentru ca citindu-l să vă esprimați și voi părerea voastră, ori vro modificare ce ați dori să se efectueze în el, căci, cum am zis, nu e decât un proiect la legiuirea căruia vom lua în considerațiune votul junimei române academice de pretutindenea.

Primiți, iubiți confrați, salutarea din inimă din partea noastră și espresiunea credinței firme cumcă apelul nostru va afla un răsunet viu în inimele voastre.

Președintele Comitetului central conte E. Logothetty

Secretar M. Eminescu

D[umnea]lor domnilor auditori la Facultatea teologică din Blaș

Proiect de program pentru serbarea națională la mormântul lui Ștefan cel Mare, la 15 (27) august 1870.

1. Îndată după leturghie în ziua Sântei Marii se va decora mormântul lui Ștefan cel Mare cu cununi de flori și cu lauri și se vor arangia în simetrie cel puțin 70 făclii tricolore.

2. La prânz, în trapeza mănăstirei, va ținea președintele comitetului arangiator o cuvântare amăsurată locului și scopului și va invita pe oaspeți la ceremonia sânțirei prezentului consacrativ.

3. La 5 ore după prânz se va începe ceremonia și adică:

a) Se va depune prezentul învălit pe o masă înaintea bisericei.

b) Într-un semicerc îndărătul mesei se vor pune membrii comitetului în gală, având fiecare tricolorul național și ținând în mână câte-o cunună de flori și câte-o făclie. Toți ceilalți tineri vor cuprinde loc în dreapta și în stânga mesei iar publicul va ocupa locul dinaintea și îndărătul mesei.

c) Trei preoți în ornate vor împlini actul sânțirei.

d) Trei salve vor anunța finirea ceremoniei bisericești, iar horul teologilor va cânta un imn religios.

e) Apoi se va ținea de pe tribună cuvântarea festivă, în decursul căruia se vor aprinde făcliile la mormânt.

f) După cuvântare se va înălța prezentul, în vederea publicului, de cătră trei tineri din semicerc, din care unul va citi inscripțiunea cu voce înaltă.

g) Sub sunetul clopotelor va fi dus prezentul cu pompă și în ordinea stătorită de comitet, și depus pe mormânt.

h) După depunere, va executa corul în biserică un imn compus anume spre acest scop.

i) La banchetul ce va urma se vor ținea din partea tinerimei toaste și cuvântări, numai conform ordinei stătorite de comitet în conțelegere cu egumenul mănăstirei.

4. A doua zi, iertând împrejurările, se va improviza, afară de mănăstire, un congres al studinților români academiei de pretutindenea. Programul congresului îl va avea să-l stătorească comitetul arangiator al serbărei.

[În manuscris]

Viena, aprilie - mai 1870

Comitetului central pentru serbarea la mormântul lui Ștefan cel Mare

Scumpe domnule și frate,

Răspunsul ce ni-l faceți în numele comitetului domniei voastre este așa de frumos precum îl puteam aștepta numai de la junimea studioasă din orașul unde s-a născut conștiința națională a românilor. Din început chiar nu ni era permis câtuși de puțin de a ne îndoi cumcă ideea aceasta nu va fi aprobată și de d-voastre.

Junimea de pe la celelalte facultăți a îmbrățișat cu căldură ideea, astfel încât sunt în fericita pozițiune de a vă putea anunța cumcă nu putem avea decât o reușită cât se poate de bună și de frumoasă.

Cât despre regim, el nu ne poate împiedeca de loc, pentru că serbări de asemenea natură sunt permise în întregul Austriei, și nu numai că sunt permise, ci sunt un drept esențial al vieței constituționale. Alte împregiurări iar nu mai sunt în stare de a opri cursul lucrurilor, căci ideea și-a făcut calea în inimile oamenilor de bine.

Singurul lucru ce am de-a vă preveni e că, dacă vă simțiți în stare de-a contribui materialminte (lucru la care îndealtfel nu vă obligă nimenea), ar fi bine ca colectele să le trimeteți mai curând, pentru a se putea confecționa urna de argint, care va fi cu atât mai prețioasă cu cât vom încurge mai multe mijloace din diferitele locuri. Din parte-ne vă reasigurăm că nici o piedecă nu ni mai stă în calea scopului nostru, decât doar propria noastră negligență și nevoință.

Mulțumindu-vă din nou pentru prevenitorul d-voastre răspuns, te rog, scumpe domnule, să primești încredințarea stimei și afecțiunei mele.

Președinte Secretar

Nic. Teclu M. Eminescu

Adresa este: Nic. Teclu, Wien, Leopoldstadt: Hotel Național

Domniei Sale Domnului președinte al comitetului ad-hoc din Blaș

SĂ FACEM UN CONGRES

[Federațiunea, Pesta, 5/17 aprilie 1870, Nr. 33]

Dacă răsturnarea ministeriului Giskra-Hasner ar aduce cu sine căderea sistemei, a constituțiunei, a dualismului, ce rol vor juca românii la regenerarea bătrânei Austrie? Sta-vor ei cu mânele în sân, cum sunt obicinuiți a sta, intimida-se-vor de țipetele bufone ale maghiarilor sau nemților, ori vor merge cu fruntea deschisă, solidari cu celelalte națiuni cari au aspirațiuni comune nouă, spre a apela la simțul de dreptate al tronului, spre a-l sili să ceadă voințelor supreme ale popoarelor? Până când să domnească cutare ori cutare și nu toți? Suveranitatea și legislațiunea trebuie să purceadă de la toate popoarele ca atari, și puterea esecutivă trebuie redusă la simplul rol de mașină fără voință proprie în mecanismul cel mare al statului. Nimeni nu trebuie să fie aicea stăpân decât popoarele însele, și a trece suveranitatea în alte brațe decât în acelea ale popoarelor e o crimă contra lor. Eu nu înțeleg aicea două popoare ori două coterie, ci pre toate. Dar pentru a efectua această reformă mare într-un stat unde sunt atâtea rămășițe putrede ale trecutului, atâtea prejudețe fatale și atâtea mașine vile și fără de suflet, gata în orice moment de a susținea acele prejudețe trebuiește o energie eroică, trebuie cu desprețul libertății și a vieții tale să proclami ceea ce ai datoria de a proclama.

În această operă ce pare a se pregăti, românii trebuie să joace un rol eminamente activ. Trebuie ca sufletul acestei națiuni vechie să lucreze cu toată vigoarea sa de fier, căci aicea nu mai e vorba de declamațiuni vane, ori de oportunitate, acuma nu-i mai e permis nimănui de a merge cu cutare ori cu cutare persoană, fie aceea prelat, fie ilustritate, fie magnificiență, ci cu toții uniți trebuie să mergem cu principiul, cu națiunea. Și, într-adevăr, dacă ar fi în inima noastră o singură scânteuă din virtutea antică a oamenilor pre carii noi ne măgulim de a-i avea de străbuni, a romanilor, am vedea ce absurd e să cerșim de la maghiari drepturile cari ni se cuvin și cari trebuie să ni le luăm pre altă cale.

Românii, în genere vorbind, s-au purtat mai mult rău decât bine. Să ne silim a nara faptele.

Adunarea de la Miercurea se constituie și-și alege un comitet. Un comisar gubernial oarecare sistează activitatea acelui comitet, fără ca să arate din ce cauză, și românii primesc această sistare fără ca să proteste în fața lumei, fără ca această infracțiune în dreptul de a se întruni să fie urmată de destituirea funcțiunarului și a ministrului ce a ordonat-o. Amploiatul, fie el ministru, fie comisariu regesc, trebuie să înțeleagă spiritul legilor al căror mănținătoriu e și trebuie să le interprete cu fidelitate. Îndată ce nu știe ori nu voiește a le interpreta fidel, trebuie destituit.

Uniunea Bănatului a fost forțată, căci a fost făcută contra voinței românilor, uniunea Transilvaniei a fost făcută fără de a se întreba românii. Cine a protestat contra? Cine a alarmat Europa într-o cestiune atât de gravă? Nimeni.

Avem dreptul de a petițiuna. Sala tronului este, trebuie, să fie deschisă popoarelor ca și indivizilor, și inima suveranului trebuie să fie dreaptă și nepărtinitorie, fără considerente unilaterale, față cu toți, asemenea limbei la cumpănă, asemenea ecuilibrului voințelor umane ce se numește drept; căci în secolul al nouăsprezecelea aceasta e singura rațiune de a fi a monarhilor, alta nu cunoaștem și neci nu voim a cunoaște. Ei bine, cine a uzat energic de acest drept pentru a scăpa națiunea română de forțarea la o uniune pre care ea n-o voiește și n-o recunoaște? Nimeni.

În Năsăud, un om se alege cu un vot, ba are până și temeritatea de a cere verificarea acestei alegeri. Ei bine, carii sunt alegătorii carii să proteste contra reprezintărei lor din partea unui om pre care ei nu l-au ales? Nimeni. Oare murit-a orice dreptate? Oare luatu-ni-s-a dreptul de a petițiuna și a protesta? Oare am uitat cumcă tronul trebuie să fie drept, căci aceasta e rațiunea sa de a fi?

Dar departe de a fi numai atâta. Un insolent are cutezanța de a spune în camera Ungariei cumcă națiune română nu esistă. I se răspunde că esistă și nimic mai mult; ca și când acel om n-ar fi știut-o, ca și când el ar fi spus-o cu altă intențiune decât ca să arunce o nouă umilire asupra națiunei românești. Aicea trebuia un protest energic și formal contra purtării neescusabile a unor deputați cari n-au respect de națiuni întrege; trebuia demisiunarea deputaților români dintr-o Dietă care nu se respectă, nerespectând neci chiar individualitatea celorlalte națiuni. Ce prezident e acela care lasă ca un insolent să insulte, nerevocat la ordine, o națiune întreagă?

Un altul ni spune cumcă am face poate bine de a emigra în România, recte de a părăsi acest pământ, care e cu mult mai mult drept și cu mult mai multă rațiune al nostru decât al lor. Cine protestă contra unor asemenea insinuațiuni pre cât de răutăcioase pre atât de bine calculate? Nimeni. Cunoaștem ființele acelea linse, acele suflete de sclav cari fac politică de oportunitate, cari cerșesc posturi pentru ei în loc de a pretinde categoric și imperativ drepturi pentru națiunea lor, carii zic cumcă românii n-au neci un drept în această țară și cumcă trebuie să cerșească pentru a căpăta. Politică demnă de reprezentanții ei! Îi cunoaștem, zic, și nu ne place de a vedea pre sincerii noștri deputați naționali jucând pre instrumentele acestor creature. Națiunea română trebuie să se pună pre terenul de drept pre care stau toate celelalte națiuni ale Austriei, nimica mai mult și neci o iotă mai puțin. Cine cede degetul va trebui să ceadă și mâna. Puși odată pre acest teren de drept, nu trebuie să cedem nimănui neci cât e negru sub unghie, căci numai o egală îndreptățire poate duce la liniște și la împăcare. Politica lingăilor trebuie lăsată pre seama lingăilor; pre flamura noastră trebuiesc scrise pur și simplu voințele noastre. Cehii spun în organele lor cumcă vor face opozițiune până atuncea până când se va recunoaște deplina autonomie a Boemiei. De ce să nu cerem neted și clar pentru noi ceea ce cehii pretind pentru ei? Tranzacțiuni în drepturi naționale nu se încap, împăcarea cu ungurii ori cu nemții nu se încape până ce nu vor cede ei ceea ce voim noi; căci față cu sistemul constituțiunal de astăzi, față cu dualismul trebuie să fim ireconciliabili.

Starea de față a lucrurilor e de natură ca să inspire orișicui neîncredere și să-l facă îngrijit asupra marilor schimbări ce se prepară a trece peste imperiu. Oricare bun cetățean are de datorie de a se ocupa de viitoriul patriei sale, și de aceea și românii, prin natura lucrurilor, au datoria de a provoca un congres general al lor, care să determine atitudinea națiunei românești față cu o eventuală schimbare a sistemei constituțiunale. Vom vedea care guvern va avea sfruntarea ca să oprească adunarea unui congres de cetățeni pacifici, carii vor să discute asupra afacerilor publice ale statului căruia ei aparțin. În caz dacă congresul și-ar alege oamenii săi de încredere, cari să-l reprezinte față cu tronul, aceștia trebuie să fie înainte de toate energici și de caracter. Oricine a șovăit numai o dată în cariera sa politică, fie el prelat, fie ilustritate, fie magnificență, trebuie înlăturat cu îngrijire, căci aicea trebuiesc oameni ai faptei pre care să nu-i orbească nici șansele, nici aurul, nici stelele și ordinele mari (cari în genere se pun pre inime mice!) și, apoi, cu oameni probi și de caracter nu se încap tranzacțiuni încurcate. Ei vor cere pentru națiunea lor cât li va ordona națiunea ca să ceară, și nu vor cede nici o iotă din pretensiunile lor, căci nu vor avea astuția de a o face.

Dacă mai are cineva o singură îndoială despre importanța unui congres, acela cugete numai cât de degradați trebuie să fim noi românii, dacă până și maghiarii, poporul cel mai decăzut al Europei moderne, au ajuns să fie stăpânii noștri și să-și bată joc de noi în ședințele acelei adunături ce se pretinde Cameră.

Am desperat de mult de a cere de la români virtutea și demnitatea străbunilor, neci credem că am putea deștepta în el simțul cetățeanului Romei; dar neci că facem aicea apel la simțăminte de cari noi nu suntem capabili, ci numai la simplul simț de demnitate și mândrie curat omenească. Într-adevăr, nu mai suntem noi meniți de a dicta legi lumei, dar neci am trebui să fim așa de abrutizați ca să ne degradăm noi pre noi înșine la rolul de sclavi. Trebuie să încete aceste referințe de dominați și dominatori; trebuie să fim puși pre picior de națiune egal îndreptățită față cu națiune egal îndreptățită. E timpul ca să ni se răsplătească și nouă sacrificiele cari le-am adus secol cu secol acestei Austrie carea ne-a fost vitregă și acestor Habsburgi pe carii îi iubim cu idolatrie fără să știm de ce, pentru cari ne-am vărsat de atâtea ori sângele inimei noastre fără ca ei să facă nimica pentru noi. Astăzi credem că ar fi venit timpul ca să pretindem și noi ceea ce ni se cuvine de secoli. E timp să declarăm neted și clar că în țara noastră (căci este a noastră mai bine decât a orișicui) noi nu suntem nici vrem să fim maghiari ori nemți. Sântem români, vrem să rămânem români și cerem egala îndreptățire a națiunei noastre. Față cu orice încercare de deznaționalizare ori suprematizare, întrebăm cu răceală și conștienți de drepturile ce ni le dă aboriginetatea noastră și spiritul secolului: „Cine sunt acești oameni și ce vor ei în țara noastră?“

Recapitulăm:

1) În caz dacă opiniunea publică a popoarelor Austriei ar cere schimbarea sistemei constituționale de astăzi, românii, spre a fi factori eminamente activi întru formarea viitorului imperiului, să convoce un congres general al lor, în care toată națiunea românească să fie reprezentată și care să decidă atitudinea ei față cu situațiunea cea nouă ce împregiurările par a o crea și impune imperiului.

2) Congresul să se declare solidar cu națiunile din Austria ce urmăresc aceleași interese ca și cea română.

3) Congresul să-și aleagă reprezentanța sa, care să comunice tronului voința națiunei românești, cerând a ei satisfacere.

ÎN UNIRE E TĂRIA

[Federațiunea, Pesta, 10/22 aprilie 1870, Nr. 34]

Citim în „Politik“, ziarul intereselor cehe, următorul articol demn de toată luarea aminte:

Până aicea ziarul „Politik“.

Va să zică, dacă presupunem cumcă acest ziar e espresiunea opiniei publice a cehilor, atuncea cehii cer o federațiune care să garanteze dezvoltarea liberă a fiecărui popor ca atare; și se pare cumcă aceasta ar fi și ideea celorlalte naționalități ale Austriei. Ce fac românii pentru a se alia acestei idee? — Căci, vă încredințez, dacă românii vor lăsa să li scape și această ocaziune, dacă vor lăsa ca ideea să se localizeze numai la popoarele cari o manifestă în gura mare, dacă românii nu vor ajuta să generalizeze căderea constituțiunei din decembre asupra imperiului întreg, atuncea lupta noastră va deveni din ce în ce mai grea, căci în urmă nu va mai fi nimeni în opozițiune afară de noi, pre când azi avem atâtea națiuni cari au interese comune nouă și se luptă alături cu noi. În momentul când toate națiunile dau cu piciorul stărei de față a lucrurilor, numind-o nesuferită și nesuportabilă, au și românii dreptul și datoria de a-i da cu piciorul, căci, pregetând și rămași singuri pre câmpul de luptă, nimeni nu se va mai spăria de opozițiunea noastră singuratecă. Nepăsarea noastră ne pierde. Să nu ne mirăm dacă organele noastre de publicitate au devenit în timpul din urmă moi și împăcăcioase; căci, cum zice mai sus campionul presei boeme, contrarii vor ști totdeuna să amețească capetele până și a conducătorilor noștri cu promisiuni lucie, dar etern minciunoase. Cine ar crede cumcă ungurii, chiar de-ar promite-o, vor găsi în ei atâta simț de dreptate încât să redeie, d.es., autonomia Transilvaniei, pre care au răpit-o fără consimțământul românilor? Și apoi neci nu avem noi să cerem de la unguri ceva, căci ei nu sunt competenți să ni dea nimica. Când un făcător de rele comite o infracțiune în avere publică ori privată, nu e făcătorul de rele instanța competentă de la care ai a cere îndărăt cele răpite, ci justiția. Se poate chiar ca justiția, rău informată, să fie legalizat apropriarea făcătorului de rele; asta însă nu schimbă nimica din ființa dreptului, căci cu toate astea, a doua zi, justiția, bine informată, va revoca o sentință ori o aprobare nedreaptă. Această justiție până azi rău informată e tronul. Numai tranzacțiunile directe cu tronul pot ținea pre români pre terenul absolut al drepturilor lor; tranzacțiuni de altă natură însă, cari, unite cu umilire, să se subordineze intereselor unei alte națiuni sunt periculoase, criminale chiar. Ce drept mai mult pot avea ungurii în această țară unde în număr sunt mai egali cu noi, unde, prin istorie sunt cu mult mai târziu veniți decât noi? Această influință binefăcătorie și îndreptățită asupra tronului trebuie să se eserciteze însă laolaltă și în același timp cu celelalte națiuni nemulțumite. A aștepta să culegem fructele semănate de alții e nedemn și periculos. Căci să ne aducem aminte cumcă nimeni în Austria nu e obligat de a se face apărătorul nostru și răscumpărătorul drepturilor noastre afară de noi înșine. Azi foaia se întoarce și fiecare-și caută de interesele sale proprie. În principiu au și început organele opozițiunei a localiza reforma Austriei, astfeli încât noi, necercând de a o generaliza, ne vom trezi din nou cu renumitul răspuns: „A plânge putem, dar a ajuta nu“, căci ei își vor fi isprăvit trebile și ne vor lăsa pre noi în voia sorții și a neenergiei noastre. Să ne grăbim dar de a ne declara solidari cu națiunile nemulțumite ale Austriei; să pășim la o activitate comună cu ele, căci mâni chiar va fi prea târziu, mâni chiar se vor bucura numai aceia de fructele răsturnărei constituțiunei cari vor fi ajutat a o răsturna, mâni nu va mai vrea nimene să primească mâna de înfrățire a unui popor fără energie, spre a căpăta în schimb o nouă piedecă în drum, pre unguri. Ungurii chiar tind într' acolo ca să localizeze reforma Austriei; să nu lăsăm timp popoarelor ca să vadă cumcă, întru reconstrucțiunea Austriei, inamiciția ungurilor se poate înconjura. Românii au nenorocirea de a nu avea încredere în puterile lor proprie; noi nu ne-am convins încă cumcă: puterea și mântuirea noastră în noi este!

ECUILIBRUL

[Federațiunea, Pesta, 22 aprilie/4 mai și 29 aprilie/11 mai 1870, Nr. 38-370, Nr. 39-371]

În fine, ceea ce am zis noi s-a împlinit. Cehii cer autonomia țării lor; galițienii, tirolezii, triestienii cer aceeași esență sub alte forme; ba chiar organul jidanilor unguriți, „Pester Lloyd“, are inspirațiunea de a recomanda guvernului austriac o deplină îndreptățire a naționalităților. Adecă, cu astuția ce li e proprie, vor a localiza reforma Austriei și uită intenționat că este și o Transilvanie care cere aceeași autonomie pre care o cere Boemia ori Galiția. Opiniunea publică a Austriei s-a pronunțat pentru căderea constituțiunei, pentru răsturnarea complectă a dualismului, care nu are nici o rațiune de a fi. Dacă suveranul s-ar învoi să-și cercuie fruntea cu coroana Boemiei, el ar trebui prin consecință să reprimească autonomia marelui principat al Transilvaniei.

Afară de ceea ce crează arbitraritatea omului nu esistă nimica în lume ce n-ar trebui să fie cum e. Cauza acestei trebuințe e rațiunea lui de a fi, și aceasta trebuie să fie neapărat o rațiune, nu o combinațiune răutăcioasă ori esaltată, ci un rezultat neapărat, neînlăturabil al unei cauze anterioare, asemenea cum din calculul cert a două cifre certe iese un rezultat neapărat, ce nu se poate schimba fără amestecarea unui element arbitrariu ori nerațional. Acest element arbitrariu, nerațional și de aceea barbar e asemenea sabiei lui Brennus din cumpăna cu aur. Să vedem rațiunea de a fi a dualismului. Sunt cauze ce au trebuit să-l producă sau această formă e numai o ficțiune diplomatică, o variantă a eternului „divide et impera“, o formă arbitrarie care să nu rezulte din ideea ce naturalmente o conține în sine materialul ei — popoarele. Condițiunea de viață a unei legi, garanția stabilității sale e ca ea să fie un rezultat, o espresiune fidelă a trebuințelor unui popor și tocmai de aceea dreptul de a formula acele trebuințe în articole și paragrafe este, după spiritul timpului nostru, al popoarelor. Un popor — oricum ar fi el — are dreptul de a-și legiui trebuințele și tranzacțiunile ce rezultă neapărat din acele trebuințe, reciprocitatea relațiunilor sale; într-un cuvânt: legile unui popor, drepturile sale nu pot purcede decât din el însuși. Alt element, străin, esențial, diferit de al lui, nu-i poate impune nimica; și dacă-i impune, atuncea e numai prin superioritatea demnă de recunoscut a individualității sale, cum, d.es., au impus francezii românilor. E o influință pacinică, pre carea cel pasiv o primește cu bucurie, cu desprețul său propriu, fără de a judeca cumcă din asta poate să nască nenorocire pentru el. Al doilea mod de a impune e acela de a face din principie transcendente, din credințe ale omenirei, mijloace pentru scopuri de o altă natură. Astfel preoțimea evului mediu esplica evangheliul astfel încât făcea ca popoarele să îngenunche și sub jugul unui rege rău; astfel credința cea adâncă către unitatea Austriei și către tron a fost cauza indirectă, deși principală, care i-a făcut pre români să primească tăcând, cu o rezistență mai mult pasivă, umilirea dualismului. Al treilea mod e cel mai simplu, deși cel mai greu și mai nedrept. Ți-arogi cu insolență drepturile altuia și te susții în proprietatea lor prin puterea brută, proprie ori străină. Să cercetăm aceste trei puncte, unul după altul, și să vedem dacă vreunul din ele poate fi rațiunea atitudinei escepțiunale a ungurilor din Austria, atitudine ce li dă în mână domnia asupra unor națiuni esențial diferite de a lor, tot așa de mari la număr și nu mai înapoiate în cultură. Întâia rațiune prin care un popor poate hegemoniza pre altul e superioritatea morală. Măsurariul civilizațiunei unui popor în ziua de azi e o limbă sonoră și aptă de: a esprima prin sunete — noțiuni, prin șir și accent logic — cugete, prin accent etic — simțăminte. Modul de a înșira în fraze noțiune după noțiune, o caracteristică mai abstractă ori mai concretă a noțiunilor în sine, toate astea, dacă limba e să fie națională, sânt ale limbei, căci de nu va fi așa, e prea lesne ca un om să vorbească nemțește, d.es., cu material de vorbă unguresc. Afară de aceea, civilizațiunea unui popor constă cu deosebire în dezvoltarea acelor aplecări umane în genere cari sunt neapărate tuturor oamenilor, fie aceștia mari ori mici, săraci ori bogați, acele principie cari trebuie să constituie fundamentul, directiva a toată viața și a toată activitatea omenească. Cu cât aceste cunoștințe și principie cari să li fie tuturor comune sunt mai dezvoltate, cu atâta poporul respectiv e mai civilizat. Căci clasa inteligentă numai nu constituie civilizațiunea, carea e și trebuie să fie comună tuturor păturelor populațiunei. Sunt popoare ce posed o respectabilă inteligență naltă, fără de a fi ele civilizate; sunt altele cari, fără inteligență naltă, întrunesc toate condițiunile civilizațiunei. Științele (afară de ceea ce e domeniu public) trebuie să prezinte lucruri proprie ale națiunei, prin care ea ar fi contribuit la luminarea și înaintarea omenirei; artele și literatura frumoasă trebuie să fie oglinzi de aur ale realității în carea se mișcă poporul, o coardă nouă, originală, proprie pre bina cea mare a lumii. Legislațiunea trebuie să fie aplicarea celei mai înaintate idee de drept pusă în raport cu trebuințele poporului, astfel însă încât esplicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică spiritului acelora. Industria trebuie să fie a națiunei aceleia și păzită de concurință; iar purtătoriul ei, comerțul, s-o schimbe pre aur, dar aurul, punga ce hrănește pre industriaș și îmbracă pre agricultor, trebuie asemenea să fie în mânele aceleiași națiuni. Declarăm a înțelege, deși nu concedem, ca cineva să fie aservit vrunei națiuni viguroase ce te supune cu puterea brută, ori unei alteia, ce te orbește cu lustrul civilizațiunei sale. Dar să fim servitorii… cui? Celei mai decăzute populații din Europa, a cărei vanitate și lăudăroșie nu e decât o lungă și scârboasă don-quixotiadă. Căci ce au acești oameni ca să ne superiorize? Au ei ceva ce noi nu avem? Au ei limbă? Au științe? Au arte? Au legislațiune? Au industrie? Au comerț?

— Ce au? Limba? ar trebui să li fie rușine de ea. Sunetele îngrozesc piatra; construcțiunea, modul de a înșira cugetările, de a abstrage noțiunile, tropii, cu un cuvânt spiritul infiltrat acestui material grunzuros, sterp, hodorogit, e o copie a spiritului limbei germane. Ei vorbesc germănește cu material de vorbă unguresc. Științele? Ce au descoperit ei nou în științe? Prin ce au contribuit ei la înaintarea omenirei? Istoria civilizațiunei a înregistrat numai o nulă.

Legislațiune? Drepturi și legi sunt într-o eternă contrazicere. E o compilațiune răutăcioasă și nerumegată a principielor celor mai contradictorie, principie care se esclud unul pre altul. Alături cu o constituțiune nedreaptă și parțială, liberală însă pentru unguri, găsești legi din evul mediu mai barbare decât barbaria.

Arte și literatură? O traducțiune rea din limba germană, și știe toată lumea cât de rea poate să fie o traducțiune. Industria? Germană. Comerțul? În mâna evreilor. Va să zică nu au nimica acești oameni prin ce să ne superiorize pre noi românii, și vom arăta numaidecât cum nici nu pot avea, neci nu pot constitui o putere morală oarecare. Nu e pre lume o singură inteligență care să fie o mai rea espresiune a poporului ei de cât cea maghiară. Să ne silim puțin a analiza spiritul, — nu al poporului maghiar, pre care din inteligența lui nu-l vom putea cunoaște niciodată, — ci al acestei coterie care-l guvernă, guvernându-ne totodată și pre noi prin o ficțiune diplomatică. Ieșită din niște școli mizerabile, a căror singură țintă e propagarea minciunei, în care n-au învățat nimic alta decât fanatismul, primind o educațiune care avea de principiu de a stinge tot ce în suflet e curat, uman, nobil, pur, s-au infiltrat în capetele unei generațiuni june și de aceea docile niște principie sistematice, în flagrantă contradicțiune cu tot ce era mai nobil în spiritul secolului nostru. Astfel, acești oameni au devenit transcendentali. Aceste principie sistematice ale lor, scoase deductiv din o istorie falsificată, escamotate din concepțiunea esagerată a națiunei lor, din noțiunea falsificată a dreptului, — ce puteau fi ele decât pure minciune! În viața publică însă ei judecă consecuent pre baza acelor principie minciunoase; de aceea nu ne poate prinde mirarea dacă toate consecințele ce le trag din principie falsificate nu sunt, nu pot fi, decât iarăși false. Nu trebuie dar să ne mirăm dacă ei aplică principiele cele mai mari din viața publică a popoarelor astfeli cum le aplică; pentru că ei le-au înțeles pre dos, pentru că țesătura falselor noțiuni fundamentale i-au făcut incapabili de a cugeta drept. Cine nu știe acuzațiunea ce ni se face nouă românilor pentru că solicităm pentru noi ceea ce ei au solicitat pentru dânșii? Ce întoarsă, ce minunată trebuie să fie acea glavă care face altuia o crimă din ceea ce el pentru sineși croiește o virtute! Tot ce constituie viața lor internă e o minciună. De ce să ne mirăm dacă alegerea la ei înseamnă beție, bătaie și omor? Să nu ne mirăm dacă toate noțiunile au cu totul altă semnificare pentru că sunt privite prin o prismă sufletească ce falsifică totul. Asemenea cum nu te poți înțelege cu un om a cărui limbă și noțiuni diferă astfel de ale tale încât el rămâne pentru tine netraductibil, căci tu nu ai noțiunile ce le are el, cum el nu le are pre ale tale: — tocmai așa nu te poți înțelege cu inteligența maghiară. Împăcare sau tranzacțiune nu se încap aicea, căci divergența noțiunilor fundamentale și a principielor sistematice condițiunează o eternă divergință a deducțiunilor din ele. Va să zică aicea nu se încape acest mijloc dulce și pacific, care va fi etern neînțeles. Tu-i spui că națiunea română vrea cutare și cutare lucru, el îți răspunde că națiunea română nici nu esistă. Apoi înțelege-te cu un astfel de om! Noi românii nu putem înainta decât cu desconsiderarea totală a acestor oameni transcendentali, cu cari ne-a lipit un ucaz al tronului și de cari un decret drept ne poate tot așa de bine dezlipi. Vina în fine nu e a lor, pentru că generațiunea ca atare nu are vina falsei direcțiuni a spiritului său. Vina acestei direcțiuni o au descreierații lor de magnați, a căror vanitate i făcea să creadă cumcă în această țară, ce e mai mult a noastră decât a lor, ei vor putea maghiariza până și pietrele. Magnați cari și-ncepeau viața cu scrieri fanatice și esaltate, spre a o sfârși în vreo casă de nebuni ori în drojdiele vițielor beției și ale desfrânărei; copii bătrâni ce pătează părul lor cel alb cu tot ce e mai degradat, mai obscen, mai teluric în această natură ce-i zic omenească. Să ne uităm deplin sub zdreanța de purpură ce o pun ei pre profunda lor mizerie și să vedem cum faptele concrete izbesc în față acele abstracțiuni statistice ce ei le prezintă lumei și cum toată viața lor publică e o parodie. — Cele șasesprezece milioane de unguri cu care înșeală Europa sunt o minciună. Și cine nu-și aduce aminte cum au schimbat numele indivizilor din districte întregi, încât bieții locuitori nemțești nu știau în urmă cum îi cheamă. Astfel, cu aparența, cu numele maghiar, ei vor să mintă ființa germană ori română. Din fericire încercarea, pre lângă aceea că e perfidă, apoi e și eminamente vană. Acești oameni ei înșii, cu statul lor, cu parlamentul lor, cu ministeriul lor nu sunt decât o minciună, o ficțiune. — D. es. e acest ministeriu îndreptățit de a fi ministeriul poporului românesc? Nimica mai puțin decât asta, căci îndreptățirea trebuie să purceadă de la poporul românesc ca atare; și acel popor neci a fost întrebat măcar la noua reformă a lucrurilor. E acest parlament espresiunea poporului românesc? Nu… neci espresiunea celui maghiar măcar; căci atuncea am trebui să uităm bătăiele și omorurile la alegeri, influințările meschine ale guvernului și ale coruptei sale partide, starea escepțională a Transilvaniei, punerea sub acuzațiune a candidaților opoziționali ori de altă naționalitate, intimidarea poporului prin amenințări, toate acestea am trebui să le uităm pentru a putea zice cumcă această minciună ce se numește parlamentul Ungariei e o espresiune a popoarelor. Și-apoi câte mijloace nu vor găsi acei oameni cari țin punga țării în mână pentru ca să influințeze și să corupă și mai mult? La ce-și votează ei oare fonduri de dispozițiune?

Ungurii nu sunt superiori în nimica națiunilor cu cari locuiesc la un loc; și acest palat de spume mincinoase cu care au înșelat Europa e, de aproape privit, forma ridicolă a unor pretențiuni ridicole. Kant numește ridicolul risipirea spontanee a unei așteptări mari într-o nimica întreagă, adică: parturiunt montes, nascitur ridiculus mus. Și cu toate acestea, ăst ridicol e trist în sine; ceea ce dovedește că definițiunea filozofului german are multe contra sa. E trist de a vedea în inima Europei o națiune ce se află încă în evul-mediu cuprinsă de o febrilă epidemie spirituală, o națiune mică la număr și fantastică în aspirațiuni căreia o apucătură politică i-a dat neînțelepțește supremația asupra unor națiuni tot așa de mari la număr și în nimica mai înapoiate. Ficțiunea trebuie redusă la valoarea ei proprie și trebuie risipită această valoare nominală, care uimește și care cu toate astea ascunde în sine cel mai infamant faliment.

Să trecem la puntul al doilea: la ideea etică care a dominat poporul nostru când a primit tăcând o reformă ce el o ura din suflet. Nu cred să fie vreun ungur chiar care să aibă bunomia de a crede cumcă în legile și măsurele lor ne obligă creațiunile unor creieri turburi ungurești, ori semnătura cutărui om al lui Dumnezeu care se intitulează, cu cale ori fără cale, ministru. Pre noi ne obligă pur și simplu semnătura suveranului nostru. Suveranul reprezintă unitatea de stat austriac, și pentru noi el e personificarea națiunei române. Noi suntem amici ai unității Austriei și tronul va găsi în noi totdeuna apărători sinceri, deși legi pre cari nu ni le-am făcut noi înșine nu ne obligă.

Ele sunt făcute în flagrantă contradicțiune cu convingerea noastră, fără consimțământul nostru, căci am refuzat de a discuta ori de a vota legi care a priori erau false și nedrepte. Cumcă noi am crezut a trebui să ne supunem deocamdată acestor legi, din rațiunea de mai sus, e o măsură pre care oamenii de bine ne-o aprobă; cumcă însă nu trebuie să cerem ameliorarea acestor legi e și mai sigur, pentru că ne punem pre un teren fals și recunoaștem legalitatea esistenței lor, când ele a priori prin abținerea noastră sunt nelegitimate în sine, în esență, și legitimate numai în formă prin semnătura Domnitorului pre care noi trebuie s-o respectăm până când respectăm unitatea Austriei. Se zice ca să cerem de la unguri cutare ori cutare lucru, — iată iar terenul cel fals. Cum pot ei fi competenți de a ni dărui lucruri pre cari domnul dăruiește servului? Suntem noi servii lor? Drepturile se dăruiesc? Sau sunt acești reprezentanți din Dietă reprezentanți fideli ai națiunilor? Dar toată lumea știe că ungurii chiar în Ungaria proprie sunt în minoritate și că numai prin influințări materiale la alegeri o au putut improviza acea adunătură ce se pretinde Adunare. Noi nu ne putem pune în relațiune de domn și aservit, neci putem intra în tranzacțiuni cu oameni cari pentru noi nu sunt competinți neci de a da, neci de a lua ceva, decât doar prin puterea brută ce le-o pune la dispozițiune imperiul, nu însă prin esența dreptului. Puterea esecutivă trebuie să fie pentru noi aceea ce aplică asupra noastră legi ce ni le-am făcut noi; iar nu aceea carea ni impune legi străine și căreia nu știm ce nume să-i dăm. Și apoi tranzacțiuni cu astfeli de oameni, cari în faptă n-au ei înșii nimica, a căror existență e iluzorie, nu prezintă neci o garanție de durată, ba încă te compromiți pactând cu ei asupra unor lucruri cari nu sunt ale lor. Atitudinea națiunei române e anormală, asemenea unui organ ce încetează de a funcțiuna. Funcțiunea lui e în el, în destinațiunea lui, și numai o împregiurare arbitrarie poate să i-o oprească. Asemenea și noi românii. Drepturile și legile ce au de-a ne guverna pre noi ni-s imanente nouă, căci sunt imanente trebuințelor noastre, vieței noastre, noi nu avem a le cere decât de la noi înșine. Aceea, cumcă ni se oprește esercițiul lor, nu schimbă nimica din ființă.

Să cercetăm mai de aproape rațiunea semnăturei și dacă ea poate însemna ori obliga mai mult decât sigiliul pre o sentință, care nu oprește ca sentința să fie nedreaptă. Să vedem care e rolul normal al domnitorului și al sancțiunei și dacă acestora amândouă li e permis de a fi în contradicțiune cu voințele, singure valabile, ale popoarelor ca atari. Nouă ni se pare că pentru fiecare popor dreptul și legislațiunea purced de la el, el și le crează când și cum i trebuiesc, astfel încât, într-o normală stare de lucruri, sancțiunea e o formalitate care n-ar trebui să oblige dacă nu obligă sensul celor sancțiunate. Vom proba că e așa. Pentru ca un lucru să esiste trebuie să se întrunească mai multe condițiuni. Astfel, legea rezultă din trebuința poporului, din voința lui și din legiuirea liberă, neintimidată, a acelei voințe. Este sancțiunea, acuma, o condițiune de esistență a unei legi ori nu? După noi, nu — cel puțin putem constata că legal poate rezista poporul voinței domnitorului, domnitorul voinței poporului, ba. Va să zică, sancțiunea nu e condițiunea de esistență a unei legi, ci numai formalitatea cu care acea lege se inaugură. Sancțiunea e un simbol, precum domnitoriul însuși e asemenea un simbol, e personificarea fiecăreia din națiuni, vârful întâmplărilor istorice, titlul ce se pune pre o carte; acel titlu nu poate fi o contrazicere a celor cuprinse în carte. În Austria însă sancțiunea are un înțeles grav, căci ea sânțește și dă concursul brut dominărei nedrepte a unui popor asupra celuilalt, neegalității naționale, înădușirei unuia prin celălalt, — și individele din popoare, deși nu recunosc în conștiința lor acele legi, deși nu iau parte la legiferarea lor, la dezbaterea „asupră-le fără ei“, totuși prin acea semnătură, care reprezintă o idee seculară, ei sunt obligați cu corpul, deși nu cu sufletul. Va să zică, în simbol chiar ne obligă iarăși ideea seculară a simbolului, nu sunetele ce-l compun, sunetele unui nume sau ale unui rang. Îndată ce nu vom mai crede în idee, în unitatea Austriei, simbolul ideei: dinastia, pentru noi nu mai esistă. Ideea asta însă până azi a fost o credință, o religiune, a românului. Ideea asta însă trebuie să se conformeze cu trebuințele popoarelor tuturor, ea să trăiască în toate, toate să trăiască în ea, deși fiecare în concentrațiunea sa proprie. Ea să fie comună tuturor popoarelor, cum o religiune poate fi comună mai multor individe fără ca de aceea individele să nu aibă fiecare interesele sale proprie. Astfeli federațiunea garantează pre de-o parte dezvoltarea proprie a fiecăruia din popoare, pre de alta e gagiul cel mai sigur al unității Austriei. Repetăm că simbolul nu-și poate disprețui ideea ce o conține, căci apoi e redus la valoarea unui simplu semn mort și fără înțeles. Simbolul nu ne poate obliga decât până când ne mai obligă ideea; dea Dumnezeu și prevederea celor mari ca să nu ni devină odioasă. Ideea — pretinde ea neapărat dualismul, ori dualismul nu e decât un abuz cu credințele noastre seculare?

Nu, unitatea Austriei nu cere esistența unei Ungarii cum este ea astăzi; Ungaria cum este nu e condițiune a Austriei. Noi am putea uza de drepturile noastre prin propria noastră inițiativă, am putea proclama autonomia Transilvaniei fără ca prin asta să periclităm unitatea Austriei, singura rațiune care are respectul nostru și care ne obligă. Legi, măsure, anexări siluite: astea toate, deși nu le putem respinge cu brațul, noi nu le recunoaștem, și la răsturnarea lor, inaugurată deja de popoarele Austriei, vom fi gata și dintre cei dintâi. Noi avem drepturile ce ne trebuesc eo ipso, prin voința noastră chiar și noi nu trebuie decât să anunțăm puterea ce se întâmplă a fi esecutivă că le vom esersa. Dacă acea putere se va simți dispusă de a avea o altă voință decât cea a noastră, aibă-o sănătoasă! Nouă neci nu ne poate păsa, pentru că într-un stat constituțiunal guvernului nu-i e permis de a avea o voință proprie și neci trebuie să fie altăceva decât brațul legilor ce ni le facem noi înșine. Așa trebuia făcut când cu Adunarea de la Miercurea. Acea adunare nu putea fi dizolvată de guvern fără ca organul lui să arate o cauză și o lege care să justifice gravitatea cauzei; dizolvând însă comitetul Adunărei fără a-i spune motivele, guvernul a comis o nedreptate, căci constituirile adunărilor și comitetelor nu se fac cu învoirea, ci numai cu știrea guvernelor. Dacă guvernele ar avea să-și dea învoirea lor ori să dizolve după plac, atunci dreptul de întrunire n-ar fi decât o iluziune. Adunarea de la Miercurea și comitetul ei putea să lucreze până azi, fără de a-i păsa măcar de un guvern ce a dizolvat-o fără a-i spune motive legale.

Nu, până ce legislațiunea nu va fi pusă în mâinile tuturor popoarelor ca atari, până atuncea sancțiunea nu poate opri ca o lege să fie nedreaptă și neprimibilă; cum sigiliul pus pre o sentință nu constituie dreptatea ori irevocabilitatea ei. Tronul trebuie să cedeze națiunilor. Rolul care rămâne pre sama tronului e încă foarte mare. El e stânca neclintită și neinfluințată a dreptății, personificarea fiecăreia din națiunile ce privesc cu mândrie la el. De aceea regele Belgiului e așa de iubit, căci poporul e în el și el e în popor! Trebuie ca domn și popor să se identifice; cel întâi să fie espresiunea celui din urmă, astfel ca voințele lor să nu se contrazică niciodată!

Trecem la punctul al treilea, la acela al susținerei în niște drepturi răpite prin puterea brută. Lasă că într-un stat liberal, care pretinde a nu voi alta decât egala îndreptățire a tuturor, măsure brute nu-și au defel locul; dar apoi chiar astfel ne-ar plăcea ca să nu prea facă nimeni apel la acea putere telurică și sângeroasă, căci asta ar însemna a uita că însuși în armată proporțiunea germanilor și maghiarilor față cu slavii și românii e cea de „2 : 8“. Austria încă n-a avut o răscoală militară, dar se prea poate ca timpul să nu fie tocmai departe, căci astăzi, prin voluntari, armata cugetă, pre când ieri încă era numai o masă. Și să nu se uite că inteligența tuturor popoarelor din Austria e eminamente naționalistă.

În fine, mă mir cum venim noi românii de a ne combina soartea noastră câtuși de puțin cu acea a ungurilor. Pentru că suntem alături cu ei ori pentru că binevoiesc ei a o combina?

Să-i lăsăm dar de o parte pre acești oprimători ai autonomiei Transilvaniei, cu scandaloasele lor stări escepțiunale, cu torturele lor ca în evul-mediu, cu jurămintele sacrilege, oameni ce mistifică unde nu pot contesta și mint unde nu pot combate. Ei nu sunt competenți ca să ni dea nimica; și, de ne-ar da, e datoria noastră ca de la ei să nu primim noi nimica. Să apelăm cu toată vigoarea de care dispunem la instanța adevărată: „la tron!“

Toate națiunile trebuiesc aduse la valoarea lor proprie, și când vom avea din ele factori reali, neiluzorii, atuncea se va putea continua cu înlesnire calculul cel mare și secular ce se numește: Istoria Austriei!

În reconstrucțiunea Austriei trebuie ca sancțiunea popoarelor ca atari să premeargă sancțiunei suveranului.

Toate popoarele sunt setoase de viață proprie, și numai din egala îndreptățire a tuturor se va naște ecuilibrul. Atunci numele „Austria“ va fi sinonim cu „pacea“.

NOTIȚĂ ASUPRA PROIECTATEI ÎNTRUNIRI LA MORMÂNTUL LUI ȘTEFAN CEL MARE LA PUTNA

[Convorbiri literare, 15 septembrie 1870, paginile 233-234 ]

Dacă privim fierberea vieței noastre publice putem vedea lesne că neliniștea perpetuă din generațiunea ce e azi la ordinea zilei și frecările ei, atât din viața politică cât și din cea spirituală, nu-și au cauza lor pe-atâta în interese personale (precum o susțin unii), ci mai mult în profunda sciziune dintre direcțiunile pe care au apucat unii pe de o parte, alții pe de alta. Adăugind pe lângă acestea un caracter cam vehement, precum e acel al rasei noastre, ne putem lesne esplica de ce simple divergințe în păreri se schimbă în neîncredere și în acuzări de intențiuni subversive.

Răul cel mare nu e că o asemenea stare de lucruri esistă, ci că se perpetuă și se moștenește; și dacă generațiunea ce crește azi ar aduce cu sine o moștenire atât de tristă, nu ne îndoim că, prin o consecință nedreaptă și mereu în creștere, antitezele ar deveni mai mari și mai neîmpăcate.

Însă generațiunea ce crește are și ea datorii de împlinit, precum le are fiecare generațiune ce se înțelege pe sine însăși, și e lesne de presupus că membrii ei, îndată ce au cunoscut răul, au cugetat și la remedii contra lui.

Serbarea la mormântul lui Ștefan cel Mare, deși pornită mai mult dintr-un sentiment de pietate cătră trecutul nostru pe cât glorios, pe atâta nefericit, totuși cu vremea ideea a început a prinde un interes mai bogat decum puteam presupune din început. S-a născut conștiința că o întrunire a studenților români din toate părțile ar putea să constituie și altceva decât numai o serbare pentru glorificarea trecutului nostru și că, cu o ocaziune atât de favorabilă în feliul său, am putea să ne gândim mai serios asupra problemelor ce viitorul ne le impune cu atâta necesitate. Viitorul însă e continuarea, în cazul cel mai bun rectificarea trecutului. Ca el să fie o simplă continuare a trecutului, cu toate calitățile acestuia, a fost o idee ce trebuia esclusă a priori. Pentru o rectificare a greșalelor și lipselor prezentului, care mâne firește va fi pentru toți trecut.

Însă unul din cele mai mari defecte ale prezentului e tocmai starea de lucruri ce am caracterizat-o în liniile prime ale acestei notițe, și trebuința cea mai mare ne s-a părut nouă că ar fi o singură direcțiune a spiritului pentru generațiunea ce crește.

Rezumându-ne, putem spune că, dacă esteriorul acestei festivități are să fie de un caracter istoric și religios, interiorul ei — dacă junimea va fi dispusă pentru aceasta — are să cuprindă germenii unei dezvoltări organice, pe care spiritele bune o vroiesc din toată inima.

Ca lucrarea noastră în viitor să constituie un singur organism, normal și fără abatere, e, se 'nțelege de sine, un ideal a cărui împlinire nu e decât problematică; însă puținul bine ce ar putea rezulta dintr-o încercare de a organiza viața viitorului însemnează totuși mai mult decât nici o încercare spre aceasta.

Asta-i espunerea scurtă a scopului serbărei de la Putna.

Credem însă că n-ar fi neinteresantă o analizare a motivelor ce-au cauzat amânarea ei.

Prin războiul de față, la care participează cu spiritul toată lumea civilizată, s-a creat un curent al zilei care înădușă orice mișcare de un caracter mai pacific. Dacă serbarea se ținea în anul acesta, nu-i rămânea decât alegerea între două consecințe egal de rele. Sau că curentul zilei, îi imprima fără voie, o nuanță politică pe care n-o are și nici intenționează de-a o avea, și astfeli am fi dat naștere la zgomote și păreri cu totul neidentice cu scopul și ființa ei, ba poate că în cazul cel mai rău realizarea ei ar fi fost oprită prin măsuri guvernamentale; sau, dacă lumea ar fi fost priceput-o bine, fiind însă în contradicțiune cu curentul zilei, nimene nu s-ar fi interesat de ea ș-ar fi trecut nebăgată în samă și fără de-a lăsa vreo urmă morală, precum s-au mai întâmplat și cu alte serbări de natura acesteia. Iată rălele între care trebuia să aleagă; — și de aceea Comitetul pentru serbare a găsit de bine a o amâna pe anul viitor, când spiritele vor fi mai liniștite și participarea neoprită de nici un fel de considerațiune.

Din periodice - 1871

[În manuscris]

Comitetul central pentru serbarea întru memoria lui Ștefan cel Mare

Cătră onoratul public român

Luând junimea română academică în considerațiune că 1 o amânare a serbării întru memoria lui Ștefan cel Mare ar produce dezinteres pentru totdeauna, a decis 2 în adunarea sa generală de la 3 10 iuniu 1871 4 cumcă 5 „Comitetul central se însărcinează a esecuta serbarea în 27 august 1871 cu mijloacele despre cari dispune“ 6.

Primind comitetul această sarcină grea, pășește de nou, rezolut și plin de însuflețire, la realizarea scopului măreț. În darn sunt însă neînsemnatele puteri ale unui comitet, în darn este zelul modest al unei junimi! Serbarea de la Putna n7-are să fie serbarea unui comitet a unei junimi: serbarea de la Putna trebuie să fie un act produs de o națiune întreagă, serbarea de la Putna are să fie întrunirea națiunei române în suvenirile trecutului, în însuflețirea prezintelui și în speranțele viitoriului! În trecutul neguros al națiunei române sânt multe puncte strălucitoare 8, unul dintre aceste, cel mai strălucitori, este acela în care apare umbra măreață a lui Ștefan cel Mare; pe lângă această suvenire să ne adunăm; la mormântul acestui bărbat să ne dăm mâna; aici să o9 zicem în fața lumei că 10 am avut un trecut și voim a avea un viitoriu!

Iată ideea! Iată scopul serbării! Nu junimea română academică a produs ideea serbării întru memoria lui Ștefan cel Mare: ea purcede din conștiința națională română. Națiunea română voiește cultura, și cultura ei trebuie să fie una: omogenă la Prut și la Somiș, omogenă în sânul Carpaților cărunți și pre malurile umede ale 11 Dunărei bătrâne! Și viitoriul, cultura viitoriului, unitatea spirituală a viitoriului zace în noi, în generațiunile prezintului!

Cu mijloace despre cari 12 comitetul dispune 13 serbarea nu se va putea aranja în mod demn de umbra măreață a eroului la al cărui mormânt ne-am ales altariul, nu în un mod care să facă onoare junimei academice a națiunei române 14. Sperăm însă că 15 cu ajutoriul onoratului public român mijloacele noastre se vor putea înmulți și noi vom putea aranja o serbare cel puțin modestă, seriozitatea și însuflețirea generală o vor face grandioasă. Nenorocirea care a lovit fondul serbării nu poate 16 înnegura scopul care serbarea l-a avut 17; fatalitatea nu poate 18 să triumfeze preste 19 o idee! Suntem de 20 ferma convingere cumcă 21 publicul român nici până azi 22 nu au pierdut din zelul său nobil față cu cauzele mărețe!

Apelăm dară la naționalismul tuturor românilor, rugând pre toți acei frați ai noștri cari voiesc a conlucra spre realizarea serbării să binevoiască a se pune în corespondință cu comitetul central.

Comitetul primește corespondințele și contribuirile 23 sub adresa: Vas. Bumbac, Viena, Universitate.

Viena, în 14 iuniu 1871 24

V. Bumbac, m.p. 25 vice-președinte

Ioan Slavici, m.p. 25 secretariu

Cătră junimea română

Fraților! Nime 26 nu e mai mult pătruns de ideea serbării întru memoria lui Ștefan cel Mare 27 decât noi, pentru al căror viitori serbarea va să aibă cele mai mari rezultate.

Prin încrederea voastră, junimei române din Viena i s-a dat sarcina onorifică de a conduce deocamdată lucrările spre realizarea serbării. Azi e momentul ca să facem un pas rezolut, să realizăm dorința noastră 28 comună. Pierdem un an din rezultatele serbării 29 dacă 30 amânăm serbarea pre 31 anul viitori.

Apelăm dară la zelul vostru național și vă provocăm 32:

1. A vă organiza în timpul cel mai scurt 33 în comitetele filiale și a vă pune în corespondință cu comitetul central din Viena 34 (V. Bumbac 35, Universitate).

2. A vă da părerea 36 față cu serbarea, și în special față cu modul în care doriți ca ea 37 să se realizeze, ca așa serbarea 38 să poată fi un act produs conform dorințelor comune ale junimei române 39.

3. A lucra în cercul vostru pentru lățirea ideei serbării și realizarea ei 40, colectând contribuiri și trimițându-le comitetului central 41 până la 15 iuliu a.c.

4. A vă îngriji mai cu deosebi despre aceea ca 42 să puteți participa cât mai mulți la serbare 43.

Până la finea acestei lune, comitetul 44 central va compune programul festiv 45 și vi-l va face cunoscut.

De la energia junimei române depinde realizarea serbării: la lucru dară fraților!46.

Viena, în 14 iuniu 1871 47

Pentru comitet: ca mai sus 48

Cătră junele române

Surorilor! A venit momentul ca junimea română să manifesteze 49 conștiința unității sale naționale; a venit momentul ca junimea română să o 50 zică în fața lumei că e îndestul matură 51 spre a-și cunoaște chemarea sa 52 socială în Orientul Europei.

Au trecut timpurile fierului; au trecut era puterei brute: pe stindardul junimei române este azi numai una deviză 53: cultura. Cu ocaziunea serbării întru memoria lui Ștefan cel Mare, junimea română academică, și cu ea 54 întreaga junime română, voiește a da espresiune unitară 55 rezoluțiunei sale de a se cultiva 56 — cultiva omogen.

Acest act mare ar pierde din valoarea sa etică dacă voi nu ați conlucra spre realizarea lui, dacă voi nu ați lua parte la această întrunire: junimea română întreagă trebuie să producă actul 57!

Surorilor! Priviți la măreața voastră ginte. Au căzut Roma bătrână; noi am rămas orfani; numai una ereditate a rămas 58 — superioritatea spirituală a gintei latine. Azi e momentul să arătăm cumcă sântem ce sântem 59! Și voi fiți cu noi! Cornelia a crescut pe Grachi 60; Ioana a eliberat Francia; Medicele au fost numele artelor; Șarlota a murit pentru binele comun: voi fiți surorile noastre!

Apelăm la simțurile 61 voastre naționale și vă rugăm ca să conlucrați în verice mod spre realizarea serbării — înștiințând comitetul central din Viena (V. Bumbac, Universitate) despre nobilul sucurs 62.

Vă rugăm în special:

1. Ca 63 să binevoiți a face pentru fiecare țară română (Muntenia, Moldova, Bucovina, Transilvania, Crișana, Timișoara, Marmorosa 64 și Besarabia) câte o flamură cu inscripțiunea: „Cultura e puterea popoarelor“ — Junele române din (țara).

2. Ca să binevoiți a trămite aceste flamure comitetului central la locul serbării (Putna, Bucovina) cu câteva zile înainte de serbare (27 aug. a.c.) prin o reprezentantă 65 aleasă din junele țării respective ori, dacă asta 66 nu se poate nicidecum 67, prin poștă.

3. Flamurele vor servi la serbare de 68 decorațiune, reprezentând sexul frumos al întregei românimi 69, iară după serbare junii români vor primi flamurele din mânile junelor române, ca eterne suveniri ai acestei zile mărețe!

Dacă toți voim, va fi! 70

Viena, etc. ca mai sus 71

DOMNULUI DUMITRU BRĂTIANU

[Românul, 3/15 august 1871]

Stimate domnule,

Prin articolul d-voastră publicat în no. din 23 iulie a.c. al jurnalului Românul ați împrumutat serbării de la Putna acea strălucire pe care prestigiul unui nume ș-a unei inteligențe însemnate i-o dă unei fapte neînsemnate chiar.

Dacă însă serbarea s-ar întâmpla într-adevăr ca să aibă acea însemnătate istorică pe care i-o doriți d-voastră, dacă ea ar trebui să însemne piatra de hotar ce desparte pe planul istoriei un trecut nefericit de un viitor frumos, atunci trebuie să constatăm tocmai noi, aranjatorii serbării, cumcă meritul acesta, eroismul acestei idei, nu ni se cuvine nouă. Dacă o generațiune poate avea un merit, e acela de a fi un credincios aginte al istoriei, de a purta sarcinile impuse cu necesitate de locul pe care-l ocupă în lănțuirea timpilor. Și istoria lumii cugetă — deși încet, însă sigur și just: istoria omenirii e desfășurarea cugetării lui Dumnezeu. Numai espresiunea esterioară, numai formularea cugetării ș-a faptei constituiesc meritul individului ori al generațiunii, ideea internă a amândurora e latentă în timp, e rezultatul unui lanț întreg de cauze, rezultatul ce atârnă mult mai puțin de voința celor prezinți decât de a celor trecuți.

Cum la zidirea piramidelor, acelor piedici contra pasurilor vremii, fundamentele cele largi și întinse purtau deja în ele intențiunea unei zidiri monumentale care e menită d' a ajunge la o culme, astfel în viața unui popor marea generațiunilor trecute, cari pun fundamentul, conține deja în ea ideea întregului. Este ascuns în fiecare secol din viața unui popor complesul de cugetări cari formează idealul lui, cum în sâmburele de ghindă e cuprinsă ideea stejarului întreg. Și oare oamenii cei mari ai României nu-i vedem urmărind cu toții, cu mai multă ori mai puțină claritate, un vis al lor de aur, în esință același la toți și în toți timpii? Crepusculul unui trecut apus aruncă prin întunericul secolelor razele lui cele mai frumoase și noi, aginții unei lumi viitoare, nu sântem decât reflesul său.

De aceea, dacă serbarea întru memoria lui Ștefan va avea însemnătate, aceea va fi o dovadă mai mult cumcă ea a fost cuprinsă în sufletul poporului românesc și s-a realizat pentru c-a trebuit să se realizeze; dacă însă va trece neînsemnată, atunci va fi o dovadă cumcă a fost espresiunea unor voințe individuale necrescute din sâmburele ideilor prezintului. E o axiomă a istoriei că tot ce e bine e un rezultat al cugetării generale și tot ce e rău e productul celei individuale. De aceea meritul nostru va consista numai în formularea ideilor și trebuințelor esistente ale poporului, nu în crearea unor altora; ne vom lăsa îndreptați de cugetarea și trebuințele poporului nostru, nu d' ale noastre proprii, receptate poate de la străini, ne vom lăsa conduși de curentul ideilor națiunii și nu vom pretinde rolul de a conduce noi prin ideile noastre individuale.

Prin numele și inteligența d-voastră ați aruncat asupră-ne razele cele mai curate ale generațiunii căreia îi aparțineți; de aceea primiți mulțămita noastră — nu pentru noi, a cărora nu-i nici ideea, nici condițiunile de realizare — ci pentru sfințenia cauzei, a cărei flamură o urmăm cu toții și a cărei un moment e și serbarea aceasta.

Cernăuți în 3 (15) August 1871.

Pentru comitet: Mihaiu Eminescu, Pamfil Dan.

SERBAREA DE LA PUTNA ÎNTRU MEMORIA LUI ȘTEFAN CEL MARE

[Articol cu paternitate incertă]

[Curierul de Iași, 22 și 25 august 1871]

Orice popor, pentru a se putea întări ș-a pune baza unei esistențe durabile, mai nainte de toate are trebuință neapărată de-o patrie, de un pământ de care să se lege cu sângele și viața sa, la care să țină din toată puterea și dragostea inimei sale. Istoria veacurilor trecute ne arată că neamurile cari nu s-au lipit de o asemenea patrie, a cărora țel și tendințe au fost numai cuceriri și năvăliri deprădătoare, fără a găsi un colț în lume în sânul căruia să plânteze sâmburele fecund al unei vieți strălucite în viitor, zicem toate acele neamuri s-au șters de pe fața pământului ca colbul suflat de vânt.

Dar dacă prima condițiune a constituirei și consolidărei unui popor este patria, nu mai puțin important pentru dânsul și pentru traiul său sunt luptele și frământările ce trebuie să susție în fața sămânțiilor străine cari îl înconjoară și-i amenință pe tot momentul cu pieire clădirea ce și-a făcut. Aceste lupte și frământări se conduc și se operează de oameni mari, cari la romanii și grecii antici se numeau semizei, iar la noi viteji și voinici.

Mai târziu brațul începe să obosească, dușmanii amenințători, de asemenea slăbiți, contenesc agresiunile lor; puterea vitală din popor trebuie consumată într-alt chip; atunci începe mai cu mare vigoare agitarea inteligenței. Acesta este momentul cel mai solemn. Acest stadiu se numește — deșteptarea poporului.

Atunci te întrebi: Cine sânt? Unde mă găsesc? Ce trebuie să fac?

Fericita nația care prin faptele și lucrările sale răspunde nimerit la aceste vitale întrebări.

De la începutul secolului nostru mai ales, românii încă au simțit trezindu-se în sufletul lor nedumeritul dor de regenerare și renaștere. Popor tânăr și plin de viață, oțelit în cumplitele suferințe ale timpurilor, aprins de emulație în fața celorlalte popoare, el s-a aruncat c-un entuziasm nespus pe calea propășirei, a alergat ars de setea cea mai crudă — la izvoarele dorite ale culturei.

Dar nenumărate și grele sânt lucrurile ce trebuie împlinite pentru a face fericirea unei nații. Chiar un individ, până s-ajungă binecrescut, asigurat în esistența sa, luminat la minte, c-un cuvânt bine preparat pentru a aduce o viață demnă și folositoare, de câte ajutoare nu are trebuință?! Dar încă o nație întreagă, și mai ales o nație ca a noastră! „La lucru dar bărbați și femei, tineri și bătrâni“, ne strigă puternica voce a secolului al nouăsprezecelea. Departe de noi odihna zădarnică! Departe de noi îndeletnicirile frivole și stricăcioase intereselor noastre naționale!

Să lucrăm, dar să lucrăm inspirați de sântul glas al patriei, să asudăm dar sudoarea noastră să se scurgă pentru interesele neamului românesc.

Un model de lucrare pentru binele poporului nostru este Serbarea de la Putna, care a reîmprospătat în mintea fiecăruia român memoria sfântului erou Ștefan cel Mare și groaznicului trăznet al dușmanilor doritori de viața și leagănul nostru.

Iată serbarea, iată mărețul spectacol despre a căruia însemnătate și curs ne-am propus a prezenta lectorilor noștri o scurtă dare de samă.

Dar înainte de a face istoricul serbărei ș-a solemnităților ei, credem de interesul publicului ce n-a avut norocirea să călătorească la mănăstirea Putna a-i face încâtva cunoscută poziția topografică a acestui lăcaș sfânt, mândră și doioasă suvenire a timpului îndepărtat. Tot aci va fi locul nimerit pentru descrierea acelor podoabe și pregătiri artificiale pe cari comitetul aranjatoriu le-a făptuit spre trebuințele oaspeților și spre mărirea sărbătoarei.

Când pleci de la Hadikfalva cătră Putna, pe un drum a căruia împrejurime, dotată de natură și de oameni cu cele mai bogate daruri, cu cele mai frumoase podoabe, îți răpește vederile și-ți dezmiardă sufletul: zicem, când pleci spre Putna, zărești în depărtare înălțându-se cătră ceri falnicile coame și spete a munților Carpați. Pe de o parte ț-ar plăcea să ajungi cât de curând la țelul călătoriei, pe de altă parte ai dori să treci perpetuu pintre aceste holde înflorite, pintre aceste dumbrăvi răcoroase, unde ochii nu se satură de privirea impozantelor aleie de plopi ș-a mănoaselor țarini din Bucovina cea drăgălașă. După o călătorie de 4-5 oare în fine regiunea vegetațiunei bogate dispare, poalele munților se arată, un vânt rece te aburește, o tăcere sfântă te împresoară, și puțin câte puțin te trezești adâncindu-te în criierii munților. Aici la capătul satului, pe genunchii unei grupe de munți acoperiți cu brazi seculari, se rădică mănăstirea cu turnurile ei măiestoase. De toate părțile împresurată cu munți sfâșieți de crăpături și văi adânci și înguste; în apropierea unor mici plaiuri de verdeață încântătoare, cu drept cuvânt a fost aleasă de locașul etern a celui ce n-a avut răgaz să se odihnească toată viața sa cum se cuvine. Mănăstirea se compune dintr-o biserică destul de spațioasă, care într-una din despărțiturele sale cuprinde mormintele domnilor Ștefan cel Mare, Bogdan și Rareș ș-a mai multor doamne din epocele gloriei noastre militare. În jurul bisericei sânt rădicate în formă pătrată odăile destinate pentru călugări, odăi dintre cari cele mai multe sânt adevărate saloane. La intrare deasupra zidului este așezată clopotnița c-un turn înalt, înlăuntru din partea dreaptă o altă clopotniță mai mică, ce conține clopotul lui Ștefan cel Mare numit Bugea. Spațiul dintre biserică și edificiul cu chiliile este acoperit de verdeață și de-o grădină plină de flori, organizată după gustul cel mai bun.

Lucrările făcute de comitetul aranjator întru scopul serbărei au fost următoarele:

Din sat până la mănăstire de-amândouă părțile șoselei, pe lângă arborii naturali erau împlântate în pământ cetine de brad în două șiruri paralele. Ici și cole în direcția acestor aleie artificiale erau așezate lampioane mari și mici pentru luminație. La mijlocul drumului, considerat din sat până la mănăstire, se înălța un impozant arc de triumf, construit din crengi de brad și decorat cu o mulțime de flamuri. Pe frontispiciul arcului se cetea cuvintele: Memoriei lui Ștefan cel Mare, mântuitorul neamului. De partea dreaptă a acestui arc, pe un plai ce nu se rădică mult peste nivela drumului, era situat colosalul portic, o construcție într-adevăr minunată, încăpătoare de 1500 persoane. Înlăuntrul acestei clădiri erau așezate de-a lungul mese și lavițe de brad. Pe stâlpii din mijloc atârnau marcele țărilor române ș-o sumă de flamure mici. În fine aranjamentul dinaintea porticului, stătători din mai multe șiruri de cetine împlântate în pământ, împodobite cu drapele, era de-o frumuseță rară.

Acum, după ce-am dat lectorilor noștri o ideie palidă despre situația maiestoasă a mănăstirei și despre aranjamentele comitetului, rămâne să facem tabloul măreței festivități.

Sâmbătă sara, la 10 oare, un imens număr de oaspeți se îndrepta cătră biserică. Era momentul începerii serbărei. De-abia preoții intrase în altar, de-abia se începuse sfintele ceremonii, când la pomenirea numelui neuitatului erou clopetele se clatină, salvele de tunuri vuiesc de două părți de pe vârfurile munților. Atunci:

Salutare, umbră veche! primește închinăciune De la fiii României, pe care tu o ai mărit:

Este imposibil de esprimat bine prin cuvinte acea impresiune înălțătoare ce te pătrundea la auzirea acelor vuiete. Sunetele clopotelor împreunate cu trăzniturile bubuitoare ale săcălușelor parcurau munții departe — departe, și mult în urmă auzeai clocotind ecourile repețite. Mai adauge la aceste splendida luminație din mănăstire și strălucitoarele focuri aprinse pe piscurile de primprejur: ș-o fericită iluzie te răpește și te transpoartă în timpurile când viteazul pe care-l celebrăm după patru secole sta cu fierul în mână, ca un zid de apărare al creștinătăței contra furiei musulmane.

Târziu noaptea oaspeții se retrag, reprezentanții și damele în odăile din mănăstire, iar ceialaltă parte a publicului pe la casele țăranilor.

Duminica la 8 oare dimineața câteva rânduri de salve anunță adunarea publicului în porticul festiv. Președintele comitetului arată în puține cuvinte energice scopul ce-a adunat atâți români la mormântul preamăritului erou al națiunei și esprimă mulțumirea cea mare de care se simte pătruns comitetul și întreaga junime academică, în fața concursului ce i-a dat națiunea întru realizarea măreței idei. Apoi publicul intră în biserică, pentru a asculta sfânta liturgie.

Aici în tot decursul sfântului serviciu divin patru tineri academici stau lângă mormântul lui Ștefan. Pe la preceasnă părintele egumen al mănăstirei, d. Arcadiu Ciupercovici, ține o predică corespunzătoare hramului, prin care eminentul preot știu atât de bine să vorbească la sufletele auditoriului, sub formă religioasă, încât dacă ni s-a încălzit sufletul de sentimente religioase, nu mai puțin am simțit inima noastră mișcându-se de patriotism și însuflețire.

Săvârșindu-se liturgia, publicul cu preoții în frunte se aranjază într-o procesiune maiestoasă care se oprește la portic. La mijlocul porticului pe o masă se vedeau urna consacrativă, epitaful lucrat pe catifea albastră închisă a d-nei Maria Rosetti, epitaful pe catifea roșie a d-nelor din Bucovina; iar lângă masă răzemate de stâlpi străluceau în toată pompa lor frumosul stăndard al d-nelor din Iași și mărețele flamure a doamnei Haralambie ș-a școalei de belle arte din Iași, provezute cu portretul lui Ștefan cel Mare, ornate cu diferite simboluri de aspirație și glorii în viitor și înzestrate cu inscripții nimerite și demne de memoria marelui domn român. Toate aceste odoare se sfințesc de cătră clerul oficiant, în urmă lumea să stropește cu aghiasmă ș-apoi în mijlocul unei tăceri adânci d. Xenopol rostește cuvântarea festivă. Acest cuvânt întrunește în sine toate elementele ce constituie un adevărat op de elocință, și nu-i mirare dacă mintea fiecăruia era fixată cu toată puterea asupra pasagelor instructive ce se desfășurau într-însul, asupra învățăturilor potrivite ce oratorul făcea să se reflecteze din faptele lui Ștefan cel Mare asupra stărei noastre de față. După aceasta veni corul compus din teologi bucovineni și intonă în cuartet imnul religios a lui Alecsandri, compus anume pentru serbare. În fine lumea se înturnă în ordinea de mai nainte la biserică pentru a se continua și sfârși sfânta liturgie, și astfel se fini serbarea hramului și festivitatea zilei dintâi întru amintirea domnului Ștefan.

A doua zi luni dimineața publicul iarăși se adună în portic și plecă ca în ziua procedentă la biserică pentru ascultarea sfintei liturghii. După liturghie procesiunea cu preoții oficianți reîntorcându-se la portic, ieu darurile: adică urna, epitafurile și standardele și le transportă în biserică, unde se depun pe mormântul aceluia pentru care le destinară dăruitorii lor. Dar înainte de a rădica darurile din portic, Prea Cuvioșia Sa părintele egumen al mănăstirei se suie la tribună și dă cetire „Cuvântului de îngropăciune la moartea lui Ștefan cel Mare“. Această orațiune funebră este un monument literar găsit în Besarabia de Hurmuzachi. Când și de cine s-a compus, nu se știe, dar că nu s-a rostit la îngroparea lui Ștefan cel Mare, cum ne spune titlul, este constatat. Fie însă compus de oricine, acest cuvânt cu drept se potrivește aproape de un model de elocință română și până și azi el te pătrunde până în adâncul sufletului și te farmecă prin stilul său plăcut și energic. Bună ideie a avut dar comitetul a-l pune în programă, căci cel ce l-a ascultat a trebuit să mărturisească că rostirea lui a fost unul din momentele cele mai însemnate ale serbărei. Unde se descrie mai bine eroismul lui Ștefan decât în acest necrolog eminent:

Unde se face mai drept și mai deplin panegiricul iubitului erou, ca-n aceste cuvinte:

În fine iată ce spune necrologistul despre Ștefan pe când se afla țara în zile de pace:

Tot înainte de a depune darurile prețioase pe mormânt se ține parastas de pomenire și se cântă frumosul imn a lui Ștefan cel Mare esecutat de corul teologic. Cu ocaziunea așăzărei darurilor se cetesc cu glas tare toate inscripțiunile de pe ele.

În fine trebuie să amintim că la toate momentele mai solemne din cursul serbărei se trăgeau clopotele dimpreună cu Bugea și se dau mai multe rânduri de salve, care toate împreună împrumutau serbărei o față mai solemnă și mai maiestoasă.

Pân-aici ne-am încercat a schița partea festivă și partea religioasă a serbărei, rămâne să informăm publicul despre partea veselă, despre petrecerile și îndeletnicirile ce au urmat în ambele zile festive cu ocaziunea meselor comune în portic și începând de sara până adânc în noapte.

La ospățul comun de duminică după amiazi cel dântâi toast l-a ținut președintele comitetului în sănătatea și lunga viață a Imperatorului Austriei. După aceasta au urmat o serie de toasturi întovărășite de discursuri patriotice și naționale, în cari se revela sentimentele aprinse și entuziasmul viu al vorbitorilor, cari nu puteau înăduși în sufletul lor nobila pornire a focului patriotic, pe lângă toată privegherea riguroasă a comisarului rânduit din partea guvernului. Cele mai mari emoțiuni au produs discursurile înfocate și adânc simțite ale d-lor Silași, prefect la seminariul gr. cat. din Viena, Sbiera, redactorul foiei Societății pentru cultura poporului român din Bucovina, Mureșanu, reprezentant din Transilvania și Procopeanu, preot din Dorna. Nu mai puțin au fost aplaudate toasturile d-lor Costinescu, Stănescu, reprezentant din Arad, a preasfinției sale episcopului Filaret Scriban ș-a venerabilului egumen al mănăstirei, Ciupercovici.

După scularea de la masă, atât duminică cât și luni se începură improvizările adevăratei petreceri comune. La sunetul armonios a unei escelente orchestre din Suceava în mai multe părți ale porticului se încinseră danțurile cele mai aprinse, atât naționale, cât și străine. Era frumos a privi hora jucată de juni și de domnișoare române din diferitele provincii. Pentru variație, în intervalele danțurilor câțiva tineri cu vocea melodioasă intonau solo cântece naționale, ce erau ascultate și aplăudate de publicul, obosit de danț, cu mare frenezie. Nu trebuie să uităm a mai aminti că luni de cătră sară toți oaspeții au ieșit afară din portic ș-au improvizat pe plaiul umed de ploaie un șir de danțuri. Într-o parte danțau grupele oaspeților, în ceialaltă poporul. Așa erau de înveseliți cu toții încât nici ploaia ce picura din când în când nu putea să întrerupă cursul danțurilor.

Pentru ca și poporul adunat la serbare, atât din satul Putna, cât și din câteva sate din apropiere, să ducă o amintire vie în inima sa, n-au lipsit măsurile cuvenite pentru a-i inspira și lui interes cătră însemnătatea sărbătoarei. Astfel câțiva din inteligență au adunat pe țărani în sat, de acolo punându-se în fruntea lor i-au condus în sunetul marșului în monastire, unde au îngenuncheat de mai multe ori ș-au făcut închinăciuni înaintea arcului de triumf ș-a fațadei monastirei, pomenind numele marelui Ștefan. Apoi intrând în curtea bisericei au fost întâmpinați de venerabilul egumen, care și de astă dată le-a adresat cuvinte pline de învățătură și de sfătuiri adevărat părintești. Încât pentru ospăț pentru popor comitetul s-a îngrijit de un bou, care s-a fript întreg și s-a împărțit pe movila de lângă portic în regula cea mai bună.

Astfeli se fini acea serbare, a căreia amintire va rămânea neștearsă din inimile române și de la care, credem, fiecare s-a întors cu mai multă tărie în suflet, cu mai mult respect pentru eroii trecutului nostru și cu mai multă abnegare în ceea ce privește interesele noastre comune.

Oricine ce va zice, această serbare a ieșit pe cât se poate de bine, mulțămită energiei și zelului comitetului aranjator, mulțămită acelora cari prin concursul material au făcut posibilă ținerea ei.

Să deie ceriul ca să ajungem asemine momente mai adeseori, să ne întâlnim pe mormintele strămoșilor noștri plini de virtute, și să ne legăm de suvenirea lor cu credința și aspirațiile vieței noastre. Numai cu chipul acesta vom putea conserva patria ce avem; numai cu chipul acesta neamul românesc poate spera slavă și pomenire în viitor! …

Din periodice - 1874

CONSTANTIN BĂLĂCESCU

Se poate spune că alături cu zgomotul vieței publice, cu eroii ce-și aleg de vii piedestalul, cu autorii ce de vii își pun singuri lauri pe frunte, pentru a nu-i căpăta după moarte, alături cu zgomotul deșertăciunii eterne ca zioa de azi, căci în zioa de azi vedem lumea cum au fost și va fi, există naturi cu puține pretenții și cu mai mult talent care, neademenite de opinia publică, ce în toată zioa e alta, zugrăvesc în liniște, sau cu pana sau cu penelul, lumea cum se prezentă ochiului lor, fără de-a întreba mult dacă mai putea fi și altfel decum este. Și totuș acești oameni nepreocupați sunt măsura progresului intelectual la un popor, căci lor le lipsește intenția de a se arăta altfel de cum sunt. Din vraful de cărți pe care ni le-a testat ultemele decenii vedem autori care au făcut zgomot în lumea literară și care pentru noi nu mai au nici o valoare, eară pe ici, pe colea găsim câte un colț de hârtii tipărite care au trecut nebăgate în samă, și care totuși samănă cu o pictură de „genre“ — nepretențios, și au preț din cauza obiectivității lor. Unul din acești autori astăzi puțin numiți și poate și mai puțin citiți este și Constantin Bălăcescu. Dacă cineva ar împărți oamenii în două, adică în mulțimea ce se mișcă plină de intenții și interese, eară pe de alta cei ce o privesc pe ea sau pe sine însuși prin ochelarii liniștei sufletești, atunci și acest scriitor ar trebui așezat în numărul celor din urmă. Nu știm dacă Bălăcescu a avut triumfuri în viața sa; dar nu se pre pare. Eliade scrie o prefață la niște fabule ale autorului în chestiune și vorbește în ea despre toate lucrurile din lume numai despre ceea ce ne-ar interesa pe noi, nu. Nici anul nașterei nu-i citat, nici un șir asupra vieței sale, ba nici numele de botez. Deși scrierile sale contrastează foarte mult, și spre meritul lor, cu pretențiozitatea contimporanilor vechi și noi ce i-a avut, deși ele sunt dictate de-un simțământ adevărat și de o judecată dreaptă, deși a dezvălit cu o claritate naivă acea părticică de filozofie pe care spiritul universului o sădise și în el, totuși puțini știu că el mai trăiește, puțini știu dacă bătrânețea lui e înconjurată de acel respect al societății pe care bătrânii de soiul lui au dreptul de a-l pretinde. Scrierile lui sunt puține la număr. O comedie în trei acte Buna educație, un număr mic de poezii meditative și umoristice, epigrame, fabule și o poezie satirică mai lungă: Fă-mă tată să-ți samăn sau Căftănitul de țară la București. De vor mai fi și altele nu știm. Se spune că reprezentarea comediei au avut un succes relativ destul de mare, ear din poezii cea din urmă e mai cunoscută, deși nu este cea mai bună și și-a pierdut valoarea multora din aluziunile ei, descriind o actualitate în mare parte trecută.

Pe de-o parte un spirit de observație pentru necazurile mici și comice ale vieții, pe de alta un fond de melancolie filozofică, eată părțile constitutive ale poeziilor lui, din care cităm vreo câteva:

O! voi, care ca umbra, ca fumul care piere Plecați pe astă vale de plângeri și suspin, Pe-acest glob de 'ntuneric, de gemet, de durere, Ai mei frați în mizerii, în luptă și în chin, De ce ast' opintire și astă nebunie —

Ca să aflați aceea ce nimeni zău nu știe? … Nu știți ce este astăzi… dar mâne ce va fi! Ușoare umbre treceți, încai voioase treceți Unde părinții voștri v-așteaptă, să petreceți Lângă strămoșii voștri în pace a dormi.

O poezie care descrie plăcerile vieții câmpenești, însoțite întotdeauna de un mic revers de neplăceri, este următoarea:

A scris și mai multe poezii în ton mai vesel și cu un refren care se repetă la capătul fiecărei strofe, cam în felul lui Béranger. Una din ele, intitulată Azi nebun, mâne cuminte, sună astfel:

Fabula, acel gen greu de scriere, deși în aparență atât de ușor, se potrivea asemenea cu spiritul nepreocupat al autorului nostru, așa încât afară de Gr. Alexandrescu el e singurul care a mai scris fabule bune în Țara Românească. Căci fabulele lui Eliade, pline de aluzii politice și de partidă, nu merită acest nume, ear cât despre alții tăcerea asupră-le e mai folositoare pentru ei decât vorba.

Un măgar la un prinț mare ajunsese favorit;

Dar pentru ce, cum și ce fel nu mă 'ntreba că, nu știu — Calitățile din fire astui neam nepricopsit

De comun fiind știute, de prisos să mai descriu. Lăcomia, viclenia, sumeția și mândria

Întocmeau tot caracterul și acestui fericit.

Dar cu toate-aceste daruri orice măgării făcea Toate-i erau lăudate, toate lui i se trecea.

Era de toți lingușit

Și neîncetat curtenit

Și onori și căutare

Avuție, 'mbelșugar

Toate le-avea cu prisos.

Dar ce folos?

Că, măgaru-i tot măgar

Ajungă orice măcar.

De multele deci năravuri nemaifiind suferit,

Fu ezilat

Și condamnat.

Să trăiască ear la țară după teapa sa cea veche Și să fie soț de muncă unui bou fără păreche. Scăzut acum, domnul nostru, din măririle trecute, Cătră, bou, voind să-și facă, din nevoie o virtute, Se puse să fericească,

Să, laude, să mărească

Numai viața câmpenească

Și cu multe argumente vrea să dea adeverire

Că nu-i altă fericire

Curată, fără căire,

Ca economia casei și lucrarea de pământ.

Boul ascultă-n tăcere lungit pe un braț de paie. În sfârșât c-un lung căscat

Vorbești, zise, ca un înger, dar ia-mi spune-adevărat, La schimbările acestea ce acum aud că sunt

Să se facă 'n grajdul curții, ești și tu trecut la foae?

Un țăran la târg se duse

Pește vrând a-și târgui

Ș' alegându-și un crap mare,

Fără altă cercetare

Serios pe loc se puse

La coadă a-l mirosi.

Păscarul l-astă vedere

Răbdarea de tot pierzând

Zice râzând:

— Om ciudat ca tine, vere,

N-am văzut de când sunt

Pe ast pământ!

Nici așa minte neroadă!

Să, miroși peștii la coadă!

De e proaspăt de vrei s' afli miroase-l la cap, creștine, Că el de la cap se 'mpute și o știe măcar cine. — Despre cap, zise țăranul,

Nici mai este de vorbit,

Căci o știu, o știu sărmanul

Că de mult i s-a 'mpuțit.

Vream să văd încai la coadă dacă este precum spun, Căci se poate de 'ntâmplare să rămâe ceva bun.

Turculețu 'n agonie era acum pe sfârșit;

Iar mă-sa 'ncurajându-l îi zice: — O fătul meu!

Ce ferice ești tu astăzi că acuma negreșit

O să zbori de-aici în ceruri și de-aici, vrând Dumnezeu, În paradis deodată o să te vezi transportat

Și desfătat

Ca un credincios de frunte în poala lui Mohamed

Cu tată-tău de 'mpreună de hurii înconjurat,

Zi și noapte dezmierdat

De melodioase sazuri lângă marele Profet.

— Toate bune, maică dragă, sunt acestea care spui, Zice suspinând băiatul, și nu am nici o 'ndoială C-o să văd lucruri cerești

Dar vr'un havadiș ceva

De cele de prin cetate, dacă tata m-a 'ntreba,

Nu-mi spui ce ză-i zic și lui?

— Ciok seleam, spune-i din parte-mi. Iar despre politicești Kiel-Hassan, vizir acuma, c-a ajuns numai să-i zici, Că 'nțelege el atuncea cum merg trebile pe-aici.

Dintre epigrame reproducem numai una care însă rezumă toate condițiile pe care o epigramă trebuie să le împlinească:

Colecția tipărită în anul 1845 începe cu o poesie intitulată Fatalitatea, care înfățișează ca într-un monogram natura umorului său și cu care noi încheiem reproducerile:

Din frageda mea vârstă restriștea m-a gonit, De 'mpotriviri, reversuri în veci am fost izbit; Oricâte curg la alții pe drumul lor firesc La mine sunt brodite, pe dos mă întâlnesc: Când vru să mă adoapte cutare fără fii

Îndată ceru-i dede o spuză de copii;

După cât știm, C. Bălăcescu trăiește în București ca pensionar al statului. Dacă aceste puține șiruri ar fi în stare de a reîmprospăta numele său în aducerea-aminte a publicului român și de a arăta totodată cum, alături cu direcția străină în idei și forme inaugurată în acel oraș, el a scris firește, foarte puțin influințat și fără pretenție, că a avut meritul de a se arăta cum a fost, ear nu de a afecta simțiri străine lui și poporului său, atunci scopul acestei dări de seamă este împlinit.

— E. —

Din periodice - 1875

ΨEY∆O-KYNHΓETIKOΣ

DE A.I. ODOBESCU

București, 1874, un volum 8°

[Convorbiri literare, 1 aprilie 1875, paginile 20-21]

Lucrul muziv sau mozaicul e genul acela de pictură care cearcă a imita, prin bucăți de marmură, de piatră colorată, de sticlă sau de lut ars, colorile naturei. La lucrări de o simetrie geometrică sau unde acele erau menite de-a fi văzute de departe, bucățile puteau fi mai mari, fără a prezenta ochiului asprimi în trecerile de la umbră la lumina, și vice-versa; la picturi însă menite să fie privite de aproape, bucățile mineralice înfățișau puncte colorate și erau numai de grosimea unui ac. Artistul își taie din sticlă și din marmură ținte de grosimea indicată, acopere o placă de metal c-un fel de aluat (care uscat devine vârtos ca piatra) și, pe când e moale încă, el schițează desemnul său și apoi înfinge țintele de colori una lângă alta, des și într-un amestec hotărât de mai nainte. O pictură în puncte de marmură, un fel de broderie în piatră; ci pe când la broderia comună colorile deosebite sunt reprezentate printr-un fir deosebit, la mozaic fiecare împunsătură cere un alt ac. După ce placa era pe deplin lucrată și uscată, suprafața se netezea și i se da o poleitură care te face să crezi că întregul tablou a crescut în piatră și nu ar fi făcut de mâni omenești.

Difficiles nugae. A înfige o singură țintă colorată pe răbdătoarea hârtie nu e nimic, dar a le așeza cu acea profuziune cu care o face autorul cărții ΨEY∆O-KYNHΓETIKOΣ, cu vremea devin nimicuri foarte grele. Epistolă, menită a fi precuvântarea cărții „Manualul vânătorului“, ea a crescut sub mânile autorului ei într-un volum de observații, aluziuni, descrieri, ironii și pagine de erudiție. Stilul deci e cel epistolar — al scrisorilor intime. Scrisoarea intimă înlocuiește graiul viu, conversația, de aceea lipsesc din ea grămădirile de abstracții, perioadele încărcate cu propoziții subordinate; ca și în conversații, vorbirea se mișcă în scurte propoziții principale și relațiile logice ale cugetărilor se cunosc mai mult din cuprinsul propozițiilor decât din forma gramaticală a combinării lor. Nici inorânduirea materiei nu e atât de strict ținută și cugetările se înfățișează în șirul în care s-au prezentat ca inspirații ale momentului. În sfârșit, autorul se servește de toate prerogativele stilului epistolar, chiar de post-scriptum. Astfel, luând vânătoarea din anticitate, din evul-mediu, din vremea modernă, tablouri vii ce urmează când cu răpeziciune, când încetinel, îmbrăcate într-o melancolică descripție, până ce sfârșești cartea, fără să știi cum ai ajuns la capătul ei. Limba e curată și are farmecul noutății. O mulțime de cuvinte și forme idiomatice, până acum scrise puțin sau de fel, dar a căror origine întăritoare este limba poporului nostru, fac cartea prețioasă și din punct de vedere lexical; citațiile arată gustul și cultura autorului, în sfârșit, pentru a ne servi de o locuțiune din care provine originea cuvântului nuga (arcaic noga, nogae), nu se poate zice despre cartea autorului ceea ce se poate spune pentru altele: „non nauci esse“. De-aceea nu ne place capitolul XII, dar ca aluziune la „Societatea Academică“ treacă!

Fiindcă e propriu scrierilor bune că nu pot fi analizate așa încât să se deie o idee despre cuprinsul și forma lor și în urmă totuși reproducerea se însărcinează cel puțin parțial cu icoana operei, de aceea, urmând acest vechi și comod obicei, reproducem cap. X și XI mai în întregimea lor. În ele se vor găsi: farmecul limbei, modul de-a scrie și de-a adnota a autorului precum ș-o frumoasă poveste.

FATA MAMEI ANGO ȘI GIROFLÉ-GIROFLA

[Articol cu paternitate incertă]

[21 decembrie 1875]

De doi ani s-a introdus și la noi operetele comice și cum se știe s-a început cu Fata mamei Ango, în urma Giroflé, acum mai auzim că se pregătește „Princesa de Trepizonda“ și dacă a vrea Dumnezeu, tot așa înainte. Calea s-a deschis și mulți își freacă mânele și se bucură de aceasta; crezând cumcă teatrul nostru a făcut un progres mare, s-a format companii lirice etc. Noi însă care căutăm la teatru, nu zgomotul ce amorțește sufletul, ci școala care formează inima, îndreptează caracterul prin icoane vii, să vedem întrucât este folositor acest gen de teatru; această drojdie de teatru să zicem. Teatrul este artă și astfel fiind trebuie să tindă la caracterul tipic, la expresiune, la frumusețe. Când Molière a creat pe Tartufe, a reprezentat ipocrizia cu formele potrivite ei în gradul cel mai energic; astfel că Tartufe, din simplă individualitate, s-a rădicat la un caracter hotărât. Trăsăturile acestui caracter însă fiind generale, neatârnate de timp și spațiu; în același timp fiind omenești ele nu mai sunt simple trăsături a unui caracter, ci formează însuși un tip al omului, tipul ipocriziei. De aceea Tartufe a lui Molière va trăi cât și omul de pe pământ, căci el va fi oglinda vecinică în care se va recunoaște ipocritul. Tot astfel cu toate caracterele comedii. În sensul acesta dânsa iese din lumea comună, înfățoșindu-ne caractere, tipuri. O asemenea este hrană sufletească, căci ea ne arată pe noi înșine cu simțirile și patimile noastre, și, din felul desnodământului piesei, vedem consecințele patimilor noastre. Publicul la un asemenea spectacol simte emoțiunea care-l cuprinde, se interesează de soarta ficțiunilor de dinaintea ochilor săi. A produce emoțiune, trebuie să tindă autorul, actorul, muzicantul; căci emoțiunea este care mulțămește pe om, dânsa i ascute simțirea și-i perfecționează sufletul. Sălbatecul nu se emoționează de nimic. Dacă comedia arată defectele, drama înfățoșează vârtejul sufletului nostru. Drama va arăta ce poate face pasiunea din noi; cum sub impulsiunea ei, sufletul nostru devine măreț până la sublim sau hâd până la oribil, după calea care ea a apucat. Opera, prin muzica ei ca expresiune când măreață când dulce, dezmierdătoare, produce prin combinația măiestrită a sonurilor toate mișcările și peripețiile sufletului nostru. Expresiunea ei cea vagă ne pătrunde încetul cu încetul, produce o vibrație nervoasă în noi, devenim melancolici și în urmă visători. Comedia, drama, opera ne mișcă, căci au în ele expresiuni de ale frumuseții. Operetele nu tinde să exprime nimic, ele sunt curat caricatură în personajele și costumurile sale; nici o tendință estetică. Opereta a născut din sufletul tocit și uzat a Parisianului actual, sceptic, i-a trebuit un teatru care să-i deștepte simțurile enervate. Dar el ne înfățișează spiritul îmbătrânit și ar părea natural să aibă un asemenea teatru. Cu noi însă nu este acelaș lucru. Suntem în momentul trecerei de la barbarie la civilizație și trebuie ca societăței noastre să i se dea acel fel de teatru care să-i dezvolteze și să-i cultive inima; căci precum pe o vlăstare plăpândă un soare prea arzător este în stare să-o usuce; de asemenea și o societate tânără dându-i modele numai pur simțuale, o menține în starea de materialitate și-i corupe sufletul. Capitalul intelectual al actorilor ar fi putut să fie întrebuințat în studiarea altui teatru decât în a scenelor cu îndoite înțelesuri.

Din Curierul de Iași, mai-iunie 1876

[19 mai 1876]

Ziarului „Times“ i se telegrafiază din Paris că deja cabinetul englez au răspuns la memorandul celor trei puteri de nord privitor la Cestiunea Orientului. El refuză de a adera la hotărârile acelui memorand. Acest refuz se 'ntemeiază mai cu samă din cauza unuia din articolele memorandului din Berlin în care se stipulează: că, dacă intervențiunea amicală a puterilor n-ar fi în stare de-a pacifica Turcia, cele șase puteri să dezbată în unire asupra întrebuințărei unor alte mijloace mai cu efect. Aceasta însă însemnează intervențiunea armată în Turcia. Deși pentru o asemenea intervențiune s-ar cere învoirea tuturor puterilor, totuși Anglia, văzând în ea o amenințare împrotiva libertăței și autonomiei împărăției turcești, au declinat de a lua parte la acest pact. Turcia a refuzat asemenea primirea propunerilor nouă. O telegramă din Londra din 14/26 mai ne înștiințează că Anglia refuză a primi și memorandul modificat, încât sau voiește să ieie în această privire o poziție fermă și hotărâtă, sau că nu e mulțumită cu aceste modificări, iar Rusia nu se va fi arătând dispusă de a mai face și altele. Paralel cu această declarare, armarea maritimă a Angliei ia din ce în ce dimensiuni mai mari. În Mediterana se află acum 15 corăbii de război, din care 6 fregate cuirasate. Aceste se vor înmulți încă, încât escadra, pusă sub comanda admiralului Drummond, va fi de 20 corăbii cu 5000 oameni. Escadra canalului, compusă din 7 corăbii cuirasate cu 6000 oameni, se va trimite la Gibraltar.

După Tages-Presse memorandul susține șepte din punctele cerute de insurgenți și lasă a se întrevedea dorința Rusiei ca guvernul turcesc să ieie drept mijlocitor pe principele Nikita al Muntenegrului, căruia pentru negoțierile sale să i se deie o compenzațiune în teritoriu. Afară de aceea: repararea bisericelor și caselor insurgenților, întreținerea lor pe cheltuiala statului, pe câtă vreme va dura armistițiul, concentrarea într-un singur punct a trupelor otomane, acum împrăștiate în Herzegovina, esecutarea reformelor sub supravegherea consulilor.

[19 mai 1876]

În Serbia s-au luat următoarele măsuri:

1) s-a decretat un moratoriu, adică suspenziune de plăți în prevedere unor complicațiuni și mai mari, 2) sunt opriți toți bărbații de la 18-40 ani de a ieși din țară, 3) s-au escris împrumutu forțat.

Ziarul Czas din Cracovia aduce știre că generalul Cernaieff și doi coloneli rusești ar fi fost primiți de cătră prințul Milan și că li s-ar fi propus de a lua comande în armata sârbească. Pe o mistificație pare însă a se întemeia știrea adusă de Pol. Cor. că și un ofițer românesc, anume Ljubibrat Ioannavici, ar fi intrat în armata sârbească. Pe de altă parte se aude că mișcările insurgenților sunt astfel ca să acopere grănițele Serbiei despre râul Drina, încât intrarea sârbilor în părțile răsculate să nu întâmpine nici o piedică din partea turcilor. Această din urmă știre o dăm sub toată rezerva.

[19 mai 1876]

La 14/26 mai curent a murit în Praga Francisk Palácky în vârstă de 78 de ani. Născut în 14 iunie 1798 din părinți protestanți, la Hodelowitz în Moravia, unde tatăl său era rector al școlei, și-a făcut studiile la Pressburg și Viena și au debutat foarte de timpuriu cu scrieri însemnate în limba bohemă. De pe la 1818 au compus, în unire cu Schafarik, un manual de poetică bohemă căruia-i urmară fragmente și teorii estetice (1821) și istoria generală a esteticei (1823). Cunoștința mai tuturor clasicilor limbelor europene și stilul său frumos transpiră și din celelalte scrieri ale lui. Dar iubirea pentru limba și istoria poporului său îl conduse pe alt teren, în care începu adevărata sa însemnătate politică și literară. Spre a studia izvoarele istoriei și ale limbei, el vizită în anul 1823 orașul Praga, devine arhivar al contelui Sternberg și astfel capătă ocazia de a studia arhivele celor mai vechi familii din Bohemia, arhivele publice ale Austriei și Bavariei și manuscriptele din Vatican. La anul 1827 primi redacția foaiei muzeul național, în 1829 Dieta Bohemiei îl designase deja ca istoriograf oficial al regatului, numire care i veni însă abia la 1839. Ca istoriograf începu mai întâi continuarea istoriei cronologice de Pubitscha și-n urmă edită compendiul său propriu, scris în două limbi (bohemă și germană), care fu tipărit pe cheltuiala Dietei. O culegere de documente, „archiv cesky“, afară de aceea, o mulțime de monografii prețioase fură fructul ostenelelor sale pe terenul istoriei naționale. În anul 1848 începe cariera sa politică. A fost membru în consiliul guvernamental, conducător al congresului slavilor, reprezentantul principal al naționalităței cehești. La 1861 fu numit pe viață membru al Casei magnaților. Palácky a fost membru onorific al mai tuturor academielor germane și slave. Viața sa bogată se sfârși liniștit ca aceea a unui sfânt. Până în cele din urmă clipe ale vieței sale au fost deplin stăpân peste judecata și graiul său, cu o zi înainte citea încă ziare, cu un sfert de oră înaintea morței vorbea cu ginerele său dr. Rieger, asemenea unul din corifeii naționalității boheme.

La știrea morții sale consiliul comunal din Praga au rădicat ședința și fixat o alta pe a doua zi, spre a stabili programa celor din urmă onoruri date celui mai însemnat om din Bohemia. Pe edificii publice și private fâlfâiră, îndată după lățirea știrei, flamuri negre.

[19 mai 1876]

Un articol foarte important și scris cu multă liniște au apărut sub titlul „Zece ani de luptă“, în Telegraful român din Sibiu. În acest articol se caracterizează foarte bine pactul dintre cele două jumătăți ale monarhiei austro-ungare și se arată poziția românilor față cu el. Dacă spațiul ni va permite, îl vom reproduce la rândul său.

[19 mai 1876]

O telegramă din Versailles cu data de 14/26 mai anunță că joi camera va începe discuțiunea asupra proiectului privitor la reformarea instrucțiunei superioare. Atât jurnalul des Débats, cât și Republique francaise tratează Cestiunea Orientului cam ușor și superficial.

[21 mai 1876]

Pesther Lloyd în no. său din 27/15 mai constată că împrejurările în Turcia au devenit foarte serioase, că puterea insurecției, chiar în poziții predominate de turci (la Gaczko bunăoară), este neînfrântă. În toate stadiile înrâuririlor diplomatice de dinafară, Poarta a voit să deie dovezi că ea este în stare de a înăduși mișcarea răsculaților și că nu are nevoie de ajutorul Europei pentru a restatornici liniștea. Sigur că tot pe o asemenea hotărâre se întemeiază și operațiile lui Mukhtar Pașa și totuși Poarta e astăzi tot atât de departe de a fi biruit militărește răscoala ca și înainte de mai multe luni. În Belgrad și Cetinje măsurile Turciei nu iau ochii nimănuia. Dintr' aceasta se esplică hărnicia febrilă cu care lucrează partidul acțiunei în Serbia, și mai că nimeni nu se mai poate îndoi că Serbia are în vedere eventualitățile unui război apropiat. Este cu putință ca ingerința energică a puterilor să oprească pe guvernul din Belgrad de a lua hotărâri pripite; dar este sigur că ținuta Turciei a îngreuiat foarte mult orice acțiune în această privire.

Înainte de două luni, Poarta, prin încheierea unui armistițiu, putea să se folosească de declararea prințului Milan „că el nu gândește de a turbura în mod violent mersul întâmplărilor“, putea să-i ieie acestui domnitor orice pretext pentru schimbarea politicei sale. Situația de astăzi conține momente analoage. Numai că în acest moment Poarta e și mai aproape de un amestec activ al Sârbiei, de aceea ar trebui să n' asculte sfatul celora care-i zic să respingă din nou armistițiul. Însă părerea noastră nu se potrivește cu curentele din Constantinopole, unde chiar nerozia unei provocări directe a Sârbiei nu este cu totul cu neputință. Dacă Poarta în asemenea momente va fi lăsată de capul ei, ea poate lua hotărâri a căror urmări se sustrag deocamdată de la orice aprețiare. Tocmai de aceea acțiunea puterilor trebuie să fie hotărâtă și energică în Constantinopole.

Dacă sârbii ar irumpe în Turcia, atunci acțiunea puterilor rămâne fără obiect. Europa ar deveni atunci în cazul cel mai bun un spectator al scenelor sângeroase din sud-estul Europei și ar trebui să-și păstreze amestecul și hotărârile sale pentru momentul în care se va fi sfârșit cel puțin actul întâi al dramei. Numai grabnica închiere a armistițiului poate să curme firul acestor eventualități. De aceea ni pare aproape neesplicabil de ce în această direcție nu se face nimic în Constantinopole. Până acum nu știm dacă elaboratul din Berlin s-a supus Porții. Tot ce ar trebui să se facă acum este primirea armistițiului. Aceasta ar fi cu putință dacă toate părțile ar dori-o în mod loial, dacă Europa ar uza de toată autoritatea sa. Acesta e singurul mijloc pentru înlăturarea pericolelor situației. Însă ceea ce trebuie să se facă, facă-se fără pregetare și cu toată insistența de care sunt capabile puterile. Europa nu mai are decât alegerea între o pacificație energică și desfășurarea tuturor cestiunilor orientale cu toate necalculabilele lor urmări.

Alături cu aceste apreciații alarmante ale lui Pesther Lloyd, se comunică telegraficește din Pera următoarea frumoasă poveste turcească: Comandantul suprem din Bulgaria, după puține lupte neînsemnate, au pacificat cu totul provinția. Bulgarii leapădă armele și dau în mâinile autorităților turcești pe capii lor, cari i înșelaseră că insurecția poate spera ajutor din străinătate. Populația cere cercetarea aspră și pedepsirea răzvrătitorilor. Știrile despre turburări din partea creștinilor Tesaliei și Candiei nu sunt adevărate. Într-un mod mai naiv și mai simplu stilizat nu se poate spune o poveste decât cum o spun turcii din Țarigrad prin telegrame mânate în câteși patru părțile lumei. Adevărul va fi însă cel împărtășit de Correspondance Orientale sub titlul Turburările în Bulgaria. Acel organ spune:

Tot Corespondența orientală spune următoarele în privirea atitudinei guvernului turcesc față cu memorandul puterilor de nord:

[21 mai 1876]

D-nul Constantin S. Stahi, unul din cei mai buni elevi ai școalei de pictură din Iași și care se află de mai multă vreme în München, ocupat atât cu pictura cât și cu gravarea în oțel, au espus la librăriile de aice una din gravurele sale. Indicația librarilor că ar fi prima gravură făcută de un român după cât știm nu este pe deplin exactă; adevărul este însă că d-l Stahi este primul român care se ocupă cu această artă și că tot domnia-sa, înainte de un an poate, a scos la lumină cea întâi gravură a sa. Prețul celei ieșite acuma este de 10 franci.

LICEUL DIN SUCEAVA

[21 mai 1876]

Orășenii din vechea capitală a Moldovei au petiționat la Dietă (camera provincială) a Bucovinei ca în liceul din acel oraș să se introducă limba românească ca limbă de proponiment fiindcă nu numai locuitorii Sucevei și a împrejurimilor sunt în majoritate români, dar și uricul de întemeiere al acelui liceu prevede asemenea această măsură. Dieta au decis ca, din anul școlar viitor 1876-1877 începând, limba de proponiment să fie cea românească, aceasta fără nici o împrotivire, căci și contrarii au votat pentru această dispoziție, a cărei împlinire atârnă de la sancțiunea împăratului. Liceul din Suceava ar avea prin introducerea limbei românești un viitor foarte însemnat, căci corpul didactic (compus în cea mai mare parte de români cu titluri academice și pe deplin calificați) e cu mult superior celui din Cernăuți (compus din suplinitori rusneci). Afară de aceea poate că mulți din ținuturile Sucevei și al Dorohoiului, din Moldova ar prefera să-și deie copiii la liceul din Suceava în loc de a-i da la Iași sau la Botoșani, orașe în cari viața e mai scumpă decât în Suceava și unde organizarea scolastică nici nu garantează măcar o dezvoltare cumsecade a copiilor.

CARTE PEDAGOGICĂ

[21 mai 1876]

A ieșit de sub tipar Povățuitoriul la citire prin scriere după sistema fonetică de institutorii Gheorghe Inăchescu și Ioan Creangă. La cea dintâi privire cartea se deosebește în mod favorabil prin espunerea clară și vie a metodului intuitiv. Esercițiele de intuițiune de la începutul cărții arată că nu este numai rezultatul studiilor teoretice făcute în această materie, ci totodată fructul lungei esperiențe a unor învățători înzestrați de la natură cu darul de a instrui. Recomandăm această carte cu tot dinadinsul tuturor institutorilor de clasa I-ia, tuturor părinților cari ar dori să învețe singuri pe copiii lor scrierea și citirea în mod ușor și interesant. Ea este un vademecum al învățătoriului elementar și un pendent neapărat la Metoada nouă de scriere și citire compusă de aceiași învățători.

INSTITUTUL ACADEMIC

[21 mai 1876]

Ieri în 20 mai la oarele 12 a avut loc în localul Institutului Academic banchetul tradițional dat de asociați în onoarea elevilor care părăsesc băncile aceștii școli și care au căpătat diploma de bacalaureat în sesiunea din mai curent. La acest banchet au luat parte ca totdeauna, pe lângă toți membrii asociați, întreg corpul didactic și elevii din secțiunea de bacalaureat, toți elevii întâi clasați la esamenele de Crăciun și Paști din toate clasele primare și liceale. Numărul persoanelor de față se urcă la 70. Început la 12 oară banchetul s-a sfârșit pe la 1 ½ oare. Mulțămirea se vedea zugrăvită pe fețele profesorilor și a elevilor. Pe la sfârșitul mesei d. director al cursului superior a ridicat un toast în onoarea și pentru viitorul elevilor ce au sfârșit cursurile, pentru succesul urmașilor lor și pentru prosperitatea Institutului Academic, aducând cu deosebire mulțămiri în numele Institutului elevilor din acest an care au mănținut cu demnitate onoarea Institutului Academic la esamenul de bacalaureat din această sesiune și în particular a citat pe d. A. Păcleanu, care în tot timpul cât a fost în Institut, de la I-ia clasă de liceu, s-a deosebit prin purtarea esemplară, având totdeauna locul I-i între camerazii săi și pe care l-a păstrat și la bacalaureat.

La acest toast au răspuns doi din elevi, esprimând sentimentele lor de recunoștință corpului didactic al Institutului Academic și urând prosperitate școalei a căria bănci le părăsesc astăzi.

CASA DE DEPUNERI

[21 mai 1876]

Notița din no. trecut privitoare la Constantin Arion, casierul dosit al Casei de depuneri și consemnațiuni, a fost ecoul unui vuiet public cam exagerat. Neputința de a constata la moment lipsele, repejunea cu care s-a dat ordine autorităților administrative de a-l urmări pe casier, a îmflat acest zgomot întru atâta încât evaluările lipselor acelei case alternau între 10 și 15 milioane lei noi.

Telegrama d-lui ministru de interne no. 7993 anunță că Arion s-a prins la moșie la dânsul, unde a încercat a se sinucide trăgându-și un pistol în gură. Situația Casei de depuneri nu este încă bine cunoscută până acum.

[23 mai 1876]

Telegrame din Constantinopole anunță că Sultanul Murad V au fost proclamat imperator prin grația lui D-zeu și voința națională. Predecesorul său au fost transportat în vechiul serai cu familia. Acest fapt s-a petrecut cu o liniște remarcabilă și cu bucurie publică. Trei zile au fost sărbătoare. Revoluțiunea au fost primită în mod favorabil de cătră lumea politică și finanțiară. Se crede că aceasta va înlesni soluțiunea deficultăților din Orient și se asigură că în noul minister va fi Midhad Pașa mare vizir, Khalil Cherif ministru al afacerilor străine și Sadik Pașa ministru de finanțe. Noul sultan au adoptat trei puncturi: o adunare permanentă de notabili, suprimarea Seraiurilor și reducerea listei civile la cinci milioane lei vechi.

FRANȚIA

[23 mai 1876]

Preocupațiunea principală este votarea în Senat a legei care reformează instrucția superioară și stabilește că atât diplomele de bacalaureat cât și gradele academice să se confere de cătră autoritățile scolastice ale statului său sub privigherea lor. Instrucția clericală din Franța nu putea fi mulțumită cu aceasta, din care cauză multe suplici din provințiile legitimiste cearcă a opri votarea acelor măsuri. Cu toate acestea legea se va vota și aceste petiții vor rămânea mai mult un protest decât o piedică. Altfel lumea politică e mișcată de schimbările din Orient.

[23 mai 1876]

O telegramă din Ems spune că împăratul Alexandru II, aflând despre căderea sultanului Abdul-Aziz, ar fi fost atât de mișcat încât au căzut într-o apatie de două ore, în vremea căria n-a rostit un singur cuvânt. După aceea, oftând greu, și-au esprimat părerea sa de rău asupra sorții acelui suveran rău sfătuit.

[23 mai 1876]

Orașul Milan serbează al șaptelea centenar al victoriei de la Legnano (din 29 mai 1176), repurtate prin liga lombardă. Această ligă au uitat în fața străinilor urele și rivalitățile, a unit într-un singur mănunchi puterile italienești. Victoria de la Legnano au însemnat respingerea peste Alpi a germanilor, bătuți de o oaste improvizată din nobili, țărani și lucrători coalizați.

[23 mai 1876]

Jurnalele din St.-Petersburg sunt pline de amănunte asupra manifestărei făcute de toate clasele din Moscva în onoarea generalului Kaufmann, întors din Tach-Kend. Ele insistă asupra însemnătății pacifice a acestei manifestări și asupra discursului d-lui Tachnin, care au rostit dorința de a vedea pe general consolidând prin pace posesiunile Rusiei din Asia centrală. Generalul au răspuns promițând că în acest sens va împlini instrucțiile suveranului său pentru pacificație.

[26 mai 1876]

La Înalta Poartă s-a dat citire unui rescript împărătesc care anunță că se mănține cabinetul actual, că sultanul renunță în favoarea statului la 60.000 de pungi din lista civilă și la toate veniturile câte rezultă din averea privată a Coroanei. Rescriptul recomandează restabilirea ecuilibrului bugetar, îmbunătățirea grabnică a finanțelor și a instrucției publice, reorganizarea Consiliului de stat și a ministeriului justiției. Miniștrii sunt avizați de a propune o formă de guvernământ care să corespundă mai bine tuturor supușilor fără deosebire și să le asigure tuturor deplina libertate. Rescriptul termină cu dorința de a vedea întărindu-se și de acum înainte legăturile dintre imperiu și puterile străine și proclamă că M. Sa s-au suit pe tron prin mila lui Dumnezeu și cu voința poporului.

După citirea rescriptului un fetvah au anunțat în mod solemn detronarea lui Abdul-Aziz. Marele vizir au notificat tuturor reprezentanților Turciei din străinătate nemijlocita stabilire a unui proiect de reformă. Aceiași reprezentanți au primit de la ministerul lor următoarea telegramă:

După ce s-a lățit vești malițioase asupra sorții monarhului detronat, mă grăbesc să LE dezmint în mod formal și să vă comunic starea lucrurilor. Îndată după proclamarea sa, sultanul Murad din proprie inițiativă au ordonat ca unchiul său să fie înconjurat de tot respectul și de toate onorile cuvenite persoanei sale și i-au avizat drept rezidență pavilionul palatului împărătesc Cegheran de lângă Bosfor. Abdul-Aziz au adresat sultanului Murad o scrisoare autografă prin care recunoaște suirea pe tron a nepotului său și declară că renunță la coroană, și, având trebuință de liniște, dorește a trăi în retragere.

[26 mai 1876]

Ziarului unguresc Kelet Nepe i se scrie de la Belgrad că trupele sunt pregătite pentru o neîntârziată campanie. Corpul cel mai tare va trece peste Drina. Grăbirea acțiunei i se atribuie Rusiei. Numai puține zile ne mai despart de război, zice numita foaie. O corespondență din Belgrad a ziarului Pesther Lloyd constată că oamenii de stat ai Serbiei cred c-a sosit momentul cel mai propriu pentru începerea războiului. Corespondentul cunoaște numai un singur mijloc de a-l preveni, acesta ar fi realizarea planului vechi al voievodului Mihail Obrenovici, adică cesiunea Bosniei către Serbia contra plății unui tribut oarecare. Atunci Serbia s-ar însărcina cu pacificarea.

Ziarul Politische Correspondenz reproduce din foaia oficială a Serbiei o proclamație a consiliului municipal din Belgrad. Acest act nu are nevoie de nici un comentariu.

[26 mai 1876]

O telegramă din Berlin a ziarului Times au produs neliniște în publicul francez. Acea telegramă spune că guvernorul Dalmației, baronul Rodici, ar fi fost însărcinat de principele Nikita de-a notifica guvernului său încheierea unui tractat de alianță ofensivă și defensivă între Serbia, Muntenegru, România și Grecia. Ministrul de esterne al României au dezmințit pe cale telegrafică această știre întru cât ea se atinge de România și declară că aceasta va continua de a sta în cele mai bune relații cu Poarta. Această știre au bucurat cu atât mai mult cabinetele din Londra și din Paris, cu cât se crezuse că România nu va mai recunoaște suzeranitatea sultanului Murad. Ministrul de interne au anunțat Consiliul de miniștri că împăratul Alexandru ar fi fost foarte iritat de schimbările de la Constantinopole. — Camera au verificat alegerea prințului Napoleon.

[26 mai 1876]

Camera deputaților Prusiei luase oarecare hotărâri liberale cu ocazia votărei legei organice a comunelor urbane. Prin aceste hotărâri se mărginea mai cu samă dreptul guvernului de a confirma primarii. La a treia citire a legei n-au rămas însă mai nimic din acele hotărâri, căci ministrul de interne au declarat de-a dreptul că ele sunt inadmisibile. Prin această declarare liberalii-naționali au văzut periclitată legea însăși și au retras propunerile de modificație câte le făcuse, mai ales cea pomenită sus. La votul final proiectul s-a primit în mare parte astfel după cum îl redactase comisia. Schimbările din Constantinopole au făcut impresie bună asupra publicului.

[26 mai 1876]

Ministeriul instrucțiunei publice din Ungaria prin ord. no. 7576 adresat inspectorului școlar din Buda-Pesta dispune că, pe terenul cărților didactice existând concurență liberă, se poate folosi orișice carte scolastică, numai să nu fie în contrazicere cu legile statului. Drept care o aprobare specială nici nu mai este de nevoie. Această dispoziție, înlătură și urmele monopolului de cărți care exista până acuma în Ungaria. Aviz tuturor autorilor buni din România.

UN ZIAR NOU

[26 mai 1876]

Un ziar nou au apărut cu numele „Bacăul“. E de prisos a spune locul unde a apărut. Oricine poate să-l găsească.

[26 mai 1876]

Au ieșit de sub tipari „Darea de samă a direcției generale a poștelor și telegrafelor pe anii 1874 — 1875“. Poate că în această ramură a administrației România au ajuns statele vecine, căci într-adevăr mare deosebire între poșta noastră de astăzi și olăcarii de căi șchiopi cari reprezentau la noi comunicația înainte de 25 de ani.

[28 mai 1876]

Ziarul maghiar Nemzeti Hirlap află din Belgrad că corpul de oștire de la Drina se ocupă de vreo câteva zile cu clădirea mai multor pontoane. Guvernul își va schimba reședința din Belgrad la Kraguievaț. Între Panciova și Semlin s-a ordonat întărirea cordonului austriac. Consulul austriac și cel german au protestat în contra moratoriului sârbesc. Din această cauză principele Wreda, consul austriac la Belgrad, ar fi plecat deja la Pesta, spre a lua informațiuni orale.

FLORI STILISTICE DIN ZIARELE ROMÂNEȘTI

COMENTARII LA OPUL MANUSCRIS INTITULAT GEOGRAPHIA MARIUM PERITIONIS

[28 mai 1876]

La redacția Românului se află un manuscript, de un autor necunoscut, care tratează mai pre larg despre mări și țărmuri necunoscute încă. Taina cu care redacția cearcă a învălui descoperirile, făcute desigur de unul din colaboratorii săi, răsuflă totuși din când în când prin articolele numitei foi, încât se vede că membrii biuroului de redacție se adapă din acest manuscris plin de descoperiri nouă. Așa de ex. d. C. Arion, despre care lumea credea că-i la Văcărești, e mort de mult — el s-au înecat. Au fost îmbrâncit în oceanul celei mai triste pieiri. Din această notiță a Românului istoria critică a viitorului va deduce: încă în anul 1876 esista, după relații acreditate din acea vreme, trei mări numite ale pieirii și anume mare tristis, mare tristioris și mare tristissimae peritionis. Țărmurii acestora par a fi fost refugiul de predilecție al casierilor celor doritori de răcoare și singurătate; dar vai! periculos refugiu, căci locuitorii țărmurilor aveau obiceiul de a pune mâna pe ei și a-i arunca în cea din urmă din aceste trei mări, în oceanus tristissimae peritionis.

Învățatul chinezesc d. Iang-Keh-Tiang s-au arătat atât de interesat de articolul de fond din no. 5 al Salvărei Piteștilor încât dorește a intra în corespondență cu redactorii acelui ziar. Iată ce spune acel articol:

Dacă omenirea în genere de secole nu face alt decât a continua o luptă infinită, aceasta nu e decât numai ca să atingă un scop oarecare celor mai mulți necunoscut. Acest scop este cel mai sublim, pentru că el este fericirea și perfecțiunea omului, unicile condițiuni cari-l pot apropia de creatorul său.

Iang-Keh-Tiang a tresărit de bucurie la citirea acestor cuvinte și au esclamat: iată un om. Apocaliptica claritate al acelui articol, stilul cel corect și ușor al iluminatului necunoscut l-au făcut pe învățatul chinezesc să creadă că acest român este o nouă întrupare a lui Budha. Se aude chiar că mai mulți budhaiști din Honolulu au hotărât să facă o călătorie până la Pitești, ca să afle în sfârșit acel scop oarecare, celor mai mulți necunoscut și pe care redactorul Salvărei îl cunoaște atât de bine.

Tot în ziarul Salvarea se află o dare de samă asupra unei reprezentații teatrale. Iată câteva floricele stilistice ale scriitoriului piteștean.

Durerea ce încearcă o mumă despărțindu-se de fructul ei nu putea să fie mai bine reprezentată.

Publicul bucureștean și iașan au încoronat totdeauna pe acest artist cu laurii aplaudelor.

Paul Ditia este un rol dificil, un caracter escepțional, ceea ce face multă onoare d-lui Petreanu.

Sala nu era îndestul de plină cu toată micșurimea ei, și aceasta suntem autorizați a crede c-a provenit din cauza alegerei zilei de 21 curent Sânții împărați Constantin și Elena; mai cu samă aflându-ne în ajunul celor mai interesante elecțiuni mulți orășeni n-au putut veni.

(La Pitești trebuie autorizație pentru a crede ceva).

În ziarul Ialomița, care primejduiește prin aparițiunea sa fiecare duminică a târgușorului (URBEI) Styrbei, se face și literatură. Un tânăr plin de talent, cum se vede, publică în acea foaie Dramele Bărăganului, scriere originală (foarte originală!) contimporană. Prima parte: convertirea banditului, cârciuma de la cărare.

Iată textul începutului:

În curând, divule Feitelsohn!, vei întrece chiar pe d-nu Pantazi Ghica, carele, după cum propovăduiește Telegraful, este o autoritate în literatură. Așadar sempre avanti! ce dracu, ori caftan pân' în pământ ori ștreangul de gât.

[30 mai 1876]

„Times“ susține, pe baza unor informații a căror autenticitate o 'nchizășuiește, cumcă marele vizir au publicat un manifest prin care acordă amnestie insurgenților îndată ce ei s-ar declara gata de a propune supunerea lor și a încheia un armistiț de șase săptămâni. Acesta atârnă însă de mișcările necesare pentru concentrarea trupelor turcești și aprovizionarea cetății Niksici.

Ziarul Nord Deutsche Allgemeine Zeitung constată că situațiunea Europei e foarte critică. Cestiunea Orientului 'și pierde importanța în fața neînțelegerilor ivite între cabinetele europene. Germania neavând nici cel mai mic interes, zice numitul ziar, în privința afacerilor din Orient, se va sili a mănținea pacea europeană sprijinind din toate puterile sale toate stăruințele pacifice ce tind a regula și a stabili ordinea lucrurilor în Orient.

Ziarul Pester Correspondenz publică o telegramă din Belgrad prin care i se comunică că Muntenegrul, refuzând propunerea Serbiei d' a intra fără amânare în acțiune contra Turciei, ministrul-președinte Ristici ar fi adresat astăzi noului regim de la Constantinopol omagiele sale. Același ziar zice că consulul rus de la Belgrad ar fi plecat la Ems, după cererea d-lui Ristici, pentru a cere de la țarul ajutorul Rusiei în favoarea Serbiei.

Times publică o telegramă din Paris care zice că acum pare mai presus de orice îndoială că Rusia e de acord cu celelalte puteri și c-a consimțit a se mai amâna prezintarea memorandului la Poartă.

[30 mai 1876]

Gazeta oficială Reichsanzeiger publică numirile în ministeriu a d-lor de Bülow, fost secretariu de stat, și Hoffmann, fost prezident al cancelariei imperiale.

Provinzial-Correspondenz scrie, la sfârșitul unui articol sumar asupra schimbărei din Turcia, cumcă guvernele care se hotărâseră a face Porții propuneri identice, prin această din urmă schimbare se văd în poziție de a amâna comunicarea propunerilor. Țelurile însă pe care puterile le-au avut în videre cu ocazia conferențelor vor rămânea aceleași și sub împrejurări schimbate; asupra căilor de a ajunge la ele va mai avea loc o nouă înțelegere între puteri. Unirea în principii, pe care se 'ntemeiau hotărârile de pân' acuma, și starea generală a Europei îndreptățesc la convingerea cumcă țelul comun se poate ajunge, păzindu-se pe deplin pacea europeană. — Provinzial Correspondenz mai pomenește despre amânarea voiagiului împăratului la Ems și adaogă că petrecerea împăratului Rusiei în acel loc de cură se va prelungi cu 8 zile. Amândoi împărații vor petrece câteva zile împreună. — Se zice că preste câteva zile vor avea din nou întâlnire prințul Bismark, prințul Gorciacoff și contele Andrassy.

[2 iunie 1876]

Ziarul N. fr. Pr. în no. său din 9 iunie aduce estracte după cum susține autentice, dintr-o scriere a generalului Ignatieff intitulată: proiect pentru o soluțiune practică a Cestiunei Orientului. Proiectul e precedat de un studiu istoric și politic în care se dovedește cumcă cea mai mare parte a provincielor Turciei europene e cuprinsă de populații de rasă slavă și că a sosit vremea în care aceste țări să se guverneze prin ele înșile. Acest proiect puindu-se în vederea marelui principe moștenitor al Rusiei, acesta a răspuns că îl aprobă întru cât înlocuiește domnia turcească prin monarhi creștini, dar nu crede că o confederațiune între rase atât de deosebite, unele îndușmănite chiar, ar fi înzestrată cu o mare putere de viață. Împăratul însuși să fi declarat că felicită pe autorul proiectului, dar găsește că prezentul nu e potrivit pentru realizarea lui, sperează însă de a-l vedea într-o zi realizându-se.

Lăsând cu totul în sama ziarului vienez, nu totdeauna iubitor de adevăr, răspunderea autenticităței actului publicat, reproducem după el punctele principale a proiectului în cestiune.

Tot în privirea Cestiunei Orientului N. Fr. Pr. mai publică următoarea scrisoare:

[2 iunie 1876]

Renumita romanțieră franceză Aurora Dudevant, cunoscută sub numele literar de George Sand, a murit. Această femeie rară prin talente, energie de simțământ și frumusețe e de origine germană. Despre partea tătâni-său se trage din Moritz de Saxa, fiul natural al regelui August II, despre partea mumei sale se trage din familia conților Konigsmarck. Relațiile ei cu Jules Sandeau, Alfred de Musset, abatele Lammenais, Francisc Chopin, prințul Napoleon (mai târziu Napoleon III) sunt destul de cunoscute; ele nu pot însă forma obiectul unei scurte notițe necrologice.

POTCOAVE ORTOGRAFICE

[2 iunie 1876]

Cetim în Curierul Bolgradului:

Micul format al ziarului nostru, abondentul interesant material quu quare am potea umple zilnic o așa foiță, espiegleriile que ne joacă Capul — lucrătoriu al Imprimeriei și suciturile quu quare se silește honnorabilul commitetu al Școalei centrale (domnul, patronul și padișahul unor însemnate resurse) de a ne face qua să ne dezgustăm noi de d-lor și d-lor de noi — toate aqueste ne fac de a restrânge și aquum deodată revista noastră etc. …

Aqueste spuse, rugăm pe d-nul prefect al județului de a nu se lăsa a fi influențat de unele partizi, de hómmeni quu o potere zilnică, de jurăminte și de promisiuni de căință. Quăqui toate quote ei vor spune, vom reveni iarăși la proverbul „Lupul părul îl schimbă, dar naravu nu; Niqui salcia pom niqui ciocoiul hommu“

— Bravo Qurierul Bolgradului, ziar politiqu, quomerquial, agriquol! Minte la el cât glas la pește.

[4 iunie 1876]

Scrisoarea către suverani care notifică suirea pe tron a sultanului Murad al V se așteaptă să sosească încă în cursul săptămânei acestia. Kreuzzeitung află din Ems că contele Karolyi ar fi plecat, după ținerea unor conferențe la Paris, împreună cu ambasadorul francez Gontaut Biron.

O corespondență oficioasă a ziarului Norddeutsche Allgemeine Zeitung afirmă că Anglia ar fi primit fără nici o rezervă primitivul program de reformă al lui Andrassy și că revenirea asupra acelui program e în stare de a pune în deplin acord pe toate puterile. În măsura în care sultanul Murad va corespunde cu așteptările de reformă, și spiritele lumei se vor liniști și astfel va dispărea presiunea care încarcă guvernul rusesc. În orice caz memorandul din Berlin, nemaicorespunzând cu situația, a fost amânat și au pierit orice grijă de conflagrarea alianței celor trei împărați.

Maiorescu, care după încheierea unei convenții comerciale germano-române a plecat la București, are să fie numit agent diplomatic pe lângă curtea imperială.

Gazeta de Strassburg, care stă în relații cu cancelariul imperiului, publică din când în când articole inspirate asupra Cestiunei Orientului, a cărora adresă este desigur apropiatul Paris, căci foaia, apărând în două limbi, se cetește cu interes de cătră francezi.

[4 iunie 1876]

La întrebările Porții, care ceruse esplicațiuni asupra înarmărilor sârbești, guvernul Serbiei au afirmat intențiile sale pacifice. Principele Milan au răspuns că, insurecțiunea ajungând până la granițele Serbiei și împresurând țara toată ca cu un inel de fier, principele s-au văzut silit de a-și înarma poporul pentru a-l liniști, dar că n-ar avea nici cea mai mică intenție dușmănească împotriva Porții, căci Serbia își dă sama de împrejurarea că, puterea ei răsare din integritatea Imperiului otoman. Spre stabilirea bunelor relațiuni, Serbia va trimete un agent special la Constantinopole, a căruia numire i se va notifica Porții prin agentul diplomatic al Serbiei.

Nu este adevărat că tribunalele și școlile ar fi fost închise, după cum anunțase o telegramă din Berlin.

[4 iunie 1876]

Sultanul au cerut de la marele vizir ca să i se propuie proiectul de reformă a guvernământului și declară totodată că e dispus de a-l primi. Midhat Pașa e însărcinat a elabora proiectul pentru convocarea unui Consiliu Național și a se ocupa în special cu finanțele și cu regularea budgetului. Tezaurul privat al ex-sultanului Abdul-Aziz nu ajunge nici suma de 100 milioane franci. Capii insurgenților din Herzegovina sunt dispuși de a se folosi de armistițiu și de a intra în tratări. Notificarea autentică va avea loc când capii se vor fi înțeles între sine.

OTRĂVIRE

[4 iunie 1876]

Un spițer din Iași, după ce se despărțise de nevasta sa întâia, intrase în relații cu o fată de origine — cum se zice — polonă cu care a trăit mai multă vreme. Spițerul voind să se însoare din nou a plecat în Rusia pentru a-și căuta mireasă. La întoarcerea sa în țară au declarat amorezei sale că a hotărât a se însura din nou, hotărâre cu care ea se vede că s-au arătat mulțămită. Alaltăieri, miercuri, spițerul a petrecut sara împreună cu fata despre care e vorba, cu care ocazie se vede că își vor fi luat adio și au băut împreună vin. După ce băuseră, fata-i spuse că de acum înainte tot ea are să fie nevasta lui, că tot cu dânsa se va cununa pentru totdeauna. Întrebată fiind ce voiește să zică cu aceste cuvinte, ea-i declară cumcă i-a dat vin otrăvit și că ea singură a băut asemenea din acel vin. Spițerul alergă repede acasă, dar căzu înaintea porții și strigând după ajutor, fu pus de către calfele sale în pat, care-i și deteră, un antidot încât până acuma încă trăiește. Fata însă a murit chiar în acea sară de efectele otrăvii. Ea zace întinsă în bolta mortuară a spitalului Sf. Spiridon unde, după cât auzim, astăzi se va face autopsie.

MILETICI ASUPRA PRINȚULUI MILAN

[4 iunie 1876]

Ziarul unguresc Magyar Polgár, aducând știri asupra situației din Serbia, spune că Miletici (capul partidei politice a sârbilor din Ungaria) agitează în contra prințului Milan și recomandează sârbilor să-l alunge dacă nu va declara război turcilor. Între altele Miletici ar fi spus și următoarele cuvinte: „Milan nici nu-i din sângele Obrenoviceștilor. Priviți la capul lui și vedeți că fizionomia sa e o fizionomie curat românească“. Aceasta desigur că nu-i un defect. Dacă am fi noi atât de puritani ca sârbii, câte capete bulgărești și grecești ar trebui să dispară dintre deputați, profesori, magistrați, șefi de partidă etc.!

[6 iunie 1876]

Relativ la notița Otrăvire, publicată în no. 62 al Curierului de Iași, medicul primar al spitalului Pașcanu, d-nul dr. Lukaszewcki ni trimite o dare de samă care rectifică notița și răspândește lumină asupra modului în care d-sa a combătut veninul. D-sa spune că d-nul asistent al farmaciei a dat otrăvitului o cantitate mare de lapte, albuș de ou etc. și că în urmă venind d-sa însuși la fața locului au ordonat un vomitiv și mai puternic și în urmă au rânduit acid tonic și cloroform, ceea ce avu de efect liniștirea bolnavului. Ceea ce ne-a surprins însă în această rectificare este că ni se ia oarecum în nume de rău espresiile spițer și calfă de spițer. Aceasta este mai mult un semn al timpului, un semn că mult trebuie să se fi corupt limba românească pentru ca fiecare cuvânt mai vechi să fie luat drept o espresie de de considerare, ceea ce — se 'nțelege — nici n-am avut de gând. De aceea d-nul dr. ni va ierta să-i spunem că spițer este cu totul ecuivalent cu germ. Apotheker, iar calfă cu Gehilfe, iar vorba Apothekergehilfe id est calfă de spițer nu știm să se fi privit vreodată ca o espresie de dispreț, decât doar din când în când în conștiința nefericitului nostru secol, în care oamenii au început a se rușina de numele onestei și folositoarei lor meserii. Căci d-nul medic va concede că, oricâte titluri s-ar mai adăogi acestei meserii, ea rămâne ce este — o meserie (Gewerbe) și nicidecum o știință, căci ea consistă în executarea mecanică a ordinațiunilor medicilor și judecata individuală joacă un rol foarte modest în acest ram de activitate.

Împrejurarea că în limba germană există mai multe expresii pentru activități analoge, că ajutatorii altor meserii se numește Gesellen, nu îndreptățește defel de a pretinde și de la limba românească deosebiri limbistice — după a noastră părere cu totul de prisos. Căci nouă ni se pare că oricât de identică ar fi expresia, nimănui nu-i va veni în gând de a confunda pe un maestru care fabrică sticle pentru telescopuri cu cel care fabrică sticle de vin, nici pe un spițer, care-n zilele noastre trebuie să posedeze studii solide din științele naturale, cu vraciul evului mediu, a cărui arte consista mai cu samă în scoatere de măsele și punere de bleasture. Natura acestei munci a devenit alta și e mai nobilă, iar cuvântul au luat de mult înțelesul pe care i-l indică ea. De aceea credem a avea dreptul să nu ne speriem de rigoroasele farmaceutice și să admitem neapărat numirile facultăților medicale pentru însemnarea tuturor activităților. Atunci am trebui să numim pe fiecare student de ex. vir juvenis ornatissimus, care este asemenea o numire care nu are ecuivalent real. Tot astfel diploma de farmaceut poate să conție numiri măgulitoare, dar noi știm că un candidat în teologie are nevoie de o cultură pregătitoare mult mai înseamnată în științele naturale chiar decât un farmaceut, căci de la cel dentâi se cere bacalaureatul, de la cel din urmă nu. Cu toate acestea recunoaștem îndreptățirea oricărui profesionalist de a pretinde să fie numit după cum îi convine mai bine și rugăm pe onor. cetitori să 'nțeleagă asistent în loc de calfă.

NEFERICITUL X

[Articol cu paternitate incertă]

[6 iunie 1876]

Toți ascund scăpările lor din vedere după această nefericită literă pe care lumea o încalică. Dacă un naturalist prinde un corb și-l ține în casă ca să vadă dacă această pasere trăiește într-adevăr o sută de ani, el se numește X. — Dacă un tânăr, vrând să știe de-i șede bine când doarme, își închide ochii și se uită în oglindă cu ochii închiși, se numește X. — Dacă unul, vrând să-și vândă casa, ia o bucată de carămidă și, la strigarea vânzărei, o arată ca pruba casei, numele lui tot X. Altul, vrând să prind-un șoarece ce i-a ros un manuscript asupra epocei lui Mircea cel Mare, a luat o bucată de carne-n gură și, stând la bortă, aștepta să vie șoarecele ca să puie mâna pe el — X. X visează noaptea c-a călcat într-un cui și a doua zi își oblojește piciorul, iar Y-i zice: „Bine-ai pățit! de ce dormi noaptea fără cizme-n picioare“. Altă dată X întâlnește pe Y:

— Frate, am auzit c-ai murit, adevărat va fi sau nu?

— Dar nu vezi că trăiesc?

— Așa e, dar cel ce mi-a spus c-ai murit este cu mult mai vrednic de crezut decât d-ta.

X, auzind că cine are barbă lungă este neghiob și întâmplându-se el cu barba mare zice în sine: „S-apuc barba cu mâna și cât-a trece din mân-afară s-o ard la lumânare, ca să nu cad în acest ponos“. Zicând o și făcu; dar aprinzându-se barba îl arse la mână și, luându-și mâna de la barbă, arse barba toată și proverbul se împlini.

X, călătorind c-un chelbos și c-un bărbier, hotărâră ca noaptea să păzească fieșcare cu ceasul său. Fiind ceasul întâi al bărbierului, vru să glumească cu X și-i rase capul când dormea. Viind ceasul lui X, bărbieru-l deșteptă. X, puindu-și mâna-n cap să se scarpine și găsindu-l gol de păr, socoti că el este chelbosul și zise cătră bărbier: „Prostule! în loc să mă scoli pe mine, tu ai sculat pe chelbos!“

X vede o casă frumoasă și zice: „O ce minunată casă! oare aici s-a zidit?“

[9 iunie 1876]

De mai multă vreme se manifestează în opinia publică a țării dorința de a vedea întemeindu-se o industrie proprie și națională. Dar aceste tendințe și aspirații foarte deosebite n-au fost privite de aproape, nici nu s-au studiat condițiile necesare sub care o asemenea industrie s-ar putea naște. Studiul ce-l publicăm mai la vale împlinește această lacună. El este estras din cartea cafenie (a corespondenței diplomatice) pe care contele Andrassy au supus-o în mai a.c. amândoror delegațiunelor Austro-Ungariei. Studiul figurează sub numirea de raport al d-lui cavaleriu de Bosizio, viceconsul c.r. Nu putem tăgădui că raportul conține vederi destul de întemeiate și, dacă pe ici pe colo unele puncte sunt poate cam pre pesimistic tratate, desigur că nu autorul, ci împrejurările al căror martor este l-au îndreptățit de a avea numai foarte modeste speranțe în viitorul mișcărilor economice din România.

Dar tocmai acest pesimism de vederi ne va face să revenim asupra acestui studiu, prețios din multe puncte de vedere, când ne vom încerca a arăta că unele din premisele studiului, deși sunt esacte, totuși nu îndreptățesc la concluziile făcute de autor.

[9 iunie 1876]

La o interpelare a lordului de la Warre, Earl of Derby a răspuns că, prin tractatul încheiat la Paris la 1856, Anglia, Francia, Italia și Austria au luat asupră-le îndatorirea de a mănținea neatârnarea și integritatea Imperiului otoman, iar atentarea la acea neatârnare constituie un casus belli. Derby crede că e periculos de a discuta de pe acum cazurile în cari stipulațiile ar deveni obligatorie pentru părțile contractante și așteaptă ca aceasta să se hotărască mai bine prin constelația concretă a împrejurărilor. În garanția acelui tractat sunt cuprinse și România și Serbia, dar nici o putere nu este îndreptățită de a interveni la conflicte ce s-ar ivi între Poartă și statele subtributare, ci de a o păzi numai de atacuri care i-ar veni de dinafară.

BELGIA

[9 iunie 1876]

În urma învingerei în alegeri a clericalilor, în mai multe orașe mari ale Belgiei s-au ivit grave neorânduieli, dar mai cu samă în Anvers. Mase de popor au avut serioase ciocniri cu garzii orășenești, iar acești din urmă au dat foc.

Mulți din tumultuanți au fost împușcați, mulți arestați. Astfel se anunță din 15 iunie c. că o colonă de mii de oameni străbătea ulițele orașului Anvers strigând „Trăiască regele! Jos Malou! Demisia!“ Primarul acestui oraș au amenințat că-și va da demisia dacă guvernul ar voi să-l silească ca să ceară ajutorul trupelor pentru înădușirea tumultului. În Bruxelles e liniște deplină.

[9 iunie 1876]

Omorâtorul lui Hussein-Avni ș-a lui Rașid Pașa avea de gând să omoare numai pe cel întâi. Ministrul de război auzise mai dinainte despre vorbele amenințătoare și ura acestui ofițer și din cauza aceasta voise să-l depărteze. Dar, dorind a nu provoca în momentele de față turburări, nu l-au înlăturat, după cum ușor putea s-o facă în urma amenințărilor ce le auzise. Acest din urmă considerent avea să devie fatal. Sultana Valide primise știre despre turbarea maiorului Hassan. Ea se folosi de ocazie spre a se răzbuna împotriva lui Hussein-Avni, căci asupra nimănui ea nu era atât de pornită ca asupra ministrului de război. Cauza e că Hussein-Avni păruse a sprijini mai mult schimbarea succesiunei pe tron în favoarea lui Iussuf-Izzeddin și totuși în urmă a fost cel mai activ la răsturnarea lui Abdul-Aziz. Mama acestui din urmă îl întărâtă și mai mult pe Hassan — care și așa-i era supus — și-i netezi drumul prin spioni. Un alt motiv politic mai însemnat nu exista. Din contra, dacă mai există o partidă, grupată împrejurul flamurei sultanului căzut, aceasta putea să fie numai partida conservativă din Turcia, la care sultana Valide au pierdut acuma și cel din urmă prestigiu, căci ea e complice la moartea aceluia în care partida conservatoare și toți amicii unei procedări energice își pusese speranțele lor. S-au luat măsuri pentru susținerea ordinei, periclitată nu atât de populația musulmană, ci de alți factori, căci doresc să se folosescă de turburări. — Maiorul Hassan au fost spânzurat. — Savfet Pașa e numit ministru de esterne, Kherim Pașa ministru de război, Khalil Șerif Pașa ministru de justiție.

CREZUL BEȚIVILOR

[9 iunie 1876]

Nu-i lipsită de originalitate parodia crezului ce o publicăm mai la vale și care-i demnă de vestitul Leonat, a cărui vorbiri cu haz au făcut pe părinții noștri să râdă și să petreacă cu cea vreme. Cine din cei mai bătrâni nu cunoaște pe vestitul Leonat din Longobarda.

Testamentul lui frumos, prin care lasă în limbă de moarte ca să fie îngropat cu gura la cep, e mai cunoscut decât crezul mult evlaviosului Leonat, pe care iată-l:

Crez într-un cazan, tatăl al mai multor vedre, făcătoriul vinului și pelinului și într-unul născut fiul strugurului, născut iar nu prefăcut, care din viță s-au născut mai înainte decât toate foloștinele, profir din profir, roș adevărat, care are fața romului, din care beția s-au născut. Carele pentru noi băutorii și pentru a noastră mântuire s-au coborât din deal în vale și s-au întrupat din must și din curătoare. S-au tescuit și s-au dat cep a treia zi după ce au fiert și s-au suit în deal la cramă și s-au pus de a dreapta lui Stoian vierul, care iarăși va să vie cu sfredelul cel mare să cerce vinul și pelinul, a căror băutură nu va mai avea sfârșit. Și într-o ocă plină, domnul dătător de viață bețivilor, cărora ne mărturisim, că de-mpreună purcedem cu oca și cu paharul (?)

Așteptăm ieșirea părului prin căciulă și a coatelor prin mintean și târnuirea hărțăgoșilor ce va să vie după beție. Amin.

[13 iunie 1876]

Frumoase intențiuni — nu-i vorbă — și n-avem nimic de zis în contra lor. Dar nu vor găsi oare cititorii noștri că oarecare cunoștințe de gramatică, interpuncțiune și stilistică n-ar fi cu totul de prisos la acel onorat oficiu? Mai ales în perspectiva acelor interesante investigății științifice pe cari are de gând să le facă?

[13 iunie 1876]

Scrisoarea pe care sultanul Murad V a fost primit-o a doua zi după suirea sa pe tron de la ex-sultanul Abdul-Aziz zice din cuvânt în cuvânt acestea:

Poarta a primit notificarea oficială că în curând d. Kristici va sosi la Constantinopoli, spre a felicita pe sultan în numele prințului Serbiei. Ziarul „Phare du Bosphore“ anunță formarea a două corpuri de oștire și anume unul la Beikos de 80.000 oameni, celalt la Smyrna de 60.000 oameni.

PENTRU COMEDIA CEA DE OBȘTE

[13 iunie 1876]

Un manuscript din 1790, cuprinzând gândirile lui Oxenstierna arată cam în ce chip aveau obiceiul de a privi strămoșii noștri lumea aceasta. Iată ce zice un pasagiu din acea carte:

Lumea este priveliște, oamenii sunt comedinanții, norocul împărțește jocurile și întâmplările le alcătuiesc. Teologii ocârmuiesc machinurile și filozofii sunt privitorii. Bogații prind locurile, cei puternici apucă locul cel mai înalt, și la pământ sunt săracii. Muierile aduc răcoreală și cei necăjiți de noroc iau mucul lumânărilor. Nebuniile alcătuiesc întocmirea cântecelor și vremea trage perdeua … Lumea vrea să se înșele — înșele-se dar. Deschiderea comediei începe din lacrămi și din suspinuri. În lucrarea cea dentâi se arată pricinele cele nebunești a oamenilor. Cei făr-de simțire bat în palme ca să arate a lor bucurie, cei înțelepți fluieră jocurile. Cel ce intră plătește la ușă un ban ce se numește osteneală și ia în locul lui un petec pecetluit ce însemnează neodihna cât își va ținea locul. Schimbarea pricinilor îi zăbovește puțin pe privitori. Împletiturile cele bune sau rău împletite fac să râdă filozofii. Acolo se văd urieși care deodată se fac logoși (?) și logoși, cari făr-de veste se fac mari și vin la o înălțime făr-de măsură. Acolo se arată oameni cari se par că au toate măsurile și paza ce s-ar putea socoti ca să nu lese drumul cel adevărat care duce la sfârșitul ce-și pun înainte; în vreme când despre altă parte cei nebuni și făr-de grijă apipăie ușa nenorocirilor lumești. În scurt: acest fel este comedia lumei aceștia, și cela ce vrea să aibă zăbavă cu liniște să se puie într-un unghi mic de unde să poată cu odihnă ca să fie privitoriu și unde să nu fie nicidecum cunoscut, ca să poată fără de grijă a o batjocori după cum i se cade.

Nu mai puțin interesante sunt proverbele românești asupra comediei cei de obște. Iată câteva:

Lumea-i ca o oglindă în care se gătește omul ca să arăte precum nu este, ea-i ca o comedie în care fiecare joacă rola sa și unde cel mai de râs prinde locul cel mai bun. Ea e ca un liman unde unul sosește și altul purcede; unul se bucură de cel ce vine ș-altul se întristează de cel ce purcede. Ea i ca un spital plin de orice patimi. Ea i ca un birt cu două porți deschise, pe una intră, pe alta iesă; beau, mănâncă și se duc; unul pe altul nu se cunoaște cine intră și cine iese. Lumea-i ca un bâlci unde unii cântă, alții joacă, unii vând, alții cumpără, unii beau și chiuiesc, iar alții numai privesc. Toate-n ea ca ziua vin și se duc. Precum în fundul mării stă mărgăritariul și mărgeanul și în fundul pământului pietrele cele mai scumpe, iar pe fața mării toate mortăciunile, așa și în lume: cei vrednici și cinstiți — ascunși și nevăzuți, iar cei nerozi în cinste mare. Lume fără nebuni, ca pădure fără uscături — nu se găsește.

TESTAMENTUL LUI IOAN OTETELIȘANU

[16 iunie 1876]

Otetelișenii sunt cunoscuți ca patrioți ai Țărei Românești și de-aceea nu ne prinde mirarea de-a vedea la ce frumoase scopuri au destinat acest boier bătrân averea sa. Încă pe la anul 1830 vedem figurând un Otetelișanu în Societatea filarmonică, vedem cum începătorul teatru românesc tipărește repertoriul său, nepretențios și cu toate acestea ales, dintr-un fond al căminarului Otetelișanu. Uzufructul averei răposatului Ioan Otetelișanu, reprezentând o rentă de 150 până la 200 de mii de lei noi, rămâne după testament la dispoziția soției sale. Iar după moartea acesteia, averea aceasta va forma un fond pentru crearea unui institut de fete cărora — zice testamentul — li se va da învățătura și creșterea ce se cuvine unor mame de familie fără pretenții și fără lux. Escedentul eventual al averei se va capitaliza și va constitui pentru elevele acelui institut un fond de zestri, cari însă nu vor putea fi nici mai mari nici mai mici decât de două sute de galbeni.

D-nii Ioan Câmpineanu și Ioan Calinder sunt numiți prin testament administratorii bunurilor lui Otetelișanu. Ei vor avea a stabili programul de studii al institutului, repartiția veniturilor, constituirea zestrilor. Vor putea să delege din parte-li persoane care să perpetueze dreptul de administrație și să mănție unitatea de direcție a fondațiunei Otetelișanului. În acest bărbat recunoaștem generația trecută a Țărei Românești; binevoitoarea, patriotica generație care forma floarea Țărei Românești înainte de 1848. De la anul acesta începând, românii au pierdut simțul istoric. Cuvinte nouă fără cuprins, oameni noi fără trecut și fără valoare, o limbă păsărească în locul vrednicei limbe a strămoșilor, instituții nepotrivite cu trebuințele modeste ale țăranului dunărean au înăbușit frumoasele și spornicele începuturi ale unei literaturi într-adevăr românești, ale unui naționalism nu de fraze banale, ci d-un cuprins real, Nu-i minune dacă în mijlocul unei dezvoltări care, cu suflarea sa nelegiuită, au rupt fir cu fir toate tradițiile istorice, au risipit piatră cu piatră vechea comoară a averei sufletești și materiale a poporului românesc, oamenii mai vechi s-au dat uitării, încât abia se mai auzea de ei, și că vin a reîmprospăta numele lor în memoria unor urmași nedemni prin tristul și ultimul act de iubire către neamul lor, prin testament. Fie-i țărâna ușoară și amintirea neuitată.

[18 iunie 1876]

În urma știrilor alarmante din Belgrad, slavii din sudul Ungariei (granițele militare) sunt foarte agitați. Din granița militară croată se vestește că la Plasko 400 de insurgenți herțegovineni, stârniți prin preoți, s-au hotărât a merge în luptă pentru sfânta cauză. La fruntarie aveau să primească din partea unui comitet secret arme; dar, fiindcă acestea se confiscaseră, ei n-au cutezat a trece frontiera. Îmblând fără țintă, o patrulă care-i întâlni i-au invitat să se supuie, iar ei au împușcat. Atunci patrula au răspuns asemenea cu focuri, de care doi herțegovineni au fost greu răniți. În Plasko, vatra agitațiunilor, sârbii au depărtat portretul împăratului Austriei din sala consiliului comunal și au atârnat în locu-i icoana Sf. Lazăr. Deasupra turnului bisericei au înfipt o flamură cu inscripția: Zivio Serbia. Mulți lucrători de la drumul de fier au trecut la insurgenții din Herzegovina. Ziarele oficioase ungurești susțin cumcă guvernul nu e de loc surprins de întâmplările de la Dunăre, ci le-a prevăzut pe toate și au luat toate măsurile de precauțiune întrucât privește interesele monarhiei.

Altfel și în privirea României Austro-Ungaria pare a lua măsuri de precauțiune — cel puțin ziarele din Ardeal vestesc că o comisie specială va inspecta în decursul lunei iulie obiectele de fortificație, iar mai cu samă trecătorile munților Carpați dintre România și Transilvania, și va hotărî cari din aceste trecători ar fi cu cale să se fortifice. N-aibă frică! Vavilonienii au alte treburi.

[18 iunie 1876]

Despre poziția strategică a oștirilor sârbești se vestesc următoarele. Ele sunt împărțite în trei divizii. Cea dentâi, divizia Ciacika se compune din brigadele Studniț, Ciacik și Uziz și dintr-un corp de voluntari sub arhimandritul Dușici. Tăria acelei divizii, comandată de generalul Zach, e de 22.000 oameni, ea este așezată la frontaria de sud-vest. Corp de armată și mai tare este cel ce stă lângă râul Drina și e comandat de Rauko Alimpici. Consistă din două divizii de câte trei brigade. Efectivul acestui corp (fără rezervă și voluntari) e de 26.000 oameni, cu voluntari de 30.000. Acolo sunt și 50 de pontoane. În fața acestui corp se pregătesc și turcii și se adună acolo în mare număr. Zwornicul-mare, Zwornicul-mic și Sokar au primit garnizoane tari. În Zwornicul-mic sunt 3000 sedifi, în cel mare 11.000. Dar punctul de gravitație a operațiunilor sârbești este în valea Moravei. De la mersul întâmplărilor în acest punct vor atârna toate. Alexinaț e cartierul general al armiei de sud, pe care o comandează generalul rusesc Cernaieff. Această armie consistă din mica oștire permanentă și din clasa I-a a milițienilor. Tăria ei e de la 45 pân' la 50 de mii de oameni. Avangardele ei sunt postate pe liniile fruntarielor. Oștirea turcească dimpotriva acestui corp se razimă pe lagărul fortificat de la Niș.

După știri telegrafice din 27 iunie st.n., astăzi în 18/30 principele Milan ar fi trebuit să plece la armie, după ce va fi publicat un manifest de război; iar mâni, în 1 iulie avea să se proclame Serbia întreagă în stare de asediu.

[18 iunie 1876]

În numărul trecut am arătat că ziarul oficios al ministeriului unguresc, desigur bine informat, crede că războiul între Serbia și Turcia e inevitabil. După Coresp. politică s-ar fi luat toate dispozițiile ca oștirea sârbească să poată intra la 27 iunie în poziție strategică. Dacă se va face ruptură cu Poarta — foarte probabil, dar nu inevitabil — acțiunea militară va începe abia în întâile zile ale lui iulie. Principele Milan va pleca din capitală la armată, dând o proclamație ecuivalentă c-un manifest de război. Misiunea ce se dedese lui Kristici pentru curtea din Constantinopole, pusă deja în executare, au fost suprimată. Toate aceste știri Cor. pol. le-aduce sub data de 24 iunie; iar astăzi avem în 30. La noi circulează zgomotul — pân-acuma neadeverit — că Serbia ar fi și declarat război Turciei. Deși Cor. pol. este un ziar slavofil, totuși știrile ce le aduce nu sunt lipsite de fundament. Va să zică înainte de 3 zile armata sârbească s-au dispus a începe și poate că de acum peste trei zile întâi vești de război de preste Dunăre. Dar Vavilonul ce va face? Exerciții stilistice. Greco-bulgarii din Vavilon vor mai aprinde câte trei masalele (jurnalistice) în fiecare județ, vor pune Mexicul și Indostanul la cale, vor da sfaturi lui Gorciacof și lui Bismarck și vor spune minciuni unii de alții — până ce Prutul se va revărsa în urma ploilor. Atunci, care cum va scrie, acolo i va îngheța mucul condeiului. Știut este: satul arde baba …

[18 iunie 1876]

Ca toate celelalte — politic, literar, comercial și agricol — este și cel nou, apărut sub numele „Craiova“. Politica, literatura, comerciul și agricultura sa apar deocamdată numai o dată pe săptămână, dar ni se promite fericirea cumcă va apărea de două ori. Spre caracterizare, următoarele din apelul cătră cetățeni: „Câțiva juni, modești poate prin cunoștință, dar forți prin tăria principiului și caracterului care-i unește, asociându-se într-un comitet, și-au propus ideea de a redacta un ziar stabil și cu totul independent“. Deși acești juni sunt modești poate prin cunoștințe, totuși „înmulțirea ziarelor este un pas mai răpede spre lumină, o piatră mai mult ce se adaogă la temelia edificiului social“. Poate! Mai știi? Dar umilita noastră părere este că ar fi fost mai bine ca mai întâi să se dezmodestifice cunoștințele respectabililor câțiva juni, căci ceea ce ne desperează nu sunt pe atâta bătrânii pe cât tinerimea noastră.

[20 iunie 1876]

Lipsa unui biurou telegrafic de corespondență și greutatea cu care ziarele noastre își procură noutățile din străinătate ne face ca mai întotdeauna să înregistrăm știri publicate cu două, trei zile înainte în jurnalistica vieneză. Într-adevăr românii învecinați cu Serbia, având comunicație telegrafică cu această țară, primesc totuși știrile ce o privesc din Pesta și din Viena. Ce se va fi întâmplând în momentul de față în Serbia ni este deci necunoscut și, crainici întârzieți a mișcărilor din Orient, jurnalele românești trebuie să se mulțămească cu știri relativ vechi și răsuflate de trei, patru zile.

O telegramă din Paris cu data de 27 iunie vestește că, cu toate subsidiile rusești și cu tot succesul ce se zice c-ar fi avut împrumutul silit, guvernul sârbesc caută sub auspiciile d-lui Schuwaloff să împrumute în Londra un milion de livre sterline. La 26 c. agentul sârbesc a avut o conferență cu doi* bancheri. Întrebat fiind asupra prospectivelor întreprinderei în contra turcilor, agentul a răspuns că toate-s gata pentru ca în termin de o lună să se curețe de turci toate provinciile din nordul Balcanului. După aceea s-ar constitui o confederație bulgaro-sârbo-montenegrină sub protectoratul țarului. Serbia au căpătat de la amici mijloace trebuitoare pentru campanie; numai bani îi trebuiesc. Conflicte cu Austria sunt cu putință, dar sârbii sunt pregătiți și-n această privire. În fine o telegramă din Belgrad sub data de 28 iunie vestește că principele păstrează comanda supremă asupra întregei armate, având cuartierul său general la Cupelja lângă Morava. Pentru o eventuală retragere, sunt destinate punctele întărite Ruzady* și Deligrad. De-a lungul malului sârbesc al Dunărei s-au săpat șanțuri întărite prin artilerie suficientă. S-au dat ordin ca rezerviștii de clasa a II-a să culeagă grabnic recolta de pe câmp. Princesa s-a pus în fruntea femeilor din Belgrad cari 'și vor pune serviciile lor la dispoziția ambulanțelor și a spitalelor. Corpul medical consistă din 110 medici militari și 200 civili, dintre cari 70 sunt mediciniști de origine slavă din Austria, mai cu samă cehi. — În Pesta se fac cumpărături pe față pentru guvernul sârbesc. Agenții dispun de bani îndestui.

[20 iunie 1876]

Măsuri judecătorești, administrative și militare se iau pentru a preveni turburări eventuale în părțile de sud ale Ungariei. Mareșalul-locotenent de Scudier și comandantul țării, Edelsheim-Gyulai au dat ordinele necesare autorităților militare. S-au hotărât ca provinciile slave din sudul Ungariei să fie ocupate de armata regulară și nu de honvezi. Ziarul unguresc Kelet-Nepe vestește cumcă Rusia ar fi concentrat repede trupe în dreptul Bolgradului din România și că guvernul acestei țări ar fi oarecum îngrijit de aceasta. Noi nu știm nimic.

FRIEDERICH DIEZ

[20 iunie 1876]

Deși cam târziu, totuși ne îndeplinim datoria de a înștiința pe cetitorii noștri despre moartea renumitului filolog al limbilor romanice, Friedrich Christian Diez. Născut la Giessen la 15 mart 1794, și-au făcut studiile sale de literatură clasică în orașul său natal. La 1813 a luat parte ca voluntariu în războiul împrotiva francezilor, iar la 1816 îl vedem studiând în Göttingen limbele moderne. În urma îndemnărilor lui Goethe să fi studiat limba provensală. La 1830 deveni profesor la Bonn, la care catedră rămasă până la moartea sa, întâmplată la 29 mai 1876.

El a scris în limba germană. Opere mai însemnate are: Romanțe spaniole (Berlin, 1821); Studii contribuind la cunoașterea poeziei romanice (Berlin, 1825) și Poezia trubadurilor (Zwieckau, 1826), pe cari d. Roisin le-a tradus și publicat în franțuzește; apoi „Viața și influența trubadurilor“, „Monumente vechi de limbă romanică“ și altele, în fine Dicționariul etimologic al limbelor romanice (Bonn, 1862) și Gramatica limbelor romanice (edit. III, 1872). Francezii și englezii au tradus această carte. În privirea limbei românești să se fi servit de Dicționarul de Buda.

În privința limbei românești Diez are meritul de a fi nimicit pe cale științifică toate basmele despre originea slavă a limbei românești, precum acele erau susținute cu patimă de filologi de școală veche, slavoni, și combătute în acelaș mod nedibaci de școala veche a filologiei românești.

MĂSURI HIGIENICE PENTRU ORAȘUL CERNĂUȚI

[Articol cu paternitate incertă]

[20 iunie 1876]

Consiliul sanitar al provinciei Bucovinei, în ședința sa din 7 iunie a.c., au dizbătut și asupra mijloacelor de sanificare a orașului Cernăuților. Consiliarul guvernial dr. Denrarowski, espuind starea de necurățenie și mânuirea nesuficientă a măsurilor polițienești din partea primăriei acelui oraș; descriind desele epidemii care se nasc în oraș din cauza acestor inconveniente, au ajuns la concluzia că sanificarea Cernăuților se poate ajunge prin canalizare și îndestulare cu apă. După espunerea celui mai nou sistem de canalizare, d-rul propune ca aceasta să aibă preferență înaintea iluminărei cu gaz, care i se pare mai mult un lux decât o necesitate. Aceste propuneri sunt deocamdată de domeniul proiectelor problematice. Cel puțin dacă îndestularea cu apă de băut ni se pare lesne de realizat, canalizarea orașului Cernăuți ar prezenta, din contra, atâtea greutăți tecnice de realizare încât se mai poate ca foloasele aduse să nu corespundă cu sacrificiile făcute. Se va putea crea oare raza de apă îndestul de puternică ca să hrănească canalele de curățenie ale unui oraș care e atât de sus asupra nivelului râurilor din apropiere? Îndealtfel insalubritatea acelui oraș e desigur de atribuit mai mult unui soi oarecare de locuitori și lipsei private de îngrijire decât condițiilor generale în care se află orașul.

[23 iunie 1876]

Reprezentantul Rusiei și-au dat în Belgrad toate silințele ca să-l oprească pe principe de la călcarea hotarălor turcești. Prințul au declarat însă că, silit de populație, nu poate rămâne nepăsător nici în fața întâmplărilor din Bosnia, nici în privirea violării fruntarielor sârbe din partea turcilor. Căci într-adevăr colonelul Oreșcovici, delegat sârb în comisia mixtă din Vidin menită a cerceta violările de teritoriu, s-a întors de-acolo fără de nici un rezultat. Interpelări făcute în Camera comunelor și în cea a lorzilor din Anglia au dat ocazie guvernului englezesc de a declara că, deși pân-acuma nici un ostaș sârbesc n-au trecut hotarele țării sale, totuși speranța pentru mănținerea păcei ar fi mai mult decât problematică. Acest război s-ar fi putut înconjura dacă propunerea dizbătută mai înainte (de-a se numi prințul Milan vicerege al Bosniei păstrându-se deplina suveranitate a sultanului) ar fi fost primită de Poartă. De-aceea la 17/29 iunie deja au plecat din Belgrad ultimatul Serbiei, iar în 17/29 au fost prezentat Porții de cătră agentul diplomatic Magazinovici. Acest ultimat are forma unei scrisori a prințului cătră Poartă. Prin el se cere în ton cam provocant ca administrația Bosniei și a Serbiei vechi să i se cedeze Serbiei. Pentru realizarea acestei cereri se pune în perspectivă chiar războiul.

Tot în această zi (17/29 iunie) era să apară în gazeta oficială „Srbsky Novine“ decretarea stărei de asediu asupra Serbiei. Ziarul, în loc de-a apărea dimineață, au apărut abia la amiazăzi, pentru că ediția întâi nu s-au împărțit. Ediția a doua n-au conținut acea publicație. În această zi la 5 oare dimineața prințul au părăsit rezidența, în strigătele entuziastice ale poporului și în zgomotul tunurilor, pentru a se duce a armată. Înainte de a pleca au adresat soldaților din Belgrad următoarele cuvinte: „Ostași! Cel dintâi ostaș al țării, mă pun în fruntea armiei și plec în câmpul de război, spre a corespunde chemării mele și numelui ce port. Vouă vă încredințez pe soția mea, pe princesa. Apărați-o pe ea și rezidența. Rămâneți cu bine!“ Apoi luând flamura, o sărută, și dând-o unui ofițer îi zise: „Oștene, îți încredințez ție acest stindard. Să-l aperi pân' la cea din urmă picătură de sânge“.

Tot în această zi la 10 oare sara prințul sosi în tabăra de la Deligrad unde soldații îl primiră cu entuziasm. După ținerea unei reviste, prințul a plecat la Alexinatz, cuartierul general al corpului de armată comandat de generalul Cernaieff.

La 19 iunie/1 iulie s-a publicat la 5 oare sara manifestul de război și s-au afișat pe zidurile caselor din Belgrad. Mase de popor s-au adunat înaintea placatelor. Manifestul e intitulat „Cătră iubitul meu popor“.

[23 iunie 1876]

După cum am anunțat acum câteva zile, fortul care predominează trecătoarea de la Gibraltar e întărit și pus în starea de a opri trecerea corăbiilor pe acolo. Acuma se anunță că, asupra unei interpelări făcute în Camera lorzilor, subsecretariul de stat de la departamentul războiului au răspuns că fortificațiile din La Valetta (s.p. insula Malta) sunt în starea cea mai mulțămitoare.

[23 iunie 1876]

Depeșe din Ragusa anunță că Muntenegru va lua asemenea parte la războiul împrotiva turcilor. Îndată după ce Serbia va declara război, trupele muntenegrine (8000 de ostași) vor pleca la fruntarie și se vor aduna la Ostrog și Podgorița. Acolo se vor concentra și răsculații din Herzegovina. Acești din urmă l-ar fi și ales pe principele Nekitta de rege al lor și ar fi trimis în această chestiune o deputație la Cettinje.

AMBASADORUL TURCIEI LA CURTEA DIN VIENA

[23 iunie 1876]

Noul ambasador, d. Alexandru Vogoridi (născut la Iași în a. 1830), este frate cu Nicolae V., fost caimacam al Moldaviei. Se știu silințele acestui din urmă de a fi ales domn al Moldovei și mijloacele nu tocmai puritane întrebuințate pentru aceasta. Deși această familie e în strânsă înrudire cu multe familii mari din Moldova și din Țara Românească, mișcarea unionistă și alegerea lui Cuza Vodă au făcut-o să părăsească țara și să se așeze în Turcia. Alecu Vogoridi au intrat în serviciul statului turcesc, unde a ocupat o funcție înaltă în ministeriul instrucțiunei publice, iar în urmă a fost atașat la o ambasadă. În cariera diplomatică au ajuns deci acuma la înalta demnitate de ambasador pe lângă curtea din Viena.

«APĂRĂTORUL LEGEI» ȘI TIPOGRAFIA NAȚIONALĂ

[23 iunie 1876]

În nr. 39 al Apărătorului legei un „contribuabil comunal“, voind a da o idee cum s-au risipit și se risipesc banii contribuabililor, spune că fostul primar d. Gane, patronând Tipografia națională, la care este asociat, i-a dat toate imprimatele câte emanau de la autoritate fără formă legală de licitațiune și cu prețuri binecuvântate de D-zeu, și că un tipograf evreu, d. Goldner — revoltat desigur de această precedare a primăriei — și-au permis a o ruga ca să nu mai patroneze esclusiv Tipografia națională. Înesactitățile de detaliu ale „contribuabilului“ le vom reflecta una câte una, dar mai întâi premitem oarecari date istorice, spre a caracteriza interesul ce poate să-l aibă numitul tipograf pentru averea publică.

D-l Goldner este acela care, pe calea protegiuirei personale și fără licitație, a răpit pe la anul 1862 publicitatea oficială din mână bătrânului Gheorghi Asachi, o publicicitate care a fost creația acestui om venerabil. Sub teascurile tipografiei sale au trecut cărțile scolastice și literatura aproape întreagă a unei însemnate epoce de dezvoltare națională. De-atunci și până astăzi stă închis institutul tipo-litografic în care a apărut cea dentâi foaie românească; încât cu drept cuvânt esclamă biograful: „Sic annorum labor quinquaginta remuneratur“.

Venim la condițiile bănești sub cari Tipografia națională lucrează pentru autoritățile țării. Iată câteva exemple:

1) În anul 1871, d. Goldner tipărește budgetul comunei în 300 exemplare cu 400 lei; în anii următori, Tipografia națională îl tipărește cu 70 lei coala, adică cu 300 — 350 lei.

2) În anul 1874, d. Goldner tipărește lucrările percepției cu 5000 lei (în 1875, d. Codrescu cu 2600 lei), în 1876 Tipografia națională cu 1900 lei.

3) Inserțiunile se plăteau la d. Goldner cu 33 bani șirul, la Tipografia națională, cu 15 bani;

4) Foaia oficială costă astăzi numai 12 lei pe an; „Progresul“ d-lui Goldner costă 35 lei 25 bani și ni se pare că este oarecare deosebire între o foaie care conține, pe lângă materialul oficial, încă pe atâta neoficial și „Progresul“ care nu conținea nimic alta decât publicații judecătorești.

C-un cuvânt, toate lucrările mai însemnate Tipografia națională le-a luat asupră-și prin licitație și mai ieftin decât ilustrul industriaș evreu.

Venim la placardele primăriei, căci pe acestea le înțelege „contribuabilul“ prin imprimate. Constatăm deci că totdeauna pân-acuma aceste reproduceri pentru afișare ale publicațiilor din foaie au apărut în oficina foii oficiale — totdeauna — va să zică și în vremea când d-nul Goldner edita acea foaie. Atunci să fi cerut licitația. Apoi ele s-au tipărit întotdeauna cu prețuri fixate de primărie și desigur că cele date Tipografiei naționale sunt cele mai mici.

Apoi faptul despre care „contribuabilul“ au auzit „șoptindu-se la primărie“ este asemenea neexact. Nu este adevărat că secretariul a retipărit Raportul consiliului de higienă, ci numai capitolul asupra mișcărei populației. Tipografia putea să renunțe ușor la câștig, pentru că asociații sunt așa de călduroși amici ai coreligionarilor d-lui Goldner încât înșiși au dorit răspândirea cât se poate de mare a acestor date.

Cât despre prețul minim de 149 lei, oferit de Tipografia națională pentru tipărirea bugetului comunal, se cunoaște că e un preț de concurență, cu care nu i-ar da mâna tipografiei ca să tipărească orice lucrare. El a fost oferit numai pentru ca d. Goldner să nu poată lua lucrarea.

Căci cunoaștem foarte bine ieftinătatea aparentă a concurenței jidovești. Ieftin la început, până ce se ruinează industriașul, român, scump și rău în urmă, când evreul a ajuns a stăpâni terenul economic. „Contribuabilul“ ar trebui să 'nvețe puțină economie politică, ca să poată pricepe legile concurenței și să cunoască elementele cari concurg la formarea unui preț. Prețul conține cheltuielile producerei, plus un escedent care să facă cu putință reproducerea. E evident că minimul preț de 149 lei nu reprezintă nici măcar producerea lucrărei și că tipografia pierde momentan, numai ca să respingă agresiunea economică a concurentului evreu, care desigur că, după ce ar vedea că Tipografia națională nu mai este în stare de a concura, ar dicta autorităților prețurile sale și ar cere din nou pentru tipărirea lucrărilor percepției 5000 l. n. și pentru șirul înserțiunei 33 bani.

Dar chiar dacă această tipografie n-ar fi lucrat cu mult mai ieftin decât d. Goldner, totuși o autoritate românească trebuia s-o prefere și să facă pentru ai săi ceea ce evreii fac pentru ai lor. Ei conspiră în sinagogă în contra creștinilor. Acolo se fixează prețurile, când concurența din partea creștinilor e nimicită și când se simt ei stăpâni pe vrun teren economic. Acolo se hotărăște moartea economică a meseriașului român, la autoritatea ocultă a statului în stat, în comitetele ascunse ale alianței universale. Dar când Tipografia națională lucrează constant mai ieftin decât cea evreiască — nici atunci autoritățile românești să nu-i deie imprimatele lor?

Cât despre patronarea ce se face prin Apărătorul legei industriei evreiești, o lăsăm la apreciația partidului național liberal, atât de bogat în cuvinte împotriva evreilor.

[25 iunie 1876]

Încă la 1 iulie agentul sârbesc din Constantinopole, Magazinovici, au primit răspunsul negativ la ultimatul principelui. În urma acestuia Serbia au declarat război, iar Turcia va publica o circulară prin care va da responsabilitatea războiului asupra Serbiei și va declara pe principele Milan de hain Înaltei Porți. După declararea războiului Serbiei, deciși a ataca pe turci la trei puncte, se vede că au și făcut-o aceasta, căci până astăzi până și șchioapa de corespondență română aduce trei știri, a căror unitate organică nu se vede. Reproducem din Alegătorul Liber aceste știri: „războiul au fost declarat și imediat armata sârbă a și trecut fruntaria despre miază-zi, și a ocupat, după cum ne spune o telegramă a noastră din București din 22 a curentei, câteva pozițiuni strategice însemnate de pe teritoriul turc, urmând câteva ciocniri fără importanță“.

O altă telegramă însă din aceeași zi, tot din București, ni comunică „că lângă Vidin sârbii au fost puși pe fugă de trupele turcești, pierzând 2000 oameni“.

O telegramă din București datată din 23 iunie spune că generalul Cernaieff ar fi atacat cu corpul său o tabără turcească despre Niș, care ar fi fost părăsită de turci cu pierderi însemnate.

[25 iunie 1876]

În 2 iulie la 6 oare dimineața au avut loc înaintea rezidenței prințului un serviciu divin solemn. Înaintea unei nenumărate mulțimi de oameni s-au cetit proclamația în care li se anunță montenegrenilor cumcă i s-au declarat război Turciei. După cetire urmară aclamații entuziastice. O jumătate oară mai târziu armia și ștabul erau așezați în ordine de război când sosi și principele călare cu steagul de război în mână și întâmpină astfel armata: „Fii salutată, oaste! Mergem în numele lui D-zeu! Bairaktar, primește steagul de război!“ Apoi împreună cu armia principele se puse în mișcare spre Herzegovina.

Muntenegru, înainte de a declara război, au îngrijit a înarma și organiza insurgenții din Herzegovina, cu care-și va întruni armata la punctul Banjani. În 3 iulie deja muntenegrinii au trecut peste frontierele țării lor cu ale lor trei corpuri de armată, din care unul e comandat de Petrovici, altul de Dankovici, al treilea de principele însuși. Armata împreună cu insurgenții formează deocamdată un număr de 15.000, cărora turcii le opun 12.000 așezați la Podgorița și Scutari. Ali Pașa, comandantul trupelor turcești, va încerca să intre în Muntenegrul descoperit de trupe și să ocupe Cetinje.

[25 iunie 1876]

Muktar Pașa au plecat la Niș; s-au trimis trupe considerabile la marginele Serbiei. Proclamația de război a sultanului cătră popoarele sale au fost primită cu entuziasm din partea musulmanilor. Generalul unguresc Klapka va intra în serviciul turcesc, în care se mai află în însemnate posturi militari poloni: astfel Mustafa Geladdin Pașa (recte Borzecki), șeful ștabului general în tabăra de la Niș, și Handi Pașa (recte Freund), șeful ștabului lui Mukhtar Pașa.

[25 iunie 1876]

Pe lângă agitațiunile slave din sudul Ungariei, ziaristica ungurească pare a se mai teme și de mișcările românilor din Transilvania. Astfel Pesti-Naplo relatează că mai mulți notabili români, cari au ținut o conferință la Alba-Iulia (Karlsburg), ar fi hotărât a aștepta dezvoltarea împrejurărilor, siguri fiind că România va intra asemenea în acțiune, spre a crea un mare regat dacoromânesc. Ziarele ungurești nu știu ce vorbesc.

ȘCOALA COMUNALĂ DE MESERII

[25 iunie 1876]

Esamenele anului scolastic curent se vor ținea, la acea școală, sâmbăta și duminica viitoare, în 26 și 27 iuniu. Cu această ocaziune se țin espuse, în tot timpul esamenelor, obiectele confecționate de elevii școalei. Suntem siguri că publicul nostru nu va lipsi de a vizita școala în acele două zile pentru a-și putea da sama de progresele junilor meseriași români.

Espozițiunea conține obiecte a trei ateliere: acel al ciobotăriei, al croitoriei și al tenechegiei. Atragem îndeosebi luarea aminte a publicului asupra obiectelor ce fac parte de atelierul tenechegiei. Acest atelier, înființat abia de 3 luni, cu toată scurtimea timpului figurează în mod satisfăcător la espozițiune atât prin varietatea obiectelor cât și prin esecuțiunea lor bună și solidă.

JIDOVUL TALMUDIST

[25 iunie 1876]

Broșura germană de dr. Aug. Rohling (profesor în Münster) a fost tradusă în limba românească de mai mulți studenți în teologie. Ediția întâia trecându-se cu desăvârșire în timp foarte scurt, traducătorii anunță editarea din nou a broșurei. Ea va apare în zilele întâie ale lui iulie și va costa 60 cruceri v.a. Cei ce doresc a-și procura cartea se pot adresa la d-l Ioan Sârbu, absolvent în teologie în Blaș. E desigur caracteristic pentru simțămintele cu care românii întâmpină pretutindenea invazia evreiască că ediția întâia a acestei cărți s-au trecut toată în Transilvania, căci și în această țară au început a se îmbulzi în orașe și sate cetele internaționalei iudaice, poporul menit de biblie de a domni asupra pământului întreg. Talmudul, după cum se știe, e un fel de enciclopedie ebreiască, conțiind fel de fel de tractate asupra cestiunilor controversate, fie religioase, fie de drept; iar multe din cele cuprinse în Talmud a trecut în viața publică a evreilor, în conduita lor față cu alte popoare. Talmudul e un îndreptariu al constituirei lor de stat în stat, îndreptariul organismelor de solidaritate națională care caracterizează pe evrei, fie ei în America, fie 'n Germania, fie 'n România. Fructul cel mai copt al lungei dezvoltări talmudistice este desigur „Alianța izraelită“, întinsă asupra pământului întreg. Recomandăm deci această carte, care — deși nu ni s-au trimis un exemplar din partea editorilor — totuși credem că va fi conțiind extracte din Talmud cari vor fi caracterizând mișcările vieței naționale a evreilor.

[25 iunie 1876]

Lucrarea din care mai jos publicăm o parte este veche în privirea timpului, scrisă fiind în anul 1839, în urma însărcinărei ce i se dedese d-lui Mihailic de Hodocin de a face cercetări geognostice în munții Moldovei. Totuși nu știm ca pân' acum să se fi utilizat sfaturile pe cari le dă autorul sau să se fi folosit cineva de descoperirele sale. Din acest punct de vedere lucrarea are valoarea actualității, căci atât foloasele în perspectivă pe care le-ar prezenta lucrarea minelor, cât și locurile în care autorul au descoperit straturi de metal nu sunt azi mai mult cunoscute decât la 1839. Afară de aceea scrierea mai e vrednică de însemnat prin împrejurarea că e desigur una din cele dintâi scrieri românești cuprinzând vederi de economie politică într-o vreme în care nimeni nici visa la asemenea lucruri. Despre limbă nu mai vorbim. Ea este mai bună decât limba tuturor jurnalelor politice din ziua de astăzi.

[27 iunie 1876]

Știrile aduse de ziarele din Viena sunt cu mult mai clare decât cele aduse de ziarele noastre, și stau în legătură lămurită. De aceea, spre a da înțeles telegramelor din n-rul trecut, adaogem următoarele: La o telegramă a înaltei Porți, prin care se lăuda rezerva prințului Nicolae de Montenegru, aceasta a răspuns abia după opt zile, adică la 20 iunie (2 iulie), mulțămind Porței că recunoaște ținuta sa leală dar declarând că blocarea Muntenegrului de trupe turcești îl silește să ieie armele împrotiva Porții, prin urmare războiul a fost declarat. Scena mișcătoare a plecării la război a fost descrisă în n-rul trecut și s-au spus că armia a plecat spre Podgorița. La acest punct a avut loc în 21 iunie (3 iulie) cea dentâi ciocnire, unde montenegrinii se zice c-au fost respinși. Ei au fost în număr de 80 00 sub comanda lui Plamenaț. Lupta au durat cinci ore și au fost mai înverșunată lângă Fundina*. Montenegrinii retrăgându-se să fi lăsat 1 400 morți și răniți.

Lupta între sârbi și turci au început, după cum presupuneam, la trei puncte deodată: la Vidin, la Drina în punctul Bielina și în dreptul lagărului de la Niș, la Babina Glava.

La Vidin, trupele sârbești, trecând peste frontiere, au fost respinse de Osman Pașa, care au și intrat în Serbia și au luat toate pozițiile întărite, tăbărând acuma lângă Zaițar. Sârbii ar fi pierdut la aceste ciocniri 2000 de oameni.

Această luptă au fost asemenea crâncenă. Se zice că turcii au câștigat poziții atât de bune încât stăpânesc defileul, care formează linia de unire al corpului acestuia de pe râul Timok cu corpul lui Cernaieff de pe Morava. Aceste pierderi au produs un efect foarte rău în Belgrad.

În 20 iunie (2 iulie) la 4 ore dimineața trupele sârbești au trecut frontierele la Suppovaț pe Morava. Trupa lui Miliutin Ioanovici au ocupat Secenița și Daduliț, trupa lui Gheorghievici a luat Topolnița, în fine generalul Cernaieff a luat cu asalt după o luptă crâncenă de trei ore lagărul întărit al turcilor de la Babina Glava. La aceasta din urmă luptă sârbii au avut 800 de morți și 1 800 răniți, turcii 3000 morți și răniți, prin urmare pierderile în oameni sunt aproape egale. Dar consecuențele acestei victorii sunt însemnate. Lagărul întărit de la Niș, cea mai însemnată poziție a turcilor împrotiva sârbilor, e blocat și se bombărdează întruna.

În fine a treia ciocnire s-au iscat din trecerea corpului lui Rauko Alimpici peste Drina. O luptă de focuri mărunte s-au început lângă Bielina (4 ½ mile de la frontiera austriacă), luptă care-a durat 10 ore neîntrerupt. Sârbii erau în număr de 12.000, turcii 20.000. După ce Alimpici luase până și valurile orașului Bielina, se vede că în urmă a fost silit a se retrage. De pe marginea slavono-sârbă a Austriei au privit oameni cu telescopul la această luptă. Amândouă părțile s-au luptat cu desperare, pierderile din amândouă părțile sunt foarte însemnate. Lupta s-a sfârșit prin retragerea în deplină regulă a corpului lui Alimpici peste Drina.

După știrile ce le-am adus în n-rul de vineri (18 iunie) se putea ușor ști care corp sârbesc va învinge, care va fi fost învins. De aceea nu e de mirare dacă și corpul lui Rauko Alimpici va fi fost respins. Dar, în punctul principal al mișcărilor, sârbii au repurtat pân' acuma o victorie plină de urmări fertile.

Pân'-acuma însă știrile aduse de telegraf sunt atât de contrazicătoare și poartă așa de mult pecetea originei lor, încât e greu de-a constata adevărul. Turcii de ex. spun că Alimpici a fost respins de 1 ½ batalion de otomani — unu și unu se vede, când a fost în stare să bată un corp. În genere e admirabilă naivitatea telegramelor turcești.

Poarta au îndreptat cătră puteri o circulară prin care declară că va respecta integritatea Serbiei, dar îl privește pe prințul Milan de rebel.

În Londra contele Russel, aducând aminte de tractatul din 6 iulie 1872, încheiat între Anglia, Rusia și Franța pentru statornicirea neatârnărei Greciei, propune încheierea unui tractat analog pentru păzirea autonomiei Serbiei.

În 24 iunie (6 iulie) au părăsit Constantinopolul agentul sârbesc Magazinovici și 600 de montenegreni cari locuiau în acel oraș.

Din Curierul de Iași, iulie-august 1876

[2 iulie 1876]

În 26 iunie (8 iulie) a avut loc întâlnirea împăratului Austriei cu împăratul Rusiei la Reichstadt, lângă Rodenvach în Boemia. Amândoi împărații a fost însoțiți de cătră cancelarii lor, contele Andrassy și principele Gorciacoff. Împărații au avut o conferință care a durat o oară. Ce se va fi hotărât în acea conferența rămâne deocamdată necunoscut publicului mare. Destul numai că împăratul Austriei, cu ocazia primirei ce i-au făcut-o reprezentanța comunală a orașului Aussig, au pronunțat următoarele cuvinte: „Mă 'ntorc bucuros și foarte mulțămit și pot liniști pe domni“. Unele foi oficioase par a vedea într-această asigurare că puterile au hotărât a lăsa ca lucrurile în Orient să se dezvoalte în deplină libertate, iar amestecul lor eventual să aibă de scop ajutorarea statelor creștine existente și a acelora cari s-ar forma. Astfel ele zic că Herzegovina ar fi să se cedeze Muntenegrului, Bosnia Serbiei, iar Bulgaria ar forma un regat de sine stătătoriu, stăpânit de viitoriul rege Vladimir, un mare duce din casa imperială a Rusiei. Toate acestea nu se pot comunica decât sub rezerva cuvenită și pot fi fantazii jurnalistice, ca multe altele. Deocamdată simpatiile guvernului austro-ungar nu par a încuraja mult entuziasmul slavilor din sudul Ungariei. Arestarea d-rului Svietozar Miletici, capul partidei sârbești din Ungaria, a produs o mare mișcare în omladiniști. Miletici au fost condus sub escortă la Pesta, pentru a fi tras înaintea justiției și nu pentru delict de presă — după cum se credea — ci pentru crimă de înaltă trădare. Deși locuința răcoroasă care i s-a pus la dispoziție este destul de confortabilă, totuși îi este oprit de a corespunde cu cineva fie verbal, fie în scris, are însă voie să citească jurnale și să scrie metafizică. Prin urmare, deși numiții împărați s-au sărutat de trei ori la întâlnire și de trei ori la despărțire, asta totuși nu oprește sentimentele.

[2 iulie 1876]

Depeșele de pe câmpul războiului sunt și acuma contrazicătoare, cele de sorginte sârbească înregistrează numai victoriile sârbilor, cele din sorginte turcească numai victorii turcești. După cât vedem însă sârbii se află pretutindene pe pământul turcesc (afară de Zajțar), trupele turcești nicăieri pe pământ sârbesc. Din asta nu se pot deduce victorii sârbești, dar cel puțin atâta că amândouă puterile beligerante se freacă întruna, dar își mănțin pozițiile. Mai jos vom reproduce cele mai nouă telegrame ale ziarelor din București, iar cititorul le va sorta în trei părți, după cum am însemnat în n-rii trecuți, mișcările armatei de pe Ibar sub generalul (cehesc) Zach, al armatei de pe Morava sub generalul (rusesc) Cernaieff, în fine a armatei de pe Drina sub Ranko Alimpici. Despre cea dentâi notăm știrea că ar fi ocupat orașul Ak-Palanka, despre a doua că ar fi ocupat Bielina, despre armia lui Zach în fine că, trecând pe la Isvor, în Turcia, au avut o luptă care a durat 5 ore, că turcii n-au putut fi dizlocați și că trupele de amândouă părțile și-au păstrat pozițiile. În fine, trupa comandată de Ciolac Antici, intrând în Turcia pe la Rașga, ar fi învins trupele turcești contrarie, cari s-au retras în orașul Novi Bazar, lăsând astfel o mare parte a pașalâcului cu același nume în stăpânirea trupei sârbești.

Constantinopole, 8 iulie. Trupele sârbești atăcând anteguarda turcească, lângă Belgrajik între Niș și Vidin, au fost respinse, lăsând 100 morți. Turcii se concentrează pentru o acțiune otărâtoare. Se asigură că softalele, după a lor cerere, vor fi armate și trimise la răzbel.

Belgrad, 9 iulie (oficială) — Al patrulea atac al turcilor asupra pasului Zaițar a fost respins cu mari pierderi: trupele sârbești au trecut fruntaria aproape de Negotin ș-au atacat pe turci în coaste; de cealaltă parte a Vidinului, armata sârbă a trecut peste râul Timok ș-a intrat pe teritoriul turcesc.

Belgrad, 9 iulie (oficial) — Sârbii au luat lângă Novavaroși două redute, însă au fost nevoiți să le părăsească în urma marilor întăriri ce a primit inimicul, care a tăbărit în față cu Novavaroși.

Novibazar e înconjurat de sârbi. Trupele sârbești au trecut râul Iabor pe lângă Iaringe, au luat cu asalt întăririle turcilor, luându-le și vitele și proviziunile.

Sârbii amenință Mitrovița, ultima stațiune a drumului de fier ce merge la Salonic.

Reproducând aceste depeșe după „Telegraful“ aducem aminte cetitorilor noștri despre cele notate în no. 68 al Curierului asupra poziției strategice a trupelor sârbești. Mai toate mișcările relatate prin depeșele de mai sus se petrec pe lângă frontierele de nord-vest ale Serbiei și sunt executate de divizia comandată de generalul Zach. Deci pe la marginele de nord-vest au trecut sârbii la patru puncte în țara turcească, și anume: a Nova-varoș arhimandritul Dușici cu corpul său de voluntari, care se vede c-a înaintat victorios dar în urmă a fost nevoit să se retragă, la Isvor generalul Zach, care însă a fost respins în pozițiile sale de mai înainte, la Novi-Bazar căpitanul Ciolac Antici, care s-a oprit înaintea întăriturilor orașului Novi-Bazar, în fine pe la Iarinie a trecut căpitanul Ilici, care atacă Mitrovița, stație din urmă a drumului de fier spre Salonic, încât garnizona din Salonic a fost grabnic chemată în ajutorul turcilor de lângă Mitrovița. După depeșe din Belgrad sârbii ar fi învins pretutindeni afară de punctul Isvor.

MEDALIA BENE-MERENTI

[2 iulie 1876]

Medalia Bene-Merenti cl. I s-au acordat prin decret domnesc No. 1.109 d-lor Timotei Cipariu, canonic prepozit al Sf. Mitropolii din Blaș, G. Bariț, membru al Societății Academice, și I.C. Maxim, profesor. Părintele canonic Cipariu este autorul multor scrieri cunoscute, din care cităm numa vro câteva din memorie: Gramatica (etimologică) a limbei românești; Analectele literare, reproducere diplomatică de modele de limbă din secolii trecuți; o culegere de documente privitoare la istoria bisericei române din Transilvania (atingătoare mai cu samă de mitropolia Albei-Iulii); o istorie bisericească; Organul luminării (foaie politică dar în mare parte și literară); „Archivul“ culegere de documente istorice. O traducere a compendiului de filozofie de W. Krug (3 volume), un manual de metrică și versificație, o gramatică latină pentru licee, disertații istorice ținute la adunările generale ale Asociațiunei Transilvane ș.a. — D-nul Gheorghe Bariț a înființat cea dentâi foaie politică peste Carpați, „Gazeta Transilvaniei“, și cea dentâi foaie literară, „Foaia pentru minte, inimă și literatură“. Afară de aceea a compus în companie cu Munteanu un dicționar germano-român și a revăzut (și editat poate) dicționarul româno-german a lui Polizo; apoi mai este, dacă nu ne înșelăm, autorul mai multor cărți didactice pentru școalele primare. Mult mai puțin cunoscut, poate și mai puțin însemnat, este d. I.C. Maxim.

ÎMPĂRȚIREA PREMIILOR

[2 iulie 1876]

Împărțirea premiilor la Institutul Academic s-a făcut, după cum anunțasem în numărul trecut, duminică în 27 iunie. Pe la oara 1 a început esamenul de muzică, care a ținut până după 2 oare. Publicul, foarte numeros, în care multe dame, a rămas pe deplin mulțămit de succesul elevilor. Două coruri, unul la început și altul la sfârșit, au fost cu deosebire gustate și aplaudate. În urmă d. director al cursului superior, Șt. Vârgolici, a rostit un discurs în care, făcând pe scurt istoricul înființării Institutului Academic, a arătat cum această școală, care răspundea unei trebuinți neapărat simțite în societatea noastră, a mers de la început tot progresând, mulțămită pe de o parte zelului neobosit al asociaților și a corpului didactic, iar pe de alta încurajării ce i-a venit de pretutindenea. Înființat la 1866, Institutul Academic intră acum în al 11-lea an al esistenței sale, dată pe care consiliul de administrație o va consacra printr-o sărbare ce se va face la deschiderea anului școlar viitor 1876 — 77 (la 8 septemvrie). A doua parte, cea mai întinsă a discursului ținut de d. Vârgolici, s-a adresat întreagă elevilor, celor buni pentru a-i felicita pentru izbânda lor și a-i încuraja pe viitor, celor slabi și nepăsători, pentru a deștepta ambiția în inima lor, puindu-le înainte spectacolul camarazilor lor încoronați și premiați și arătându-le cât e de prețios acest timp al copilăriei și al tinereței, a căruia pierdere nu se poate cu nimica înlocui. — După sfârșirea discursului s-a făcut cetirea premiaților și a promovaților, în sunetul muzicei militare.

ȘCOALA TEHNICĂ DIN IAȘI

[2 iulie 1876]

Examenele teoretice și practice la școala tecnică din Iași au avut loc în zilele anunțate prin n-rul 69 al Curierului. La examenul practic, elevii au pus mașinele în mișcare și au executat lucrări de strugărie și fierărie înaintea ochilor persoanelor cari asistau. Cu această ocazie am putut constata cu plăcere că nu aversiunea naturală, nu lipsa de talent îi face pe români să nu se ocupe cu lucrări industriale, oricât de grele, ci împrejurările economice în care trăiesc și mai ales concurența omorâtoare a statelor vecine, cari pe lângă avantagiul capitalielor mari mai au și pe acela că-și procură adesa materiile brute pe loc, pe când noi ni procurăm fierul din Siberia, de ex. Am văzut espuse mai multe teascuri pentru tescuit vinul, de o soliditate rară, șurubul gros de fier al unui asemenea teasc se lucra înaintea ochilor noștri. Un alt elev a lucrat dintr-o singură bucată un păhăruț de lemn sus și jos larg iar la mijloc subțiet, la mijloc însă avea un inel de lemn cu totul liber, deși nu destul de larg pentru ca să se poată scoate pe vro parte a păhăruțului. Acest inel era lucrat din aceeași bucată cu păharul întreg.

Se știe că la inspecțiile făcute în trecut de către înalții funcționari ai statului, aceștia au fost satisfăcuți de progresele școalei. Aceste rezultate bune datorindu-se în mare parte d-lui director, credem a face un serviciu lectorilor făcându-li cunoscute unele antecedente din viața sa. Directorul d. Gheorghe Constantinescu au absolvit la a. 1851 școala de arte și de agricultură din București. La un concurs ținut în 1859 ieșind cel dintâi, au fost trimis în Belgia la școala din Haine-Saint Pierre; la 1861 au fost strămutat la Paris, unde și-au terminat studiile la conservatorul imperial de arte și meserii, în care a fost unicul român ce în anii 1863 și 1864 a fost medaliat ca premiant al doilea. În timpul studiului a lucrat în fabrica d-lui I.F. Cail & Comp., unde, construind o mașină locomobilă în miniatură, a trimis-o guvernului român, pentru care la 1864 a fost premiat cu medalia de argint și o recompensă bănească. Ieșind de la Cail, a fost în Bretania la fabrica Jean Bodin, unde nouă luni au condus singur acele ateliere. La 1864 în octombrie, întorcându-se în țară, guvernul l-a numit șef al atelierelor de la școala de agricultură de la Panteleimon; în fine la 1867 a fost numit director al școalei tecnice din Iași. La întrebarea noastră de ce lucrările examenului nu sunt conduse de director chiar ni s-a răspuns că de câtăva vreme el este suspendat din serviciu.

MOBILIZARE ÎN AUSTRO-UNGARIA

[2 iulie 1876]

Telegraful român (din Sibiu) aduce știrea că ministeriul de răzbel al Austro-Ungariei a avizat prin ordin pe ofițerii activi, pe cei de rezervă și pe cei milițieni (honvezi) ca fiecare din ei să-și întregească armatura. Afară de armatura obicinuită, fiecare ofițer trebuie să-și mai procure un revolver „Gasser“ atârnat de o curea, o cartușieră cu 40 cartușe, un portofoliu de lac negru, o ploscă de câmp, o traistă neagră pentru pachete, un cufăr de 75 centimetri lungime cu numele proprietarului, diviziei, regimentului și companiei respective. Afară de acestea fiecare comandant de companie trebuie să mai aibă și câte-o ocheană. Trei regimente de cavalerie, întregite până la 18 escadroane, și 11 regimente de infanterie vor fi îndreptate spre Biserica Albă, Mitroviț și Semlin (granița militară spre Serbia). Din milițiile austriace (Landwehr) se vor forma regimente aparte. Toate regimentele din Pesta au primit ordin să fie gata de plecare. Ministrul de război unguresc (al apărărei țărei, cum îi zic) a comunicat autorităților conspect despre conscrierea cailor pe a. 1875, ordonând ca în caz de mobilizare autoritățile să ieie în primire acei cai. Conform celor de mai sus, magistratul (primăria din Sibiu) a dispus ca, în termin de 48 oare de la data sosirei eventuale a acelui ordin, oamenii să fie gata de a presta 99 la sută din caii de trăsură, 36% din cei de călărie și 10% din cei de cotingărie. Măsura aceasta are nevoie de o esplicare, cel puțin pentru țara noastră: ministeriul de război în Austro-Ungaria are se vede o listă de toți caii buni pentru armată și, în vreme de război, îi recrutează ca și pe oameni, plătind se 'nțelege prețurile lor. În orice caz însă un om costă în Austro-Ungaria mai puțin decât un cal.

[2 iulie 1876]

Pe câtă vreme credeam că Apărătoriul legii din parte 'și sau vreun contribuabil comunal au atacat Tipografia națională, ne credeam datori a reflecta acuzările aduse. Fiindcă însă contribuabilul comunal se descopere a fi d. Herșcu Goldner, care în 7 ½ coloane ale mult ospitalierului Apărător al legii întâmpină notița noastră, credem a putea abstrage cu totul de la o polemică cu renumitul autor al scrisorii către d-rul Tausig. Declarăm că interesul patologic ce ni-l poate inspira nu merge până acolo încât să continuăm cu d-sa o polemică cu totul de prisos.

[4 iulie 1876]

Din Berlin se vestește că în cercurile bine informate de acolo părerea despre Cernaieff și operațiile sale nu este tocmai favorabilă, se crede chiar că divizia sa ar fi tăiată de restul armatei sârbești. Deși poate această veste este cam exagerată, sigur pare a fi însă că sârbii, atăcând lagărul de la Niș, au fost respinși cu pierderi însemnate și că ocuparea întăriturilor de la Babina-Glava nu compensează pierderile de acum. În 29 iunie/11 iulie au avut loc această ciocnire, care au început cu victorioasa înaintare a trupelor sârbești și cu retragerea pe toate liniile a acelor turcești. Poziția sârbilor era mai avantagioasă întru atâta întru cât ei cu câteva zile mai înainte bătuseră trupele iregulare turcești și izolaseră lagărul de la Niș. Atăcându-l acuma, fură primiți de salve foarte bine îndreptate și de focurile tunurilor, încât un regiment (compus din români din Serbia) care ocupa linia primă a luptei au aruncat armele, iar trâmbițașul, dând semnal de retragere, acesta fu repetat de toți trâmbițașii celor douăsprezece batalioane angajate, încât toți o rupseră de fugă. Cu toate acestea turcii nu folosiră îndestul avantajele câștigate prin această încurcătură și pierderile sârbilor sunt relativ mici. Ieșiți din bătaia puștei, regimentul românesc fu încongiurat și dus la Deligrad și Alexinaț, unde un consiliu de război, convocat grabnic, au hotărât zecimarea regimentului. Principele a grațiat pe mulți din cei osândiți (deși după lege nu are în asemenea cazuri dreptul de grație) însă cu condiția că la bătăliile viitoare cei grațiați să steie în linia întâia de luptă. Totuși șasezeci de oameni din acest regiment fură împușcați la Deligrad, iar restul regimentului, companie cu companie, a fost încorporat celorlalte regimente de linie.

Depeșe vestesc că turcii au părăsit cu totul malul drept al Drinei, încât trupele sârbești ajungecu recunoașterile până la Vidin. Din Constantinopole se vestește asemenea că, până ce turcii vor fi adunat destule trupe, se vor mărgini numai la defensivă. Altfel guvernorul Bosniei anunța populațiile de sub administrația sa că sârbii ar fi fost bătuți, oriunde au fost agresivi, la Vidin, Nissa, Sibnița, Novi-Bazar, Visegrad și Bielina și ar fi pierdut mulți oameni și mult material de război. Iar guvernorul pașalâcului Novi-Bazar vestește că sârbii, în număr de 4000, la încercarea de a lua tortul Eske-Kilici, ar fi fost respinși, pierzând 400 de oameni. La Visegrad au fost angajați 3000 sârbi și bătălia să fi fost foarte sângeroasă.

Din cauzele acestea opinia publică în Serbia este foarte deprimată. Se zice că al treilea rând de rezerviști refuză de a merge la război și că este o convingere generală că sârbii, chiar învingând, puțin folos ar câștiga pentru patria lor, pentru că s-ar fi luptat indirect sau pentru Muntenegro, sau pentru interesele Rusiei. Notăm însă că aceste știri le aducem după Neue Freie Presse, care e inamică mișcărilor slave.

Corpul principal al muntenegrenilor, comandat de principele Nichita, au stat mai multă vreme în nelucrare la Graliovo, acuma însă asemenea pare a deveni agresiv. Acuma armia principală e la Kernița, din districtul Gațko, unde a ocupat forturile mici de la Gațko, care în vremea insurecțiunei îi serveau lui Mukhtar Pașa pentru a înlesni aprovizionarea cetății Niksici. O altă colonă de muntenegreni au ocupat Iarinic pentru a rupe linia de comunicație a turcilor cu Ragusa. Toate aceste mișcări muntenegrenii le-au făcut mai fără luptă. Înainte de câteva zile voievodul Pavlovici, brigadirul Boscovici și căpitanii Mustici, Vucalovici, Milecevici și arhimandritul Petrovici au ocupat cu 6000 muntenegrini cetatea Klek, iar principele Nikita se îndreptează spre Mostar. Ciocnirile întâmplate la Kernița și la Podgorița au fost puțin favorabile pentru turci.

Admiralul englez Drummond, care staționează cu flota în Besica-Bai, cercetează hârtiile tuturor corăbielor ce trec prin Dardanele, spre a vedea dacă nu transportă arme și muniții pentru insurgenți.

[4 iulie 1876]

Conferența de la Reichstadt au avut se înțelege de obiect Cestiunea Orientală și au dat naștere următoarelor hotărâri (anunțate în foi oficioase). Oricare ar fi succesul războiului, Austria și Rusia vor recunoaște deocamdată status-quo teritorial, în caz însă dacă toate puterile semnatoare tractatului de Paris s-ar învoi la o modificare al acestui status-quo, Austria nu se va opune.

În privirea arestărei d-rului Miletici, urmată în urma avizului judecătoriei din Becicherec, autoritatea judecătorească din Pesta au făcut întrebare ministrului prezident al Ungariei dacă d-rul se poate urmări, fiind deputat și bucurându-se de prerogativa imunității reprezentanților națiunei. La acestea ministrul-prezident a răspuns că imunitatea trebuie mănținută, dar marginile ei, nefiind fixate prin nici o lege spețială și d-rul stând sub acuzația c-ar fi turburat pacea internă și externă a țării, ministrul se vede silit a lua pe răspunderea sa această violare a imunității și că va raporta cazul Parlamentului, care va hotărî dacă imunitatea trebuie pronunțată și urmărirea suspensă sau dacă d-rul Miletici rămâne a se urmări mai departe.

TEATRU DE VARĂ

[4 iulie 1876]

Actorii tineri ai Teatrului național au rădicat în grădina cafenelei Chateau aux fleurs o scenă mică, pe care executează cu mult succes mici piese într-un act și canțonete, înaintea unui public adesea foarte numeros. Piesele sunt în genere bine alese. D-nii Manolescu, Ionescu, Arceleanu și Alexandrescu au fiecare câte un teren deosebit de comică, pe care câteodată ce-i drept îl părăsesc, dar în genere ei reprezentează roluri cari convin mai bine talentului lor. Aceasta ar trebui s-o urmeze întotdeauna, și atunci teatrul românesc ar sta foarte bine. Constatăm cu plăcere că acești tineri, cu totul în antiteză cu vechii rutinari ai teatrului nostru, vorbesc natural, au ceea ce se numește l'art de causer, ceea ce în vremi trecute, afară de Millo, n-o mai avea mai nimenea. Și iată de ce. Teatrul românesc au avut în trecut drept model teatrul francez. Actorii francezi au acea pronunție nazală, acele prelungiri a sfârșitului cuvintelor care rezultă din împrejurarea că limba franceză nu are alt accent decât numai pe ultima silabă. De acolo actorii noștri deprinsese a cânta ultima silabă a cuvintelor românești, încât auzeai următoarele intonații: „Ei bine, domnuleee!“ „D-zeul me e e u“ ș.a., pe când urechea românească cunoaște îndată că tonul vorbirei în esclamația dentâi cade pe bi (în bine), în a doua pe ze (în Dumnezeul). Din această pronunție rutinată a mai rămas câteva urme la d. Ionescu. A doua observație însemnată ce am făcut-o e că tinerii noștri au început a caracteriza sau, cum se zice în limbagiul teatrului, a „crea rolurile“. În piesa „Doi amploiați într-o păreche de ciubote“ d-nul Alexandrescu a caracterizat în mod măiestru pe „Sfâșiuță“ și cu greu s-ar găsi actor care să joace mai bine acel rol. Afară de aceea d-l Alexandrescu are glas puternic și o dicțiune foarte naturală în cântec, ceea ce se găsește rar. D. Manolescu are o voce simpatică în rolurile sale de servitor naiv și un joc de scenă foarte bogat și variat (precum în „Ordinul este de a sforăi“ și în „Cei doi surzi“). Noi îl cunoaștem din parodiarea d-lui Pascaly, a cărui pronunție greșită și exagerări scenice d. Manolescu le-a reprodus cu atâta succes în „Năbădăile dramatice“.

Într-adevăr ne bucurăm mult văzând un început de emancipare de nefasta influință franceză, cu toate ideile ei pe dos despre clasicism, cu mișcarea ei pe catalici, cu vorba afectată și pronunția falșă. Reîntoarcerea la natură și la pronunția firească și 'mbărbătată a limbei românești ni pare un succes foarte însemnat, oricât de nensemnat ar părea unor ochi mai puțin pătrunzători. Astfel vedem accentuându-se „îndreptățirea farsei“, căci o farsă poate fi clasică chiar, ceea ce un francez n-ar admite niciodată. De aceea farsele lui Molière sunt clasice, pe când dramele lui Racine și Corneille, și cum se mai numesc acei iluștri mergători pe catalici, nu sunt de fel clasice, ci niște imitații slabe și greșite ale tragediei antice. Molière n-au avut un alt profesor decât natura, de aceea e clasic în farsele sale chiar.

De aceea adăugăm un sfat care, urmat fiind, credem c-ar avea consecințe bune atât pentru tinerii noștri, cât și pentru teatru în genere. D-nia lor ar trebui să-și procure repertoriul vechial teatrului românesc (de ex. repertoriul lui Millo) și, studiindu-l împreună, să-și creeze un capital de roluri și de piese cu care în urmă ușor ar putea să cucerească scena și s-o curețe de florile exotice și de senzație ale teatrului francez modern. Ar trebui culese vechile traduceri din Molière, Kotzebue, Goldoni și reintrodus acel repertoriu cu limbă sănătoasă, nepretențios și de atât efect.

DARE DE SAMĂ DESPRE MIȘCAREA LITERARĂ A ROMÂNILOR ÎN ANUL 1819

[4 iulie 1876]

Avem înaintea noastră un volum dintr-un fel de revistă românească, din a. 1820, numită „Biblioteca“.

Acest mănunchi conține sub titlul „izvodul cărților“ o dare de samă despre mișcarea spirituală a românilor în anul 1819.

Reproducem următoarele:

Între „mult prea învățații și de bun neam născuții“ boieri moldoveni care se ocupă cu literatura și traduc cărți în românește, dar nu tipăriseră nimica în anul 1819, se citează marele vornic Mihai Murza, marele vornic Constantin Conachi, marele spătar Iordachi Bălușcă, marele vornic Șerban Negel; iar între protectorii literaturii românești se citează caminariul Enache Dann, Mihail Grigorie Suțu V V., mitropolitul Veniamin Gherasim, episcop de Roman.

În Valahia: Alexandru Suțu V V. și mitropolitul Dionisie. Afară de aceea se notează cumcă, pentru „folosul de obște“, mitropolitul a trimis în Italia pe părintele Efrosin Poteca cu alți trei tineri români „ca să învețe cele mai multe învățături, întorcându-se să dea rodul cel mai bun patriei. — Ba și școale mari naționale românești s-au făcut, întru care se învață: Cuvântarea de D-zeu1, filozofia, retorica, metodica, poezia și altele“. Pentru înfrumusețarea cântărilor bisericești și lesnirea meșteșugirei acestor cântări s-au trimis la Buda dascălii românești de muzică Macarie Ieromonahul și Nil Nicolae Poponea, ca să tipărească într-o tipografie de acolo cărțile de muzică alcătuite de ei în limba românească. — Un boier, anume Gheorghe Oprian, dă un leu la sută din tot venitul său pentru tipărirea cărților.

Ciudat rol joacă în această dezvoltare „românii din Makedonia, ce lăcuiesc sub stăpânirea crăimei Ungariei“. Deși n-au fost dedați a citi românește, totuși cumpără cărți sau ajută la tipărirea lor. Ei își aduc în biserica din Pesta un preot român din Banat, care asemenea e trăducător de cărți, căci se zice că el va publica un op intitulat Teofron. Tot de români macedoneni, între care se află și „filozofi întregi“ se numără prea învățatul Dimitrie Darvar (din Viena) „carele mai multe cărți au dat la lumină în limba grecească“. Emanoil Ghica de Dejanfalva (tot român) ajută tipărirea unui lexicon sârbesc. Simeon Gheorghe Sina cumpără cărți românești pe sama tinerimei din satele sale. Constantin Ghica, Zenobie Pop, în fine Mihail Boiagi (cunoscutul autor al gramaticei macedoromâne) care scrie o carte numită „Lumea închipuită“ (Orbis pictus). Ar fi interesant de-a se ști dacă Boiagi n-a scris cumva această carte în dialectul macedonean chiar. Teodor Tyrca dă 5000 fl. ajutori pentru tipărirea lexiconului sârbesc. Tot între macedoromâni se găsesc oameni care întrețin tineri români cu „hrană, îmbrăcăminte și ajutorință“ la școalele superioare din Pesta. Ei sunt frați și se numesc Atanasie și Constantin Grabovschi. Cel puțin 50 de familii macedoromâne se văd interesându-se de dezvoltarea culturei românești.

[4 iulie 1876]

Bătrânii noștri erau practici și pricepeau administrație, finanțe și economie politică, așa precum un gospodar bun pricepe administrarea moșiei sale. Iar franțujii noștri, cari de la 1848 încoace au luat avânt, sunt peste tot târzii la minte, cu toată învățătura teoretică și fineța advocățească pe cari și-au câștigat-o frizându-se doi trei ani prin Paris. Ca dovadă despre modul cum trebuie să fi administrat bătrânii, publicăm mai la vale o dare de samă statistică asupra mișcărei populației și a stării producerei agricole în anii 1837, 38 și 39 în Țara Românească. Înmulțirea regulată a claselor muncitoare, bunăstarea casei statului și a celor comunale, statul culturei vitelor și pământului sunt atâtea dovezi că pentru a conduce economia generală a unui popor mai trebuiește încă ceva, deosebit de cărți franțuzești și dicționare enciclopedice, adică judecată sănătoasă, cunoașterea dreptei proporții între mijloacele întrebuințate și scopul urmărit. Oricari ar fi scopurile urmărite de clasa cultă a unui popor, ele sunt rele și de nimic dacă nu ecuivalează sacrificiile aduse pentru realizarea lor, și constatăm că mulțimea semidocților și cârciocarilor pe cari i-a produs sacrificiile stoarse populațiilor rurale, nenumărata plebe a scribilor netrebnici, nu compensază defel sărăcirea și mortalitatea poporului nostru. Dar la ce să mai vorbim noi, când cifrele vorbesc clar, când ele ni arată deosebirea între noi, cum suntem (mai fără deosebire), și cum erau ei.

[7 iulie 1876]

Un corespondent al ziarului „Pesther Lloyd“ care vizitează în prezent Serbia spune că aproape a șasa parte a locuitorilor, și anume 127.545, sânt români și că locuiesc în partea răsăriteană a țării. Lor nu li e permis a avea școale, ba nici în biserică nu e permisă liturgia în românește. În armata a treia, condusă de generalul Leșianin, și care-și are razimul său în întăriturile de la Zaițar, se află cei mai mulți români, cari pari a exista numai ca să poarte vina bătăilor pe care le mănâncă vitejii sârbi. A da vine pe români la pierderi și a pune învingerile numai în socoteala sârbilor ni se pare nedemn din partea onorabililor turcofagi de preste Dunăre. Desele agresiuni și desele respingeri ale corpului Leșianin din partea lui Osman Pașa au drept rezultat împușcarea a patru ostași români; bătaia ce o capătă renumitul Cernaieff la Niș are acelaș rezultat: zecimarea unui regiment românesc. Într-adevăr multă cauză de a se 'nsufleți pentru gloria sârbească n-or fi având românii. Cea mai nouă agresiune a lui Leșeanin pe la Veliki-Izvor a fost asemenea respinsă peste Timok, și Osman Pașa ar fi intrat în Serbia dacă n-ar avea ordin espres de la Constantinopole de a se ține numai în defensivă. Mai norocite par operațiile Muntenegrului. Prin bătălia de la Lipnic să fi câștigat întregul tăpșan al districtului Gațko. Ceea ce rămâne neesplicabil este însă atitudinea Muntenegrului față cu Serbia. Foaia oficilă a principatului mic, „Glas Cernogorca“, arată că nu există nici o solidaritate între Serbia și Muntenegru și că acesta nu poate încheia tractate cu Serbia, care are relații cu totul speciale cu Poarta, de la care nu se poate face cu totul abstracțiune. Deși foaia dorește succes armelor sârbești, declară totuși că Muntenegrul se luptă pe socoteală proprie. — O parte a trupelor egiptene a sosit în Constantinopole. Altă parte se va transporta cu drumul de fier de la Salonic la Mitrovița.

[7 iulie 1876]

O deputațiune a consistorului evreiesc din Franța au dat în 8 iulie o petițiune ministrului de externe, ducelui Décazes, prin care se cere ca guvernul francez să nu încheie cu România convențiune comercială până ce evreii indigeni nu vor căpăta drepturi egale cu românii. Lasciate ogni speranza!

ECONOMIA NAȚIONALĂ ȘI D. A. VLĂDESCU

Doctor în drept, doctor în medicină

[7 iulie 1876]

Acest domn, doctor în medicină, doctor în drept, a publicat mai zilele trecute o cărțulie intitulată „Cauzele crizei financiare în România“, în care dezvoltă o nemaipomenită bogăție de planuri teoretice și istorii pe apă, care vor face plăcere tuturor comis-voiajorilor însărcinați cu vânzare de indigo, fie 'n Spania, fie la poluri.

O probă din această prețioasă operă nu strică:

România ocupă pe continent o pozițiune strategică naturală. Ea este protegiată în lungul ei pe de o parte de seria munților carpații, santinela fidelă, de veacuri, a poporului român, pe de alta de râul dunărea, bariera nestrămutată a naționalităței noastre. Acest șir de munți și această albie a dunări fac din statul român o fortereță naturală, contra căria s-au sfărâmat în trecut, deseori, armatele inimicilor noștri.

Ca situație geografică, România se învecinește: la nord și la vest cu Austro-Ungaria, la vest cu Rusia și cu Turcia și la sud cu Turcia.

Săracul Ștefan Vodă! Crișu el, la răsărit avea tătari, la miazănoapte țara leșască, la apus Ardealul, la miazăzi Ungro-Vlahia. Acuma ce ar face când ar vedea la apus turci, ruși și unguri uniți, râvnind toți buluc asupra lui? Ce ar face? Ia, ar face, c-ar avea pe doftorul nostru, care știe să mute mările și țările de la apus la răsărit. Deodată te-ai pomeni numai cu Dunărea 'n vârful munților și cu pădurile de brad în albia Dunărei. Și iacă așa ar scrie Nistor Urechi: „La satul Stuhăria-lupului, ținutul Nicăiri, unde-i biserica într-un vârf de plop și Dunărea curge la deal, întâlnitu-s-au oștirea moldovinească cu urdii turcești, moschicești și ungurești și, dând război bărbătește de ambe părțile, mare mult s-au oștit până au biruit oastea moldovinească, iar limbele străine s-au ascuns toate într-o căpățână de sârb, pe care pan Vlădescul, biv-vel vraci Sadagorski o adusese din țara franțozească. Și astfel am biruit noi limbele străine cu mila Domnului, cu vitejia Vlădescului și cu norocul lui Ștefan Voevoda.“

I-așa ar scrie Nistor Urechi, bată-l norocul, ș-ar merge vestea Vlădescului nevoie-mare!

Păcat că-n vremea când domnea strălucita roadă Mușatin neamul Vlăduților și Drăganilor se 'ndeletnicea cu creșterea bostanilor în țara bolgărească.

Iară după noi, cronist rătăcit în veacul al nouăsprezecelea, cauzele crizei financiare sunt aceste:

1) Pentru că doctorul în medicină, doctorul în drept a uitat se vede a învăța acea ramură a filozofiei de stat care în limba vulgară se numește gramatică, pentru care pricină îl sfătuim să mai intre în clasa a doua a universității din Hârlău ca să studieze profunda teorie despre acordarea subiectului cu predicatul și adjectivelor și verbilor cu substantivele la cari se referă. Cumcă această prețioasă teorie îi lipsește dovedim prin următoarele citate:

Pag. 1: Este cinci ani de când …

Pag. 4: Vitele cornute discrește la noi… 1

Pag. 5: A doua condițiune sau putere producătoare pentru agricultură este vitele.

Pag. 6: A treia condițiune este băncile agricole.

Pag. 10: … Contra acelora care voiește să ni le hrăpească.

Pag. 11: Atâtea forți de producțiune cari se răsfrânge …

Ibidem: Popoarele civilizate antici ca și moderni.

O altă prețioasă regulă dincolo de sfera cunoștințelor d-rului este că numele proprii se scriu cu inițiale mari.

Iată-le:

Pag. 1: râul dunărea.

Ibidem: Seria munților carpații.

„Bariera nestrămutată a dunări.

Pag. 3: Rezbelul crimei (citește Crimeei) ș.a., ș.a.

Apoi d-rul să nu uite că nu-i destul ca un bulgăraș ori un grecușor să se frizeze trei ani în Paris pentru a se-ntoarce de acolo român neaoș. Ex.:

„Populația noastră agricolă a discrescut în cei din urmă“ cinci ani de uă manieră spăimântătoare“

2) A doua cauză a crizei financiare este că mulțime de oameni de teapa doctorului, cam târziori la minte, în loc să se ocupe cu lucruri folositoare, precum punerea în stare normală a ciubotelor vechi, revenirea asupra căilor acului de-a lungul pantalonilor sau eventual înlăturarea constipulațiunilor, din contra, pun la cale lumea toată, croiesc irigațiuni și scriu rețete pentru popoare întregi. Mulțimea acestor individe reformatoare ale universului trăiește toată direct sau indirect din sudoarea claselor pozitive, fără să li deie nici o compenzație prin măg…ulirile ei.

De aceea vom face un serviciu nației arătând adevăratul teren pe care d-rul este mare. Cu acest scop publicăm din nou următoarea mulțămită publică:

REFLECTARE

[7 iulie 1876]

„Curierul intereselor generale“ în unul din numerele sale insinuă foii noastre voința de a apăra pe evrei. Abstrăgând cu totul de la confuzia de idei și de la reua credință, dezvoltate în notița respectivă, declarăm că nici apărăm, nici am apărat vreodată direct sau indirect pe evrei, ținta noastră este de a spune adevărul, pe care iată-l. La întrebarea dacă evreii pot pleda sau nu înaintea judecătorilor de pace, criteriul discuțiunei nu e nici legea advocaților, nici art. 7 din constituție, ci art. 18 din pr. civilă.

Legea avoc. e promulgată la 64, procedura la 75. Dacă autorul procedurei ar fi voit ca și înaintea judecătorilor de pace să pledeze numai avocați, ar fi zis: „Părțile se vor înfățoșa în persoană sau prin avocat“. Însă în realitate zice: „Părțile se vor înfățoșa în persoana sau prin vechil“. El evitează terminul de avocat, pe care-l cunoaște și pe care-l înscrie mai jos la art. 94, unde cere ca înaintea tribunalelor părțile să se înfățoșeze sau înșile sau prin avocați.

Intenția legiuitorului a fost de a nu sili pe justițiabili să cheltuiască cu avocați sume mai mari decât valoarea proceselor ce sunt de competența judecătorilor de pace. El întrebuințază deci cuvântul de vechil tocmai pentru că nu vrea să întrebuințeze cuvântul de avocat.

Curierul intereselor generale nu e tocmai tare în deosebirea terminilor.

La a doua întrebare: dacă evreii pot fi vechili? Trebuie să conceadă „Curierul intereselor generale“ că nici o lege nu-i oprește până acuma de la aceasta. Legea avocaților zice: nime nu poate fi avocat de nu e român sau naturalizat român; nu se zice însă nicăiri: nime nu poate fi vechil de nu e român sau naturalizat român.

Unii judecători au respins pe evrei sub cuvânt că, art. 7 din Const. împiedicându-i de a fi naturalizați, ei nu pot exercita avocatura, prin urmare nu pot nici să apere înaintea instanței de pace.

Contra acestei interpretări Ministeriul de justiție din anul 1868 (iar nu Ministeriul trecut, precum o spune Curierul intereselor generale) prin mai multe circulare au esplicat judecătorilor de pace spiritul articolului 18. Una din aceste circulări, sub No. 9174, spune anume că nu este a se face vreo distincțiune de religiunea ce ar avea persoanele ce se prezintă ca vechili înaintea judecătorilor de pace.

Nedemnă mi se pare asemenea apucătura „Curierului intereselor generale“ de a cita o persoană onorabilă într-un articol intitulat „Escrocherii jidovești“. Poate fi cineva dușman cât de mare al evreilor ca atari, poate să combată orice luptă pentru drept ce ar întreprinde-o ei, fără ca să bleseze persoanele în parte.

De aceea să ni se permită de a nu confunda pe d. Brociner, om cu știință de carte, nici chiar cu redactorul Curierului intereselor generale.

[9 iulie 1876]

Telegrame din Constantinopole sub data 5/17 iulie cuprind vești rele pentru divizia sârbească de sub generalul Cernaieff. Devizia turcească de sub Hafiz Pașa, care staționa lângă Ak-Palanka să fi atacat pe sârbi, cari după o luptă de șase ore s-au retras dincolo de linia de demarcațiune a frontierilor. Pozițiile întărite turcii să le fi luat cu baioneta. Suleiman Pașa au luat aproape fără luptă din mâna sârbilor întăriturile de la Babina-Glava. Aceste știri, de vor fi adevărate, însemnează respingerea celei mai însemnate și mai numeroasă divizii sârbești, dizlocarea generalului Cernaieff, și ar avea urmări grave.— Se vestește deja că trupele turcești de la Niș, Chehirkany și Belgradcik au luat drumul cătră Alexinaț, vor începe ofenziva și vor intra pe teritoriu sârbesc. Intrarea trupelor turcești în Serbia ar fi o calamitate cumplită pentru această țară. Bașibuzucii și redifii mai cu samă omoară persoane inofensive, bătrâni, femei și copii. — Muntenegrenii au ajuns la Blagai aproape de Mostar. Se așteaptă că vor ataca în curând acest oraș.

[9 iulie 1876]

La 5/17* iulie s-au întâmplat în Viena un cutremur de pământ. Mai întâi o zguduitură tare, după aceea două vibrări mai slabe au făcut să se scuture casele și ulițele, încât oamenii de pe uliță s-au oprit deodată cu mirare. Cerul era foarte puțin înnourat.

O scenă desigur comică s-a întâmplat cu această ocazie în localul provizoriu al bursei, construit din lemn. La cutremur mulțimea vitează a urmașilor lui Avraam și Isac a crezut să s-au rupt grinzile casei ș-a dat buzna la ferești și la ușă. Peste câteva minute toți au ajuns, care-n picioare care peste cap, în uliță, până ce realitatea i-a liniștit.

CUM SE JERTFEȘTE UN REDACTOR

[9 iulie 1876]

Redactorul „Curierului intereselor generale“, numai spre a fi consecuent, se jertfește cu mare abnegațiune pe altarul logicei. La reflectarea noastră, pe care d-lui o numește rectificare (când noi n-am avut de a rectifica nimică), d-sa răspunde că vechil (espresie rămasă din legislațiunele vechi) este ecuivalent cu advocat. În faptă însă cuvântul vechil și-a schimbat senzul, ceea ce dovedim prin următorul silogism.

Toți advocații au dreptul de a pleda înaintea tribunalelor.

Toți vechilii sunt advocați.

Toți vechilii au dreptul de-a pleda înaintea tribunalelor.

Concluzia e falsă, pentru că realitatea dovedește contrariul. Deci a doua premisă susținută de „Curierul int. gen.“ e falsă. Iată dar că espresia vechil ș-au schimbat înțelesul și are astăzi un cuprins cel puțin controvers.

Al doilea act de jertfire de sine îl comite redactorul numind espunerea noastră o apărare a evreilor, pe când ea desfășură numai adevărul gol, arătând că îndreptățirea lor în cazul de față se poate aduce numai în mod negativ. Un alt cititor, mai cu pătrundere, ar fi văzut îndată că noi avizăm la crearea unei legi pozitive care să reguleze acest raport.

Al treilea act de jertfire e de o naivitate hazlie. Supărat că nu voim să-l confundăm cu d. Brociner, om cu știință de carte, adică bacalaureat și doctor în drept, zice că îl confundă pe acest domn cu împărțitorii foii sale, oameni asemenea cu știință de carte. Fericit „Curier al intereselor generale“! Redactorul tău declară prin aceasta că știe mai puțină carte decât împărțitorii tăi, de vreme ce un doctor în drept s-ar putea mai ușor confunda cu împărțitorii decât cu redactorul tău. Să-l credem.

ROMÂNIA ȘI CESTIUNEA ORIENTULUI

[11 iulie 1876]

De câteva zile ziare foarte răspândite din străinătate se ocupă cu atitudinea ce va lua-o România față cu complicațiunea orientală. Astfel „Pesther Lloyd“, organul oficios al ministeriului unguresc și în special al contelui Andrassy, este se vede că autorizat de-a dezminți știrea despre presiunea ce România ar voi s-o exercite asupra Turciei pentru a căpăta concesii de natură internațională, ba chiar posesia Deltei Dunărene. „Neue freie Presse“ pe de altă parte crede că cesiunea Deltei Dunărene este o cestiune care interesează pe toate puterile mari în mod egal și ar trebui să formeze obiectul unei conferențe europene. În fine „Norddeutsche Allgemeine Zeitung“, organul principelui Bismark, crede că mersul războiului în Serbia nu e deloc de natură de-a încuraja pretențiunile României și că accentuarea neutralității statului nostru nu poate merge până la cererea Deltei Dunărene.

În urma acestei alarme a organelor cancelarului austriac și a celui germanic, au urmat dezmințiri a căror izvor poate să fie Bucureștiul. Acestea se mărginesc a spune că comunicările făcute Porții în mod confidențial din partea agentului românesc nu au deloc cuprinsul care li se substituie; că aceste propuneri n-au fost făcute nici prin memoriu nici prin memorand, că nu privesc ștergerea tributului, ci cer numai stabilirea unui modus vivendi mai convenabil între imperiu și România și o mai exactă definiție a condițiilor de reciprocitate între aceste două state. Limbagiul cel lunecos al diplomației, care îmblânzește toate espresiile c-o arte stilistică rară, nu e făcut pentru a ne lumina asupra cestiunei — sed relata referro. Totodată se dezmint știrile despre mobilizare și „Nord D. Allg. Ztung.“ este autorizată a declara că neînsemnatele concentrări la marginea Serbiei (abia suficiente pentru manevrele de toamnă) nu dau nimănui dreptul la ipoteze și combinațiuni de-o însemnătate oarecare.

DE PE CÂMPUL DE REZBEL…

[11 iulie 1876]

Depeșe din 7/19 iulie spun că un nou atac al generalului Leșianin (la Zaițar) asupra unei aripe a trupelor de sub Osman Pașa a fost respins. O altă știre (din Vissegrad în Bosnia) dezminte vestea că muntenegrenii ar fi împresurat orașul Mostar.

ROMÂNIA ȘI CESTIUNEA ORIENTALĂ

[14 iulie 1876]

O telegramă din „Neue Fr. Presse“ vestește ca sigur că ministrul de esterne al României au prezentat — deși nu în mod oficial — un memoriu la Constantinopole, prin care se cer concesii însemnate, iar în caz de a nu se acorda acestea, România amenință asemenea de a intra în acțiune. Ziarele oficioase germane, cu abstracția lor fină, au găsit și deosebirea între memoriu și memorand. La cel din urmă se cere un răspuns, e un act diplomatic, cel dentâi e mai mult de valoare academică. Se zice aseminea că, după inițiativa Austro-Ungariei, puterile considerând memoriul ca un întreg asupra căruia nu se poate dizbate în parte, l-au respins.

DE PE CÂMPUL DE REZBEL

[14 iulie 1876]

Telegrame multe și contrazicătoare vestesc lupte continue, dar tot la puncte cunoscute: lângă Vidin, la Bielina, la Zaițar, la Babina-Glava. Fiecare din părți susține că a fost victorioasă.

[16 iulie 1876]

În 3/15 iulie s-au ținut la Înalta Poartă un mare Consiliu de Miniștri, care au dizbătut asupra reformelor ce sunt a se introduce în imperiu. Afară de miniștri mai erau de față ulemalele de rang înalt, șefii autorităților civile și generalii de divizie aflători în Constantinopole. Marele vizir Mehmet-Rudgi Pașa au espus într-un cuvânt mișcător starea cea rea a împărăției, au arătat cum Turcia nu are nici un aliat și că în aceste grele împrejurări este avizată numai la propriele sale izvoare. Chiar Austria au închis portul de la Klek, deși tractatele ce le are cu Poarta o obligă de a ține deschis acest port. Vizirul arată cum creditul statului e nimicit, finanțele ruinate, administrația un lanț de abuzuri ce duce țara la peire. De aceea, adresându-se la patriotismul celor de față, crede că a sosit timpul de a preveni relele prin introducerea unor instituții înțelepte și conștiințioase cari, aducând siguranța averei și a persoanei, să inspire încredere popoarelor.

După marele vizir a luat cuvântul Midhat Pașa, prezidentul Consiliului de Stat. El arată necesitatea sistemului reprezentativ și crede că e singurul mijloc ce ar putea mântui împărăția. De aceea cere ca în locul consultațiunelor secrete și atotputernice a unui regim izolat să se introducă sistemul discuției libere și minuțioase. O putere absolută și necontrolată poate să înșele lumea și pe sine însăși câtă vreme se va bucura de succes și un vânt favorabil îi va umfla pânzele; dar îndată ce încetează succesul, îndată ce o greșală e urmată de alta și erorile se grămădesc, începe decăderea țării.

În fine Șeikul-Islam luând cuvântul arată că legea koranului nu se opune defel la limitarea puterii capului statului, ci din contra dispune chiar ca poporul să hotărască asupra intereselor sale. În fine consiliul au aprobat espunerile lui Midhat Pașa și s-au hotărât ca proiectul de constituție să se tipărească în atâtea exemplare câți asistenți sunt în consiliu. Principiul fundamental al acestui proiect — care altfel nu e o constituție în sensul larg al cuvântului — este înlăturarea absolutismului.

După o telegramă recentă a agenției Havas-Reuter, pretențiile conținute în memoriul României sunt următoarele:

1) Recunoașterea oficială a numelui „România“, 2) Recunoașterea rangului diplomatic al agentului său din Constantinopole, 3) Dreptul de a bate monete cu efigia Domnului, 4) Dreptul de-a acorda decorații și de-a încheia convenții comerciale etc.; în fine regularea mai multor cestiuni de hotărnicie, a poziției păscarilor români din Chilia și cesiunea unei părți a Deltei Dunărene.

[16 iulie 1876]

Ziarul oficios „Post“ conține un ciudat articol asupra regularisirei Orientului care nu-i lipsit de adică. Posito — zice — că Austria ar anecta Bosnia, că Serbia și Montenegro ar deveni autonome și Bulgaria asemenea — poate sub un prinț rusesc — ar avea poziția ce-o are azi România; posito că Grecia ar căpăta insulele, mai cu samă Creta, și câteva districte aproape curat grecești din nordul său; posito în sfârșit că turcul n-ar rămânea în Europa decât cu Constantinopole și o parte a Rumeliei, având posesiunile sale principale în Asia. E evident că greutățile politice s-ar naște abia în urma schimbărilor pe cari le-am schițat și cari au și fost de mult propuse. E evident că micele state de pe Peninsula Balcanică, ieșite din letargia în care le ține domnia turcească, ar forma prin rivalitățile lor politice, naționale și religioase un pericol mult mai mare pentru liniștea Europei decât letargia acestor provinții, produsă prin apăsarea semilunei. Contra acestor eventualități există un singur mijloc — o Confederațiune Dunăreană, ca rezultatul cel mai firesc al liberării acestor provinții. Dar care este puterea ce prezintă destule garanții civilizației europene pentru a fi însărcinată cu protectoratul acestor provinții? Desigur că numai Austria. Să nu ni se răspundă că Rusia s-ar opune. Prin rezistența continuă a Europei, Rusia este redusă de a privi chinurile celor de un neam și de o lege cu ea fără să poată interveni în favorul lor; ea este silită de a protesta contra tuturor insinuațiunilor că ar avea planuri ambițioase. Să cercăm a o prinde de cuvânt. În schimbul liberării coreligionarilor săi, ea să declare că renunță la supremația asupra unei eventuale Confederații Dunărene. Și, dacă visul politicei militare rusești este într-adevăr Constantinopolul, Rusia poate să amâne cucerirea acestui oraș, urmându-și cuceririle în Asia și venind dinspre Asia asupra Constantinopolei, precum s-au mai întâmplat aceasta sub împărații grecești.

Bune planuri, nu-i vorba — și ieftene. — Fiindcă „Post“ mai propune Austriei și o politică comercială liberală (bazată adică pe liberul schimb), se vede ușor unde ar ajunge protectoratul. D-nul Ițic Silberștein poate răspunde mai bine la aceasta. Inundarea popoarelor orientale cu roiuri de oameni civilizați din Galiția, care ar avea menirea să cultiveze Orientul într-o mână cu stecla de rachiu și 'ntr-alta cu „Neue freie Presse“ de ex. — Și s-ar civiliza bieții muntenegreni și bosniaci precum ne-am civilizat noi, frumos și cu temeiu, că țăranii noștri sunt sănătoși și bogați și știutori de carte nevoie mare! — Robia economică a noastră și a Orientului întreg, supremația culturei extrafine din Buda-Pesta și Viena poate fi visul diplomaților de la „Post“, dar exemplul României ar trebui întipărit în mintea popoarelor de preste Dunăre, ar trebui să li se spuie că protectoratul Austriei este ecuivalent cu sărăcirea, cu stoarcerea populațiunelor prin agenți economici fără patrie și că acelea n-ar forma decât terenul de nutrițiune al dezvoltatelor sisteme intestinale de la bursa din Viena. În loc de a trăi pentru ele înșile, în loc de a forma prin clasele lor pozitive terenul înflorirei unei culturi naționale, acele clase ar deveni mijlocul de trai pentru o cultură străină, pentru un popor străin, pentr-o industrie străină. Acele popoare ar ajunge la proletariatul plugului, ar fi silite să asude o zi pentr-o cutie de chibrituri, să plătească cu greaua lor muncă agricolă secăturile și nimicurile industriale ale mult civilizaților austrieci, reprezentați prin d. Ițic Silberstein. Numai o Confederație Dunăreană cu o politică comercială protecționistă și sub protectoratul său propriu și al nimănui altcuiva ar conținea în sine sâmburi de dezvoltare adevărată. „Post“ se teme că ne-am sparge capetele de a doua zi. Ei și? Noi ne-am bate, noi ne-am împăca. Cred că-i o stare mai preferabilă decât împăcarea prin beamteri austricești cu mijlocirea kesaro-krăiescului feldwaibel.

[16 iulie 1876]

În urma vremei rele, drumul de fier fiind întrerupt, ziarele din străinătate nu vin regulat, din care cauză nu suntem în stare a ținea publicul nostru în curentul întâmplărilor războiului. Veștile cele din urmă ni spun că Abdul Kerim Pașa, comandantul general al trupelor turcești, se află tot încă la Sofia, adică zece poște departe de linia de bataie. Prin urmare turcii nu vor trece în Serbia. — În urma ploilor torențiale ostilitățile sunt amânate din amândouă părțile.

ÎNMORMÂNTARE

[16 iulie 1876]

Ieri la 2 ore după amează-zi a sosit cu trenul rămășițele mortuare ale princesei Maria Obrenovici, născ. Catargi, mama principelui domnitor al Serbiei. Cortegiul a pornit de la gară în sunetul muzicei, iar osemintele au fost înmormântate la biserica Sf. Spiridon. De mirare a fost însă că la gară atât muzica instrumentală cât și corul au început să cânte deodată arii cu totul deosebite și cu toate acestea corul nu-și ieșea din tact. Asta poate fi o dovadă pentru talentul muzical al coriștilor, însă nu credem să fie și cuviincios mai ales la o înmormântare.

O TRAGEDIE ȚIGĂNEASCĂ

[16 iulie 1876]

Între mai mulți prășitori țigani care lucrau cu nevestele împreună pe o moșie din ținutul Cahulului se aflau doi în împrejurări foarte deosebite. Unul avea nevastă frumoasă, altul urâtă.

Cel cu nevastă urâtă putea să cânte:

De-aceea și-a fi gândit și el:

Noaptea, după ce se culcară toți, danciul îndrăgit foc de nevasta cea frumoasă gândi:

ocoli încet ceata celor ce dormeau și se duse lângă nevasta străină. Aceasta, gândind că este bărbatul său, nu zise nimic. Dar, îndată ce băgă de samă că nu este bărbatul său, s-a simțit atinsă de acest abuz și l-a denunțat pe nopturnul cicisbeo. Acesta a fi gândit el în sine:

și aștepta cu oarecare liniște esplicația cu bărbatul legitim.

Bărbatul începu să-l mustre și să-i zică că i-a siluit nevasta. Danciu răspunse că a fost cu a ei voință. Atuncea bărbatul ridică sapa și-i crepă capul cu ea și astfel se plini tragedia asupra căreia Curtea cu jurați va avea a se pronunța. De se întâmpla istoria asta între franțujii noștri, atunci am fi avut a înregistra: 1) o despărțenie, 2) un duel în care bărbatul legitim cădea mort, 3) căsătoria între cicisbeo și cucoana văduvită. Dar atuncea unde ar fi deosebirea între o tragedie țigănească și una … franțuzească?

DE PE CÂMPUL DE REZBEL

[18 iulie 1876]

Sub data de 12/24 iulie se vestește biruința lui Muktar Pașa asupra trupelor muntenegrene, comandate de însuși principele Nikita. Lupta a avut loc între Blagai și Neveșsinie și a durat trei oare, Oasta montenegrină în retragere au ajuns între armia care o urmărea și între mica garnizoană turcească din Mostar care, observând retragerea inamicului, au ieșit din întăriturile ei și l-au atacat pe la spate. Știrile privitoare la Serbia asemenea nu prea sunt favorabile pentru creștini. Sub data de 9/21 iulie se vestesc într-adevăr dese ciocniri între sârbi și turci; astfel la micul Zvornik, unde 2000 nizami turcești cu artilerie au fost respinși, la Bielina, unde atăcând pe gen. Alimpici au pierdut 1000 oameni (pe când sârbii numai 200), la Rachitința (lângă Timok), unde turcii au fost luați pe fugă, în fine la Veliki-Izvor, unde tot ei să fi pierdut 2000 — 3000 de oameni, pe când sârbii să fi avut pierderi neconsiderabile. În fine armata generalului Zach să fi avut asemenea mai multe ciocniri victorioase. Temerea exprimată prin mai multe ziare românești că aceste harțe, oricât de victorioase fie, slăbesc din ce în ce puterea sârbilor, făr' a li aduce vreun rău considerabil turcilor, pare a se adeveri din zi în zi. Turcilor le lipsesc numai mijloace de a pune o armată mare în linie de război, dar sunt totdeauna în stare de a împlea golurile șirurilor lor prin puteri nouă aduse din Asia; sârbilor li lipsește însă materialul de oameni. Ei pierd în acest război floarea tinerimei, floarea bărbaților lor, 'ncât la victoriile lor se poate aplica cuvântul, spus de cronicarul nostru pentru lupta de Războieni, „și-acolo au pierit sămânța vitejilor“. Stingerea continuă a puterilor sârbești puse în luptă și neputința de a le înlocui prin altele nouă, a început a avea urmări grele. Cernaieff au părăsit de bunăvoie Babina Glava, întemeiat cum zice pe vederi strategice de un ordin mai înalt. Armia sa e intactă, însă în plină retragere. El însuși inspectează corpurile celelalte, căci face drumul la Supovaț, la Isvor, la Zaițar. — O depeșă din 12/24 iulie anunță că generalisimul turcesc Abdul-Kerim au ajuns în sfârșit la Niș și că această venire a sa însemnează o bătălie hotărâtoare, care va avea loc cât de curând. Totodată armata turcească de pe Timok sub Osman Pașa (în număr de 50.000 oameni) să se fi aflând pe teritoriu sârbesc, pe culmile cari stăpânesc orașul Zaițar. — În legătură cu știrile aduse mai sus vor fi stând tractările puterilor mari de a face să înceteze ostilitățile în Orient. Zilele acestea corespund cu vioiciune pe cale telegrafică diplomații din Londra cu cei din Petersburg; agentul Angliei din Belgrad să-i fi propus chiar principelui Milan ca, în cazul unor succese îndoielnice, să intervie pentru împăcăciunea lui cu Poarta.

[18 iulie 1876]

Întrevederea de la Reichsstadt au avut se vede drept rezultat mulțămirea amândoror împăraților. Împăratul Rusiei să se fi esprimat „cu greu îi va succede cuiva să arunce sămânța de discordie între mine și Austria“. Despre cele pertratate la această întrevedere nu se știe nici azi nimic decât doar că urmarea nemijlocită a fost închiderea portului de la Kleck. Nu se poate contesta că împăratul Austriei are o coardă cavalerească în inima sa, pe care, atingând-o, ești sigur că va întrebuința influența personală, cât-o mai poate avea în vreme constituționalismului, în favoarea echității. Acest cavalerism — și nu interesele raselor domnitoare din Austria — va fi dictat închiderea portului de la Kleck, prin urmare inaugurarea unei echitabile neutralități față cu mâna de viteji cari se luptă peste Dunăre pentru liberarea lor. Liberarea și cosolidarea lor implică un pericol pentru monarhia austro-ungară, dar acest pericol împăratul mai bine voiește să-l întâmpine în luptă dreaptă decât prin apucăturile minciunoasei diplomații. Ne vom aminti de aceea cu drag acele trăsături curate a inimei sale cavalerești cari privesc în special pe români și cari n-ar trebui date uitării. Înaintea războiului din a. 1866 Napoleon propusese cabinetului austriac o politică într-adevăr înspăimântătoare prin dejosirea ei. Italia fiind legată cu Prusia prin tractat, Napoleon propunea un fel de luptă de aparență, un fel de bătaie în glumă pe teritoriul Veneției, care să-i dea ocazia Austriei de a-și concentra toate puterile în Boemia. În schimbul Veneției i se propunea Austriei posesiunea României. Împăratul a respins cu indignare această propunere; ea era avantagioasă dar înjositoare. — În fine, în vremea iudileului de la Cernăuți împăratul a refuzat de a lua parte la bacanalele evreiești; desigur că l-a fi revoltat insinuațiunea de a insulta prin venirea sa un vecin puțin puternic și de a serba ca o glorie un act de trădare. De aceea răspunsul pe care l-a dat capul semitic pe care se cunoștea încă locul de unde-și răsese perciunii a avut o ușoară și nedescriptibilă umbră de ironie. — Dar acesta este împăratul și nu jidovita Austrie oficială cu care au a face popoarele.

GALIȚIA

[18 iulie 1876]

O ciudată circulară au adresat subprefecții din Galiția comunităților religioase izraelite. Fiindcă în Rusia purtarea costumului evreiesc este oprit, subprefecturile aduc aminte evreilor că, în caz de-a călători în acea țară, ei să caute a evita neplăcerile ce s-ar putea ivi din contravenirea dispozițiilor rusești. Barbă nu-i permis a purta decât îmbrăcat fiind în custum național rusesc. Ușor se poate întâmpla — zice circulara — ca evreul austriecesc să se pomenească în mijlocul uliței că i se taie cu de-a sila barba, perciunii și poalele caftanului. Fericită Rusie.

UNGARIA

[18 iulie 1876]

În urma ordinelor de mobilizare a armatei monarhiei, se vestește că manevrele de pe Marchfeld și exercițiile de lângă Kaschau nu se vor ținea în anul acesta. Ministeriul de război comun voiește a acoperi cu aceste economii cheltuielile mai mari ce e silit a le face pentru complectarea cadrelor. În 9/21 iulie miniștrii ungurești au ținut consiliu asupra cestiunilor arzătoare ale zilei. Presa maghiară e foarte turburată de evenimentele de Orient.

Pe când „Ellenor“ caută a liniști opinia publică, zicând că pregătirea de război nu dă nimănui dreptul de-a se speria de orice dispoziție a guvernului, „Naplo“ se vede dimpotrivă silit a face întrebări foarte serioase guvernului unguresc. „Este adevărat — întreabă ziarul — că monarhia e în ajunul de a părăsi politica neutralității și de-a interveni cu armele în războiul turco-sârb? Și dacă e astfel de unde se vor lua mijloacele pentru campanie? Nu are guvernul intenția de-a convoca Dieta pentru votarea cheltuielelor campaniei?“ Hon iarăși se miră de limbagiul ziarelor vieneze, cari dizaprobă formarea unei legiuni de unguri în serviciu turcesc. Oare ofițeri rusești, austriaci, cehești nu sunt în armata sârbească? Dorința noastră — zice Hon — este ca cei 10.000 de unguri așezați în Turcia să caute a îndrepta ceea ce-am stricat noi fără vină și în detrimentul intereselor noastre prin închiderea portului de Kleck, pe când aiurea am lăsat trecătorile deschise. El îl sfătuiește pe Tisza, ministrul-prezident, ca să ceară de la împărat grabnica convocare a camerelor și, în caz de refuz, să pună cestiunea de cabinet.

[18 iulie 1876]

Prin împrejurarea că a trecut mai multă vreme de la moartea — întâmplată în străinătate — a princesei Obrenovici și fiindcă nu s-a publicat nici un program pentru înmormântare, numărul nostru de vineri a conținut notița că avea să fie înmormântată încă joi. Rectificăm aceasta. Sicriul dublu a fost depus la biserica Sf. Spiridon pentr-un priveghi de trei zile. Sub placa de sticlă a coșciugului de metal alb se vede fața îngălbenită a moartei, înconjurată cu flori. Împrejurul catafalcului sunt așezate glastre cu flori și arbori cu frunzele negre verzi. Înmormântarea va avea loc abia astăzi.

[23 iulie 1876]

Convențiunea de comerciu închiată de guvernul trecut, pentru onoarea sa și a țării, cu Rusia a primit zilele acestea ratificarea Camerei române, după două zile de discuțiune.

Această convențiune, ca și cea încheiată cu Austro-Ungaria, cu foarte puține escepțiuni, împacă pe deplin interesele noastre comerciale. Egoiștii stăruiesc și astăzi a face să cadă meritul acestor două mari acte, care creez privilegii și avantage reciproce pentru fiecare parte contractantă, care cuprind dispozițiuni de o mare utilitate practică relativ la importațiune, la esportațiune, la vămi, la navigațiune, la tranzit, în fine la pozițiunea comercianților străini în țară, la dreptul și libertatea lor de a comercia, egoiștii, zicem, par, cel puțin în formă, a nu recunoaște nici însemnătatea politică a acestor acte. Vericari vor fi însă vederile lor, este constatat și probat că, dacă România a continuat a esercita dreptul său suveran de a tracta în ceea ce privesc interesele sale de ordine politică, n-a fost tot astfel și în ceea ce privesc interesele sale de ordină economică. Sunt trei secoli de când ea nu a esercitat dreptul său de a încheia cu alte puteri convențiuni sau tractate de comerciu. Astăzi după trei secoli ea intră în esercitarea acestui mare drept, astăzi, după trei secoli, un domn român și doi mari împărați fac să reînvieze acest drept, să obție recunoașterea sa, și țara să înceapă din nou a-l esercita în toată suveranitatea ei!

Convențiunea de comerciu încheiată zilele acestea cu Rusia este al doilea mare act de felul acesta ce țara salută cu căldură astăzi. Concepută pe aceleași baze ca Convențiunea austro-ungară, ea promite un viitor destul de prosper comerciului și industriei noastre. Aceia care au studiat de aproape aceste două acte au putut remarca desigur că ele nu sunt nici prea liberale nici prea despotice, că ele nu repos nici pe liberul schimb în adevăratul înțeles al cuvântului, nici pe protecționism până la prohibițiune. Adevăratele baze asupra cărora repos aceste acte sunt: liberul schimb combinat cu protecționismul, de unde rezultă că industriile noastre încă slabe sau în ajun de a se întemeia sunt protegiate și acele întemeiate și care nu se mai tem de nici o concurență străină, asigurate printr-o deplină libertate de comerciu, cu un cuvânt, cerealele noastre de esemplu care nu se tem de nici o concurență în țara noastră sunt regulate prin menționatele tratate pe baza liberului schimb, și zaharul, sau mai bine industria zaharină care e încă în ajunul nașterii ei, pe baza protecționismului. Zaharul, care, după tarifele turcești până mai alaltăieri în vigoare, plătea o vamă de 7,25 la sută, la import sau 5 franci 25 centime de suta de kilo, astăzi după convențiunea rusă și austro-ungară plătește 28,57 la sută sau 20 de franci de sută de kilo, adică o taxă de patru ori mai mare, mai mult decât suficientă pentru a protege industria noastră zaharină, pentru a o încuragia și a o face să prospere.

[23 iulie 1876]

O altă știre de cea mai mare gravitate este aceea pre care ne-o comunică jurnalele din Viena și Pesta.

Situațiunea politică, după aceste foi, a intrat în o nouă fază, mai serioasă și mai amenințătoare decât toate complicările de până acum.

Majestatea Sa Țarul a făcut zilele aceste noului ambasador al Porții, Kabuli Pașa, o primire cum nu se face decât numai unui ambasador al unui stat inamic. În diplomație, ambasadorii nu sunt primiți cu reproșuri de cătră monarhi decât numai atunci când e decisă declararea de război.

Ce va fi vorbit țarul nu se știe încă; diplomația n-a lăsat până astăzi să se strecoare în public mai mult decât atât că „a apostrofat cu termini foarte gravi atitudinea Porței“.

Dar atâta este de ajuns. Gravitatea consistă în însăși petrecerea faptului, nu în forma sub care s-a petrecut!

Acest fapt, negreșit foarte important, are multă asemănare cu conflictul diplomatic din Berlin, care precedase războiul franco-german.

DE PE CÂMPUL DE RĂZBEL

[23 iulie 1876]

Ziarul „Golos“ ne aduce oarecare lămuriri asupra operațiunelor de pe câmpul luptei în Herzegovina, arătând că prințul Nekita, după catastrofa de la Nevesinje, s-a retras spre Rorița spre a-și organiza cetele sale. Cu ocazia retragerei, Mukhtar Pașa voi să încurce pe montenegrini în o luptă oarecum hotărâtoare pentru turci, după părerea lui. Pentru acest sfârșit Mukhtar Pașa a ocupat orașul Bilek și liniile pe care să retrăgea Nekitta înspre Montenegru, voind astfel a împresura pe muntenegrini și a-i nevoi la luptă. — După o depeșă datată 31 iulie din Metkovich, lupta s-a întâmplat și Mukhtar Pașa a fost bătut cu desăvârșire la Bilek, unde au trebuit să se lupte cu o putere de 3 ori mai mare decât cea comandată de el. Turcii au pierdut în această luptă un număr însemnat de oficieri superiori; această știre a făcut o impresie dureroasă în Constantinopole. S-au luat însă măsuri energice pentru a împiedeca la ocazie mergerea montenegrinilor la Mostar.

O telegramă de la Semlin cu data 31 iulie arată că miniștrii Ristici și Gruici au plecat la Cartierul central în scop să propuie un armistițiu pentru 4 săptămâni, în care răstimp nădăjduiesc a putea chema toate rezervele sub arme. — Tot în acea telegramă să arată că turcii ar fi înaintat până la Krucevaz.

O telegramă de la Niș cu data 30 iulie arată că brigada lui Hofiz Pașa, care formează avant-garda armatei de la Niș, comandată de Achmed Ejub, au avut o luptă crâncenă cu sârbii la Gramada, care a ținut 6 ceasuri și s-a terminat cu învingerea sârbilor, care s-au retras spre Dervent, lăsând întăriturile și locul luptei în mânele turcilor.

— O altă telegramă, de la Calafat, arată că Suleiman Pașa a trecut fruntăria Serbiei pe la Pandiralo, încă la 30 iulie, unde au intrat 8 batalioane de sârbi cu 12 tunuri și pe care i-a bătut, luându-le care, cai, arme și o mulțime de prizonieri. — Suleiman Pașa-și urmează drumul înainte. — Se zice că și Achmed Pașa a trecut fruntăria Serbiei, cu care ocazie s-au încurcat într-o mare luptă cu sârbii. — Aceste sunt datele cele mai nouă de pe câmpul luptei până în momentul de față, din care însă nu se poate cunoaște nimic pozitiv; să așteptăm dar date sigure și atunci să ne pronunțam.

NUMIRI LA UNIVERSITATEA DIN CERNĂUȚI

[23 iulie 1876]

La vechea Universitate din Cernăuți (care-și are începutul, după cum se știe, din vremea lui Papură Vodă) s-au mai numit încă câțiva profesori iluștri, de-a căror faimă științifică răsună Europa. Iată numele acestor iluștri indivizi: D. Alois Handl (fost institutor de fizică și chemie la școala militară din Wiener-Neustadt), acuma profesor ordinar de fizică; D. Anton Wasmut (fost institutor la gimnaziul real de pe Landstrasse din Viena), acuma profesor extraordinar de fizică matematică; D. Richard Pribram (fost asistent de chemie la Praga), acum profesor extr. de chemie; D. Vitus Graber (fost institutor la un gimnaziu comunal din Graz), numit profesor ordinar de zoologie; D. dr. Carol Vrba (fost docent de petrografie), profesor extraordinar de mineralogie; în fine d-rul Eduard Tange, care-a învățat carte la universitatea din Liov și-acum i numit profesor extraordinar de botanică. Cu această ocazie ne aducem și noi aminte de o convorbire c-un învățat din Moldova care era docent de la universitatea comunală din Mălăcești, ținutul Cârligaturei.

— Mă rog, unde-ai învățat d-ta carte? îl întreb eu.

— Mă cunoaște cucoana Profira din Măndinești.

— Da nu te 'ntreb cine te cunoaște. Vei fi cunoscând d-ta multă lume — dar unde-ai învățat carte?

— Eu l-am învățat carte pe redactorul Curierului intereselor generale.

— Tocmai de aceea te și 'ntreb unde ai învățat d-ta?

— Apoi cam tot prin Hârlău m-am tăvălit eu.

Mutatis mutandis, o convorbire cu acești ilustrați ar suma cam astfel:

— Mă rog, unde-ai învățat d-ta carte?

— Mă cunoaște d-nu Stremayer.

— Nu-i vorba de cine te cunoaște. Unde ai învățat?

— Am șters ciubotele d-lui Brzrcek, referende la ministeriul instrucției.

— Nu te 'ntreb unde-ai șters ciubotele. Unde ai învățat?

— Apoi cam tot prin Kecikemet și prin Brody m-am tăvălit eu.

De aceea credem a-i face un serviciu d-lui Stremeyer recomandându-i o prețioasă personalitate pentru ocuparea catedrei de filologie comparativă a „limbelor semitice“. Este d-nul Herșcu Șloim Zeilig, actual docent privat de limba ebraică la o mică universitate, improvizată sub un șopron, din Târgul-Cucului. Acest domn doctissim se obligă a primi auzitori academici până și 'n frageda vârstă de 2-5 ani și de a-i duce la vreme de ploaie și în spate în salele universității din Cernăuți, pentru minima taxă colegială de 6 creițari austriecești pe săptămână.

DE PE CÂMPUL DE RĂZBEL

[25 iulie 1876]

O depeșă din Ragusa arată că știrile sosite în Bilec și Trebinje din izvor autentic turcesc confirmă știrea despre victoria cea strălucită a herzegovinenilor și muntenegrinilor asupra turcilor la Verbiza. Chiar turcii din Trebinje spun că muntenegrinii au luat în adevăr tunuri de la turci cu acea ocazie și că le-au sfărâmat cu totul câteva batalioane. Selim Pașa a murit în luptă dimpreună cu mulți oficeri superiori din statul major. — Tot o depeșă din Ragusa arată că la 31 iulie au ajuns la Cetinje prizonierul Osman Pașa însoțit de 30 nizami. Dintre capii muntenegrini n-au căzut nici unul în lupta de la Verbiza. Armata herzegovină și muntenegrină au avut în acea luptă vro 200 de răniți. — O altă depeșă din Ragusa spune că Muchtar Pașa s-a încercat în deșert a da ajutor armatei de la Trebinje și Bilek, deoarece muntenegrinii, prevăzând aceasta, au întrerupt comunicațiunea lui Muchtar, amenințând Trebinje, după care acesta a fost silit a da înapoi.

Din Constantinopole să depeșază cu data 1 august (oficial) că, după cum glăsuiește o telegramă de la Niș, Ejub Pașa, înaintând spre Gurgusovac (Cnjazevac) s-a întâlnit cu un corp de armată sârbesc. După o luptă de 7 ceasuri, turcii au bătut pe sârbi, luând pozițiile lor strategice. Tot prin acea telegramă se spune că armata comandată de Suleiman Pașa s-a unit, pe pământul sârbesc, cu armata condusă de Ejub Pașa.

Armata sârbească comandată de generalul Tschernajeff stă pe loc la Gurgusovac și așteaptă ocazia binevenită spre a respinge atacurile turcilor.

Din Belgrad să depeșază că turcii care au năvălit pe la Gramada în mai multe localități a departamentului Cnjazevac, fac toate cruzimile pe unde străbat și aprind cu petroleu sate și biserici fără nici o cruțare. Asupra celor de pe urmă evenemente de pe câmpul de răzbel n-avem nici o știre din izvor sârbesc, de unde conchidem că cauza sârbilor nu stă tocmai bine pe câtă vreme nu mai au timp a-și publica izbânzile, după cum obicinuiau la începutul campaniei de față. Se vorbește că generalul rusesc Kauffmann a sosit la Belgrad ca să ieie comanda armatelor sârbești. Se știe că aceasta este unul din cei mai buni generali ai Rusiei.

SABIA DE INVESTITURĂ

[Articol cu paternitate incertă]

[25 iulie 1876]

Sabia care va servi la investitura lui Murad sau a fratelui său Hamid sau în fine a oricărui sultan, în moscheea de Eyoub, nu este, precum se crede generalminte, adevărata sabie a lui Osman.

Această armă de cel mai mare interes istoric se află la St. Petersburg, ea face parte din remarcabilul arsenal a A.S. Marele Duce Constantin Neculaevici. Iată cum a intrat în posesiunea sa: Această armă era confiată în paza ianicerilor. În timpul distrugerei acestor trupe, bătrânul agă, care era păzitorul, reuși a scapa luând cu el și sabia. Se ascunse în o mică politie din Asia minoră și, redus la mizerie, el vându mai-ntâi puțin câte puțin pietrele prețioase care decorau mănuchiul; apoi a trebuit să se decidă a vinde sabia, care fu cumpărată de un rus și oferită, în urmă, marelui Duce. Sabia nu este mare, e puțin îndoită și poartă pe ea numele califului Osman.

Sabia actuală a moscheei de Eyouba e o spadă modernă.

[28 iulie 1876]

Până în momentul de față nu putem ști sigur ce succes au avut mișcările cele mai nouă ale turcilor. Deocamdată pare a se fi născut o stagnațiune a operațiunelor. Nemijlocit înaintea orașului Kniazevaț, ocupând țărmurul drept al râului Timok stă armata sârbească în loc întărit cu șanțuri, de la luarea căruia atârnă posesiunea orașului. În dreptul lor, sârbii au armata turcească de la Niș în mărime de 70.000 oameni în șepte divizii, comandați de generalisimul Abdul-Kerim. Aceeași stagnație domnește la Zaițar — unde Osman Pașa, deși anunțase că l-a învins pe Liesanin, stă în nelucrare în dreptul orașului și trupelor sârbești. După unele telegrame de origine nesigură bătălia hotărâtoare să se fi început, ba chiar sârbii să fie în plină retragere; dar aceste știri nu sunt confirmate prin telegrame de Constantinopole, prin urmare pot fi fantazii ale turcilor din Pesta și Viena.

Spre caracterizarea situației i se scriu ziarului Pol. Corr. următoarele:

De când turcii stau pe teritoriu sârbesc, oamenii au devenit (în Belgrad) foarte modești. Toți au renunțat aproape la așteptarea de a vedea. Serbia întinzându-și marginele peste cele actuale. Preocupația de căpetenie este acuma mănținerea principatului statu quo ante. Liberali și conservativi sunt uniți în părerea că trebuiesc să facă orice sacrificii, să-și încordeze toate puterile pentru a lupta mai departe până ce vor respinge pe turci de pe teritoriul sârbesc. Nu este exact că s-ar fi format o opoziție care cere imediata încheiere a păcii. Deocamdată sârbii au ajuns a aduce în stagnație ofenziva turcilor lângă Timok. Trupele sârbești au primit ordin de a se retrage spre Kniazevaț; iar prințul Milan au avut la Alexinaț o conferență cu generalul Cernaieff în care s-a hotărât încordarea puterilor pentru a se împotrivi turcilor lângă râul Timok.

Mult mai succese par a fi mișcările muntenegrenilor. Sfărâmarea lui Muktar Pașa la Verbița (Vrbica), bătălie în care au căzut mai mulți pași și s-au luat muniții, stindarde și prizonieri, retragerile maiestre ale Voievodului, care căuta prin ele a atrage pe turci de pe șes la locuri muntoase unde ei să nu fie în stare a dezvolta armată, o tactică asemănătoare cu cea a domnilor noștri vechi, sunt atâtea semne că muntenegrinii pricep mai bine lupta cu mulțimea covârșitoare a turcilor decât sârbii.

[28 iulie 1876]

De mai multă vreme diplomația rusească caută a se înțelege cu cea engleză asupra modului pacificării Orientului și asupra încheierei păcii și a consecuențelor ei. Astfel principele Gorciacof să fi însărcinat pe ambasadorul din Londra, d. Șuvalof, de a face propuneri cari să dovedească că Rusia nu dorește decât restabilirea liniștei și ameliorarea poziției creștinilor din Orient.

Se zice că propunerile făcute au cam următorul cuprins. Pentru a realiza reformele propuse prin memoriul contelui Andrassy, să i se deie Porții concursul Europei și anume în provinții cu populație mixtă să se trimeată comisii mixte, compuse din reprezentanți ai Porții și împuterniciți ai statelor europene. Dacă Anglia se învoiește cu această propunere, atuncea puterile în acord comun ar avea să stătorească competența acestor comisii. Cabinetul englez n-a răspuns îndată la această invitare, se vede că temându-se ca răspunsul său să nu-i mărginească libertatea de acțiune față cu mulțimea de probabilități a Cestiunei Orientului. Sultanul Murad e încă tot bolnav, deși se sperează ca boala sa e cronică și nu va avea urmare letală. Pentru a se feri de orice iritație ce ar putea deveni periculoasă în starea de estremă nervozitate în care se află, el nu primește pe nici un ambasador străin și chiar conferirea cu miniștrii săi e redusă la minimul posibil.

CORESPONDENȚĂ INTIMĂ

[Articol cu paternitate incertă]

[28 iulie 1876]

D-na Cornu, sora de lapte și amică intimă a lui Napoleon al III, murind de curând, a dăruit corespondența pe care a ținut-o cu înaltul său amic bibliotecei naționale din Paris. Corespondența începe într-o vreme în care prințul Ludovic nu avea decât zece ani, iar cea din urmă scrisoare e datată cu două luni înaintea morții împăratului. Prin testament d-na Cornu dispune ca aceste hârtii să se publice abia în anul 1885, din care cauză ele au și fost puse sub sigil; iar cu îngrijirea publicării testatoarea însărcinează pe d. Renan sau, întâmplându-se ca acesta să fie mort la 1885, publicarea o va face d. Duruy.

[30 iulie 1876]

Stagnațiunea mișcărilor pe care-o anunțasem în n-rul trecut a fost reală în partea turcilor, aparentă din partea sârbilor. Acești din urmă, convinși că lupta cu mulțimea și apărarea unor puncte a căror importanță nu valorează sacrificiile de vieți a unei asemenea apărări, au părăsit fără zgomot pozițiile lor atât la Kniazevaț cât și la Zaițar. Astfel un corp de observație turcesc trimis la Grlian au ajuns fără supărare la Zaițar, unde a băgat de samă că Leșianin părăsise preste noapte cu trupele sale Zaițarul și că e în plină retragere către Paracin; deci Osman Pașa să fi ocupat Zaițarul. — La Kniazevaț colonelul Horvatovic au apărat mai multe zile locul și, deși a cerut într-una ajutori de la Cernaieff, totuși nu i s-a dat, încât a fost silit să înceapă asemenea o retragere liniștită și fără luptă. Turcii luând Kniazevațul au aprins și risipit atât orașul cât și satele de amândouă părțile râului Timoc.

Armata turcească de pe Timok comandată de Osman Pașa e compusă în acest moment din 1) corpul de la Isvor și Adlie care, împreună cu garnizoanele din Vidin și Belgradcik, are 40.000 oameni și 13 baterii. 2) Corpul lui Ahmed-Ejub Pașa care stătuse în fața Kniazavațului. Acest corp e compus din divizia Hussein-Hami Pașa cu brigadele Hafur Pașa, de 8 batalioane și 2 baterii, și Șerif Pașa cu 6 batalioane și 1 baterie; divizia Husein-Lavri Pașa cu brigadele Kifad Pașa cu 7 batalioane și o baterie, Aziz Pașa cu 6 batalioane și o baterie și c-o rezervă de 6 baterii; în fine divizia Suleiman Pașa cu brigadele Hasan și Selami Pașa, fiecare cu câte 6 batalioane și 1 baterie și încă o brigadă (vacantă) cu 5 batalioane și o baterie în total corpul Ahmid-Eiub are 45 batalioane, 14 baterii și 13 regimente de cavalerie. Deci cu acest întreg corp a avut a face colonelul Horvatovici.

INFLUENȚA AUSTRIACĂ ASUPRA ROMÂNILOR DIN PRINCIPATE

[31 iulie 1876]

Influența aceasta, fiind mai cu samă actuală, are dezavantajul de a nu sta înaintea noastră ca un șir de fapte complinite, ca ceva rotunzit, ci ne înconjură din toate părțile, trăim sub presiunea ei, e asemenea unui demon din povești pe care îl zărești oriîncotro te-ai întoarce, din care cauză începe a ți se năzări și acolo unde nu e. Pentru a cunoaște mai bine raportul în care aceste două elemente, cel românesc și cel austriac, au trebuit să intre, vom trebui să le caracterizăm asemene unui chimist și să stabilim proporția puterilor în joc, avantajele unuia din elemente, dezavantajul celuilalt. Ce vedem dar la cea întâi privire? Pe de-o parte un stat mare, având razimul său spiritual în culta Germanie, stăpânind sub un sceptru popoare foarte deosebite, nemulțămite cu supremația a două elemente numeric mici, un stat căruia îi lipsește condiția principală a unui stat, unitatea națională, și cu toate acestea are justiția și administrația cum se cade, negoț, industrie, ba chiar o mișcare științifică destul de însemnată. Pe de altă parte întâlnim un popor mic a cărui populație agricolă, a cărui inteligență consistă dintr-un element omogen, dar a cărui funcții vitale sunt în mare parte împlinite de străini. În adevăr, negoțul de import și export, cel din lăuntrul țării, drumuri de fier, manufactură, c-un cuvânt circulația sângelui social e împlinită de străini, și dacă întrebăm care element parazit au intrat cu sistemul său de arterii în organismul vieții noastre naționale, vom trebui să răspundem: în cea mai mare parte cel austriecesc.

În ce consistă deci puterea Austriei, căreia îi lipsește înăuntrul său unitatea voinței? Ce lipește elementele sale, vecinic în discordie, încât acestea constituiesc o putere atât de mare? În privirea aceasta vom trebui să consultăm istoria. Imperiul roman în decadență dedese naștere unei religii cosmopolite care continua oarecum cultura și ideile antice, deși sub o formă foarte modificată. Aceasta era religia creștină, mai cu samă ramura catolică. Catolicismul întinsese peste Europa un păinjiniș subțire de idei religioase, ostașul îmbrăcat în fier al Romei vechi se schimbase în miles eclesiae, îmbrăcat în rasă; astfel se formează o putere nevăzută, pretutindeni străină și pretutindeni acasă, care încerca a realiza idealul imperiului universal. Imperiul care se formează sub acest păinjeniș se numește Imperiul roman. Casa domnitoare care se pune mai cu succes în serviciul acestui ideal este Casa de Austria. De la Carol al V se lățise ideea unei monarhii universale a creștinătății, cu moartea lui s-a amânat proiectul, dar familia n-au renunțat la culmea dorită, la răspândirea sfintei monarhii peste Europa întreagă. Înaintea acestui pericol sta Europa la începutul războiului de 30 de ani. Și într-adevăr Casa era în toate condițiile pentru realizarea scopurilor sale. Spania sub Casa de Austria avea la dispoziție țările cele mai bogate ale Europei și ale globului: Lombardia, Țările de Jos, Portugalia și împreună cu aceasta puterea ei comercială, aurul Americei și nemăsuratele mărfuri coloniale ale Indiei asiatice, încât Baco de Verulam esclamă că puterea Spaniei este cea mai mare din lume. Afară de acestea, Spania avea pe atunci cea mai puternică armată, ea ținea numai în Flandra 40 de mii de oameni, în Milan 15.000. Oastea sa număra 120.000 pedeștri și 20.000 călări, o oaste cum toate țările creștine de pe atunci n-ar fi putut-o înjgheba; apoi o flotă urieșască și avere îndestulă spre a o înmulți în orice moment. Linia germană a Casei de Austria intrase în trupul Franței cu Alzasul și Lotaringia, care erau ale împăratului germanic. Franța era împresurată din patru părți, la sud-est cu Italia, la nord-est cu imperiul germanic, la sud cu Lusignan și Burgonia, la nord cu Țările de Jos pân' în Saona. Era strâmtorată și primejduită în grad suprem. În Suedia Casa introdusese intrigi împrotiva lui Gustav Adolf, spre a aduce pe tron linia catolică de Wasa, care domnea în Polonia, căci după ideile vremei aceleia, în care legitimismul era în floare, Gustav Adolf trecea de uzurpator. Spania făcuse planul de a pune mâna pe Marea Baltică, mama tuturor comerțielor, cum se numea pe atuncea, și a prinde rădăcina Olandei, c-un cuvânt painjinișul fin al ideilor religioase se prefăcuse într-o mreajă de fier.

Războiul de 30 de ani au avut drept rezultat sfărâmarea acestei puteri urieșăști.

Richelieu — însăși catolic — încurajează protestantismul în Germania și, împreună cu celelalte puteri amenințate, au sumuțat asupra Casei tot ce se putea sumuța, între alții pe turci și pe voievozii Transilvaniei. Austriei îi trebuiau oameni și în Orient și unul dintr-aceștia au fost Mihai Viteazul, asemenea o jertfă a politicei austriace‡.

Într-adevăr, cine l-a îndemnat pe Mihai Viteazul să se încurce cu turcii, a căror politică țintea la micșurarea Casei de Austria prin susținerea drepturilor principilor Transilvaniei asupra Ungariei? Sanctitatea sa Papa și catolicisimul rege al Spaniei, Filip al II. Liniile amândouă ale Casei se înțelegeau foarte bine. Poate că o îndemnare venită de la Praga ar fi trezit unele bănuieli în inima voievodului românesc, dar una venită de la Madrid — care avea în vedere numai creștinătatea — nu. Se vede că tot din iubirea creștinătății Austria va fi încercat sub Constantin Brâncoveanu să ieie Țara Românească, precum mai târziu au luat Bucovina.

Sfârșim caracterizarea politicei austriace cu unele trăsături generale. Austria există prin discordia popoarelor sale. Pentru a le ține vecinic lipite și vecinic în discordie are nevoie de un element internațional, fără patrie proprie, fără naționalitate, fără limbă, de un element care să fie acasă în Tirol ca și în Boemia, în Galiția ca și-n Transilvania. Acest om pur cosmopolit per excelentiam a fost pentru această ambițioasă Casă preotul catolic. Neavând familie, căci era neînsurat; neavând limbă, căci limba sa era o limbă moartă (cea latină); neavând patrie, căci patria sa este unde-l trimite ecclesia; neavând rege, căci regele său este Pontifex maximus, acest element încerca să unifice Austria prin religie. Pe lângă acest element s-au mai format încă unul, hibrid și stângaci, cu o fizionomie fatală: beamterul anstriecesc. Acesta are o limbă, dar ea consistă din câteva formulare nemțești de concepte, numite Schimmel, adică rable. Dacă i-ai lua unui beamter aceste câteva rable învechite și rău stilizate, el nu mai știe nici o limbă și iată de ce: în casa părințească a vorbit rusește, a studiat într-un gimnaziu unguresc, a trecut la universitatea nemțească și, când își sfârșește învățătura, nu știe nici o limbă cum se cade. C-un cuvânt, Austria, pentru a domni, are nevoie de un ciudat soi de indivizi generis nullius și în secolul al XVI clerul catolic se potrivea cu acest rol, încât austriacul cel mai bun era pe atunci și catolicul cel mai bun. Astăzi însă nu se mai potrivește. Libertatea religioasă, răspândită preste toată Europa, au stabilit foarte mult biserica, iar acești beamteri fiind cu totul netrebnici pentru o sarcină atât de grea, Austria au trebuit să-și caute un alt aliat pentru politica sa, tot fără patrie, fără limbă, fără naționalitate, un element cosmopolit și egoistic, ceea ce drept vorbind este unul și același lucru, căci cosmopolitismul este pretextul de a nu face nimic pentru dezvoltarea unei părți a omenirei, pentru că individul respectiv s-au însărcinat de a nu lucra nimic pentru universul întreg. Afară de aceea acest element e și mai cosmopolit decât cel catolic, de vreme ce e comercial, și chiar chinezul nu va face mare deosebire între mărcile imperiului germanic și livrele sterline, pe când el va privi cu un simțământ de superioritate religia creștină, ce i se va părea o palidă exegeză a moralei lui Lao-tse sau a eticei Vedelor.

Din punct de vedere austriecesc ar fi nedrept însă de a pretinde ca Austria să ne cruțe pe noi. Pentru orice patriot austriecesc e o datorie de a deschide porțile Orientului pentru colonizarea prisosului copiilor săi și desfacerea mărfurilor sale, c-un cuvânt pentru pionirii cucerirei sale. Ar fi absurd din punct de vedere austriecesc de a pretinde ca ea s-o facă aceasta cu arma în mână, când are înainte-i o cale pacinică, nebătătoare la ochi și care nimicește pe contrariu în mod atomistic, atăcând prin agenți economici nu forma statului, ci pe fiecare membru al statului în parte, care nici știe nici voiește să se sustragă de la această influență.

Dar tocmai fiindcă influența austriacă se prezintă ca o țesătură foarte complicată de cauze și efecte, încât fiecare individ din lira noastră trăiește sub presiunea ei, de aceea cu cât ne iubim mai mult patria și poporul nostru, cu atâta vom trebui să ne înarmăm mintea cu o rece nepărtinire și să nu surescităm cugetarea, căci ușor s-ar putea ca să falsificăm vederea acestei călăuze destul de credincioase și să ne agităm cu vehemență prin întuneric, în luptă cu fantasme. Inimă foarte caldă și minte foarte rece se cer de la un patriot chemat să îndrepteze poporul său, și fanatismul iubirei patriei, cel mai aprig fanatism, nu oprește defel ca creierul să rămâie rece și să-și îndrepteze activitatea cu siguranță, să nimicească adevărata cauză a răului și să o stârpească cu statornicie de fier. Precum un medic nu va combate simptomele numai, ci cauza unei boale și va sfătui să se înlătureze mediul în care ea a trebuit să se nască, tot așa vom privi și noi individul naționalității românești în dezvoltarea sa și, comparând pe acesta cu norma legilor fiziologice ale societății, vom arăta de unde a trebuit să se nască neorânduielele duielele în viața economică a poporului, care l-au făcut accesibil unei influențe economice străine.

De aceea să ne întrebăm fără părtinire cum întâlnim pe poporul nostru în istorie din momentul în care ea devine mai străvezie, adică de pe la începutul secolului al 14. Îl găsim totdeauna dezbinat înlăuntrul, dezbinat în politica sa față cu vecinii.

O teorie filozofică a istoriei nu ne pare de prisos aicea. Popoarele nu sânt producte ale inteligenței, ci ale naturei, — aceasta trebuie stabilit. În începutul dezvoltării lor ele au nevoie de un punct stabil împrejurul căruia să se cristalizeze lucrarea lor comună, statul lor, precum roiul are nevoie de o matcă. Dacă albinele ar avea jurnale, acestea ar fi foarte legitimiste. Când mersul liniștit și regulat al afacerilor este lovit în centrul, în regulatorul său, treaba nu poate merge bine. Și cu toate aceste noi românii de sute de ani n-am avut altă plăcere mai mare decât a ne răsturna principii.

Alături cu această teorie fundamentală, despre stat ca așezământ al naturei și nu al rațiunii, vom trebui să-l caracterizăm răpede.

1) Istoria dinlăuntru a popoarelor este o luptă între ideea statului și individualism. Ce este individualismul? Fiecare ființă organică e pentru sine lucrul principal, semenul său lucru secundar. Dorințele și aspirațiile oricărui individ omenesc sunt nemărginite, încât funcțiunea principală a vieței, a inimei sale este nu realizarea unei dorinți, ci dorința, voința ca atare. De acolo proverbul: toată lumea să piară, numai Manea să trăiască. Acest element e și periculos și folositor. Periculos, dacă o putere mai mare nu-i pune margini; folositor, dacă în margini legiuite el caută a-și realiza prin muncă aspirațiile sale și, precum soarele este tatăl luminei și al umbrei, tot așa individualismul este tatăl înflorirei și al decăderei, justiției și a injustiției, binelui și răului.

Față cu această iluzie a inteligenței și a inimei individuale, care e cauza că om pe om se esploatează, om pe om se nimicește, față cu acest bellum omnium contra omnes, un ochi mai limpede zice: Stăi! Nimicind pe vecinul tău, tu lovești în tine, căci puterile care esploatează natura brută s-au împuținat, tu ești mai sărac cu o sumă oarecare de puteri. Deci vecinul să trăiască. El produce grâu, el are trebuință de mine, eu de el, nimicirea sa ar fi o pierdere vădită pentru mine, care nu mă pot ocupa cu toate celea. Va să zică interesele individuale sunt armonizabile. Iată dar ideea statului: ideea armoniei intereselor. Dar producătorii de grâu au o țintă comună, interese comune, iată clasa; identitatea de interese naște o identitate de păreri: iată principiile; se cere realizarea acestor păreri în stat: iată partida. Tot așa fac breslașii. Formează o clasă, au principii, sunt o partidă în locul individualismului personal vine cel de clasă. Pentru a-și asigura cercul de esploatare ele încremenesc câteodată: iată castele. Nimic nu va schimba natura societății. Ea va rămânea un bellum omnium contra omnes, sub orice formă pacinică s-ar prezenta. Puterile în luptă se comasează, în locul indivizilor avem clase, forme superioare a aceluiaș princip, carile se luptă pentru supremație.

Statul însă, ca o formă și mai înaltă a aceluiași princip, nu vede în clase indivizi deosebiți, ci un complex de organe sociale, un individ: națiunea. Toate clasele sunt înaintea sa egal de importante, menirea sa este de a stabili armonia între ele, de a opri ca una să nu fie esploatată prea mult prin alta, căci toate trăiesc și înfloresc una de la alta și pieirea uneia condiționează pieirea mai curândă sau mai târzie a celeilalte.

2) Statul mai are și un scop moral. Drept va rămânea totdeauna că societatea există prin esploatarea unei clase prin alta — afară de clasa, după părerea noastră cea mai importantă, care esploatează de-a dreptul natura, care produce materiile brute. Deci pe lângă aceea că statul va îngriji ca această clasă, acești hamali ai omenirei să stea cât se poate de bine, el va căuta a deprinde și clasele superioare la o muncă folositoare, care să compenseze pe deplin sacrificiile celor inferioare. De aceea el va fi, prin o aspră organizare, contra semidoctismului, contra spoielei, contra tendinței egoistice a acestor clase de a câștiga mult prin muncă puțină, de a nu se întreba în socoteala cui trăiesc.

Deci societatea e câmpul schimbărilor vecinice, a luptelor pentru existență și supremație, un bellum omnium contra omnes, statul este regulatorul acestei lupte, el oprește ca aceste puteri egal de folositoare să nu se nimicească una pe alta. Societatea e mișcarea, statul stabilitatea.

De aceea, pentru ca lupta să poată fi purtată în margini, trebuiește o familie ale cărei interese să fie acelea ale armoniei societății, care să fie bogată când toate clasele sunt bogate, puternică când toate sunt puternice. Aceasta e dinastia — monarhul. Tot pentru că individualismul este principiul vital al naturei omenești, preferăm în privirea moștenirei legea salică și nu maioratul.

Cu totul opus acestei serii de idei este republicanismul. Nu vorbim de republicanismul în sens diplomatic, ci în sens social. Republica este orice stat în care o partidă, reprezentanta unei sau mai multor clase (însă nu a tuturor), poate să ajungă la stăpânire. Aceste republice le împart în antice și moderne. Republicile antice se bazează pe supremația claselor în forma de caste, republica modernă se bazează pe supremația acelorași clase în formă movibilă. Deci Anglia, Franța, Italia, Austria, România sunt astăzi republice în sens modern; Grecia, Roma, Egipetul, Polonia, Germania veche, Olanda veche erau republice în sens antic. Ele există sau prin esploatarea neomenoasă a unei clase prin alta, sau prin esploatarea sclavilor și a țăranilor robiți (cele antice), sau prin esploatarea unei țări prin altele, adese prin toate la un loc. Anglia esploatează India, Franța pe toți iubitorii de lux din lume, Veneția și Olanda în evul mediu erau ca Franța astăzi, Grecia și Roma trăiau prin sclavi, Polonia, Ungaria, Germania și Franția veche prin esploatarea neomenoasă a țăranilor, c-un cuvânt oriunde bună-starea unuia se traduce în apăsarea directă sau indirectă a unui altuia. O escepție par a forma Svițera și Statele Unite, dar par numai. Elveția trăiește prin esport industrial și prin toți indivizii câți aleargă ca să cheltuiască sudoarea fabricei și a țăranilor pe privirea dealurilor. America, pentru că clasa desmoșteniților găsește o avere neîmpărțită pe care și-o împarte, preriile. S-o vedem când s-or împlea.

De aceea se vor vedea în toată omenirea două mari serii de idei, două tabere, aceea a individualismului, sistemul liberal, și aceea a armoniei intereselor, a statului ca o unitate absolută, a monarhiei juridice‡. Libertatea e libertatea de a esploata, egalitatea e egalitatea de a deveni tiran ca și vecinul meu, fraternitatea — un moft ilustrat prin guilotină.

Să cercetăm în zigzac ideea libertății. Cetățenii germani și poloni (o castă) cereau regelui libertate, adică libertatea de a-și dezbrăca țăranii și de-ai spânzura după plac. Olanda cerea pentru comerțul său libertate. Hugo Grotius scrie un compendiu: liberum mare. Englejii răspund: ne iertați — mare clausum. De la bilul maritim datează înflorirea Angliei. Cetățenii franceji (caste) strigau sub Richelieu libertate, adică o sumă de drepturi și privilegii toate pe spatele țăranului.

Să venim la republicele române care, ca și cele antice, trăiau prin exploatarea sclavilor și a țăranilor, unde Domnul era cu mâinele legate și cel întâi între egali — primus inter pares — unde o clasă stăpânea totul. Vodă, adică statul, putea să zică da, Hâncu zicea ba și pe-a lui Hâncu rămânea. Să vedem cum libertatea, când nu pornește din armonia intereselor, ci din individualism, nimicește clasele sociale și în urmă și statul; cum, prin înmulțirea neamului lui Hâncu, influența economică a Austriei devine destructivă și cum sub ea abia Hâncul își deschide ochii, se sparie de câte vede și nu știe de unde vin relele, nu știe că vin din ba al lui.

De aceea să privim împrejurimile în care s-au dezvoltat românii, ca să pricepem și mai bine organizarea lor putredă de stat. Noi am trăit sub influența dreptului public a unui popor republican, în sensul antic al cuvântului — respublica Poloniae. Cetățenii acestui stat erau egali; fiecare din ei era statul polon în persoană. Cel din urmă șleahțiț care striga în parlament: nie poswoliam Panie, nimicea hotărârea corpului legiuitor. Nisipul pustiilor nu poate avea mai mare nestatornicie decât soarta acestei nefericite și totuși nobile nații. Puterea supremă a statului sau, bine zis, scaunul celui întâi dintre egali era mărul de ceartă între cei influenți. Regalitatea electivă i-a omorât politicește; aceasta și escesul libertății individuale. Dar a fi cetățan polon era un privilegiu. Cei mai mulți locuitori — misera plebs contribuens — nu însemnau nimic. Poporul era sclavul unui milion de cetățeni poloni.

Acest drept public polon avea mari farmece pentru clasele puternice din țările învecinate. În Prusia boierii începuseră a vorbi leșește de dragul instituțiilor polone, dar Marele Elector îi învață minte, lărgind dreptul breslelor și regulând starea țăranilor. În Suedia boierii vor tot aceste lucruri, încât Casa nefericită a regilor, dotată c-o energie și cu calități rare în istorie, nefiind în stare să înfrâneze aceste elemente de disoluțiune, le adună sub steag și declară război la toată lumea; o campanie care se sfârșește cu risipirea oștirilor lui Carol al XII până în țările noastre, unde avem de la oamenii lui două zidiri: turnul Metropoliei din Suceava și turnul Colțea din București. C-un cuvânt acele instituții găsesc pretutindene trecere, unde pot numai.

În așa dese relații cu acești vecini, dreptul lor public nu putea să rămâie fără înrâurire asupra noastră. Mai întâi nefericita de domnie electivă. Acest drept, atât de lăudat de cătră mai toți publiciștii noștri, nu este nimic mai puțin decât vrednic de laudă. Domnia scurtă a lui Dragoș ne inspiră mari îndoieli asupra sorții acelui voievod. După el urmează 6 domni în răstimp de 50 de ani, pentru fiecare media de 8 ani — puțin pentru o țară care începe.

Cu secolul al XV începe în sfârșit o domnie lungă și liniștită — a lui Alexandru cel Bun. Aici se văd rezultatele stabilității. În 33 de ani el organizează țara bisericește și politicește și moare având o singură nenorocire: are doi fii în loc de unul. Vin războaiele dintre frați, apoi dintre veri, pagini încurcate ale istoriei noastre, din care numai un lucru se vede clar, că unii ajungeau la tron cu ajutorul ungurilor, ceilalți cu al polonilor. Țara se deschide influențelor străine. În aceste turburări trece vremea, până la suirea pe tron a lui Ștefan cel Mare, uzurpator și el, dar mai norocit decât ceilalți. De la 1459 la 1504 se văd din nou efectele stabilității. A fost domnia cea mai glorioasă a Moldovei. El nimicește influințele de dinafară cu sabia și cu isteția. Și cu toate aceste se știe din relațiile medicului venețian că, cu toată gloria și lunga sa domnie, Ștefan a trebuit să asigure prin călău urmarea fiului său pe tron. Cu venirea lui Ștefan cel Tânăr pare a fi prins oarecare slabe rădăcini legitimismul luminatei roade de Mușatin. Însă acesta moare otrăvit de chiar Doamna sa, înțeleasă cu boierii. După el vine Petru (linie neligitimă), acesta domnește în două rânduri și are multe rivalități de învins. Fiul său Ilie se turcește. Ștefan e ucis de boieri sub corturile de la Țuțora și din vița Mușăteștilor nu rămâne decât domnița Ruxanda. Urme de legitimism par a fi fost rămas și atunci, căci cel care ia mâna domniței o ia împreună cu tronul — Alexandru Lăpușneanu. De la stingerea progeniturei bărbătești a neamului domnesc, de la stingerea matcei în roiul Moldovei datează căderea Moldovei. Domnii pe care îi alege întâmplarea și intriga mor mai toți de moarte nefirească, boierii sunt toți aspiranți la un tron pe care nu mai ședea unsul lui Dumnezeu, și astfel se urmează repede unul după altul când printr-o influență străină când prin alta. Țara devine vatra deschisă a influințelor străine. Despot Vodă ucis cu buzduganul, Lăpușneanu otrăvit cu sila, Bogdan Vodă gonit la Moscva, Ioan Vodă ucis de turci, Petru Șchiopul ca vai de sufletul lui, Aron Vodă moare în temniță, Răzvan în țeapă; încercarea Movileștilor de a fonda o dinastie se sparge prin luptele între fiii lor ș.a.m.d., și aproape toți sfârșesc rău. Paralelogramul de puteri naționale pierduse punctul comun de activitate, aceasta nu avea un sâmbure stabil împrejurul căruia să se cristalizeze.

O soartă mai fericită, însă totuși foarte asemănătoare cu aceea a Moldovei, are Țara Românească. Acolo se statornicește dinastia Basarabilor și ajunge repede la o culme de la care — prin o întâmplare analogă cu cea din Moldova — intră discordia în roiul de albine vorbitoare. Într-adevăr, după Tugomir Basarab — a cărui începătură se pierde în noaptea unei istorii străfulgerate din când în când de numele banilor Basarabi — urmează Alexandru, care bate pe regele Carol Robert, apoi Vladislav, care întinde repede marginile țării. La 1360 el e voievod al Țării Românești, la 1365 ban de Severin, la 1368 duce de Făgăraș. Urmează Radu Negru, care bate pe Ludovic cel Mare, regele Ungariei, și câștigă deplina autonomie a țării sale. El lasă doi fii: Dan și Mircea. Dan I e renumit prin războaiele sale, purtate precum se vede de frate-său Mircea. Mircea I se suie pe tron la 1383 și domnește până la 1418, adica 35 de ani. Iată și aici efectele stabilității: domnia cea mai glorioasă și întinderea teritoriului cea mai mare. Mircea e voievod al Ungro-Vlahiei, ban de Severin, duce de Făgăraș și Amlaș, stăpânitor amânduror țărmilor Dunării până la Marea Neagră, domn al cetății Durostor și al țărilor tartarice.

De la moartea sa începe discordia în Casa Basarabilor. Fiul său legitim Mihai moare după 2 ani, urmat de Dan al II-lea, fiul lui Dan I. Dar Mircea mai avea un fiu nelegitim, Vlad poreclit Dracul. Acesta devine părintele liniei Drăculeștilor. De aici istoria Țărei Românești decurge asemănător cu cea a Moldovei prin luptele continue între Dănulești, descendenți legitimi ai lui Dan I, și Drăculești, descendenți ilegitimi ai lui Mircea I. După vremi pline de împărechieri, Basarabii sunt stinși prin sabie, în urma intrigelor unei nouă linii primite în sânul lor, și anume Cantacuzin Basarab.

După Dim. Cantemir în Moldova și puțin după căderea Basarabilor în Țara Românească vine domnia fanarioților. Influința acestora fiind obiectul unui studiu deosebit puțin vom spune despre ea. Formele bizantine vin în locul celor vechi, caracterele trufașe ale aristocrației devin servile. Discordia dinlăuntru, lipsa unor dinastii constante au transformat țara aproape în pașalâc.

Sub domnii fanarioți, care erau trimiși pe un timp anumit și care aveau numai titlul de domn și pomenirea în biserici, nicidecum însă consistența monarhică, puterea centrală a statului e curat nominală. Chiar dacă unul dintre ei cerca a fi altceva decât ceea ce era în împrejurările date, viața și averea îi erau în pericol. Dările grele, pentru care nu i se da națiunei nici o compensare, erau dări pentru îmbogățirea personală și repede a acestor oameni, care trebuiau să se folosească de scurta durată a domniei lor; armata nu mai exista de fel. Moldova pierde două provincii. Pierde vatra așezării ei, stupul de unde au pornit roiurile care au împoporat Țara de Jos, mormintele domnilor, vechea sa capitală, Mitropolia sa veche. Moldovenii au avut nenorocirea de a vedea înstrăinat pământul lor cel mai scump, și nu prin război — prin vânzare. Într-adevăr se împărțise Polonia, și o țară care trăise în atâtea asemănări cu ea trebuia să aibă și soarta ei. Totuși trebuie să constatăm că nici un moldovan n-a putut fi mituit dă influența morală a Austriei și că domnul a plătit cu capul protestarea sa.

Cu căderea Poloniei și luarea Bucovinei se începe o nouă epocă a influenței austriace: cea care atingea politica esterioară a statelor românești, care se schimbase întru atât, întru cât aceste țări nu mai însemnau nimic politicește și erau susținute de Rusia și Turcia. Ca să revenim la vorba pronunțată de mai multe ori în acest studiu: statele demprejurul nostru care aveau o monarhie stabilă s-au cristalizat împrejurul acesteia și au devenit uriașe; țările române, în care acest punct central lipsește, se închircesc, pierd puterea lor fizică, armata, pierd guvernul lor național. Cum se schimbase fața lucrurilor împrejurul României! Polonia căzuse, în locul ei venise Rusia; Transilvania, cu domnia electivă, căzuse în mâinile Austriei, ungurii erau supuși, Turcia începuse a slăbi, România, care moștenise de la poloni nestabilitatea, nu mai avea nimic de pierdut decât doar ficțiunea unei espresii geografice, o schemă pentru însemnarea unei adunături de oameni fără legi și fără cultură. În Moldova în special boerimea nu mai semăna de fel cu Nistor și Grigorie Urechi, cu Miron Costin; limba națională e într-o vădită decadență alăturată cu frumoasa și spornica limbă a cronicarilor.

Țara nu mai este decât o moșie mare, administrată în felul unei moșii, un complex de latifundii în care dreptul privat e drept public, moștenirea averii teritoriale moștenirea puterei în stat. Pentru că nu există moștenirea primogenitului și fiindcă boierii simțeau că în mărimea proprietății teritoriale consistă puterea lor, se introdusese un fel de silnică ereditate. O parte din copii se călugăreau cu de-a sila, unul sau doi moșteneau numele și averea. Din domnia unei singure clase rezultă lipsa totală de drept pentru clasa de mijloc. Erau meserii, erau bresle cu stărostiile lor, dar aceste clase de oameni, adese știutori de carte, nu aveau drepturi.

Să facem oarecum o sumă a acestei stări de lucruri și să vedem cum se dezvoltă din ea suma de astăzi. Ce era în țară la 1820?

Boierii mari.

Boierii mici slujbași.

Țăranii iobagi, cari stau sub ocrotirea acestora, fiind oamenii lor.

Clerul laic și monastic.

Aceștia nu stăteau sub autoritatea statului. Erau clase ale evului mediu, administrate de ele înșile. Boierul era aproape autocrat pe moșia sa. Numai în grave cazuri penale — și nici atunci nu tocmai — intervenea justiția statului.

Cine rămânea să fie administrat de stat? Două elemente neatârnate: 1) răzășul, 2) negustorul și breslele.

Deci vedem că existau două clase neatârnate, una țărănească, ieșită din războinicii împroprietăriți, alta burgheză. Aceștia nu erau oamenii nimănui. Istoria celor din urmă 50 de ani, pe care mulți o numesc a regenerării naționale, mai cu drept cuvânt s-ar putea numi istoria nimicirii răzeșilor și breslașilor. Nimicindu-se însă talpa țării, era neapărat ca și stâlpii să cadă. Au căzut și boierii. O clasă este într-un popor un factor al armoniei societății, de aceea rău este c-au căzut răzășii, rău c-au căzut breslele, rău c-au căzut boierii. Căci se vor vedea urmările. Se va vedea cum influențele străine găsesc în falangele naționale goluri din ce în ce mai simțitoare, cum funcțiile vieții economice degenerează, cum arterii străine intră în corpul nostru social, cum dispar clasele pozitive ale Moldovei, om cu om, clasă cu clasă, cum pâmântul românesc devine un teren de esploatare pentru industria străină și proletariatul indigen.

Cu o minimă putere a statului, poliția, administrația și dreptatea trebuiau să fie într-o stare de plâns. Ispravnicul, care era totul într-un județ, avea de administrat pe negustorii și breslașii din țară, cei străini aveau pretutindene consulatele lor — stărostiile lor — asupra cărora statul român n-avea nici o putere. Acești ispravnici, neștiutori de carte, servind fără plată, erau sub domnii fanarioți oameni fără nici o însemnătate, a căror apucături administrative aveau o singură țintă: stoarcere de bani. Falanga, pedeapsă polițienească pentru greșeli mici, se putea răscumpăra cu câțiva galbeni de la acești ispravnici, iar opoziția contra acestor pedepse nedrepte și barbare nu era nicăiri. Deci clasa de mijloc avea numai două căi de scăpare: sau să se facă supuși austriecești, să-și puie pe casă pajura cu două capete, sau să intre în clasa blagorodnicilor spre a deveni însăși ciocan, sau în sfârșit să intre în slujba unui boier mare și să sufere mai bine palmele cucoanelor decât falanga aplicată de cutare aprod. Mulți din cei neînsemnați se fac sudiți, mulți se fac de casa cutărui sau cutăruia, mulți în sfârșit caută prin bani și stăruințe să ajungă la sfântul privilegiu. Se naște o mișcare nesănătoasă în societate, nu bazată pe muncă, ci pe privilegiu. Pe când comerciantul din Lipsca căuta să-și adaogă milioanele, ciubotarul din Germania să-și înmulțească mușterii, negustorul și ciubotarul românesc caută să devie boier. Dacă cu această boierie ar fi fost combinată arta războiului, ca în evul mediu, de sigur că cavalerii cotului și ai calupului ș-ar fi exercitat mai departe pacinica și mult folositoarea lor meserie, dar nefiind asemenea datorii, ci numai drepturi comode, boieria mică sau mare trebuia să fie un obiect de invidiat, pe lânga acestea cavalerismul devenise ieften în Moldova. În genere toată societatea secolului al XVI și al XVII se poate caracteriza scurt: Datoria se preface în drept. Noi la începutul veacului acestuia am fost încă în veacul al XVII. Datoria de a fi slujbaș al țării — o datorie foarte grea și periculoasă sub domniile vechi — devine un drept de a sluji țara, dacă vrea ea sau dacă nu vrea. Și acești îndreptățiți de a o sluji se înmulțesc din zi în zi, căci toate izvoarele de puteri ale societății curg spre un singur punct, spre acest privilegiu, părăsind vechea și neatârnata lor albie. Negustorul vrea să fie boier, țăranul — fecior boieresc, boierul mic — boier mare, boierul mare — domn. Și boierii mici cum se formează? Prin meritele personale ce le au pentru stăpânii lor, nu prin slujbe făcute țării. Camerdinerii, comișii de la grajduri, vechilii de moșii, vătajii, se boieresc toți și au o progenitură foarte bogată. Această progenitură umple cancelariile și aleargă la fiecare suplicant ca să-i toarne cenușă sau năsip pe hârtie. Mulți de acei care au început astfel cariera încarcă astăzi casa pensiunilor, care într-un rând își suspendase plățile. Dar prin această grămădire la porțile privilegiilor și ale slujbelor rămân goluri economice pe care le umple un element străin — evreii. Unde bacalul boierit și-au închis dugheana, și-au deschis-o evreul, unde fiul blănarului s-au făcut cinovnic, blănarul evreu și-au deschis dugheană, unde ciubotarul român s-au făcut custode al urbei — adică paznic de noapte — acolo evreul ș-au deschis ciubotărie.

Pe când în statele vecine domnea un binefăcător absolutism, care deprindea popoarele la o muncă regulată, la noi Vodă era cu mânile legate, temându-se vecinic de plângeri la Poartă și de răsturnare. Să vorbim drept — se poate pretinde de la un om să fie mai mult decât om? Când domnul nu e pus afară de orice controversă, ce devine el decât o simplă persoană care își căuta de interesele sale. Într-o țară unde fiecine zice: „chacun pour soi“ și „apres moi le déluge“ — ce să zică domnul decât tot atâta… Și pe când puterea statului român scădea — se urca ce? — puterea consulatelor. Casa unui consul devenise o adevărată cetate.

De aici înainte într-o societate a nestabilității se va vedea cum orice lege organică a țării introduce elemente de nestabilitate. Regulamentul organic, mult lăudat și cu drept cuvânt pentru unele părți ale sale, cuprinde o mică dispoziție, nebăgată în samă și totuși destructivă; boierul are voia de-a alunga oricând de pe moșiile sale și din vatra strămoșească pe țăranul iobag. Invaziile rusești aduc jocul de cărți. Într-o societate în care munca ar fi fost lucrul principal jocul de cărți n-ar fi fost nimic — într-o societate de privilegiați, fără nici o treabă, care căuta să-și omoare vremea, jocul de cărți a trebuit să fie destructiv — un element de nestabilitate în averea oamenilor.

După ocupația rusască vine un domn foarte inteligent, cu un rar simț istoric, dar care, pus în această societate nestabilă ca năsipul pustiilor, caută să-și asigure poziția personală. În locul boerilor mari, care-i cereau scaunul, el deschide o poartă mare boierilor mici, foștilor comiși, foștilor vătaji de moșie sau fiilor lor. Grămădirea la porțile privilegiului devine din ce în ce mai mare, aspiranții la posturi se înmulțesc într-una — oamenii care nu știau decât arta scrierii și a cetirii, pe care în țările civilizate le știe fiecine, acești oameni se înmulțesc pe zi ce merge, cancelariile gem de practicanți fără plată, și în schimbul vechei clase boierești avem o nouă clasă, care n-o compensează de fel pe cea veche, clasa scribilor.

Această clasă se îmflă rânduri, rânduri, recrutându-și membrii din fiii clerului laic, din slugile foștilor boieri și fiii acestor slugi, din negustorii retrași și din fiii acestor negustori, mișcarea merge crescând, clasa de mijloc a pierit, ea s-a schimbat într-o clasă de proletari ai condeiului, fără nici o însemnătate pozitivă în stat, fără nici o însemnătate pentru nație, o clasă de turburători de meserie.

Tot în această vreme se exterminează prin procese nedrepte clasa răzășească, tot în această vreme răzeșiile vechi devin moșii de privilegiați mici și, pe când un boier care avea 10.000 de fălci apăsa foarte ușor asupra supușilor săi, unul care are 300 apasă foarte greu asupra satului. Desfacerea parțială a latifundiilor înmulțește numărul clasei feodale, apăsarea devine atomistică, țăranul începe a sărăci și a da înapoi. Aceasta merge crescând și disoluțiunea claselor pozitive crește, crește — crește și azi.

E greu de a espune o idee fundamentală cu ramificațiile ei așa încât să deie un tablou unitar. Ideea există toată implicită în cap, dar spre a o espune ne servim de cuvinte, de șiruri ce au început, au un sfârșit. De aceea voi ilustra prin fapte aceste teorii.

Un boier poseda — e indiferent unde, destul că era boier românesc — 250.000 de fălci într-un hotar. Era un om de un caracter rău — zgârcit, răpitor, ambițios fără margini. Dar era un om. Ce simțeau țăranii cum este boierul? Țăranii săi erau bogați, căci apăsarea unuia numai, împărțită asupra unei mase atât de mari de pământ și de oameni, era aproape nesimțită. El a murit, pământurile s-au dus în bucăți prin procese și moșteniri. Nici unul din urmași n-a fi avut caracterul aprig al boierului nostru și cu toate astea supușii lui au dus-o mai rău sub moștenitori decât sub el. În locul unui subiect erau acum mai multe subiecte, cu aceleași trebuințe, cu aceleași cheltuieli și cu mai mică avere.

Un mic bulgăr de omăt căzând din vârful unui munte se face din ce în ce mai mare, rupe cu el copacii codrilor, strică ogoarele, astupă un sat. Un mic sâmbure greșit în organizația societății, în viața economică crește și îngroapă o națiune. Ne mirăm cu toții de mulțimea crâșmelor în țara noastră, de mulțimea jidanilor, cauza e mulțimea rachiului, mulțimea velnițelor, dar oare această mulțime de unde vine? Sub domnia turcească a existat micul sâmbure, o dispoziție de export. Exportul grânelor era oprit. Prin urmare grânele neconsumate trebuiau prefăcute în obiect exportabil — în vite. S-au combinat lucrurile. Velnița consuma prisosul și da hrană vitelor. Velnița producea rachiu, rachiul trebuia consumat și era mult. S-au făcut multe crâșme. Pentru acestea trebuiau crâșmari. S-au adus mulți evrei și proprietarul impunea fiecărui din supușii săi de a lua atâta rachiu pe an, unde plăți pentru muncă se făceau în rachiu. S-a introdus exportul într-adevăr, însă velnițele au rămas; în locul grânelor s-au luat cartofii, căci rachiul devenise o trebuință și această trebuință cerea împlinire. Care a fost rezultatele ei? O populație nesănătoasă, fără energie de caracter, fără energie economică, care își vinde munca pe băutură, o populație în care mortalitatea crește în mod înspăimântător, iar sudoarea mânelor ei se capitalizează în mânile unui dement fără patrie, fără limbă, fără naționalitate… Nu e de mirat că influența austriacă e mare.

Să comparăm acum suma puterilor sociale de astăzi cu suma puterilor sociale de sub patriarhalul prisăcariu Ioan Sandul Sturza Voievod.

Boierii mari, proprietari de latifundii, care-și cruțau populația în mod instinctiv.

Boierii mici slujbași.

Breslele târgoveților cu stărostiile lor.

Răzeșii, țărani liberi.

Iobagii, țărani supuși, c-un drept asupra unei părți de pământ.

Să ne închipuim că prisăcariul ar fi fost din dinastia Mușateștilor, necontestat de nimeni. La influențele secolului al XIX el n-ar fi rezistat. Un drept civil venit mai târziu ar fi dat o viață în stat clasei de mijloc, acelaș drept asigura proprietatea răzeșilor. Mitropolitul ar fi asigurat o dezvoltare clerului laic, având și cele trebuincioase pentru aceasta. Dreptul civil și-ar fi creat o clasă de amploiați, dar acești amploiați ar fi fost stabili, căci numai unde Vodă se perândează, se mănâncă și pita lui Vodă pe rând. Negustorul ar fi rămas negustor, meseriașul meseriaș, nu s-ar fi născut goluri economice atât de simțite. În sfârșit în a.D. 1860 ar fi venit Ioan Sandul al III posito. Sub ce împrejurări! Firmele de pe ulița mare ar fi românești. Se deschid camerele, se votează legea împroprietăririi. Atunci s-ar fi făcut într-adevăr vuiet mult, dar se spărgea de stânca maiestății. S-ar fi plătit pământul în 90 de ani și nu în 15, dar nu rămâneau atâtea neplătite ca astăzi. Din școalele poporale ar fi ieșit oameni știutori de carte care rămâneau ce erau și nu se făceau subperceptori de perceptori, căci intrarea între administratori ar fi fost grea într-un corp stabil, care nu se răstoarnă la fiecare schimbare de ministeriu. În sfârșit Ioan Sandul al IV moștenea un stat românesc cu care te-ai fi putut făli. Atunci războiul din 54 ne aducea Basarabia, cel din 59 Bucovina, cel din 66 Transilvania.

Dar acuma cum s-au dezvoltat lucrurile? De toate dezastrele vecinilor noștri noi nu ne-am folosit decât spre a ne răsturna domnii. Vodă, adică statul, era cu mânile legate. Vodă zicea da și Hâncu ba, și neamul lui Hâncu creștea din ce în ce. Cu cât deveneau mai mulți aspiranți la privilegii și posturi, cu atât cereau lărgirea privilegiilor, lărgirea libertății pe contul puterii statului, până ce am ajuns la constituție, care dă într-adevăr tuturor acestor aspiranți și numai acestora, precum voi arăta, o egalitate de drepturi fără datorii și proletarii de scribi au pus mâna pe țările românești.

Fiecare constituție, ca legea fundamentală a unui stat, are drept corelat o clasă mai cu samă, pe care se întemeiază. Corelatul constituțiilor statelor apusene este o clasă de mijloc, bogată, cultă, o clasă de patriciani, de fabricanți, industriași care văd în constituție mijlocul de a-și reprezenta interesele în mod adecuat cu însemnătatea lor, — la noi legea fundamentală nu însemnează decât egalitatea pentru toți scribii de a ajunge la funcțiile cele mai nalte ale statului. De aceea partidele noastre nu le numesc conservatoare sau liberale, ci — oameni cu slujbă: guvernamentali, oameni fără slujbă: opoziție. De acolo vecinica plângere că partidele la noi nu sunt partide de principii, ci de interese personale; și principiile sunt interese — dar interesele unei clase pozitive, clasa pozitivă a proprietății teritoriale, tory conservativ; clasa negustorilor ș-a industrialilor, wygs; clasa lucrătorilor, socialiștii. Unde sunt la noi aceste clase pozitive? Aristocrația istorică — și ea trebuie să fie totdeauna istorică pentru a fi importantă — au dispărut aproape, clasa de mijloc pozitivă nu există, golurile sunt împlinite de străini, clasa țăranilor e prea necultă și, deși singura clasă pozitivă, nimeni n-o pricepe, nimeni n-o reprezentează, nimănui nu-i pasă de ea.

Ne mai rămâne o singură clasă pozitivă, pe al cărui spate trăim cu toții — țăranul român. Să vedem acuma cum ne silim din răsputeri de a o nimici și pe aceasta cum am nimicit pe celelalte și, împreună cu ea, statul și națiunea.

Să nu uităm un lucru — toată activitatea unei societăți omenești e mai mult ori mai puțin o activitate de lux, numai una nu: producerea brută care reprezentează trebuințele fundamentale ale omului. Omul, în starea sa firească, are trebuințe de puține lucruri: mâncarea, locuința, îmbrăcămintea. Aceste pentru existența personală. De aceea o nație trebuie să îngrijească de clasele care produc obiectele ce corespund acestor trebuințe. Românul care mânca limbi de privighetoare se putea hrăni și cu pâne, dar fără aceasta nu putea; el purta purpura, dar îi trebuia postav; locuia în palat, dar îi trebuia casă. Oricât de modificate prin lux ar fi aceste trebuințe, ele sunt în fond aceleași.

Producătorul materiei brute pentru aceste trebuințe este țăranul. De acolo proverbul francez: Pauvre paysan, pauvre pays — pauvre pays, pauvre roy. Aceasta este într-o țară clasa cea mai pozitivă din toate, cea mai conservatoare în limbă, port, obiceiuri, purtătorul istoriei unui popor, nația în înțelesul cel mai adevărat al cuvântului.

Cum am tratat noi pe acești țărani? Am clădit un aparat greoi și netrebnic pe spatele sale, aparat reprezentativ cum îl numim, și care nu-i decât pretextul de a crea din ce în ce în mai multe posturi, plătite tot din punga lui, direct sau indirect. Într-o țară care n-are export industrial țăranul muncește pentru toți: sigur și necontestabil. Dantela de Bruxelles, galonul de pe chipiul generalului, condeiul de fier cu care scriem, chibritul cu care ne aprindem țigara, toate ne vin în schimbul grâului nostru și acest grâu îl produce numai țăranul; grâul e productul muncei sale.

Cu cât mai mulți indivizi se sustrag de la producerea brută, cu atât mai mulți trăiesc pe sama aceleiași sume de oameni. Ce este consecuența? Este că acel om sau nu va mai fi în stare să ne susție, sau va trebui ca, cu același timp și cu aceleași puteri, să producă mai mult. Va trebui sau să piară sau să se cultiveze și să lucreze cu mașina. Care-i cazul nostru? El nu s-a cultivat. Țăranul nostru e acelaș ca și înainte de cincizeci de ani, dar sarcina ce o poartă e înzecită. El poartă în spatele lui: câteva mii de proprietari (la începutul secolului câteva zeci), mii de amploiați (în începutul secolului câteva zeci), sute de mii de evrei (în începutul secolului câteva mii), zeci de mii de alți supuși străini (în începutul secolului câteva sute).

Pe atunci țăranul nostru creștea mai cu samă vite, era păstor. Această muncă ușoară se potrivea cu regimul aspru, cu posturile sale lungi, cu traiul său simplu. Azi muncește toată vara ca să-și plătească dările, trăiește mult mai rău decât atunci și se stinge. Mor o sută și se nasc în locul lor 60. Și aceasta nu e o veste de senzație — ci adevărul.

Față c-o asemenea stare de lucruri, față cu o țară care se despopulează se înțelege că influența austriacă economică va trebui să propășească răpede și să umple golurile noastre cu prisosul populației sale. Meserie și negoț, parte din arendași, parte din proprietari, proprietatea fonciară orășenească e străină. În orașul Iași abia a treia parte a populației sunt supuși românești. Și asta merge crescând.

Vecinătatea Austriei e omorâtoare pentru noi dacă nu ne vom trezi de cu vreme și nu vom arunca la naiba toți perceptorii, subperceptorii, sub-sub-perceptorii, dacă nu vom descărca pe țăran și nu-i vom asigura o dezvoltare liniștită, dacă nu ne vom hotărî să nu purtăm nici un product străin pe noi, precum au făcut ungurii în vremea absolutismului.

Răul deci e înlăuntru. Nestabilitatea este cauza căderii proprietății mari teritoriale, căderea acesteia e strâns combinată cu căderea breslelor, și aceste clase au format în disoluțiune o clasă de proletari care trebuiește deprinsă la muncă.

Nu dreptul public, ci păstrarea naționalității noastre e lucrul de căpetenie pentru noi, și ar fi mai bine să nu alegem deputați decât să piară nația românească. Dacă n-am avea vecinic influențe străine precum le avem, dacă am fi în Spania, atuncea ne-am sparge capetele unul altuia până s-ar așeza lucrurile. Dar acest lux de revoluțiuni sociale nu ni este permis nouă, a căror stat e vecinic o cestiune. De aceea ne trebuiesc trei lucruri:

Stabilitatea, adică guvern monarhic, ereditar, mai mult ori mai puțin absolut;

Muncă, adică escluderea proletarilor condeiului de la viața publică a statului și prin asta silirea lor la o muncă productivă.

Economia, adică dreapta cumpănire între foloasele aduse de cutare cheltuială și sacrificiile făcute pentru ea; aceasta atât în economia generală a statului cât și în cea individuală.

Altfel am avea a alege între domnia austriacă și cea rusească. Sub cea dintâi evreii ar intra în sate în număr mai mare decât astăzi, țăranii ar deveni servii lor, moșiile ar fi cumpărate de societăți de capitaliști, colonizate cu nemți, iar nația redusă la proletariat. — În cazul al doilea un ucaz ar șterge limba din biserică și stat, țăranul ar trăi mai bine, însă sub condiția ca să se rusifice; care din noi cum ar scrie, acolo i-ar îngheța mucu condeiului; iară cei mai curajoși ar mări pohodul na Sibir, fără judecată prin ordin administrativ — administiwnym poriadkom.

[1 august 1876]

Știrile despre retragerea armatelor sârbești și anume a corpurilor Lieșanin și Horvatovici se confirmă, contrazicere între depeșile amânduror părților există numai într-atâta întru cât turcii susțin a-i fi respins pe sârbi cu puterea, iar acești din urmă susțin că s-ar fi încredințat că linia de operație Zaițar-Kniazevaț e nestrategică, cere o zadarnică și slăbitoare răspândire de puteri și că au admis o altă linie de operație. Astfeli Lieșanin s-au retras la Paracin părăsind fără luptă orașul Zaițar (cam de 6000 loc.), iar turcii l-au cuprins negăsind nici o împrotivire, văzând chiar că, afară de foarte puțini copii și câteva femei, ceialalți locuitori se refugiaseră înlăuntrul țării. Tot astfel, după o vitează operare, Horvatovici au părăsit Kniazevațul. O urmare a noului plan de operație este împreunarea armatei de pe Timok cu cea de pe Morava sub un singur comandant en chef în persoana lui Cernaieff care a și primit această numire prin decret princiar.

Generalul Zach a sosit la Belgrad, rănit la picior, iar rana sa a fost atât de puțin îngrijită încât se crede că amputația e neapărată. Despre Lieșanin se vorbește că va fi înlocuit prin Mitricevici. Generalul Fadeief să fi susținut că ajutorul rușilor este sigur, însă el va veni preste Viena, aducând astfel tuturor slavilor libertatea și autonomia.

Mai grea ar deveni însă situația dacă am crede telegramelor din sorginte turcească, care confirmă că Zaițarul a fost luat fără împrotiviri, dar care susțin că la Kniajevaț Horvatovici ar fi pierdut 4000 oameni, aproape toate tunurile și foarte multe puști; iar corpul lui Leșianin ar fi deja înconjurat fără scăpare de cătră trupe turcești. După aceste sorginți Osman Pașa, ocupând șesul Timokului, ajunge deja cu avantgardele sale corpul lui Ahmet-Ejub Pașa. Zaițar ar fi fost ocupat după două zile de o luptă care s-au sfârșit cu deplina biruire a sârbilor, iar Leșianin, retrăgându-se, a văzut că între el și tabăra de la Deligrad este întrepus corpul inamic de sub Hassan Pașa, astfel încât linia sa de retragere spre armata Cernaieff este tăiată, iar spe Negotin oprită de către corpul Tazli Pașa, pe când în față este întruna grămădit și împins de către Osman Pașa. Despre planul general al turcilor se zice că Osman, Ahmet-Eiub și Hassan, lăsând la o parte Deligradul, vor înainta de-a dreptul spre Belgrad. Cuartierul general al sârbilor e în momentul de față la Iagodin dincoace de Morava de-a lungul drumurilor dintre Belgrad și Alexinaț.

Din Moscova au ajuns un tren întreg, menit a aduce ajutoare răniților. Corpul e compus din 26 bărbați și 28 dame, aducând cu sine 250 centenari (măji) de bandagie, scamă și instrumente medicale. Bărbații (afară de doi) sunt toți medici ruși sub conducerea generalului Takarioff; damele fac parte din asociația „Soeurs de charité de Moscou“ și stau sub conducerea princesei Șahovski născ. Cetvertinski. Toți poartă crucea convenției de la Geneva. Ei aduc cu sine sume însemnate de bani și medicamente și sunt însoțiți de o mulțime de medici și surori de caritate străini, care ocupau două vagoane.

[1 august 1876]

În Casa Comunelor d. Ashley au atras atenția adunărei asupra întârzierei continue cu care ajung raporturile guvernului asupra cruzimelor comise în Bulgaria. De aceea el a imputat guvernului englez și în special lordului Elliot lipsa unei acțiuni repezi și energice. Tot în Casa Comunelor au ajuns a se discuta bilul asupra acțielor Canalului Suez. Lowe a cerut informații asupra stării întreprinderei de la Suez și asupra atitudinei guvernului în fața ei; Bylands îi impută guvernului că prin acțiunea lui ar fi încurajat numai speculațiunea și dezaprobă politica afacerei de Suez. Sir Nortkote discutând în sens aprobativ tratările cu Leseps, arată că astăzi reprezentantul Angliei are vot în consiliul de administrație al companiei și accentuează influența morală câștigată prin acele tranzacțiuni. El arată că veniturile au crescut cu 17 procente, pe când cheltuielele n-au crescut defel și justifică prin urmare corectitudinea și isteția politicei Canalului de Suez. Marchizul Hartington din contra critică atitudinea guvernului și crede că a pierdut cu totul cumpănirea unei politice mai înalte și că această discuție îi va servi de lecțiune, ca să nu să mai amestece în afacerile comerciale și bănești ale altor țări. În fine ministrul Disraeli apără guvernul și zice că opoziția nu face deosebire între aspectele politice ale unor afaceri comerciale și rezoanele unei politice mai înalte, el spune în fine că purtarea regimului a fost aprobată de opinia publică și a fost numită politică și patriotică. În urma acestei discuții bilul a fost primit.

[1 august 1876]

Rusia a propus Italiei și Franciei de a mijloci între sârbi și turci spre a-i împăca. Italia a refuzat nemijlocit, iar Francia și-a motivat refuzul ei. Ducele Decazes a declarat ambasadorului Rusiei că nu voiește a interveni cu efect, de vreme ce voiește să scape de imputarea că ar fi intervenit înainte de a se fi pronunțat soarta războiului; deci l-a însărcinat pe reprezentantul Rusiei de a face cunoscut cabinetului său atitudinea Franciei. Într-adevăr toate puterile semnătoare ale tractatului de Paris au hotărât a interveni la cel întâi moment favorabil, dar ele cred că un asemenea moment nu poate fi altul decât acela după o bătălie hotărâtoare, convinse fiind că toate succesele turcilor de pân-acuma nu merită încă această denumire.

ARHEOLOGIC

[Articol cu paternitate incertă]

[1 august 1876]

Candidatul de teologie d. Kurze scrie în Gazeta de Triest că prin săpături i-ar fi succes de-a descoperi urme ale vechiului oraș Metulun. După spusele lui Strabo ș-ale lui Appian acest oraș era locuit de populația ilirică a iapizilor și au fost luat cu asalt și risipit de cătră Cezar Octavian în anul 32 înainte de Chr. Într-o vale plină de păduri, spre nord-est de Lass în Carniolia s-au găsit aceste urme. După zidurile, în parte dezgropate, ale orașului, s-au găsit vase de lut de o formă proprie și cu ornamente mărginale primitive, care par a arăta că vasele nu sunt de origine romană, ci iapidică. Săpăturile a mai adus la lumină un fel de cordea de fier, cu găuri la capete și cu dinți la margine, și mici plăci în forma cărămizilor, dintr-un fel de lut, amestecat cu părticele de fier.

Societatea arheologică din Atena au descoperit, la săpăturile făcute pe coasta de sud a Acropolei, o tablă de marmoră foarte importantă pentru filologie și istorie. Tabla conține o inscripție de 80 de șiruri și anume tractatul ce l-au făcut atenienii cu Chalkis după ce, sub conducerea lui Pericles, supusese Euboea.

[4 august 1876]

Jurnalistica e de acord că cea întâi fază a războiului e sfârșită, de vreme ce nici un soldat sârb nu mai e pe pământ turcesc, pe când turcii au călcat frontierile din est și sud-est ale Serbiei. Prin urmare nu mai poate fi vorba de ofenzivă din partea sârbilor, ci numai de o defenzivă mai mult ori mai puțin îndelungată; sigur este, însă, că ei nu sunt descurajați prin lipsa lor de succes și sunt hotărâți a continua lupta la cuțite.

Ristici, întrebat fiind dacă dorește vro mijlocire în favorul păcii, a răspuns unora că nu este îndreptățit de a apuca pe această cale, altora că nu va primi o asemenea mijlocire decât atunci când turcii vor fi înaintea Belgradului. Nu credem de prisos de a rezuma într-o privire retrospectivă planul primitiv de război al sârbilor și perspectivele lor. Înaintarea armatei de pe Morava sub Cernaieff presupunea mai multe eventualități. Cea dentâi era că, la intrarea sârbilor, bulgarii se vor ridica în gloate asupra dușmanilor; ceea ce nu s-a întâmplat. A doua condiție era ca generalul Zach, forțând Sienița, să vie în atingere cu montenegrinii, al treilea ca generalul Alimpici, trecând în Bosnia, să producă și aicea o răscoală generală. Atuncea Cernaieff ar fi trecut la Sofia, întâmpinând și sfărâmând orișice trupe turcești auxiliare cari ar fi venit în ajutorul puterilor în luptă. Aceste perspective l-au îndreptățit la acea zădarnică răspândire de puteri care e caracteristică pentru faza întâia a războiului. Urmările sunt cunoscute. Bulgarii nu s-au răsculat, gen. Zach a fost respins și rănit el însuși, Alimpici a rămas lângă Drina, fără a se putea împreuna cu răsculații din Bosnia de Nord, făr-a-i succede de a răscula sangeacurile, câte rămăsese liniștite în urma acestora. Cernaieff a văzut că linia sa strategică e greșită; deci a părăsit fără luptă Pirotul și Babina-Glava, în aceeași vreme când Lieșanin a fost respins de la Veliki-Izvor și Horvatovici de la Kniazevaț. Pe la 20 iulie poziția armiei sârbești era încă următoarea: la Alexinaț două divizii cu 18.000 oameni, la Kniazevaț 45.000 oameni cu 48 tunuri, la Zaițar 36.000 oameni cu 40 tunuri. Kniazevațul trebuia apărat cu orice preț, căci dominează peste Bania drumul mare cătră Paracin, Ciupria Jagodin, Semendria și Belgrad pe care Cernaieff trebuia să-l susție. După ce turcii au luat Kniazevațul și Zaiciarul, întăriturile de la Deligrad nu mai aveau aproape nici o însemnătate.

Neîmplinindu-se nici una din prevederile sârbilor, fața lucrurilor este astăzi cu totul schimbată. Osman Pașa se află acum în sud-est de la Zaițar, iar ultimele garde ale lui Leșianin la Bolievaț, și cel dentâi a și început a se întruni cu Ahmed Eiub, care a ocupat Kniazevațul. Pentru a înainta, acești doi așteaptă numai ordinele superiorilor. Toți locuitorii spre răsărit de Zaițar au părăsit și au dat foc locuințelor, retrăgându-se înlăuntrul țărei la Milanovaț.

Din Belgrad se anunță că principele a sosit în oraș, pretextând apropiata naștere a princesei, în fapt însă din cauza gravității împrejurărilor. Deși se anunțase că va veni pe Dunăre, cu vaporul „Deligrad“, el a preferat drumul de țară prin Semendria, a sosit fără nici un zgomot și a intrat în Konak pe o poartă laterală în urma sosirei sale Consiliul de Miniștri s-au adunat și se vestește că s-a ivit o mare deosebire de păreri între el și Ristici. Acest din urmă dorește continuarea războiului, necrezând că Rusia ar suferi atingerea teritoriului sârbesc, oricare ar și fi succesul armelor. În acest consiliu s-au discutat cele patru puncte ale ultimatului turcesc. Principele și Gruici sunt pentru încheierea păcii, Ristici pentru continuarea războiului. Pe când opinia publică e pentru detronarea principelui și așezarea unei dictaturi, pe când chiar foaia oficială „Istok“ susține că sârbii se vor lupta chiar sub dealul Avala de lângă Belgrad, principele se pare a avea în vedere o schimbare de ministeriu și înconjurarea sa cu elemente conservative. Considerând că țara e învinsă, sărăcită și ruinată pentru un șir de ani și simțindu-se singur ostenit de luptă, ba chiar de tron, văzând că Serbia e prea slabă și intervenirea cu neputință, se zice că el ar voi ca alăture cu guvernul său să însărcineze pe unchiu-său Germani cu misiunea de-a merge la Constantinopole, ca reprezentant personal al tronului, și de-a trata direct cu Înalta Poartă. Pregătit pentru toate eventualitățile, și-au pus în siguranță averea sa privată; Germani ar avea să invoce mijlocirile Austriei și Angliei, eschizând cu totul mijlocirea Rusiei.

Cele mai nouă știri spun că Cernaieff și-ar fi înaintat pozițiile spre Lacova și Bania și că dominează drumurile între Zaițar și Kniazevaț. Armia de pe Ibar (sub Ciolac Antici, urmașul lui Zach) au avut o luptă fără rezultat în curs de trei zile cu corpul lui Derviș Pașa și-și păstrează pozițiile.

[4 august 1876]

Despre biruința montenegrinilor asupra lui Muktar Pașa la Vârbița se vestesc următoarele detalii. Muktar urmărea pe montenegrini în retragerea lor de la Nevesinie, spre a li tăia reîntoarcerea lor în munții patriei. Dar el nu știa că muntenegrinii spre a ajunge cât se poate de repede în munți mergeau paralel cu el într-o depărtare abia de jumătate de ceas. Apoi nu credea că Peko Pavlovici și alți voievozi au rămas cu mult în urma lui și că va avea a face numai cu o parte a milițiilor muntenegrene. Din contra, aceste trupe se împreunară foarte iute și când Selim Pașa, sosit* în locul de luptă înaintea lui Mutkar, au atacat flancul muntenegrin, s-au văzut înconjurat și șirurile sale rupte. Montenegrinii începură soiul lor de duel cu cuțitul, Selim și încă * doi pași împreună c-o mulțime de oficeri și ostași turci fură măcelăriți și când Muktar au ajuns cu trupele sale, având însă și pierderi grele, au scăpat numai rămășițe neînsemnate din trupa lui Selim. Astfel Mutkar Pașa pare a fi acum abandonat pe mâna * muntenegrenilor. Și 'nainte vreme el nu putuse domina țara, ci se mărginise numai la câteva orașe și redute, care și acestea erau alimentate cu oameni și muniție de corăbiile turcești cari soseau în portul de la Kleck. De la închiderea acestui port din partea Austriei, Muhtar e împresurat în Trebinje, de unde refuză a se supune, sperând încă venirea unor nouă ajutoare. Aceste ajutoare sunt conduse de Gelaleddin Pașa, iar trupele montenegrine par a se ocupa acuma de-a face imposibilă împreunarea acestor două corpuri turcești.

[4 august 1876]

Turcia refuză orice mijlocire a puterilor străine și stăruie a hotărî prin arme soarta sa. După ocuparea țărei, Poarta va convoca adunarea națională a Serbiei, cerându-i ca să aleagă un alt principe. Ea va respecta integritatea teritoriului sârbesc, însă își va relua dreptul de a ocupa cetățile Belgrad, Kraguievaț și Semendria. Cât despre Montenegru, Poarta îi va concede o bucată de teritoriu.

Murad al V e tot bolnav. Se zice că mai multe centre nervoase suntu-i paralizate și că urmarea va fi o paralizie generală. El e foarte melancolic și roagă pe miniștrii de a-l scăpa din starea plină de cruzime în care se află. Abdul Hamid, fratele său, are mania de a se crede persecutat, prin urmare începuturile unei periculoase boale psihice, iar Iusuf Izzedin fiul lui Abdul-Aziz e rahitic. Cum se vede Kalifatul e aproape nominal iar stăpânirea împărăției în mânile lui Mehemed-Rudgi Vizirul, a lui Midhat Pașa și a lordului Elliot, ambasadorul Angliei.

[4 august 1876]

Împăratul Germaniei a sosit la Beireuth, pentru a asista la reprezentarea ciclului de opere dramatice ale lui Richard Wagner, cunoscute sub numele de „Ring der Nibelungen“.

DIANU

[4 august 1876]

Acesta este numele unui bandit, mai nainte cavaler de industrie, devenit celebru în foarte scurt timp. El se află în capul unei bande de hoți ce-și are reședința în munții dinspre sud ai Transilvaniei. Jurnalul „Familia“ din Pesta ne dă următoarele amănunte asupra lui: Dianu este tânăr, inteligent, isteț. Cruzimi nu comite și nu despoaie decât pe cei bogați. Adeseori face și câte-o glumă de felul celor următoare: După ce jefuise mai de curând pe câțiva inși, apoi îi luă cu sineși în munți, unde-i ospătă și în fine le restitui jumătate din averea ce le răpise. Guvernul unguresc a destinat un premiu de 500 florini pentru cel care ar putea să-l prinză și să-l dea viu în mâna justiției; și 100 fl. pentru cine ar putea să-l împuște. Până azi Dianu a fost prins și condamnat de vreo șapte ori, dar niciodată n-a stat arestat mai mult de câteva zile, deoarece întotdeauna a reușit să scape și să se facă nevăzut.

[6 august 1876]

Sub data de 2/14 august se vestește nașterea principelui de coroană al Serbiei. Facerea princesei a fost grea și s-a întâmplat pe la 6 oare dimineața, la 10 ore o sută și una bătăi de tun au anunțat capitalei acest fericit eveniment, pe la 12 casele erau împodobite cu flamure naționale. Ministerul s-a grăbit a aduce felicitările încă în acea dimineață, iar corpul diplomatic a doua zi. Nașul pricipelui născut va fi țariul Rusiei, deci botezul se va amâna până la sosirea unui reprezentant al puternicului suveran. Un buletin oficial care vestește poporului acest eveniment are următorul cuprins:

Dimineața zilei de astăzi a adus întregului popor sârbesc o solie fericită. Înălțimei Sale Principelui și Domnului nostru Milan Obrenovici IV i s-au născut un fiu și nouă sârbilor, poporului său, un moștean al tronului. Pronia dumnezeiască au voit ca tunurile să vestească nașterea moștenitorului în aceiași vreme în care tunurile părintelui său răsună în toate părțile granițelor noastre, spre dobândirea renașterei scumpei noastre patrii și liberarea poporului sârbesc. În acest fericit eveniment, pe care Dumnezeu ni-l trimite în zile grele, noi salutăm gagiul de biruință a sfintei noastre cauze, care se află în hotărâtoare luptă cu cei mai aprinși ai noștri protivnici. Fie deci cea dintâi urare pe care închinăm scumpului coborâtor ca să trăiască cu sănătate și ca D-zeul neamurilor Niemana și Obrenovici să ajute părintelui său de a săvârși lucrarea mare, cu noroc începută, spre a lăsa de moștenire fiului său o Serbie tare și liberată, pentru ca acesta să rămâie în urmă apărător sârbismului întinerit, a luminatei sale case și a întregului și viteazului popor sârbesc. La nașterea luminatului moștenitor au fost de față Prea Sfinția Sa Mitropolitul Mihail și d-nii miniștri Stevcia Mihailovici și Iovan Ristici. Luminata leuză, princesa și doamna noastră Natalia, precum și născutul moștenitor al tronului se află în dorita sănătate.

Această întâmplare au schimbat din nou fața lucrurilor. Perspectiva păstrărei dinastiei sale au înlăturat diferențele de opinii dintre principe și ministrul de esterne Ristici, încât în ziua evenimentului acest din urmă și partidul său au obținut majoritatea în consiliul de miniștri. Cernaieff, despre care se făcuse vorbă că e în Belgrad ș-ar fi asistat la consiliu, au trimis printr-un delegat al său o espunere în care arată că situația militară nu e defel atât de compromisă pentru a da loc la solicitări de pace. Tot în acest sens a pledat și Ristici, încât criza ministerială, acută c-o zi înainte, se poate privi ca înlăturată, până la o recidivă a sârbilor, care poate ar face necesară căderea prețistentului ministru. Prin urmare misiunea lui Germani e amânată. Principele au luat alte gânduri și va porni în curând la armia de pe Drina.

[6 august 1876]

De la armia de pe Drina (sub Alimpici) se vestește că un detașament sârbesc, compus din două batalioane cu două tunuri, au fost trimis sub comanda lui Cismici Iovanovici spre a face recunoașteri mai în jos de Bielina și a tăia comunicația între Bircika și Tuzla. Acest detașament au ocupat o poziție bună la Tobut. La 10 august dimineață a fost atacat de bașibuzuci și de două batalioane de redifi, la amiazăzi de două batalioane de redifi din Tuzla și două de nizami din Bielina. Lupta a fost îndărătnică, a durat treisprezece oare necontenit până târziu noaptea și s-a sfârșit cu respingerea turcilor. În aceeași zi artileria sârbească din Lieșnița a avut o luptă și a luat întăriturile inimicilor de la Iania.

De la armia de pe Ibar (sub Ciolac Antici) se vestește că un batalion turcesc a pătruns pe-un drum îngust de munte până aproape de Isvor. Sârbii îl observară, dar îl lăsară să ajungă până la Cutcii, unde, înconjurându-l, îl nimiciră. Sârbii mănțin întăriturile de la Isvor.

Din știrile de mai sus rezultă că Ciolac Antici și Alimpici nu sunt în retragere, după cum susținuseră unele ziare străine, ci-și mănțin pozițiile.

Din București se vestește că generalul rusesc Kaufmann, în călătoria sa spre Serbia, au trecut prin acest oraș.

[6 august 1876]

Un număr de comunități sârbești de la margine, în apropierea Vidinului, a trimis o delegațiune la Belgradcik, cerând să fie puse sub jurisdicțiunea guvernului împărătesc. Cererea li s-a acordat. În urmarea acestora 1800 locuitori săteni au trecut granița și au fost primiți pe teritoriul turcesc, iar așezarea lor se va face cu cheltuiala guvernului otoman. Din Zaițar se scrie că acest oraș curat, împodobit și grațios, a cărei case și grădini dovedesc avuție și o administrație îngrijitoare și cuminte, orășel cum în zădar l-ai căuta în toată Turcia europeană, e astăzi o ruină. Turcii au stricat tot ce nu puteau transporta. Oglinzi sparte, lustruri bucățite, scrinuri hăcuite și cuprinsul lor risipit, oalele cu flori aruncate prin ogrăzi, în fine mărfurile din magazii aruncate pe uliță, iată aspectul micului oraș, în care vandalii și alanii n-ar fi putut să se poarte mai rău decât trupele turcești, cu talentul lor de ruinare și furia de nimicire.

PENSIONATUL FAJARD

[6 august 1876]

Se știe că fosta directoare a institutului de domnișoare Santa Maria a deschis în locul aceluia un institut al său propriu, cunoscut de mult onor. public iașan prin soliditatea sa. Ne îndeplinim o datorie atrăgând atenția cititorilor noștri asupra anunțului acelui institut, publicat în numărul de astăzi.

[11 august 1876]

Cu schimbarea liniei strategice a sârbilor, se vede că nu s-a schimbat totodată și soarta armelor lor, cel puțin, de vom crede știrilor aduse de ziarul unguresc „Nemzeti Hirlap“, atunci retragerea dincoace de Drina a generalului Alimpici ar fi fapt împlinit. El să-și fi pierdut pozițiile într-o luptă în care au căzut 800 de morți din armata sârbească. Față cu aceste știri, telegrame sârbești spun că micile ciocniri pe care le-au avut trupele acestui general nu au schimbat întru nimic situația militară; cu toate acestea se pare că generalul a renunțat deja la împresurarea Bielinei și că se află cu puterea trupelor sale pe teritoriu sârbesc, avându-și numai avangardele în Turcia, se vede deci că a renunciat de a mai începe ofenziva în Bosnia. Acelaș ziar susține că Ahmet-Eiub Pașa ar fi luat „neînvinsele“ defileuri de la Bania, că Horvatovici, șeful armiei de pe Ibar, ar fi fost din nou învins și Ali-Saib Pașa ar fi acum înaintea orașului Crușevați. Dacă aceste sunt adevărate, atunci ar fi îndreptățită vestea că Cernaieff voiește să dizolve și aceste două corpuri de pe Ibar și de pe Drina și să le contopească cu marea sa armată de pe Morava.

Alături cu mișcările războinice, trebuie să luăm act și despre încercările diplomatice ale Angliei de-a împăca părțile între ele. Sigur este că Anglia au avizat prin ambasadorii ei atât la Bosfor cât și lângă Dunăre cumcă într-un moment dat ea este gata de a-și oferi serviciile de bună mijlocitoare între statele în luptă. La această oferire a Angliei amândouă părțile au răspuns cu multă precauțiune; ele au luat act cu multă recunoștință de prevenitoarea bunăvoință a cabinetului englez, au asigurat însă că până în momentul de față nu află cauze îndestul de grave spre a apela la această mediațiune. O depeșă sub data 7/19 august dezminte știrile despre încheierea unui armistițiu, anunță că în aceea zi generalul Alimpici, care fusese în Belgrad, a plecat iarăși la armia sa de pe Drina, însoțit de mai mulți ofițeri bavarezi, că principele Milan se află tot în capitală și în fine că comisia permanentă a Scupcinei ar fi voind să trimată o deputațiune la țarul Rusiei, spre a-l ruga să intervie în favorul Serbiei. Această din urmă știre e mai greu de crezut.

Cernaieff numește în cadrele sale o mulțime de ofițeri ruși. În toată ziua sosește un număr mai mare ori mai mic de voluntari de foarte deosebite grade, care se înrolează sub stindardele sârbești și cari, până la un grad oarecare, vor fi în stare să suplinească golurile intelectuale și tactice ale nedeprinsei armate.

Scupcina este convocată pentru ziua de 16/28 august.

Mai norocite sunt armele muntenegrinilor. După victoria de la Vucidol, principele, auzind că însemnate puteri turcești s-apropie dinspre Albania de marginele țărei sale, au părăsit Herțegovina și s-au retras în Muntenegru cu 10 batalioane; iar în Herțegovina au lăsat de comandant suprem al trupei de ocupație pe socrul său voievodul Petru Vucotici, care are a priveghea mișcările lui Muktar Pașa și opri ajutoarele cari s-ar încerca să-i vie acestuia. La întoarcerea sa principele Nikita au fost suprins pe cale de știrea unei nouă victorii a muntenegrinilor asupra turcilor, la Cuci. În acest loc muntenegrinii au luat, afară de alte prăzi, două tunuri. Și ei au succes a angaja în ajutorul lor mai multe triburi de albanezi și anume triburile Cuci, Grasova, Zatrebaț și Biersovo. — Prizonierul Osman Pașa se plimbă liber prin Cetinie, vizitează adesea pe princesa Muntenegrului și au avut sfadă c-un general rusesc, anume Paciutin, care petrece în acel oraș. Osman a fost prins îmbărbătând la luptă o baterie turcească ai cărei ofițeri căzuse. Soldații n-au voit să asculte, or fi rupt-o la fugă și un muntenegrean bătrân au pus mâna pe pașă și l-au dus prizonier, fără să știe însă cu cine are a face.

[11 august 1876]

De la 7 august st.n. au ajuns în Constantinopole profesorul dr. Leidersdorf din Viena spre a se consulta asupra stării sănătății sultanului cu medicul de curte al acestuia, d-rul Capoleone. În urmă, în înțelegere cu medicul de curte, profesorul a început să-l trateze pe sultan. Acesta suferea de o estremă superescitație nervoasă, cauzată prin o insomnie de șase săptămâni ce l-au cuprins puțin după suirea sa pe tron. După căutarea profesorului, insomnia au încetat în parte, cu toate acestea iritabilitatea sa nervoasa, reclamă cea mai mare liniște și cruțare.

PENSIONATUL NORMAL DE DOMNIȘOARE

[11 august 1876]

Atragem deosebită atenție a cititorilor asupra anunțului din no. de astăzi privitor la încurânda deschidere a pensionatului normal de domnișoare de sub direcția d-nei Emilia Humpel. Din anuariele acelui institut, din proprie esperiență publicul cunoaște că acest pensionat este fără contestare cel mai bun din toată România și că institutele din străinătate nu prezintă din nici un punct de vedere mai mari garanții pentru dezvoltarea intelectuală a copilelor decât acesta.

[13 august 1876]

Sub data de 8/20 august se vestește din Belgrad că cu o zi înainte 20.000 de turci de la Niș au atacat pozițiile sârbilor la Supovaț, Gelesnica și Tisika, dar fură respinși după o luptă de 12 oare. — O telegramă oficială din Constantinopole vestește că Achmed-Eiub Pașa a plecat din Dervent luând împreună cu Ali-Saib, cari a trecut peste Morava, direcția cătră lagărul sârbesc de la Alexinaț. Amândouă diviziile sunt deja foarte aproape de Alexinaț. Ali Pașa au luat cu asalt întăriturile care se pot privi ca cheia acestui loc. Ziarul Tages-Presse i se telegrafiază că: generalul Ranko Alimpici e destituit și va fi înlocuit prin colonelul Becker, care va lua comanda armiei de la vest. Se zice că principele e plecat de a primi serviciile Angliei și de a încheia pacea încă înaintea unei ciocniri între turci și sârbi. După botezul principelui ereditar se așteaptă căderea lui Ristici. După Corespondența politică, contrarietatea între tendințele pacifice ale principelui și între ideile războinice ale cabinetului Stevcia-Ristici-Gruici ar fi scăzut cu mult. Ristici nu s-ar împotrivi nici măcar să înceapă însuși trătările de pace. O telegramă din 9 august anunță că reprezentanții Austriei, Germaniei, Rusiei, Franciei și Italiei cari rezidează în Belgrad au făcut comunicări relative la deschiderea tractărilor de pace. Ristici a promis a da deosebită atenție acestor comunicări și că va da un răspuns pozitiv. — Condițiile verisimile ale încheierei păcii vor fi următoarele: Poarta să se mulțămească de a cere de la Serbia numai o despăgubire bănească și garanții că pacea nu va mai fi turburată.

Știrile despre victorii turcești sunt dezmințite de cătră telegramele din Belgrad. După o luptă de 3 zile, 40.000 turci n-a fost în stare de a se apropia de întăriturile de la Alexinaț.

„Românul“ primește știrea telegrafică că corpul care este sub comanda colonelului Horvatovici (Ibar) ar fi luat iarăși de la turci orașul Kniajevaț și Tresi-baba.

FIER ȘI OȚEL

[13 august 1876]

Consulatele austro-ungare din Iași și București, pentru a face cu putință exportul de fier și oțel din Austria în România, solicitează pentru drumurile de fier o reducere a tarifului de transport. Acești consuli s-au adresat și către administrațiile drumurilor de fier austro-ungare, pentru a regula cu acestea cestiunea tarifului în așa mod încât sortele de fier și oțel din Carintia și Stiria să poată concura cu aceleași articole din Germania. Aceste tratări încă n-au avut un rezultat pozitiv, dar e verisimil că drumurile de fier se vor învoi la o reducere a taxelor. Din parte-ne am întreba însă întrucât administrația drumului nostru de fier poate să-și permită a protegui un product austriecesc și întrucât acești onorabili consuli au dreptul de a trata direct cu administrația unor bunuri care în sine aparțin statului român. Într-o zi ne-am putea pomeni cu un fel de tractat de comerț între administrația drumului de fier și guvernul austriecesc care să stabilească o reducere de taxe pentru toate productele austriecești, chiar pentru cele cuvântătoare; mai ales că ceea ce lipsește din suma garantată ca anuitate se plătește de către stat, prin urmare orice scăderi de taxe pentru articole kezaro-krăiești nu se pot face decât pe socoteala statului român.

[13 august 1877]

Pentru studiul limbei române nu-i necesară cunoașterea celei latine clasice, cu care a noastră abia are legături. Iar cea latină vulgară, respectiv dialectele la care a dat naștere, chiar dac' ar avea cine le preda în fericitul București, totuși ar fi cu totul de prisos într-un institut ca acela al d-lui Troteanu; așadar jos limba latină.

[15 august 1876]

Telegramele cele mai nouă arată că corpul de armată a lui Ahmed Eiub Pașa a sosit încă de duminică 8/20 august în fața întăriturilor de la Alexinaț. Luni în 9 august dimineață armata turcească au început un moderat foc de tunuri, pentru a sprijini mișcările trupelor de recunoaștere cari cercetau pozițiile dimprejur pentru a-și putea așeza bateriile.

Rezultatul acestor recunoașteri a fost o schimbare parțială în dispoziția trupelor turcești, și în decursul aceleiași zile s-au ridicat uvragele de pământ pentru așezarea tunurilor. Dar la 5 oare sara focul bateriilor deveni general și foarte vehement, iar la 7 oare turcii avură a se lupta cu un atac de infanterie al sârbilor. Lupta dură până târziu noaptea. A doua zi, marți în 10/22 august la 5 oare dimineață focurile începură pe toată linia și durară toată ziua. Lupta, după cum zic telegramele din Belgrad, a fost mai crâncenă și mai sângeroasă decât toate cele de mai înainte, și se sfârși cu mănținerea pozițiilor de amândouă părțile pentru a reîncepe iarăși, mercuri în 11/23 în măsura cea mai mare. Până aici și nu mai departe ajung știrile noastre din urmă, întrerupte oarecum in medias res.

O telegramă din izvor turcesc spune că Ali-Saib au ajuns la Nozrina, un mic sat spre miazăzi de Alexinaț. El vine direct de la Niș și are cu sine multe tunuri. Preste tot se pare că lupta de la Alexinaț o va hotărî artileria.

Despre mișcările turcilor în contra Muntenegrului se vestește că Derviș Pașa a apucat cu 12 batalioane drumul spre Trebinie. În calea sa el își va asocia diferite trupe risipite ale lui Gelaleddin, până ce va ajunge a se împreuna cu Muktar Pașa spre a lua cu acesta ofensiva în contra Muntenegrului dinspre Bosnia. În aceeași vreme Mahmud Pașa, care dispune de 30 batalioane, va începe ofenziva dinspre Albania. La Prizrend se formează un nou corp de armată, compus din redifi, bașibuzici din Arabia și 3000 egipteni.

În 10/22 august, a patra zi, a fost luptă crâncenă și sângeroasă între Niș și Alexinatz până noaptea târziu. Amândouă părțile și-au păstrat pozițiunele. Turcii primiseră întăriri de 50 mii oameni, bătaia s-a reînceput a doua zi în proporțiuni mai mari. Comandanții turci au comunicat guvernului lor că toate corpurile turcești din Serbia s-au unit.

REVISTA STATISTICĂ

[15 și 22 august 1876]

Sub titlul de „Cercetări demografice asupra populației României și în special a districtului și orașului Iași“ d-nul dr. med. V. I. Agappi, servindu-se de datele, altfel pline de neajunsuri, ale statisticei noastre, ne face o înspăimântătoare dare de samă despre starea sanitară a poporului românesc. D-sa supune acele date unei critici îndestul de precaute, încât pretutindene concluziile, în loc de a fi exagerate, sunt poate încă sub icoana realității‡.

Ajuns la capăt, autorul justifică neajunsurile de care a trebuit să sufere opul său și care sunt imanente izvoarelor statistice de care s-a servit. Cu toate acestea lucrarea sa este însemnată din toate punctele de vedere și ar fi de recomandat ca un fel de „memento mori“ tuturor acelora care cred că prin teorii frumoase, cuvinte sunătoare și legi traduse din franțuzește se poate îndrepta starea unei țări. De aceea credem a ne împlini o datorie constatând că administrația regulamentului organic a fost părințască alături cu administrația inaugurată prin curentul de idei de la 1848. Non datur saltus in natura.

Cine-și închipuiește a putea progresa prin salturi nu face alta decât a da înapoi. Lovirile date bisericii au desființat poliția morală pe care o exercita aceasta în alte vremi; trebuințele exagerate ale franțuzitei plebe de sus au drept corelat munca înzecită a poporului rural, fără însă ca măcar să se fi îndoit puterile sale fizice și intelectuale; dările mari așezate pentru plata unor drumuri de fier pe care n-avem ce căra și pentru susținerea unui ignorant proletariat al condeiului angajează munca țăranului pe ani întregi. Astfel organizația socială a României are două părți caracteristice, una reprezentată prin o droaie de fraze goale în zecile de foi și foițe ale țării, alta în sărăcirea și mortalitatea reală a populației. Generația viitoare care, după umbrele ce le aruncă, va fi și mai seacă și mai înfumurată decât cea de astăzi ne arată de pe acuma cauza României ca o cauză pierdută. Când vom ajunge la realizarea corectă a formulelor metafizice din J.J. Rousseau, atuncea ne vom trezi că nu mai există popor românesc și acele formule nu vor fi, credem, suficiente pentru a hrăni iluzia greco-bulgarilor din București că trăiesc într-un mic Paris. Fiecare cap „qui a fait ses etudes en France“ dormind pe biliardurile din cafenele, ne costă sute de țărani morți prin mizerie, prin supra-exploatarea puterilor lor fizice, prin absoluta lipsă de bucurie și de dulceață a traiului. Ca medic, autorul nu vorbește decât de cauzele fiziologice ale acestei pieiri continue a poporului românesc. Dar aceste cauze nu sunt totdeauna decât efectele altor cauze și mai generale, efectele presiunii sociale asupra claselor de jos, a lipsei de cruțare, a barbariei cu care plebs scribax tratează la noi poporul. Ea a subminat orice autoritate dumnezeiască și omenească, a sleit în douăzeci de ani toate izvoarele de puteri ale țării, a deschis porțile tuturor vagabonzilor din câteși patru unghiurile lumii, pentru ca să aibă în aceștia avizi aliați pentru esploatarea țăranului. Apoi prin sute de mii de coli de hârtie tipărite au corupt definitiv bunul simț atât de caracteristic al românului, făcând, din oameni cuminți și așezați, oameni cari nu mai pot înțelege nimic din câte-i înconjură, nici legi, nici limbă, nici obiceiuri. Espresia cristalizată a acelor epidemii spirituale și fizice sunt temnița și spitalul. În caracterele degenerate ale celei dintâi vezi lipsa de religie, lipsa de conștiință de drept, născute prin subminarea bisericei; în organismele decrepite ce ni se prezintă 'n spital, ni se arată jărtfele presiunii economice.

[18 august 1876]

După șase zile de lupte cumplite în preajma întăriturilor de la Alexinaț, în cari turcii au fost respinși, deși nu fără mari pierderi de amândouă părțile, după ce trupele sârbești au fost atât de ostenite în ziua a șasa încât nici n-au putut să urmărească pe dușmani s-au născut un fel de stagnațiune, cauzată prin slăbiciunea și amețala amândoror părților. Aceste din urmă lupte însă au avut un singur efect: au arătat zădărnicia războiului între puteri egale, au dovedit că aceste ciocniri vecinice n-au alt efect decât uciderea de oameni și risipirea averilor publice și private a amândoror statelor. Atât turcii cât și sârbii par a se fi convins că prin continuarea ostilităților nu vor ajunge la nici un rezultat pozitiv, ci numai la ucideri fără scop, la risipirea orașelor și satelor, la jertfirea elementelor de civilizație și de înaintare materială. În vederea acestora, principele Milan a convocat în 12/24 august pe reprezentanții diplomatici ai puterilor garante arătând că este gata a primi serviciile de mediațiune pe care i le propusese altădată, că voiește să se conformeze cu dorințele și consiliile Europei spre restabilirea păcii și a bunei înțelegeri între Serbia și Înalta Poartă și spre contenirea ostilităților. Se 'nțelege că reprezentanții puterilor s-au grăbit de-a înștiința pe cale telegrafică guvernele lor respective și de a li face propunerile ce li s-au părut convenabile. Consulii să fi dorit un memoriu înscris, în care să li se ceară anume intervențiunea. Cu această dorință s-a conformat d. Ristici. Pașii puterilor în sensul pacificării se vor face în comun. Poarta va fi întrebată dacă și sub ce condiții voiește pacea, iar condițiile definitive se vor stabili de cătră puterile garante, fără ca Serbia, ca stat suzeran, să aibă vot la formarea lor. Congresul pentru rezolvirea Cestiunei Orientului se va ținea la Brusella.

[18 august 1876]

Când am aflat că d-nii Luchian, Bălănescu și Galino au luat direcțiunea teatrului pentru iarna viitoare, am simțit oarecare satisfacțiune gândindu-ne că d-lor în calitate de actori, oamenii meseriei cum s-ar zice, cunosc pe deplin nevoile scenei și mijlocul de a reînălța scena noastră atât de decăzută. Ne așteptam dar a-i vedea căutând să atragă orice talent s-ar găsi, ca astfel să poată forma o trupă cât se poate mai aleasă, în stare să intereseze publicul, ca și el la rândul său să se intereseze de teatrul nostru. Suntem în epoca când fiecare actor contractează angajamente și cu toate aceste nimic nu știm despre formarea viitoarei trupe. Tot ce știm este că triumviratul teatral a dat un edict prin care invita ori pe cine ar voi să joace să meargă să se înscrie la biuroul d-lor. Acest mijloc credem că nu este cel mai nemerit, căci, dacă sunt actori care aleargă pe la toți directorii spre a fi angajați, sunt alții însă care așteaptă să vină a li se propune, și aceștia sunt tocmai cei principali. Sunt două soiuri de actori, unul care primește condițiuni și altul care impune condițiuni directorului. În interesul teatrului nostru noi am dori cât mai mulți din acești din urmă; pe când direcțiunea actuală, prin anunțul său, pare a ținea la cei de categoria întâia. Am dori dar să știm carii sunt artiștii la care s-au adresat direcțiunea actuală căci știm că pe lângă cei principali ai scenei noastre nu s-a făcut nici o încercare spre a-i putea avea. Chestiunea teatrului fiind de un interes public, făgăduim actualului triumvirat că vom reveni asupra ei foarte adeseori.

GÂNDACI DE CARTOFI ÎN EUROPA

[Articol cu paternitate incertă]

[18 august 1876]

După comunicațiile guvernului imperial german, această insectă destructoare a cartofilor (gândacul Colorado, Doryphora decemlineata) și-a găsit calea peste Ocean cu toate măsurile de pază ce se luase împotriva lui. După raportul Senatului orașului liber Bremen, acest soi de gândaci periculoși s-au găsit pe corăbii încărcate cu mărfuri americane, și nu în cartofi, ci în saci cu popușoi și pe cuverte. Se vestește că insecta s-au arătat pe mai multe moșii din Sveția, nimicind recolta cartofilor pe mari întinderi cultivate. Pericolul importărei acestui dușman al agriculturei este deci iminent, încât trebuie îndoită precauțiune spre a opri lățirea lui întru cât va fi cu putință.

[20 august 1876]

După o telegramă a „Românului“ armata de sub Cernaieff a luat în 14/26 august ofensiva, atacând pe turci între Dobruievaț și Catun. La amiazăzi a sosit în ajutoru-i armata col. Horvatovici după un marș plin de greutăți. Lupta a durat toată ziua, dar rezultatul nu se indică. Această telegramă, combinată cu știri din alte izvoare, ni dă următorul rezultat: în 12/24 diviziunea lui Fazly Pașa au ocupat pe dealurile de la Ozren un fel de poziție de rezervă spre răsărit de la Dobrinevaț. Ziua următoare de dimineața a început focul tunurilor cu multă vehemență și în flancul drept al turcilor, pe înălțimile despre miazănoapte de Lipovaț, s-au arătat detașamente puternice sârbești, cari-au intrat în luptă. La două oare după amiazăzi au ieșit alte detașamente de sârbi în spatele turcilor lui Fazly Pașa și anume spre apus de Rzavți *, la 3 oare în fine au început iarăși un foc vehement, care se vede că a durat până-n noapte, căci a treia zi în 14/26 lupta a reînceput din nou și turcii erau atacați deodată în front, la spate și în flancul drept. La o oră după amiazăzi a început lupta și pe malul stâng al Moravei.

În asemenea împrejurări pierderile corpului Fazly Pașa trebuie să fi fost mari. Cum se va fi sfârșit această luptă nu putem spune cu siguranță; turcii susțin că au respins pe sârbi și și-au mănținut pozițiile, sârbii că au nimicit pe turci. Pân-acuma ne-au obicinuit a vedea în aceste lupte o zadarnică irosire de putere și sânge omenesc, care nu stă în nici un raport cu succesele dobândite.

Paralel cu vuietul armelor decurge acuma campania diplomatică a mediațiunei. În prosceniul acestei campanii vom întâlni desigur pe Rusia și de-aceea credem că sunt interesante combinațiile făcute de jurnalistică asupra ținutei acestui stat. Rusia nu are perspectiva de a câștiga în viitoarele tractări de pace foloasele acelea pentru Serbia pe care aceasta le sperase la începutul războiului și chiar Muntenegrul va trebui să se mulțămească cu o neînsemnată compenzație teritorială. Cu toate acestea Rusia nu poate să renunțe prin o prea mare rezervă la simpatiile slavilor de sud, câștigate cu atâtea sacrificii. Deci în conferențele ce se vor ținea ea va apăra mai cu samă aspirațiile insurgenților din Bosnia și Herzegovina. Forma în care Rusia își va face propunerile sale nu este încă cunoscută. Cât despre Austria, ea se 'nțelege că va lucra în sens contrariu, căci dorește ca provințiile răsculate să capete cât se poate de puțină autonomie și s-ar bucura să vadă Serbia umilită.

La propunerile făcute în sensul mediațiunei de reprezentanții puterilor, Marele Vizir n-au răspuns încă, au promis însă de a li face cunoscut cât de curând condițiile pe care le va pune Turcia și al căror proiect e supus dezbaterei Consiliului de Stat. Se zice însă că Turcia nu va încheia un armistițiu care să nu asigureze mai dinainte închierea păcii și că nu va suferi nici o formă de propunere care să atingă câtuși de puțin drepturile sale de suzerană față cu statele vasale. În aceste împrejurări se așteaptă sosirea cât de 'ncurândă a generalului Ignatieff.

Rusia s-au încercat a angaja pentru înscenarea mediațiunei mai întâi pe Francia apoi pe Italia, și într-adevăr cu această din urmă putere succesul diplomatic era aproape asigurat, căci mijlocirile era să le facă însuși principele Humbert. Dar cabinetul din Viena a știut să inspire Italiei atâta neîncredere în planurile Rusiei, încât și dispozițiile bune ale acestui stat s-au răcit în curând. Nu mai rămânea deci alt mijloc decât cel propus de majoritatea puterilor, de a aștepta adică ca cererea pentru mijlocirea păcii să pornească chiar de la una din părțile interesate. Principele Milan au intrat pe această cale — se va vedea deci cât îi va folosi secundara harnică și plină de fineță a diplomației marei puteri de nord.

Interesantă pentru noi românii e următoarea știre adusă de ziarul „Vulturul“.

În Basarabia rusească arhiereul de la Chișănău, în trei rânduri până acum, a strâns ajutoare în bani și bucate pentru slavii din Orient. Fiecare sat din Basarabia au dat câte 25 chile grâu, afară de bani. Toți oficierii rusești au dat a zecea parte din lefile lui; numai în gubernia Odesei se strâng din această soldă ofițerească 25.000 ruble pe lună.

În Creta turburările au ajuns la conflicte sângeroase, din Tesalia se vestesc tentative de răsculare.

VESTE PLĂCUTĂ

[20 august 1876]

„Timpul“ înregistrează știrea adusă de jurnalele din Berlin că junele Alexandru Beldiman, student în drept la Universitatea de acolo, a obținut premiul întâi cu medalie de aur pentru o disertațiune în materie de drept. Tânărul român este nepotul poetului Alexandru Beldiman, cunoscutul autor al „Jalnicei tragedii“ în care se descrie Eteria de la 1821; afară de aceea Alexandru Beldiman Bătrânul au mai tradus pe Orest în versuri, romanul „Numa Pompilie“ (tipărit) și romanul „Căsuța din codru“, foarte citit în vremea aceea și care se găsește în biblioticele boierilor bătrâni în numeroase esemplare manuscrise (nefiind tipărit niciodată). În special ne bucurăm de succesul științific al nepotului, iar în teorie generală vedem în acest caz o nouă dovadă a mult contestatei ipoteze despre moștenirea calităților intelectuale.

ARCHI-GAGNE

[20 august 1876]

În Paris a murit de curând în etate de 70 de ani literatul Gagne, renumit prin ideile sale estravagante și care prin planurile sale de reformare a lumei a escitat adesea râsul publicului. După ce a început cariera sa de avocat a petrecut un an într-o casă de nebuni, după care a ieșit iarăși la iveală ca „advocat al nebunilor“, după cum singur se numea. Pe această cale estraordinară a căpătat mare renume prin escentricitățile sale de tot soiul. El a scris mult și în stil ușor și fiind bogat îi era cu putință să deie o mare întindere scrierilor sale prin tipărirea lor; mai ales însă avea mare plăcere de-a-și pune candidatura la toate alegerile posibile și imposibile. Această candidatură o punea prin apeluri, cât se poate de ciudate, pe cari singur le lipea la colțurile ulițelor. Între scrierile sale vedem: „Philantropophagia“, poem epic, în care autorul dovedește că din iubire oamenii ar trebui să se mănânce unul pe altul; „Congresul mântuitor al regilor și popoarelor“; „Obelisqueida“, „Velocitete-Gagne“. Proiectele sale de reforme fericitoare a toată lumea sunt: ideea de-a forma o „republică-imperiu-regat“, iar visul său din urmă, care atinge în special numai fericirea Franței, este un guvern de cinci, compus din contele Chambord, Napoleon IV, contele de Paris, Thiers și Gambetta. — „Archi-Gagne“, cum îl numeau glumeții, era om bun la inimă și cu totul inofenziv. În alte țări, precum Guatemala, Eguador ș.a., planurile sale ar fi găsit călduroși aderenți și l-am fi văzut poate șef de cabinet sau prezident de Cameră, pe când în Franța oamenii și-a bătut numai joc de el.

[22 august 1876]

În 17/19 august, la 5 ½ ore după amiazăzi; au sosit la Pesta în vapor separat oaspeții străini ai Congresului internațional statistic în număr de 70; primarul d. Rata și directorul serviciului statistic al orașului Korosi plecase spre întâmpinarea oaspeților la Grau. Pe cheuri se adunase o mulțime de oameni cari au salutat venirea oaspeților. Pe pod aceștia erau așteptați de capul lumei științifice, cu șeful biuroului statistic al Ungariei, d. Keleti, apoi capul jurisdicțiunei sub conducerea primarului al doilea, Kammermeyer, și reprezentanții presei. Toată primirea s-a făcut cu cea mai bună orânduială, iar pentru găzduirea oaspeților se luaseră de mai înainte măsurile cuvenite.

68 ofițeri ruși au fost internați în Pesta, însă, în urma mijlocirilor d-lui Novikoff, contele Andrassy a dat ordin pentru eliberarea lor, de vreme ce toți aveau în pașpoarte clauza art. 7 din convenția de la Geneva că sunt atașați serviciului Crucei Roșii. În 18/30 august ei au fost chemați la poliție unde, înapoindu-li-se cărțile, armele și pașpoartele, li s-au spus că sunt liberi a merge unde vor voi. Deci a doua zi au plecat la Belgrad.

Ziarul „Neue Freie Pr.“ aduce din Galați știrea că în 16/28 august ar fi venit pe acolo în vaporul Metternich al companiei dunărene austriace 140 militari ruși, îmbrăcați toți civil și purtând numai căciulă militară. Un fabricant rusesc să fi cumpărat în Basarabia română și la Tulcea multă lână, iar vaporul cu două șlepuri ce sosise spre a primi acea lână să fi fost încărcat cu muniții și arme în loc de balast.

TEATRU EVREIESC

[22 august 1876]

Într-o grădină pe ulița mare s-au deschis un mic teatru de vară în care se joacă în limba evreiască (germană stricată). Trupa, venită din Rusia și compusă din vro 6 inși (toți bărbați), are un repertoriu caracteristic, care atinge numai viața casnică și religioasă a evreilor. Astfel joi în 19 august s-au jucat: 1) „Lumea ca un paradis“ (cântecel satiric), 2) „Filozoful amorezat și hasidul (habotnicul) luminat“, dialog, 3) „Socrul și ginerile“, 4) „Fișel harabagiul cu rândașul său Sider“, comedie. Despre piese avem puțin de zis, ele nu prezintă vrun mare interes dramatic, dar jocul actorilor a fost escelent. Astfel în piesa a doua actorul ce jucă pe hasid a reprezentat atât de fidel pe evreu cum îl vedem în toate zilele, apucat, cu vorba repede și măruntă, încrezut, râzând iute și clipind din ochi, încât trebuie să-i recunoaștem mult talent. În piesa a treia ginerele a fost jucat de un alt actor, pe care-l credem cel mai talentat din trupa toată. El a jucat pe evreul uimit. Socrul e unul din aceia cari vrea să scoată neamul său la lumină, deci a luat ginere pe un fel de studiosus theologiae, om cu totul netrebnic și uimit de învățătură talmudistică. Acest rol a fost jucat în mod foarte caracteristic. Ridicând sprâncenele adesea în sus și făcând creți pe frunte, cu barba neagră, tunsă în mod deosebit, lung și slab, vorbind și cântând natural, ne-a arătat un adevărat prototip de minte pe dos și netrebnicie. Directorul trupei are un glas simpatic (bariton) și figura plăcută. Ariile sunt evreiești, iar publicul, compus în mare parte din coreligionari ai actorilor, petrece bine.

[25 august 1876]

Noutatea zilei e proclamarea lui Abdul Hamid în locul efemerului Murad al V-lea. La 1 și 2 septembrie st.n. au fost iluminat Constantinopolul, iar corăbiile turcești și străine din port erau frumos împodobite cu flamuri. Ceremonia încingerei săbiei va avea loc în 8 sept.

[25 august 1876]

În desele ciocniri cari se întâmplă în preajma întăriturilor de la Alexinaț, atât o parte cât și cealaltă susțin a fi rămas învingătoare. Astfel turcii anunță sub data de 1 sept. cumcă au luat cele din urmă întărituri sârbești de pe malul stâng a Moravei, că, după o luptă de unsprezece oare, sârbii au fugit la Alexinaț, și că, a doua zi ei aveau să distrugă cele din urmă poduri preste acel râu. Totodată se vestește din Constantinopole că Ali Saib și Ahmed-Eiub Pașa se pregătesc a lua cetatea cu asalt. Se 'nțelege că, paralel cu aceste știri, vin altele din Belgrad cari vestesc vecinice victorii ale sârbilor.

„Wiener Abendpost“ ediție (oficioasă) de sară a gazetei oficiale austriace, publică următoarele în privirea mediațiunii de pace:

Un comunicat telegrafic din Petersburg constată părtinirea vie cu care cabinetul rusesc lucrează la mijlocirile de pace ce s-au deschis la Constantinopole. În acest comunicat se accentuează că guvernul rusesc a lucrat în senzul păcii atât la Belgrad cât și la Cetinje și au avut în vedere mai cu samă punerile la cale din mai, convenite cu Germania și Austro-Ungaria. N-avem motive de a admite că în Berlin și-n Viena nu vor fi domnind aceleași vederi politice. Totdeodată se dezminte dintr-altă parte vestea ce se răspândite că guvernul englez adică s-ar fi despărțit de celelalte puteri în încercările de mediațiune și ar fi luat o ținută deosebită. Din contra, deodată cu avizul rusesc asupra valorii alianței celor trei împărați, ni vine din altă parte asigurarea că în cestiunea păcii domnește acordul cel mai complect între toate guvernele Europei și că în esență situația diplomatică este aceeași cum era în vremea prezentării proiectului de reformă la Poartă, cu deosebire numai că Anglia, față cu întrebările concrete și deschise, nu mai are nici în principiu, nici în praxă vre-un motiv de-a-și mănținea rezervele sale din trecut. În fine mai fără escepție predomnește o idee optimistă asupra succesului ce-l vor avea tractările de pace.

SĂMÂNȚĂ JIDOVEASCĂ DIN CERNĂUȚI

[25 august 1876]

D. Carol Emil Franzos, recte Franzois, care primejduiește câteodată citirea „Nouăi prese libere“ prin foiletoanele sale, scrise în acea proză coruptă pe care germanii o numesc cu drept cuvânt francezo-judaică și-a tipărit impresiile sale, culese pe la Colomeia, Sadagura, Podul-Iloaiei și alte asemenea locuri în care se prăsește jidovimea, sub titlul „Aus Halb-Asien“ (din Semi-Asia). D-sa numește aceste secături icoane de cultură (Culturbilder) din Galiția, Bucovina, Rusia meridională și România. Credem însă că, pentru a da o icoană fidelă despre cultura unor popoare, trebuie să le cunoști limba, căci cunoștința limbei jidovești nu poate servi decât pentru a te introduce în universitățile din Târgul-Cucului. Ca toți jidanii, cari în literatura germană se deosebesc prin stilul franțuzit și prin espresii mârșave și obraznice, și acest tânăr și gros colaborator de la „N. Fr. Presse“ nu-și cunoaște lungul nasului, judecă făr' a ști nimic și batjocorește toate popoarele câte n-au plecare de-a se săruta cu jidanii. Se vede că, înamorați de stilul d-lui Franzois, un jurnal săsesc din Transilvania, pe care „Telegraful“ român îl citează numai în inițiale (S.d.T., poate că „Siebenbürgisch-deutsches Tagblatt“), publică asemenea aceste producte nespălate ale filozofului din Sadagura, pentru a le pune proaspete și calde în fiecare dimineață înaintea lectorilor săi flămânzi de calomnii în contra românilor.

[25 august 1876]

A ieșit de sub tipar edițiunea a doua (?) a „Noului metod de geografie elementară“ de A. Gorjan. Această ediție — care însă ni se pare că nu e a doua ci cel puțin a treia — cuprinde însemnate schimbări în bine, căci autorul ni se prezintă astăzi ca un hotărât părtinitor al metodului intuitiv.

Spre a arăta punctul de plecare pedagogic al cărții, reproducem din prefață următoarele:

Sunt două metoade însemnate după care se predă studiul geografiei: metodul vechi sau metodul analitic, care începe cu întregul și ajunge la parte, adică, începe cu descrierea globului, a continentelor și cu încetul ajunge la locul nașterei, și metodul sintetic care începe cu partea și ajunge la întreg; adică începe cu locul nașterei, de esemplu cu școala sau cu casa părintească, apoi continuă cu comuna, plasa, districtul, țara întreagă, țările vecine și așa mai departe. Se înțelege că descrierile vor fi totdeauna măsurate cu gradul de dezvoltare al puterilor de înțelegere ale copilului.

Autorul se hotărăște pentru metodul analitic și bine face. Deși aprobăm în teorie ceea ce ni spune prefața, deși recunoaștem că cel întâi pas este făcut pe această cale și că faute de mieux cartea trebuie introdusă, totuși vom observa și neajunsurile ei, asupra cărora autorul ar trebui să revie. Cele mai însemnate ni se par greșelele de definiție și cele gramaticale; căci, dacă o cunoștință materială falsă se poate rectifica prin esperiența proprie sau strămă (scrisă), nu e tot astfel cu cele de limbă și de logică cari se contractează prin deprindere și cu greu se pot dezvăța.

Așa d. ex.: „Oraș numim o adunare mare de mai multe case, bine zidite și frumoase, cu strade regulate, așternute cu piatră“.

Adunare mare de mai multe … Dacă-i adunare, se 'nțelege că-i de mai multe, nu de una sau două. Apoi case bine zidite și frumoase, strade regulate așternute cu piatră etc. Sunt tot note care nu caracterizează orașul. Există orașe mari cu case urâte și rău zidite și cu uliți nimic mai puțin decât regulate și a căror așternut de piatră e mai mult o ironie și un atentat la bătături decât un pavagiu, d. ex. Bucureștii, cărora totuși nu li vom refuza numele de oraș. De-aceea definiția economiei politice ar fi fost și mai esactă și mai vie. Prin definiții rele copiii învață a lua sama la lucruri neesențiale și a trece cu vederea pe cele esențiale.

O greșală gramaticală de care foiește cartea este substituirea persoanei a treia plurale prin a treia singulară. Ex.: „Din ce se compune locuințele noastre? De ce se face valuri pe mare? (pg. 27). De ce țară ne desparte munții Carpați?“ (pag. 66) ș.a.

Îndealtfel recomandăm cartea atenției tuturor învățătorilor, cari vor vedea în ea cea întâi încercare (în românește) de-a introduce metodul intuitiv în studiul geografiei.

SERATE TEATRALE ÎN GRĂDINA PRIMĂRIEI

[25 august 1876]

Publicul cunoaște deja că, de la începutul lunei august, s-a deschis în Grădina Primăriei un teatru de vară, sub conducerea d-lui P. S. Alesandrescu. Aceste reprezentațiuni teatrale au loc regulat de 3 ori pe săptămână, anume: marți, joi și sâmbătă. Piesele ce se dau sunt din cele mai alese și mai nouă, astfel Isac Zodieriu, Glumele de Mahala, Amorul în Păcurari ș.a. ș.a. Ele sunt bine primite de public, căci desele și neîntreruptele aplauze ce nu lipsesc la nici una din ele au probat aceasta. Sâmbătă 21 curent am asistat la reprezentația piesei Dracul și Ciobanul, dată în beneficiul Grădinei Primăriei. Mărturisim cu plăcere că mai cu samă rolul ciobanului a fost esecutat de minune de d-nul Alesandrescu; dar nu mai puțin și celelalte. Publicul, ca și la celelalte reprezentațiuni, i-a dat junelui nostru actor tot concursul care credem că nu-i va lipsi nici de acuma înainte.

REVISTA DIPLOMATICĂ

[27 august 1876]

Acuma, când actul întâi al tragediei de preste Dunăre pare a se apropia de capăt, credem că nu e în totul fără interes ca cetitorul să cunoască atitudinea pe care, e drept că foarte în treacăt, o luase și statul nostru în fața evenimentelor. Prin urmare publicăm mai la vale memoriul d-lui Cogălniceanu.

PALESTINA

[Articol cu paternitate incertă]

[27 august 1876]

Gazeta evreiască „Hamagid“ publică o corespondență din Londra în care ia act despre faima răspândită că guvernul turcesc a oferit drept plată numeroșilor săi creditori evreiești din Anglia cedarea unei părți din Palestina. Sir Hammond din Londra s-a pus în relațiuni cu Chwedalla, fondatorul unei societăți compuse din evrei englizești, franțuzești și austriecești cari au intențiunea de a cumpara cu un capital de 8 milioane funți sterling de la Poartă întreaga țară a făgăduinței. După o publicare a lui Chwedalla însă o astfel de cesiune nu va fi cu putință decât cu învoirea marilor puteri europene; totuși este nădejde că afacerea se va realiza. Societatea a știut se zice să intereseze încă de mulți ani și nu fără succes pe cele mai puternice Case din toată Europa pentru această idee. Chwedalla are intențiunea de a merge cât de curând în persoană la Constantinopole, spre a grăbi treaba la fața locului.

[29 august 1876]

Din Sibiu se vestește sub data de 6 septembrie că împăratul va sosi acolo spre a asista la manevrele trupelor în număr de 12.000 oameni, concentrați între Grossau și Sibiu; ziua pentru primirea audiențelor e fixată pentru 10 septemvrie. De acolo împăratul va pleca spre* Galiția și Bucovina.

[29 august 1876]

Se confirmă definitiv că sârbii au pierdut însemnata bătălie de la Alexinaț și că sunt în retragere. Deși ei mai țin încă orașul și întăriturile, totuși poziția aceasta se poate privi ca părăsită și ocuparea ei se justifică mai mult prin lucrările necesare pentru a aduce în siguranță materialul de război grămădit în cetate; pe când aripa stângă a armatei lor se retrage spre Deligrad și Ciupria, turcii înaintează încet pe malul stâng al Moraviei. Ei au lăsat o parte din armie în fața Alexinațiului, spre a face recunoașteri și a privi la cele patru redute din frontul răsăritean al cetăței din care bubuie încă, tunurile; dar planul operațiunei lor principale pare a fi de a lăsa la o parte Alexinațul (periculos cu toată pustietatea sa prin minele de dinamit de care e petrecut) și de a înainta prin Kniajevaț spre Kragujevaț, principalul depozit de arme și puteri a principatului. Se vestește că generalul Alimpici și colonelii Marcovici și Lieșanin sunt răniți; acest din urmă prin încercarea de a se sinucide.

Paralel cu aceste pierderi mari, sârbii pot înregistra în alte părți ale frontierilor lor unele succese, a căror însemnătate însă trebuie să ni se pară mică. Astfel, în curs de 3 zile, au fost lângă Isvor lupte crâncene, în care s-au angajat întreaga linie sârbească. Ea a delojat trei întărituri și două baterii turcești, au făcut mulți prizonieri și au luat mai multe stindarde și tunuri. Afară de aceea sârbii au respins cu vigoare un atac al turcilor asupra micului Zvornic și, în alt loc, intrând pe teritoriu turcesc (la Copavnic), au bătut pe inimici, deși aceștia erau într-un număr de trei ori mai mare. Dacă numai aceste succese ale armelor de pe Ibar și de pe Drina ar compenza pierderile de lângă Morava.

Nefavorabile sunt știrile de pe câmpul de război și pentru muntenegreni, căci turcii au intrat pe teritoriul lor, atăcându-l din mai multe părți deodată și anume la Bielopavlițe și, în districtul Cuci, la Medun, ei dau foc la tot ce întâlnesc în calea lor. Asupra luptelor, care au luat dimensiuni destul de mari, nu se știe încă nimic pozitiv. Muktar Pașa înaintează (încet zic telegramele) spre Grahovo. Într-adevăr mișcările turcilor aduc întrucâtva cu acele ale lui Fabius Cunctator.

[29 august 1876]

Gladstone a publicat o broșură în care arată ca evidente și necontestabile atrocitățile comise de turci în Bosnia, Herzegovina și Bulgaria. Fostul șef de cabinet e încredințat că aceste atrocități se vor repeta întruna și că singurul mijloc de a le face să înceteze e sustragerea acestor provinții de sub administrația turcească. Gladstone conchide că este datoria Angliei de a interveni în acest sens cu ocazia tractărilor de pace pendente.

[29 august 1876]

Vinerea trecută s-au găsit strangulat d. Gheorghe Simionescu, posesorul moșiei Gherăeștii. Cauzele acestei sinucideri se zice că sunt datoriile și neputința de a plăti câștiurile. Cum stau astăzi împrejurările de export ale țării, vor fi încă mulți arendași cari să simtă strâmtorări materiale analoge cu ale d-lui Simionescu, să sperăm însă că nu toate jertfele situației noastre economice VOR căuta să se mântuie în acest mod estraordinar de datorii și câștiuri.

TEATRU ÎN GRĂDINA PRIMĂRIEI

[29 august 1876]

Marți s-au reprezentat piesele: „Comisarii și telegrafiștii destituiți“, comedie în două acte, și o canțonetă nouă intitulată „Tot 3 chifle zece bani“. Nu începuse a însera bine și publicul venea în Grădina Primăriei spre a ocupa mai de timpuriu locuri, astfel că pe la orele 8 ½ nu se mai găsea un singur bilet. Aceste piese au avut tot succesul dorit: astfel rolul comisarului, jucat de d-nul Alexandrescu, a fost minunat de bine esecutat și aplaudat cu multă vioiciune. Asemene rolul telegrafistului, jucat de d-nul Radu, un tânăr ce abia a început să debuteze pe scenă, a fost bine jucat. Precum vedem, d-nul Radu are vocațiune pentru teatru și credem că, dedându-se acestei cariere, ar putea ieși un bun actor. Rolul „Margo“ a fost asemenea bine jucat de d-ra Dimancea, ar fi însă de dorit ca d-sa să fie mai serioasă, cel puțin când e pe scenă, și să-și memoreze mai bine rolul. Canțoneta „Tot trei chifle zece bani“, nimerită atât prin cuprinsul ei cât și prin jocul de scenă al d-lui Alexandrescu, a plăcut asemenea publicului. Joi s-au jucat între altele și piesa „Doi soldați români“. Succesul a fost ca acela al reprezentației precedentă și spre mulțămirea publicului îndestul de numeros. Precum vedem, teatrul de vară este îmbrățoșat de publicul iașan, drept care d. Alexandrescu 'și pune toată silința a-i satisface dorințele, iar acesta, în schimb, i dă tot concursul său.

NERESPECTAREA REGULAMENTULUI

[29 august 1876]

Noi știm că esistă un regulament care arată anume oarele până când localurile publice pot fi deschise, cu toate aceste vedem că acest regulament nu se respectă. Așa după cum ni se spune că cafeneaua din casele Pașcanu, numită „La trei coroane“, stă deschisă până pe la oarele 2 de noapte, asemene acea vis-a-vis de magazia Prunkul-Carakasch ș.a. Arătând faptul, reclămăm de la cei în drept să ia măsuri pentru aplicarea regulamentului.

SCAUNE DINAINTEA TROTUARULUI

[29 august 1876]

Nu e cu putință ca să treacă cineva pe trotuar, mai cu samă însă sâmbăta, căci e împiedecat de scaunele pe care jidovii le scot afară spre a-și ține siesta. Aceasta se întâmplă pe strada Universității, strada de Sus, acea a Băncei ș.a.ș.a. Semnalăm faptul locului competent și cerem a se lua măsuri, spre a nu se mai îngădui cât de puțin prin scoaterea scaunelor pe trotuare impiedecarea circulațiunei publice.

Din Curierul de Iași, septembrie-octombrie 1876

[7 septembrie 1876]

Diplomația cu mersul de culbec și cu estrema fineță a mijlocirilor ei urmează a coase la actele ei note și instrucțiuni scrise pe hârtie velină, povestea cântecului: „pe de laturi cu bănaturi, la mijloc pară de foc“. Dar în fața tuturor acestor propuneri și parapropuneri, redactate desigur într-un inreproșabil stil franțuzesc, Poarta opune acea stoică tăcere a dervișilor de la Mecca, iar Abdul-Kerim răspunde cu buzele tunurilor și cu arderea satelor din Serbia. În fine, fiindcă ținuta Angliei ni se pare cea mai hotărâtoare în aceste împrejurări, vom spune că John Bull s-a lansat deja la meetinguri de inimă albastră, în care până și Gladstone și Bright, șefii partidului liberal, vor încerca să verse lacrimi platonice asupra cruzimelor comise în Bulgaria. Toți promit cu religiozitate publicului că vor face impresia nemuritoriului Sir John, admirabilul Sir John Falstaff, cum îl descrise Shakespeare divinul, Sir John care de o mulțime de ani nu și-a mai văzut genunchii de gros și gras ce este și care-a câștigat aceste invidiabile dimensiuni numai din cauza … sentimentalității sale. Ah! Enrichet dragă — strigă Sir John — când eram tânăr eram atât de subțirel că m-ai fi putut trece prin inelul unui membru de la primărie — dar ce să li faci grijilor și necazurilor, ardă-le focul! ele îl îmflă pe om. — Aceste griji și necazuri, al căror interpret în Constantinopole este Sir Henry Elliot, se traduc în binevoitoare consilii de-a înceta cu bătăliile atât împrotiva Montenegrului și Serbiei, cât și împrotiva insurgenților. În acelaș sens vorbesc reprezentanții celor trei împărății de la miazănoapte și ambasadorii Italiei și Franței. Dar ce să-i faci — dacă Turcul nu vrea să înțeleagă.

Pe noul sultan Abdul Hamid II ziarul parizian „Gaulois“ îl zugrăvește astfel.

El e născut la 22 septemvrie 1842 și este fiul al doilea al lui Abdul-Megid Khalif. Mumă-sa muri în curând, dar deveni copilul alintat a femeiei a doua a tatălui său, carea, neavând copii, îi lăsă lui toată averea ei foarte însemnată. Abdul-Hamid și frate-său mai mare Murad n-au învățat în copilăria lor absolut nimica; toanele lor erau legi pentru acei ce-i înconjurau, își petreceau vremea cu sclavi de anii lor și abia trecuse de vârsta copilăriei când au și fost introduși în viața de harem, care submină în curând sănătatea slăbănogului Murad, pe când Abdul-Hamid, mai puternic de constituție, a putut să-i reziste. Pe când erau de douăzeci de ani știința lor consista în cunoașterea buchilor turcești și arăbești. Abia călătoria ce au făcut-o împreună cu unchiul lor Abdul-Aziz la espoziția universală din Paris în a. 1867 a trezit în ei dorința de-a deprinde o leacă de franțuzească. Abdul-Hamid au arătat mai multă pătrundere și isteție decât frate-său; el desprinse în curând câteva vorbe franțuzești, pe care le mestecă cu multă predilecție în conversația sa. Apoi singurele cărți străine în biblioteca sa, compusă din opuri turcești și arăbești, sunt un dicționar ș-o gramatică franțuzească. În vremea petrecerei sale în Europa, sultanul de astăzi prinse dragoste pentru geografia politică și, întors în patrie, începu a face o colecție de harte, cu care pierde multă vreme.

Abdul-Hamid se poartă europenește, păstrând din îmbrăcămintea orientală numai fesul, pe care nu-l poate suferi, dar, ca turc bun, nici nu-l poate lepăda. Deprins cu gimnastica și scrima, arareori șede pe-un scaun fără ca mai întâi să-l fi ridicat cu mâna de-un picior, spre a-și arăta tăria. Lumea vorbește că Abdul-Hamid e mână spartă și-i place oca mare, dar lumea n-are cuvânt; din contra, s-ar putea spune că leagă paraua cu șepte noduri și are obiceiuri foarte simple; căci afară de femeia sa legitimă are numai o singură țiitoare și nici bagă-n samă pe celelalte odalișce ale haremului său. Predilecția sa pentru toate soiurile de dobitoace domestice, dar mai cu samă pentru păseri, e cunoscută; astfel are un cacadú, cu care petrece ceasuri întregi. Un interes iarăși nu mic îi inspiră animalele împăiete: șerpi, șopârle, momițe; ba-n vremea din urmă și-au îndreptat zelul său de colector asupra gândacilor și fluturilor. Afară de-aceea nu scapă nici un prilej pentru a cumpăra arme frumoase și vrednice de mirare, așa că are în palatul său de vară lângă Dardanele un mic arsenal prețios. Aici avea el obicei să trăiască cu nevasta și cu copii, un băiet de șase și o fetiță de trei ani; până ce în aprilie al anului acestuia au intrat în conspirațio contra lui Abdul-Aziz, a vizirului Mahmud și a șeihului Hassan. Pentru a putea primi mai cu îndemânare pe numeroșii săi vizitatori, el ocupă o încăpătoare casă de țară, a cărei intrări gemură în curând de bei și de ulemale. Hamid e un mahometan foarte ortodox. El nu lasă nici una din închinăciunile rânduite de lege și-i place chiar să facă paradă cu evlavia sa. Dacă 'n vremea rugăciunii e afară de casă, pune să-i aștearnă un covor la pământ și-și face rugăciunile înaintea norodului. Dar i se 'ntâmplă, ceea ce prorocul oprește espres, că se lasă stingherit în evlavia lui, ba o întrerupe chiar pentru a da porunci slugilor sau a saluta pe vrun cunoscut. Când locuia încă în micul său palat de la Kiahat-Hodné, ținea un soi de popă de casă, pe care-l trata ca pe un caraghioz, îl îmbraca cu fel de fel de straie pestrițe și-i făcea barba de râs și de batjocură, făcând cu dânsul o mulțime de comedii și de năzbutii. Tot astfel, vorbea în termeni foarte nerespectuoși de șeik-ul Islam, și când acesta a ajuns să cadă, el se bucura că „acest porc bătrân“ — espresia cea mai desprețuitoare de care se poate servi un turc — încetase de-a domni. Împrotiva ghiaurilor în genere sultanul nu numai că n-are antipatie, ci din contra îi laudă; numai pe greci nu-i poate mistui și-i încredințat că, în tot Țarigradul, grec cinstit și de treabă nu se află.

— Doamne! Cum nu putem și noi să-i trimitem peșcheș câțiva greci de București, marfă extrafină frizată la Paris, pentru ca acest sultan, iubitor de hărți, să li scoată pe nas harta republicei universale și contractul soțial a lui Jean-Jacques.

SERBARE ANIVERSARĂ

[1 septemvrie 1876]

Miercurea viitoare, în 8 septemvrie, va avea loc, în localul Institutului academic, sărbarea aniversară pentru înființarea de 10 ani a acestui stabiliment, deschis la începutul anului școlar 1866-1867. Toți tinerii cu diploma de bacalaureat ieșiți din Institut au primit invitare specială pentru a lua parte la această serbare și, după cum aflăm, cu acest prilej se va propune formarea unei asociațiuni între toți foștii elevi ai Institutului academic, precum asemine asociațiuni esistă în străinătate. Felicităm pe inițiatorii unei idei atât de fericite, a căria menire este de a cimenta unirea și înfrățirea între toți tinerii care au stat, mai mult sau mai puțin timp, pe aceleași bance, și s-au adapat în copilăria lor la acelaș izvor intelectual. Cine nu știe câte amintiri dulci lasă în urmă acest timp fericit și cât de trainice legături formează!

S-A OBRĂZNICIT TURCUL

[1 septembrie 1876]

Cu ocazia suirei pe tron a sultanului Abdul-Hamid, Măria Sa Domnul a primit, după cum spune „Journal de Bucarest“, o notificare identică cu cea trimisă kedivului de Egipet, beiului de Tunis, șerifului de la Mecca, vilaieturilor de Hedgias și Iemen, apoi guvernărilor generali ai imperiului și comandanților trupelor în campanie. Textul acestei într-adevăr necalificabile notificări este acesta:

Maiestatea Sa sultanul Murad Khan, nefiind restabilit din boala ce l-au cuprins de la venirea sa pe tron, au fost depus conform legii Cheri. Urmând regulele dinastiei otomane, prințul moștenitor legitim, sultanul Abdul-Hamid Khan, s-a suit pe tron astăzi 11 Chaban al anului 1293.

Dumnezeu să 'ngăduie ca venirea sa să fie o cauză de fericire și prosperitate pentru toți supușii săi, Amin.

Veți proclama în public avenirea Maiestății Sale. Urmând vechiului obicei în toate localitățile ce au un fort sau baterii se vor slobozi salve de câte douăzecișiuna bătăi de tunuri de cinci ori pe zi trei zile dupăolaltă, iar sara edificiile publice și celelalte vor fi iluminate.

În 19/31 august 1876. Iscălit: Mehmed-Rușdi“.

Dacă sultanul și vizirul ar veni în țară împreună c-o trupă de voltijori, ca să ne facă plăcerea să se deie preste cap înaintea noastră și a numerosului neam a lui Israil, atunci și-ar vedea visul cu ochii — în toate colțurile de uliță cu slove mări: „Mare caraghiozlâc!! Pentru cea întâi dată în România. Astăzi în ziua (cutare) la 7 oare sara va începe reprezentația vestitului, atotputernicului Abdul-Hamid și a vizirului său Mehmet-Rușdi. Însuși a sa înaltă persoană va executa cele mai grele jocuri pe frânghie, însoțit de vestitul vizir în calitate de clown. Intrarea 50 bani“.

Aceasta ar fi cel mai nimerit mijloc pentru proclamarea în public a Maiestăței Sale turanice.

[3 septembrie 1876]

Un hat căruia i s-a dat publicitate spune următoarele:

Sultanul Abdul-Hamid declară că a mănținut vechiul ministeriu, care va avea îngrijire să deie libertatea cuvenită tuturor supușilor fără deosebire, să asigure liniștea publică și o exactă mânuire a justiției. Starea critică a imperiului își are originea în reaua întrebuințare a legilor acelora care se 'ntemeiază pe prescriptele religiei otomane; iar starea rea a finanțelor a avut de urmare un discredit general și nedezvoltarea industriei și a comerțului. De aceea se va institui un anume consiliu pentru a privighea punctuala esecutare a legilor și gestiunea financiară. În privirea funcțiilor publice hatul promite că funcționarii vor fi responsabili și nu vor mai fi destituiți fără nici o vină. În fine se vor lua măsuri pentru rădicarea învățământului public și esecutarea reformelor necesare.

Hatul pomenește despre răscoală în modul următori:

Urmând unor răutăcioase inspirații, Bosnia și Herzegovina s-au răsculat. Lor li s-au asociat în urmă Serbia. Pentru a pune capăt acestor vărsări de sânge între fii aceleeași patrii, guvernul va ști să readucă liniștea și să rezolvească această cestiune.

În fine se vestește mănțiunea tractatelor cu puterile vecine.

[3 septembrie 1876]

„Nord-Deutsche Allgemeine Zeitung“ (organul de căpetenie al principelui Bismark) spune că toate puterile mari s-au unit în părerea de-a crea în sud-estul Europei o stare de lucruri care să asigure pe multă vreme pacea și să fie întemeiată pe principiile umanității și civilizațiunii. De aceea i se dă Turciei sfatul de-a nu se opune dorințelor Europei și de a nu risca pe o singură carte rămășița de puteri de care dispune pentru a opri curentul de libertate ce străbate Orientul. Deși Poarta încă n-a dat un răspuns pozitiv la propunerile puterilor, foaia se crede îndestul de bine inspirată pentru a asigura că, dac-a veni vorba la „adică“, Poarta va face o rezistență foarte slabă. — Alte izvoare asigură că puterile vor procede la o serioasă revizuire a tractatului de Paris întru cât privește Turcia și poziția creștinilor de sub dominația ei.

[3 septembrie 1876]

Cu ocazia aniversărei M. S. împăratului tuturor Rusielor, s-a ținut un Te-deum solemn în prezența principelui și a miniștrilor. Orașul Belgrad a fost împodobit cu flamuri și sara iluminat. La banchet, principele a ridicat un toast în care a arătat că Serbia e recunoscătoare pentru sacrificiile ce le face marea împărăție pentru ea și că el va învăța pe copilul său respectul și iubirea ce o datorește țariului.

[3 septembrie 1876]

Luni în 30 august/11 septem. la 8 oare dimineața a sosit în Sibiu cu tren espres deputațiunea trimisă de M. S. Domnul României, pentru întâmpinarea și salutarea M. S. împăratului Austro-Ungariei. Această deputațiune consistă (după „N. fr. Presse“) din d-nii Ioan Brătianu, ministrul de finanțe; Nic. Ionescu, ministru de externe; colonelul Condraț (?), adiutantul domnesc; și d. Comeliu, secretar al M. Sale. La 5 oare după amiazăzi d-nul Brăteanu, împreună cu deputațiunea, a fost primit de cătră Maiestatea Sa. Deputațiunea română a fost invitată la prânzul curții. La primirea ce-a făcut-o deputațiunei primăria orașului Sibiu, d-nul Brăteanu a dat asigurări asupra reciprocității de interese ce există între România și Imperiul austro-ungar.

[3 septembrie 1876]

Mișcări sau ciocniri mai însemnate nu avem de înregistrat. Spre Muntenegru turcii ocupă lagărul întărit de la Podgorița și au făcut mișcări demonstrative spre Dukla. În Scutari au sosit mari transporturi de turci răniți în bătălia de la Spuț, asupra căria atât buletinele turcești cât și cele muntenegrine tac. Turcii au ars monăstirile Cozoriev și Dobroițevo, amândouă locuri de adunare pentru insurgenții din Herțegovina. Din Seraievo se vestește că răscoala în Bosnia de Nord e aproape stinsă; încercările colonelului sârbesc Despotovici de-a răscula țara au rămas fără succes, provințiele Seraievo, Travnic și Bania-Luca sunt liniștite. În Serbia turcii înaintează pe malul Moravei spre Deligrad; în Alexinaț se află încă zece batalioane sârbești.

TEATRU ÎN GRĂDINA PRIMĂRIEI

[3 septembrie 1876]

De luni seara încă se anunțase prin placarde mari că a doua zi, marți, va avea loc o reprezentație extraordinară în beneficiul D-lui Alexandrescu. A trebuit numai să fie anunțat pentru ca publicul să se grăbească a găsi pe beneficient, spre a-și reține mai de timpuriu locuri.

În adevăr, până în seara reprezentației toate biletele erau date. Piesele ce s-au jucat au fost: 1) „Omul care-și ucide femeia“, comedie în 2 acte, și 2) „Crai nou“, operetă într-un act. În piesa întâi rolul Pupinel a fost jucat de beneficient cu talentul de care totdeauna a dat probe și pentru care și-a câștigat deja simpatia publicului în timp de patru ani de când se află aice. D-ra Petrescu în rolul Savini, îndrăznim a zice, a fost originală, drept care a și căpătat dese aplauze. Rolul Onorina a fost de astă dată bine esecutat de d-ra Dimancea. Mărturisim că ceea ce a plăcut mai mult publicului a fost opereta „Crai nou“. Jocul actorilor a fost foarte plăcut. Vom cita în prima linie pe d. Alexandrescu, pe care în rolul Ispravnicul, ce a fost jucat într-un mod caracteristic, publicul l-a aplaudat cu vioiciune. Nu mai puțin și rolul Anica orfana, jucat de d-ra Petrescu; cât despre rolul Dochița, jucat de d-ra Dimancea, de astă dată constatăm că d-sa, memorându-și bine rolul, l-a executat destul de bine. Vadă acum însăși d-sa dacă observarea făcută de noi dumineca trecută relativă la d-sa n-a fost justă. În ce privește rolul Leonaș vom zice numai că actorul ce l-a jucat să-și dea pentru viitor mai multă osteneală în memorarea rolului și în pronunțarea cuvintelor, căci greșește adeseori. În rezumat, reprezentația de marți sara a fost bine primită de publicul ce au asistat, iar la oarele 10 s-a sfârșit în aplauze. — Cu această ocaziune nu găsim de prisos de a atrage serioasa atențiune a celor în drept spre a lua măsurile cuvenite ca scandaluri ca acela de marți seara să nu se mai repete. Cerem și stăruim cu tot dinadinsul ca autoritatea competentă să ia act de scena petrecută în acea seară, pentru a face ca fanfaronadele și cavalerismul ce unii din d-ni întrebuințează să înceteze atunci măcar când ei singuri își recunosc vina lor, când ei singuri sunt cauza scandalului.

ANTIHRIST

[3 septembrie 1876]

Dr. Hermann Rohling care, după ce fusese profesor de teologie în Münster, a trecut apoi în America, unde a dezvoltat o însemnată activitate întru crearea de institute catolice de creștere, a publicat în a. 1875, în San-Louis, o scriere intitulată „Antihrist și sfârșitul lumei“. În ea d-rul dovedește, din scrierile sfinților părinți și ale altor teologi, că Antihrist se va naște în cele dentâi zecenii ale secolului viitor, deci între 1900 — 1910. El va fi mai întâi un principe mic, dar apoi va deveni sultan turcesc și va supune repede tot Occidentul. Cu această ocazie el va preface domul din Colonia în grajdi de cai. În urma acestora el își va supune pământul întreg. Venirea lui Antihrist a fost împiedecată — zice autorul — prin existența Sfântului Imperiu Roman. Acesta a fost înlăturat de fapt în a. 1810, în 1866 a pierit până și umbra lui, deci nu se mai opune nimica venirei lui Antihrist. Ea va fi precedată de un război universal, care va devasta însă mai cu samă Europa, apoi se va naște un întuneric material ce va dura mai multe zile. Prin acesta vor pluti cete de demoni, cari vor zugruma pe contrarii bisericei. Mai mulți sfinți părinți sfătuiesc că în această noapte vor fi de mare folos rugăciunea cătră îngeri, cătră regina îngerilor și aprinderea de făclii sfințite. Tot în această vreme se vor ivi oameni apostolici, cari vor boteza 144.000 de evrei. După ce se vor întâmpla aceste toate, va veni abia Antihrist. — D-rul Rohling, care scrie toate acestea, este în prezent profesor de teologie la Universitatea din Praga.

LĂMURIRE

[3 septembrie 1876]

Curierul intereselor generale cere lămuriri cum de noi am răspuns la notificarea Turciei făr' a aștepta replica oficială a onor. ministru de esterne. Spus-am noi totdeauna că redacția acelei foi are nevoie de învățătură ca să poată deosebi lucrurile. Eh bien! scump elev, iată cum stă treaba. Notificarea pe care am publicat-o într-adins între diverse nu este de natură diplomatică, nu i se poate atribui caracter oficial, căci nu vine de la ministeriul de esterne al Turciei, ci este o circulară „cătră prefecți“ cum am zice a ministrului turcesc de interne. Prin urmare trebuie considerată ca nulă și neavenită, căci forma, oficiul de la care emanează cuprinsul ei esclud de mai nainte orice răspuns. Ea poate provoca cel mult o ceartă diplomatică între ministerul nostru de esterne și ministeriul de esterne turcesc, al cărei obiect n-ar fi însă notificarea în sine, ci necuviința amploiaților turcești.

Afară de aceea, această notificare, să fi venit chiar de la ministerul de esterne al Turciei, ea se consideră ca nulă și neavenită, fiind adresată „Coroanei“; și, pentru Coroana României, vizirii și muftii sunt turci tot atât de pahotnici ca și cel care ni cere lămuririle de față. Prin urmare între orice „liude“ și Coroană nu poate avea loc așa nitam-nizam corespondență diplomatică — căci nu poate avea loc în nici un caz. Ce s-ar zice oare dacă într-o bună dimineața un redactor oarecare s-ar drapa în pașă turcesc (l-ar crede toată lumea după mutră) ș-ar începe a da porunci în numele sultanului? Acest turc „novissimi generis“ ar fi cel mult competent de a intra direct în corespondență cu craii din împărăția Goliei, dar nu cu suverana maiestate a unui popor. Ei bine, tot atâta competență are un vizir de-a se adresa în mod direct cătră suveranul unei nații. C-un cuvânt: vizirii, muftii, kadii mari și mici, în actele lor care trec peste graniță, sunt persoana private cari pot fi pedepsite în mod disciplinar pentru o necuviință comisă, dar aceste necuviințe nu pot ajunge niciodată la culmea asupra căreia se aruncă, nici pot fi considerate ca acte oficiale între stat și stat. Luarea lor în râs nici ucide prestigiul unei foi de publicații judecătorești, nici compromit pe guvernul sub care apare — ci se răspunde numai la necuviința unui supus turcesc (fie acela chiar vizir) prin meritata ironie a unui supus românesc.

Din fericire însă o asemenea procedură vis-a-vis de demnitarul turcesc este acuma de prisos, de vreme ce comunicatul, reprodus după n-rul din 1/13 septemvrie al Monitorului arată că necuviința despre care a fost vorba nu s-au întâmplat de loc.

[5 septembrie 1876]

Sub data de 11 septem. st.v. se vestește c-a avut loc o bătălie între turci și sârbi pe linia Vucania — Androvaț — Corman, în următoarele împrejurări. În 30 aug./11 sept. la 5 oare dimineața armatele de pe Timok și Morava sub comanda lui Cernaieff și Horvatovici au luat drumul spre Alexinaț prin Nericev-Han pe malul drept al Moravei; mișcarea strategică a fost făcută însă astfel că Horvatovici, executând o strălucită înconjurare, le-a venit turcilor în spate. El plecase din Deligrad preste Djunis și mai departe îndărătul inamicului până la Siliegovaț. Deodată începu atacul vehement din două părți, Cernaieff asupra frontului inamic, Horvatovici dindărătul lui. Turcii se aflau postați între Târmian și Androvaț și-au încercat a face pod peste Morava la locul numit Baboviște. În vremea când voiau să clădească au fost atacați de cătră Horvatovici. Astfel focul se încinse și se răspândi cum am zis pe întreaga linie Vucania — Androvăț — Corman. În vremea luptei Cernaieff a trimis la Vucania două brigade pentru a tăie turcilor drumul spre Tesița. Lupta a durat până la 6 ¼ oare sara și telegrama trimisă de Cernaieff chiar constată că turcii s-au luptat cu multă bravură; ba prin atacul lor impetuos a silit pe mai multe batalioane sârbești la retragere. Dintre sârbi s-au purtat mai bine comandantul „legiunei iataganului“, unu anume Mașa Vârbița, care-n unire încă cu două batalioane să fi făcut minuni de bravură. A doua zi dimineață lupta a reînceput prin atac din partea turcilor. Care să fi fost rezultatul acestei lupte reînnoite nu știm.

[5 septembrie 1876]

Cu toate meetingurile ținute asupra cruzimilor comise în Bulgaria, guvernul englez nu va schimba politica sa în privirea Orientului. Lord Derby, primind două deputațiuni de uvrieri, cari i-au supus rezoluțiunele lor și a cerut intervenirea guvernului în favoarea creștinilor din Orient, a răspuns că chestiunea aceasta nu e tratată de nici una din puterile Europei din punctul de vedere al umanității numai, ci că pretutindenea e amestecată cu interese politice de cea mai mare gravitate, de aceea lordul crede că trebuie să se lase libertate de acțiune ministeriului, care va face tot ce-i stă prin putință în favorul creștinilor, făr' a abstrage însă de la interesul bineînțeles al Angliei. Prin meetinguri neliniștitoare însă guvernul ar fi împiedecat de a lucra orișice ar fi. Deputațiunele i-au mulțămit lordului pentru esplicările date.

CĂRȚI DIDACTICE

[5 septembrie 1876]

Unii răuvoitori par a fi răspândit zgomotul că ediția nouă a cărților didactice compuse de Creangă, Ienăchescu și asociații n-ar fi ieșit de sub tipar și nu s-ar fi găsind de vânzare. Suntem autorizați a declara că părinți, elevi și institutori își pot procura oricând și în număr oricât de mare cărțile în cestiune chiar de la autorii lor, d-nii Creangă, Ienăchescu și asociații. Aceste cărți sunt: Metoada nouă de scriere și cetire, Povățuitorul la citire prin scriere (escelent manual pentru uzul învățătorilor cari voiesc a aplica cu succes și mai mare Metoada nouă. Despre acest opuscul am vorbit într-un rând în ziarul nostru); și în fine Învățătorul copiilor, carte de citire pentru clasele primare.

[8 septembrie 1876]

Jurnalistica din țară e agitată de incidentul telegramei viziriale cătră M. Sa Domnul. Se știe că acest incident a fost provocat de cătră ziarul francez „Journal de Bucarest“, care-a reprodus acea pretinsă circulară după organe de publicitate din Constantinopole. Luând act despre acea scrisoare, chiar organele cari puteau fi foarte bine informate au dat alarmă, până ce comunicatul Monitorului (publicat de noi în numărul trecut) a lămurit oarecum poziția amândoror grupelor de organe din București.

„Românul“ asigură că ministeriul nostru de externe ar fi răspuns la telegrama ministeriului turcesc prin o notă de felicitare, care prin formă și cuprins corespunde pe deplin uzurilor diplomatice ce se observă în relațiile dintre două state neatârnate.

Zgomotul se răspândise cu atâta violență din cauză că „Journal de Bucarest“ era privit de organ inspirat de cătră ministeriul nostru. În urma furtunei, redacția acelui ziar găsește ocazie de a declara că nu stă în nici o legătură cu acel ministeriu și că notificarea în cestiune a fost reprodusă din „Turquie“, organ semioficial al guvernului otoman.

O DIAGNOZĂ SUPERFICIALĂ

[8 septembrie 1876]

Se zice că, sunt acum două săptămâni, o domnișoară din hotelul Rusia, simțindu-se în stare anormală, a chemat și consultat pe d. dr. Otremba, care a constatat o graviditate cam de trei luni; în urmă, consultând pe d. dr. Max, acesta fără a ține samă de împrejurări au întrebuințat un instrument metalic care a provocat avortare. Fătul, productul concepțiunei, se păstrează și astăzi la d. dr. Ratcu, unde se poate vede.

Dacă aceasta este adevărat, parchetul ar trebui să nu stea inactiv, căci faptul constituie un delict pedepsit de lege. În caz contrar să se constate că d-rul nu este culpabil și că este o acuzațiune nefundată ce i să aduce, ceia ce nu trebuie să esiste.

OBRĂZNICIE

[8 septembrie 1876]

Evreul Otto Max, unul dintre antreprenorii grădinei Chateaux aux fleurs este de-o impertinență rară. Deși un public foarte numeros vizitează acea grădină, fiindcă e în mijlocul orașului, acest tânăr se poartă într-un mod foarte necuviincios și a dat până acuma loc la mai multe conflicte, din cari în genere a ieșit pălmuit. Un caz s-a mai întâmplat acum câteva luni, când a aruncat o garafă în capul unui consumator, delict pentru care a fost pedepsit cu 600 de franci amendă. Mai zilele trecute impertinența acestui tânăr evreu i-a atras câteva palme de la un căpitan. În fine duminică sara a provocat din nou un conflict, căci a avut obrăznicia de-a pălmui, ce-i drept numai pe-un coreligionar al său, pe d-nu Moritz Brander, pentru că acesta se esprimase că jocul actorilor merită fluierat. Astăzi aflăm însă un ciudat detaliu asupra onorii evreiești. Moritz Brander, agent al societății Dacia, s-a împăcat cu Otto Max, pentru 200 de franci, pe care cel dentâi i-a pus în buzunar, renunțând de-a face acțiune corecțională. Nouă ni se pare însă că lucrul nu se poate sfârși astfel. Acest delict s-a întâmplat în public, care era să-l trateze pe Otto Max într-un mod foarte patriarcal, dacă nu credea că justiția își va face datoria. De aceea atragem atenția organelor polițienești și judecătorești asupra acestui caz și cerem pedepsirea lui. Altfel lumea care vizitează grădina ar putea fi expusă din nou la insultele acestui obraznic.

SERBAREA ANIVERSARĂ PENTRU ÎNFIINȚAREA DE ZECE ANI A INSTITUTULUI ACADEMIC DIN IAȘI

[12 septembrie 1876]

După cum am anunțat într-un număr trecut, sărbarea aniversară pentru întemeierea de 10 ani a Institutului academic s-a făcut miercuri, în 8 septemvrie. De pe la 11 oare au început să sosească invitații, compuși din foști elevi ai institutului, ieșiți cu diploma de bacaureat, și din corpul didactic al acestui stabiliment. Elevii prezenți acum în Institut au fost reprezentați prin cei întâi clasați, la sfârșitul anului școlar trecut, din fiecare secțiune de liceu. Banchetul s-a început pe la 11 ½ oare, în sunetul unui marș esecutat de muzica Regim. V. Dintre foștii elevi bacalaurei ai Institutului academic, al căror număr este până astăzi de 111, au fost prezenți vro 47. Ceilalți au fost împiedecați de a lua parte la această sărbare școlară, sau pentru că se află la studii în străinătate și nu s-au înturnat în țară de vacanție, sau din deosebite alte cauze. Cei mai mulți însă au adresat, prin scrisori sau prin depeșe trimise chiar în ziua banchetului, urările lor pentru prosperarea Institutului academic. La sfârșitul banchetului, d. N. Culianu, unul din vechii asociați fundatori, luând cuvântul, a făcut istoricul înființării Institutului, arătând deosebitele faze prin care el a trecut de la 1866 și până azi, cu îmbunătățirile ce a primit succesiv. În mijlocul aplauzelor generale, d-sa a sfârșit făcând apel la unirea și înfrățirea tuturor tinerilor ieșiți de pe bancele Institutului și esprimând dorința de a se perpetua și pe viitor această sărbare decenală. După d. Culianu, cel întâi pahar a fost ridicat de d. S. Vârgolici în sănătatea părinților, care prin sprijinul lor material și moral au contribuit la prosperarea Institutului academic și la dobândirea numelui de care se bucură astăzi în țară. D-sa de asemine a făcut apel la strânsa unire între toți elevii Institutului, trecuți, prezenți și viitori. D. I. Melik, ridicând apoi un pahar, a băut în sănătatea absenților, între care era și un fost asociat fundator a căruia amintire, ca profesor, va rămânea neștearsă în analele Institutului. În urmă, unul din foștii elevi, d. Meissner (bacalaureu în 1870), doctor în drept din Berlin, a ridicat un pahar pentru prosperarea Institutului și în sănătatea tuturor profesorilor, iar d. Budnărescu, ca cel întâi pedagog în Institut, a închinat în sănătatea corpului pedagogic prin câteva cuvinte de o sinceră emoțiune. De aseminea d. Mihalcea (bacalaureu în 1873), student la universitatea din Iași, a esprimat, în numele camarazilor săi, recunoștința lor cătră Institut. Au mai vorbit și alți domni, foști elevi, ridicând deosebite pahare, între care d-nii Penescu, frații Filip și N. Xenopol, L. Cosmovici ș.a. Apoi d. A. D. Xenopol, ca cel întâi bacalaureu ieșit din institut, într-un discurs întrerupt prin unanime și călduroase aplauze, a arătat necesitatea de a întreținea în cursul vieței relațiile de prietinie făcute în școală și a conchis propunând fundarea unei Asociațiuni a foștilor elevi ai Institutului academic, a căria statute le-a și cetit d-sa.

Ideea a fost primită cu aclamațiune și tot prin aclamațiune s-a ales comitetul viitoarei asociațiuni, compus din d-nii A. D. Xenopol, președinte, d. Melik casier și d. Mihalcea secretar. În tot timpul banchetului, muzica militară a esecutat deosebite arii, între care și o horă, însoțind închinarea paharelor. Banchetul s-a sfârșit după 2 ½ oare, în mijlocul celei mai cordiale veselii.

Aflăm că în curând se va publica în broșură o dare de samă detailată despre această interesantă sărbare, cea întâi (după cât știm), de felul acesta care se face în țara noastră. Ar fi de dorit ca esemplul să fie urmat și de alte stabilimente de instrucțiune, și o asociațiune, bunăoară, a foștilor elevi ai Academiei din Iași ar fi foarte numeroasă și ar prezenta cel mai mare interes.

[12 septembrie 1876]

Publicăm mai la vale răspunsul d-lui dr. Emil Max la notița inserată în ziarul nostru no. 100 din 8 septemvrie și declarăm că aserțiunile cuprinse în ea sunt provenite din informațiunele ce ni le-a dat d. dr. Ratcu.

Nimeni nu ne poate obliga de a crede sau nu întâmpinarea d-lui dr. Max; cel puțin informațiile cuprinse în notața noastră și în întâmpinarea de mai sus sunt egale în privirea valorii sorginții de unde ne vin și am publicat, cu aceeași nepărtinire, atât pe una cât și pe ceilaltă. Prin urmare la rândul nostru respingem imputarea de ușurință și declarăm că pentru noi și una și alta din părți au dreptul a pretinde o egală încredere. Dacă faptul în sine e eronat sau nu, e o cestiune pe care nu o poate rezolvi redacția unei foi (a cărei bună credință poate fi indusă în eroare), ci numai specialiști care ar lua afacerea asupra-li spre cercetare.

[17 septembrie 1876]

Din sorginți autorizate se vestește în sfârșit că toate puterile garante s-au învoit asupra propunerilor de pace pe cari le vor face Porții. Baza acestor propuneri este un program format de cabinetul englez și până acuma s-au și făcut pașii necesari pentru ca Poarta să declare adeziunea sa la acele propuneri.

Pe de altă parte sultanul, silit de ținuta poporului englez și convins că numai în acest mod se poate prelungi existența statului turcesc în Europa, s-a hotărât a face toate concesiunile posibile, lăsând ca rivalitățile dintre puteri să le modereze și să li deie acea corectură care să convie mai mult ori mai puțin tuturor. Și într-adevăr acum, când scriem aceste șiruri, nici nu mai este vorba de opinia Turciei, ci numai de cererile Austriei, pe de o parte, de ale Rusiei pe de alta. Austria ar dori ca provincilor răsculate (Bosnia, Bulgaria, Herzegovina) să li se deie cât se poate de puțină autonomie, Rusia cere cât de multă. Între aceste opinii divergente se vede că lucrează cu liniște diplomația cancelariei germanice. Astfel textarea acelei cancelarii formulează în definiție clară îndreptățirile provinciilor răsculate ca o autonomie administrativă, adică ca un sistem de instituții prin care populațiunile să fie puse în starea de-a controla actele organelor esecutive locale și a se garanta în contra mânuirei arbitrare a autorității statului. Cu această textare dispar prevențiunile Austriei, care se temea de formarea unor nouă state semisuverane, căci redactarea de față nu cuprinde decât o administrație locală ameliorată.

Cât despre condițiile de pace față cu Serbia și Muntenegru, baza lor e statu-quo, cu toate că Muntenegrul va căpăta un mic teritoriu. Suspensiunea ostilităților s-a prelungit până la 21 septemvrie st. vechi.

[17 septembrie 1876]

Deodată cu regularea în principiu a încurcăturilor orientale a reapărut cestiunea învoielei între cele două jumătăți ale monarhiei austro-ungare. Deci s-a început din nou conferențele între miniștrii austriaci și ungurești în privirea revizuirei pactului fundamental din 1866.

[17 septembrie 1876]

Din Bucovina se vestește moartea unuia din coborâtorii familiei istorice a Costineștilor. Alexandru, cavaleriu de Costin, coborâtoriul unei din cele ilustre familii a vechei Moldove (nume cunoscut din hrisoave încă de pe la anul 1392) a repauzat în 30 aug. a.c. El a servit în ramura judecătorească, în a. 1863 a fost deputat în camera provincială (Dieta) Bucovinei, în 1868 a fost numit notari al orașului Cernăuți.

Este unul dintre fondatorii „bibliotecei țării“ și a „societăței pentru cultura și literatura poporului român din Bucovina“. A fost înmormântat în mormântul familiei la Șipeniț.

ARHEOLOGIC

[17 septembrie 1876]

În împrejurimile mănăstirei Putna s-a aflat un paloș și o durdă din secolul al XIII-lea, adică anterioare descălecărei lui Dragoș Vodă. În biserica catedrală din Pșemisl (oraș între Liov și Cracovia) s-a aflat o icoană cu următoarea inscripție română: „mai 7228/1730 Io Ilieș Vodă (?) am făcut această sfântă icoană pentru ispravnicul Todoroșco Fărgășanu“. Nu putem garanta că data a fost bine descifrată, cel puțin pe la 1730 nu întâlnim nici pe-un Ilieș Vodă.

[19 septembrie 1876]

Fiindcă în Senat sunt șesesprezece locuri vacante, iar alegerile pentru complectarea numărului sunt fixate pentru zilele de 26 și 28 septemvrie, jurnalistica din București dizbate asupra importanței acestor alegeri. E evident că într-un corp ce lucrează uneori cu 35 sau 36 de membri șasesprezece voturi nouă pot deveni hotărâtoare. De aceea foile amânduror partizilor sfătuiesc pe alegătorii din colegiul I și al doilea a județelor respective să ieie parte la operația electorală, fiecare din ele cu speranță de a vedea reieșind candidații săi, unii spre a mănținea, ceilalți spre a schimba fața actuală a lucrurilor.

[19 septembrie 1876]

Suspensiunea ostilităților, propusă de Poartă până la 28 l.c., Serbia a respins-o. Ministrul de esterne Ristici o comunică aceasta prin o circulară adresată agenților diplomatici și consulari ai puterilor. Nota spune că suspensiunea ostilităților, în felul acordat de Poartă, fără linie de demarcație și fără o zonă neutrală, dă loc la o mulțime de inconveniente mai ales în valea Moravei, unde între armatele dușmane nu-i un spațiu mai mare decât de jumătate cât ajunge bătaia unei puști, din care cauză armistițiul acesta neformal e adesea înfrânt din partea turcilor, dupre cum ministrul a și notificat-o puterilor prin adresele consecutive din 6, 7 și 10 septemvrie. Nota încheie că guvernul princiar nu mai poate da ordine pentru prelungirea unei situații care, după cum dovedește esperiența, nu se poate mănținea și care s-a sfârșit la 12 a l.c. Guvernul sârbesc dorește încheierea unui armistițiu în regulă cu condițiuni corespunzătoare și de-o durată suficientă.

În urma acestora, telegramele vestesc că ostilitățile s-ar fi început din nou, și anume că sârbii ar fi trecut Morava pe la Dolni-Liubes, atăcând divizia Hafiz * Pașa. Sârbii au fost respinși.

JURNAL NOU

[19 septembrie 1876]

„Prezentul“ (ziar conservator) apare la Bacău o dată pe săptămână și costă 12 lei noi pe an, 7 pe jumătate de an. Scris în tonul general al jurnalisticei noastre, își începe n-rul 1 cu următoarea frază imposibilă:

Jurnalistica într-un stat este o putere care luptă pentru sau contra cu cei ce guvernează. Totdeauna însă este espresiunea opiniunei de care aparține.

Altfel promite a nu fi a nimănui personal, ci numai al dreptului și legalității.

UNIVERSITATEA DIN CERNĂUȚI

[19 septembrie 1876]

Catalogul de lecțiuni al acestei universități pentru semestrul de iarnă a. 1876-77 conține o dare de samă statistică asupra frecuenței din semestrul de vară trecut. Preste tot au fost înscriși 177 de auditori, dintre care 101 au vizitat facultatea juridică, 38 cea teologică, iar alți 38 facultatea filozofică. Contingentul cel mai mare de elevi l-au dat Bucovina chiar (109) apoi urmează Galiția (55) Transilvania (5) Moravia (2) România (2) Boemia (1) Austria-de-sus (1). După naționalitate elevii au fost:

73 germani, 47 români, 32 rusneci, 23 poloni.

Între frecuența semestrului de iarnă și a celui de vară a anului 1875-76 n-au fost deosebire. Pentru anul scolastic curent s-au ales următorii funcționari: rector magnificus d. Zieglauer de Blumental (de la fac. fil.); prorector: cunoscutul renegat român Tomașciuc, iar decani: d. Onciul la facultatea teologică, Klein Wächter la cea juridică, Goldbacher la cea filozofică. Senatul universității îl vor completa d-nii Comoroșanu, baron Cannstein și Kalujnițki.

[22 septembrie 1876]

Corespondentul ziarului „Temps“ scrie următoarele:

Oamenii din diviziunea lui Horvatovici, azi cea mai bună din armata sârbă, deteră semnalul (proclamărei). O particularitate curioasă: în această diviziune sunt mulți români. Aceștia dovediră căldura capetelor lor românești, arătând cea mai vie esaltațiune; îngenunchiară, sărutând pământul, făcându-și cruce în mai multe rânduri.

Știți că la începutul ostilităților, românii din districtele orientale erau universal acuzați de cătră sârbi de lașitate și trădare. Ei într-adevăr nu se băteau prea bine; însă se mai împodobea, mijloc comod de a nu mărturisi lipsele de curagiu ale sârbilor. Să spunem, pentru onoarea rasei latine, că cu ajutorul disciplinii și al esperienții, frații noștri de limbă, românii, devin din contra soldați escelenți și nu dezmint sângele roman care curge amestecat în vinele lor ca și în ale noastre. Diviziunea Horvatovici este aceea care a esecutat acel frumos marș tournant din Bania prin Kniajevatz, la Alexinatz, repetând astfel fără zgomot ceea ce turcii făcuseră pe un drum facil. Ea este aceea care, după lupta de la 1 septemvrie, a făcut cele mai mari serviciuri. Departamentele române au suferit mai mult decât celelalte din cauza prezenței turcilor în valea Timockului, de aci negreșit acel extraordinar entuziasm.

După cum am anunțat în n-rul de duminică, războiul au reînceput. În cercurile diplomatice se crede totuși că nota lui Ristici care vestea puterilor reînceperea ostilităților, ba chiar războiul însuși nu vor fi în stare de-a împiedeca acțiunea pacifică a puterilor, mai cu samă fiindcă Poarta dăduse a înțelege mai dinainte că primește condițiile de pace propuse de puteri și că singura ei rezervă este de a nu se cita anume provinciile în care are a se introduce reforma administrativă, pe când puterile pretind citarea în tractat a provinciilor Bosnia, Bulgaria și Herzegovina.

În aceeași vreme Norddeutsche Allgemeine Zeitung (organul cancelarului germanic) publică o corespundență din Petersburg care aruncă o ciudată lumină asupra renumitului acord ce domnește între puteri în privirea pacificării Orientului. În ea se spune că Rusia nu e mulțămită cu concesiile ce le acordează proiectul Angliei, ci dorește formarea de mici state autonome cu principi ereditari având raporturi de vasalitate cu Poarta egale cu acele ale României. Aceste state ar fi tributare însă abia peste câțiva ani, având nevoie de a răsufla și a se întrema după pustiirile războiului civil.

Cestiunea proclamărei principelui Milan de rege al Serbiei e deocamdată in suspenso. Principele să fi promis de-a nu pune nici o valoare pe titlul de rege, nici de a deduce drepturi nouă din el, a declarat însă totodată că are nevoie atât de Cernaieff cât și de armată și nu poate să-i dezavueze în momente așa de grave. Poarta pân reprezentanții ei au înștiințat puterile că va reîncepe ofenziva împrotiva Serbiei.

[22 septembrie 1876]

Asupra bătăliei din 16/28 septemvrie avem următoarele detalii. La 8 ore dimineață sârbii comandați de Cernaieff și Horvatovici au început lupta în contra turcilor, prin surprindere, căci acești din urmă sperau în continuarea armistițiului. Sârbii trecură Morava pe la Baboviște și Buimir, locuri pe care le ocupară, pe când Horvatovici, operând îndărătul turcilor, ocupă Krușie, spre a li tăia turcilor comunicația cu Niș. La 12 ore de-amiazăzi sârbii luaseră Buimir, la 8 sara după o sângeroasă luptă forțară Teșița cu asalt strigând: „Trăiască Regele!“ Lupta principală a fost la Krevet, unde Cernaieff a comandat în persoană. Din aceste detalii se deduce că turcii sunt înconjurați în pozițiile lor.

Dar lectorul, obicinuit cu buletinele de victorii de pe acest câmp de război, întorcând pagina și cetind de-a 'ndărătelea va găsi tocmai contrariul celor susținute de sârbi. După telegrama din Constantinopole atacul sârbilor au fost respins cu vigoare, iar turcii și-au mănținut pozițiile de până acuma. Totodată se vestește o victorie însemnată a turcilor lângă Deligrad. Ranko Alimpici s-au întors la comanda sa a armiei de pe Drina, iar armia de pe Ibar e pusă acuma sub comanda generalului rusesc Novoseloff.

[22 septembrie 1876]

Zilele acestea împăratul Austriei a primit o scrisoare confidențială din partea împăratului Rusiei prin trimisul estraordinar generalul Sumarokoff. Presa oficioasă germană, austriacă și rusească caută a arăta că cuprinsul acestei scrisori e menit a asigura și mai mult pacea generală a Europei și a strânge legăturile de amiciție între amândouă imperiile. Cu toate acestea ni se pare ciudată brusca însărcinare ce i s-a dat generalului Sumarokoff de-a aștepta în Viena până ce împăratul Austriei va răspunde și de-a duce acest răspuns imediat la Livadia, unde-l așteaptă împăratul Alexandru. Cine cunoaște importanța jurnalisticei oficioase și precauțiunea cu care ea răsuflă va compara între ele răsuflările lor de natură foarte varie și va fi pe urmele adevărului. Acea scrisoare cuprinde, după un organ oficios, asigurări despre identitatea intereselor Austriei și Rusiei; deducem că aceste interese sunt identice în Orient. Dar ce voiește Rusia în Orient? Aicea ni răspunde un alt organ oficios: formarea de state autonome sub principi ereditari. Dar din ce Case vor fi acești principi? Din Casa Rusiei și a Austriei.

Iată dar vechiul plan, atât de des dezmințit, ivit sub forma unei nouă propuneri de-a împărți Turcia de pe-acuma. Însărcinarea d-lui Sumarokoff de-a aștepta răspuns e un semn că Rusia e nerăbdătoare și dorește ca Austria să se hotărască odată — în caz contrariu va realiza ea singură planurile sale.

[22 septembrie 1876]

Acest articol, însemnat prin pregnanța judecăței și prin o curățenie de limbă abia obicinuită în jurnalistica română, e scris de d-nul Eugen Brote și publicat în foișoara „Telegrafului român“. Din el se va vedea că deceniile din urmă ale culturei române au în toate părțile Daciei un caracter unitar, care s-ar putea însemna cu cuvintele: irosirea (risipa) puterilor vii ale poporului românesc pentru crearea de forme de cultură goale și de prisos. Dar românii din Transilvania și Ungaria nu și-au putut face mendrele în largul lor; puterile vii ale nației erau deja angajate la o dezvoltare istorică și de stat străină, împrejurare care, până la domnia fraților maghiari, ni se pare până la un punct demnă de invidiat. Absolutismul austriac a fost o adevărată școală de deprindere la muncă fizică și spirituală și sub acel regim sobru florile deșerte a tinerei și neîncercatei Asociațiuni ar fi făcut loc altor flori care să producă sâmburi de propășire. Formele, primite și susținute acolo de bună voie și prin contribuiri libere, la noi au fost impuse poporului de căpățânele frizate la Paris. Poporul nostru din România are de susținut cu miile formele goale de cultură, în care nimica nu e real decât plata personalului însărcinat cu pisarea apei în piuă și, pe când în Transilvania irosirea de puteri e restrânsă la minimul contribuțiilor de bună voie, la noi urmarea acelei risipe este sărăcia și mortalitatea continuă a nefericitei rase, care e silită a purta în spate tot aparatul greoi și netrebnic al semicivilizațiunei de la Dunăre, precum felah din Egipet întreține silit teatrele și operele franțuzești ale Khedivului. Pe de altă parte băgăm de seamă că soarta oamenilor care spun adevărul e aceeași la noi ca și-n Transilvania: „Cine zice că idolul trebuie zdrobit, vânzător este“. De-aceea vedem și pe d. Brote așteptându-se de a fi taxat de „rău naționalist“.

[24 septembrie 1876]

Spre ilustrarea imunității membrilor parlamentului unguresc (când aceștia nu sunt unguri) publicăm mai la vale, după „Albina“, discuția urmată în ședința întâia a Camerei în privirea lui Svietozar Miletici. Deputatul sârb a fost arestat în vremea vacanțelor, fără ca adunarea să fi permis aceasta, iar cazul l-a luat ministrul prezident pe răspunderea sa. Se 'nțelege că această arestare cu totul nelegală va fi aprobată de Cameră, de vreme ce deputatul în cestiune nu e maghiar.

[24 septembrie 1876]

Telegramele cari anunță lupte reînnoite în valea Moravei nu sunt în stare să ni deie o icoană clară despre ceea ce se petrece acolo. Destul că lupta continuă cu înverșunare, iar victoriile sârbilor sau ale turcilor par a fi de o natură cu totul efemeră.

ISTORIE

[24 septembrie 1876]

D. Hasdeu, întorcându-se din escursiunea întreprinsă în interesul arhivelor statului, face o dare de seamă despre rezultatele dobândite. Ajungând la Cracovia s-a pus la lucru întâi în biblioteca Universității, fundată încă în secolul 14. Aci a găsit o însemnată corespondință diplomatică originală între domnul moldovenesc Miron Barnoschi și Polonia din primul pătrar al secolului 17, precum și câteva acte despre comerciul Cracoviei cu Moldova în secolul 14. Toate acestea însă rămân pe un plan cu totul secundar în comparațiune cu tezaurile găsite într-o altă bibliotecă din Cracovia.

În a doua jumătate a secolului trecut a trăit istoricul Poloniei Adam Naruszewicz, născut la 1733, mort la 1796 și care la 1780 a început a publica o istorie a țărei sale. Favorit al regelui Stanislav August și al aristocrației polone de atunci, el a dobândit permisiunea, pentru continuarea operei sale, de a trage copie de pe toate documentele arhivului regesc al Poloniei și din arhivele particulare ale principalelor familii nobile, precum Radziwil, Zamojski etc. În acest chip el și-a format o colecțiune documentală consistând din 231 tomuri mari in folio. După moartea lui Naruszewicz, această colecțiune a trecut în posesiunea istoricului și legistului polon contelui Tadeu Czacki, care a așezat-o în biblioteca ce o avea la moșia sa Poryck în gubernamentul Voliniei, utilizând-o el însuși pentru scrierile sale, fără ca să fi fost accesibilă pentru ceilalți. După moartea lui Czacki, la 1819, principele Adam Czartoryski a cumpărat de la moștenitori, între alte manuscripte și rarități, colecțiunea documentală a lui Naruszewicz pentru suma de 12.000 galbeni și-a transportat-o la moșia sa Pulawy în gubernamentul de Lubel, unde iarăși mai nimeni nu putea să o consulte. La 1830, colecțiunea lui Naruszewicz a fost dusă la o altă moșie a princepelui Czartoryski, Sieniawa în Galiția, și în urmă strămutată la Paris, unde s-au așezat proprietarii ei. Nu de mult această comoară de documente a fost dăruită Academiei din Cracovia, în biblioteca căreia d. Hasdeu a găsit-o și esaminat-o. Arhivul regesc al Poloniei cuprindea o mulțime de documente privitoare la istoria română. Numai vreo câteva din ele au fost reproduse în secolul trecut de către Dogiel în Codex Diplomaticus Poloniae, unde el menționează totodată după registrele arhivale cuprinderea mai multor alte acte din secolii 14 și 15 cari erau scrise cu caractere cirilice. Un număr și mai mare de asemini documente este menționat, iarăși numai în cuprindere, în Inventarinm omnium privilegiorum quaecumque in archivo regni in arce Cracoviensi continentur, scris la 1682 și editat de către Rykaczewski în Paris la 1862, de unde sumariele tuturor documentelor relative la istoria română le-a reprodus apoi d. Hasdeu în Arhiva istorică a României, tom. II. Aceste sumarii, iacă tot ce să părea până acum rămas, sau cel puțin accesibil pentru istoricul român, din câte se aflau altădată în arhivul regesc al Poloniei. Lipsa documentelor menționate în Dogiel și în edițiunea lui Rykaczewski era cu atât mai dureroasă cu cât sumarele lor sunt făcute foarte pe scurt și adesea prezintă erori învederate.

Toate documentele menționate în Dogiel și în Rykaszewski se află copiate in extenso în colecțiunea lui Naruszewicz, și nu numai acestea, dar încă multe altele, cari rămâneau până aci cu desăvârșire necunoscute, începând de la anul 1378 până la începutul secolului trecut, până la epoca finală a relațiunilor politice între români și Polonia. Cele mai vechi sunt scrise în limba slavă ecleziastică și unele latinește; de la secolul 16 încoace se înmulțesc actele latine și apar cele în limba polonă. Între aceste documente se află nu numai tratate între țările române și Polonia, descripțiuni de ambasade, epistole etc., dar și unele acte d-un caracter cu totul neinternațional, precum sunt mai multe hrisoave de donațiune ale domnilor moldovenești din secolul 15, importante pentru istoria noastră internă. În total se află aproximativ peste 2000 documente relative de-a dreptul la România.

În trei săptămâni d-lui Hasdeu i-a fost abia cu putință de a-și forma o ideie en bloc despre cuprinsul colecțiunii lui Naruszewicz și de a-și nota numerile actelor privitoare la România, fără a se putea apuca de copiarea lor. După consiliul d-lui Dimitrie Sturza, bărbat special, cunoscut prin râvna sa pentru tot ce se atinge de istoria română, d. Hasdeu. a angagiat doi studinți, buni paleografi, pe cari i-a însărcinat a copia treptat toate documentele ce le-a indicat și de a se controla reciprocamente unul pe altul prin colaționare. Ca supracontrol, s-a oferit gratuitamente distinsul linguist din Cracovia, d. Dygarzinski. În fine, ultima colaționare o va face însuși d. Hasdeu în anul viitor. Negreșit însă că copiarea esactă a peste 2000 de documente, însoțită de atâtea condițiuni de esactitate, nu se poate esecuta cu o mare răpeziciune. Copiștii ingagiați s-au îndatorat a copia până la finea anului curent un număr aproximativ de 300 documente, rămânând celelalte pentru anul viitor. Copia fiecărui document, fie cât de lung, precum sunt bunăoară unele tratate și relațiuni de ambasadă, costă în termin meziu 1 ½ florini. D. Hasdeu roagă ministeriul, pentru ca lucrarea să se poată începe imediat, de a i se libera suma de 1500 lei noi și d-a se prevedea suma de 6.000 lei noi în bugetul anului viitor, pentru terminarea lucrării. Iar documentele copiate propune să se publice într-o edițiune separată în aceleași condițiuni în cari se editează colecțiunea repauzatului Hurmuzachi.

[26 septembrie 1876]

Consiliul general de instrucțiune a admis sistema de a avea în învățământul public din România două specie de școale: licee cu tendință clasică cu opt ani de studiu și gimnasie reale pentru științele exacte aplicabile în vieața practică. În ședința de la 20 a și pășit la cercetarea programelor din licee, după proiectul prezentat de comisiunea consiliului. În acea sară s-a discutat și votat religiunea, curs de 4 ani, după un amendament a d-lui Laurian, care în clasa 3 și 4 a propus dogmatica și morala; apoi s-a votat limba română ca studiu aparte de 8 ani; în sara de 21 s-a votat limba latină ca curs de 8 ani, după un amendament detaliat a d-lui Laurian.

Comisiunea însărcinată cu elaborarea unui proiect asupra unui nou sistem de inspecțiune a terminat lucrarea sa. Ea propune 4 mari inspectorate, din câte 5 membri, la București, Craiova, Bârlad și Iași. Comitetele sunt organizate pe un sistem complect de descentralizare și au atribute ale puterii centrale. A admis gradațiunea progresivă în salarele profesorilor (quinqueniul) și separarea clasei I de a II.

[26 septembrie 1876]

Ziarul „Neue freie Presse“ află din București că direcția drumurilor de fier ar fi fost avizată din partea guvernului de a avea pregătit tot materialul rulant necesar pentru transportarea a 30.000 oameni oștire la granițele rusești, ce se vor trimite pentru stricta mănținere a neutralității.

[26 septembrie 1876]

În sara sosirei la Cotroceni, M. Sa Domnitorul a binevoit a primi în audiență pe D. General Ioan Ghica, agentul său diplomatic acreditat la Înalta Poartă. D. agent i-a comunicat M. Sale plăcuta știre, că remițând Porții felicitările pentru suirea pe tron a sultanului Abdul Hamid a fost primit în modul cel mai prevenitor. Totodată la audiența de congediare ministrul turcesc de externe i-a mulțămit pentru ținuta binevoitoare a României în rezbelul turco-sârb și cu această ocazie au întrebuințat pentru întâia dată cuvântul „România“ în locul îndatinatei espresii Principatele Unite. Deci cel întâi punct din cunoscutul memoriu a d-lui Cogălniceanu se poate privi ca primit și se speră că și celelalte se vor împlini pe aceeași cale a înțelegerii amicale, afară poate de cererile în privirea Deltei Dunărene.

[26 septembrie 1876]

Dacă prețul convenției comerciale italo-române este egală îndreptățire a evreilor cu ceilalți cetățeni ai statului român, atunci convenția e prea scumpă și ne putem lipsi în tot bunul de ea. Onoarea de a tracta direct cu marea noastră mamă latină nu ne va face să uităm că între d-nii Pellegrino, Pontecorvo, Simone Toscano etc. și între Itzig sin Șloim Bjejaner este o mare deosebire. Cei dentâi sunt italieni de confesie izraelită; cel din urmă e jidan și nimic mai mult — adică dintr-un neam deosebit prin limbă, obiceiuri, fizionomie, apucături, religie, un neam care ne urăște pe noi românii deși trăiește din sângele și sudoarea noastră.

UN PRECEDENT CU TEMEI

[26 septembrie 1876]

N. fr. Presse relatează într-o corespondență din București că un tribunal oarecare a refuzat unui evreu austriac înscrierea cumpărăturei unei case pe următorul considerent: Convenția încheiată cu Austro-Ungaria va fi în vigoare zece ani, imobilul se cumpără însă de veci, deci cererea de înscriere se respinge dacă cumpărătorul evreu nu va declara c-au cumpărat casa numai pe termin de zece ani.

SOCIETATEA ACADEMICĂ

[26 septembrie 1876]

D-nii Vasile Maniu, Grigorie Ștefănescu, Alexandru Papadopol-Callimachi și d. locot.-colonel Ștefan Fălcoianu au fost aleși membri ai ilustrei companii. La dreptul vorbind nici unul din acești domni n-ar fi fost ales în alte țări membru la vro academie, dar în urma urmelor în cadrul în care încap istorici ca d. Vasile Alexandrescu (alias Urechia) și poeți de însemnătatea d-lui Gheorghe Sion este loc pentru multă lume.

ZIAR UNGURESC

[26 septembrie 1876]

La București a început a apărea o dată pe săptămână și un ziar unguresc, „Bukuresti Hiradó“ (Vestitoriul Bucureștean). Nu știm ce va fi conținând, căci nu ni s-au trimis, presupunem însă că tonul său va fi mult mai molcom decât acela al ziarelor ungurești din Ungaria și Transilvania, cari, dacă ar putea, i-ar soarbe pe români într-o lingură de apă. Cel puțin până acuma nu ne aducem aminte ca ziar unguresc să fi rostit un cuvânt de dreaptă aprețuire asupra noastră. Poate că simțământul izolării într-o țară ca a noastră, unde mai nu sunt unguri, îl va face pe Vestitorul Bucureștean să fie drept.

[29 septembrie 1876]

De la o vreme 'ncoaci mai multe telegrame vestesc că princepele Nikita al Muntenegrului ar fi plecat să facă pace și că, în urma suspensiunei ostilităților, tractările pentru stabilirea împăcăciunei între Poartă și Muntenegru aveau perspectiva unei depline reușite. Pe de altă parte știm că Serbia n-au voit prelungirea acelui quasi-armistițiu, nici gândește a se uni cu condițiile de pace propuse de puteri, ci voiește ca aceastea să rezulte dintr-o liberă și neinfluențată tranzacție între ea și Poartă. Se constată deci un antagonism de păreri între cei doi principi slavi, care își are începutul de la proclamarea lui Milan ca rege al Serbiei. De-aceea vom trebui să cercetăm mai de aproape cum de un titlu pe care Milan Vodă nici nu l-a primit încă poate să mâhnească pe voievodul Munților-Negri. Țara acestui din urmă, săracă și muntoasă, e patria acelor tipuri aproape omerice, acelor eroi legendari cari răsar din baladele popoarălor în genere. Născut din familia de viteji a Negușeștilor, domnind preste o rasă de răzăși liberi prin sărăcia lor și dotați c-un rar curagiu personal, princepele Nikita samănă cu voinicul din poveste care-a plecat în lumea largă ca să afle „ce-i frica“ și n-a putut-o afla. Un asemenea tip de muntean trebuia să facă o impresie mare asupra unor popoare ca cele slavice de Sud, la care hrana sufletească consistă, afară de poezia bisericească, aproape numai în cântecele poporale. Nu trebuie să uităm că Nikita însuși este un cântăreț însemnat al faptelor străbune, el unește lira cu spada, e simplu în obiceiuri, vorbește și se poartă ca fiecare din poporul său și joacă rolul lui Ahil în acea adunare de bătrâni cari formează senatul muntenegrean și unde se vor fi găsind mulți Nestori cu barbele albe și cu sfatul dulce ca fagurul de miere. În genere principatul pare a sămăna cu Sparta lui Lycurg, în care în școli se învăța obligătoriu mânuirea armelor și cântecele lui Homer, pe când cititul și scrisul erau considerate ca un lux. E lesne de văzut de ce Nikita s-au lipit de sufletul popoarălor slave, de ce el părea cel menit de legendele vizionare ale lor de-a purta pe frunte coroana marelui regat sârbesc, de ce în decursul războiului acest vis părea și mai justificat.

Căci Milan a început lupta cu pierderi, ba până astăzi nu are de înregistrat nici o victorie, cu toate ajutoarele rusești; Nikita au repurtat două victorii însemnate, deci credința în menirea lui providențială trebuia să crească. Deodată însă aceste credințe, hrănite multă vreme în sânul neamurilor și în sânul voievodului muntenegrean, se văd lovite de pronunciamentul lui Cernaieff; senatorii din Cetinie văd coroana craiului Marco ridicată de-o altă mână, Muntenegrul redus de a lucra în interesul Serbiei ca un factor cu totul secundar. Aceasta a fost lovire amară dată tradiției și urmarea va fi, după cât auzim, că principele Nikita va încheia un armistițiu pe trei luni și se va mulțămi cu cesiunea portului Spizza și a mai multor locuri de pășune din Herțegovina, lăsând realizarea visului marelui regat sârbesc pentru alte vremuri, mai fericite.

[29 septembrie 1876]

Se știe că Dieta Ungariei a fost deschisă mai mult pentru a da ministeriului un bil de indemnitate pentru călcarea imunității în persoana deputatului Miletici și apoi pentru ca ministeriul să aibă ocazia de-a liniști sufletele maghiare asupra Cestiunei Orientului. Asupra cazului întâi le-am comunicat deja cititorilor noștri rezultatul. Camera deputaților, în urma raportului comisiei de imunitate, a luat act despre arestarea deputatului sârb și au aprobat estrădarea sa pe mâna justiției. Iar în privirea Cestiunei Orientului a răspuns contele Andrassy prin gura ministrului-prezident Coloman Tisza. Răspunsul la interpelația asupra Cestiunei Orientului a fost dictat de chiar cancelariul monarhiei și trimis la Pesta printr-un consiliar aulic, iar Tisza l-a comunicat Camerei ca din proprie inspirare. În acest răspuns se spune: că ministeriul unguresc e pe deplin înțeles cu politica ministrului comun de esterne; apoi că toate puterile garante lucrează în comună înțelegere. Despre trecerea voluntarilor ruși prin România Tisza nu se crede în drept de-a spune nimic, iar cât despre cei cari au trecut prin Ungaria, s-a constatat că ei au abuzat de Crucea Roșie, deci în urma unei înțelegeri între Andrassy și guvernul rusesc, acest din urmă a luat măsuri energice pentru a împiedeca abuzul și a oprit totodată concedierile soldaților din armată. În privirea proclamării de rege a prințului Milan, atât acesta cât și guvernul sârbesc au declarat că doresc statul quo ante bellum. În fine Tisza încheie că guvernul își pune toate silințele pentru mănținerea păcii, fără însă a periclita interesele proprie și buna înțelegere cu celelalte puteri și că dorește cu tot dinadinsul asigurarea unei stări mai bune pentru popoarele Turciei. — Proiectul de buget al Ungariei pe anul 1877 arată un deficit de 15 milioane fiorini.

[29 septembrie 1876]

Fiindcă realizarea proiectului de reformă pe care guvernul turcesc l-a admis ar putea fi împiedecat prin o revoltă a populațiunilor musulmane, puterile au hotărât de a soma Poarta să încheie mai întâi un armistițiu în regulă cu Serbia și Montenegro, apoi să aducă din nou pe tapet cestiunea autonomiei; iar, ca amerințare contra musulmanilor, unele din puteri să se fi hotărât de-a face o demonstrație maritimă, adică de-a trimite corăbii de război în apele Dardanelelor. Dacă nu s-ar admite această măsură de toți, se vor chibzui alte mijloace de presiune. După unele ziare, Muntenegrul cere cesiunea unor pământuri în valea Zetei și Poarta e plecată de a încuviința această cerere, încât se pare probabilă încheiarea unei păci separate, deși poate formularea ei juridică s-ar face mai târziu.

ASOCIAȚIE PEDAGOGICĂ

[29 septembrie 1876]

În vremea din urmă jurnalistica bucureșteană începuse a comite articole cari de cari mai insipide asupra instrucției publice, încât un om care pricepe întrucâtva cestiunile scolastice trebuia să admire ușurința cu care oamenii la noi discută lucruri despre cari nu pricep nimic. C-o adevărată părere de bine am văzut însă pronunțându-se, spre marea noastră mirare tocmai în București, o mișcare pedagogică sănătoasă, inaugurată de un grup de învățători cari se vede s-au convins că prin beție de cuvinte și fraze jurnalistice nu se face educația unui popor.

Asociația pedagogică intră în al doilea an al esistenței sale. Dorindu-i bun succes pentru sesiunea a. 1876/7, comunicăm cititorilor noștri unele pasage din darea de samă a d-lui Aug. Laurian asupra tendinței și lucrărilor de pân' acum a societății.

În mijlocul patimelor politice și agitărilor sterpe ale luptei zilnice câțiva învățători, convinși că binele de mâne al țării atârnă mai mult de starea de azi a școalei decât de polemicele înveninate ale partidelor extreme, s-au strâns în anul trecut împrejurul acestei idei și din dezbaterile lor a ieșit acest grup, a cărui țintă a fost și este îmbunătățirea școalei primare.

Asociația pedagogică, fără multă paradă și într-un cerc restrâns, au străbătut sesiunea anului trecut, dezbătând o mare parte din tezele și cestiunele pedagogice ale programei acelei sesiuni.

Punctul fundamental asupra cărui pare pe deplin fixată asociația pedagogică este primirea metodului intuitiv, metodul care ține samă de dezvoltarea firească a puterilor mintali ale copilului, ca singurul în stare de a făptui cu folos cultura primară.

Asociațiunea pedagogică, după stabilirea acestui principiu, a intrat în hotărârea mijloacelor de aplicare a metodului în deosebitele studii ce constituiesc programa primarie.

D. Manliu, cu acel spirit deosebit de observator al copiilor, a arătat cum ar trebui să înceapă învățământul primar în genere. Dl. Michăilescu și alții au secundat pe D. Manliu în fixarea mijloacelor prin care s-ar putea face educațiunea simțurilor copilului și prin urmare întărirea puterei lui de observație.

În dezbaterea metodului de propunere a abecedarului, după ce s-a combătut obicinuita greșală ce trăia până mai în anul trecut în școalele noastre, s-au propus mai multe sisteme deosebite, între cari caută să reamintim sistema sonetară prin descompunerea vorbelor și cu ajutorul gesturilor, experimentată de d. Bălteanu, și sistema scriptolegă ce domnește în abecedarul d. B. Constantinescu și acela al învățătorilor din Iași, pe care d. Beiu o prezenta așa încât aduse în cei mai mulți din noi convingerea despre escenlența acestui metod.

Cu Ocaziunea cestiunei geografice asociațiunea asistă la niște dezbateri îndelungate, în care metodul intuitiv fu prezentat sub două fețe deosebite. Unii cerură împărțirea și propunerea geografiei începând de la apropiatul în spațiu la depărtat, cu alte cuvinte de la locul în care se află școala, descriind cercuri din ce în ce mai mari până la îmbrățișarea globului întreg; alții, întemeindu-se pe principiul de la simplu la compus, susținură sistema plecărei de la țara fie cea mai depărtată, dar care prezintă o figură mai simplă, niște accidenți teritoriali puțini, instituțiuni și obiceiuri mai primitive, și terminărei cu țara în care aceste condițiuni se prezintă într-un mod foarte complect.

Deosebite metoade intuitive se susținură și relativ la istorie. Aici își avu apărătorii săi și metodul cronologico-progresiv și metodul grupărilor și metodul biografic și metodul, am putea zice, tabelariu. Cu dezbaterile pro și contra acestor metode câte aspecte cu totul nouă luă cestiunea și câte observări foarte interesante prezentară colegii Demetrescu, Scurtescu, Michăilescu, Bălteanu, Dobrescu și Manliu.

Sesiunea anului trecut se termină cu începutul dezbaterei gramaticale. D. Manliu, cunoscut în toată țara prin cursurile sale de etimologie și sintaxă românească, arătă în ședința finală modul în care ar trebui să fie introduși începătorii în studiul limbei materne și cum ar trebui legate și prezentate copiilor lecțiunile de gramatică.

UNIVERSITATEA DIN CERNĂUȚI

[29 septembrie 1876]

Primim din partea onor. Consulat c.r. austro-ungar din Iași următoarea adresă sub no. 6465:

Omenia omenie cere și cinstea cinste. Deși adresa reprodusă inventează științe nouă, precum „filologia comparativă română“ (care poate va fi cea comparativă a limbelor romanice), deși numele M. Sale se scrie cu z și nu tz („Frantz“ Iosef), totuși vom sta la vorbă bună și vom întreba cum de ni se întâmplă nepomenita onoare de a fi rugați să reproducem catalogul de lecții al mult cinstitei Universități de Cernăuți, și aceasta încă în ajunul serbărei dureroase a uciderii lui Grigorie Ghica VVd. Știm cu toții că acel institut a fost creat drept recompensă pentru manifestația din anul trecut, știm că profesorii toți, înainte de a fi numiți, a trebuit să-și scoată sufletul în palmă și să declare că preste un timp oarecare vor ținea prelegerile în limbă germană, chiar la facultatea teologică. Acuma vedem că la această facultate, în care limba germană e așa de trebuincioasă ca piperiu 'n ochi, trei din profesori, d-nii Isidor Onciul, Eusebiu și Constantin Popovici au și început a ținea prelegeri în numita limbă, deși consistoriul metropolitan s-au învoit la prefacerea în facultate a institutului său teologic numai cu condiția ca limba de propunere să rămâie cea românească. Vedem că, deși condiția a fost admisă de către d. Stremeyer, totuși astăzi se întâmplă contrariul. Știm apoi că însuși limba și literatura română se vor propune în limba germană și că singura cauză din care d. I.G. Sbiera a rămas numai suplinitor al acestei catedre este că a refuzat de a ținea în limba germană cursul său. Toate acestea le știm aicea și totuși — totuși nu suntem dispenzați de onoarea de a înregistra redeschiderea unui institut cu tendințe germanizatoare, în care opiniile politice ale profesorilor sunt lucrul principal și știința lucru secundar? Poate pentru că d. Schiffner propune dreptul privat francez? Dar propuie-l câtu-i place. Juriștii noștri din țară sunt atât de familiarizați cu literatura dreptului francez, încât mulți din ei ar putea fi profesori în Franța, necum la noi. Poate că numitul domn gândește să ne învețe carte franțuzească astăzi, când am început a ne plânge de estrema galomanie a cercurilor noastre culte? Aceste încercări de a familiariza publicul românesc cu institutul sui generis din Cernăuți nu ne încălzesc defel când știm că mediul pe care d. Stremeyer l-a creat universității falsifică neapărat izvorul științei dezinteresate, încât devine indiferent cine se silește a tăie acolo mutre filozoficești de pe catedră, dacă e d. Tomașciuc sau d. Havrișciuc sau alții ejusdem farinae.

MALTRATARE

[29 septembrie 1876]

Deși nu suntem de loc amici ai rasei care profesează cultul mozaic și nu ni se poate imputa nici un cuvânt în favoarea ei ca atare, totuși, spre onoarea principiului escluderei ei de la drepturile publice și chiar de la cele private, vom trebui să dezaprobăm purtarea nejustificabilă a unora din cetățenii români, cari cred a putea trata persoane cu totul inofenzive de rasă semitică într-un mod în care turcii obicinuesc a trata pe bulgari. Declarăm că suntem contra oricărei concesii juridice sau economice cât de neînsemnate față cu totalitatea evreilor, dar principiul acesta nu include aplicarea de bastoane sau păruială asupra deosebiților indivizi care constituiesc acea totalitate. Odată stabilit punctul nostru de vedere, spre a esclude de mai înainte orișice insinuare răutăcioasă, vom relata următorul fapt ce ni se comunică. D-nul Theodor Codrescu, care de mulți ani are deosebite daravere cu librarii-anticvari frații Șragăr, a venit în magazia acestora și în ziua de 24 sept. c. Cu această ocazie unul din frați i-a spus d-lui Codrescu că n-ar fi câștigat nimic cu desfacerea unor cărți cumpărate de la tipografia sa. D. Codrescu, drept răspuns, a început să-l trateze părințește pe Elias Șragăr. Atunci Samuel Șragăr zise: „N-am crezut, d-le Codrescu, ca să faceți astfel și să știți că voi reclama“. Dar Samuel nici nu sfârșise formularea verbală a protestărei sale când se și pomeni cu răspunsul ciotoros pe spate, încât se zice că bastonul d-lui Codrescu să fi suferit mari pierderi în consistența sa materială, ceea ce ne face a presupune și pierderile părții opuse. În urma acestora aflăm că d. Codrescu va avea o înfățișare înaintea secției a patra.

[1 și 3 octombrie 1876]

I

Periodul al doilea al istoriei moderne, de la închierea războiului de treizeci de ani până la revoluția franceză, se caracterizează prin întemeierea puterei statului în persoana monarhilor. Oriunde un monarh zicea „L'Etat c'est moi“, el avea concursul populațiunilor, sătule de rapacitatea multiplă a sutelor de mii de mici tirani feudali, din cari fiecare era pe pământul său stăpânitori absolut. Acești reprezentanți ai libertății absolute, ai liberului veto, a ruinat statele unde ei conduceau afacerile, pe când ideea monarhică, deprinzând comodele caste ale evului mediu la muncă, au consolidat statele unde ea a domnit și le-a dat puterea uriașă pe care o au astăzi în Europa. În acest period, pe care cu drept cuvânt îl numim al ideii monarhice, vedem în Franța pe Ludovic al XIV, în Prusia pe Frideric II, în Rusia pe Petru cel Mare și pe Catarina II, în Austria pe Maria Terezia și pe Iosif II. Și tocmai aceste state le vedem și astăzi cele mai puternice în Europa. În ele s-au întemeiat stabilitatea administrativă și judecătorească, în ele am văzut înflorind mai cu samă artele frumoase și științele, în ele progresul a fost gradat, fără sărituri, însă sigur și temeinic.

În această vreme a ideei monarhice cad cele două domnii a lui Grigorie Ghica Voievod; iar cronicele noastre, în limba lor frumoasă, ne arată pe acest domn întrunind în sine calitățile mari ale monarhilor.

Mult se silea cu dreptatea țării — zic ele;… — dăjdiile cum le-au găsit nu le-au mai urcat, ci încă le-au ușurat și prea bine se îndreptase țara, știind fieșcare darea lui pe an. Greci nu adusese mulți, numai câți erau de trebuință curții sale, și numai de aciia cari voiau să slujească cu leafa lor; iar cărui nu-i plăcea astfel se ducea la țara lui. Într-adevăr au fost om foarte înțelept și învățat și, iubind ca și alții să se îndestuleze cu învățătura, au făcut minunate școale, aducând dascăli învățați, făcând orânduieli acestora și ucenicilor, ca să-și știe fiecare leafa și orânduiala lui. Au dat ispravnicilor mare poruncă „ca să fie cu dreptate săracilor, neîngăduind pe nime să-i calce și să-i năpăstuiască, căci de va auzi cât de puțin că au păzit hatârul cuiva și va veni vreun sărac să jăluiască, atuncea cu mare pedeapsă îi va pedepsi, făcând mari dreptăți tuturor; arătând tuturor boierilor ca să se păzească fiștecare de a lua mită de pe la săraci cât de puțin; și, de va veni la urechiele Măriei Sale, să fie în știința tuturor că se va pedepsi cu mare pedeapsă, necăutându-i nici pic de hatâr, de va fi boieri mare ori și rudă; de vreme ce Dumnezeu l-a trămis într-acest pământ ca să păzească pre săraci și să-i fie milă de dânșii“. Satelor de pe la ținuturi încă le-au pus bani după putința lor, dându-le țidule de câți bani să deie pe an, și de câte ori într-un an, și pentru ce să deie acei bani, atâța pentru haraci, atâța pentru sârhaturi și atâța pentru zaherele și altele, dându-le poruncă ca să-și stringă fiștecare sat câți oameni vor putea, și între ei să se ușureze, și ispravnicii să nu aibă voie nici a-i scădea, nici a-i adăugi, nici să vândă nimănui un capăt de ață. Și așa ieșau o mulțime de bani, și țara foarte se tocmea, și se împlea de locuitori, și le era foarte de ușurare, cât nu le fusese de multă vreme nici la un Domn de cei ce au fost mai 'nainte, cari se mirau singuri pământenii la aceasta. Au scos și o vamă acest Domn, de lua de tot carul ce venea în Iași câte o para de bou, și câți boi avea carul atâte parale da, și, orânduise oameni de treabă de strângeau acești bani, și cu banii aceștii plătea podelele și făcea poduri pe toate ulițele.

Văzând Domnul aice în Iași o mândrie la pământeni, purtând fiștecare cumașuri scumpe și blane, care nu era fiștecare harnic de agonisire după straiele ce purta, și sta Domnul de gândea ce agonisită poate ca să le deie ca să cuprindă cheltuiala lor, și nu putea găsi cu gândul Măriei Sale, ci cunoștea că se sting cu straiele lor și a femeilor, și sta de se mira ce va face. Socotea ca să deie poruncă, să nu poarte fiștecare straie; iară apoi se lăsa, căci mulți puteau ca să nu ție acea poruncă în samă, și apoi trebuia să-i pedepsească și să se arăte Domnul rău către norod. Dară socoti Domnul mai pe urmă și și-au făcut singur Măria Sa un rând de straie de postav, libadea și giubea, și într-o zi fără de veste au ieșit îmbrăcat cu ele la Divan; care într-aceeași zi văzând oamenii Măriei Sale s-au rușinat cu toți; căci luase și ei oarecare învățătură de la pământeni, și așa peste două-trei zile au început și ei fiștecare a pune libadele de postav și giubele. Aceste văzând boierii pământeni, au început și ei a-și face; și așa în scurtă vreme s-au rădicat acea cheltuială nebunească a straielor, nezicând Domnul nimănui nimică; încă mulțămea Domnului că au făcut una ca aceasta, căci mulți rămăsese săraci, ales din cei ce erau însurați.

Întreg era acest Domn la toate, plin la minte, învățat, știa toate trebile cum le va purta, cui făcea leafă nu le făcea mari, dară în toate lunele le plătea; nu putea să zică, cineva căci nu și-au luat-o. Nu era om împrăștietor; toate sămile le căuta înaintea Măriei Sale; și cuvântul ce grăia era grăit și era lăudat de către toți. Era plăcut prostimei, iară boierilor nu atât, căci nu putea să mănânce pe cei mici și săraci, că nu-i suferea Domnul nicidecum.

Acest Domn au cumpărat și un loc mare lângă Mitropolie și au pus de l-au îngrădit și au făcut case mari și frumoase, orânduindu-le trei școale pentru învățătura copiilor, orânduind și trei dascăli cu bună leafă, de învăța elinește și kinogrecească și moldovinească, rămâindu-i mare pomenire. Au mai făcut și alte pomeni multe. Văzând că s-au înmulțit norodul în Iași, și apa le este puțină și peste mână, au socotit să aducă, să aibă săracii îndestul. Și așa au adus din trei-patru locuri, cu mare cheltuială, făcând două cișmele minunate și frumoase, pline de apă, la Poarta Sfântului Spiridon și altă cișmea la Poarta Goliei, și aceea și mai frumoasă și cu mare haznea, adăpa tot norodul, și auzea în tot ceasul rugând pre Dumnezeu ca să ierte sufletele și păcatele părinților Măriei Sale, care nu puțină pomenire și odor au lăsat acestui pământ, de se va pomeni în tot veacul acestei țări. Și iarăși nu se odihni Domnul nici cu aceasta; ce căuta în tot chipul ca să poată găsi o mijlocire ca să facă un lucru care să nu fi mai fost alta, dată în țara aceasta; și așa au socotit că se va putea ca să facă postav aice în țară; și îndată au scris printr-alte țări, pe la prieteni, în Țara Leșească și în Țara Nemțească, de i-au trămis vro doi meșteri, ca să vadă locul și apele și să vorbească cu ei ca, de se va putea, să facă postăvărie. Și așa trămițându-i au vorovit cu ei, dându-le și oameni de i-a purtat peste tot locul de au văzut locurile și apele; și din toate locurile le-au plăcut la Chipărești, unde intră Bahluiul în Jijia, care este și Jijia iezită, căci erau și morile unei monăstiri a Hrișcăi, care măcina făină. Mai adusu-le-au și lână de tot felul, de oi mari și de cârlani, de le-au arătat, zicând că se poate. Și așa puind Domnul de an luat înscris toate câte trebuia fiștecare lucru, madem cu prețul ei, au primit Domnul ca să cheltuiască o sumă de bani să facă acele toate câte trebuiesc, grăind și cu meșterii ce să le deie pentru osteneală și munca lor, făcându-i de au scris și au venit și alții, aducându-le toate meșteșugurile. Atunci au pus Domnul de au cumpărat acele mori de la Chipărești, și au orânduit boieri credincioși a Măriei Sale, dându-le și câți bani le-au trebuit ca să cheltuiască dimpreună cu meșterii, să facă, toate cele trebuincioase după cum vor arăta meșterii că le trebuie. Și isprăvindu-le aceste toate, și strângând și lâna, s-au apucat de lucrul postavului, și au început a face fel de fel de postav și au făcut și o bală de postav prea frumoasă, de au trămis-o la împărăție, la Sultanul Mustafa, peșkeș, ca să vadă ce odor s-au făcut acestui pământ. Ci și acest lucru au rămas o pomenire pământenilor, căci nu mai fusese altădată în țară, și se bucurau cu toții văzând niște lucruri că se fac în pământul lor, ce erau pentru folosul lor‡.

Astfel era Grigorie Ghica VVd. Vrednic reprezentant al principiului monarhic și fiu al unui secol bogat în caractere mari, el pricepuse că puterea Domnului nu poate sta în dreptul său de a dicta legi și de a stoarce dări, ci că acea putere se razimă pe buna stare a populațiilor. Pentru întâia dată i se spune birnicului pentru ce plătește dare, întâia dată slujbașii țării sunt priviți ca atari (iar nu ca privilegiați) și trebuia să muncească pentru leafă, să nu ieie mită, să nu facă hatâr, prin urmare aicea vedem apărând serviciul statului în locul vechiului serviciu al evului mediu, care avea un caracter cu totul personal. El urăște luxul și dă rușinătoare pildă la boieri și pământeni prin modestia îmbrăcăminții; el înființază o fabrică de postav, el deschide școli, el pavează Iașul și aduce apă în oraș, și toate acestea în scurta domnie întâie de 2 ani și 6 luni.

Dar nu era de ajuns caracterul său individual pentru a aduce liniștea și dezvoltarea în țară. Pentru aceasta s-ar fi cerut ca poporul moldovenesc să nu fi fost dezbinat înlăuntru și în afară, precum fusese sute de ani de-a rândul, să nu fi fost slăbit prin vecinice schimbări de domni și prin vecinice intrigi. Astfel, cu țara slabă, și domnia era slabă, era umbra puterii turcești, încât când austriacii au ocupat Bucovina fără nici un drept, toate silințele voevodului de a-i opri erau zădarnice. Văzând stupul matern al Moldovei întregi vândut austriacilor de către ruși și turci chiar, Vodă au protestat, au amenințat chiar Poarta; dar diplomația austriacă știind prea bine ce slabă e Moldova și domnia ei, au ajuns să-l ponegrească pe Vodă la Poartă, încât aceasta, servită ea însăși de oameni cumpărați cu bani austriaci, au dat contra nobilului voevod ordinul de asasinare.

Istoria vorbește în genere clar. O țară unde toți poruncesc și nimeni n-ascultă, o țară unde antiteza între partide se preface în adevărată dușmănie, unde domnul nu are puterea să-i împace, precum n-au avut-o în Polonia și nici la noi, o asemenea țară e menită de a fi prada vecinilor ei. Iar dacă acela care în sufletul său reprezentează ideea statului își ridică fruntea cu îndrăzneală, el cade zdrobit ca și idolul de fier cu picioarele de lut.

II

În numărul nostru de vineri am vorbit prin gura cronicarilor de acea figură bărbătească din istoria țării noastre, deosebită cu totului tot de umbrele efemere ale fanarioților care l-au preces și l-au urmat. Alături cu rapacitatea predecesorilor săi vedem pe acest bărbat plin de dezinteresare închinând viața sa binelui public, simplu în obiceiuri, isteț la minte, cumpănit la vorbă, energic în fapte, acest bărbat care, domnind sub alte împrejurări decât acelea de slăbiciune a patriei sale, ar fi devenit o podoabă a veacurilor, nu un martir. E drept că pentru crearea unui om mare trebuiește conlucrarea a doi factori; unul este acela al împrejurărilor, al doilea este caracterul și inteligența persoanei istorice.

Aceasta a doua condiție Grigorie Ghica Voievod a îndeplinit-o cu desăvârșire. Urmărind cu înțelepciune și cumpătare binele și integritatea patriei sale, le-au menținut cu rară energie personală Pân' la cea din urmă clipă a vieții sale. Ambasadorul austriac ce era în acea vreme în Constantinopoli s-a văzut silit a încredința pe cancelarul Kaunitz că, orice tranzacție ar face cu acest voievod, concesiile sale vor fi numai aparente, căci acest caracter nu cedează și nu se pleacă. El va urmări întotdeauna reîntregirea patriei sale, fie prin război, fie prin diplomație; de aceea trebuie înlăturat, înlăturat cu orice preț. Tot astfel vorbește și despre boieri; ei nu se pot cumpăra nici cu bani, nici cu titluri, nici cu promisiuni. Să fie bine constatat că Bucovina era de facto austriacă pe când ambasadorul le scria acestea lui Kaunitz. Trebuia dar nimicit acest om, a cărui tărie de caracter amenința pe răpitorul patriei sale, trebuia asasinat în taină, fără zgomot.

Și astfel s-au și urmat. În locul unde comuna Iași a așezat un sarcofag de marmoră, în locul unde astăzi se ridică pe o columnă bustul nemuritorului martir, acolo s-au întâmplat acea faptă a întunericului, acea mișelie demnă de diplomația veacului trecut, acea nerușinată pălmuire a slăbiciunei și dezbinării poporului românesc. Și într-adevăr, ce rușine mai mare putea să ni se întâmple? După ce ni se luase bucata de pământ unde zac oasele domnilor noștri de la Dragoș Voievod până la Petru Rareș, după ce ni se luase vatra strămoșească, începătura domniei și neamului moldovenesc și în care doarme cenușa lui Alexandru cel Bun, legiuitorul și părintele țării, și a lui Ștefan Vodă, pavăza creștinității întregi, după ce am pierdut pământul nostru cel mai scump, se asasinează, prin influența morală a Austriei, domnul care au îndrăznit a protesta contra nerușinatei răpiri. Popor românesc, mari învățături îți dă ție această întâmplare! Dacă fiii tăi ar fi fost uniți totdeauna atunci și pământul tău strămoșesc rămânea unul și nedespărțit. Dar veacuri de dezbinare neîntreruptă te-au adus la slăbăciune, te-au adus să-ți vezi rușinea cu ochii. Nu merge la mormintele domnilor tăi cu sămânța dezbinării în inimă, ci precum mergi și te împărtățești cu sângele Mântuitorului, astfel împărtășește-ți sufletul tău cu reamintirea trecutului; fără patimă și fără ură între fiii aceluiași pământ, care oricât de deosebiți ar fi în păreri, frați sânt, fiii aceleiași mame sânt. Aniversarea asasinării lui Grigorie Vodă și a răpirii pământului strămoșesc ne-am reamintit-o cu durere și alaltăieri, cu ocazia descoperirii bustului pe care Măria Sa Preaînălțatul nostru Domn l-au dat în dar orașului Iași. Serbarea a fost tot atât de frumoasă și de demnă ca și în anul trecut. După serviciul funebru la Mitropolie, o mulțime nenumărată de popor cu arhierei în frunte s-au pus în mișcare spre piața Beilicului, trecând în procesie prin stradele de căpetenie ale orașului. Ajunsă în piață, în mijlocul căreia se înălța în cunună de laur bustul de marmură al martirului, clericii începură cu citirea acelor molcome și tânguioase versete bisericești, scrise în dulcea limbă a trecutului, pline de sfințenie și pace sufletească, prin care se cere de la stăpânul lumii repaosul de veci, vecinica amintire și orânduirea sufletului martir în corturile drepților. După săvârșirea serviciului divin, primarul orașului nostru, d. Tufăscu, rosti cu glas răspicat și mișcat el însuși de măreția momentului, următorul cuvânt.

Cetățenii iașeni au îndreptat o telegramă de recunoștință către M. Sa Preaînălțatul nostru Domn, carele întotdeauna au dovedit cât de mult e mișcată inima Sa generoasă pentru toate durerile și bucuriile poporului și țării Sale. Căci și acuma mulțămim bunei voinți a M. Sale ridicarea acestui monument întru vecinica amintire a lui Grigorie Vodă, ce cu viața au plătit întregimea pământului strămoșesc și acea sfințită coroană ce prin slăbiciunea veacurilor și nu din vina Domniei au pierdut o neprețuită piatră scumpă. Fie voia stăpânului tăriilor ca din neamul M. Sale Preînălțatului nostru Domn să se nască răzbunătorul pierderilor noastre și întregitoriul patriei.

[1 octombrie 1876]

Au ieșit de sub tipar Cronologia raționată de A. D. Xenopol. Această carte cuprinde în 200 de pagini istoria pe scurt a tuturor popoarelor și acea a românilor și va fi foarte folositoare pentru toți tinerii ce se prepară pentru examene.

CONSTANTIN NEGRI

[1 și 3 octombrie 1876]

Alaltăieri în 29 septemvrie a încetat din viață unul din cei mai nobili bărbați ai românilor — Constantin Negri. În vârstă de 64 de ani și bucurându-se de o deplină sănătate, o boală grabnică, venită asupră-i în zilele din urmă, l-au răpit din mijlocul nostru. Constantin Negri reprezenta nu numai cel mai curat patriotism și caracterul cel mai dezinteresat, dar și o capacitate intelectuală extraordinară căreia-i datorim, în bună parte, toate actele mari săvârșite în istoria modernă a românilor. El a refuzat corona domnească ce i se oferise în 1859, preferând a rămânea un simplu cetățean; el a sprijinit până la urmă unirea țărilor, el ca reprezentant al României la Constantinopoli a făcut să se recunoască alegerea îndoită a lui Alexandru Ioan; a pregătit secularizarea moșiilor monastirești și a înlăturat greutățile ce se ivise în urma acestui act. Retras de zece ani în viața privată, în orășelul Ocna, el ne da exemplul vieței celei mai modeste, deși avea dreptul la onorile cele mai mari. Însemnat ca om de litere ca și ca om de stat, nici un român n-a fost reprezentat și venerat ca și dânsul și nici o pierdere nu atinge poporul nostru în mod așa de crud ca pierderea lui Constantin Negri.

Soarele frumos de toamnă care a luminat sărbarea de tânguire pentru pământul nostru și pentru amintirea lui Grigorie Vodă, același soare au luminat, în alt colț al străvechei Moldove, ducerea la mormânt a rămășițelor unuia din cei mai mari, mai iubiți fii ai poporului românesc. Poet și prozaist eminent, patriot bun cu inimă dreaptă și fără patimă, și cel mai distins diplomat al țărilor românești, Constantin Negri trăia retras în târgușorul Ocnei în reamintirea unei vieți bogate, închinate întreagă acestui popor, acestei țări. Dar se vede că deodată cu toamna anului acestuia a fost scris să vie și toamna acestei vieți iubite, căci același soare care a luminat bustul de marmură a lui Grigore Vodă au înconjurat cu razele sale fruntea înmărmurită a lui Constantin Negri și mormântul său, deschis să-l primească. Astfel pământul românesc primește în brațele sale pe copiii săi adormiți cu aceeași blândețe ca sânul mamei; el, în care zac comorile trecutului nostru, își adaogă câte o nouă comoară; și astfel ni se face mai scump, tot mai scump. Dormi dulce în pământul din care te-ai născut, pe care l-ai iubit, pe care l-ai apărat viața toată, și fie-ți țărâna ușoară și reamintirea vecinică.

[1 octombrie 1876]

Relativ la cazu de maltratare descris în nrul nostru de miercuri ne-am informat că d. Codrescu ar fi fost provocat de către frații Șrager și silit astfel să se poarte într-un mod nu tocmai obicinuit.

CETATEA JIDOVA

[1 octombrie 1876]

„Această cetate numită Jidova și Uriașa, situată în plaiul Nucșoarei, districtul Muscel, la 6 kilometre de centrul orașului Câmpu Lung, se află așezată între Râul Târgului, la distanță de 120 metre de malurile lui, și între șoseaua națională Piteștii — Câmpu Lung, la 85 metre situată în partea despre est a Câmpu Lungului.

După săpăturile esecutate într-un mod sistematic de d. Butculescu, două sute metri lungime pe 2 m. 70, 2m. 80 adâncime, din zidurile acestei cetăți au fost aduse la lumină, în luna aceasta:

După obiectele descoperite: două cărămizi, cu inscripțiuni romane, chei, săgeți, haste, sticlărie fragmentată, olărie etc. plus simetria zidurilor de împrejmuire în grosime de 5 metre 16 cm. și după două monete, una de argint de la Geta (a.Ch. 211), și alta de bronz de la Gordian (a. Ch. 238) această cetate arată o făptură romană, în contra tuturor aserțiunilor unora cari pretind că ar fi de origine dacă. Asupra acestui punt se va esplica mai precis esploratorul în urma terminării săpăturii complete a cetății.

Săpăturele se urmăresc cu mare activitate, chiar acum, și poate că peste curând vom poseda multe noțiuni foarte interesante pentru monumentul nostru istoric.

Ministeriul instrucțiunii publice a pus la dispozițiunea d-lui Butculescu o sumă oarecare pentru a veni în ajutorul scrutărilor sale“.

Cele de mai sus le citim în Românul. Cât despre numele Jidova, el nu este de origine romană, ci stă desigur în legătură cu forma jidovină, care se găsește adesea în documentele vechi românești și însemnează scursătură de apă.

[3 octombrie 1876]

La 10 octomvrie st.n. un consiliu de miniștri estraordinar ar fi hotărât de a acorda un armistițiu de 6 luni, adică până la finea lui martie anul viitor. A doua zi era să se notifice puterilor prin o circulară condițiile armistițiului. Știri mai nouă vestesc că durata aceluia ar fi fost redusă la douăzeci de zile, ceea ce-ar dovedi o deosebită grabă din partea puterilor de a vedea încheindu-se cât de curând pace definitivă. Într-adevăr un armistițiu de 6 luni ar fi fost propriu a reîntări amândouă părțile beligerante, pe turci poate prin un nou împrumut și prin recrutarea a toată tinerimea musulmană disponibilă; pe sârbi prin nouă rânduri de voluntari ruși și prin împlerea casierielor micului stat cu ruble strânse de comitetele panslaviste. Cel puțin la știrea despre acordarea unui armistițiu pe jumătate de an jurnalistica din Austria a răspuns prin articole pline de îngrijire pentru viitor și îndoindu-se foarte mult asupra realizării păcii. În aceeași vreme în care se dezbat între puteri condițiile armistițiului și acelea a unei păci eventuale, comitetele rusești trimit la Belgrad coroana regală, lucrată pe bani adunați anume pentru acest scop.

[3 octombrie 1876]

Din Belgrad i se scrie „Corespondenței politice“ că în cele din urmă lupte în valea Moravei s-ar fi deosebit prin vitejie legiunea numită a „iataganului“, de sub comanda voievodului Mașa Verbița. Această legiune au risipit patru batalioane de gardă (turcești) și a luat un steag. Din această cauză generalul Cernaieff au împărțit între legionari 70 medalii și au trimes celor mai viteji dintre ei câte 60 de galbeni. Această legiune consistă aproape numai din muntenegreni în urma cererilor lui Cernaieff, ministrul de război poate va chema sub drapel cele din urmă resturi de oameni armabili, adică bărbații în vârstă de 42 — 52 de ani. Această clasă ar da poate un contingent de 30.000 de oameni și, cu aceștia 'mpreună, armata de pe Morava ar ajunge la 120.000.

[6 octombrie 1876]

Aflăm că guvernul englez ar fi propus puterilor garante ca, pe timpul armistițiului, armata română să ocupe linia de demarcațiune între armatele turcești și sârbești cari se află azi în luptă.

Ceva mai mult. Se zice că guvernul englez ar fi dispus să ceară de la puteri ca tot armata română să ocupe Bulgaria și cea italiană Bosnia și Herzegovina până când Turcia va aplica reformele otărâte acestor provincii.

Aceste ocupațiuni se vor face negreșit cu cheltuiala puterilor în chestiune.

Dacă aceste știri se vor adeveri, oricine poate vedea că cuvintele agentului Engliterei zise Domnitorului acum câteva săptămâni: că România este destinată a juca un rol civilizator între popoarele din Orient au și început să devie o realitate.

[6 octombrie 1876]

Presa străină e preocupată mai cu samă de două puncte ale politicei noastre, unul călătoria la Livadia, al doilea concentrările. Deși armata, rezervele și miliția teritorială se concentrează pe divizii, și anume cu scopul instrucției și al manevrelor de toamnă, presa străină clatină din cap și se crede în drept a afirma că manevrele sunt numai pretextul concentrărilor. Oricare ar fi credințele asupră-ni, cetitorul va găsi-o foarte natural că, în momente în care e în cestiune nu pacea noastră, ci a Europei întregi, a pune mânile 'n sân ar fi o nesocotință, iar maxima veche și prevăzătoare „și vis pacem para bellum“ singura a cărei aplicare se impune de sine.

Miniștrii noștri s-au întors de la Livadia. Desigur că, afară de unele lămuriri de o fatală generalitate, puține lucruri ni se vom împărtăși din întrevederile cu marele autocrat al tuturor Rusielor; dar așa se și cuvine, căci nu aceste sunt vremile în care acțiunile de stat s-ar putea petrece în plină lumină. Înregistrăm numai, fără a da crezare, ciudatul zgomot cumcă ministrul nostru prezident ar fi mers la Livadia pentru a propune împăratului Rusiei alianța și comanda supremă a armatei române.

[6 octombrie 1876]

Poarta au comunicat prin o circulară dorința de a încheia un armistițiu de șase luni de zile, adecă până la finele lui martie anul viitor. Ziarile austriacești și multe din cele germane văd într-această propunere o îndemânatică trăsătură de eșec și felicitează pe oamenii de stat de la Cornul de Aur pentru această fericită idee. Afară de aceea termenii în care a fost comunicată această dorință lasă atâta câmp liber acțiunii diplomatice, încât e lesne văzut că situația se va lămuri repede. Într-adevăr, dacă Rusia voiește războiul, ea nu va accepta propunerea din cauze foarte simple. O campanie de iarnă e în favoarea oștilor slave, fie din sud fie din nord; pe când natura trupelor turcești, cărora nu li se poate disputa un estraordinar curagiu și o deosebită energie în purtarea suferințelor și privațiunilor, esclude totuși campania de iarnă; căci pentru arab, egiptean și alte rase de la miazăzi iarna e un dușman neînvins, pe care, după cum zice proverbul, nu-l mănâncă lupii. Din câte se vestesc asupra propunerii de armistițiu vedem că Poarta nu dorește războiul. Ar primi orișicând pacea, păstrându-se neschimbat statu-quo teritorial. Pe de altă parte, propuind un armistițiu așa de lung, ea a propus dezarmarea milițienilor pe vreme de iarnă, întoarcerea la căminuri și redeprinderea cu pacinicele ocupații, reintrarea pe câtăva vreme în liniștea obicinuită, așa încât orișicând pacea ar putea ieși definitivă dintr-un atât de ademenitori provizoriu. Condițiile armistițiului sunt: 1) Sârbia nu poate reocupa pozițiile care se află astăzi de facto în mânile turcilor (nu e esclus printr-asta ca ele să facă parte din zona neutrală). 2) Introducerea de arme și muniții în Serbia și Muntenegru e oprită. 3) Intrarea de voluntari streini e oprită. 4) Nici Serbia nici Muntenegrul nu vor putea da ajutor provinciilor turcești răsculate.

Totodată Poarta au comunicat puterilor asemenea prin o circulară că va introduce în cea mai scurtă vreme o sumă de reforme, și anume: acele propuse de puteri numai pentru Bulgaria, Bosnia și Herzegovina, ea le va introduce în imperiul întreg. Tocmai de aceea însă ea se roagă de a nu-i impune o îndreptățire privilegiată a provinciilor numite, căci atuncea și-ar pierde autoritatea; ci, din contra, aceste reforme să fie o emanațiune a autorității statului turcesc și să reîntărească în fața supușilor demnitatea ei. În orice caz, comparate cu răspunsurile evazive de până acum ale Porții, aceste propuneri făcute în ton concesiv și îmblânzit ar forma desigur baza unei acțiuni diplomatice clare și temeinice — dacă toate puterile ar dori într-adevăr pacea precum o dorește bietul turc. Aceste propuneri mai au avantajul că sunt echitabile, căci ne-am înșela dacă am crede că populațiunea moametană se află mai bine decât cea creștină. Un ziar arab ce apare în Constantinopole face următoarea descriere:

Funcționarii din vilaieturile Aleppo și Damasc se servesc de orice nedreptățire și arbitrarietate și comit toate vexațiunile posibile față cu poporul. Cu fiecare poștă primim plângeri în contra funcționarilor și un număr mare de suplici s-au dat Porții tot asupra acestui obiect. Înalta Poartă să ni permită a o întreba dacă aceste plângeri a unei populații întregi se consideră, sau se pun ad acta. Sigur este că această stare de lucruri produce o nemulțămire deosebită și o mare neîncredere în populațiile acelor două vilaieturi.

Iar foaia oficială a ministerului de război, „La Verite“, luând act de acel articol, spune lucruri care par a fi icoana unor stări nu numai turcești:

De când am început a maimuți fără îndemânare mincinoasa civilizație a Europei, adecă am început de la Z în loc de-a începe de la A B C, s-au prăsit acei lingușitori mizerabili care au înșelat pe monarh asupra adevăratei stări a imperiului și pentru a-și ajunge la scop au făcut curte cafegiilor, ciubucciilor, bărbierilor palatului, ba până și rândașilor de la grajdi. Drept răsplată a supunerii lor acești oameni nobili au esercitat o nemărginită înrâurire asupra înaltei Porți, favoritismul în întinderea sa cea mai mare a fost buruiana ce s-au prăsit pe această grămadă de gunoi; lașitatea a înlocuit curajul, minciuna, adevărul, hatârul aptitudinea. Cafegii, ciubuccii, bărbierii celor mari deveniră funcționari, guvernori de provincii. În loc de a studia în colegiile și școalele noastre bazele administrației, legea sfântă (seri), cei mai mulți preferau de-a deveni sclavii cutărui efendi, pentru că acesta putea mai iute să le procure un post. Funcționarii numiți astfel se temeau de destituire, căci ce erau să înceapă, fără post? Cu cunoștințele câștigate pe această cale puteau să moară de foame.

Aceste adevăruri, aplicabile și la alte țări unde se fac deosebiri între oamenii „cutăruia“ sau „cutăruia“, sunt urmate de imputări făcute fățărniciei presei și diplomației europene. Căci în faptă moametanii sufăr sub un asemenea regim tot atât, ba mai mult decât creștinii „căci aceștia se pot adresa la preoți, la patriarhi și, ca ultimă instanță, la vrun consulat sau la vreo ambasadă; dar la cine se poate adresa moametanul? În faptă starea aceasta de lucruri are multe analogii cu cea socială din România — mutatis mutandis însă. Rolul senzitivilor creștini îl joacă la noi străinii, evreii mai cu samă, rolul turcului — țăranul român. Atingi urechea unui evreu obraznic? Toată presa europeană strigă. Dar această presă ocupatu-s-a ea vrodată de mizeria și mortalitatea populațiunei române?

[6 octombrie 1876]

Formarea a regimente întregi de voluntari, înarmarea militară, înrolări continue, cumpărarea de corăbii și de tunuri, conscripțiuni de cai, apoi chemarea contelui Reutern, ministrul de finanțe, la Livadia, pentru a scoate din pământ bani, perspectiva unui împrumut forțat înlăuntrul țării, de vreme ce piețele străine păstrează o statornică surzenie, toate acestea și multe altele câte se petrec în țara rusească — oare semne de pace să fie? Adăogăm că în cercul consultărilor decisive din Livadia au intrat și eventualitatea abdicării împăratului Alexandru în favoarea principelui de coroană.

Până acuma birourile de corespondență vestesc că propunerea Turciei pentru un armistițiu de șase luni au fost respinsă de Rusia, admițându-se cel mult unul de șase săptămâni. Motivul principelui Gorciacof este că Serbia nu poate fi condamnată la o situație atât de precară și de costisitoare timp de jumătate de an. Cu toate acestea principele admite prelungirea armistițiului de șase săptămâni în caz dacă tratările de pace ar cere-o aceasta.

[6 octombrie 1876]

Un corespondent susține că armata sârbească a încetat de a fi armată sârbească și a devenit un corp rusesc; căci comandantul, generalii, ofițerii și subofițerii sunt ruși. Sârb mai este doar soldatul de rând, care de voie de nevoie merge la război, ca să aibă ce ucide tunurile turcilor. Generalii sârbești sunt aproape toți disponibili și petrec în cafinelele de la Belgrad cu ciubuc, cafe și joc de cărți. Până acuma sunt în armată 479 ofițeri ruși, 592 de subofițeri și 1800 de cazaci. La monastirea Jița se fac pregătiri pentru încoronarea regelui Milan; la 9/22 octomvrie va avea loc botezul prințului de coroană, în onoarea căruia a început a se și forma o legiune de voluntari numită a Kralieviciului.

[6 octombrie 1876]

A apărut chiar acum și se află de vânzare: „Calendarul bunului econom“ pe anul 1877 întocmit de d-nii Comșa și Eugen Brote. Cu mai multe ilustrațiuni intercalate în text.

Cuprinsul calendarului este:

Popa Tanda, novelă. Poezii: Cinel-Cinel — Mărioara — Cât te-am iubit — De-ai putea — Groaza — Țiganul și purcelul — Cântece populare. Despre scrierea limbei române. Economia câmpului: Tractarea gunoiului de grajd — Ghipsul — Cenușa și găinațul — Alegerea sămânței — Stărpirea tăciunelui — Cultura trifoiului — Plugul — Grapa — Greutatea fructelor și semințelor mai îndatinate — Timpul încolțirei și vegetațiunii la diversele plante agricole — Volumul diverselor nutrețuri — Greutatea corpurilor mai îndatinate. Economia vitelor: Alegerea vitelor de prăsilă — Mulsul vacilor — Ceva despre oierit — Ce avem de observat când cumpărăm cai? — Vârsta cailor — Cât timp poartă animalele agricole? Pomăritul: Părțile pomului — Prășirea pădureților de altoit — Despre altoire îndeobște — Surceii nobili — Ceara și rășina de altoit — Altoirea în despicătură — Copularea — Ocularea. Vieritul: Culesul strugurilor — Spălatul buților — Cum să fie pivnița? Stupăritul: Date statistice. Legumăritul: Cultura fragilor. Mătăsăritul: Păstrarea seminței — Schimbarea pielei — Omidăria — Nutrirea omizilor. Mijloace în contra unor primejdii grabnice la oameni. Varietăți ș.a.

Agricultura, acest izvor însemnat al bogăției naționale, este aproape singura meserie a poporului român. Editorul crede a fi răspuns la o trebuință foarte simțită și generală a poporului întreprinzând edarea acestui nou Calendar, în care, după cum arată cuprinsul de mai sus, sunt reprezentate mai toate ramurile agriculturei. Numele autorilor, care amândoi sunt bărbați de specialitate, poate servi drept garanție despre buna alegere și tractare a materiilor cuprinse în „Calendarul bunului econom“. Alăturea cu agricultura, calendarul cuprinde o colecțiune aleasă de poezii, precum și una din cele mai nimerite novele populare. Comerciantul, industriașul, meseriașul, învățătorul, preotul, amploaiatul, ei toți află în „Calendarul bunului econom“ învățături practice pentru trebuințele zilnice.

„Calendarul bunului econom“ se poate comanda la d-nii Iosif Drotleff et Comp. în Sibiu, cu prețul de 50 cr., adică ceva peste un franc.

[8 octombrie 1876]

În urma unei nouă audiențe pe care a obținut-o Sir Henry Elliot la sultanul și în urma propunerei acestui ambasador ca guvernul turcesc să se învoiască în sfârșit cu propunerile colective a puterilor și să se decidă la primirea unui armistițiu de-o durată convenabilă, miniștrii s-au adunat de două ori în consiliu și au hotărât a primi un armistițiu de patru săptămâni.

[8 octombrie 1876]

„Corespondența politică“ vestește din Cetinie sub data de 7 oct.: Calcul cuminte este fără îndoială o însemnată trăsătură de caracter a prințului Nicolaie. Cu toate acestea nu se poate tăgădui că multe întâmplări din lunele din urmă au răsplătit cu rău ținuta altfel atât de precaută a prințului. El au făcut mai cu samă esperiența că pe diplomația turcească nu se poate întemeia nimenea. Atât Derviș Pașa când era guvernor-general al vilaietului Bosniei, cât și Ali Pașa mai târziu au făcut prințului avansuri care n-au fost primite întotdeauna cu neîncredere. Dar aceste speranțe s-au risipit ca fumul tocmai atunci când se credea că se vor realiza. Cele din urmă tractări diplomatice s-au întrerupt în momentul în care erau să ajungă la o încheiere mulțămitoare.

La 26 sept. au sosit aicea știrile neplăcute despre pronunciamentul din Deligrad. În 29 sept. au venit comunicări din Constantinopole (prin mijlocirea consulului general englez din Raguza, d-lui Monson *) care puneau în perspectivă un armistițiu mai lung și închierea unei păci favorabile. În 2 octomvrie cele din urmă greutăți au fost înlăturate prin mijlociri engleze și italienești. Urmarea a fost că prințul a permis proviantarea armatei lui Muktar Pașa și a câtorva forturi turcești. Deodată veni un contraordin din Constantinopole care c-o lovitură schimbă fața lucrurilor. Atât armata turcească din Albania cât și cea din Herțegovina atacară prin surprindere pe montenegrini și acuma suntem iarăși în mijlocul războiului. Sigur e că diplomația turcească nu s-a purtat sincer cu Montenegro. Cum stau lucrurile astăzi, se poate spune apodictic cumcă drumul pentr-o pace separată este astăzi închis. Prințul Nicolaie a mers la montenegrinii săi, la Bielopavlițe. Cei din urmă montenegrini cari mai îngrijeau de gospodărie au fost chemați sub arme. Puterile militare se urcă la 21800 oameni. De la începutul războiului parte au căzut, parte s-au rănit 2200 oameni. Spre a împlea acest gol s-au chemat sub arme toți tinerii de la 15 — 16 ani.

O MISTIFICAȚIE ARHEOLOGICĂ

[8 octombrie 1876]

Un slavist modern căpătă la 1854 informația că la mănăstirea Banja în Dalmația ar fi un patrafir de matasă împodobit cu mărgăritare și împletit cu aur și cu argint. Pe el se reprezintă mai multe chipuri de sânți, iar pe partea de jos se văd 2 figure îngenucheate, jupân Stroe și jupâneasa Ierosima, cu arătarea anului 1114. Slavistul conchise că ar fi unul din cele mai vechi monumente de artă slavică.

Inscripția ce i se trimisese în copie suna astfel:

„Jupân Stroe Vestolmiu, jupâneasa Erosima, în anul 1114, acest patrafir să fie mănăstirii din Stiești“.

Unde însă să fi fost mănăstirea Stiești? Cine sunt personagele lui jupân Stroe și Erosimei? Cum de se află acest patrafir la mănăstirea Banja?

Un alt slavist, mult mai celebru, profesorul Fr. Miklosich, cercetând la rândul său mănăstirea Banja, publică în 1858 inscripțiunea de pe patrafir în fruntea monumentelor privitoare la istoria Serbiei, Bosniei și Ragusei; o publică însă cu următoarele modificări:

Jupân Stroe Vestolmiu, jupâneasa lui, Sima, în anul 1114, acest patrafir să fie mănăstirii din Stănești.

Enigma rămânea însă tot nedezlegată: unde va fi fost mănăstirea Stănești și cine era acel jupân Stroe Vestolmiul cu soția sa Sima, viețuitori în veacul al 12-lea?

Venerabilul canonic Tim. Cipariu este cel dintâi care ridică vălul cestiunii. Mai mult pe ghicite decât prin criteriele externe ale monumentului recunoscu că patrafirul de la Banja nu poate proveni decât din România și anume de la mănăstirea Stănești din districtul Vâlcii; că lectura Stroe Vestolmiu a lui Kukulievich și Miklosich trebuie rectificată în Stroe vel stolnic; că donatorul patrafirului a fost un boier român „mare stolnic“ din secolul XII; că, în fine, mănăstirea Stănești ce apare în documentele de la 1540 înainte ca o fundațiune a familiei Buzeștilor n-ar fi decât o reedificare a vechii mănăstiri, tot cu aceleași nume, din anul 1114.

Consecințele unei asemeni fericite descoperiri erau natural de o mare importanță pentru istoria națională. O mănăstire în România la începutul secolului XII, iacă o probă irecuzabilă nu numai că românii trăiau pe atunci în aceste locuri, dar că aveau un stat organizat, cu aristocrația sa, cu biserica și instituțiunile sale monacale, așa cum ni apare în istorie cu un veac mai în urmă.

Mistificarea merse și mai departe. Cunoscutul Rösler, care nu îngăduie românilor să trăiască în țărele de azi decât după începutul secolului XIII, îi vine mai lesne a admite că acea mănăstire Stăneștii din 1114 ar fi putut fi slavică, călugării slavi, populațiunea din România slavă!

Dar ipoteza învățatului Cipariu, oricât de fundată în generalitatea sa, se întemeia pe o eroare esențială făcută în citirea inscripțiunii tocmai de cei cari nu trebuiau s-o facă, de principii slavismului, Kukulievich și Miklosich, autorități în materie de diplomatică și paleografie slavă.

D. Hasdeu, în studiul Limba slavică la români, a dovedit cu monumente lapidare, acte și cronice contimporane, prin limba chiar a inscripțiunii: 1° că cei doi slaviști au citit rău veleatul 1114; 2° că jupân Stroe velstolnic din inscripțiune este vestitul general al lui Mihai Viteazul, Stroe Buzescul, iar jupânița Sima, soția lui; și a conchis de aci că Stroie Stolnicul cu soția sa depuseră faimosul lor patrafir la mănăstirea Stăneștii, fundațiunea Buzeștilor, în intervalul de la 1 sept. 1600 inclusiv până la 1 sept. 1601 exclusiv, pentru că la 2 octomvrie 1601 Stroie era deja mort.

Cu studiul critic al acestei întrebări se ocupă monografia „Inscripțiunea de pe patrafirul de la Stănești“ de Gr. G. Tocilescu, București, 1876.

[10 octombrie 1876]

Între părerile privitoare la o rezolvire a Cestiunei Orientului desigur că aceea a unui admiral și membru al Academiei va atrage atenția publicului. Dacă o aseminea părere e justă sau nu e o altă cestiune, pe care vom lămuri-o mai la vale.

D. admiral Jurien de la Graviere încheie cartea sa cea mai nouă „La situation du Levant“, cu dorința de a vedea elenismul în Turcia opuindu-se panslavismului. După d-sa rezultatul cel mai însemnat al revoluției grecești din 1821 n-au fost crearea micului regat grecesc, ci transformarea Turciei. Între cele 12 milioane de creștini autorul crede că neamul lui Kyrios Pappadakys este cel chemat de a dirige soarta Orientului. Toate par a-l face apt pe numitul Kyrios pentru un asemenea rol: activitatea (în luare de mită și-n dezbrăcarea călătorilor în codru), inteligența (în șiretlicuri și sofisme), în fine patriotismul (dovada bună: starea înflorită a Greciei). Egipetul, care era mai o colonie franceză, va deveni una engleză sau franco-engleză. Turcia va fi în curând o colonie europeană. Grecii pot renunța fără părere de rău la „marea lor idee“; industria, negoțitorii, bancherii lor vor lua mult mai curând sceptrul din mâna osmanilor decât o agitație sterilă. Înainte de toate se cer drepturi civile egale pentru toți. Dacă li va plăcea turcilor să monoplizeze serviciul militar pentru dânșii și să se mărginească cu lene la cultura pământului strămoșesc, atunci vremea nu e departe în care scumpirea traiului li va face cu neputință viața în țara lor proprie. Ei vor avea soarta rasei Mandgiu, cari au biruit China, iar pământul Mandgiuriei a trebuit să-l cedeze chinejilor. Munca este legea lumii moderne, care nu are loc pentru leneși. D. Jurien de la Gravière este membru al Academiei franceze, prin urmare un om de la care nu ne putem aștepta de-a auzi decât idei de Manchester după calup. În faptă predominarea intrigantului și răutăciosului element grecesc în Orient ar fi o nenorocire și mai mare decât supremația turcească. Demosul grecesc din antichitate și până astăzi s-au arătat incapabil de-a constitui un stat ca oamenii. În lumea antică caractere nobile și mari erau răsplătite de acest demos disculț și palavragiu cu ostracismul; Imperiul bizantin, venit în urmă, e cuibul vicleniei, deșertăciunei și corupției în toate; noul regat grecesc e o jertfă a celei mai obraznice și mai ignorante demagogii. Mai mult încă: dacă turcii de astăzi duc frânele guvernului în acest fel este pentru că totdeuna au găsit în greci unelte cari-i apără, îi susțin, îi împing chiar la corupție.

Adevărata otravă a Orientului este acest popor lingușitor, fățarnic, dispus la pradă și la înșelăciune — și într-adevăr Abdul-Hamid are dreptate când zice că grec de treabă nu se găsește.

Este nevoie să mai amintim istoria specială a românilor ca să arătăm cum acești oameni și-n al treilea neam încă au otrăvit și otrăvesc viața noastră publică și privată? Când Radu cel Mare, domnul Țărei Românești, au adus în țară pe patriarhul grec Nifon, acesta, în loc să-și caute de biserică, a 'nceput să facă politică, să-și creeze partidă între boieri, să ascută și să învenineze și mai mult dușmănia dintre Dănulești și Drăculești, între descendenții lui Mircea și Dan I. În Moldova, un grec (Despot) strică prin intrigi de curte domnia lui Lăpușneanu Vodă și aduce pe acel zimbru la o adevărată furie și sete de sânge.

Și dacă s-au stricat rândul și tocmeala acestor țări, dacă am pierdut provinții, dac-am înlăturat cu ușurință obiceiuri bune și vechi, dac' au intrat corupția și lașitatea în clasele vechei societăți românești, totdeauna izvorul acestor rele se va găsi c-au fost sau un grec sau o mână de greci.

Și această nație, care prin îmbătrânire au pierdut toate calitățile, păstrând numai vițiile antice, care în decursul evului mediu au corupt arhitectura, muzica, pictura, această nație care au înveninat viața popoarelor învecinate, care le-au trădat la turci numai pentru ca să poată păstra ea ierarhia, care furase a cincea parte din pământul României, această nație cu înnăscut instinct de viclenie și tâlhărășug, aceasta să fie conducătoarea Orientului?

Dar vom uita oare identitatea și atavismul caracterului?

Oare neapolitanii, de mii de ani colonie grecească în Italia, și-a pierdut caracterul? Nu sunt tot lași, mincinoși, înșelători, hoți precum au fost înainte de-o mie de ani? Nu ni se vorbească de revoluția grecească, care doarme pe lauri străini, în care căpetenii și ostași au fost albanezi, macedo-români și slavi, rase înșelate de linsa lingușire a grecilor; căci toată acea sămânță de războinici, dacă s-ar ciurui dintre oamenii însemnați și viteji, nu cred că s-ar găsi un singur grec de origine. Spada cavalerească a grecului adevărat și originar o cunoaștem, ea iubește spatele și se numește la noi cuțit. Pentru codru, pentru unghiuri de uliță și în orice caz pentru demagogie și comunism sunt coapte capetele grecilor, dar nu pentru a aduce o dezvoltare sănătoasă între popoarele Orientului; și, pentru a caracteriza lapidar această rasă, vom spune că, dacă Orientul ar avea să aleagă (la ceea ce, mulțămită Domnului, n-am ajuns încă) între o predominare grecească și una jidovească, cea jidovească e de preferat.

[10 octombrie 1876]

Precum era ușor de presupus, zgomotele despre animația războinică a palicarilor, privite de aproape, se reduc la orații frumoase, în care patrie, libertate, egalitate ș.c.l. au jucat desigur un rol considerabil. Cel puțin „Ausburger Allgemeine Zeitung“ primește o corespondență din Atena care arată că răsunetul din ziarele europene e exagerat, ba mincinos chiar. Mișcarea care stăpânește spiritele are un decurs liniștit și pacinic. S-au vorbit mult în vremea din urmă despre suferințele și apăsările fraților din provințiile greco-turcești, însă nicăiri n-au ieșit de pe buzele oratorilor măcar aluzia unei provocări războinice. Se plâng toți că în momente atât de critice Grecia stă cu totul nearmată și vor să facă în toată graba ceva pentru a împlea acest gol simțitor. Dar armată și flotă nu se pot scoate din pământ. Ministrul de război Karaiskakis (care, grec fiind, se înțelege că e un om însemnat și pricepe ce trebuie pentru a pune armata pe picior de război) ar face el ce-ar face dacă… considerente „politice“ și financiare nu l-ar opri. În fine, fie vreme bună, fie rea, Grecia așteaptă că tot cele șepte puteri se vor milostivi a gândi la dânsa când se va face împărțala averii turcului. Numai să nu moară cumva Kyrios înghesuit la pomană.

[10 octombrie 1876]

„Arma la picior!“ e astăzi, în urma unei a doua scrisori a împăratului Alexandru, deviza Austriei. A pierit fără urmă neliniștea asupra procedurei Rusiei, asupra respingerei armistițiului turcesc și a zgomotoaselor înarmări; se va fi pronunțat cuvântul magic care-i face pe austriaci moi ca ceara. Ziare germane vor să știe că Austria nu se va împotrivi intrării rușilor. România se zice că va avea asemenea permisiunea ca cu cei 80.000 de oameni ai săi să ajute la îmbunătățirea soartei „fraților creștini“. Grecia, despre care unele telegrame vestesc că e pe cale a încheia alianță ofenzivă și defenzivă cu Serbia, va intra asemenea în acțiune, cel puțin regele Georgios, care s-a primblat pân-acuma, au răsuflat cuvinte foarte întreprinzătoare.

Spre caracterizarea situației reproducem următoarea telegramă din Paris: în urma unei știri aduse de biroul Reuter circulează zgomotul că Rusia ar fi încheiat o convenție cu societatea căilor ferate române pentru transportarea a 4000 oameni pe zi. Știrea nu s-a confirmat încă.

Afară de aceea ziarele din București sosite asară ni mai aduc următoarele depeși:

Petersburg, 19 octomvrie. D. Loftus, reprezentantele Angliei, va pleca în curând la Livadia. Plecarea aceasta e considerată ca o simptomă, că înțelegerea e posibilă între Anglia și Rusia.

Berlin, 19 octomvrie. Norddeutsche Zeitung anunță că marele duce moștenitor al Rusiei va pleca în curând la Viena, Berlin, Londra pentru a lucra pe lângă cabinetele respective, în sensul unei acțiuni comune a marilor puteri pentru a rezolva Cestiunea Orientului într-un mod satisfăcător.

Constantinopole, 19 octomvrie. D. Ignatieff va cere mâne audiență la sultanul, pentru a-și prezenta scrisorile de acreditare.

Negocierile pentru pace se vor reîncepe imediat pe bazele propunerilor Angliei.

Londra, 19 octomvrie. Ziarul Times anunță că Rusia a prezintat Porței ca ultimatum o propunere concertată cu Anglia pentru un armistițu de 6 săptămâni.

Times declară că parlamentul și țara nu voiește a face răzbel pentru a susține pe Turcia. Aceasta ar fi o nebunie culpabilă.

Atena, 19 octomvrie. Guvernul va depune astăzi la Cameră proiectele următoare:

Pentru chemarea sub arme a unui număr de 80.000 oameni

Pentru acordarea unui credit de 50 milioane drahme ș-un împrumut de 10 milioane pentru cumpărarea de arme.

Viena, 16 octomvrie. Se zice că intervențiunea militară a Rusiei este neînlăturabilă.

Se asigură că Austria, în caz de a erumpe catastrofa, va rămânea neutră, primind oarecari compensațiuni.

Londra, 16 octomvrie. Times crede că Rusia va intra de bună samă în acțiune dacă Turcia va refuza propunerile puterilor. Rusia pretinde un armistițiu de 6 săptămâni. Astfel, zice Times, atârnă de la d. de Bismark să salveze lumea de un teribil răzbel. O atitudine precisă și fermă a Germaniei e cea mai bună chizășuire a păcii; o alianță a Germaniei cu Anglia pentru aplicarea reformelor în Turcia ar mântui Europa de o mare nenorocire.

Berlin, 16 octomvrie. Nord Deutsche Allgemeine Zeitung, răspunzând la apelul de alianță al ziarului Times, zice: că principele Bismark în cestiunile esterne s-a deprins a merge mână în mână cu dorințele poporului, care, neuitând atitudinea Angliei manifestată în contra Germaniei atât la anul 1870 cât și mai târziu, nu e câtuși de puțin pentru o alianță cu Anglia. Germania n-are plăcere a face sacrificii de bani și sânge în Cestiunea Orientului. Afacerea de la 1870 Germania a sfârșit-o singură și de aceea nu are trebuință a se asocia cu Anglia care acum ar vrea să împartă bilanțul de câștig și pierdere privitor la politica sa în Cestiunea Orientală.

National Zeitung, vorbind despre noua grupare a puterilor, zice că Italia va merge în orice caz cu Rusia pe când Austria înclină mai mult cătră Anglia.

Ziarele din Viena și Pesta conțin următoarea știre:

VOLUNTARII RUȘI

[10 octombrie 1876]

Față cu exageratele știri ale ziarelor străine, dar mai ales a Nouei prese libere din Viena, cari ridică la sute numărul voluntarilor ce trec în fiecare zi prin România, „Journal de Bucarest“ susține din sorginți — după cum zice, sigure — că de trei luni încoace au trecut în termin de mijloc 35 — 40 de voluntari ruși pe zi pe drumul de fier dintre Ungheni și Severin. Cel mai mic convoi a fost de 35 de oameni, cel mai mare de 260.

BULGARI ÎN LONDRA

[10 octombrie 1876]

Sigur este că mulți din oamenii influenți din România sunt numai în aparență români, simpatiele lor intime însă sunt pentru greci și bulgari, de vreme ce ei însuși sunt greco-bulgari. Că aceștia paradează adesea mai mult cu fraze naționaliste și cu gloria lui Ștefan și Mihai e un fenomen comun, asupra căruia nu mai revenim. Înregistrăm numai că în Londra se gerează astăzi de bulgar un profesor de la Universitatea românească din București. Acest profesor român e dr. Protici, care, uitând lanțetele și durerea na cap, au ajuns la atâta sentimentalism încât a comis chiar un poem în limba franceză, tipărit însă sub titlul englez „The Voice of Bulgaria“ și dedicat d-lui Gladstone. Alături cu d-nii Zancof și Balabanof, doctorul formează un frumos trifolium bulgaricum.

TÂLCUIRE BISERICEASCĂ A OBICEIURILOR DE LA ȚARĂ

[10 octombrie 1876]

Într-o veche „Învățătură părinților duhovnici“, al cărei an lipsește, găsim la capăt o ciudată tâlcuire a obiceiurilor pământului. Istoricii noștri vor găsi că aceste tâlcuiri clerice sunt de o origine tot atât de grea de constatat ca și obiceiurile înșile, dar, fiind atât de curioase, le așezăm aicea precum le găsim și în limba, nu fără farmec, a originalului.

1) Dumnezeii limbelor elinești era foarte mulți, dintre carii unul anume Pérun, carele se numea al locului, că și în mâna lui ținea o piatră scumpă ce după feliul ei lumina ca jeraticul. Încă și foc de-a pururea ardea înaintea lui. Iară închinătorii lui făce focuri și se petrecea preste dânsele, închipuind cumcă s-ar da singuri pe sine jertfă acelui idol — Pérun. Aceleași închipuiri fac și unii din creștini până în ziua de astăzi, adecă focuri în bălii în ziua de joi mari și se petrec peste dânsele; însă neștiind ei ce închipuiesc.

2) Alt idol era, ce-i zicea Ládco. Pre acesta îl avea Dumnezeul veseliilor și al bunei norociri. Acestui aduceau jertfe cei ce avea a face nunți și veselii, părându-li-se că cu agiutorul lui Ladco își vor câștiga veselie frumoasă și viață cu dragoste. Aseminea și aceasta o cântă creștinii pe la nunți.

3) Mai jertfea unei dintr-acei închinători de idoli și apelor, adică bălților și izvoarelor. Deci unde era apa aproape ci se aduna odată într-un an și se arunca unii pe alții în apă. Iar unde era departe își turna apă pre dânșii unii altora. Aceasta acum și la unii din creștini vedem făcându-se, adecă a doua zi după Paști, numindu-se trasul în vale, dintru care „tras în vale“ prin îndemânarea diavolului se fac multe sfezi, gâlcevi și bătăi.

4) Alții avea alt Dumnezeu, ce-i zicea Caleada, carii ei, adunându-se la praznicele și „zborurile“ lor cele idolești, cânta lăudând pre acel Coleada, pomenindu-i de multe ori numele. Și aceasta o vedem că se ține la unii din creștini și până astăzi, că primesc spre ziua nașterei lui Hs. de le cânta țiganii numindu-se colindatori (sic). Și încă mai primesc la casele lor Turca sau Brezaia, având cu sine și „măscărici ghiduș“, carele, schimbându-și fața sa, zice cuvinte urâte.

5) în cetatea Rodostol aproape de apa Istrului, în vremile închinătorilor de idoli, se afla un idol anume Cron, adecă Dumnezeul morților, care acela era un elin mort întru carele, încuibându-se diavolul de multă vreme, îl ținea neputred. Aceluia îi jertfea rătăciții întru acest fel, adecă de-și bătea trupurile sale până la sânge, chiuia și toată altă fără de lege făcea. Cu sângele ce-și vărsa închipuia cum că cu sânge iaste Cron (pentru că se arăta rumen la față); iară fărădelege ce-o făcea ziceau că nu o vede Cron, căci ține ochii închiși, nici aude strigările, căci este mort. Așa și acum creștinii fac pre la morții lor, strigându-se „clacă de nebuni“, de-și bat spatele cu lopeți, chiuiesc, joacă și alte multe ghidușii fac, cari nici a se mai scrie sau a se pomeni nu se cuvine.

6) Alții cinstesc pre un idol anume Cupál, pre carele îl numea al rodurilor pământului, căruia la pârga secerișului la o zi a lor însemnată îi aducea jertfă, adunându-se bărbați și muieri, împletind cununi de buruieni, de-și punea în cap și se încingea cu ele. Unii din bărbați se îmbrăca în haine muierești, ca, putând ei juca mai răsfățat decât muierile, să poată îndemna pre privitori la toată pohta spurcată… Așa, jucând și sărind, adeseaori striga Cupál! Cupál! Această urâtă închipuire și până acum se ține aicea în țara noastră pre la unele orașe și sate, de se îmbracă bărbații în haine muierești și se numesc Cuci sau Căluceni, făcându-se cununi de buruiene: anume de pelin; iar cei ce nu joacă, pelin tot își pun în brâu. Alții iarăși fac altă izvodire drăcească. La vreme de secetă un om cu pielea goală, inșirând buruieni verzi pe ață, se-nfășură de sus până jos și pe cap pune cunună, jucând pre la case, aruncă toți cu apă într-însul, inchipuind cumcă și de la dânsul apă cer, adecă ploaie. Prostimea se înșală la acestea două cumcă ar lua vindecări de toate neputințele sale prin călcarea Cucilor, iară Păpăluga c-ar avea putere să poruncească norilor să ploaie. Precum cred credincioșii că prin atingerea sfinților apostoli s-au dat vindecări celor bolnavi, așa și acum s-ar da prin călcarea spurcatelor picioare ale Cucilor (și aceștia cei mai mulți sunt ligani puchioși); și iarăși că precum Ilie proorocul au pogorât ploaie, așa ar putea și acel măscărici înșelători Păpăluga ca să pogoare ploaie când ar vre.

[13 octombrie 1876]

A începe cu stereotipul: „trăim în vremi grele și nu știm ce va aduce ziua de mâne“ nu adaogă întru nimic la înțelepciunea cititorului. Cu toate acestea mai toate organele de publicitate vor da acest răspuns, pentru că este formularea vorbită a tăcerii și o dovadă că omul poate, vorbind, să tacă, mai ales când n-are ce spune.

De aceea, lăsând toate combinațiile la o parte, vom rezuma socotelele zilei astfel: Din nici o parte nu s-a desmințit pân-acuma știrea că Rusia ar fi încheiat cu direcția drumurilor noastre de fier o convenție pentru ca acestea să transporte prin România în curs de zece zile un corp de armată de 250.000 oameni.

Pe de altă parte e asemenea sigur că manevrele noastre de toamnă — foarte tomnatece — nu sunt simple manevre, asemenea că transportul mărfurilor cuvântătoare de mai sus nu se poate face fără învoirea guvernului nostru. Tratările pentru încheierea unui armistițiu merg atât de bine și repede, încât sârbii și turcii a 'nceput a se bate de-a binele pe toate liniile. Cu toate acestea puterile au intrat în tratări cu Poarta pentru condițiile de pace și generalul Ignatieff a avut audiență la sultanul și i-a prezintat scrisorile sale de acreditare. Precum se vede lucrările pentru pacificare se deapănă cu aceeași repejune ca și înarmările din toate părțile.

De aceea, în loc de-a căuta ce vorbesc oamenii, să căutăm ce vor ei.

Turcii vor bună pace și oricine ar zice contrariul voiește s-o zică.

Austria vrea aseminea pace, căci dorește să-și rumege în liniște naționalitățile și să le asimileze cu sucul gastric maghiaro-german.

Germania are alte trebi de făcut; apoi pe ea n-o interesează aproape defel Cestiunea Orientului, după cum zice tăcutul ci cancelariu. Ea n-are de gând de a-și urni sabia din teacă pentru a apăra acțiunile împrumuturilor engleze, exportul austriac, englez și francez, c-un cuvânt n-are gust să se bată pentru ochii frumoși ai bancherilor din Londra.

Anglia nu se va bate pentru turci, căci un război e scump, și unul pierdut chiar foarte scump.

Cine vrea bătălie? Rusia, nolens volens, noi și sârbii. Poate că și Grecia va trimite câțiva căpitani de haiduci, ca să reprezenteze panhelenismul.

Dar toate aceste puteri cari voiesc războiul n-au bani, și războiul se știe că-i feciorul lui bani-gata ș-a lui mână-spartă. Rusia n-are, Grecia e bogată în măsline, noi… în deficit și sârbii în capete sparte. O singură împrejurare e fericită. Turcul, dușmanul creștinătății, n-are nici atâța lei vechi în hazna câte fesuri sunt pe câmpul de război.

Dintre toate trebuie să ne intereseze ținuta Austriei. Am pomenit în n-rul trecut că basul austriac a devenit acuma tenor, care secundează de minune larma războinică a amicului de la Neva. Austria va rămâne neutră și va căpăta compenzație. Ziarele oficiale ale celor trei împărății de la miazănoapte ridică glasul lor în cor pentru a lăuda trăinicia federației celor trei împărați, a căror împărăție nu va avea sfârșit. Prin urmare turcul slăbește văzând cu ochii. Afară de oftările talmudistice ale Nouăi Prese Libere, afară de câteva lumânări de sâmbătă, încă și acele, din cauza crizei și „Krachului“, numai de său, nu se aude glas care să comande foc pentru dânsul. Cu toate acestea și noi oftăm, deși nimeni nu ne aude; adică înghițim suspinurile. Frumos, nu-i vorbă, să fii prieten cu împărații Răsăritului și ai Apusului, dar vorba ceea — mai bine vrăjmaș c-o față, decât prieten cu două.

[13 octombrie 1876]

Din Pescanița, cartierul general al turcilor, se vestește formarea și pornirea de colone de atac din Niș spre Morava. Bateriile aripei stânge turcești au început un foc vehement, încât despre partea aceasta se vede că va fi atacul principal. Cu toată ploaia torențială, colonele s-au pus în mișcare. D' a lungul frontului de pe Morava s-au început asemenea luptele.

Din Raguza se vestește că fortereța turcească Medun a capitulat. Cu această ocazie au căzut în mânile muntenegrinilor 400 de ostași turci, câteva tunuri și munițiune multă.

PRELECȚIUNI PUBLICE

[13 octombrie 1876]

Duminică în 17 octom. va avea loc a doua prelecțiune a d-lui A. D. Xenopol în sala Universității. Obiectul ei va fi Istoria industriei române. Produsul acestor prelecțiuni fiind destinat românilor din Serbia, prețul intrărei este de un leu nou. Biletele se pot găsi la magazia d-lui Hirsch et Finke și, în ziua prelegerii, la Universitate. În prelecțiunea I, care au avut loc duminică în 10 octom. d. Xenopol au arătat relele ce rezultă din starea curat agricolă a unei țări. Cel întâi rău este o balanță defavorabilă a comerțului, adecă banii importați în țară sunt în câtime mai mică decât acei exportați, un rău care de câțiva ani bântuie cu osebire România, care din cauza unii datorii publice, ce se urcă la aproape 50.000.000 lei noi anuități, apoi din cauza petrecerei a unui mare număr de români în străinătate, în fine din cauza luxului și a scăderei cumpărăturei de producte ale țării, dă în străinătate mult mai mulți bani pe an de cum primește de acolo. O balanță a comerțului defavorabilă au arătat d-sa că este pericolul cel mai mare la care poate fi expusă o societate, aceasta în contra teoriilor liberschimbiste, cari afectează o nepăsare totală față cu balanța comerțului. Al doilea rău mare ce rezultă din o stare curat agricolă este istovirea și secarea puterilor productive ale pământului din cauza lipsei de gunoiere al acestuia, căci nefiind fabrice este lipsă de gunoi în apropiere și acesta nu se poate aduce din îndepărtare. Al treilea rău este funcționarismul: într-adevăr într-un stat curat agricol, unde oamenii nu se pot apuca de nici o industrie, acei ce mi vor putea cultiva pământul se vor adresa cătră stat pentru a-și vinde acestuia munca lor și aceștia vor fi marea majoritate a clasei culte. Funcționarismul aruncă statul în lupta cea uricioasă a partizilor personale, căci guvernele nu vor fi susținute și sprijinite decât de aspiranții la funcțiuni. În fine în o asemene țară va fi cu neputință înființarea unui guvern democratic, bazat pe ideea libertăței, căci voturile se vor da întotdeauna sau prin neștiință de cătră țărani sau după interes egoistic de cătră agricultori și funcționari, căci clasa cea adevărat liberă de oameni, industriașii, lipsind din o asemene țară, va lipsi numaidecât și libertatea, care nu este altăceva decât expresiunea oamenilor liberi, iar democrația în o asemenea țară va fi o mare minciună. Ultimul rău ce va rezulta în fine din o asemene stare de lucruri va fi scăderea populațiunei, provenită din munca cea grea și puțin răsplătită a țăranului și din burlăcie. S-a calculat într-adevăr că nutrirea țăranilor cu carne este cu totul neîndestulătoare: un bou la 53 locuitori pe an; un miel la 66; un porc la 26; două păseri pe an de locuitor; ceea ce ecuivalează cu unul sau două dramuri de carne pe zi pe locuitor. De aceea mortalitatea va fi foarte mare între țărani și numărul lor va scădea. În 1873 numărul morților din țara întreagă întrecea cu 226 pe acel al născuților. Burlăcia, adecă faptul că cei mai mulți tineri nu se însoară, este cauzată în țară la noi de o parte, în clasa cultă, prin nesiguranța pozițiunei a mai toată lumea care este funcționar; în clasa țăranilor, prin greutățile formalităților de împlinit pentru a se căsători. Din toate aceste rezultă însă îndestul că o țară nu poate rămânea curat agricolă fără a primejdui existența sa.

[17 octombrie 1876]

În 12/24 octomvrie curent sultanul a primit în audiență pe generalul Ignatief, care și-a prezentat creditivele sale. După aceasta generalul a avut o lungă conferință cu ministrul de esterne, cu care a dezbătut asupra propunerilor Rusiei. Deși pân-acuma nu este cunoscut nimic autentic din cuprinsul acelei conferințe, totuși se asigură că Ignatief n-au respins contrapropunerile Porții, așa încât, atât în public cât și în cercurile diplomatice, speranța pentru încheierea armistițiului crește.

Pretențiile așa-numitului ultimat rusesc sunt următoarele:

1) Neapărat un armistițiu de șase săptămâni; 2) Autonomia administrativă pentru Bosnia, Bulgaria și Herțegovina: 3) Garanții pentru esecutarea reformelor. Aceste garanții vor consista în asistența comisarilor puterilor mari la introducerea reformelor.

[17 octombrie 1876]

După cele mai nouă DISPOZIȚII, zice „Post“, se vor forma trei armate. Cea dentâi, de 120.000 de oameni, sub comanda marelui principe Nicolaie, va intra în Bulgaria și va împresura cetățile turcești. A doua, de 340.000 oameni, comandată de marele principe-moștenitor, va fi așezată începând de la frontierele turcești pân-în Polonia de sud; a treia, de 240.000 oameni, sub generalul Loris-Melihoff, va intra în provințiile asiatice ale Turciei. Cazacii vor forma regimentele de rezervă. Se zice că spiritul trupelor e escelent, că nici un ostaș, nici un ofițer nu voiește să rămâie în rezervă; dar pe cât e de mare entuziasmul pe atâta e și lipsa de bani.

[17 octombrie 1876]

În 11/23 octomvrie corpul lui Hafuz Pașa au luat după o luptă de 10 ore pozițiile de lângă pârăul Diunis, care să fie cele mai însemnate între Deligrad și Alexinaț.

În 13/25 octomvrie sârbii, sub contele Keller, atăcând pe turcii din preajma Zaițarului, au luat Liubința cu toate înălțimile din împrejurime.

FANTAZIA ÎN TELEGRAME

[17 octombrie 1876]

„Neue freie Presse“, foaia-cadână, care din dragoste pentru turci sufere de superescitare nervoasă, are și prin România câteun „daatsch Bocherl“ care, pe lângă negustoria cu piei de cloșcă, are meseria de a-și înfierbânta creierii cu câte-un păhar de bere și a-și transmite fumurile perciunatului cap drept la Viena pe sârmă, care, după cum se știe, nu roșește. Astfel corespondentul anunță din Iași troiene de omăt, încât după „Neue freie“ noi patinăm de-a binele. Dar desigur că floarea acestor „horespiundenți“ își are cartierul general sub cerul Pașcanilor (Dacă acești indivizi obicinuiesc a avea ceea ce legile noastre numesc domiciliu, o e mare întrebare). Iată ce spune o telegramă din Pașcani: Astăzi a trecut pe aicea 400 de cazaci și cerchezi din Caucaz. Ei poartă iatagane urieșești la coapse, iar din buzunarul esterior de la piept fulgeră pistoalele și pumnarele. Cei mai mulți au o arătare foarte războinică. Dar se găsesc printre ei și moșnegi greoi cu barbele albe, cu tipuri adevărat asiatice (patriarhale). Cai și tunuri urmează în tren separat.

[20 octombrie 1876]

Asupra bătăliei de la Dgiunis găsim acuma raporturi clare care ni arată toată însemnătatea luptelor din urmă cari au avut loc pe Morava. În 8/20 a lunei curente lucrurile stăteau încă bine. Cernaieff băgase de seamă că Abdul Kerim voiește să forseză drumul la Crușevaț și alergase cu puteri însemnate în ajutoriul colonelului Horvatovici. Abdul Kerim împinse în 9/21 oct. 22 de batalioane, sosite de la Niș, asupra punctului Crevet, astfel încât turcii erau în număr cu mult mai mare și succesul trebuia să fie al lor. În 12/24 soarta poziției Dgiunis, cea mai tare pe linia Dgiunis-Deligrad, era hotărâtă. Cernaieff făcu încercări desperate spre a o scăpa, dar i-a fost în zădar; Hafiz Pașa a luat-o cu asalt. După 6 zile de lupte sângeroase, cari au costat viața câtorva mii de sârbi, în cari unele batalioane au mers în foc cu atâta nepăsare de moarte încât au fost stinse cu totul, armata sârbească era în pericol de a fi ruptă în 2 părți. Ne-am obicinuit însă a vedea că victoriile cele mai însemnate ale turcilor rămân fără urmări grave, pe de o parte pentru că aceștia sunt rău conduși, pe de alta pentru că Cernaieff și sârbii reparează peste noapte pierderile de peste zi. Luarea cu asalt a locului Dgiunis, care i-a costat pe turci sacrificii imense, avea scopul de a rupe în două poziția sârbească, care se desfășura lungă începând de la Crușevaț, trecând peste Dgiunis și Deligrad și mântuindu-se la Alexinaț. Dacă turcii ar fi făcut uz de victoria lor armata sârbească ar fi fost desfăcută în 2 grămezi, care nu s-ar mai fi putut împreuna decât departe în nord. Dacă îndată după victorie turcii ar fi înaintat mereu până la Stolaț, ar fi putut bate în parte pe fiecare din izolatele grămezi ale armatei sârbești. Dar ei s-au oprit la Dgiunis, și victoria lor, în loc de a se priface într-o catastrofă pentru inamic, a devenit cu totul nulă. Cu luarea acelui punct ruperea liniei de apărare a sârbilor era împlinită; trebuia dar ca să ieie grabnice măsuri pentru ca știrbătura făcută frontului sârbesc să nu se împle de îndată îndărătul Dgiunișului. Dar turcii neuzând de loc de avantagele lor, sârbii au avut vreme de a-și încheia din nou linia, care astăzi e tocmai așa de tare ca și înaintea luptei, cu mica deosebire că centrul ei se află astăzi cu câteva mii de pași mai îndărăt. Deci poziția lor se 'ntinde astăzi pe defileul dintre Duniș-Crușevaț pe de o parte; iar pe de alta e așezată pe înălțimile din a stânga Moravei, de-a-lungul pârâului Dgiunisca până la podurile de pe Morava de la Trubarevo. Aceste înălțimi sunt toate întărite cu șanțuri.

Nu li se poate tăgădui sârbilor meritul de a fi foarte îndemânatici în apărare. Pas cu pas se retrag numai și, pierzând o linie întărită, vedem nemijlocit îndărătul ei statornicindu-se o altă linie asemenea întărită, încât victoriile turcești, împreunate cu pagube fără măsură, se pierd în vânt în fața energiei și repejunei cu care sârbi își reparează căderile.

[20 octombrie 1876]

Scrierea „Noțiuni de aritmetică pentru uzul școalelor primare de ambe sexe“, de I. P. Eliad se 'ntemeiează pe didactică și în special pe intuițiune și urmărește un scop îndoit: pe de o parte a facilita membrilor corpului didactic primar predarea cu succes a acestei științe, iar pe de alta a coopera la dezvoltarea inteligenței copiilor silindu-i a-și de totdauna sama de aceea ce fac.

Graba cu care s-a desfăcut prima ediție este o probă că aprecierile ei au fost împărtășite.

Încurajat de această comunitate de vederi cu o mare parte dintre învățători, autorul a pus sub presă edițiunea a II-a a acestei opere, care a apărut de câteva zile într-un număr îndestulător spre a putea satisface toate cererile.

[22 octombrie 1876]

În zilele din urmă s-au făcut numeroase arestări de persoane care participau la o conspirație împotriva sultanului actual. Această conspirație se descoperă c-a fost mult mai întinsă decum se credea la început și că avea scopuri cu mult mai grave:

detronarea lui Abdul-Hamid și ridicarea pe tron a lui Iussuf-Izzedin (fiul lui Abdul-Aziz), apoi înlăturarea reformatorului Midhat Pașa și înlocuirea lui prin Mahmud Pașa, fost vizir sub Abdul-Aziz, amic intim al generalului Ignatief și instrument al politicii rusești. Capii acestei conspirații au fost Miuhedin Efendi, kaziskier (jude militar) în Rumelia, Șerif Efendi, kaziskier în Anatolia și preceptor al prințului Iusuf-Izzedin, beglerbegul Ramiz Pașa, ginere a mareșalului curții lui Abdul-Medgid ș.a. Opuindu-se la încheierea armistițiului și la intrarea creștinilor într-un eventual corp legiuitor, au găsit un mâneri puternic pentru mișcarea și fanatizarea maselor musulmane, pe când adevăratul lor scop era răsturnarea guvernului de astăzi și a curentului reformator. Capii au fost exilați, dezbrăcați de toate demnitățile lor publice și hotărâți incapabili de-a mai ocupa funcțiuni de-ale statului.

Se zice că sultanul ar fi primit necondiționatul armistițiu de șase săptămâni și că după încheierea acestuia ambasadorii puterilor în Constantinopole se vor întruni în conferență, la care Turcia nu va lua parte, și vor stabili condițiile de pace și bazele autonomiei provinciale. Aceste condiții se vor comunica Porții în mod oficial.

[22 octombrie 1876]

În n-rul trecut am arătat însemnătatea luptelor sângeroase de la Dgiunis, iar din descrierea noastră se vedea că urmarea luării acestui loc întărit de cătră turci putea deveni echivalentă cu ruperea armatei sârbești în două grămezi și cu nimicirea ei parte cu parte și pe rând pe rând. Am arătat însă că, nemijlocit îndărătul pozițiilor pierdute, sârbii au format o nouă linie de apărare, care ajungea c-un capăt al ei la podurile de pe Morava de la Trubarevo.

Deși sorgintea vieneză din care luăm știrile cele mai nouă nu s-au dovedit totdeauna ca vrednică de credință, totuși veștile ce le aduce, având oarecare verisimilitate justificată prin împrejurări, le dăm cu toată rezerva posibilă, așteptând ca telegrame din Belgrad să le dezmintă sau să le confirme.

În 16/28 octomvrie s-au pus în mișcare mai multe trupe turcești pentru a întări aripa stângă ce fusese zecimată în lupta de la Dgiunis. În aceeași zi la 10 ore au început tunurile Krupp (cu încărcături de 24 funți) și anume două au fost îndreptate spre Alexinaț și două spre defileul despre Deligrad.

A doua zi, 17/29 dimineața, un tun a dat signalul pentru toate bateriile turcești, care au început un foc într-adevăr devastator care-a durat zece ore neîntrerupt. Focurile erau îndreptate spre Alexinaț și spre poziția de la Trubarevo și se vede că erau dirigiate cu multă îndemânare, căci la 10 ore Alexinațul s' aprinsese în mai multe puncte. Bateriile lui Fazyl, înaintând spre Pșilovița, au pus un șanț care apăra podul în crucea focurilor, iar Hafuz și Suleiman Pașa au luat după o sângeroasă luptă de trei oare întăriturile de la Trubarevo, cele din urmă poziții sârbești pe malul stâng al Moravei. Telegrame din aceeași sorginte spun că retragerea sârbilor peste pod a fost iregulară, semănând cu fuga în dezordine, că mulți ostași s-ar fi înecat în Morava, că restul s-a retras spre Deligrad și că victoria turcilor și pierderile sârbilor sunt mari. Între altele sârbii să fi pierdut 6 tunuri, din care 2 de calibru greu și 4 de munte.

Cu această din urmă victorie și ocuparea din partea inamicului a drumului dintre Dgiunis și Crușevaț s-ar fi împlinit ruperea în două a armatei sârbești, încât, între acestea două părți izolate, turcii au drumul liber în inima țărei, la Belgrad chiar. Deși reamintim că sorgintea ce ni aduce știrile trebuie întâmpinată cu mare precauțiune, totuși, dacă aceste știri s-ar adeveri, atunci poticala din urmă a sârbilor ar fi cea mai rea. Cu căderea acestor poziții e drumul deschis la Crușevaț și la partea cea mai fertilă și mai înflorită a Serbiei, care se numește șumadia și cuprinde singură șase orașe.

[22 octombrie 1876]

„RUSKII Mir“, vorbind despre o eventuală „soluțiune“ a Cestiei Orientului, spune că, fără împrotivirea Rusiei, Austria ar putea să anexeze cel mult partea de nord-vest a Bosniei, mărginită în est prin o linie începând de la gura Drinei, trecând peste Bielina, Seraievo și Mostar până la gura Narentei și la portul de la Kleck. Aceasta însă numai în cazul când rușii ar ocupa Bulgaria. Se zice că, în urma unei scrisori autografe a împăratului cătră regele Italiei, acesta ar fi conces ca la caz de trebuință flota rusască să poată ierna sau în portul de la Palermo sau în cel de la Tarent.

PRELECȚIUNI PUBLICE

[22 octombrie 1876]

Duminică în 24 c. d. A.D. Xenopol va ținea a treia prelegere publică. În prelecțiunea a doua, în care a vorbit despre istoria industriei române, d-sa a început prin a arăta: I) starea cea proastă a agriculturei noastre, care cultivă pământul în mod cu totul primitiv, fără a întrebuința irigațiuni, ingrașarea pământului sau scurgerea pământului de apă (drainage), prin urmare în un mod cu mult mai înapoiet decum cultivau romanii cei vechi, și că în această privire noi în timp de 200 de ani în loc de a merge înainte am dat înapoi. De la împroprietărirea țăranilor (1864) însă se naște din acest mod de cultură un pericol deosebit pentru țara nostră; anume țăranii au un petec de pământ (4 fălci) pe care sunt nevoiți să-l cultive în fiecare an tot pe acela, plantându-l tot cu popușoi. Ei nu pot schimba cultura de pe un pământ pe altul lăsând pe celălalt să se odihnească, cum fac proprietarii mari. Prin urmare pământul țăranilor este destinat numaidecât să sece după câțiva ani și să nu mai producă nimica dacă va fi cultivat tot ca acuma. Dar la noi în țară nu se ocupa nimeni, nici guvern, nici particulari, de progresele agriculturei. Veniturile moșiilor, în loc de a se întrebuința în parte la îmbunătățirea agriculturei, se cheltuiesc toate în orașe sau în străinătate. În Prusia sunt peste 150 școli de agricultură și pomicultură; la noi, într-o țară exclusiv agricolă, sunt numai cât 2; în Belgia sunt alte așezăminte care favorează agricultura, precum comisiile provinciale; la noi în țară — nimic. Exista un minister al lucrărilor publice și al agriculturei în țara noastră, dar în realitate este numai cât cu numele. Trecând apoi la istoria unora din industriele noastre, au arătat mai întâi încercările de a se introduce industria mătasei la noi. Pe la 1853 s-a înființat în București compania sericolă, care au organizat o fabrică, aducând vro 6 lucrătoare franceze și întrebuințând și vreo 40 de românce. Fiind însă că se ivise o boală în sămânța gândacilor de mătasă în Franția și în Italia, apoi neguțitorii franceji și italieni veniră la noi în țară căutând sămânță. Această căutare a seminței făcu pe sericultorii noștri ca să se ocupe mai ales cu producerea seminței, care exclude pe aceea a gugoașelor de pe care se torcea matasa. Fabrica companiei sericole, nemaiavând gugoașe pentru tors, se închise, iar, încetând boala din Franția și Italia, sămânța noastră nu mai fu cumpărată, încât, pe când în 1869 exportul productului gândacilor de mătase se suise la 3.500.000 lei noi, în 1873 el căzu la 22.000 lei noi. Cu toate aceste compania sericolă ceruse de la guvern ca să împiedece ieșirea seminței din țară, pentru a sili astfel pe producătorii noștri a se ocupa cu cultura gugoașelor, dar această cerere nu fu ascultată, dovedind cea mai mare neștiință în chestiunele de cea mai mare însemnătate pentr-o țară. Cu ceara, tot din cauza nepăsărei guvernului în chestiuni economice, s-a întâmplat iarăși o scădere și o pierdere din cele mai mari în avuția țării. Pe timpul lui Alexandru cel Bun se oprise de domnul nostru exportul cerei, o dovadă că producțiunea pământului era atât de mare încât se manifestase chiar tendința de a exporta. De la 1852 încoace se observă din contra o scădere colosală în exportul cerei noastre și o sporire cu totul însemnată a importului, așa că în 1866 ajunge la 4.500.000 lei noi. Aceaste au provenit din cauză că, pe când la noi se urmează tot sistemul cel vechi în cultura albinelor, anume ucizându-se albinele din un stup pentru a le lua mierea, peste Carpați s-au introdus metoda lui Drierson, care prin niște rafturi mobile, ce permit a se lua ceara și mierea lucrate pe de după croniță, albinele sunt silite a produce de câte 3, 4 ori pe an și nu sunt ucise, astfel că producerea cerei și a mierei este împătrită. De aice rezultă că, vânzându-se ceara străină mai ieftin decât a noastră, producția cerei la noi a căzut cu totul. De asemene au arătat Xenopol cum industria cea nouă a petrolului la noi este în deplină decădere din cauza concurenței petrolului american, care este mult mai bine destilat decât al nostru. Industria postavurilor nu s-a putut dezvolta la noi din cauza că guvernul nostru, în loc de a susținea fabricele din țară prin cumpărături pentru armată, au cumpărat tot în străinătate, ruinându-se astfel, fabricele d-lor Băleanu și Cogălniceanu. Dacă d. Alcaz reușește întrucâtva astăzi cu fabrica ce au cumpărat-o de la d-l Cogălniceanu, aceasta trebuie atribuit numai cât energiei d-sale; căci guvernul refuză și acuma de a-l încuraja, pretestând că n-are nevoie de postavurile d-sale. Publicul însă cumpără foarte mult eminentele postavuri ale d-lui Alcaz și să sperăm că această fabrică se va susținea deși nu este sprijinită nici într-un mod de guvern. S-au înființat la noi mai multe societăți de asigurare; dar acele societăți, deși au meritul necontestat de a reține în țară sume însemnate de bani, nu dovedesc un progres însemnat în industrie la noi, fiindcă ele sunt bazate pe principiul loteriei, pe întâmplare. Drumurile noastre de fier, în fine, au fost construite cu totul în interesul străinilor. Ele nu raportează decât 2.000.000 pe an și se cheltuiește cu ele peste 40.000.000; diferența toată iesă din țară din punga a 700.000 contribuabili pentru preumblarea mai comodă a 30.000. Dacă s-ar fi făcut un drum de fier de la Galați la Marea Neagră și acolo un port pentru esportul grânelor noastre, s-ar fi servit într-un alt mod interesele țării.

[24 octombrie 1876]

„Foaia oficială“ a guvernului rusesc au anunțat în 19/31 oct. că i s-au dat ordin generalului Ignatief de a cere în termin de 48 ore un armistițiu de șase săptămâni și încetarea imediată a ostilităților. În caz contrariu Rusia au amenințat cu rumperea relațiilor diplomatice, așa încât, după espirarea acelui termin, generalul va avea să părăsească Constantinopolul împreună cu tot personalul ambasadei.

Această știre au înspăimântat pe puteri, căci ea era numai cât c-un fir de păr deosebită de-o declarație de război. Se vede că, în urma presiunei din toate părțile, Poarta au acordat un armistițiu de două luni (care s-ar fi primit și în Belgrad). Împuterniciți militari străini vor fixa linia de demarcație dintre sârbi și turci.

[24 octombrie 1876]

Știrile aduse în n-rul nostru din urmă se confirmă din nefericire prin telegrame din Belgrad. De la armatele întrunite de pe Timok și Morava se vestește că turcii au început a ataca în 16/28 înălțimile de la Dgiunis și Șiliegovaț, că, fiind respinși în ziua întâia de artileria sârbească, au început atacul a doua zi cu o însemnată precovârșire de puteri (80.000 oameni) și că Horvatovici a fost silit a se retrage și a ocupa la Gaglova, lângă Crusevaț, alte poziții. Mijloacele sârbești în trupe și material, zice telegrama, n-au putut rezista mai mult covârșitoarei puteri a inamicului. În aceste lupte sârbii au avut 6000 morți și răniți.

Prin urmare rumperea în două a armatei sârbești este fapt îndeplinit. Horvatovici s-au retras spre Crușevaț. Cernaieff spre Deligrad, iar cel dentâi e urmărit de încet-propășitoarea armată turcească. Totodată telegrame din sorginte turcească anunță că în urma pierderilor de lângă pârăul Dgiunisca sârbii au părăsit de bunăvoie în noaptea de luni spre marți orașul Alexinaț, se vede că spre a-l feri de ruină și bombardament. Materialul de război și tunurile au fost duse în toată graba la Deligrad. Principele Milan se află în Paracin. Turburarea estremă produsă prin pierderile pozițiilor de la Djiunis s-au mai liniștit puțin, activitatea cunoscută s-au îndoit și s-au chemat sub drapel toți bărbații câți au mai rămas neînrolați de la vârsta de 15 ani începând până la cea de 60 de ani.

Pe când sârbii merg rău, muntenegrinii merg bine. După luarea fortului Medun, ei au înconjurat acum Podgorița, pe care-o bombardează cu tunurile turcești luate de la Medun. Trupele care împresurase Medunul au intrat în Albania.

[29 octombrie 1876]

NETĂGĂDUIT că istoria Rusiei, studiată în legătura ei de cauze și efecte, ni va arăta un fel de unitate de dezvoltare precum n-o întâlnim la un alt popor. La popoarele mari ale Europei observăm mai cu samă un fel de slăbitoare lupte interne; oricât de însemnate ar fi succesele lor în afară, înlăuntru reapare după încheierea oricărei păci sămânța vecinic vie a dezbinării; afară de-aceea statele europene, de câte ori sunt bătute, își mută oarecum curentul lor istoric, văd lucrurile cu alți ochi decum le văzuse mai înainte. N-are cineva decât să privească la Francia de astăzi pentru a constata că ea, în politica ei în afară, nu mai este Francia lui Napoleon al III-lea. Tot astfel, prin războiul de la 1866 păinjinișul istoric de planuri al Casei de Austria au suferit o ruptură atât de mare încât nici nu mai samănă cu dispoziția de mai înainte a firelor diplomatice și războinice. C-un cuvânt statele Europei lucrează în mod cazuistic, se schimbă în afară cu orice schimbare dinlăuntru, nu au acea fixitate energică pe care-o manifestează Rusia. Această din urmă putere este poate unica care, bătând, s-au lățit, bătută, n-au pierdut nimic, sau aproape nimic, căci înlăuntrul ei toate s-au făcut pe încetul, fără nici un fel de săritură; nici o bătălie pierdută n-a făcut-o să piardă ținta fixată înainte de-o mie de ani încă, ea nu vede cu alți ochi decât cu aceiași pe care-i avea la întemeiarea uriașei sale puteri.

De la întemeierea dinastiei scandinave de către Rurik (862 d. Chr.), de la mutarea capitalei din Novgorod la Chiev, de la războaiele cu împărații bizantini durează această tragere de inimă a slavilor pentru Țarigrad și, precum Roma era cuibul de aur spre care trăgeau popoarele vechi germanice, tot astfel Roma nouă sau Țarigradul au fost visul neîmbătrânit al slavilor de nord.

Din secolul al 13-lea pân-la a 15-lea domnia tătarilor întunecă istoria rusească, dar îndată ce, cu Tamerlan, au intrat discordia între aceștia, Ivan Vasilievici (1462 — 1503) aduna într-o singură mână hățurile triburilor rusești. Acesta a luat în căsătorie o princesă bizantină (ca și Vladislav I la 1015) și toată politica a consistat în unificarea statului, pe care Ivan al IV-lea cel Cumplit o și aduce la îndeplinire cu toate mijloacele. Deodată cu întărirea ideii statului se începe însă și o politică esterioară care-a consistat în folosirea de toate dezbinările popoarelor străine, din sumuțarea chiar a acestora unul împrotiva altuia.

După stingerea dinastiei lui Rurik cu Fedor I (1598) și după câțiva dinaști aleși, urmă la 1613 dinastia Romanovilor, care au continuat întru toate politica de unitate înlăuntru, cucerire în afară și mai cu samă îndușmănirea între ei a inamicilor Rusiei. Pe atunci Polonia și Suedia erau puteri mari în Europa, cu toate acestea Alexei, tatăl lui Petru cel Mare, au izbutit a îndușmăni aceste două state și a culege foloase. Când electorul Frideric Vilhelm de Brandenburg se coaliză cu Suedia pentru a scăpa Prusia de sub suveranitatea polonă, țariul cuceri Smolensk și Severia de la poloni și aduse pe cazacii din sud sub ascultarea sa. E de prisos de a arăta cum Svedia și Polonia și-au topit puterile între ele și cum Rusia a câștigat însemnate și mari provinții de la amândouă și cum mai târziu Polonia a fost împărțită de către ea.

Dar nu era pierdut din ochi nici Imperiul bizantin. Austria câștigase pe acest teren mult. Cu toate acestea videm și aici că influența austriacă în Orient cedează încet-încet celei rusești, cum Rusia câștigă provinție după provinție, cum le liberează cel puțin de sub domnia turcească, cum în această liberare e secundată de puterile Europei, de engleji, de frațuji ș.a.

Se poate spune că revoluția franceză și coalițiunea contra ei, Napoleon I și coalițiunea contra lui au fost trepte pe scara cea mare a înaintării rusești.

Dacă prin pacea de la 1856 Rusia a fost depărtată de la Dunăre, o vedem câștigând prin războiul strein de la 1870 aproape tot ceea ce pierduse.

Alături cu dezvoltarea faptelor în afară, nu va fi de prisos de-a urmări teoriile pe care autori ruși însemnați le fac asupra Cestiunii Orientului.

În opul său „Rusia și Europa“, apărut în Petersburg la 1871, d-nul N. I. Danilevski spune următoarele:

Germanii sunt moștenitorii Romei, slavii ai Bizanțului, și între ei există o luptă de sute de ani. Carol cel Mare, care 300 de ani după căderea Romei formează noul imperiu romano-germanic, creând temelia noului princip de stat european, au fost în mod foarte caracteristic cea întâi cauză pentru despărțirea Răsăritului de la unitatea ecumenică și de la unitatea credinței. Contimporan lui Carol cel Mare a fost Rurik, întemeietorul de state, împrejurul creației căruia s-au grupat slavismul amenințat în neatârnarea sa dinspre apus. Creștinismul nu-l primiră slavii de la Roma, ci de la rivalul Bizanț, și cei doi apostoli slavi Metodiu și Ciril au avut să lupte tocită viața lor cu dorința de predominare și intoleranța germanilor. Socotind preponderanța culturei și civilizației germanice, desigur slavismul și biserica grecească n-ar fi putut să reziste agresorilor lor dacă providența însăși n-ar fi pus o stavilă puternică și neînlăturabilă agresiunei germanismului spre Orient. Islamul (a cărui chemare istorică filozofii și istoricii europeni o caută 'n zădar), Islamul a fost chemat să puie un veto curentului germanic spre Răsărit, spre a scăpa pe celelalte rase slavice de soarta Poloniei catolizate și atrase în sistemul Europei apusene cu pierderea puterei dinlăuntru a vieței sale. Până și patriarhul Anthimie au recunoscut acest adevăr când (în vremea celei dentâi răscoale grecești) au spus: pronia a trimis domnia osmanilor ca zid de apărare împrotiva eresurilor Apusului și în locul imperiului bizantin, slăbit în credință. Și într-adevăr, urmează d. Danilevski, ce ar fi devenit ortodoxia dacă cruciații germani s-ar fi așezat la Sf. Mormânt; ce ar fi devenit slavii dacă germanii, ce pătrunsese deja în Polonia, Livlanda și Litvania, i-ar fi alungat ca pe celți, basci și valizi din așezările lor de astăzi în pustietăți, prefăcându-i în rarități istorice?

Urmând acestei tendințe egoistice, Europa apuseană au jucat totdeauna fals față cu turcii și au gândit la liberarea creștinilor de sub jug numai atunci când i-ar fi putut căpăta sub mânile ei și abate de la ortodoxie. Când Constantinopolul era înconjurat de turcii împresurători, Europa au vorbit către el mai aceleași cuvinte ca și diavolul Mântuitorului: «Stăpânirea preste tot ce vezi să fie a ta, numai să îngenunchi înaintea mea și să te 'nchini mie». În fața atrocităților moametane se adună soborul de la Florența pentru a-i propune Bizanțului mântuirea sub condiția renegării ortodoxiei; insultații bizantini s-au arătat însă eroi spirituali, preferând moartea politică și spaimele barbariei în locul renegărei celor sfinte… Și astăzi slavii din Turcia preferă jugul musulman în locul domniei civilizatei Austrii.

Venind la soluțiunea Cestiunii Orientului, autorul zice că se par a exista trei căi pentru aceasta: 1) împărțirea Turciei între Rusia și Austria, 2) anexarea Turciei la Rusia numai, 3) crearea din nou a imperiului greco-bizantin. Sub Catarina II era încă cu putință soluțiunea întâia; astăzi ar fi o crimă de-a ceda Austriei cea mai mică bucată de pământ slav. A doua soluțiune nu e în adevăratul interes al statului rusesc. Chiar anexarea României, care i se propusese împăratului Nicolaie de către Turcia în contra unei contribuții de război, împăratul au refuzat-o. A treia soluțiune e cu totul imposibilă. Prin favorizarea ei s-ar crea o nouă Austrie, în care elementul grecesc ar juca acelaș rol ca și germanii în Cislaitania — ba, considerând slăbiciunea grecilor, s-ar putea naște în urmă un fel de dualism greco-român, adică o copie a dualismului germano-maghiar contra slavilor.

Prin urmare nici una din soluțiunile propuse nu e bună, ci numai aceea care va dezlega deodată atât cestiunea austriacă cât și cea orientală, „căci și statul austriac și-au pierdut înțelesul ca și cel turcesc“. Această soluțiune este o confederație slavă sub hegemonia rusească.

După desfacerea împărăției austro-ungare și a celei turcești, Rusia s-ar pune în capul unei confederații dirigiate din Constantinopol. Această confederație ar cuprinde:

1) Regatul cehesc, cuprinzând Boemia, Moravia și partea de nord-vest a Ungariei, cu 9 milioane locuitori.

2) Regatul sârbo-croat, cuprinzând Serbia, Montenegro, Bosnia, Herțegovina, Albania de nord, Banatul, Croația, Slavonia, Dalmația, Carintia, Stiria până la Drava, cu 8 milioane locuitori.

3) Regatul Bulgariei.

4) Regatul României, cu partea de sud a Bucovinei, Transilvania pân-în Murăș și parte din Besarabia rusască. Pentru această cesiune Rusia s-ar compensa cu Delta Dunăreană și cu Dobrogea.

5) Regatul grecesc cu Tesalis, Epirul, partea de sud-vest a Macedoniei, insulele Arhipeleagului, țărmurii Asiei Mici ai Mării Egeice, Candia, Rodos și Cipria.

6) Regatul maghiar, consistând din părțile acelea ale Ungariei și Transilvaniei câte sunt locuite de maghiari și câte ar rămânea după împărțirea între Rusia, Bohemia, Serbia și România.

7) Teritoriul Țarigradului, cu părți din Rumelia, țărmurii asiatici ai Bosforului, ai mării de Marmara și a Dardanelelor, peninsula Gallipoli și insula Tenedos.

Constatat este că această carte a d-lui Danilevski este o copie îndestul de credincioasă a opiniunei publice din Rusia și că ideile dezvoltate în ea nu sunt visurile unui filozof, ci idealul istoric al uriașei puteri de la nord.

Fiindcă prin armistițiul primit de Serbia și poate prin încheierea păcii planurile uriașului nostru vecin vor suferi o suspensiune, ni s-a părut cu cale de a reproduce și noi aceste estrase din cartea d-lui Danilevski. Teoriile aceste nu sunt lipsite de oarecare măreție și de o manieră de a privi istoria universului într-un mod specific slav. În orice caz ni se pare ciudat cum noi, românii, care trăim lângă Dunăre, suntem cu totul cufundați în ideile Occidentului, pe când din toate părțile împrejuru-ne pulsează o viață istorică care în dispoziția ei generală se deosebește atât de mult de istoria Occidentului. Câteodată ar trebui cel puțin să ni se pară că suntem o muche de despărțire între două lumi cu totul deosebite și că este în interesul nostru de a cunoaște amândouă lumile acestea. Occidentul îl cunoaștem îndestul. Misiunea sa în Orient este cucerirea economică, proletarizarea raselor orientale prin industria străină, prin robirea sub capitalul străin. Cealaltă parte a lumii o vedem din contra mișcată nu de un curent economic, ci de unul istoric și religios, care nu poate lipsi de a exercita o mare atragere asupra popoarelor economicește puțin dezvoltate din Peninsula Balcanică, pentru cari credințele bisericești și idealele istorice sunt încă sfinte, nefiind pătate de materialismul modern.

[29 octombrie 1876]

Pentru a fixa linia de demarcațiune între armatele inamice, puterile au trimis delegații lor militari pe câmpul de război. Acești delegați sunt: din partea Austro-Ungariei loc. col. Raab, din partea Franției loc. col. Dorey, din partea Angliei generalul Kemball, din partea Rusiei col. Zelenoi. Germania și Italia vor fi reprezentate prin atașațiilor militari de la ambasadele din Viena. De la Cetnie a plecat asemene delegați pentru fixarea liniei de demarcație pe câmpul de război turco-montenegrean.

Se vorbește totodată de constituirea ambasadorilor din Constantinopole în „congres european“. În acest congres Serbia va fi reprezentată printr-un delegat consultativ.

ANIVERSARA UNIVERSITĂȚII IAȘI

[29 octombrie 1876]

Marți în ziua de sf. Dumitru s-a serbat aniversara înființării Universității Iași, în asistența reprezentanților autorității publice, a corpului profesoral și a unui numeros public, compus mai cu samă din studenți. În vremea sfințirei apei prin P.S. Sa Arhiereul Bobulescu, corul a intonat imnuri bisericești, după care d. rector P. Suciu urcându-se pe catedră a ținut un discurs prin care s-a încercat a face istoricul institutelor românești de cultură de la vremile cele mai vechi începând până în ziua de astăzi, întrucât o permit aceasta depărtarea în timp și izvoarele istorice. După discursul d-lui Suciu a urmat acela al d-lui Leonardescu, prin care d-sa a voit a dovedi legătura dintre științele exacte și metafizică. Obiectele metafizice sunt — zice d-sa — Dumnezeu, sufletul omenesc (liber și nemuritor) și morala. A arăta existența reală a acestora și legătura între ele și științele în sens propriu, precum fizica, chemia, fiziologia, anatomia, matematica ș.c.l, este menirea filozofiei.

[31 octombrie 1876]

Nevenind nici o știre mai însemnată în privirea Cestiunei Orientului, combinăm cele din urmă noutăți asupra acestui subiect cuprinse de ziarele bucureștene sosite aseară. D. Bülow, reprezentantele ministrului de externe, răspunzând în ședința de 7 noiemvrie Reichstagului la interpelațiunea relativă la evenimentele din Orient făcută de deputatul Jörg *, a declarat că, în privința cestiunilor pendinte, guvernul german se află în neputință a da lămuriri categorice în ședința publică.

„Dealtminterea, încheie d. Bülow, politica împăratului Wilhelm respinge orice amestec în afacerile străine și evenimentele de până astăzi petrecute în Turcia n-au atins nici direct nici indirect interesele Germaniei. Politica germană față cu puterile se bazează pe stima și încrederea reciprocă“.

În ședința de 7 noiemvrie a parlamentului austriac deputații Wosniak și Faudek, interpelând guvernul, au pledat pentru politica slavă. Cel din urmă, între altele, s-a pronunțat pentru modificarea politicei interioare a monarhiei. „Mare parte a armatei austro-maghiare o constituie slavii, prin urmare monarhia trebuie să se razime pe slavi“.

Guvernul nu va răspunde la interpelațiuni, deoarece, în aceste momente, nu se așteaptă nici o schimbare în politica esterioară.

Puterile au numit încă de sâmbătă pe deputații lor pentru stabilirea liniei de demarcațiune între armata turcă și sârbă. Aceștia și-au și terminat planul, pe care-l vor esecuta astăzi la fața locului, în Serbia.

După știrile din urmă, căile ferate ale Rusiei au reînceput transportarea cerealelor. Pe de altă parte însă s-au dat ordine precise ca la fiecare stațiune să fie gata pentru verice moment câte o mie vase de bucătărie pentru trebuința soldaților.

Din Belgrad se vestește că „comisiunea Scupcinei a invitat pe guvern ca în cel mai scurt timp să cumpere 60.000 puști pentru miliția națională și mai multe baterii de tunuri Krupp de calibrul cel mai greu. Pentru acest scop guvernul va întrebuința orice mijloace“.

În Constantinopole s-a ținut „zilele acestea mai multe consilii de miniștrii estraordinare și mai multe conferințe ale ambasadorilor. Rusia este în momentul de față ocupată cu pregătirea proiectului pentru condițiunele de pace, pe baza propunerilor engleze.

Atașații militari ai Franciei, Austro-Ungariei și Rusiei au să meargă în curând la câmpul de răzbel pentru fixarea liniei de demarcație“.

ÎNCEPUTURILE ROMÂNILOR

[31 octombrie 1876]

D. dr. Iulius Jung, docent privat la universitatea Innsbruck, a publicat în ediție separată opul său, „Asupra începuturilor românilor, studiu critic-etnografic, Viena 1876“. În antiteză cu cunoscutul Rösler care, luându-se după două șiruri din Flavius Vopiscus, susținea că toți colonii romani trecuseră Dunărea în Moesia și că Dacia Traiană a fost reocupată de români abia în secolul al 12-lea, d-nu Jung raționează după analogia mutării altor popoare și susține continuitatea și stăruirea românilor pe pământul Daciei Traiane. Fiindcă adevărul e unul ca și linia dreaptă între două puncte, pe când părerile neadevărate ca și liniile strâmbe sunt nesfârșit de multe, de aceea găsim cu multă satisfacere că monografia d-lui Jung dezvoltă un șir de idei aproape identic cu scrierea d-lui Xenopol asupra teoriei lui Rösler (vezi „Convorbiri literare“ a. IX, pg. 159 și 220)

Din Curierul de Iași, noiembrie-decembrie 1876

DR. IULIUS JUNG, „DIE ANFÄNGE DER ROMÄNEN, KRITISCH-ETNOGRAPHISCHE STUDIE“

Retipărire separată din „Revista pentru gimnaziile austriace“ anul XXVII, Viena, 1876

[1 noiembrie 1876]

Stăruit-au românii în așezările lor din Dacia Traiană sau au trecut Dunărea în vremea lu Aurelian și au reocupat Dacia în sec. al 12-le? Se știe că amândouă părțile acestei întrebări au avut apărătorii lor. Thunmann, cel întâi care s-a ocupat în mod științific cu popoarele Europei răsăritene, susține că românii sunt copiii romanizării Daciei, F. I. Sulzer respinge continuitatea poporului român în așezările de astăzi, iar I. Chr. Engel e tatăl cunoscutei teorii a lui Rösler, că Dacia în vremea lui Aurelian a fost cu totul deșertată de populație romană și reocupată de ea sub regele bulgar Krumus. Teoria lui Șafarik, că resturile romane rămase în Dacia s-au retras la munte, de unde apoi s-au coborât spre a umple șesurile țărilor, ca cea mai apropiată adevărului, a fost împărtășită de slaviștii mai noi precum Kopitar,Miklosich și de învățații germani Hoff, Wietersheim și Th. Mommsen.

Rösler în fine reîmprospătă teoria lui I. Chr. Engel că românii din a stânga Dunării au imigrat în Dacia pe la capătul veacului al doisprezecelea și în începutul celui al treisprezecelea. Această părere avu asemenea și susțiitori în d-nii E. Dummler, G. D. Teutsch, O. Lorenz și Fr. Krones, dar și contrari în însemnații etnografi istorici W. Tomaschek și Kanitz.

În cartea d-lui Jung va fi deci interesantă compararea luptei de păreri în cestiunea românilor cu o luptă analogă de păreri în cestiunea altor popoare, ca raeto-romanilor, grecilor moderni ș.a.

Soluțiunea unor asemenea probleme va rezulta din trei izvoară: indiciile exprese a unor autori vrednici de credință, tradiția vrednică de crezare de fapte ce stau în legătură, în fine concluziile din analogia unor întâmplări asemănătoare.

D. Jung supune deci cuvintele lui Flavius Vopiscus unei critice într-adevăr ingenioase, puind în paralel indiciile altor scrieri asupra unor evenimente analoge. Astfel citează pasagiul din scriptură despre robirea Vavilonului și ale lui Eugipp (biograful sf. Severin) despre emigrarea populației din Noricum și dovedește că amândouă aceste pasage trebuiesc luate cum grano salis. Tot astfel reduce d. Jung cuvintele lui Vopiscus la măsura de adevăr care li se cuvine.

Strălucite prin argumentare sunt concluziile din analogia unor evenimente asemănătoare. Autorul citează Noricul, Raetia, ba tot Imperiul roman în vremea invaziunei popoarelor germanice și arată cum nicăiri popoarele nouă, venite asupra celor așezate, nu le-au nimicit pe acestea, ci le-au cucerit numai.

În toate părțile autorul pășește în argumentare cu comparația critică, de aceea cartea sa e nu numai interesantă pentru noi românii, ci metoda critică-comparativă pe care o urmează ar putea servi de normă pentru toți cari ar voi să cerceteze cestiuni asemănătoare celei de față.

STRADELE

[3 noiembrie 1876]

În epoca preistorică existau într-adevăr sate de locuințe palustre, dar nu credem că d. Gafencu, antreprenorul curățirei stradelor, are de gând a lăsa în grija cerului prefacerea Iașilor în oraș palustru. De când a 'nceput a cădea omăt și a se topi prin gradul mic de temperatură a aerului atmosferic, am ajuns de a avea nevoie de catalici pentru a pătrunde prin râurile, lacurile și toate formațiunile idrografice în mic pe care le prezintează stradele iubitului nostru oraș. Atragem atenția onor. Primării asupra acestui inconvenient și sperăm că va binevoi a trezi pe d. antreprenor din nepăsarea sa față cu idrografia aplicată, a stradelor noastre.

MOZAICUL AUSTRIAC ȘI TRIBUNALELE ROMÂNE

[3 noiembrie 1876]

Se știe că agențiile consulare din Orient, în care ne aflăm și noi, au prerogative cu totul escepționale, neutralizate întrucâtva în vremea mai nouă prin legiuirile noastre, dar ieșind adesea la iveală cu ocazia înscrierilor de vânzări la tribunale. În deceniile din urmă mulți imigranți, dar și mulți indigeni români și neromâni se sustrăgeau de sub autoritatea statelor noastre prin aceea că intrau într-o legătură nominală mai cu samă cu monarhia austriacă, căci aceasta din urmă, pentru a-și asigura poziția în Orient, găsise o formă foarte comodă pentru a adaoge în multicolorul ei mozaic pe toți aceia cari, în țările de la Dunăre, nu voiau să aibă nici un stăpân. Cumcă agenții consulari nu alegeau, ci culegeau tot ce li se prezenta, pentru plata unei taxe oarecari, e un fapt cunoscut de toți. Astfel mulți vătaji boierești, moldoveni de baștină, se făceau sudiți (Schutzbefohlene) pentru a se mântui pe sine de capitație, pe fiii lor de miliție; nu mai vorbim de negustori și de meseriași, cari, oricând aveau daraveri neplăcute cu administrația sau cu justiția, plantau pajura cu două capete pe casă și deveneau „sacrosancți“. Poate trei din patru părți a evreilor din România sunt în această condiție „sui generis“, adică nici cetățeni români, nici austriaci, ci „Schutzbefohlene“, oameni epitropisiți politicește de monarhie, fără ca aceasta să se ocupe mai încolo de ei, căci dare nu plătesc nimănui, la armată nu se iau de nimene, c-un cuvânt oamenii lui Dumnezeu. Mare parte din acești sudiți n-au văzut pământul Austriei de când sunt ei, imigrați din Rusia, din Turcia, ba din toate țările domnilor pământului, au găsit că în sălășluire sub mantaua cea comodă a denumirii laxe de „Schutzbefohlene“ e bine să trăiască omul.

Acuma însă, după legiuirile pozitive ale României, numai străini de rit creștin pot cumpăra imobile. În ce calitate se prezintă înaintea tribunalelor noastre sudiții de rit necreștin? Aceasta a fost întrebarea care i s-a pus mai deunăzi tribunalului de Iași, secția a treia, prin d. Leeb Meer Hofer, care a dorit să concureze la vânzarea licitativă a casei d-lui C. Ieni.

Hotărârea tribunalului zice că d. Leeb Meer Hofer a cerut a fi admis la concurență în virtutea dreptului acordat prin convenția austro-română și spre a proba calitatea sa de supus austriecesc au prezentat un pasport însoțit de o adresă a onor. consulat prin care se afirmă că d-sa este „supus austro-ungar“.

Față cu această cerere tribunalul a relevat însă următoarele considerațiuni:

1) Convenția în cestiune nu acordă dreptul de a câștiga imobile decât austriacilor și ungarilor.

2) Proteguiți și supuși nu pot beneficia, de vreme ce art. 4 al convenției îl dă numai cetățenilor statelor sub a căror protecție numai stau supușii.

3) Calitatea de supus nu include dreptul de cetățean.

4) Denumirea „supus“ din convenție nu poate avea alt înțeles decât cel de „cetățean“, de vreme ce statul român are numai cetățeni, iar nicidecum Proteguiți și supuși.

5) Conform raporturilor de reciprocitate stabilite prin convenție, un „proteguit“ nu poate fi substituit cetățeanului statelor contractante.

6) Deci, considerând că d. Leeb Meer Hofer n-au probat cu acte că este „cetățean austriac“, tribunalul, în unire cu concluziile ministeriului public și întemeindu-se pe considerațiile de mai sus, a respins cererea d-lui Leeb Meer Hofer de-a fi admis la licitație.

ROMÂNII DIN MORAVIA

[3 noiembrie 1876]

Foaia pentru minte, inimă și literatură a publicat, dacă nu ne înșală memoria, înainte de mulți ani un studiu asupra acestor români, cari, roind în munții Moraviei, și-au pierdut limba, păstrează însă vechile lor obiceiuri, precum și portul. De atuncea nu ne aducem aminte ca să se mai fi ocupat cineva de ei, deși studiarea lor ar fi desigur interesantă prin întrebările la care ar da naștere. Încă în anul 1874 un preot din Rojnovul morav, d. Fr. I. Kozeluk, a publicat o colecție de cântece poporale ale acestor români sub titlul de „Kytice z narod, pisni morav. Valachuv“ (ediția librăriei Fr. A. Urbanek în Praga). Aceste cântece, pe care un ziar cehesc le numește „pline de jale“, au fost transcrise în note pentru două voci de învățătorul F. V. Ianousek. Atragem atenția celor competenți în materie asupra acestui obiect, de vreme ce se poate presupune că atât textul cât și muzica vor înfățișa destule analogii cu cântecele din țările noastre.

[5 noiembrie 1876]

Se zice că în 7 sau 8 a l.c. se va începe un fel de conferență prealabilă, deși Poarta combate atât ideea cât și locul ales pentru ținerea conferenței. După știri din Londra, Rusia aspiră la întronarea unei secundo geniture în Bulgaria. — Muktar Pașa s-a întors de la Zaslap la Trebinic cu zece batalioane într-o stare de plâns; e atât de frig pentru soldații turci încât la 30 octomvrie noaptea au degerat în Trebinic 37 de soldați și 20 cai (se vede că arabi). — Insurgenții din Herțegovina s-au retras toți în Sutorrina pentru a sta înlăuntrul liniei de demarcație; iar capii lor au fost convocați la Cetinie pentru a se sfătui împreună.

[5 noiembrie 1876]

În ședința Camerei de la 31 oct. ministrul Kumunduros au declarat că armările (?) Greciei nu însemnează o schimbare a politicei sale, ci mănținerea neutralității sub împrejurări schimbate, precum și un protest contra unor hotărâri eventuale unilaterale ale diplomației europene (!?)

ZIARE NOUĂ

[5 noiembrie 1876]

În București au apărut încă două ziare, pe care le cităm în ordinea cronologică a aparițiunei lor. „Pharul“ sau „Farul“ (odată pe săptămână) și „Unirea democratică“, ziar cotidian, redactat de o societate.

[7 noiembrie 1876]

Ziarele engleze nu sunt de loc surprinse de procedarea Rusiei. Times crede că singurul mod de acțiune al Britaniei este ca să nu se lase încurcată de demonstrațiile cele mai nouă ale Rusiei, ci să grăbească ținerea conferenței și prin aceasta ar corespunde dorințelor tuturor puterilor pentru mănținerea păcii europene. Adevăratul pericol Anglia poate să-l vadă numai în îndărătnicia posibilă a Porții.

La Viena a fost trimis după cât se aude un diplomat eminent, însărcinat c-o misiune specială, iar în Londra au sosit un trimis al țariului cu depeși adresate reginei. Delegatul Angliei pentru conferența de la Constantinopole este lordul Salisbury, care va fi însoțit de Sir H. S. Northcote, amploiat la ministerul afacerilor străine, în calitate de secretar privat. În 2/14 noiemvrie a fost espediată la Londra nota prin care cabinetul austro-ungar declară a consimți cu propunerile Angliei.

[7 noiembrie 1876]

„Vestitorul statului“ (foaia oficială) publică un decret împărătesc sub data de 1 noiemvrie, care dispune formarea de șase corpuri de armată din diviziile cari staționează în circumscripțiile militare Odessa, Charkov și Chiev. Armata activă se formează din al șeptelea, al optulea, al unsprezecelea și al doisprezecelea corp. Comandant general e numit marele duce Nicolaie Nicolaievici senior, șeful ștabului, adiutantul general Nepohoitșițki, șef al artileriei, principele Massalky, inginer-șef general-maior Stolzenvald. Comandanți de corp sunt, la al șaptelea, principele Barklay de Tolly-Weimarn, la al optulea, general Radețky, la al nouălea, baron Krudener, la al zecelea, principele Voronțof, la al unsprezecelea, principele Cahovskoi, la al doisprezecelea, general Vonovski. Intendentul armatei active e generalul Ahrens.

Foaia oficială din 3/15 noiemvrie publică decretul prin care se oprește esportul de cai pentru marginele de vest și sud ale imperiului.

[12 noiembrie 1876]

Cu toate armările, perspectiva păcei s-a adaos în cele din urmă zile. Journal de St. Petersbourg esprimă speranța că Turcia va ceda presiunei unanime a Europei și că armările Rusiei nu amenință pacea, ci sunt o jertfă grea, pe care imperiul și-a impus-o spre a asigura binefacerile liniștei și spre a apăra pe creștini. Dar dacă războiul va fi inevitabil, atunci nația îl va susținea c-o energie cu atât mai mare, cu cât el va veni după ce se vor fi mântuit toate încercările pacinice.

Caracteristic este că, pentru întâia dată de când există autocrația rusească, tonul ziarelor și a populațiunei a devenit cutezător față cu capul statului chiar. Un conservativ, adresându-se cătră partida revoluționară din Rusia, care nu încurăjează îndestul războiul contra Turciei, se esprimă în acest mod neauzit: „Nu combateți cea mai populară din mișcările câte s-au întâmplat vrodată în Rusia. Ziceți din contra împreună cu noi: Dacă țarul va refuza de a se pune în fruntea poporului și de-a împăca conștiința publică, dacă nu va voi să meargă cu noi spre liberarea fraților noștri, ei bine, atunci: «Jos țarul!». Atunci el nu mai este al nostru, glasul sângelui n-au vorbit în el, față cu entuziasmul nostru el a rămas rece“. Și să se ia bine aminte că acestea le scrie un conservativ, un om ce face parte din acea clasă de oameni moderați, politicoși și reci care guvernează Rusia.

Unul din pericolele războiului eventual este însă neclaritatea ținutei României. Guvernul rusesc nu se simte deloc sigur față cu românii, a căror afaceri esterne se clatină aproape ca vibrațiunea, așa încât, dacă România n-ar renunța singură la neutralitatea ei, pericolul cel mai mare al războiului ar rămânea înfrângerea acestei neutralități. Cu drept cuvânt se 'ntreabă deci un ziar dacă această evazivitate a diplomației române e născută din nesiguranța întâmplărilor sau dacă în ea este un metod cert, care ține în eșec tendințele puternicului vecin.

În mare apropiere de noi românii se petrece însă înglotirea a șase corpuri de armată. Aceste șase corpuri, compuse din 214.000 oameni, cărora se vor mai adauge 90.000, își au ștabul lor general la Chișănău. Vechea cetate moldovenească, Hotinul, împrejurul căruia au avut loc nenumărate bătălii și care ne amintește atât trecutul de glorie cât și de cădere a Moldovei, Hotinul va căpăta un parc de artilerie de 92 tunuri.

[14 noiembrie 1876]

Joia trecută s-a reprezentat piesa „Viața vagabondă“, acel rezumat dramatic din operele lui Henry Murger. Publicul a fost foarte numeros și, dacă considerăm silințele direcției pentru repararea materială a teatrului, acest concurs al publicului se poate numi binem atât eritat. Despre succesul piesei ne rezervăm de a vorbi altă dată, neputându-ne forma o părere definitivă, după o singură reprezentație.

Astăzi duminică se va reprezenta pentru prima oară piesa „Două orfeline“, dramă în 5 acte și 8 tablouri de D'Ennery și Corman, tradusă de Petru Babic.

NEGLIGENȚĂ

[14 noiembrie 1876]

Primim de la mai multe persoane onorabile plângeri în contra neregulatei împărțiri a corespondenței poștale. Se întâmplă cazuri când scrisori puse în cutie sara, pentru poșta mică, nu se dau la adresa lor decât tocmai a treia zi; adecă trebuie împărțitorilor două zile ca să ducă o scrisoare, bunăoară, de la un cetățan din Sărărie la unul din Păcurari ori Beilic și uneori chiar din Sărărie. Oricât de mult omăt a căzut zilele aceste în orașul nostru, ni se pare totuși că împărțitorii umblă peste măsură de încet. De asemene corespondența de afară se împarte neregulat și cu întârziere, mai ales prin mahalale mai depărtate de centru. Rar se întâmplă ca împărțitorul să-și dea osteneală a duce sara scrisorile și jurnalele sosite cu trenul de la 1 ½ oare, ci le lasă pe a doua zi, spre a-și scuti o cursă. Rugăm pe onor. direcțiunea poștelor să ieie în această privire măsuri aspre, căci publicul, care plătește acum cam scump pentru scrisori, are cel puțin dreptul să fie bine servit și la vreme. — Nu ne îndoim că răul, odată arătat, va fi și îndreptat curând.

STUDENȚII DIN VIENA

[14 noiembrie 1876]

A ieșit de sub tipar raportul anual al Societății studenților români din Viena. Acest raport ni arată icoana unei frumoase împreună viețuiri, care ar trebui invidiată și imitată de studentii universităților din țară. În anul scolastic 1875/76, societatea a ținut 20 ședinți, în aceste s-au cetit 6 operate și 6 critice, s-au schimbat statutele — conform unei ordinațiuni a Ministerului de culte și instrucție — și s-au dezbătut cestiuni interne-administrative. Pentru dezvoltarea socială a membrilor, societatea a ținut în 13 noiemvrie o adunare generală și în 31 decemvrie serbarea ajunului anului nou — amândouă împreunate cu declamație și muzică. În 15 aprilie st.n. s-a serbat iubileul de 5 ani al societății prin reprezentarea unei piese satirice „Floarea tinerimei române din Viena“, în 3/15 mai, în memoria acestei zile însemnate din istoria românilor s-a făcut o escursiune în corpore la Hinterbrühl, lângă Mödling. Afară de aceste, după închiderea părții oficiale a fiecărei ședinți, urma în genere așa numita „parte socială“, în care se cântau per turnum poezii românești, se esecutau pe instrumente piese naționale și se cetea foaia umoristică-satirică a societății, „Urzica“. În localitățile cabinetului de lectură al „României june“ a stat la dispoziția membrilor foile și biblioteca.

Tot aici mai mulți membri au avut locuința gratis. Societatea nu lasă pe membrii săi, în cazuri de lipsă materială, să caute refugiu la bunăvoința cunoscută a cămătarilor, ci „ea“ le dă împrumuturi pe timp mai scurt. În anul acesta s-au dat 53 împrumuturi în sumă de 2860 fl. 15 cr. Ea a aranjat și în acest an „Balul român din Viena“, ce s-a ținut în Grand Hotel, în 19 fevruarie st.n. Cu această ocazie Maiestățile Lor Împăratul Francisc Iosif I și împărăteasa Elisabeta, precum și Măria Sa Principele Carol I au avut deosebita grație a dona sumele de 100 fl, 50 fl., v.a. și 10 napoleoni. Meritul principal pentru reușita balului mencionat l-au avut însă nobilele dame române: Matilda Dumba, Maria de Filisano, Zoia Florescu și Elena de Marenzeller n. Bibescu, care cu amabilitate rară au binevoit să primească patronatul balului și prin aceasta i-au asigurat rezultatul splendid. Tot în anul acesta s-a primit un dar de 30 napoleoni de la d. Titu Maiorescu. Cei mai mulți redactori români au trimis și în anul acesta scrierile periodice și jurnalele prin care societatea putea fi în curent cu evenimentele din patrie. Interes pentru „România jună“ a mai arătat „Societata academică română“, „Asociațiunea transilvană pentru cultura și literatura poporului român“, „Librăria Socec et Comp.“, d-nii: V. Alexandri, A. Pelimon, J. Popescu etc. D. Jos. Jacobsits, m. de orchestră în Iași; a trimis mai multe piese muzicale compuse de d-sa și între altele a avut plăcerea a-și arăta atențiunea d-sale față de societate prin aceea că i-a dedicat o horă cu numele „România jună“. Ședințele curat literare s-au ținut într-o sală a Universității. Dintre operatele și criticile cetite amintim: „Cid“, poem tradus din Herder, de d. B. Mih. Lazăr, „Naționalitatea ca element de cultură“, de d. Petru Misiru. Critica asupra temei acesteia, de d. B.M. Lazăr. „Despre Tragicomedia“, de d. M. Lazăr. „Un tractat general despre agronomie“, de d. M. Șuțu. „Studie critice despre artă“, de d. B.M. Lazăr.

Mica societate de ceva preste 50 membri cuprinde tineri din foate unghiurile țărilor române, ea este o „Dacie“ în miniatură, voioasă, activă și plină de încredere în viitor. Acolo găsim copii de pe malul Nistrului alături cu alți din valea Crișului, a Mureșului, a Dâmboviței și a Dunărei. Față cu acest tablou de frăție nu putem zice decât:

„Prosit nație!“.

IARĂȘI EVREII

[14 noiembrie 1876]

Ziarul „Archives israélites“ scrie:

Continuăm a publica asupra cestiunei române toate documentele proprii a lămuri opinia publică, în momentul în care încheierea unui tractat de comerț încheiat între acea țară și a noastră trebuie să angajeze principiile cele mai grave a dreptului nostru public. Nu fără niliniște aflasem de semnarea unei convenții comerciale provizorii, valabile până la aprilie viitor. Dar coreligionarii noștri să se reasigure: există asupra cestiunei, în favoarea egalității civice a tuturor francezilor, angajamente pozitive, emanând din cele mai nalte sfere ale guvernului și parlamentului; și vom veghea ca ele să se țină.

În Anglia dispozițiile sunt exact aceleași ca și la noi. O reuniune a camerei de comerț din Bradford a votat în unanimitate rezoluția următoare:

Lord Derby este invitat a nu semna nici un tractat cu România prin care supuși britanici de rit izraelit ar putea fi espuși la restricțiuni sau incapacități oarecare.

Să fie d-lor sănătoși, dar noi știm foarte bine ce voiesc. Evreul din Franța, Anglia și Italia nu dorește drepturi civile pentru sine, ci mediat pentru confrații din Rusia și Austria. Prin urmare ce să mai vorbim degeaba.

[17, 19, 21, 26, 28 noiembrie 1876]

Se vorbește că în Consiliul de Miniștri al României s-ar fi hotărât de a face întrebare tuturor puterilor garante, afară de Rusia, ce purtare să păzească România în caz de a i se cere din partea guvernului rusesc permisiunea de a trece c-o armată prin țară. S-a hotărât totodată de a nu răspunde Rusiei la o asemenea cerere decât atunci când vor fi răspuns definitiv toate puterile la întrebarea României.

În complicațiunea de interese și tendințe a puterilor garante, întrebarea României, dacă se va confirma, va avea meritul să aducă claritate în situație. Căci sau puterile se vor declara formal și solidar contra unei asemenea permisiuni și vor trebui să-și apere cu arma 'n mână declarația lor, fără chiar ca Rusia să poată fi supărată pe noi, căci ne vom putea referi la hotărârea acelor puteri, sau răspunsurile lor evazive, îndoielnice și contrazicătoare vor reda României libertatea de acțiune, libertatea de a se hotărî pentru unul din cele două mari curente istorice, curentul de nord-est, tinzând a schimba fața Europei, și curentul de vest, ce tinde a menține statu quo.

Hotărârea noastră pentru Răsărit sau Apus va atârna desigur de viitorul ce ni-l vor asigura, și aceasta nu ca stat numai, căci statul român prin teritoriul său șes și deschis din toate părțile nu pare menit de providență de a fi militar și cuceritori, ci ca nație. Ni se pare evident că viitorul Orientului este o confederație de popoare în care egalitatea naționalităților și limbelor, pe orice teritoriu se vor afla ele, va fi lucru principal, iar formațiunile de state lucru secundar.

Aseminea e evident că reforma Orientului poate avea două patronate: pe Rusia și pe Austro-Ungaria — care aceasta reprezentează imediat politica occidentală.

Asupra unei hotărâri a românilor din principate va avea deci influența natura politicei exercitate de Austria față cu naționalitățile în genere și cu cea română în parte.

Pentru a nu da însă o întindere prea mare materiei vom vorbi numai de poziția românilor din Austro-Ungaria.

Înainte de spune însă o vorbă asupra acestei întrebări, anticipăm concluzia că acea întrebare nu este, nici a fost politică în puterea cuvântului, ci bisericească, scolastică și cel mult administrativă locală.

Permită-ni-se a vedea clar lucrurile și a susținea că idealul unității politice a românilor, restabilirea regatului lui Decebal prefăcut în Dacie traiană, se ține de domeniul teoriilor ieftene, ca și republica universală și pacea eternă. Românii din Austro-Ungaria, dar mai ales din așa numita Ungarie, au trăit sute de ani împreună cu alte naționalități și au jucat rol politic numai în vremea autonomiei Transilvaniei. Această autonomie însăși, care le dedese preponderanța în această țară, avea și răul ei. Românii din Ungaria proprie ar fi rămas de-o parte, meniți — nu de a fi absorbiți, căci e de-a dreptul absurd de a crede în puterea asimilătoare a neamului fino-tartaric din mijlocul Europei — dar meniți de a fi vexați singuri de solgabiraiele fraților maghiari, de a sta izolați sub presiunea administrativă și financiară a închinătorilor sfântului Gül-Baba; pe când, împreunați sub greutatea acelorași suferințe, ei li vor putea rezista. Întrebarea este dacă și când va veni vremea în care softalele din Buda-Pesta să fie silite de a recunoaște că sistemul lor de guvernământ — în finanțe foarte asemănători cu cel turcesc — și-a trăit veacul și nu mai este cu putință. Căci numai atunci, pe baza autonomiei comunale și județene sau comitatense, românii ar începe alăturea cu ungurii o viață liniștită și proprie, cu deosebire că de aceaste s-ar bucura nu numai transilvanii, ci în mod egal bănățenii, simpaticii crișeni și străvechiul Maramurăș. Așadar idealul românilor din toate părțile Daciei lui Traian este mănținerea unității reale a limbei strămoșești și a bisericei naționale. Este o Dacie ideală aceasta, dar ea se realizază pe zi ce merge, și cine știe dacă nu-i de preferat celei politice. Românul de baștină e dotat cu o doză mare de răceală, el nu admiră, ca și romanul vechi, aproape nimic, de aceea nici credem că invidiază din inimă poziția de stat a Ungariei, căci, la dreptul vorbind, nici n-ar prea avea ce să învidieze. El e supărat pe obrăznicia conlocuitorului său, nicidecum pe puterea lui.

În vremea din urmă ziarele ungurești au făcut multă vorbă despre o alianță maghiaro-română. Rămâne acum să stabilim în ce condiții s-ar putea spera această alianță, bine înțelegându-se că nu este vorba aici de acele carteluri trecătoare dintre guvern și guvern, pe care le rupe ziua de mâni, ci de un modus vivendi și o conlucrare perpetuă, solidară pe acest pământ al dușmăniei și răutății, în care popor pe popor caută să-l înghită și om pe om să nimicească. Este dar vorba dacă ungurii sunt destul de creștinați (căci pân-acuma se părea că numai pielea li-i botezată), nu ca să ne iubească, ci să ni deie bună pace. Sarcina iubirei o luăm toată asupra noastră și fie ei încredințați că am fi tot atât de zeloși apărători ai existenții lor ca și ai neamului nostru.

Cât despre austriaci, cu ei treaba stă altfel. Nu credem să putem vrodată mistui acea mestecătură de evreu, german și slav care ni se prezentează sub mutra beamterului și jurnalistului austriecesc și care în vremea din urmă a 'nceput să facă politică pan-germanistică și să jure în numele sahastrului de la Varzin, care nici cu spatele nu vra să știe de ei. Urmașii lui Arpad nu ni pot face un rău esențial, ci vexează; dar bastardul evreo-germano-slovac e dușmanul dibaci a oricărei naționalități. Ungurii știu proverbul nostru: „românul nu uită niciodată“ și ne-aducem aminte ca prin vis că un ziar unguresc se găsise să comenteze acest proverb în ton melancolic, știind că socotelile ce le are de răfuit cu noi nu sunt tocmai curate. Dar să nu se sperie. Românul uită și nu uită, după cum o iei. Românul nu urăște decât pe cei ce i s-au băgat în suflet și ca dovadă putem aduce pe românii din Turcia. E sigur că ei trăiesc sub același regim ca și bulgarii, sârbii și grecii; cu toate acestea ei trăiesc bine cu turcii și le țin partea. Nici aicea nu-i urâm pe turci, deși desigur că ei numai dovezi de iubire nu ne-au dat niciodată. Ungurii n-au decât să se 'ntrebe pe cine-i urăsc ei ca să știe pe cine urâm și noi. Credem că asta-i destul de clar, deși, în emoțiunea noastră, n-am ajuns încă să facem hagialâc la mormântul lui Gül-Baba.

Așadar biserica și școala, atâta cer românii din Austro-Ungaria pe sama lor, și prin aceasta și-au cerut păstrarea naționalității și nimic mai mult. În dejudecarea lucrurilor acestei lumi și mai ales în secolul nostru ne-am deprins a aplica o singură măsură, aceea a interesului material, a stăpânirei asupra puterei fizice; și cu toate acestea oamenii, chiar cei mai materialiști, lucrează fără să vreie, ba fără să știe, pentru un scop mai înalt. Această conștiință o are poporul, n-o are câteodată omul cult. În zadar am căuta în lume poporul care să trăiască numai pentru câștig material ca atare, la toate vom găsi că acest câștig este numai mijloc, niciodată scop; chiar la rasa evreiască, a cărei lege nu admite nemurirea sufletului și este deci inferioară celorlalte legi ale pământului, chiar la evrei zic, unde se pare că ochii sunt ațintiți la câștig material, vedem răsărind o idee mai înaltă. Din acest punct de vedere privită, cestiunea, pentru un popor ca cel românesc, devine simplă. Nu veleitățile unei vieți de stat mai mult sau mai puțin precare, nu deșertăciunea zgomotului în istorie este lucrul pe care-l voim. Oamenii de care se vorbește mai puțin și popoarele item sunt cele mai fericite. Dar ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului și conștiinței lor în deplinul înțeles al cuvântului. Și fiindcă spirit și limbă sânt aproape identice, iar limba și naționalitatea asemenea, se vede ușor că românul se vrea pe sine, își vrea naționalitatea, dar aceasta o vrea pe deplin.

Și nu sunt așa de multe condițiile pentru păstrarea naționalităței. Cei mai mulți oameni nu sunt meniți de a-și apropria rezultatele supreme ale științei, de a reprezenta ceva, dar fiecare are nevoie de un tezaur sufletesc, de un razăm moral într-o lume a mizeriei și durerei, și acest tezaur i-l păstrează limba sa proprie în cărțile bisericești și mirene. În limba sa numai i se lipesc de suflet preceptele bătrânești, istoria părinților săi, bucuriile și durerile semenilor săi. Și chiar dacă o limbă n-ar avea dezvoltarea necesară pentru abstracțiunile supreme ale minții omenești, nici una însă nu e lipsită de espresia concretă a simțirei și numa în limba sa omul își pricepe inima pe deplin. Și într-adevăr, dacă în limbă nu s-ar reflecta chiar caracterul unui popor, dacă el n-ar zice oarecum prin ea: „așa voiesc să fiu eu și nu altfel“, oare s-ar fi născut atâte limbi pre pământ. Prin urmare simplul fapt că noi românii, câți ne aflăm pe pământ, vorbim o singură limbă, „una singură“ ca nealte popoare, și aceasta în oceane de popoare streine ce ne încongiură, e dovadă destulă și că așa voim să fim noi, nu altfel.

Vedem dar că cestiunea noastră se simplifică din ce în ce. Românii voiesc a li se garanta uzul public al limbei lor pe pământurile în cari locuiesc și vom vedea că toate mișcările pe cari le-au făcut, în acest senz le-au făcut.

Față cu această cerere întâlnim însă în amândouă părțile Imperiului austro-ungar o rezistență necalificabilă prin obrăznicia ei.

Constatăm mai înainte de toate că românii nu sunt nicăiri coloniști, venituri, oamenii nimănui, ci pretutindenea unde locuiesc sânt autohtoni, populație nepomenit de veche, mai veche decât toți conlocuitorii lor. Căci dacă astăzi se mai ivește câte un neamț singular care caută să ne aducă de preste Dunăre, nu mai întrebăm ce zice un asemenea om, ci ce voiește el. Nici mai este astăzi cestiunea originei noastre, abstrăgând de la împrejurarea că o asemenea interesantă cestiune nu este de nici o importanță. Daci sau romani, romani sau daci: e indiferent, sântem români și punctum. Nimeni n-are să ne 'nvețe ce-am fost sau ce-am trebui să fim; voim să fim ceea ce sântem — români. A mai discuta asupra acestui punct sau a crede că frica de ruși ne-ar ademeni să ne facem nemți sau vice-versa sau, cum cred ungurii, că de frica acestor doi ne-am putea găsi flatați să ne contopim cu nația maghiară, toate acestea sunt iluzii de școală; limba și naționalitatea românească vor pieri deodată cu românul material, cu stingerea prin moarte și fără urmași a noastră, nu prin desnaționalizare și renegațiune. A persecuta naționalitatea noastră nu însemnează însă a o stinge, ci numai a ne vexa și a ne învenina împrotiva persecutorilor. Ș-apoi ni se pare că nici un neam de pe fața pământului nu are mai mult drept să ceară respectarea sa decât tocmai românul, pentru că nimene nu este mai tolerant decât dânsul. Singure țările românești sânt acelea în care din vremi străvechi fiecare au avut voie să se închine la orice d-zeu au vroit și să vorbească ce limbă i-au plăcut. Nu se va găsi o țară în care să nu se fi încercat de a face prozeliți din conlocuitorii de altă lege ori de altă limbă; hugenoții în Franța, maurii în Spania, polonii față cu rutenii, ungurii cu românii — toți au încercat a câștiga pentru cercul lor de idei populațiile conlocuitoare și aceasta prin presiune, cu de-a sila; românul privește c-un stoicism neschimbat biserica catolică, atât de veche în Moldova, și nu i-a venit în minte să silească pe catolici de a deveni orientali; lipovenii fug din Rusia și trăiesc nesupărați în cultul lor pe pământul românesc, apoi armenii, calvinii, protestanții, evreii, toți sunt de față și pot spune dacă guvernele românești au oprit vro biserică sau vro școală armenească, protestantă sau evreiască. Nici una.

Ni se pare deci că pe pământurile noastre strămoșești, pe care nimene nu le stăpânește jure belli, am avea dreptul să cerem să ni se respecte limba și biserica, precum le-am respectat-o noi tuturor.

Ce se va zice însă când vom arăta că pe pământ românesc, în Bucovina, sub sceptrul austro-ungar, sinagoga evreiască are mai multă autonomie decât biserica românului? Căci dacă evreul are rabin, și-l alege singur, dacă are școală jidovască, își caută singur de dânsa. Dar dacă îi trebuiește românului preot, îl numește (mediat) guvernul de la Viena; dacă biserica lui are avere, o administrează tot guvernul de la Viena; dacă are școală, profesorii sunt numiți tot de guvernul de la Viena. Și cu toate acestea Bucovina n-au fost luată cu sabia, ci din contra prin bună învoială și cu condiția ca starea de lucruri în trebile bisericești și politice să rămână intactă.

Ce se va zice dacă în Ungaria vom vedea pe români, mai cu samă pe români, tratați în mod cu totul escepțional? Lasă că Transilvania e de atâta amar de ani într-o adevărată stare de asediu, lasă că înlăuntrul ei se aplică o altă lege electorală și e preste tot lăsată la discrețiunea înțelepciunei ministeriale din Pesta; dar poporul românesc în parte, în mod cazuistic, e vexat de guvernanții săi. Procese urbariale îndreptate contra averei lor private, legi electorale îndreptate contra voinței lor legitime, voturi virile în municipie pentru a îneca voturile locuitorilor, c-un cuvânt un păinjiniș întreg de măsuri arbitrare, adaos prin călcarea zilnică a tuturor dispozițiilor din lege cari au mai rămas în favoarea naționalităților.

Prin urmare, întorcându-ne de unde am plecat și considerând asiduitatea cu care presa austriacă cere de la români ca în caz dat să se sacrifice pentru „civilizație“, ni se va da voie să întrebăm dacă civilizația austro-maghiară, în forma în care ni se arată, merită să ni ridicăm brațul pentru ea, dacă se poate cere de la români ca ei să meargă alături cu o putere care, stăpânind ea însăși peste trei milioane de români, îi tratează într-adins și într-una cu disprețul celui mai elementar simt de justiție; căci românii — să fie bine stabilit — nu cer privilegii, prerogative; ei cer în Ungaria cel puțin aplicarea conștiințioasă a legei pozitive a naționalităților, în Bucovina nu cer decât esercițiul liber al confesiei lor, autonomia bisericei lor; o autonomie pe care-o au evreii, lipovenii, calvinii, nemaivorbind deloc de puternica poziție a bisericei catolice; dacă, c-un cuvânt, se poate cere să ni vărsăm sângele pentru a asigura contra mișcărei slave supremația simulacrului de civilizație evreiască din Austro-Ungaria.

După tonul cu care vorbim, s-ar putea presupune că, în dreapta indignare, exagerăm lucrurile. De aceea vom vorbi asupra materiei în mod cu totul special.

După câte se vorbesc prin jurnale, Austria pare a avea o constituție. Pare a avea zicem, pentru că în faptă nu există decât pentru a fi batjocorită de-o mână de evrei și de beamteri cari cârmuiesc acest complex de țări în cari nimene nu-i mulțămit. Afară de aceea, libertatea religioasă este, dragă Doamne, garantată prin o mulțime de terfeloage de origine supremă, cari se vor fi respectând față cu alții, numai față cu românii nu. Astfel Constituția din 4 mart 1849 § 1, Patenta din 31 dec. 1852, „Diploma“ din 30 oct. 1860, în fine Constituția (Reichsgrundgesetz) din 21 dec. 1867 art. 15 în care se zice:

„Fiecare biserică recunoscută de stat are dreptul de a-și exercita cultul după credința ei, a-și conduce școlile sale, a stăpâni și întrebuința fondurile și averile sale bisericești și școlare după trebuința și dorința ei“.

Și într-adevăr, acest articol se și aplică — pentru lipoveni și evrei, pentru români nu.

De douăzeci și șase de ani românii bucovineni se plimblă de la Ana la Caiafa, pe la naltele scaune, cum zic ei, pentru a putea exercita un drept garantat de constituție și de 26 ani îmblă în zadar.

Pentru a înțelege anomalia atârnării bisericești din Bucovina — atârnare eretică, contrarie canoanelor ritului răsăritean și cea mai nedreaptă înrâurire asupra credințelor poporului — vom trebui să caracterizăm în două cuvinte așa numitul partid liberal-constituțional din Austria. Într-un mozaic de popoară cu un singur guvern a trebuit să se ivească oameni care nu se țin de nici o nație în special, oamenii interesului personal, cari cu aceeași ușurință pot fi maghiari, poloni, germani, c-un cuvânt ce li s-ar cere să fie. Acești indivizi fără nici o comunitate de principii, una fiind numai întru esploatarea naționalităților, care nu au nimic sfânt în lume, nu țin la nimic decât la sine, sunt „liberalii“ din Austria. De aceea nu ne vom mira dacă vom găsi pe d-ni ca Giskra, miniștri atotputernici, uniți la escamotări ordinare cu evrei parveniți, întreprinzători de drumuri de fier; nu ne vom mira, zic, dacă vom găsi că într-un rând cel mai liberal consiliu de miniștri din Austria se constituise în consiliu de întreprinzători. Mai toți foștii miniștri liberali sunt astăzi milionari — din advocați fără pricini ce au fost. De unde? Deodată cu fotoliul de ministru mai ocupau și fotolii de membri în consiliile de administrație a tuturor bancelor și întreprinderilor posibile și imposibile, care în vremea marelui „Krach“ au prezentat aspectul zilei de apoi, în tumultuasele strigăte a particularilor înșelați, a micilor capitaliști ruinați — un adevărat Pompeii surprins de lava Vezuvului. — Austria, crezând a putea abstrage de la serviciul oamenilor cu părinți cerți, care să fi vorbit o limbă certă, să fi ținut la un cămin, să fi avut în suflet „simț istoric“, singurul care întărește împărățiile, s-au folosit din contra de oameni care nu țineau la nimică, nici la Austria ca abstracție, de oameni pe care în jurnalele lor îi vedem vânduți la turci (ca Neue freie Presse), la imperiul german, la ruși, cu-n cuvânt Austria s-a servit de un element venal, corupt, lipsit de caracter, adevărat gunoi al catilinarismului. Acești oameni guvernau și guvernează. Contingentul cel mai mare pentru formarea acestui „clei al împărăției“, cum îl numesc ei, îl dau evreii. „Ce mi-i Hecuba?“ zice evreul, ce-i pasă lui de seriosul german, de energicul ceh din Boemia, de cavalerescul polon, de melancolicul rus, a sa țintă una este; succesul, strălucirea, banul. Cumcă acești oameni se numesc astăzi „germani“ e curat întâmplător și trebuie atribuit puternicei ridicări a vecinului imperiu germanic; tot acești oameni se numesc în Ungaria maghiari „noi“, ei nu au naționalitate, pentru că n-au trecut, n-au istorie. De aceea guvernul austriecesc, înaintea venirei contelui Hohenwart la minister, era un guvern de parveniți, stăpâniți, ei la rândul lor, de hetere. După căderea contelui, regimul „bursei“ au reînceput, neutralizat întrucâtva de blestemele populațiilor ruinate de la un capăt al imperiului până la celalt. Astfel dar era firesc ca predecesorii lui Hohenwart, care în viața lor n-au simțit instinctul respectării proprietății, să răspundă într-un rând bucovinenilor că „fondul religionar greco-oriental nu ar fi al bisericei, ci al guvernului“.

Noi nu ne putem nici închipui măcar o asemenea lipsă de orice simț de pudoare. Într-adevăr, la noi moșiile mănăstirești s-au prefăcut în avere a statului, dar numai moșiile bisericei statului român, care a luat asupră-și întreținerea fără deosebire a tuturor școlilor, spitalelor, mănăstirilor mai însămnate, puindu-se capăt esploatării prin călugări străini, care se îmbogățeau aici în țară și ridicau cu banii noștri institute grecești.

Dar guvernul român nici a gândit vrodată să ieie în administrarea sa averea bisericilor catolice, protestante, lipovenești etc., care nu sunt biserici ale statului român.

Și nici în Austria n-ar fi cutezat nimeni până la acești parveniți să ridice pretenții asupra averei unei biserici neatârnate, neconfundabile cu statul austriac.

În fine cabinetul Hohenwart, care din nenorocire pentru naționalități, avu o durată atât de scurtă, dacă nu le-a dat românilor siguranța averei lor strămoșești, cel puțin a neutralizat rapacitatea predecesorilor săi, căci în vremea lui s-au pus în fața lumei, într-o adunare de proprietari, preoți și țărani în număr de 4000 inși din toate unghiurile pământului clasic al Bucovinei, drepturile necontestate, neatacabile ale bisericei răsăritene asupra fondului religionar.

Iată dar cum stau lucrurile.

Trecând Bucovina sub Austria, Divanul Moldovei și Vodă se vede că s-au îngrijit ca prin tractatul de cesiune Austria să fie obligată de a mănținea în aceste ținuturi statu quo. Guvernul austriecesc au găsit în Bucovina stări de lucruri cu totul fericite în privirea îndestulărei materiale ale locuitorilor.

Au găsit mănăstirile pline de averi, o numeroasă clasă de țărani cu totul liberi, mazilii, ruptașii și răzeșii, bresle de meșteșugari, starostii de negustori, c-un cuvânt o feudalitate cam târzietică în viața ei, dar liniștită și liberă. Ceea ce era vechi în vechea Moldovă era legătura pe care clase întregi o aveau cu statul. Mazilii și ruptașii, boierii cu scutelnicii lor erau obligați de a servi gratis în orice ocazie statului, era să vede rămășița a organizației militare de sub domniele vechi. Aceste legături dintre domnie și populație, prerogativile acestei din urmă erau neînțelese pentru noii guvernanți, obligați a ținea statu quo; afară de aceea ei sperau a deduce din drepturile domniei moldovenești drepturi ale împărăției Austriei. Cu acest scop guvernul austriecesc face la a. 1782 întrebare Divanului Moldovei ca să-l lumineze în materiile juridice, dar mai ales în materie de succesiune. Din toate acele întrebări (26 de toate) se vede cum noii guvernanți umblau ca mâța pe lângă păsat, doar s-ar putea deduce cumva dreptul de proprietate a „Stăpânirei“ asupra pământurilor mănăstirești, răzășești și a locurilor din târguri.

Iată câteva din aceste curioase întrebări:

Veniturile podurilor și alte venituri ce au fost domnești le-au stăpânit domnii însuși sau cu scrisori le-au dat altora?

Un stăpân de moșii ce nu are copii sau moștenitori are putere a face cu moșiile sale ce-i va fi voia? Poate să facă pe un străin moștenitori fără voia domnului țării?

Poate fiește care stăpânde moșii să facă diată sau are osebire unul de altul?

Un stăpân poate să vânză moșia sa de istov?

Din răspunsurile Divanului se vede că, deși tot pământul Moldovei au fost înainte de vremi nepomenite „domnesc“, prin daniile luminaților domni, prin descălecare de orașe și sate, au devenit proprietăți particulare, la care „stăpânitoriul țării“ nu are nici un amestec, și că fiecare om „slobod“ din Moldova este volnic să dispuie de averea sa cum îi place, fără să întrebe pe „stăpânitoriul țării“.

C-un cuvânt toate întrebările scoposesc de a afla drepturi domnești asupra drumurilor, morilor, crâșmelor, podurilor, pădurilor, târgurilor și proprietăței mari și mici. E păcat că n-avem de pe aceste întrebări și răspunsuri decât o copie defectă; caracteristic este însă că în acest an al întrebărilor (1782) Dosotei, episcopul de Rădăuți, cedează guvernului administrația bunurilor episcopești.

Asupra propunerilor Consiliului Suprem Iosif II pune rezoluția:

Se ia spre știință și la vreme se va lua sama ca aceste venituri mănăstirești să se întrebuințeze cu folos: însă numai spre folosul confesionarilor și numai în provinția în care s-au desființat mănăstirile.

Se vede din rezoluție că Consiliul propusese confiscarea, iar împăratul au refuzat-o făcând deosebire între al meu și-al tău.

În urma măsurilor guvernului, se lățise îngrijiri asupra „dreptului de proprietate“ a moșiilor bisericești. Deci consiliul suprem se vede silit de-a declara prin rescriptul din 19 mart. 1783:

Luându-se moșiile episcopiei și poate și cele mănăstirești sau ale altor institute, nu se înstrăinează nicidecum de la menirea lui darul făcut episcopiei mănăstirei sau institutului, ci, din contra, veniturile nesigure de mai nainte, ce nu se pot evita la proprietăți imobile, se asigurează.

Tot în privința întrebuințării fondului spune rescriptul Consiliului Suprem din 4 iulie 1783:

Împuținarea și micșurarea mănăstirilor are să continue și pământurile și fondurile lor au să se ieie spre administrare, averea preuțimei care nu locuiește în țară, prin urmare străine, are să se ia asemene, și din tot fondul ce se va crea astfel are să se susție întâi clerul greco-răsăritean, apoi are să se înființeze cel puțin o școală, fie la Cernăuți sau în Suceava, și ce va mai rămânea are să se păstreze spre alte întrebuințări folositoare.

În privința administrării fondului religionar, rescriptul Consiliului Suprem din 10 ianuar 1784, cătră generalul Enzenberg, spune următoarele:

Spre a da pretutindene, iar mai ales poporului din Bucovina, dovadă vederată că economia cea nouă introdusă la moșiele episcopești și preuțești nu are alt scop decât numai binele relegiunii și al indigenilor și că banii ce vor incurge nu se vor întrebuința spre alte cheltuiele decât pentru acelea ce țin de susținerea episcopului și a preuților, decerințele cultuluiși alepăstoriei, apoi de ținerea mănăstirilor și azidirilor preuțești, precum și de creșterea preuților învățați și cucerneci, apoi de înființarea școalelor și a altor institute pioase ce lipsesc încă acuma; toate veniturile episcopești și preuțești ce au incurs și vor incurge încă mai departe trebuie să se păstreze așadar în deosebită evidență și într-o casă separată, care va purta numele de „casa fondului religionar“, și toate dispozițiile în privința aceasta, de s-ar ținea ele de oricare rubrică numită mai sus, trebuie să se facă sub privighearea și respective cu știrea episcopului și a Consistoriului, așa încât toate îndrumările de feliul acesta să ajungă la cunoștința poporului.

Tot în privința administrării, întrebuințării și a însăși proprietății fondului s-au garantat prin rescriptul Consiliului Suprem din 3 marte 1784 cătră generalul Enzenberg următoarele:

Pentru că după prea înalta intențiune a Maiestății Sale veniturile moșiilor preuțești și mănăstirești sunt îndeobște menite pentru susținerea episcopului și a celeilalte preuțimi ce se va sistemiza pentru înființarea școalelor și a altor institute pioase, apoi pentru ținerea zidirilor preuțești, prin urmare pentru că aceste moșii nu sunt a se confisca după cum spune intimațiunea cea foarte scandaloasă trimisă de Domnia Ta cătră Consistoriu, ci au să se iaie numai spre administrare; în fine, pentru că veniturile ce se vor mări prin îmbunătățirile scoposite n-au să se adune în visteria fiscului, ci în casa separată a fondului religiunari:

De aceea toată manipulațiunea aceasta trebuie să se petreacă sub privigherea și conducerea episcopului și a Consistoriului, prin urmare și tot personalul economic ce este de trebuință pe moșiile episcopești și mănăstirești, trebuie să fie ales și așezat în înțelegere cu episcopul și cu Consistoriul.

Totodată citim în decretul Consiliului Suprem cătră generalul Enzenberg:

Nu odată, ci de mai multe ori s-au dat de înțeles administrațiunii că intenția Maiestăței Sale nu este nici decât de a turbura proprietatea privată sau și numai de a îngădui să se purceadă cu puterea și cu sila la vreuna din economiile de pe moșiile preuțești.

În fine citim în decretul Consiliului Suprem de Curte din 8 mai 1784 următoarele:

După instrucțiunea de mai nainte trebuie să se ieie sama ca primirea și cheltuielile tuturor banilor scolastici, mănăstirești și preuțești să se poarte separat de ai casei destrictuale administrative, și toate mandatele trebuincioase de bani din casa fondului religionari să se facă prin Consistoriu.

Mai clar nu s-a putut garanta proprietatea, întrebuințarea, administrația averilor eparhiei Rădăuților. Amploiații se numesc, școlile se înființază, plățile se fac numai cu espres mandat al Consistorului și a episcopului, guvernul e un notariu oficial al afacerilor, nimic mai mult.

Pentru a arăta însă cum se întrebuințază aceste averi, vom lăsa să vorbească pe un țăran din Bucovina, pe primariul din satul Crasna, Grigorie Iliuț:

Numai despre un lucru am auzit vorbindu-se mai puțin, adică despre școalele noastre din țară, despre școalele noastre bisericești pentru creșterea și luminarea poporului nostru drept credincios. Dară și despre acest lucru să nu așteptați o cuvântare iscusită, căci noi țăranii n-avem atâta învățătură ca să putem vorbi cu iscusință. Cuvântul meu va fi scurt dară, adevărat din inimă.

Noi știm cu toții că din banii fondului nostru bisericesc s-au înființat în Suceava un gimnaziu, în Siret o școală normală și în Cernăuți o școală reală și o școală normală cu o preparandie. Știm cu toții și aceasta că prin parohii s-au înființat, pe cheltuiala comunelor bisericești, peste o sută de școale primare, dintre carile mai mult de jumătate sunt sprijinite și din fondul nostru religionar.

Aceste școale sunt confesionale, adică bisericești, și până acum se purtau toate trebile lor de preuți și de învățătorii drept credincioși sub privigherea preonoratului Consistoriu. În urma legilor împărătești mai nouă din 25 mai 1868 și din 14 mai 1869, atât biserica cât și fiecare parohie are tot dreptul de a înființa școale proprie bisericești și a le derege după legile generale.

Cu toate acestea școalele noastre sătești, susținute parte de parohieni, parte din fondul nostru religionar, seamănă a ni se înstrăina cu totul. În multe ținuturi din țară sunt puși privigheatori de școale și de altă lege și de altă limbă. Aceștia despun acum și de școalele nostre bisericești, fără de a mai întreba de cei ce reprezintă comunele parohiale și biserica noastră din țară. Pe cât văd și pricep, lucrul merge într' acolo ca școalele noastre bisericești să treacă în rândul și numărul celor nebisericești, și ce vrea să zică aceasta? Nici mai mult nici mai puțin decât că, pe lângă priveghetorii scolastici de altă lege și de altă limbă, încetul cu încetul să ni deie și învățători de altă lege și de altă limbă, și de va merge lucrul ca până acuma, în curând ne vom pomeni și cu învățători jidani. Eu știu că nu voiți și nu doriți una ca aceasta, însă după legile mai nouă pot fi în școalele nebisericești jidani învățători.

Dară să vă mai spun încă una. În Viena a fost mai deunăzi o adunare mare de învățători. Și din Bucovina au fost câțiva. În acea adunare s-a hotărât ca în școalele nebisericești să nu se mai învețe religiunea. Și dacă acea hotărâre se va primi, atunci preoții nici nu vor intra în școală ca să învețe pe copiii noștri religiunea. Și eu vă întreb, oare ne-ar fi de folos astfeli de școale? Ce s-ar alege din copiii noștri cu învățători de altă lege și de altă limbă? Eu nu mă pot înțelege cu aceea ca să lăsăm pruncii noștri fără învățătură, ci vă întreb, oare să NE lăsăm noi școalele noastre bisericești? Nime nu poate aștepta de la noi una ca aceasta, ci, dimpotrivă, trebuie să dorim și să cerem ca în fiecare parohie să avem câte o școală bună bisericească.

Una, numai una, ne mănâncă pre noi țăranii, știți ce? Sărăcia. În cele mai multe sate sunt oamenii noștri săraci, și n-au de unde face școale și susținea pre învățători. Dară, bun este Dumnezeu și fondul nostru bisericesc este avut. El este menit și pentru școale. Așadară de vom rămânea pe lângă astfeli de școale, ce ni convin mai bine în împregiurările în care ne aflăm, fondul nostru ni va sta într-ajutor cu bani pentru susținerea lor, de care vom putea zice cu drept cuvânt că sunt ale noastre și nu străine.

Văd că vă înțelegeți cu toții ca să avem școale confesionale sau bisericești. Văd că cunoașteți că numai ele ne sunt de folos. Acum nu ne rămâne alta decât să poftim pe comitetul ce se va alege ca în adresa ce se va face cătră minister să se scrie și această, dorință a noastră, adică că poporul nostru drept-credincios dorește și voiește a avea ca până acum școale confesionale sau școale bisericești.

O asemenea adresă s-a făcut la ministeriu și se vor face încă multe cu aceeași menire de a putrezi la acte.

Deci starea românilor din Bucovina o rezumăm în acest fel:

1. Deși libertatea oricărui cult e garantată prin constituția austriacă, deși credincioșii fiecărei biserici sânt îndreptățiți de a-și administra averile școlare și eclesiastice, numai românii în tot imperiul sunt supuși unui regim escepțional.

2. Deși gimnaziul din Suceava, școala reală din Rădăuți, școala normală din Cernăuți și altele sunt plătite din fondul religionar, numirile profesorilor se fac de-a dreptul de cătră ministeriul din Viena, precum nu se 'ntâmplă la nici un popor, la nici o școală confesională. Numai românii sunt supuși în privirea școlilor lor unui regim escepțional, și aceasta pentru ca în ele să se păstreze limba de propunere germană.

3. Arhiereii, după scriptură și canoanele bisericii răsăritene, se aleg; în Bucovina arhipăstorul e numit de-a dreptul, pe când în aceeași țară lipovenii își aleg pe vlădica lor de la Fântâna Albă, și evreii își aleg rabinii. Numai românii și în această privire, sunt tratați în mod escepțional.

E de prisos să mai vorbim despre înființarea cu scopuri politice a așa numitei universități, în care s-adună toți profesorii supernumerari de licee de prin Kolomeia și Kecikemet pentru a figura ca profesori de universitate, nici de liceul de la Cernăuți, care în vremea din urmă geme de suplinitori rusneci, nici de neaplicarea obligativității învățământului la școalele rurale românești și aplicarea strictă la cele rusești. Vom atinge numa-n treacăt învrăjbirea artificială introdusă de guvernanți între români și ruteni.

Sunt în Bucovina două soiuri de slavi: huțulii, cum se vede un trib vechi de munte, care cuprinde șirul de nord al Carpaților, și rutenii, fugiți din Galiția, așezați între Nistru și Prut. Cei dentâi sânt populație autohtonă și duc un fel de viață care cu greu se poate descrie, viață de pasere pribeagă, originală și liberă, și nici autoritatea statului austriac nu prea pătrunde pintre dânșii, căci perceptori, subprefecți și alții care i-ar prea supăra dispar câteodată fără urmă.

Dar nu aceștia li-s dușmani românilor.

Din contra, românii le pricep limba lor fără s-o poată vorbi, și ei pricep pe cea română. E cel mai ciudat fenomen de a vedea pe țăranul român de baștină cum ascultă cu atenție la ceea ce-i spune oaspetele său, când se scoboară la câmpie. Și acest oaspete vine poate din munții Tatrei, de cine știe unde, și pricepe românește, fără să fi vorbit vreodată un cuvânt. Din această simpatie abia esplicabilă s-ar putea deduce că acești huțuli sunt „daci slavizați“, pe când românii cari-i pricep fără să li vorbească limba sunt „daci romanizați“. Acest trib este puțin numeros, mărunt la stat și vioi.

Dar aceia cari-i dușmănesc pe români nu sunt acești daci slavizați, ci rutenii din Galiția, care, scăpând pe pământ moldovenesc de apăsarea polonă, de miliția austriacă și de alte rele, pretind că a lor e Bucovina, că ei sunt adevărații stăpâni ai țării. Guvernul se folosește de ei pentru a-i paraliza pe români și râde în taină de ei, știind prea bine din analele sale statistice că sunt bejănari, aduși de boierii moldoveni pentru a li cultiva moșiile, lucru care se obicinuia în Moldova până la 1845, pe când în rolurile de contribuție era o rubrică deosebită pentru „bejănarii ruteni“. Acești oameni din vechi se pusese într-adevăr de bună voie sub autoritatea mitropolitului Sucevei, căci popii lor veneau din fundul Poloniei să se sfințească la Suceava, servind totodată și de spioni domnilor Moldovei, încât regii Poloniei s-au găsit siliți să oprească pe „popones ruthenorum“ de a mai merge la Moldova să se sfințească. Dar credem că din aceste servicii oculte aduse domnilor Moldovei de cătră popones nu se poate deduce un drept esclusiv al bejănarilor ruși asupra fondului religionar, ba asupra Bucovinei întregi!

Afară de aceea românii nici nu le refuză ajutoarele necesare pentru întreținerea școalelor rurale, numai egalitatea nu vor s-o admită — și cu drept cuvânt. Pe de altă parte Rusia își are agenții săi pintre acești oameni, iar guvernul, în loc de a vedea cum stau lucrurile, îi încuragiează în aspirațiile lor și voiește să facă din Bucovina un focar de agitație rusască în contra polonilor și a românilor.

Mai sunt preste Prut și mulți români slavizați cari, de pe fizionomie, port și obiceiuri se cunosc a fi români, apoi numele lor de familie, numirile satelor (d. es. Cuciurul mic), cărțile vechi câte se află în biserici, inscripțiile acestora, scrisorile în josul textului, toate arată că înainte de 50 de ani locuitorii acestei părți era încă români. Astăzi vorbesc rusește și ni se pare că ruși vor și rămâne. Deși se numesc ei înșii români (Woloch), dar vor ajunge ca cei din Moravia, cari și aceia se numesc români, fără de a-și mai ști limba.

Și dacă va întreba cetitorul ce biserică este aceea pe care guvernul din Viena o supune administrației sale, vom răspunde că este cea mai neatârnată a întregei creștinități, căci atât mitropolitul transdanubian și al țărilor tartarice din Proilabum (Brăila), cât și cel al Ungro-Vlahiei (din Târgoviște) erau supuși patriarhului de Constantinopole, iar cel de-al doilea era exarhul acelui patriarhat, continua puterea centrului constantinopolitan pân 'n munții aurarii, sfințea pe mitropolitul de Alba-Iulia, stătea în legătura întinsă a organismului eclesiastic greco-bulgar. Singură mitropolia Moldovei și a Sucevei e ab antiquo suverană, neatârnată de nici o patriarhie; acestei Mitropolii a Moldovei și a Sucevei se datorește introducerea limbei române în biserică și stat, ea este mama neamului românesc.

De aceea estragem din „Îndireptarea legii“ lui Matei Basarab (tipărit la Târgoviște 1652):

Află-se scris în pravila lui Matei-Vlastari cum și Moldo-Vlahia au fost supusă ohrideanilor; iară acum nice ohrideanilor se pleacă, nice țarigrădeanului, și nu știm de unde au luat această putere.

Între mitropoliții care țin sub mâna lor episcopii se zice:

Moldoveanul ține aceasta: Rădăuțul și a Romanului și Hușii

Între exarhi se citează „Moldoveanul“, al „Sucevei și a toată Moldo-Vlahia“ — „iară ceilalți mitropoliți numai pre cinstiți să scriu, iară nu și exarhi“.

Va să zică episcopia Rădăuților, supusă celui mai neatârnat mitropolit, exarh sua sponte, și în rang cu un patriarh, această episcopie este azi administrată de beamteri și de evrei. În școlile acestei episcopii se propun obiectele în limba germană, cu profesori nemți și elevi evrei. Abia se mai găsește câte un egumen de mănăstire, câte un preot în creierii munților, câte un dascăl de școală urbană sau rurală, și arareori câte un protopop care, întemeiet pe trecutul istoric de 500 de ani al acestei sfinte episcopii a Rădăuților, să zică: „stăpân peste această bucată de pământ e strălucita roadă de Mușatin și coborâtorii ei, nu evreii galițiani și șvabii din Bavaria“. Orice s-ar zice despre alte popoară, nu se poate contesta în ele un fel de respect față cu trecutul și acesta e un semn că o nație are în sufletul său „religia umanității“. Și religia umanității consistă tocmai în recunoașterea existenței unui principiu moral în istorie. Și n-a reprezentat mitropolia Sucevei un princip moral? N-a fost ea aceea care a dat razimul evanghelic populațiilor aservite din Polonia, n-a fost ea care a apărat intactă creștinătatea față cu agresiunea mahometană, n-a fost ea aceea care-n persoana lui Varlaam Mitropolitul au făcut ca duhul sfânt să vorbească în limba neamului românesc, să redeie în graiul de miere al coborâtorilor armiilor romane Sfânta Scriptură și preceptele blândului nazarinean? N-a fost ea care s-a ridicat cu putere contra naționalizării, iudaizării bisericei creștine prin Luther și Calvin? Patriarhi și mitropoliți au făcut față cu propășirea repede a reformației și dezbinării; mitropolia Moldovei și a Sucevei au ridicat glasul contra lui Luther și au arătat totodată că reforma era în sine de prisos. Nu reformă — reîntoarcere la vechea și toleranta comunitate bisericească, precum o încearcă astăzi unii catolici din Germania, era mântuirea omenirei din mrejele materialismului și din sofismele lui Anti-Crist.

Dar evreul austriecesc e departe de a pricepe de ce românul ține la biserica lui, căci … această mitropolie, cea* mai însemnată în Orient prin spiritul ei, au ajuns azi de batjocora evreo-germano-slovacilor din Austria. Această mitropolie are astăzi în fapt mai puțină autonomie decât rabinul jidovesc din Sadagura, ea, sub un împărat creștin, a ajuns o unealtă de politică, de coterie în mâinile d-lui Stremeyer.

Și nu mai arde candela vecinică la capul binecredinciosului și de Hristos iubitorului Ștefan Voievod. Biserica lui Alexandru cel Bun în Suceava stă de 80 de ani în ruină; iar mitropolia Sucevei cu moaștele sft. Ioan cine se 'ngrijește de ea? Mihail Grigorie Sturza Voievod i-a dat o existență de umbră, iar Titu Maiorescu, fostul ministru al Măriei Sale Carol VVd trimisese un arhitect ca să-i ridice planul, să propuie înfrumusețările cuvenite și să clădească un local de școală primară românească în curtea acelei biserici. Atât știm despre acea mitropolie în care stă locțiitorul mitropolitului Moldovei; iar cât despre episcopia Rădăuților — ea a devenit mitropolie austriacă internațională a bochezilor din Dalmația și se vede că, tot sub d. Stremeyer, mai are perspectiva de-a deveni mitropolia indianilor țulu sau a creștinilor din Maroc.

De aceea nu e nimic mai serios decât cuvântul boierului moșnean Hurmuzachi, care în acea adunare de care am vorbit mai sus a pronunțat memorabililele cuvinte că românii din Bucovina au ajuns să apere de „liberalii“ din Austria ceea ce n-au fost în stare să răpească turcii și tătarii, autonomia bisericii, limbii, școlii.

Hotărâtu-s-au în tăinuitul sfat al proniei cerești ca 1877 să devină reversul lui 1777?

II. Nu esistă stări de lucruri mai asemănătoare decât acelea ale Ungariei și României, o dovadă că amândouă țările acestea sunt jertfele unei esploatări comune. Dar pe când România, prin justă frică de elementele străine și prin recunoașterea ranelor sale, are posibilitatea de a ajunge la întremare, îndată ce va înlătura scamatoriile care mistuiesc puterile ei cele mai bune, Ungaria a supt veninul în nobilele sale vine, și-a robit economicește popoarele sub dibaciul titirez austro-evreiesc, care-n Buda-Pesta își pune pană de cucoș la pălărie, precum bea în Viena bere în sănătatea principelui Bismarck.

Deschisă industriei jidovești din Austria și înmulțindu-și trebuințele prin formele goale ale civilizației occidentale, pe care le-a introdus cu aceiași pripă ca și noi, Ungaria își istovește pământul prin cultura estensivă și barbară, scoate prin acest tratament pături din ce în ce mai adânci ale țarinei la suprafață, așa încât brazda sa devine din ce în ce mai săracă. Neputând, se-nțelege, concura cu vecinul său, cu care e legată prin interesul apăsării naționalităților, tot ce nu lucrează pământ în Ungaria e silit a-și oferi puterile sale statului sau a trăi din advocatlâc. Ungaria este, după România, patria funcționarismului, cârciocarilor și negrei speculațiuni evreiești. Pustiirea pădurilor au schimbat mediul climatic și au născut se vede o mulțime de epidemii, iar cu cât legătura economică cu Austria se va prelungi, cu atâta popoarele de sub coroana Sf. Ștefan vor fi reduse la proletariat și Ungaria condamnată de a rămânea țară curat agricolă, cu o existență mai mult decât îndoielnică. Esportând lână pentru Europa întreagă, locuitorul acestei țări poartă postavul fabricelor din Boemia și Moravia; esportând porcii săi, consumă cârnați fabricați în Viena. Dar urmările acestui sistem economic vor fi aceleași ca și la noi: mortalitatea și sărăcirea populației producătoare, a țăranului, și într-adevăr, în cei din urmă cinci ani, populația autohtonă a Ungariei a scăzut cu 144.000 suflete. Cu aceasta însă se împuținează puterile ce esploatează pământul, prin urmare începe regresul agriculturei și o esploatare a brazdei din ce în ce mai extensivă și mai istovitoare. Mai adaogă apoi înmulțirea clasei neproductive a advocaților și scribilor și burlăcia ei, apăsarea din ce în ce mai mare a țăranului și proletarizarea lui, încât nu va mai produce decât copii nesănătoși sau, producându-i, nu va avea cu ce-i ținea. Și ce e mai trist decât ca țările dunărene cele mai binecuvântate de Dumnezeu să vadă pierind de mizerie copiii lor pe un pământ bogat, în grânarul Europei?

Și toate acestea se-ntâmplă deja în Ungaria. Mortalitatea și sărăcirea țăranului, cultura prădătoare și extensivă a pământului, înmulțirea preste măsură a funcționarilor, advocaților și politicilor de meserie, burlăcia claselor superioare, căsătoria neprecugetată și stârpitoare a claselor de jos, în fine, prin stârpirea pădurilor, insalubritatea climei, căci temperatura și-a pierdut tranziția gradată de la cald la frig și vice-versa, și trecerea e nemijlocită, fără grade intermediare, astfel încât numai plămânii de cal o pot suporta.

Acest preț pentru autonomia Ungariei e prea mare. Și, dacă ne întrebăm de ce-și sacrifică maghiarii patria lor și cele 5 naționalități conlocuitoare molocului jidovesc, de ce persistă ei în alianță cu elementul evreo-german, răspunsul va fi simplu. Din deșărtăciunea de a stăpâni naționalitățile. În loc de a se împăca cu ele, de a asigura lor și sieși un trai îndemânatic pe pământul strămoșesc, maghiarul preferă, în nemărginitul său șovinism, de-a fi neputinciosul mediu prin care fabricatele occidentale îi omoară meseriaș după meseriaș, clasă pozitivă după clasă pozitivă, până ce regatul Sf. Ștefan va rămânea o adunătură de țărani proletari și de scribi și mai proletari, puși la discreția, ba la îndurarea crâșmarilor evrei, deveniți pân-atuncea bancheri vienezi.

Și ceea ce e mai ciudat e că tocmai populația curat maghiară scade la număr, încât rusul Danilevski ar putea face ungurilor o diagnoză asemănătoare cu cea care o face turcilor, că trăiesc pentru a scăpa de curentul pangermanic populațiile slave.

Dacă cu maghiarii ar fi de vorbit, atunci ar vedea ei înșii că noi românii fără ei suntem slabi și ei fără noi asemenea; dar văzând că tocmai pe români îi tratează mai escepțional decât pe toți, îi vom lăsa cu durere în plata lui Dumnezeu și în orbirea cu care i-a bătut demonul mândriei și al deșertăciunei, căci fără a fi ei înșii un pericol esențial pentru naționalități, prin complicitatea cu elementul austriecesc se pierd pe ei și pe toți împreună.

Sau cred maghiarii că unor populații proletarizate nu le-ar conveni umbra „protecționistă“ a sfintei Rusii, care să-i mântuie de robia Occidentului? Sau cred că regimentele de scribi, vânători de funcții și advocați șmecheri vor rezista unor puteri de o cumplită realitate?

Dar oare trebuie o caracterizare mai bună a simulacrului de stat maghiar decât că, în caz de nerodire a pământului, populațiele mor de-a dreptul de foame?

Dar la ce să mai prelungim espunerea aceasta generală? Noi nu putem sili pe maghiari să vadă clar, precum vedem noi, nu-i putem sili să vadă câtă analogie este între starea noastră și starea lor și cum ei sunt jertfa apropiată, iar noi cea probabilă a negrei speculațiuni dinspre Apus, a vecinicei nopți naționale dinspre Răsărit.

Dacă maghiarii, prin spirit de dreptate înlăuntru, prin sistemul protecționist în afară, nu vor asigura lor și naționalităților un trai vrednic de ființe omenești, atunci o vor face aceasta alții, numai atunci — adio dulce limbă ungurească! Atunci cuvintele lui Széchenyi: „Ungaria n-a fost, ea va fi abia“, vor fi adevărate tocmai în sens invers: „Ungaria a fost abia, și nu va mai fi“.

O foaie din Transilvania, organ oficial al P.S.S. Mitropolitului din Sibiiu, cea mai moderată de peste Carpați, care urmărește cu stăruință politica modestă și sigură a neuitatului Șaguna, espune într-o serie de articole tratamentul de care se bucură românii din partea fraților maghiari. De aceea redăm tot ce atinge materia de-a dreptul.

Ce au făcut maghiarii pentru câștigarea simpatiei și inimei naționalităților din patrie și cu deosebire pentru prepararea unei alianțe sincere între elementul maghiar și cel român, ca cele mai amenințate în viața lor națională?

Un răspuns detailat la aceste întrebări ar umplea volume întregi, deci noi ne vom restrânge numai la puține fapte, ca să nu trecem peste cadrul unui articol de jurnal.

Unicul fapt ce dovedește o apropiere este împăcarea cu Croația.

Deși Croația totdauna a fost în mai strânsă legătură cu Ungaria decât Transilvania, fiindcă în acea țară nu este element unguresc, de dragul portului Fiume i-a dat carta blanca și i-a acordat o autonomie cu care majoritatea acelei țări se vede a fi mulțămită, primind Ungaria a suporta chiar și o însemnată parte din sarcinele ei; însă o considerabilă parte a locuitorilor Croației nici cu aceasta nu este mulțămită, iar locuitorii Ungariei cu tot dreptul se pot supăra pentru primirea sarcinilor Croației, când nici a noastre nu le putem suporta.

De aci încolo nici un fapt nu mai poți afla care să fie îndreptat spre mulțămirea naționalităților. Ca să înece și puținul spirit național ce se manifesta la slovaci — guvernul le-a desființat „Matița“ — societatea literară — și gimnaziile slovace întemeiate și susținute prin poporul slovac. Persecutarea sârbilor este cu mult mai cunoscută decât să o mai descriem și noi. Granița militară, a cărei locuitori (români și sârbi), păreau mulțămiți cu soarta lor, au desființat-o, și chiar în contra legei (art. V, § 55, 1848) o au organizat de ea fără ea, înainte de a fi reprezentată în Cameră.

Prin aceasta ș-a pierdut cea mai mare parte a pădurilor și pășunelor ce le folosea mai nainte, au pierdut dreptul de a fierbe rachiu, li s-a introdus o administrațiune și justiție încurcată, care nime nu o pricepe, mânuită prin oameni străini care de fel nu cunosc împrejurările de acolo, care, în teritoriul acela dedat la regulă și pace, au semănat discordii și nemulțămiri, încât abia după un an de administrațiune ungurească guvernul a fost silit să trimată comisariu guvernial acolo, ca să studieze situațiunea și oamenii, să demisiuneze și să numească noi diregători. O cârpeală după alta, care însă toate nu vor produce mulțămirea poporului, pentru ca pe el nime nu-l consultă. Drept recompensă pentru armele luate li s-au impus sarcini nouă cu mult mai mari decât cele de mai nainte, iar școlile naționale — și prin urmare și confesionale de mai nainte, făcute și susținute din averea lor privată — li s-au prefăcut în școli comunale, care peste voia proprietarilor sunt scoase de sub influența bisericei noastre.

Aici totul este stricat, iar în capul trebilor oameni fără tact, străini de limba și interesul poporului. Au viața municipală fără drept de alegere; până când în celelalte părți ale țării toate municipiele 'și aleg pe oficialii săi, aici toate posturile se ocupă prin denumire. Motivul nu poate fi altul decât ca nefiind pe acolo maghiari nici măcar de sămânță prin alegeri nu s-ar putea încuiba și acolo maghiari, apoi o administrațiune fără maghiari nu poate fi admisă.

Unicul pupor săsesc, ca cel mai mic, dar cu cei mai puternici patrioni, aliatul privilegiat al maghiarilor nainte de 1848, au fost mai mult cruțat, în anul acesta însă și sașilor li se puse calpac pe cap și pinteni la călcâie.

Pe sași-i supără și aceasta, însă lor nu le va fi nimica. Fiindcă ei nu se află printre maghiari, ci printre români, lor tot li s-au lăsat supremația faptică peste majoritatea teritoriului unde sunt. Privilegiele de care s-au bucurat seculi întregi le-au dat avere și inteligență multă față de foștii lor eloți și cu ajutorul acestor factori le este asigurată puterea și în viitor. Ca toate lucrurile ce nu au de bază dreptatea nici chiar ecuitatea însă, nici reformele introduse în fundul regiu nu mulțămesc pe nimene.

După aceste specialități să vedem: în genere ce s-a făcut spre mulțămirea românilor?

Nici un element nu este sub coroana sfântului Ștefan atât de desconsiderat ca cel român, cu toate că acesta este cel mai compact pe teritoriul ce-l locuiește, și mai ușor de mulțămit.

Se pare însă că tocmai pentru aceasta, apoi pentru tenacitatea cu care se alipește de limba și religiunea sa, se consideră, de cel mai periculos, căci parcă toată lumea s-a conjurat în contra lui. Nimănui n-a făcut nici o nedreptate, și românul la nime n-a întâmpinat nici măcar bunavoință. Toți care au venit în contact cu el s-au nizuit să-l nimicească. Inimici cât frunza și iarba, dar amici nici unul n-a avut de când e subjugat; și el ca prin minune totuși n-a pierit, el totuși esistă, necăjit și îmbrâncit ce e drept, dar sănătos, moral și vânjos, și — dovadă persecuțiunile sistematice — el încă și azi insuflă spaimi inimicilor său seculari. Altă mângăiere nici nu are decât că n-a devenit încă compătimit de nimene, căci tot e mai bine a fi frica altora decât compătimit.

Toată lumea știe cumcă, după atâția seculi de persecuțiune, legile din 1863/4 făcute cu concursul românilor și sacționate prin domnitorul au fost cele mai mulțămitoare dintre câte au cunoscut românii transilvăneni de la decăderea lor până atunci. Și cu aceste legi era supremația tot în mâna maghiarilor, pentru că aristocrația, averea și inteligența lor le asigura întâietatea sub orice împrejurări și sub orice legi, chiar și în absolutismul nemțesc; — ele însă totuși erau apte de a servi de baza unei adevărate și sincere înfrățiri între elementele ce locuiesc în această țară. Ei! dară maghiarilor chiar asta nu le-a venit bine la socoteală. Abia se împăcară cu Austria, numaidecât le scoaseră din vigoare, dezavuând și chiar sancționarea împăratului.

Se știe cumcă „uniunea“ sau mai potrivit fuziunea Transilvaniei cu Ungaria, așa precum s-a efectuat, s-a făcut în contra voiei și interesului poporului român, care este majoritatea precumpănitoare a locuitorilor Transilvaniei. Nu e lipsă ca noi să descoperim maghiarilor cumcă aceasta a străbătut până la suflet pe poporul român, căci aceasta o știu ei prea bine, o știe lumea.

Nu e scopul nostru a discuta aici legalitatea acestor acte, ci luăm faptele împlinite așa cum sunt, și din situațiunea creată de elementul domnitor voim să li dovedim maghiarilor realitatea tendinței lor.

Ei bine! de cumva acela care a aflat de bine și consult a da aceste lovituri românului — necontenit afirmă și se jură cumcă el voiește bine românului, cumcă are interes vital a trăi în solidaritate frățască cu el și cumcă lucrează din toate puterile la esoperarea înfrățirei — oricare om cu minte și serios trebuie să creadă cumcă maghiarul va cerca să aline durerile cauzate românului prin faptele povestite cu alte recompense demne de doi frați.

Și cari sunt acele recompense?

S-a enunciat cumcă preste cele trecute se trage vălul uitărei.

Aceasta însă în faptă s-a estins numai la „honvezii“ ungurești din 1848, cari s-a reabilitat, oficerii lor cari au voit s-au reactivat, apoi cei neapți s-au pensionat și li s-au asigurat subsistență comodă, iar pentru invalizi s-au edificat un azil care se susține din bugetul statului. A fi fost honved este titlu de a fi preferit la orice post. Dar românii cari au participat la mișcările din 1848 sunt desprețuiți, conducătorii — oficerii — lor, și chiar cei decorați, sunt necontenit insultați de societatea și jurnalistica maghiară și timbrați de răi patrioți, invalizii cari mai trăiesc și orfanii lor pe strade, avizați la mila oamenilor — și până când pentru așa numiții martiri maghiari din 1848 și azi se țin recvieme la cari asistă și autoritățile publice, aceia cari au participat la înmormântarea martirului Iancu, care întru nimic n-a fost caracter inferior oricărui martir maghiar, nu numai jurnalistica i-a înfierat de trădători, ci au fost chiar urmăriți de autoritățile publice.

Cu toate că Transilvania s-a contopit în Ungaria, fiindcă legea electorală a Ungariei era mai liberală decât a Transilvaniei, croită dinadins pentru ca poporul român să nu poată fi reprezentat în proporțiunea ce după numărul sufletelor și după mărimea sarcinelor ce le poartă s-ar cuveni, pentru Transilvania au susținut tot legea electorală transilvană până la 1875, când s-a făcut o lege nouă electorală pentru întreaga Ungarie.

Ar fi cugetat omul cumcă Camera Ungariei aici va fi la înălțimea chemărei sale și, dacă ea susține uniunea de faptă, va introduce în legea electorală un cens pentru întreg teritoriul Ungariei, dar ce să vezi! anomaliile din legea Transilvaniei toate sunt susținute pentru teritoriul Transilvaniei, censul moderat din Ungaria nu l-a estins și asupra Transilvaniei — aici a pus un cens atât de mare încât românii tot așa de batjocoriți sunt ca și mai nainte.

În decursul dezbaterei acestei legi, maghiarii, dar mai cu samă transilvănenii, fără sfială o spuneau pe față cumcă elementul maghiar de aici este periclitat prin români, dacă cumva se va aplica și aici măsura din Ungaria, va se zică: dacă în una și aceeași țară se va introduce o lege egală. Mai aprig inimic al românilor s-a arătat b. Gvr. Kemény, care, și după ce primise Camera deputaților o lege în câtva mai favoritoare dreptăței, a agitat prin jurnalistică și în persoană la magnați ca să o respingă și primind propunerile lui să asuprească pe români, ceea ce i-a și succes, căci Casa boierilor, primind propunerile reacționare ale lui, a retrimis legea astfel modificată la Camera deputaților, care apoi și ea a primit-o. Și așa astăzi Ungaria, care după legile esistente constă și din Transilvania, este reprezentată pe două baze, una mai liberală pentru Ungaria proprie și alta reacționară— fătul lui Kemény Gábor, inimicului espres al românilor — pentru Transilvania. Iar omul în care românii niciodată nu pot avea încredere, b. Kemény Gábor, pentru necorecta sa purtare față de Camera deputaților și pentru ura manifestată cătră români numaidecât după fuziune, a fost remunerat cu înaltul post de secretar de stat în ministerul de interne. Astăzi el conduce destinele Transilvaniei.

Prin legea municipală s-a introdus sistemul viriliștilor. Aristocrația de bani concurge în două moduri la reprezentanța municipală. Ea dă jumătate din reprezentanții municipiului fără alegere, și cu votul concurge și la alegerea celeilalte jumătăți. Lucru firesc că viriliștii — adecă cei mai avuți — nu pot fi din șirul foștilor eloți, pentru că aceia n-au trăit în condițiuni de a-și putea câștiga averi și cu neînsemnate escepțiuni toți sunt din foștii stăpâni, care sunt maghiari, și din succesorii lor în proprietăți, cari sunt jidani.

Iar acei aleși fiindcă la formarea cercurilor electorali nu se consideră numărul locuitorilor, ci numărul alegătorilor de deputat dietal, și numai aceștia au drept de alegere și pentru municipii, — apoi cu censul cel mare poporul român dă un contingent foarte neînsemnat de alegători, iară nobilii maghiari, fie ei cât de calici, tot sunt alegători. Iarăși lucru firesc: cei aleși în partea lor precumpănitoare sunt din șirul celor scoși prin jidani dintre viriliști. Și așa: fie românii în municipiu în majoritate cât de precumpănitoare, în reprezentanța lui, după lege, ei rămân într-o minoritate ce dispare.

Fiindcă școlile confesionale totodată sunt și naționale, statul, prin legea despre instrucțiunea poporală, cu încetul le desființează și le înlocuiește cu cele comunale, cari în esență sunt maghiare. Un stat atât de sărac și poliglot ca al nostru, unde esistența naționalităților este garantată prin lege, și fiind naționalitatea garantată, de sine ar urma ca statul să o și ajutore întru dezvoltarea culturei sale — un astfel de stat zic, ar trebui ca să se bucure că confesiunele iau o mare sarcină de pe umerii lui, și din mijloacele proprii se îngrijesc de cultura credincioșilor lor, ar trebui ca din toate puterile să ajutore și încurajeze pe confesiuni în patriotica lor tendință. La noi însă se întâmplă contrariul: nu numai li se deneagă și chiar întrevenirea oficioasă în necazurile școlilor confesionale, dară li se pun condițiuni nesuportabile de subsistență și prin aceasta sunt silite a se sinucide și se preface în comunale, care, deși tot din mijloacele comunei se susțin, ele nu mai sunt naționale ci desnaționalizătoare.

Deși legea, și anume § 58 art. 38, 1868, dispune imperios ca: „Fiecare elev să se instrueze în limba sa maternă“ — asta nu se întâmplă în școlile comunale — și ca nici să se poată întâmpla să îngrijește ministerul prin aceea că nu-și crește învățători cari să știe limba poporului.

Dintre 20 de preparandii (școale normale) de stat ce a înființat de la promulgarea acestei legi, 3 sunt între români, una în Sigetul Marmației, alta în Arad și a treia în Deva.

După § 17 art. 44, 1868, tinerii români ar trebui să se instrueze în aceste institute în limba română. Se și făcuse începutul în Deva cu curs paralel, acela însă numaidecât s-a și desființat, și de atunci numai studiul limbei române se mai propune cum se propune, românește, celelalte studii, ori le pricep tinerii români ori ba — numai ungurește.

Ba ce să vezi? Este știut cumcă fostul director al acestui institut a delapidat sume considerabile din dotațiunea institutului în vara trecută, din care cauză este destituit și întemnițat.

În comisiunea financiară a Dietei, în zilele trecute venind la pertratare budgetul ministerului de culte, la pozițiunea preparandiei din Deva se scoală o nouă capacitate financiară — și aspirant deocamdată numai la postul de comite suprem în comitatul Hunedoarei — armeanul Lukács Béla, și zice: „cumcă el nici un cruceriu nu votează pentru această preparandie până ce nu se va transforma radical“. Și oare pentru aceea că ministrul a numit acolo director pre un amic al d-sale și al inspectorului școlariu, care în urmă, pentru delapidare de bani publici, a trebuit pus la răcoare? Nu! de aceasta nu poate fi vorba, ci pentru că preparandia aceea este „cuibul daco-romaniștilor“! Ministrul apoi numaidecât s-a și scuzat, recunoscând cumcă: „da! s-au întâmplat acolo lucruri necuviincioase, un profesor nu numai studiul limbei și literaturei române l-a propus românește, dar și chiar alte studii; a luat însă măsuri ca astfel de abuzuri să nu să mai întâmple, căci pre negligentul director de până aci l-a substituit cu altul și sperează că de aci încolo nu se vor mai comite astfel de lucruri“.

Nu pentru aceea am amintit cazul acesta pentru că ne-ar interesa poate soarta preparandiei de stat din Deva, ci pentru că este chiar recent și foarte caracteristic.

O biată catedră pentru limba și literatura română mai este la universitatea de la Cluj și, pentru că profesorul român al acelei catedre a cutezat să-și propună studiul în limba lui mi ți l-a luat la trei parale jurnalistica și acest atentat poate că-i va costa postul.

Art. 44, 1868, § 17 prescrie cumcă: „Rezultatul învățământului fiind scopul suprem al statului din punctul de vedere al culturei și al bunei stări generale, este dator guvernul în școli înființate deja și în celea ce după trebuință, să vor înființa de aci încolo prin stat a se îngriji „după putință“ ca cetățenii de orice naționalitate a statului cari se află, în mase mai mari lângăolaltă să-și poată câștiga instrucțiunea în limba lor maternă în apropierea locului lor până la gradul unde se începe instrucțiunea superioară academică“.

Legea aceasta este în vigoare deja de 8 ani, de atunci s-au înființat o mulțime de gimnazii, școale reale și agronomice de stat, — cugeți că între români, cari pretutindenea locuiesc în mase compacte, i-a fost „cu putință“ guvernului a introduce limba propunerei românești în vro școală deja esistentă sau a înființa chiar vreun gimnaziu, școală reală sau cel puțin o școală agronomică de stat cu limba propunerei cea românească? Doamne ferește: aceasta nu „i-a fost cu putință“, — însă i-a fost cu putință a retrage neînsemnata subvențiune de stat de 4000 fl. de care se bucura gimnaziul românesc din Brașov chiar sub absolutism.

Noi contribuim milioane la tot felul de institute de stat cari toate sunt esclusive ale naționalităței maghiare, ba contribuim chiar și la susținerea teatrelor lor naționale, și din contribuțiunea noastră, în ciuda legilor nici măcar o para roșie nu ni se restituie pentru scopurile noastre de cultură.

Așa numita „Lege despre egală îndreptățire națională“ este aceea cu care se laudă ungurii în lumea mare cumcă nu mai are păreche de liberală.

E drept că nici nu are păreche. O lege care să lase ușa deschisă la tot felul de abuzuri ca aceasta nici că se mai află în toată lumea.

În părțile ei cele mai esențiale, unde se vede a acorda vrun favor naționalităților, numaidecât se moderează prin cuvântul „după putință“ („a lehetöségig“) și apoi în aplicare niciodată nu este „cu putință“.

P.e. § 6. Amploiații municipali, pe teritoriul municipiului, în corespondințele lor oficiale cu comunele, adunările, reuniunile, institutele și privații, „după putință“ se vor folosi de limba acestora.

§— 1 17. relativ la institutele de învățământ citat mai sus, încă este cu „lehetöségig“.

§— 1 27. „La ocuparea funcțiunilor și în viitor numai calificațiunea personală servind de normă, naționalitatea cuiva de aci încolo nu se poate considera de piedecă la ocuparea a nici unei funcțiuni sau demnități din țară. Ci din contra guvernul țării se va îngriji ca la posturile judecătorești și administrative și cu deosebire la cele de comite suprem, „după putință“ să se aplice persoane deplin versate în limbile necesarie și cualificate, — din sânul diferitelor naționalități“.

Apoi § 4, art. IV, 1869, care este în strânsă legătură cu acesta, zice: „La ocuparea posturilor judecătorești să se observe cu deosebită atenție ca numirile la tribunalele de prima instanță și la județele singulare, pre lângă calificațiunea prescrisă în §§ 6 și 7 „după putință“, să se facă conform dispozițiunelor §-lui 27 art. 44, 1868, cu considerațiune ecuitabilă la naționalitățile ce locuiesc pe teritoriul respectivului tribunal“.

Adevăratul și moralul înțeles al acestor §§ ar fi ca: în municipii, de cumva se află, să se aplice în diregătorii indivizi de acei cari sunt în stare a corespunde cu comuna și privații în limba lor.

Asta, și chiar de n-ar fi o lege, o pretinde mintea sănătoasă și este cel mai esențial tribut al bunei administrațiuni.

Oameni de aceștia în toate municipiile se află în abundență, dar chiar pentru această însușire nu se aplică.

În toată țara nu mai este nici un vice-comite (subprefect român, și de cei mai mici diregători încă abia ici-cole câte unul ex peculiari gratia, care și aceia numai ei știu bieții cu câte umiliri și sacrificie se mai pot susține în posturi.

Iar înțelesul §§- lor privitori la denumiri ar fi cumcă: pe teritoriul locuit de naționalități la posturile de comiți supremi și juzi oamenii din sânul acelor naționalități „caeteris paribus“ să fie preferiți.

Aceasta iarăși o pretinde interesul adevăratei administrațiuni, a promptei și ieftinei justiții.

Ei, dar cum o interpretă guvernul?

Pe timpul când s-a votat legea, și înainte de aceea încă, mai aveam ici colea câte un diregător înalt, pe la guvernul transilvan și pe la ministeriu. În ministerul de culte — cel mai însemnat pentru noi — aveam chiar un secretar de stat. Astăzi nu mai este nici chiar un concipist măcar, toți sunt parte demisionați, parte pensionați în etatea cea mai viguroasă. Cine poftește putem servi și cu numele.

Comiți resp. capitani supremi aveam în Arad, Caraș, Cetatea de Piatră, Zarand, Făgăraș, Năsăud, Alba superioară și Doboca, astăzi „cu deosebire“ de aceștia în țara întreagă nici unul nu mai avem.

La înaltele curți judecătorești, parte prin moarte, parte prin demisionări, parte prin destituiri, pe zi ce merg se impuținează numărul românilor fără a se denumi alți români cel puțin în locul lor.

Au răposat de la Înalta Curte mai mulți, de la Tabla Regie aseminea a demisionat unul și s-a destituit altul fără proces disciplinar, fără pensiune după mulți ani de serviciu, și s-au pensionat 3 și în locurile vacante n-au mai urmat români.

Astăzi avem la Curtea de casațiune: între 20 de judecători resp. președinți — unul, — la Curtea supremă: între 50 — doi, și la Tablele Regești: între 148 șepte români.

Cu ocaziunea organizărei tribunalelor au căpătat și câteva locuri românești tribunale de prima instanță, p.c. Oravița, Boroșineu, Făgăraș etc. etc. — la cele două reducțiuni toate s-au desființat.

Se denumise dintre români și câțiva președinți de tribunale — au mai rămas doi, — dintre cari unul este esilat între secui altul la Karczag, pe unde nu văd pui de român.

Juzi de tribunale, juzi și subjuzi singulari erau un număr oarecare, cei mai mulți dintr-înșii sunt deja pensionați în cea mai bună etate, mare parte răsfirați pe unde nici n-au visat, pe la Szegedin, Karczag, Dobrițin, Kecskemét, Sárospatak, Kaposvár, Székesfehérvár, Gyone și mai știe-i D-zeu pe unde printre maghiari și slovaci, unde cea mai necesară calificațiune a lor — cunoștința limbei române — trece pe nimica: iar în locul lor printre români sunt denumiți străini cari nu cunosc nici poporul român nici limba lui și-i fac dreptate cu ajutorul servitorului de cancelarie.

Pe baza diplomei din octomvrie 1860 și mai târziu a legilor din 1863/4 s-au fost introdus limbele naționalităților ca limbă de partide pe la cele mai multe judecătorii.

În privința acestui uz zice § 9, art. 44, 1868 cumcă: „până când în privința definitivei organizări a judecătoriilor de prima instanță și în privința introducerei verbalităței nu va decide legislațiunea — se susține pretutindene uzul de până aici“.

Legislațiunea încă n-a dispus cele prevăzute în lege, prin urmare § citat este în deplina vigoare.

Ei, dar ce să faci? legea „despre egala îndreptățire națională“ atât este de sântă în Ungaria, încât nu numai o poate călca fiecare nepedepsit ci din contra: cel ce o calcă e remunerat și cel ce o ține e pedepsit.

Fiecare jude singular și președinte de tribunal se constituie în legiuitor și în puterea sa de jude respinge actele ce nu sunt compuse în limba maghiară.

În contra unei astfel de deciziuni ilegale nicăieri nu afli remediu. Dacă dai recurs de nulitate, curtea de casațiune îl respinge, pe motiv că: cazurile de nulitate sunt taxative precizate în § 297, procedura civilă, și acolo nu este prevăzut astfel de caz. Dacă recurgi la ministru, — el zice că: în trebile judecătorești n-are treabă, nu se amestecă.

Dacă duci afacerea înaintea Camerei și acolo interpelezi pe ministru, cum au făcut Trauschenfels, acolo nu se sfiește ministrul a înfrunta pe naționalități pentru că se folosesc de dreptul lor și „recunoaște cumcă fapta respectivului președinte sau jude este călcarea legei esistente, însă legea nu este bună și va face propunerea ca să se modifice legea, ca să se potrivească cu faptul denunțat. Nu vine cu propunerea, dar stând legea neabrogată, nu o respectează guvernul și sufere ca să o calce amploiații subalterni și prin aceasta apoi uzul limbelor nemaghiare pe lângă toată garanția legei s-au șters pe la toate tribunalele.

Iată ce este legea acea vestită de naționalități pentru care toleranța maghiarilor în ochii Europei nepreocupate este cel mai frumos fenomen a secolului.

Este o lege făcută cu rezerva mentală de a nu o respecta, este sorgintea persecuțiunei naționalităților, — și nu ne sfiim a zice, este sorgintea ruinărei patriei, pentru că printr-însa se dezrădăcinează din inimele cetățenilor statului respectul cătră sfințenia legilor ce negreșit trebuie să conducă la demoralizarea generală.

Este într-adevăr un lucru curios într-un stat liber și civilizat a esprima prin lege cum că: „naționalitatea cuiva nu se poate considera de piedecă la nici o dregătorie sau demnitate din țară“ (vezi § 27). Și astfel de §§ nu mai vezi prin legile altor țări, pentru că sunt superflue, — aici însă în astă lege, în care tot ce este scris pentru aceea s-a scris ca în faptă să se urmeze contrariul — a fost chiar la locul său — pentru că în faptă astăzi, naționalitatea română este piedică la orice oficiu sau demnitate în țara noastră!

Să mai amintim pe scurt și de arondarea parțială a comitatelor, care se efectuă în anul acesta.

Se zicea cumcă arondarea se face din motivul bunei administrațiuni, în faptă însă s-a făcut din motivul că, cu toată vitregitatea legilor, totuși mai erau în țară câteva municipii unde naționalitățile reușau în preponderanță față de maghiari, așa erau d.e. districtul Chichindei sârbesc în Banat, comitatul Zarand, capitanatele Cetatea-de-Piatră, Făgăraș, Năsăud. Românești și scaunele săsești, cari apoi prin arendarea, afară de Făgăraș, care a mai căpătat element străin din alte comitate, toate s-au desființat și răsfirat prin alte comitate.

Întreaga Transilvanie a fost rău împărțită în trecut, pentru că era fătul celor 3 națiuni și 4 religiuni privilegiate de nainte de 1848 și era și teritorialmente împărțită Transilvania conform interesului național al maghiarilor, sașilor și secuilor; dar totuși rămăsese ici colea câte un petec care încă pe atunci era grăniceresc și după desființarea graniței devenise aceea ce era — românesc.

Însă acuma, după noua arondare, românii așa sunt îmbucătățiți printre elementele neromâne încât cu ajutorul și a legei municipale, nicăieri nu pot deveni hotărâtori în trebile municipale decât numai în Făgăraș, unde însă prefectului îi este permis a călca legea, precum s-a dovedit și mai curând cu ocaziunea alegerei comisiunei administrative, și prin asta a paraliza majoritatea română.

Să mai vorbim și de toleranța socială a maghiarilor mai cu samă transilvaneni față cu românii?

Nu o facem aceasta, căci ne temem că ne-am pierde paciența de a o trata și acea cestiune cu sânge rece și am ajunge la rezultate cari i-ar aduce pe stăpânitorii maghiari prea aproape de modernii lor consângeni.

„Telegraful român“ face deci întrebarea:

Cari sunt bazele pe cari un popor conștient de demnitatea sa ar putea încheia o sinceră alianță cu poporul maghiar așa precum ni se prezintă el astăzi? Să binevoiască a ni dovedi cu fapte dar nu cu fraze nici cu legi scrise cumcă: celea enumerate de noi nu sunt adevărate, căci noi zău nu aflăm nici o bază pe care s-ar putea realiza o adevărată și sinceră frăție între noi și ei, nu vedem egalitate numai în darea de bani și de sânge și afară de acestea pe toate terenele numai umiliri, desconsiderări și persecuțiuni nedemne de frați.

[17 noiembrie 1876]

Pentru a neutraliza efectele conferenței, Poarta au hotărât introducerea de reforme constituționale în tot imperiul înainte de întrunirea plenipotențiarilor la Constantinopole. Prezidentul comisiei extraordinare ce funcționează în Bulgaria, Sadullah Bey, a comunicat Porții că prin îngrijirile administrației s-au reedificat în satele arse din ținuturile Filipopol și Bazardgik 957 de case și că 810 sunt asemenea pe cale de a se reconstrui. Totodată comisia a luat măsurile cuvenite pentru a veni în ajutorul locuitorilor celor mai nevoieși. Ea a împărțit cergi, plapome și merinde între indivizii cei mai lipsiți, unelte de plugărie și ajutoare bănești între țărani. Austro-Ungaria va numi asemenea un al doilea plenipotențiar la conferență și acesta va fi baronul Calice, agentul diplomatic acreditat pe lângă M. Sa Domnul României.

Despre succesele diplomatice ale lordului Salisbury, plenipotențiarul Angliei la viitoarea conferință, carele acuma vizitează curțile mari ale Europei, pentru a stabili o înțelegere între ele și Anglia, se vestesc pân-acuma lucruri contrazicătoare. În Paris lordul a fost primit bine și are asigurările ducelui Decazes că Francia va susține propunerile Angliei. În Berlin însă soarta încercărilor sale de acordare n-a fost aceeași. Deși lordul a declarat că Anglia, nu s-ar opune nici chiar ocupării de teritoriu turcesc de cătră trupele rusești, numai ca această ocupare să fie stabilită de mai nainte și restrânsă prin condiții certe, totuși cancelarul a declarat că vechile legături ale curții sale cu Rusia nu-i permit de-a anticipa nimica. Germania va susține încercările de pacificare ale Angliei, dar în caz de război va păzi cea mai strictă neutralitate și nu se va împotrivi sub nici o formă ocupării teritoriului turcesc prin trupe rusești. Acuma lordul se află în Viena, unde continuă tratativele sale asupra poziției ce i se va crea Turciei prin conferință.

[17 noiembrie 1876]

Duminica trecută reprezentația piesei „Orfelinele“ s-a bucurat de un deplin succes. Fiindcă menirea teatrului este în parte mănținerea și răspândirea unei limbi corecte, de aceea observăm că limba traducătorului nu este îndestul de îngrijită și nu corespunde cererilor pe care publicul e în drept să le facă, mai ales că o asemene cerere nu apelează la sacrificii materiale din partea direcției. Asupra artiștilor nu este asemenea nimic de zis în privirea jocului, dar în privirea îmbrăcăminții s-a observat că d. Manolescu în rolul de prim amorez ar fi trebuit să aibă o toaletă mai … mai căutată. Mâne joi în 18 l.c. se va reprezenta pentru prima oară piesa „Haimanalele“, comedie în trei acte de A. Delacour și A. Hennequin, tradusă de d. Manolescu.

METODĂ NOUĂ

[17 noiembrie 1876]

Din programa învățăturilor din școalele primare, votată de onor. consiliu general al instrucției publice și aprobată de ministeriu, nu poate vedea că atât în clasa întâia cât și într-a doua consecuțiunea materiilor și metoada subînțeleasă sunt acele aplicate cu atâta cunoștință de cauză de cătră învățătorii asociați Creangă, Ienăchescu ș.c.l. în cartea „Metoada nouă de cetire prin scriere“. Pentru a înțelege însă pe deplin sistema urmată în acel manual sau mai bine pentru a vedea calea cea mai scurtă pe care un învățător dobândește rezultatele dorite prin aplicarea metodului intuitiv, învățătorii ar trebui să-și procure broșura „Povățuitoriul la metoada cetirei prin scriere“ compusă de aceiași autori. Amândouă cărțile, precum și „învățătorul copiilor“ se află în depozit la d. Ioan Creangă, strada Băncei, Iași. Pentru „Povățuitor“ în parte, prețul de 1 l. 50 b. se poate trimite în mărcuțe de timbru și cartea se va trimite sub bandă la destinația sa.

[19 noiembrie 1876]

În marginele restrânse pe cari ni le impune natura acestui ziar vom încerca a da samă despre succesul reprezentației dramei „Orfelinele“, succes pe care în n-rul trecut l-am numit deplin. În sine, drama, compusă cu recunoscutul talent tehnic al autorilor francezi, cu acea maiastră creare de situații interesante și variate, cu treceri repezi de la peripeții dureroase la altele mângâioase, poetice ori pline de duioșie, a ținut vie atențiunea publicului în timp de trei ore. Actorii, identificându-se cu rolurile lor, au produs în public acel efect pe care fiziologul îl privește ca o adevărată minune a naturei omenești, dar pe care numai simțământul adevărat, nu afectația îl poate produce. Este în taina construcției sistemului nervos omenesc de a reproduce în mii de oameni simțămintele ce se petrec într-adevăr în unul singur și, dacă succesul piesei a fost deplin, se poate conchide cu siguranță că actorii s-au identificat în rolurile lor, s-au simțit a fi ceea ce autorul piesei prescria să fie.

De aceia, apreciând aplauzele publicului iașan, mulțămim și noi artiștilor pentru jocul lor conștiincios și direcției pentru fericita alegere și buna înscenare a acestei piese, sperând că și în viitor artiștii și direcția vor continua de a merge pe aceeași cale.

O OBSERVAȚIE ZIARULUI „EPOCHE“

[21 noiembrie 1876]

Ziarul german din București, care are meritul de a rezuma scurt, cuprinzător și fără părtinire tot ce se petrece mai însemnat în viața publică a românilor principăteni, a tradus și considerentele trib. Iași în privirea cererei d-lui Leib Meer Hofer de a fi admis la licitația unui imobil. Dar în traducere s-a strecurat o mică greșală, care modifică senzul întregului. Cuvântul „numai“ (bloss, nur) s-a confundat cu „nu mai“ (nicht mehr). Astfel considerentul II spune în traducere că sub protecția statelor contractante nu mai sunt, au încetat de a fi sudiți, pe când textul românesc zice că sub protecția numai a statului respectiv stau sudiții (scilicet nu sunt cetățeni ai lui). Așadar: … under deren Protection bloss din Unterthanen stehen …

[24 noiembrie 1876]

Încă de pe la începutul săptămânii trecute se răspândise vorba că actualul cabinet ar avea de gând să demisioneze.

Fiindcă această știre părea a se confirma zilele din urmă, era neapărat ca o asemenea intenție să aibă motive îndestul de puternice pentru a justifica o schimbare în împrejurări esterioare atât de grele. Acest motiv pare a fi ținuta Senatului, care dăduse într-adevăr naștere directă unui ministeriu de coalițiune și indirectă celui actual, dar care nu pare plecat a admite o direcție conducătoare cu priviri prea particulare.

La alegerea biurourilor pentru sesiunea ordinară a celor două corpuri s-au văzut deci că adunarea deputaților e în mare majoritate de partidul reprezentat prin organul „Românul“, iar alegerea în Senat (care începe la vice-președinți; căci Î.P.S. Sa Mitropolitul ocupă oarecum de drept și prin tradiție istorică scaunul prezidențial) s-au arătat că membrii acestui înalt corp sunt împărțiți cel puțin părți egale între cele două mari partide din România.

Antiteza era să se manifeste însă mai mult c-o altă ocazie.

Se știe că adunarea deputaților au ales un comitet însărcinat cu darea în judecată și instrucția procesului foștilor membri ai cabinetului Lascar Catargiu. Din cabinetul acela însă trei sunt senatori, și anume d-nii I.E. Florescu, Gr. Cantacuzino și L. Catargiu. Fiindcă prin articolul 52 din constituție un membru al unui corp legiuitor nu poate fi urmărit judecătorește decât cu învoirea adunării din care face parte, comitetul menționat mai sus s-a văzut silit de a face o asemenea cerere Senatului.

Cererea făcută, opiniile Senatului începură a se diversifica. Unele credeau că o asemenea permisiune de urmărire nu trebuie dată de loc, altele că trebuie dată, în fine a treia, că trebuie a se da numai sub condiții certe.

Șeful cabinetului actual se întări și mai mult în intenția de a-și da demisia și deja începuse a circula combinațiile deosebite despre înlocuirea lui, între cari cea mai însemnată e aceea a unei fuziuni între unele elemente liberale cu cel conservator. Membri liberali din Cameră, crezând a putea caracteriza opinia Senatului ca un amestec în drepturile aceleia, au ținut acum opt zile în hotelul „Herdan“ o conferință la care au luat parte și senatorii liberali. În această conferință vor fi dat o espresie atât de puternică opiniilor lor încât d. Ioan Brătianu au revenit de la intenția sa primitivă și s-au învoit a aștepta mai departe opoziția Senatului precum și hotărârea acestuia în privirea cererei comitetului Camerei, încât perspectiva fuziunei, amintită mai sus, pare deocamdată înlăturată, deși situația nu a suferit vreo schimbare esențială în urmările ce poate avea. Căci, îndată ce majoritățile amândoror corpurilor vor fi opuse, unul din două va trebui dizolvat. Căci dacă ministrul Brătianu rămâne, Senatul va merge, dacă însă acel ministeriu va merge, atunci Senatul rămâne și Camera merge.

În fine conflictul arătat mai sus s-a rezolvit în mod pacinic în ședința de la 21 noiemvrie, prin primirea amendamentului d-lui C. Bozianu, în care se zice:

Fără a prejudeca soluțiunea de drept care se va da prin viitoarea lege cerută de Constituție despre responsabilitatea ministerială, Senatul acordă autorizarea cerută de Cameră pentru urmărirea senatorilor foști miniștri puși în acuzație.

[24 noiembrie 1876]

Pe când înlăuntrul României criza de bani apasă greu asupra activității private, iar urele de partid asupra celor publice, armata de sud a Rusiei se concentrează în Beserabia. Zilele din urmă a plecat pentru curtierul general din Chișănău marele principe Nicolaie, comandantul armiei de sud. Pe de altă parte durata lungă a preparativelor rusești de război îngreuiază din ce în ce situația financiară a Turciei, care-și susține numai cu estreme sacrificii trupele sale la frontiere; iar românii sunt asemenea siliți a ținea pe picior de război un număr de ostași prea mare pentru resursele statului lor. În orice caz însă nu face un stat preparative atât de mari ca Rusia — numai pentru a asigura pacea.

TEATRU ROMÂNESC ÎN LUGOȘ (BANATUL TIMIȘAN)

[24 noiembrie 1876]

Există peste Carpați o societate înființată de mai mulți ani al cărei scop este crearea unui teatru național între românii de acolo. În anul acesta o reuniune muzicală din LUGOȘ a reprezentat în folosul acelei societăți opereta „Giroflé Girofla“. Reuniunea e drept că în prima linie se ocupă mai cu samă de a cultiva muzica și canto și numai într-a doua cu teatrul, cu toate aceste reprezentația operetei a avut un deplin succes. Ceea ce ne bucură este însă împrejurarea că textul piesei a fost „cores de espresiunile ce nu cad în cadrul diletantismului“. Aceste espresiuni publicul iașan le cunoaște în toată „cruditatea“ lor, dar urechile mai caste ale celui lugoșan au fost scutite de ele.

O CÂNTĂREAȚĂ ROMÂNĂ ÎN MCKLENBURG

[24 noiembrie 1876]

Doamna Gabriela Ionescu, soția unui advocat român din Arad, s-a devotat artei scenice, în speție muzicei. „Familia“ spune că, după un studiu cu succes la conservatorul din Viena, aceasta damă a fost angajată la opera (marelui Duce?) din Rostock. Ziarele germane de acolo se zice c-ar fi vorbind cu mult entuziasm de cântăreața română și-i prezic un viitor strălucit.

INGREDIENTE CEL PUȚIN DE PRISOS

[24 noiembrie 1876]

Se vede că pentru a gunoi stomahurile consumatorilor și a contribui la îngrășarea artificială a onor. clientele, pităria d-lui Niculi, din piața Sf. Spiridon, a început să producă pâni cu materialuri de-o proveniență foarte îndoielnică. Corpus delicti ce ni s-a pus în vedere este o bucată de pâne în al cărei mijloc se găsește o cantitate destul de mare de gunoi animalic care arată câtă necurățenie trebuie să fi domnind la prepararea pânei în pităria numită mai sus.

[26 noiembrie 1876]

Ziarele din București au început a vorbi despre o broșură în limba franceză apărută zilele acestea sub titlul „La Roumanie devant la conférence de 1876, par un ancien diplomate“.

Autorul găsind de prisos de a o trimite și ziarelor de dincoace, suntem siliți a ne mărgini la unele pasage reproduse de jurnalistica bucureșteană.

Broșura începe cu citarea articolului 22 din tractatul de Paris, prin care se stabilește că România va continua a se bucura sub suzeranitatea Porței și sub garanția puterilor de privilegiele și imunitățile în a căror posesiune este; și cu articolul 26, prin care se prevede că ea poate avea o armată națională, organizată pentru a ținea liniștea înlăuntru și a păzi mărginele.

Apoi mai citează articolul 2 și 43 din convenția de la Paris, în care, amintindu-se tratatele cu Bayazet I, Mahomed II, Selim I și Suleiman II, se recunoaște autonomia țării sub suzeranitatea Porței și sub garanția puterilor, precum asemenea dreptul de-a avea armată.

După citațiile acestea autorul zice:

Autorul mai constată că România, în calitate de stat neutru, atât prin reprezentanții săi cât și prin guvern, a afirmat intenția de a rămânea neutră, că a luat drept deviză a atitudinei sale neutralitatea și mănținerea ordinei, aceste două condițiuni primordiale care-i sunt impuse prin tractate.

Acuma ar fi deci rândul Europei de a-și ține făgăduința, căci privirile românilor sunt țintite asupra ei și așteaptă cu încredere ca situația țării lor să fie bine definită în conferințele de la Constantinopole, să hotărască condițiile și să precizeze garanțiele mai bine decum a făcut tratatul și convenția din Paris. România trebuie constituită nu numai în profitul națiunii române, dar încă și pentru avantagiul reciproc al Europei întregi.

După ce broșura face istoricul a doi seculi și mai bine asupra neutralităței Elveției și al Belgiei din acest secol și probează că neutralitatea acestor țări au fost fondată în condițiuni analoage cu a României, ea arată că, deși încă de la 1648 s-a recunoscut prin pacea de Westphalia independința Confederațiunii Elvețiane, care a stat cum se știe străină la răzbelul de 30 ani, dar lipsindu-i garanțiele neutralității, ea a fost la 1815 năvălită de armata austriacă și de aliații contra lui Napoleon I. Tocmai la 20 noiemvrie 1815 neutralitatea Elveției a obținut un caracter definitiv și solemn prin declarația subscrisă la Paris între Francia și cele patru mari puteri aliate care au garantat ca necesarie mănținerei ecuilibrului european, integritatea și inviolabilitatea perpetue a Confederației.

Broșura termină astfel:

[26 noiembrie 1876]

La prânzul parlamentar ce a dat principele Bismarck acesta a profitat de ocaziune spre a se pronunța în Cestiunea Orientului. El a declarat că răzbelul ruso-turc este inevitabil. Germania rămâne neutrală și se va sili să localizeze răzbelul între Rusia și Turcia. Simpatiele sale sunt pentru Austria. Austria se află într-o situațiune critică; interesul Germaniei este de a-și păstra amiciția Austriei și, dacă aceasta va da de dificultăți sau va fi rănită periculos, atunci Germania o va sprijini. Principele Bismarck asigură că niciodată nu i-a trecut prin minte să anexeze provincii austro-germane.

Germania nu este angajată în nici o direcțiune. Intrând în detaliuri, Bismarck declară că năzuința Germaniei în prima linie este de a evita un răzbel între Rusia și Turcia; dacă aceasta nu va fi posibil, atunci să-l localizeze. Germania a refuzat diferitele rugări de a interveni ca mijlocitoare. Momentul acut pentru Germania de a ieși din rezerva ei va fi numai atunci când Austria va fi amenințată în cele mai vitale interese ale ei.

De altmintrelea ar fi o mare eroare de a nesocoti forța interioară a Austriei la caz de pericol. Dificultățile dualismului sunt esagerate. Pentru persoana sa, este încredințat că, dacă împăratul Austriei ar pune uniforma de honved și ar apare astfel în Pesta, poporul întreg ar trece peste toate dificultățile constituționale și s-ar grupa cu entuziasm în giurul împăratului.

Presa austriacă a primit aceste declarări ale principelui cancelariu într-un mod foarte divers. În Austria oamenii nu sunt obicinuiți a da multă crezare vorbelor marelui cancelariu, deși forma actuală de existență a Austro-Ungariei este adaptată intereselor Germaniei, încât cancelariul poate să fi vorbit adevărul.

Tot la acel prânz Bismarck s-a esprimat că puterea aliată istoric cu Germania despre care a vorbit discursul tronului este Anglia și că se miră cum de s-au putut confunda cu altele (cu Rusia de ex.). Această frază au dat naștere în Anglia la un ocean de fraze. Într-adevăr, zice „Times“, care putere ar și putea fi o aliată mai sinceră a Germaniei decât Anglia, care întâi nu dorește nici o cucerire, al doilea prin sistemul său constituțional este cea mai bună garanție contra republicanismului (ce este unul din pericolele interne ale Germaniei)?

[26 noiembrie 1876]

Partidul liberal-constituțional din Austria a decis într-o adunare ca, fără a prejudeca forma sau cuprinsul unui alt proiect de învoire asupra bancei între Austria și Ungaria, să respingă cu desăvârșire proiectul prezentat acuma asupra acelei cestiuni.

[26 noiembrie 1876]

În 22 noiemvrie/4 dechemv. foaia oficială au anunțat retragerea ministeriului întreg, care va mai funcționa încă până ce mareșalul prezident va putea dispune înlocuirea lui. După „Moniteur“ ducele d'Audiffret-Pasquier ar fi refuzat a se însărcina cu formarea unui nou cabinet.

[26 noiembrie 1876]

În 21 noiemvrie miniștrii au ținut din nou consiliu în privirea constituției. Publicarea ei va urma în curând, iar adunarea parlamentului turcesc ar fi să aibă loc în martie anul viitor. Guvernul au adresat reprezentanților ei din Europa o circulară prin care dezminte știrea adusă de presa europeană că în privirea reformelor ar fi existat vro deosebire de păreri între marele vizir și prezidentul Consilului de Stat.

TURCII NOȘTRI

[26 noiembrie 1876]

Se vede că prin Țara Românească se lățise știrea despre vro navală turcească, și desigur în mod atât de spăimântător încât „Românul“ se vede silit a dezminți știrea. Iată ce zice ziarul:

O mare panică s-a răspândit astăzi în București, comunicându-se de la orașele de porturi, unde ea este și mai mare: trec turcii! este țipetul ce se aude, și cei ce-și aduc aminte de sălbăticiile bașibuzucilor, chiar și în 1854 la Turnu-Măgurele, spre esemplu, se împlu de spaimă.

Suntem în pozițiune de a afirma, pentru liniștirea acestor temeri, că nici un motiv serios nu le poate justifica până astăzi. Nici poduri pe Dunăre nu se fac, nici o amenințare de trecere nu este; în fine nimic din asemeni vuiete nu este esact.

În cât privește incursiunile sălbatece de care poporațiunile noastre se tem, sperăm că guvernul va lua măsuri de pază, cu toate că credem că chiar guvernul otoman va face această pază destul de bine spre a nu lăsa ca pământul nostru să fie călcat de bandele sălbatece de bașibuzuci. O asemenea pază ar fi folositoare mai cu osebire Turciei.

Ce mai „corajie“ și-n Bucureștii ciia! Doar n-a făcut tata Krupp porumbrelele lui degeaba.

CE SE 'NTÂMPLĂ CU NESUPRAVEGHEREA CÂNILOR

[26 noiembrie 1876]

D. N. Pascu, subprefect în ținutul Dorohoiului, plimblându-se pe ulițele Mihăilenilor, a fost mușcat de un câne turbat. Idrofobia au cuprins fără scăpare organismul numitului mai sus încât, cu toate silințele amicilor și rudelor, dar mai ales cu toată lăudabila îngrijire de aproape din partea d-lui Dimitrie Moruz, prefectul de Dorohoi, au repauzat în 17 curent. Acest caz ne reîmprospătează în minte drepturile de cari se bucură ab antiquo cânii în iubitul nostru oraș Iași, cari drepturi ar trebui supuse unei filantropice reviziuni din partea locurilor competente. Fiind odată bine stabilit că este oarecare deosebire între Iași și Mihăileni, am întreba cu multă umilință: oare multă vreme au să rămâie neatinse imunitățile CÂNILOR din oraș, cari când izolați, când doi câte doi, când constituiți în mici societăți de voiagiu se bucură de o existență foarte nesupărată și totuși foarte supărătoare pentru conlocuitorii lor bipezi. De aceea, pentru a evita o statistică specific ieșană a cazurilor de idrofobie, credem că nu greșim rugând autoritățile competente a ordona o mai strictă mânuire a măsurilor pentru stârpirea CÂNILOR de prisos.

[28 noiembrie 1876]

Astăzi se va reprezenta pentru prima oară piesa renumitului autor rusesc N. Gogol intitulată „Revizorul general“, comedie în trei acte, și „Pantalonul roș“, comedie într-un act. Revizorul, localizat de d. P. Grădișteanu, este după cât știm una din raritățile literare a celui mai original scriitor umoristic rus.

După cât cunoaștem pe autor din romanele sale, „Sufletele moarte“, „Schițe malorosienești“, „Taras Bulba“ ș.a. putem prezice publicului o sară foarte plăcută. Comica lui Gogol e irezistibilă și unită cu toate acestea cu un fond nepătruns de melancolie, cu un simțăment adânc al patimelor și durerilor ce mișcă această lume.

Meritele localizatorului le vom constata cu ocazia reprezentației.

[28 noiembrie 1876]

Joi în 25 noiemvrie 1876 s-au reprezentat piesa Caterina a II-a, comedie în 3 acte de Dumanoir și Bieville. Această lucrare dramatică e din genul acelor elegante comedii din vremea „renașterei romantice“ de sub Ludovic-Filip în cari intriga — în genere foarte interesantă — stă în legătură cu un obiect real neînsemnat, de ex. c-o batistă, c-o scrisoare, c-o carte de joc, c-un pahar cu apă. S-ar putea numi comedia efectelor mari cu mijloace mici. Unul din maiestrii tecnici ai acestui gen a fost fără îndoiala Scribe. Astfel în „Paharul cu apă“ o întreagă intrigă a partidelor din Anglia se rezolvă tocmai printr-un „păhar cu apă“. În „Poveștile reginei de Navarra“ un manuscript al Margaretei de Valois e agentul conducător al întregei piese. Dar se știe că Scribe, care avea o nemăsurată bogăție de planuri, era totuși lipsit de poezia pasiunei; din care cauză principalul lui colaborator — Legouvé — era acela care vorbea prin gura eroilor celor ce trebuia să inspire simpatie. În piesa aceasta însă lipsește cu totul graiul pasiunei; chiar regele suedez, coborâtorul casei de Wasa, a cele mai îndărătnice familii regale ce-au existat vrodată, nu vorbește limba lui Gustav-Adolf sau a lui Carol al XII-le. Căci, pentru ca acest erou să vorbească limba neamului său, autorii ar fi trebuit să aibă simțământ, ceea ce trebuie să li denegăm aproape tuturor dramaticilor francezi. Ei au „esprit“, simțământ nu. Cetitorul va vedea ușor cumcă planul piesei nu lasă nimic de dorit, căci ne interesează pân-la scena din urmă; dar tot ce înfrumusețează și constituie meritul nepieritor al unei piese: caracterizarea energică, farmecul limbei, c-un cuvânt poezia-i lipsește. O proză elegantă, nimic mai mult. Intriga e purtată aici de Iliada frumos-povestitorului Homeros și de-o carte de joc.

Din punctul de vedere al „curățeniei“ recunoaștem și lăudăm alegerea piesei. Nu este în caracterul renașterei romantice din Franța de-a se învârti împrejurul adulteriului; această din urmă calitate e esclusiv a literaturei franceze moderne, a d-nilor Alex. Dumas-fiul, V. Sardou și ceilalți. Scribe n-au tratat obiecte în care instinctele animalice ale omului să joace rolul principal, precum o fac aceasta urmașii săi de astăzi.

Deci, în alăturare cu repertoriul francez modern, piesa aceasta e bine aleasă.

Venim acum la jocul actorilor. Îmbrăcămintea îngrijită, un joc de scenă corect, o grimare destul de caracteristică, sunt lucruri ce le-am lăudat întotdeuna la actorii noștri, cărora nu le-am disputat niciodată talentul. Dar ceea ce constatăm cu părere de rău este că afară de doi-trei, ceilalți nu știu a vorbi. În teatrul românesc ți se pare că auzi citind pe cineva într-o limbă pe care el n-o pricepe. Ca să ne lămurim mai bine, vom stabili mai întâi că, afară de accentul gramatical, pe care se 'nțelege că nu-l poate greși un român, căci nimene nu zice minune în loc de minune, există acea parte intențională a vorbirei care se numește c-un cuvânt technic: accentul logic.

Să luăm de ex. întrebarea: De unde vii tu? accentul logic poate cădea pe fiecare din cele trei vorbe: unde, vii și tu, și în fiecare caz fraza va avea alt înțeles.

De unde vii tu? (Tonul pe un …). Întotdeauna la o asemene întrebare ne vine să ne închipuim că esteriorul persoanei întrebate trebuie s' arăte urme c-a petrecut în locuri grozave, din care a ieșit ca vai de el.

De unde vii tu? (Subînțeles: nu te 'ntreb ce gândești sau ce faci, ci de unde vii?) Aicea s-arată că cel întrebat a fost într-un loc ce-i era oprit să-l viziteze. În fine:

De unde vii tu? (Subînțeles: nu-mi pasă unde au fost ceilalți, unde ai fost tu?) Întrebătorul arată interes esclusiv pentru cel întrebat.

Se 'nțelege că printr-un singur exemplu nu putem da decât o idee aproximativă despre accentul logic. Destul însă că prin acest accent, care în cărți se 'nseamnă, în cazuri escepționale, cu litere cursive, se modifică adesea întreg senzul vorbirei. Alt înțeles are: ce face? și cu totul altul: ce face? Întrebarea din urmă are înțelesul proverbial de: cum? aud? se poate?

Ei bine, acest accent logic, sufletul vorbirei, se așază de cătră actori adesea cu totul fals. A vorbi natural este încă un mister pentru preoții Taliei române.

Ne sfiim a mai atinge acel accent care, asemenea în terminologia artei scenice, se numește etic. Vom spune numai 'n treacăt că un actor trebuie să cunoască tonul cel mai adânc și cel mai nalt al vocei sale vorbite și că în nuanțele infinite ale acestei scări se pot oglindi sute de caractere, mii de simțăminte omenești. Când un actor cunoaște însemnătatea fiecărui ton al glasului său, precum și fiecărei încrețituri a feței sale, abia atuncea își cunoaște averea și e artist. El mânuie persoana sa proprie ca pianistul un piano, ca violinistul vioara.

De aicea se vede totodată că importanța mijloacelor e secundară alăturea cu talentul „înnăscut“. Precum un virtuos în violină va cânta totuși bine c-o vioară rea, astfel au existat artiști mari cu organ slab, mici de trup și cu fețe neînsemnate.

Dar până la accentul etic și în comparație cu acesta, cel logic este ceva cu totul elementar și trebuie păzit.

Vom aminti că aciia cari au jucat mai bine în această sară au fost d-nii Galino și Bălănescu și d-na Evolschi, deși tocmai dama aceasta, c-un escelent joc de scenă, are defectul impropriei așezări a accentului logic.

Încă o observație ce nu ni se pare de prisos este ca d-nii actori să ție samă de cultura publicului. Nu e permis de a spune Heliadă în loc de Iliadă. Povestea vechiului oraș Ilium, poemul atât de cunoscut al bătrânului Homer, nu poate fi prefăcut, făr' a jena urechea auditorilor, într-o poveste a soarelui.

Cât despre limba traducătorului — ar putea fi mai românească. Ce va să zică prizon? N-avem vorbe românești îndestule pentru a însemna punerea la răcoare? Închisoare, temniță, prinsoare nu sunt destul de bune pentru traducător? Cererea curățeniei limbei e atât de dreaptă și apoi nici nu ține pe nimenea nimic. Traducătorul n-are decât să se 'ntrebe cum zice românul cutărui sau cutărui lucru pentru a se lecui de galomanie.

Preste tot reprezentația a fost din cele mai bune. Cu mijloacele date, inclusiv manierele contractate de cătră actorii noștri, reprezentația n-a putut fi mai bună, va să zică atât actorii cât și direcția și-au dat toate silințele pentru a satisface auditoriul, și acesta e un merit destul de mare, căci însemnează un început bun. Iar un început bun e adesea lucru de căpetenie.

[1 decembrie 1876]

Lordul Salisbury au ajuns la Constantinopol — îndealtfel bine și sănătos nu-i vorbă — dar renumitul portofoliu ce avea să conțină tractate de alianță contra Rusiei e foarte desert. Francia nu are gând să-și verse sângele pentru a reintroduce obiceiul tăierii cu foarfecele a cupoanelor de la acțiile turcești, operație care în vremile din urmă și-o permit cel mult copiii, când vor să se joace de-a banca; cancelariul imperiului german nu voiește să sacrifice alianța veche și foarte rentabilă a împărației moscului pentru meetingurile frumos vorbitorului neam din Albion; Austro-Ungaria s-ar cam încerca ea să se apropie de politica engleză, dacă nu i-ar fi teamă de cele 15 milioane slavi de sub stăpânirea ebreo-maghiară; în fine Italia, stat nou și nu prea versat în politica lumii, își declară pe față simpatiile sale pentru popoarele subjugate, deși, după a noastră părere, în asemenea afaceri e de preferat zâmbetul cu două înțelesuri al principelui-cancelariu decât vorbăreața pozare în apărător al libertății. După cât s-ar părea situația e clară. Deși e greu să se cuteze cineva în lunecoasele saloane ale celor două adevăruri și nici nu se pot fixa marginele între care un diplomat merită crezare, totuși singurul fapt că asupra oceanului de vorbe războinice s-a ivit ieri-alaltăieri renumitul porumb cu ramura de măslin în gură e un semn că Anglia e izolată.

Le Nord, organ francez al politicei rusești, scrie în privirea Bulgariei următoarele:

După știrile câte le avem, marchizul de Salisbury e încredințat că e cu putință de-a găsi garanții cu efect fără ca să fie nevoie de-a recurge la ocupație; dar nu știm pe ce puncte de vedere se razimă acea convingere a marchizului și până la ce grad ea este întemeiată. Dacă este întemeiată, dacă într-adevăr și fără ocupație e cu putință de-a ajunge scopul urmărit de Europa, atunci puterile le vor primi fără îndoială în unanimitate; dar ni se va permite ca până când ni se va dovedi clar că asemenea mijloace esistă să credem numai cu multă rezervă în posibilitatea lor.

Cu toată rezerva ziarului francez, „Wiener Abendpost“, organ austriac oficios, primește o scrisoare din Snt. Petersburg prin care se spune că, dacă celelalte puteri s-ar mulțămi cu garanțiile date de Poartă, atunci poate că și Rusia se va mulțămi numai cu ocuparea Sârbiei până la neîndoielnica esecutare a reformelor. Totodată a început să iasă din nou la iveală planul unei ocupări paralele, adică Bosnia de cătră austriaci, Bulgaria de cătră ruși. Pentru acest scop Austria trimite monitorii de pe Dunăre (care staționau acuma în limanuri de iarnă) în jos spre Semlin; iar foaia oficială a Rusiei publică „bugetul administrației civile a provincielor ce se vor ocupa în vremea războiului“. Adică, cum îl ia pe om gura pe dinainte, … câteodată rușii uită că e vorba de o ocupație pacifică a Bulgariei.

[1 decembrie 1876]

Un Cuvânt la vreme: ni se pare că pentru țara noastră, împreună cu guvernul ei, au sosit vremea de a se ocupa în mod radical de soarta românilor din a dreapta Dunărei. Deja „Vulturul“, foaia intereselor bulgare, tipărită la Ploiești, începe a-i numi numai cu porecla de „găgăuți“ și aceasta o face în inima țării românești; deja aviditatea teritorială grecească, sârbească și bulgărească începe a-i privi ca neexistând pe fața pământului, încât s-ar putea prezice că, lăsându-i pe mâna fraților creștini, tocmai românii vor fi aciia cari vor ieși cu mâna goală din toată afacerea și vor sta bisericește mai rău decum au stat în vremea lui Mircea-cel-Bătrân. Am mai spus și altă dată că, pentru un teritoriu poliglot ca cel turcesc, egala îndreptățire a limbelor și confesiunilor va fi lucru de căpetenie, formațiunile teritoriale lucru secundar.

Nu știm, se 'nțelege, până unde ajunge priceperea cestiunei în cercurile noastre conducătoare; dar credem că sunt oameni în țară cari să cunoască stările de lucruri și să-i poată da țării toată lumina necesară. Libertatea bisericească și scolastică pentru românii din a dreapta Dunării trebuie însă asigurată, ca să fie o dată pentru totdeuna scăpați de sub presiunea spirituală, în prezent a grecilor, în viitor a altor „frați“ creștini. Forma cea mai cuviincioasă ni se pare reînființarea vechei mitropolii a Proilabului, care prin organizarea ei bisericească pe bază democratică, cu sinod compus din preoți și mireni, să îngrijască de bisericile și școlile românești în tot cuprinsul Turciei europene. Această mitropolie au fost și în trecut mai cu samă pentru românii din dreapta a Dunărei, iar reședința mitropolitului nu trebuie să fie neapărat în Brăila, cum era înainte, deși ar fi bine să fie pe pământul nostru. În fața cererilor tuturor naționalităților din Turcia, credem că cele ale românilor sunt cele mai modeste din toate și că nimeni nu va îndrăzni a tăgădui românului un drept de care se bucură deja și grecii, și bulgarii, și sârbii, și de care românii s-au bucurat ab antiquo. Căzut în desuetudine în vremea domniei fanarioților, reînvierea lui din cenușă va fi un titlu de recunoștință pentru generația actuală, dacă va ști să fie la înălțimea chemărei sale istorice. Pân-în prezent românii de peste Dunăre au avut de apărători pe turci, e drept apărători de ocazie și coruptibili, dar totuși, încetând puterea absolută a Kalifatului, ei n-ar mai avea nici un sprijin și nu pot spera decât în noi. Să ne arătăm dar demni de încrederea lor.

CONFERINȚĂ INTERESANTĂ

[1 decembrie 1876]

D. maior Vladimir Andrejevich, care sosește tocmai de pe câmpul de războiu din Serbia și Bosnia, va ține astăzi 1 dechemvrie la 8 ore sara în sala Universității o conferință asupra războiului sârbesc, descris și pus în evidență pe mari harte topografice. D-sa, cunoscut în mod favorabil sub pseudonimul literar de Osman-Bey, este autorul cunoscutei scrieri „Treizeci de ani în harem“ și a broșurei „Cucerirea lumei de cătră evrei“. Aceasta din urmă a ieșit în traducere și în coloanele ziarului „Apărătorul legei“ înainte de câteva luni. Credem a putea recomanda cetitorilor noștri vizitarea acestei prelegeri a unui martor ocular și părtaș războiului din Serbia. Conferența se va ține, se 'nțelege, în limba franceză, iară prețul intrărei e de 2 franci.

ÎNCETARE DIN VIAȚĂ

[1 decembrie 1876]

Duminică la 28 noiemvrie 1876 a încetat din viață G. Costaforu. Născut la anul 1821, Costaforu a fost unul din cei dintâi care, după studii serioase în Paris, a venit să aprindă în această țară făclia științei dreptului. E cunoscut îndeobște că a fost unul din cei mai buni jurisconsulți, că a fost în mai multe rânduri ministru, deputat, senator și agent al țării în străinătate.

[3 decembrie 1876]

Răspunsul (publicat în revista esternă) a principelui Bismarck la interpelația deputatului Richter a făcut atâtea semne vecinilor imperiului încât trebuia să producă o lămurire a situației.

Întâi principele a pronunțat cuvântul mare: că dacă deputatul Richter ar putea proba aserțiunea sa (că Rusia dorește cuceriri) atunci politica întregei Europe ar fi alta. Pân-acuma însă, nefiind față decât declararea împăratului Alexandru că din parte 'și renunță la orice cucerire, principele crede că nu are nimenea dreptul de a se îndoi încă de sfințenia acelui cuvânt de onoare. Rusia e caracterizată prin cuvintele principelui ca o mandatară a Europei, chemată a realiza în Turcia reformele în favoarea creștinilor pe cari le doresc toate puterile creștine în unanimitate. Deci misiunea conferenței din Constantinopole era asemenea desemnată în conturile ei principale — adecă: ea are a determina forma sub care realizarea acelor schimbări să se și asigure pe deplin. Numai în caz de neunire sau de o rezistență a Porții de-a pune în aplicare concluziile acelora Rusia ar fi putut procede sua sponte pentru a crea garanțiile cum am zice materiale pentru punerea în lucrare a dorințelor Europei.

Afară de acestea cancelariul au dat a înțelege că Germania nu are în Orient interese ce-ar fi ecuivalente cu încheieturile nestâlcite ale unui muschetar din Pomerania. Aceasta însamnă însă că, oricare din amicii Germaniei ar încerca să câștige în Orient foloase pentru sine, va fi lăsat în voia sorții sale, în voia tuturor complicațiilor la cari ar da naștere. Acest aviz au fost făcut atât Angliei cât și Rusiei. Pentru o situație cu totul nouă Germania 'și păstrează deplina libertate de acțiune și nu promite nici unui amic alianța contra celuilalt amic.

Era evident că un discurs atât de plin de avizuri trebuia să producă un efect neașteptat, dar și foarte lămuritor în apele turburi ale Orientului.

Alaltăieri după amiazăzi trâmbițele din Constantinopole au sunat a pace. În 1/13 decemvrie s-au început se vede preliminarele conferenței, sub președința lui Ignatief. În acestea s-au luat hotărâri unanime din partea tuturor puterilor, al căror senz se zice că e următorul:

1) O rectificare de margini prin cesiunea cătră muntenegri a douăsprezece districte din Herțegovina. Aceste districte nu credem să fie mai mari decât plășile la noi.

2) Evacuarea imediată a teritoriului sârbesc, prelungirea armistițiului până la încheierea păcii și cedarea micului Zvornic, loc care de jure și este al Sârbiei, și pe care turcii l-au ținut fără rânduială până acuma.

3) În fine Bulgaria va căpăta un guvernor creștin, iar Rusia primește din parte 'și ca ocuparea acelei provinții să se facă de cătră trupele unui stat cu neutralitatea garantată de Europa, c-un cuvânt de un stat care să fie în condițiile Svițerei sau a Belgiei.

Un alt stat însă în asemenea condiții nu mai este decât doar România. Țara noastră într-adevăr e avizată la neutralitate prin natura ei — rămâne numai ca Europa să-i deie acuma toate garanțiile neutralității sale, între cari ștergerea vasalității sale nominale față cu Înalta Poartă este cea dentâi. Se poate deci cumcă trupele românești să fie chemate la misiunea onorifică de-a ocupa Bulgaria până la realizarea reformelor.

Știrile de mai sus le dăm se 'nțelege sub toată rezerva și lăsăm ca vremea și discuțiile membrilor conferenței să li deie corectura necesară. Destul numai că vorbele săhastrului de la Varzin au început să-și aibă efectele binefăcătoare și să calmeze o prea mare și interesată încordare din partea puterilor cari sunt direct amestecate în afacerile turcești.

CONSILIUL JUDEȚAN DE IAȘI

[3 decembrie 1876]

În sesiunea ordinară din ăst timp, consiliul județului Iași a hotărât mai multe măsuri cari, în prima linie, privește starea sanitară a populației, în a doua, școala rurală, în a treia, încurajarea emulațiunei pe terenul producțiunei agricole. Cu privire la mortalitatea în creștere a populației rurale din jud. Iași, consiliul au alocat aproape a treia parte a bugetului pentru serviciul său sanitar. Astfel s-au alocat de exemplu câte o subvenție de 2000 l.n., împreunată c-un privilegiu pe cinci ani pentru oricine ar voi să deschidă o farmacie în centrele plășilor Turia, Braniște și Stavnic. Deși această măsură e necontestabil folositoare, totuși credem că numai foarte puțin se va răsfrânge asupra populațiilor rurale, pentru că adevărata cauză a mortalității țăranului român este mizeria, provenită din greutățile fiscale și din angajamentele peste măsură oneroase al căror izvor sunt tocmai acele greutăți.

În privirea școalei rurale s-au hotărât a se aloca sume pentru premiarea școlarilor sârguincioși, pentru clădirea de locale în comunele fără mijloace, pentru mărirea lefilor învățătorilor plătiți numai de comune și în fine pentru premiarea acelor învățători cari ar fi înscris și promovat mai mulți elevi.

Cele două din urmă „încurajări“ ni se par cam unilaterale. Învățătorii plătiți numai de comune stau de regulă mai bine decât cei plătiți de stat, pentru că acolo unde asemenea școale există ele sânt, cu rare escepții, emanația unei trebuințe reale a poporului. Se va găsi că partea cea mai liberă a populației rurale, răzășii, țin mai cu samă a avea școli, iar afară de ei satele de oameni cuprinși. Pe lângă acestea, învățătorii de acest gen sânt în genere preoți ieșiți din seminarul Socola cari țin școală când li dă mâna și pentru cari această ocupație e secundară.

Ce s' atinge de premiarea învățătorilor cari vor înscrie și promova mai mulți elevi, această măsură ni se pare aproape… periculoasă. Stabilim că aptitudinea unui învățător nu se constată, nu se poate constata pe această cale. Un învățător indulgent (ca să nu zicem rău), într-un sat populat, va înscrie și promova mai mulți elevi decât unul bun într-un sat puțin populat. Un învățător din cei mai buni este de ex. cel din satul mic Gropnița (com. Miseștii, pl. Copoi). Dar cei 10-15 școlari ai acestuia plătesc mai mult decât 100 de școlari răi dintr-alte comune populate cu învățători superficiali. Valoarea unui învățător n-o poate constata decât un pedagog practic și numai la fața locului, în școală și cu copiii instruiți de acela. Oricare control formal de altă natură este nesuficient — dacă nu periculos.

În fine pentru a sădi emulațiunea între agricultori s-au alocat sume pentru reintroducerea espozițiunilor. Această măsură merită toată lauda, iar efectele ei fiind cunoscute ne abținem de la orice observație.

Un premiu pentru alergările de cai din țară și reducerea taxelor drumurilor județene sunt asemenea măsuri de o necontestabilă utilitate.

[5 decembrie 1876]

Tendințele de reformă a lui Midhad Pașa au trezit în poporul turcesc spiritul de coterie și au agitat mai cu samă fanatismul vechei caste domnitoare. La această împrejurare se va putea reduce și încercarea de a fura pe sultanul Murad V și a-l duce undeva în străinătate. Dacă ar fi succes, atunci în numele său s-ar fi publicat un manifest prin care s-ar fi arătat nelegalitatea răsturnării sale, s-ar fi respins toate reformele, ca fiind contrarie religiei mahometane, s-ar fi făcut apel cătră credincioși de a recunoaște pe Murad V ca suveran legitim și khalif. Se zice că guvernul turcesc are până și textul acelui manifest. Ceea ce-i mai interesant e că acest complot a fost în mare parte urzit de damele curții lui Murad și că prin slăbiciunea de inimă a uneia s-au descoperit. Conspiratorii, îmbrăcați femeiește, aveau intrare liberă în palatul Ceragan și țineau conventicule cu damele, a căror șef era sultana Validé, mama lui Murad. O fostă favorită a lui Murad a intrat însă în relații nu tocmai revoluționare cu unul din conspiratori, ceea ce eunucul păzitor i-au luat-o a nume de rău. Revoltată de aceasta, ea a descoperit unei amice a sale, odaliscă a lui Abdul-Hamid, toată șiretenia, așa încât poliția a și pus mâna pe cuibul întreg de conspiratori și conspiratrice și l-au dus cald în beciurile polițienești.

Damele au primit câteva lecții de bună purtare în turcește ș-au fost eliberate. Sultana Validé i-a spus lui Abdul-Hamid tot complotul din fir în păr ș-au asigurat plângând c-au fost amăgită că prin aceasta ar aduce un mare serviciu religiei și statului.

Între complotiști sunt mai mulți pași și — ca la toate întreprinderile de asemenea natură — un grec, anume Stavridis, căci fără greci nu se face treabă.

Despre atentatul în contra lui Midhat Pașa se vestește că guvernul a căpătat știre telegrafică de la consulul turcesc din Raguza despre însărcinarea ce-o căpătase doi muntenegreni de la comitetul slav de-a ucide pe Midhat. Poliția i-a și găsit. Unul din ei s-au apărat atât de vitejește încât au trebuit un întreg detașament de jandarmi pentru a-l duce la ministeriul poliției. Deși puterile sunt unite în rezoluțiile lor, nimeni nu crede că conferența va avea succes, pentru că poarta nu va concede nimica. Mai nainte promitea tot pentru a nu ținea nimic; dar acuma, când lucrul se 'ngroașă, ea a și început a face pași repezi înapoi. Astfel la cea din urmă dezbatere a constituției în Consiliul de Stat articolele privitoare la responsabilitatea ministerială au fost reduse la cea mai slabă espresie, cele atingătoare de restrângere suveranității sultanului șterse cu desăvârșire. Ziarul „Ittihad“, anteluptătoriul pentru reforme, a fost suspendat pe două luni. În conferență Turcia va aduce proiectul său de constituție și nimic mai mult. Am vorbit la vremea lui despre raportul lui Sadulah Bey în care se spunea despre reconstruirea satelor arse din Bulgaria. Minciună turcească. Dnii Schuyler, Schneider ș.a., cari vin din Bulgaria, spun că aceste reconstruiri consistă în astuparea borților zidurilor ce rămăsese nedărâmate prin ardere cu petece și cu scânduri, încât nu prezintă un azil suficient pentru vreme de iarnă. Rumelia și Anatolia sunt în mare mizerie, în Bulgaria domnește tifosul și frigurile.

Cât despre guvernul turcesc, el ține una și bună la drepturile sale consacrate prin tractatul de la Paris și nu va concede ocuparea teritoriului în nici un mod, nici prin Austria, nici prin Rusia, nici prin Anglia. Orice proiect al unei ocupații străine îl va privi ca o declarație de război.

IARĂȘI EVREII

[5 decembrie 1876]

„Timpul“ reproduce după „Indepéndance belge“ următoarele:

Alianța universală a izraeliților s-a unit de curând cu ideea unei conferințe de izraeliți a căria inițiativă o luase nu de mult Anglo-Jewish Association. Această conferință, la care trebuie să ia parte delegații tuturor asociațiunilor izraelite din Europa, are de scop de a asigura ovreilor din Turcia drepturile ce se propune a se acorda populațiunilor creștine. Ea va avea loc la Paris, la 11 decemvrie, sub președința d-lui Crémieux, membru al Senatului și președinte al Alianței Universale. După Jewish Chronicle conferința ar fi adoptat deja un program elaborat de comitetul esecutiv al Anglo-Jewish Association și asupra termenilor căruia delegații trebuie să se înțeleagă pentru a reclama în favoarea evreilor stabiliți în provinciile Turciei toate drepturile civile, politice sau religioase ce se cer pentru supușii creștini ai Porții. Această cerere va fi prezentată sub forma unei note care va purta subsemnătura tuturor societăților evreiești din Europa. Evreii din România trebuie să aibă partea lor din aceste beneficii întocmai ca și cei din Sârbia. România mai ales va da loc la o discuțiune cu totul specială în sânul conferinței. Se pare că evreii din România sunt privați de drepturile civile și politice, cu toate că termenii constituțiunii nu prescriu nimic de felul acesta în privința lor, conferința își propune dar de a face astfel încât să nu se introducă în constituțiune clauze care ar putea să legalizeze situațiunea actuală a evreilor din România. Jewish Chronicle propune ca primele ședințe ale acestui congres să se ție cu ușile închise.

Un autor francez al cărui nume nu-l mai ținem minte au arătat că din cele mai sângeroase sacrificii ale omenirei neamul care s-a folosit mai mult, fără să riște nimic, au fost evreii. Va să zică de aceea ar fi cheltuit Rusia zeci de milioane de ruble și ar fi pus în mișcare sute de mii de suflete creștinești, de aceea ș-ar fi pierdut Serbia floarea tineretului, de aceea cheltuim noi cu întreținerea armatei noastre aproape de 250.000 lei noi pe zi, pentru ca din aceste sudori amare ale țăranului nostru, a celui sârbesc, a oierului muntenegrean, a rusului, să se folosească în mod egal evreii, ei care-n presă au fost contra creștinilor, ei cari ne-au batjocorit pe noi, pe sârbi, pe ruși, ei cari prin jurnalistica lor fățarnică și mincinoasă ne numesc semiasiați, semibarbari. Apoi să ne ierte d-nealor! Conferința s-au adunat pentru a regula starea celor cari au suferit și s-au sacrificat, nu a acelora cari din aceste suferințe și sacrificii s-au folosit și astăzi ca totdeauna. Cine nu-și varsă sângele pentru petecul său de pământ strămoșesc poate să precupețească înainte chibrituri și vax, dar va face bine să ne lese în pace.

Puterile europene au recunoscut înșile că pretențiile evreilor în România sunt neîndreptățite. Austria și Rusia au încheiat deja tractate în acest senz cu România, cine nu le va încheia tot astfel poate să ne scutească cu dragostea. Conferința se va feri desigur de a amesteca în discuții cestiuni cari să le complice și mai mult. Cât pentru români, egala îndreptățire a 600.000 de lipitori și precupeți este pentru ei o cestiune de moarte și viață, și poporul nostru cred c-ar prefera moartea repede prin sabie decât moartea lentă prin vitriol.

Concedem că între acești 600.000 va fi unul la sută care să producă ceva prin sine și să ție la țară și la popor, dar când în țară avem 700.000 de lucrători cari produc, țăranii, nu 'nțelegem alături cu aceștia 600.000 de speculanți ai productelor, încât fiecare evreu să trăiască din precupețirea muncii unui singur țăran român. Drepturile d-nealor civile și publice nu 'nsemnează decât dreptul de a esploata poporul nostru în bună voie. Plece 99 procente în America, ca să-și câștige acolo prin muncă productivă pânea de toate zilele și atunci cu cei ce vor rămânea ne vom împăca ușor, dar pân' atuncea să mai fie încă șepte alianțe, ca cea universală, care să conspire cu ușile închise în contra nației românești, noi vom ști să li arătăm totdeauna lungul nasului, căci nu ne spăriem nici de înjurăturile presei jidovești, nici de declamațiile oratorilor idealiști pe câtă vreme e vorba de existența poporului nostru. Dacă voiesc să ne cucerească, n-au decât s-o facă… fățiș, ca toate națiile, cu arma 'n mână. Dar cu tertipuri și apucături nu merge deocamdată. În numărul în care sunt la noi evreii rămân străini de rit necreștin, ce nu se pot nici contopi cu poporul nostru, nici pot pretinde mai mult decât de a fi suferiți, și ne pare că n-au nici o cauză de a se plânge de toleranța noastră. Dacă gustul li-e numaidecât după drepturi egale, conform „contractului social“, iată, Austria-i aproape, apoi Germania, Anglia, Franța, Italia, cine-i oprește de a merge cu drumul de fier unde li vine la îndemână, ca să se bucure de toate drepturile posibile?

Putem spune cu drept cuvânt și tare: că poziția evreilor, în țările în cari nu se bucură de egalitate e cu mult mai bună decât acolo unde ei se bucură de ea; de aceea geme Rusia de ei, de aceea ne-au inundat pe noi. Oriunde e teren pentru neagra speculațiune, evreul e-acasă, iar vaietele și plângerile contra persecuțiunii sunt mofturi cari să acopere de mai nainte modul neomenos în care sug țările pe carile au căzut ca lăcusta.

Că sunt și evrei ce merită egala îndreptățire — cine o contestă? Dar noi nu suntem Sabaot care voia, pentru-un drept, să cruțe Sodoma, nu putem, pentru numărul mărginit de evrei folositori țării, să dăm depline drepturi sutelor de mii de venetici neproductivi, care-n ultima linie trăiesc din precupețirea muncii, ba a vieții poporului nostru.

[5 decembrie 1876]

Joia trecută s-a reprezentat două piese: „Pantalonul roșu“, farsă îndestul de veselă într-un act, și „Revizorul general“, comedie de obiceiuri în trei acte. Cea dentâi a fost destul de nevinovată în dispoziția ei, căci un soldat, care vine pe vreme de ploaie la iubita lui și-și pune inesprimabilii săi la uscat, pentru ca stăpânul casei, un medic, chemat noaptea la o bolnavă, să-i îmbrace din greșală și să capete prepus pe nevasta sa, cu care trăiește în pace de 40 de ani, că ar avea relații c-un soldat, toate acestea nu conțin de loc elementele unui conflict dramatic. Dacă schimbarea de îmbrăcăminte este în sine foarte comică, presupunerea medicului e cam simplă și jignitoare pentru un simț mai sănătos. Un om inteligent, chemat în cele dentâi case, nu crede cu atâta ușurință asemenea nerozii. Dar, în sfârșit, asta-i vina autorului, care poate nici nu și-au scris piesa cu altă pretenție decât pentru a procura cincisprezece minute de veselie privitorilor, scop pe care l-au și ajuns. D-nul Manolescu a jucat cu multă ușurință pe soldatul Nicu Cremene, d-na Sarandi și mai bine pe bucătăreasă. Această damă și-a făcut școala dramatică, după cât știm, sub ochii lui Millo, pe când acesta era în floarea vârstei și a talentului său; d-nia-ei a creat multe din rolurile repertoriului bătrânului artist, vorbește natural și dezghețat, își stăpânește cu deplină siguranță glasul, fizionomia și mișcările, și nu a contractat nici o manieră rea de pronunție de la teatrul din București.

Poate că … arareori, nu-i vorbă … coloarea ce o dă caracterelor e prea vie, prea bătătoare la ochi, prea copiată de pe natură. Și acesta este un defect, căci nu tot ce-i natural e și frumos; dar, în alăturare cu alții, d-na Sarandi are neprețuitul merit de a fi învățat în școala adevărului, deși poate a unui adevăr cam prea de-a dreptul.

Tot bine a fost jucat d-rul Chicheron, numai ni se va concede, credem, că bătrânii, așa cum se reprezentează la noi, sunt uneori cam uniformi. E adevărat că adesea rolul e uniform și nu permite o mai mare variație în joc, dar atuncea trebuie să reamintim o veche maximă teatrală: un actor e dator să gândească nu numai cu autorul, dar adesa și în locul lui. Câte piese nu dătoresc succesul lor nu valorii lor interne, ci jocului bine meditat al actorilor!

În sine farsa franceză nu are nici un merit și nici pretinde să-l aibă. Ea au servit pentru a trece vremea spectatorilor veniți la început și a deschis spectacolul pentru ca cei veniți în urmă să nu piardă nimic din „Revizorul general“ de Nicolaie Gogol.

Gogol e după unii cel mai original, după alții cel mai bun autor rusesc. Lucrul stă însă astfel: el și-a 'nrădăcinat în minte viața reală a poporului rusesc; tipurile sale sunt copiate de pe natură, sunt oameni aievea, precum îi găsești în târgușoarele pierdute în mijlocul stepelor căzăcești. Toate popoarele au aseminea scriitori, deși nu toți au compus câte-o piesă de teatru. La germani Fritz Reuter, la americani Bret Harte, la unguri Petöfy, la români, pentru țăranul din Moldova, Creangă, pentru crișăni, Slavici, pentru spiritul și viața târgoveților, întrucâtva Anton Pann. Scrierile unor asemenea sunt greu, adesa cu neputință de tradus, de aceea va fi ușor de-a vedea că localizarea piesei de cătră advocatul din București d. P. Grădișteanu, făcută după o traducere, căci numitul domn nu știe rusește, nu va avea o valoare tocmai însemnată.

Se 'nțelege cumcă prin caracterizarea de mai sus am voit să arătăm genul scrierei lui Gogol, nu să-l comparăm pe el cu alți autori de acelaș gen, decât cari cel rus poate fi mai însemnat.

Piesa aceasta este, după cum ușor se putea prevedea, mai mult epică decât dramatică, căci toți scriitorii populari sunt mai mult epici, de la Homer începând și până la Fritz Reuter. Nu este dar vorba de lupte sufletești deosebite, de încurcături dramatice, precum le leagă și dezleagă autorii franțuji, nu de-un plan care să-ți ție interesul încordat până la fine. Ca toți scriitorii cari nu se silesc să ni spuie ceva pentru a ni procura petrecere, ci cari au de spus ceva adevărat, fie chiar un trist adevăr, Gogol nu vânează nicăiri efectul, pentru că el n-a scris pentru tantieme, nici pentru succes, ci pentru că i-a plăcut lui să scrie cum simțea și vedea lucrurile, fără a se preocupa mult de regulele lui Aristotel. Și, după a noastră părere, bine au făcut. Interesul febril pe care ni-l insuflă comediele franțuzești moderne, în care planul piesei se 'ntemeiază sau pe adulteriu sau pe încercări de adulteriu, făcând din păcatele femeilor și bărbaților picanterii dramatice, pipărate cu espresii lunecoase și situații și mai lunecoase, toate acestea Gogol nu le cunoaște. Ai într-o răsadniță deosebite semințe, cade o ploaie și toate răsar în plină lumină, fiecare în feliul ei. Ai și aici o răsadniță de oraș provincial, în care toți dormitează în păcate moștenite, fără ca lumea să se preocupe mult de ei … când iată că apare un revizor și toate aceste plante s-arată pline, greoaie, de-a dreptul pe scenă și cunoști că nu-i între ei nici o imitație în carton, nici un caracter afectat — răutatea și înjosirea omenească s-arată așa cum sunt, și râdem de ele. Râdem și … după opinia unora adevărata comedie trebuie să te facă melancolic … ne întristăm. Acesta este efectul piesei lui Gogol, ca și acela al adevărului și naturei. Natura și adevărul sânt serioase. Oricât de ridicule ni s-ar părea în costumul lui Momus, mizeria, nimicnicia caracterelor omenești și înjosirea lor pot produce veselie, dar aceasta va fi însoțită de o tristă rezonanță, ca ariile de danț ale compozitorilor germani. De aceea s-au și observat că umoriștii cei mai veseli în scrieri, actorii cei mai comici pe scenă sunt între cei patru păreți ai lor triști și ipocondrici. Gogol însuși, cel mai glumeț scriitor al rușilor, a avut în suflet un fond de nepătrunsă melancolie, care au fost în stare să-i nimicească spiritul sub greutatea ei.

Pentru a descrie caracterele oamenilor, autorul caută un pretext, adesa îndestul de ingenios. În romanul „Sufletele moarte“ un cavaler de industrie își face următorul calcul: „Guvernul rus vrea să răscumpere pe robi, dar catagrafia locuitorilor se face numai din cinci în cinci ani, prin urmare toți robii câți mor până la facerea unei nouă catagrafii sunt trecuți în registre ca fiind în viață. Cumpărând sufletele moarte, voi putea să le vând guvernului cu prețuri scăzute, dar fiindcă pe mine nu mă vor costa mai nimica, am totuș perspectiva de a face avere“.

Astfel el colindă Rusia și trece drept un emisar secret, și mai misterios încă prin împrejurarea că se ocupă cu cumpărarea de oameni „morți“. Trezite prin arătarea misteriosului străin, caracterele dintr-un oraș de provinție se desfășură împrejuru-i cu o varietate rară, iar sfârșitul? … Necunoscutul călător redispare în întunericul din care ieșise, și lumea în urmă-i rămâne cum au fost înaintea venirei lui. Tot astfel ș' aici. Trezite din apatie prin vestea că sosește un revizor general, caracterele unei mici reședințe de subprefectură s-arată deodată în toată înjosirea lor, până ce străinul care a jucat rolul de revizor merge în lumea lui și-i lasă pe toți cum i-au găsit.

Piesa e de școală veche și bună, iar alegerea direcției merită în această privință toată lauda.

Jocul actorilor au fost asemenea foarte îngrijit. D-nul Bălănescu mai cu samă au jucat de minune — însă preste tot, reprezentația a fost una din cele mai succese și nici putea fi altfel. Parcă actorul nu simte când are să 'nfățoșeze caractere adevărate și când imaginare? Într-un caracter adevărat el e ca acasă. Judecătorul de pace, căpitanul de dorobanți, subcasierul și mai presus de toate subprefectul Zorchidescu sunt oameni aievea luați de pe uliță și puși pe scenă; tot așa Mache Morcoveanu, tipul mazilului sărăcit. De prisos ni se pare Sache Sorcoveanu (gângavul), căci defectele naturale sunt obiecte ale comicei de rând, nicidecum a comediei de caractere; apoi Tercilian, în care asemenea numai pronunția transilvaneană e comică.

Dar aceste două din urmă persoane par a fi productele fantaziei, cam problematice de soiul ei, a d-lui Petre Grădișteanu, și nu le vom pune în sama autorului. A face din pronunția provincială a unui popor un element de plăcută naivitate e permis, pentru că persoana care vorbește astfel ne devine simpatică, dar a face ridicolă o pronunție înlăuntrul unui ș' aceluiaș popor este procedura unui om care caută efect cu orice preț.

Ca toți scriitorii mizantropi, Gogol e sceptic, el nu crede în virtuți omenești. El zice în gând ca scriitorul de aforisme Lichtenberg; „Dacă s-ar ști adevăratele motive ale faptelor mari omenești, cât de puține din ele s-ar vedea mari“. De aceea nici virtutea femeiască nu are un rol mai însemnat în piesă decât „datoria naciunală“ a d-lui Tercilian, care-n fond consistă în desfacere de scrisori și sustragere de gropuri. Partea bună a lui Gogol e că relele aplecări, spre a nu le numi altfel, sunt arătate în deplina lor înjosire, fără farmecul frazei, care să le facă picante. Cucoana subprefectului e deci un tip de femeie cum din nenorocire se vor fi găsind multe, iar interpretarea lui de către d-na Sarandi a fost netăgăduit bună, deși jocul d-niei-sale a fost câteodată prea accentuat.

Cu multă părere de rău am observat însă că publicul nostru nu prețuiește îndestul silințele în adevăr vrednice de laudă pe care și le dă direcția, atât în privirea repertoriului, prezentându-ni piese mai alese decât în alți ani, cât și în privirea comodităților materiale. Sala bine iluminată și încălzită, orchestra compusă din profesori de la conservatoriu, piesele studiate relativ destul de bine, costumele îngrijite, și cu toate acestea privitori puțini. Această anomalie ar merita o critică îndestul de aspră dacă … dacă ne-am fi făcut vrodată iluzii prea mari asupra gusturilor care domnesc la noi.

[10 decembrie 1876]

În ședința Camerei din 27 noiemvrie d. deputat Nicolae Blaremberg au dezvoltat interpelația sa asupra politicei esterioare a României. Cuprinsul acestei interpelații s' aseamănă cu amendamentul pe care tot acest domn îl propusese de a se adaoge adresei tronului, prin care se accentua neutralitatea României. Între altele domnul interpelant au spus că n-are nici o cauză de a urî pe ruși și a iubi pe turci, ci viceversa, căci mulți membri ai familiei sale au stări în Rusia, pe când la cel puțin treizeci dintre strămoșii săi turcii le-au pus capul în poale. (Cu unul mai mult ori mai puțin nu-i mare lucru.) Totuși însă aceste împrejurări nu pot înrâuri asupra opiniei sale politice, care nu are în vedere decât binele României. Turcia nu mai este primejdioasă pentru noi, dar o alianță cu Rusia însemnează primejdia absorbirei și a absolutismului. Toate națiile Europei, nu numai Rusia, doresc îndreptarea soartei popoarelor din Orient, dar nici o gazetă cuminte n-a susținut că Orientul trebuie dat pe mâna rușilor. La ordinea zilei se află două politici, una onestă și conformă tractatelor, alta aventurieră și setoasă de cuceriri. Tot ce ni s-ar oferi pentru a renunța la binefacerile tractatului de la Paris ar fi mic lucru. Nu suntem deloc în poziția de a opta pentru una din cele două părți, ținta noastră e prescrisă de tractatul din Pariz. Când nația au încuviințat mijloacele pentru armată, au făcut-o pentru ca soldații noștri să apere vatra strămoșască, nu ca să prezenteze arma cuiva, deci tractatul de la Pariz ne impune sarcina de a apăra teritoriul nostru contra oricui ar voi să ne calce.

La acestea d. ministru de esterne au răspuns în esență următoarele: Toate popoarele Europei au simpatii pentru creștinii din Orient; România însă e menită a juca în această împrejurare un rol modest numai, dar nu e chemată de-a-și vărsa sângele pentru omul bolnav. Cestiunea nu este în mânele noastre, ci în acele ale conferenței. Noi nu suntem nici în tabăra turcească, dar nici în acea a Europei, căci Europa e și fără noi îndestul de tare și nu-i trebue ajutorul nostru. Cât despre existența României, cine ar ataca-o ar avea în contră-i Europa întreagă. Aceasta e și speranța noastră, la care suntem îndreptățiți prin asigurările tuturor puterilor. Cu această ocazie d. ministru observă că nu suntem amenințați din nici o parte, căci și guvernul turcesc au declarat că va respecta neutralitatea noastră și că linia lui de apărare este malul Dunărei. Tractatul de la Paris nu ne prescrie de a apăra pe turci, dimpotrivă suntem în drept de a cere ajutorul lor. Îndealtfel nu ni e permis a provoca pe nici una din puterile câte garantează existența noastră. România este și va rămâne pacinică și nici are ceva comun cu agitațiile din Turcia; căci răscoalele de-acolo au cauze soțiale, populația rurală a ajuns la deznădăjduire. Țariul Rusiei, care în propria țară au emancipat clasa țăranilor, au fost rugat de cei ce sufere ca să intervie pentru ei, deci Majestatea Sa e insuflat de un simțământ nobil, iar nu de planuri ambițioase. Restul Europei se interesează asemenea de acelea populații cari au ajuns a-și căuta dreptul cu arma în mână și cari nu au decât aspirația ca, unite cu celelalte state, să formeze confederația viitoare a popoarelor orientale. Neutralitatea noastră coincide cu dorințele Europei, dar dac-am fi siliți a ieși din ea atuncea vom face-o; în orice caz însă nu vom urmări o nouă direcție politică fără învoirea reprezentațiunei țării. Puterile garante au înainte-le pretențiile noastre, avem chiar promisiunea că la conferență se va dezbate îndeosebi și cestiunea garanției speciale a neutralității noastre. De aceea nu trebuie să schimbăm întru nimic ținuta noastră de pân-acuma.

Într-adevăr interpelația d-lui Blaremberg e cel puțin nelavreme, căci ea pare a cere un fel de politică absolută din partea statului român, care prin poziția sa îndoielnică e silit a face politică de oportunitate. Se 'nțelege de sine că România își va mănținea neutralitatea pe câtă vreme tractatul de la Paris va fi un drept viu, dar în momentul din care chiar puterile europene l-ar privi ca un drept gol, cum sunt drepturile regelui de Hanovera, pentru cari nimene nu ridicC un deget măcar, România va trebui să urmeze direcția ce i-o va prescrie interesul bine înțeles al nației românești. A protesta și a îmbla cu protestele pe la ușele împărățiilor, a căuta pentru a nu găsi și a bate pentru a nu ți se deschide, e un rol nu numai nedemn, dar și nefolositor. E mai bine ca lumea să aibă trebuință de tine iar nu tu de lume, de aceea se 'nțelege că politica „estremei precauțiuni“ trebuie să rămâie a noastră și să nu cultivăm nici o periculoasă simpatie pentru Orient sau Occident, căci singura simpatie ce ne este permisă e aceea pentru neamul românesc, oriunde s-ar afla el pe pământ, și care vede în existența noastră garanția existenței sale.

De aceea firesc lucru că dintre cele două moțiuni depuse la birou Camera a primit pe cea cu trecerea la ordinea zilei, iar nu pe cea în care se accentua „păzirea cea mai exactă și mai sinceră a neutralității“.

[10 decembrie 1876]

În ședința Senatului din 29 noiemvrie s-a dat cetire demisiunei d-lor Lascar Catargi, G. Cantacuzino și I.E. Florescu. Demisiunea a fost dată din cauză că în ședința din 20 noiemvrie s-au rostit de pe banca ministerială espresii grele, cari prin semnificația lor anticipau cu mult judecata în procesul pendent al acestor domni ca foști membri ai cabinetului Catargiu. Viceprezidentul în funcțiune, D. Cogălniceanu, a declarat cu această ocazie că biuroul, cu regulamentul în mână, nu poate impune miniștrilor alegerea espresiunilor de cari trebuie să se servească și că, în ceea ce-l privește pe d-sa, n-ar fi rostit niciodată asemenea cuvinte.

D. senator Deșliu a cerut asemenea neadmiterea demisiunei și a atras atenția Senatului asupra împrejurării că d. ministru-prezident Ioan Brăteanu a declarat că nu e solidar de espresiunele d-lui N. Ionescu. În fine d. Eugeniu Stătescu, ministrul de justiție, a declarat că respingerea demisiunei celor trei d-ni senatori ar fi privită de guvern ca un vot de neîncredere. Senatul n-au primit demisia în cestiune.

Abia trebuie să mai pomenim că sunt împrejurări unde anticipările, din jignitoare, devin primejdioase. Nu este, nu poate fi acuma vremea de a aduce pe un corp legiuitor la estremitatea de a-și rosti antipatiile sale, precum nu este nici vremea unei crize de cabinet. „Hannibal ante portas“. Poate că e tot atât de clar că în vremi estraordinare nu sunt de recomandat nici reforme organice cari să taie în carne vie și că legi fundamentale sunt totdeuna rezultatul păcii în afară, în care un organism social să poată suferi o criză internă.

Să nu uităm că tot ce este organic (deci și statul) e supus unor procese analoage de viață și că nimeni nu ar întreprinde operații chirurgice asupra unui organism în momentul în care acesta se află espus crivățului amorțitor sau istovitorului sirocco. Se înțelege că-n împrejurări normale aceste observații ni s-ar părea de prisos și că numai în considerația complicațiilor din afară ne îngăduim a uza de marginile în care ni este învoit a ne rosti părerea.

Asemenea cestiuni trebuiesc tranșate în tăcere. O cestiune delicată a fost refuzul Germaniei de a lua parte la espoziția universală din Paris a căreia întreagă dezbatere a fost următoarea:

Prezidentul: Comitetul confederației germanice a decis ca imperiul să nu ia oficial parte la espoziția franceză. Cere cineva cuvântul? (Tăcere generală). Voiește poate delegatul vreuneia din statele confederate să observe ceva? (Tăcere generală) … Așa dar imperiul nu va lua parte la espoziție. — Punct și nimic mai mult.

Cu toate acestea ura între partidele din Germania e desigur adâncă, neîmpăcată și fără mijloc de tranzacție, pe când la noi toate urmăresc aproape aceleași scopuri;

— afară de aceea pericolul unor discuțiuni asupra acestei întrebări e cu mult mai mic, pentru statornicia lucrurilor din lăuntru, acolo — decât la noi.

[10 decembrie 1876]

„Gagauzi se numește o foarte mică parte din poporul Bulgariei, rătăcită de tot de limba maternă și azi vorbind turcește. Cauza schimbării limbei au fost persecutările turcilor la venirea lor asupra bulgarilor. Toți bulgarii locuitori părților apropiate de Vana, Burgas, Adrianopole și Constantinopole au fost espuși acestor persecutări și limba fiecărui bulgar ce nu vorbea turcește au fost tăiată, din care cauză ei, ca să scape de aceste nesuportabile persecuții, au fost siliți să adopte limba turcească, care mai în urmă a fost introdusă și în familiele lor și au crescut în ea și copiii lor. Ei sânt creștini și astăzi, însă vorbesc turcește. Grecii în cele din urmă, după ce au nimicit patriarhia bulgară și au gonit limba bulgară din toate școlile și bisericele, s-au silit ca în toate locurile să grecizeze și pe acești nenorociți, introducându-le în biserici și școli limba greacă. Din cauza aceasta unii din acești gagauzi s-au grecizat și s-au făcut mai mari inimici fraților lor bulgari decât chiar grecii proprii. Pentru acești gagauzi (și nu găgăuți) s-a vorbit în Vulturul, iar nu pentru românii din Macedonia.“ — Reproducem cu plăcere această rectificare a ziarului „Vulturul“ și adaogem numai că eroarea noastră a provenit din motivul simplu că ziarul amintit, vorbind despre populația Macedoniei, au împărțit-o în greci, bulgari și gagauzi, iar despre români n-au spus un singur cuvânt. Fiindcă știam că macedo-românii se mai bucură de câteva porecliri nepotrivite și nevăzându-i deloc amintiți în perspectivele de împărțeală a Macedoniei, am crezut că și redacția numitei foi ne gratifica tot pe noi, căci tot noi suntem și acolo cu o poreclă și mai puțin politicoasă.

ROBIE MODERNĂ

[12 decembrie 1876]

Când lași toate celea în sama libertății și prin urmare a egoismului omenesc nu va fi bine. De multe ori în Anglia s-a dizbătut întrebarea dacă n-ar fi bine să se lucreze duminicele, și se găsise economiști care să calculeze ce pierderi însemnate are industrialul englez prin ținerea sărbătorilor. O fericire că biserica e acolo îndestul de puternică pentru a rezista unor asemenea tentative împrotiva săracului, asigurându-i și acestuia partea sa de odihnă și bucurie într-o lume pe care scriptura o numește cu drept cuvânt „Valea plângerilor“. La noi, în țara absolutei libertăți, este însă cu putință ca lucrătoriul să nu se bucure nici de duminecă, nici de sărbătoare, să nu se bucure nici de răgazul pe care scriptura îl asigură până și animalelor. Mania de a trata pe om ca simplă mașină, ca unealtă pentru producere, este întâi tot ce poate fi mai neomenos; al doilea, dezastruoasă prin urmările ei. Căci vita de muncă se cruță la boală, i se măsură puterile, nu se încarcă peste măsură, pierderea ei e egală cu cumpărarea unei alteia, încât interesul bine înțeles al proprietarului este cruțarea. La om lucrul se schimbă. Poate să se stingă în bună voie …, se va găsi totdeauna altul la loc, căci nevoia e o dăscăliță amară, care primește orice condiții. În alte țări sunt societăți pentru apărarea animalelor, de sine înțelegându-se că religia și organizarea socială îi asigurează omului zilele sale de odihnă, la noi însă nu va fi minune dacă vom vedea tratându-se organismul cel mai nobil de pe pământ cu o lipsă de cruțare de care sunt ferite și organismele cele inferioare. Ne-a trebuit această espunere pentru a caracteriza soarta lucrătorilor din fabrica regiei monopolului tutunurilor. Muncind 12-14 oare pe zi, aceste zile lungi și negre nu sunt întrerupte nici de dumineci, nici de sărbători, încât cestiunea socială, atât de ventilată în Europa, trebue s-o revedem la noi în forma ei cea mai crudă. Iată dar materialul de oameni supus acestui tratament:

200 de lucrătoare

10 tăietori cu mașina a tutunului prost

3 tăietori cu mașina a tutunului bun

2 cari desfac tutunul cu trompa

1 amestecător

1 tăietor de hârtie

3 privighetori a lucrătorilor

3 amploiați superiori

1 diurnist

Iată dar 224 de oameni, a patra parte dintr-o mie, care nu cunosc nici sărbătoare, nici altă odihnă decât somnul.

Se poate că regia, câștigând puțin sau nimic din toată afacerea, să fie silită de a întrebuința asemenea mijloace, pentru a se susținea; dar nouă ni se pare că soarta „dividendelor“ e cu mult mai puțin importantă decât aceea a omului chemat să le producă.

Onor. primărie, care cu drept cuvânt a ordonat respectarea duminecilor și sărbătorilor din partea comercianților, ar trebui să ordone aceeași respectare din partea fabricelor. Să nu uităm că trăim într-un stat creștin, că numai chinezul n-are sărbători, pe când religia creștină, a celor „dezmoșteniți“, li asigură și acestora partea lor de bucurie în lume.

O altă cestiune, care privește numai administrația orașului nostru, este că lucrătoarele, pornind noaptea de la fabrică pe șoseaua din valea Bahluiului, sunt espuse obrăzniciei stâlpilor de cafenele, cari tocmai în vremea ieșirei fetelor din fabrică găsesc că plimblarea pe întunecoasele uliți e foarte aerisitoare. De aceea ar trebui ca felinarele să fie mai dese și mai cu samă să fie aprinse, asemenea nici prezența unui număr mai mare de serjenți de noapte nu e de prisos.

[15 decembrie 1876]

Ziarele engleze reîmprospetează știrea, ce s-a mai fost răspândit o dată, că România va fi acea putere neutră chemată a ocupa cu trupele sale Bulgaria până la îndeplinirea reformelor făgăduite de Poartă. Astfel Times zice că acest proiect va fi susținut în sânul conferinței de cătră Germania și Franța, iar Morning-Post crede, nu fără cuvânt, că într-adevăr conferința ar putea să primească această soluțiune, ca una ce dezleagă greutatea cea mai mare din toată afacerea.

„Courier de Roumanie“, ziar oficios, înregistrând știrile de mai sus, spune că pân' acum nu i s-a făcut încă guvernului român asemenea propuneri.

În privirea politicei esterne „Românul“ vede lucrurile în lumină trandafirie, coloare ce se justifică întrucâtva și prin suirea efectelor de bursă.

Acest ziar spune că noutățile private ce le primește de la Constantinopole continuă a fi favorabile păcii. Afară de aceea delegatul guvernului românesc s-au bucurat asemenea de bună primire din partea atât a Porților împărătești precum și a ambasadorilor și delegaților puterilor garante.

Deși „poate“ și „se zice“ sunt după zicală cam rude cu minciuna, totuși nu voim să lipsim pe cetitorii pentru care nădejdea-i lucru mare și de știrile celelalte, câte le mai aduce ziarul de mai sus.

Miniștrii turci sunt — se zice — dispuși de-a supune dezbaterilor conferenței recunoașterea absolutei neutralități a României (ca Belgia și Svițera) și alte cereri legitime din parte-ne. Totodată guvernul turcesc — se zice — că e hotărât de a respecta neutralitatea țării noastre chiar în caz de război.

Înlăuntrul țării … înlăuntrul țării comitetul pentru darea în judecată a cabinetului Catargiu a chemat pentru duminică (12 dec.) la interogatoriu public pe generalul Florescu și pe d. A. Lahovary.

„Timpul“ spune (cu alte cuvinte, nu ale noastre) că agenți ai partidului liberal ar fi cutrierând Bucureștii pentru a chema la acest interogatoriu public cât se poate de mulți aderenți ai partidului dominant și că aceștia au căpătat instrucții de-a face presiune asupra guvernului și Camerei și de a cere (prin vociferări negreșit) arestarea și condamnarea celor preveniți. Dacă mai alăturăm și știrea, adusă tot de Timpul, că pentru aceeași duminică aveau să se adune tot în Dealul Mitropoliei două-trei mii de cetățeni, partizani ai conservatorilor, atunci frumos bucluc a fi fost acolo.

Toate aceste sunt știri pe cari le-am putut avea până ieri la 2 ore după amiazăzi, mai jos vom înregistra știrile ce ni vor sosi după aceasta. Opinia noastră anticipată este că nu va fi fost deocamdată nimic. Căci foștii miniștrii, care au declarat de atâtea ori că nu recunosc puterea judecătorească pe care se crede în drept a și-l atribui comitetul, nu vor veni decât cu sila înaintea comisiei, încât aceasta va fi nevoită prin „contestarea de competență“ să așeze un alt termin pentru aducerea lor cu putere publică. Cel puțin așa și atâta putem deduce din câte s-au petrecut pân-acuma.

Ieri după-amiazăzi poșta din București n-au sosit. După știri private miniștrii citați de comitet ar fi refuzat de a se prezenta, încât a trebuit să se ieie măsuri silnice contra lor.

Iarăși „Românul“ mai vestește că partidul liberal ar fi ajuns la cunoștința că trebuie să deie o direcție mai energică și mai regulată lucrărilor lui din Cameră și Senat, drept care au hotărât de-a se aduna de câte trei ori pe săptămână pentru a se sfătui. Spre acest sfârșit partidul anunțat s-au reconstituit în modul următor:

D. N. Bâțcoveanu prezident,

D-nii Hasnaș și Cămărășescu, vice-prezidenți,

D-nii Junel Lățescu și Deleanu evestori.

Partidul au ales două comisii, compuse din deputați și senatori, dintre care una va studia și proiecta o lege comunală și județană, cealaltă o reformare a judecătorilor de instrucție și de pace.

Nouăsprezece proiecte de lege se află în studiul Camerei — poate prea multe pentru a fi studiate — unele deja în comitetele delegate de secțiuni. Între aceste din urmă sunt:

Proiect pentru reformarea seminariilor;

idem pentru modificarea procedurei de urmărire;

idem pentru rechiziții militare.

Iar în secțiuni se studiază:

Proiectul pentru abrogarea legei de recrutare din 1876 și reintroducere celei din 1874;

idem asupra legei adiționale la legea organizărei puterei armate;

idem pentru introducerea impozitului mobiliar;

idem pentru responsabilitatea ministerială;

Propunerea pentru deschiderea unui credit de 300.000 l. la casa de depuneri în sama creditului fonciar urban;

Proiect asupra interpretării legei electorale;

Propunere pentru ridicarea unei statue lui Ștefan Vvd cel Mare;

Proiect pentru restituirea efectelor sustrase de la Casa de depuneri;

idem pentru acordarea unei pensii locotenentului Fotino;

idem pentru așezarea dării mobiliare, a patentelor și celei fonciare;

Pentru formarea unui comitet, însărcinat cu revizia caselor publice;

Asupra poziției ofițerilor

Propunere pentru desființarea taxei la podurile de fier dintre Mărășăști și Buzău;

Propunere pentru instituirea unei comisii însărcinate cu elaborarea unei legi pentru emanciparea vetrei și împrejurimilor târgului Vaslui;

În fine

Propunere pentru declararea Giurgiului de port-franc.

Dintr-acestea toate Camera au și abrogat deja legea de recrutare din a. 1876 și au de introdus pe cea din 1864, apoi au hotărât de a începe alaltăieri în 13 curent dezbaterea asupra bugetului anului viitor.

Senatul au ținut săptămâna trecută două ședințe secrete.

Relativ la zgomotele despre o schimbare de cabinet, care se răspândise săptămâna trecută, putem spune că ele avuse motive de a se naște din cauza antitezei, uneori pronunțate, dintre cele două corpuri legiuitoare; dar, oricum, au fost pripite. Asemenea zgomote în asemenea vremi sunt totdeauna rele.

[15 decembrie 1876]

Delegații puterilor garante au decis, după încheiarea conferențelor preliminare, de-a da concluziilor lor o formă care să poată fi admisă de toți. Numirea lui Midhat Pașa de vizir e de unii privită bine și se crede că va grăbi răsipirea deficultăților, alții o privesc din contra ca o provocare făcută Rusiei. Unele depeșe susțin că Poarta va refuza primirea hotărârilor conferenței și va prefera să fie bătută de ruși decât să fie umilită.

Morning-Post vestește că conferența s-au înțeles asupra propunerei de a delega o comisie europeană pentru supravegherea reformelor din Bulgaria și ca să i se dea acelei comisii o escortă militară de 6000 belgieni.

Times discută posibilitatea refuzului Porții de a primi propunerile conferenței și conchide că o asemenea ținută ar izola-o pe Turcia, ba poate că Anglia ar și rumpe relațiile diplomatice cu ea.

Deși ocuparea Bulgariei de cătră ruși trebuie privită cu părere de rău, totuși Anglia n-ar pune-n mișcare un singur regiment pentru apărarea Bulgariei. Interesele Angliei sunt în Bosfor și va ști să și le păzească la vreme.

Proiectul de constituție a fost proclamat solemn pentru tot imperiul. Principiele ei sunt: 1) Suveranitatea sultanului în aceleași margini ca și monarhii constituționali din Europa 2) responsabilitatea ministerială 3) alegerea a două corpuri legiuitoare, Senat și Cameră 4) autonomia județană, comunală și bisericească 5) libertatea învățământului 6) obligativitatea instrucției primare 7) inamovibilitatea funcționarilor 8) religia statului rămâne cea mohametană, fără însă de-a pune vro piedecă celorlalte religii. Supușii imperiului se vor numi otomani.

Belgia a declinat, prin circulară către puterile mari, însărcinarea de-a ocupa Bulgaria.

BANCA DE SCOMPT ȘI CIRCULAȚIE

[15 decembrie 1876]

Un proiect de lege pentru înființarea unei Bănci Naționale în țară a fost depus pe biuroul Adunărei din inițiativa d-lor deputați: P. Buescu, Maior Michai, Gr. Cantacuzino, Colonelu D. Lecca, A. Vilner, C. Climescu, P. Pastia, G. Rădescu, Stancu Becheanu, A. Vizanti, Pilat, Gr. Serurie și Goga.

Curierul financiar judecă poate cu drept cuvânt că cererea singură pentru înființarea unui aseminea institut, în niște timpi ca aceia ce percurgem astăzi, arată că autorii proiectului nu fac parte din lumea financiară, din acea lume care știe când și în ce moment trebuie să se înalțe asemenea institute, când și în ce moment poate reuși o subscripțiune, un apel la capitalurile publice, în fine când și în ce moment creditul unei țări poate permite sau nu o asemine operație.

[15 decembrie 1876]

„Esc. sa dr. Ioan Vancea, părintele metropolit din Blaș, de curând a dat o dovadă nouă de generosul său zel filantropic. Anume la 2 l.c. a făcut la consistoriul din Blaș o fondațiune în suma de 32.000 fl., cu următoarea dispozițiune: a treia parte din interese să se întrebuințeze pentru îmbunătățirea lefei profesorilor mai rău dotați, dându-se fiecăruia câte un ajutor de 50 fl.; a treia parte pentru ajutorarea preoților mai săraci, fiecăruia câte 50 fl., și a treia parte să se adaugă capitalului. Aducem omagele noastre Înalt Preasfinției Sale pentru acest act filantropic național și-i dorim să se poată bucura mulți ani de roadele darurilor sale“. „Familia“, din care estragem această notiță, serbează acest fapt nobil prin publicarea portretului Escelenței Sale în numărul său din urmă.

[17 decembrie 1876]

Creațiunea comisiei BUGETARE, adică bugetul pe anul 1877, este din ce în ce mai împresurat și mai grămădit de cătră călămările militante. „Unirea democratică“ și-a luat de obiect reducerile asupra instrucției publice, încât acuma vorbesc „Românul“, „Telegraful“, „Reforma“ și se 'nțelege că și mai aspru ziarele opoziției, „Timpul“, „Trompeta“ ș.c.l.

Lăsând să urmeze estrase „ad rem“ din Românul și Timpul, nu ne putem opri de a face o singură observare, care ni se pare a esprima adevărul, fără nici una din drapările intenționale ale restului presei. Ceea ce caracterizează pe organizatorii repezi este neștiința de carte, neștiința în cestiunile pe cari le dezleagă c-o copilărească ușurință. Căci finanțele sunt o știință, ele stau în legătură cu știința economiei politice, cu știința administrației.

Într-o țară unde sunt deputați și jurnaliști care au studiat atâta pe cât se poate învăța în academiile din cinstitul oraș al Mizilului, alături cu alții, cari fără o preparare serioasă au vizitat academiile străine și s-au întors ca să realizeze idei nouă de-o valoare „foarte relativă“ fără să-și cunoască țara și poporul, nu se poate aștepta decât o cumplită superficialitate în toate cestiunile, o ușurință de care sufăr toate partidele din România, cari nu văd în stat decât mecanismul succesiunii la putere.

Las' că lipsa de cultură adevărată e egală cu lipsa de moralitate în sens mai nalt al cuvântului, căci imoral este în înțeles mai nobil al vorbei fiecare ce se 'nsărcinează c-o afacere pe care n-o pricepe îndestul de bine.

[19 decembrie 1876]

După cum anunță Agence Havas, Poarta va refuza formal propunerile puterilor. Midhat Pașa, vizitând la 15 dechemvrie pe delegații conferenței, au vorbit despre garanții și despre cooperarea unei jandarmerii străine, n-a pomenit însă că Poarta are de gând să refuze. Marchizul Salisbury, vizitând pe sultan, i-au declarat că toate puterile stăruiesc unite asupra cererilor lor și că, în cazul unui refuz, toți ambasadorii vor pleca din Constantinopole. În conferința viitoare Poarta va anunța hotărârile ei. Armistițiul s-au prelungit cu 14 zile. Întâmplându-se război guvernul turcesc au hotărât a înarma pe bulgari, greci și armeni.

BELGIA

[19 decembrie 1876]

„INDEPENDENȚA BELGICĂ“ spune că, în cestiunea ocupării Bulgariei, Belgia n-au primit pân-acuma decât comunicații confidențiale și de-aceea le-au dat și reprezentanților ei din străinătate numai instrucții confidențiale. Ministrul au adus la cunoștința reprezentanților că Belgia, fără a refuza cererile eventuale ale puterilor, se simte totuși datoare de a face să atârne cooperarea sa de garanții morale și financiare.

„INDEPENDENȚA BELGICĂ“ se 'ndoiește că propunerile lui Malou vor fi primite de cătră puteri.

[22 decembrie 1876]

Cu ocazia dezbaterei asupra proiectului de budget d-nul prezident al Consiliului de Miniștri au ținut un cuvânt ce cuprinde un șir de prețioase adevăruri, de mult cunoscute de noi, dar pentru a căror răspândire a trebuit, se vede, mai mult de zece ani. Răposatul Marțian în Analele statistice, Titu Maiorescu în critica direcției culturei române, d. Ioan Ghica în Convorbirile economice, Teodor Rosetti în articolul „asupra progresului la noi“, M. Eminescu în discursul public „asupra influenței austriace“ au arătat cu toții că primirea formelor de cultură ale străinătăței fără bazele economice și cuprinsul ecuivalent se soldează cu mizeria claselor muncitoare. Ne pare bine că aceste cuvinte au ieșit din gura unui bărbat atât de popular în toată românimea, că tocmai d. Brăteanu a întrebuințat pentru artificiala stare socială a românilor expresia tropică de comedie tradusă din franțuzește.

Deie Domnul ca sistemul privirei pozitive și mai cu samă acela al descărcărei generale să nu vie prea târziu.

Reproducem din discursul d-lui Brăteanu toate pasagele cari caracterizează vina cea mare a generației trecute care, orbită de civilizația străină, a crezut că, introducând formele esterioare ale ei, i-a introdus totodată și cuprinsul. Acest cuprins nu se realizează decât prin muncă. Nici ziare, nici legi, nici academii, nici o organizație asemănătoare cu cele mai înaintate nu sunt în stare de a înlocui munca și o stare de lucruri care nu se întemeiază pe ea e o fantasmagorie care va dura mai mult sau mai puțin, dar se va preface în fum la suflarea recei realități.

Acuma începe a se preface în fum. Fi-vom destul de tari de a suferi această operație, această amputare a clasei scribilor din viața publică, Fi-vom destul de drepți pentru a depărta reputațiile uzurpate și nu meritul adevărat? Vom fi în stare a deosebi puterea adevărată de semidoctismul de rând în toate aceste reduceri ce se vor propune? Aceasta e întrebare demnă de Hamlet și a cărei dezlegare ne-o va da numai viitorul.

[22 și 24 decembrie 1876]

I

Despre trei reprezentații avem să dăm samă și anume despre cele a pieselor „Cerșitoarea“, „Paza bună trece primejdia rea“ și „Ucigașul“.

Piesele nouă se urmează așa de repede una după alta încât ne mirăm cu drept cuvânt de memoria actorilor, cari trebuie să 'nvețe pe de rost două-trei piese pe săptămână, precum și de ansamblul care merge strună, cu toată repejunea punerei în scenă a repertorului.

Direcția, țiind samă de gustul publicului de duminecă, dă în aceste zile piese de spectacol în câte cinci acte, adică romane dramatizate. Deși în principiu protivnici acestor piese, cari reprezintă dramatizarea tuturor cazurilor prevăzute și pedepsite de articolele respective ale codului penal, totuși trebuie să-i dăm drept direcției că urmează gusturile publicului și s-o spunem verde că teatrul, chiar așa cum este, e prea bun pentru publicul nostru. Căci într-adevăr un public care strâmbă din nas îndată ce vede repetându-se de două sau trei ori o piesă bună și așteaptă cu nerăbdare tot lucruri nouă crezând pe actori cai de poștă, un public ce aplaudează piesele rele și primește cu multă răceală pe cele bune, care prin eventuala sa nepăsare silește pe direcție să deie trei piese nouă pe săptămână, un asemenea public pierde dreptul de-a avea un teatru bun și ne mirăm cum de actorii, demoralizați, pun asemenea muncă de salahor unde orice idee de arte dramatică e subordonată trecătoarei petreceri, își mai dau atâta silință, deși știu încalțe rolurile.

Noi nu ne speriem de-a supăra pe cetitor cu aceste cuvinte. Nu lingușim pe nimenea, pentru că nu suntem în stare de-a spune neadevărul, iar adevărul este singura rațiune de-a fi a unei dări de samă de orice natură. Cu pericolul dar de-a nu fi aprobați de cetitor, întrebăm ce piesă este aceasta: „Cerșitoarea“? Ce roman de mansardă a slujit drept plan acestei drame, în unele părți de-a dreptul respingătoare? Nici un caracter natural de la început pân-la sfârșit.

Fierarul, natură nobilă, care lucrează totdeauna după codul duelgiilor; femeia lui, care fuge cu un conte, natură nobilă, care espiază până la sfârșit greșala ei și se-ntoarce oarbă, urâtă, însă pocăită în brațele bărbatului; contele, cicisbeo al femeiei fierarului, natură nobilă, care nu refuză a-i da acestuia satisfacere tot după codul duelgiilor; mama fierarului, natură nobilă, contesa pe care a dădăcit-o, estremamente nobilă, servitoarea, o bunătate de femeie, ucenicii fierarului item, fetița cea de 6 ani, virtutea încarnată, păstorul luteran, un adevărat apostol, și toate aceste într-o dramă în care se petrec lucruri grozave. Această piesă curioasă este un infern plin de îngeri și de oameni de treabă.

Ce sunt aceste caractere boite cu albeața morală, unse cu badanaua nobleței de suflet?

Apoi ce să mai zicem de providență, care joacă rolul de mașinist. Când mama are să-și vadă copila, un fulger providențial o orbește; când copila are să să roage pentru sufletul mamei, o mână providențială surpă bolta bisericei; când oarba se aruncă în râu, un păscar providențial o mântuie de moarte.

„Nici o situație care nu rezultă din conflictul caracterelor nu este admisibilă“ — regulă veche. Mașinistul providențial, deus ex machina, n-are ce căuta în drame. În fine, ce e toată povestea asta băbească, fără nici o verisimilitate, făcută pentru ca să spărie copiii și învârtită împrejurul unui adulteriu? Răutatea și perversitatea omenească au rămas să fie reprezentate — prin cine? Prin niște saltimbanci caraghioși. Egoismul omenesc, acest sâmbure al răului, acest nerv al caracterelor, care s-a 'ntrupat mai bine și mai perfect sub frumoasele obrazare de bronz ale cezarilor decât sub mutra de capră a unui satir, acest egoism este reprezentat printr-un măscărici. Toți ceilalți, afară doar de contele în unele momente slabe, sunt niște îngeri.

Piesa a fost jucată bine. Fierarul (d-nul Galino), sora lui de lapte (d-șoara Dănescu), mama (d-na Evolschi) n-au ieșit din cadrul acestei povești rele; au făcut ce au putut din rolurile lor imposibile. Nu tot astfel d-na Stavrescu. D-nia ei a vrut să deie relief acestui nonsens dramatic, să iasă din cadru afară prin jocul său de scenă, au jucat deci cu atâta barbară cruditate, mai ales ca oarbă, cu grimarea de om mort, cu ochii adânciți și vineți în cap, încât nu inima — stomahul ni s-a întors la această priveliște. Pentru D-zeu! Nu tot ce e natural e frumos. Aceasta trebuie să fie regula de aur a tuturor artiștilor, fie ei poeți, fie pictori, fie muzicanți, fie actori. Deși aceste drame de bulevard tratează în genere încălcările codului penal și boalele trupești, încât adevăratul lor loc este temnița și spitalul, iar nu teatrul, deși în teatrul de bulevard am văzut piese a căror eroi sunt gheboși, surzi, muți, orbi, hectici, nebuni, idioți, totuși nu credem că reprezentarea crudă și realistă a slăbiciunilor trupești este menirea artei dramatice. E drept că dintre toate infirmitățile numai două nu jignesc spiritul dramatic, dar numai prin liniștea care o inspiră: orbia și nebunia. Amândouă aceste le vedem reprezentate în tragediile celor vechi și în operele celui mai mare poet: în Regele Lear, în Hamlet, a lui Shakespeare.

Orbia răspândește liniște fericită pe față, o espresie de tristă și totuși senină resignațiune, un orb are asemănare c-un dormind sau c-un sfânt. Nu numai atâta. Cine nu vede lumea dinafară trăiește numai înlăuntrul sufletului său, de aceea aerul de înțelepciune al orbilor, de aceea și cei vechi și-l închipuiau orb pe Homer, de aceea legenda spune că Ossian a fost orb. Dar, pentru a fi frumos, orbul trebuie să fie liniștit. Un orb agitat de spaimă sau de patimi este un spectacol penibil.

Tot astfel nebunia reflexivă și numai aceasta este într-adevăr dramatică. Nebunii lui Shakespeare sunt adevărați înțelepți. Cuprinși de o idee fixă, ei esprimă în maxime paradoxale adevăruri vecinice, dar aceste idei paradoxale, pe care omul cuminte le esprimă c-un fel de agitație, nebunul le spune liniștit, ca un ce cu totul firesc.

Antiteza la cel întâi este: seninul ochilor minții și întunericul ochilor trupului; antiteza la cel de al doilea sunt maximele de înțelept în gură de nebun, dar aceste antiteze nu se luptă, ci se-mpreună în liniște, din care cauză aceste infirmități — singurele însă — nu jignesc simțul estetic. Un nebun sau un orb agitat sunt o priveliște penibilă, urâtă, și mai urâtă încă când actorul îi reprezintă cu toată cruditatea realității.

În toată piesa a fost un singur moment dramatic. Tocmai de ziua fetiței fierarului sosește vestea că muma ei a murit. Scena cu crepul negru între fierar și mumă-sa e singura care trezește în privitor simțăminte într-adevăr omenești; tot restul piesei e calculat pentru a băga în boală pe privitor.

Noi se 'nțelege că nu dăm vina direcției pentru alegerea acestei piese. Avizată a susține o trupă îndestul de numeroasă, ea este silită să recurgă la piese scrise în direcția gustului public; de aceea, dezaprobând cu desăvârșire acest gen de opere dramatice, întemeiete sau pe crime comune sau pe boale trupești, recunoaștem totuși că direcția și actorii își dau toată silința, în marginele pe cari le impun nevoile teatrului românesc.

II

Am arătat în rândul trecut scăderile romanelor dramatizate, vorbind în pilda cazului concret al „Cerșitoarei“. Teoreticește s-ar putea statornici antiteza între roman și dramă astfel: romanul e gen de scriere povestitoriu, el zugrăvește ceea ce se 'ntâmplă, eroii lui sufăr fără vină lovirile unei sorți adesea străine de caracterul lor. În opul dramatic nu există întâmplare. Drama arată ce se lucrează de cutare ori cutare caracter conform predispoziției sale naturale. De aceea ea implică în sine vina tragică. Nu o vină pedepsită de articolele codului penal, căci codul lovește numai în infracțiunile pactului primit pe tăcute de societatea omenească, infracțiuni a garanției reciproce dintre om și om, cea dentâi însă nu are de obiect acest conflict între om și societate, ci acela care se naște din ciocnirea caracterelor deosebite. Toate soiurile de scriere dramatică se 'mpart numai în două genuri, din care unul e mai nalt, celălalt mai de rând: drama de caractere și drama de intrigă. Genul întâilea arată caracterele în toată curățenia și consecuența lor, al doilea le admite ca fiind cunoscute, iar conflictele se nasc din planuri premeditate, ca să zic intelectuale, a două părți opuse. În cel de întâi gen conflictul trebuie să se nască cu necesitate, ca între două puteri elementare aduse în contact, precum urmează cu necesitate esploziunea dacă arunci o scânteie într-o magazie de praf. Aduse odată în contact, caracterele se dezvoltă repede și energic, privitoriul rămâne uimit, nu de ceea ce se 'ntâmplă, căci aceasta o poate ghici mai totdeauna, ci de espresia curată, străvăzie a caracterelor omenești, cari-n viața comună se ascund sub masca convențiilor sociale. Astfel în tragediile lui Sofocle știm de mai nainte ce are să se 'ntâmple, dar caracterele sunt cristalizate și ne uimesc prin teribila lor consecuență, până sunt înfrânte prin ele înșile, urieși ce cad sfărâmați sub propria lor greutate. Drama de intrigă consistă nu atâta în conflictul a două caractere, ci în acela a două planuri opuse. Aicea publicul privește cu mult mai mare interes desfășurarea, căci el poate ghici ce se petrece în inima unui om, nu însă ce se petrece în capul lui. În acest al doilea gen spaniolii și francezii au ajuns foarte departe; cel dentâi e reprezentat din veac în veac de câteva genii izolate, în vechime de tragicii greci, în vremea nouă de Molière și Shakespeare, și în cazuri izolate în câteva alte scrieri, concepute în acele momente fericite în cari, după spusa unui scriitor, fiecare om e un geniu.

Tot ce se abate de la aceste două norme generale e greșit.

Aceste premise, trecem la a doua reprezentație, despre care avem să dăm sama. În beneficiul d-șoarei Dănescu s-a reprezentat piesele: „Doi surzi“ și „Paza bună trece primejdia rea“. Piesa întâia e, se înțelege, din seria celor greșite, căci conflictul se naște dintr-o infirmitate fizică: surzenia. Dar este o farsă destul de plăcută, bine condusă și a fost și bine jucată. A doua: „Paza bună trece primejdia rea“ este o comedie de intrigă, în stagiunea aceasta a treia piesă bună. Celelalte au fost „Revizorul general“ și „Caterina“. Planul femeiei unui fierar de-a scăpa pe nevasta unui marchiz de urmăririle adoratorului ei succede până la un punct oarecare. Rolurile fierarului (d. Bălănescu), a femeiei lui (d-șoara Dănescu), a surorei marchizului (d-na Sarandi) au fost cu deosebire bine executate. Celelalte asemenea, numai pe d-na Conta am sfătui-o ca să vorbească mai natural. D-nia ei vorbește mai totdeauna c-un ton îngânat și sentimental. Cu toate că suntem plecați a ținea în samă împrejurarea că D-nia ei s-a suit de curând pe acele scânduri, cari după proverb „însemnează lumea“, totuși n-am crezut de prisos a descoperi scăderi cari, cu puțină silință, se pot evita. Ceea ce constatăm cu plăcere este că d-șoara Dănescu pe zi ce merge devine o actriță mai bună, promite a deveni o artistă în puterea cuvântului. Publicul are cuvânt să fie îndrăgit de tonul cu totul firesc, niciodată afectat cu care d-nia sa vorbește, fie scenele sentimentale, fie vesele. Acesta e titlul său de superioritate față cu celelalte colege (esceptând se 'nțelege pe d-na Sarandi, care nu cade niciodată în greșala vorbirei afectate). Un danț executat între acte a plăcut asemenea și a fost jucat cu vervă. Numai numele „romano“ nu ni convine. Voiește poate izvoditorul acestui danț să ne 'nobileze numele nostru, care sună destul de bine: român și românesc?

Comedia „Paza bună“, fiind escelentă în feliul ei, credem că direcția ni va face plăcerea de-a o mai reprezenta de câteva ori. Prin piesele bune se formează un capital stabil — pentru direcție, „repertoriul“, și pentru actori, „rolurile“; prin piesele bune se capitalizează munca, altfel foarte trecătoare, a actorului. Dacă teatrul românesc n-au ajuns până acuma la o dezvoltare mai mare, cuvântul a fost că, din cauza esclusivismului câtorva reputații, din cari cele mai multe uzurpate cu nedrept, n-au fost cu putință crearea unui repertoriu de piese care să intereseze prin caracterele lor, nu numai prin romanticitatea întâmplărilor.

Dumineca trecută s-a reprezentat din nou o dramă de spectacol, „Ucigașul“, tot de soiul Cerșitoarei, dar scrisă cu mult mai mult talent, c-un plus în cazuri criminale, dar c-un binefăcător minus în cazuri providențiale, încât mașinistul a fost scutit de-a juca după culise rolul „bunului Dumnezeu“. Ba chiar un caracter am observat în această dramă, pe Mardoș. Mardoș e un sanguinic escelent, o adevărată fiară din pustii, cu toată sălbateca sete de luptă și de sânge. El e înfrânt prin sine însuși, prin vehemența și adâncimea simțirilor lui. Natură puternică, el urăște cu putere, dar și iubește cu putere, nimic pe jumătate. A doua încercare de caracter este servitoriul fatalist, un „lasă-mă să te las“ credincios ca un animal domestic. Scene cari jignesc simțul estetic sunt și aici destule. Astfel scena din urmă a actului întâi, deși se ține de intrigă, e de-a dreptul nesuferită — și nu putea fi altfel, căci s-arată paragrafele procedurei penale în fața unei moarte. Jocul peste tot a fost bun. D. Galino (eroul serei) a jucat pe Mardoș, d-șoara Dănescu a vorbit și jucat natural chiar în scenele cele mai viforoase, d. Bălănescu au interpretat cu o plăcută naivitate pe servitorul fatalist, celelalte roluri au fost jucate asemenea cât se poate de bine. Piesa mai poate merge de câteva ori. Limba traducătorului e din norocire ferită de galicismi.

[24 decembrie 1876]

Atragem atenția cetitorilor asupra anunțului librăriei Socec et comp. Frumoasele ediții ale acestei librării, autorii aleși a căror scrieri au apărut pân-acuma (C. Negruzzi, V. Alexandri) ne dau dreptul a crede că întreprinderea, desigur costisitoare, a librăriei, va fi aprețuită și încurajată de public, mai ales că procurarea operelor lui Alexandri sau a lui C. Negruzzi ar trebui s-o facă fiecare în interesul său propriu. Astăzi când ziare, profesori, ba până și o academie și-au pus în cap să stâlcească graiul românesc, singurul liman și adăpost împrotiva limbei păsărești practicate de gazetari ș.a. sunt fără îndoială scrierile celui mai bun prozaist român (C. Negruzzi) și a celui mai mare poet al nostru, V. Alexandri. A treia parte a operelor complete ale acestui din urmă (Proza) vine în prezilele Anului Nou, încât fiecine care stă la îndoiala ce prezent potrivit ar putea să facă cutăruia ori cutăruia nimerește mai bine dacă cumpără scrierile editate de librăria Socec. Păstrându-ne pentru altă dată plăcerea de a da sama mai pre larg despre aceste cărți, adaogem numai că ele se află în depozit la d. Dimitrie Daniel, librar, Ulița Mare, Iași.

MINCIUNI CU OCHI

Sub titlul Jidovii în România, „Pester Lloyd“ de la 3 ianuarie scrie următoarele linii, cu data din București.

Aici pe fiecare zi sosesc sute și sute de familii jidovești de pe Milcov, familii pe cari prefectul Nerone Lupașcu le-a maltratat cu propria sa mână, silindu-se astfel a-și părăsi vetrele și lucrurile. În van le-au fost rugămintea să li se permită a-și lăsa lucrurile în locuințele părăsite până când vor putea să și le ridice și să și le transporte în alte părți; această voie li s-a refuzat în mod categoric. Mai mult decât atât. Locuințele lor au fost violate, ușile au fost sparte cu forța și lucrurile bieților nenorociți au fost azvârlite în stradă. Iar populația creștină, considerând aceste lucruri drept avere fără stăpân le deprădează și și le apropriază, fără nici un scrupul sau rezistență. Suferința nenorociților bătrâni, femei și copii aruncați pe stradă și jertfiți gerului și foamei este nedescriptibilă.

Nu-i minune. Redactorii de la Pesther Lloyd, evrei, de la Neue fr. Presse, item, de la Journal des Débats, item, ba ni se pare că și secretarul de stat de la ministeriul italian de esterne e… evreu.

Din Curierul de Iași, ianuarie-martie 1877

[5 ianuarie 1877]

Conflictul cu Turcia pare a fi înlăturat. După ziarele care stau în relații intime cu cabinetul de astăzi, atât puterile cât și Poarta au recunoscut legitimitatea protestului din partea guvernului M. Sale Prea Înălțatului Domn în contra articolelor 1, 7 și 8 ale constituției turcești. Reprezentantul Austriei și cel al Germaniei au primit de la guvernele lor aviz de-a susținea rezervele cabinetului român față cu constituția otomană. Deși până acuma nu cunoaștem actele autentice cari s-au preschimbat cu ocazia acestei semințe de conflict, totuși se aude că guvernul s-a declarat nemulțămit cu satisfacerea evazivă ce i-a dat-o Înalta Poartă. Acea satisfacere consistă în asigurarea negativă: că Turcia n-are de gând să calce tractatele internaționale.

Unele din ziarele bucureștene, precum și presa „credincioasă constituției“ din Austro-Ungaria, susțin că acest conflict l-au căutat românii pentru ca să se poată arunca în brațele Rusiei, adică că am căuta cum s-ar prinde nod în papură.

Noi credem că aceste aserțiuni sunt scornirile acelora ce n-au alt de lucru. Că e prea cu putință ca România să fie târâtă în conflictul oriental e drept, dar că cineva ar căuta într-adevăr să încurce ițele nu-i adevărat.

Altfel răspunsul lui Savfet Pașa, deși negativ, pare a fi destul de conciliant. În el se asigură că Poarta n-a avut niciodată intenția de a modifica poziția escepțională de care se bucură România în puterea tractatelor sale și că constituția otomană nu atinge nici într-un fel drepturile recunoscute ale României. Cât privește cele șapte puncte din memorandul român, Poarta au și recunoscut cinci din ele.

Dar noutatea cea mai însemnată a zilei este că Germania, care în ultimele ședințe luară (sic) o poziție foarte energică, ar fi plecată a se apropia de Poartă, pe baza independenței României, care ar servi de barieră sub garanția Germaniei.

[5 ianuarie 1877]

Bugetul pe anul curent se dezbate cu greu din legăturile ce le are cu legile organice a serviilor publice.

Pare a se fi răspândit în genere ideea că sunt prea mulți amploiați în toate ramurile și că se pot face ștergeri cu ghiotura fără a se atinge mecanismul administrației materiale și juridice a țării. Noi din parte-ne avem opinia că la prima vedere și pe dibuite e greu, de nu imposibil de a deosebi sinecurele de posturile acelea cari îndeplinesc un serviciu real. Iluzia că cutari posturi ar fi de prisos se naște din împrejurarea că oamenii însărcinați cu ele nu pricep nimic din ceea ce au să facă.

Oare dacă subprefecții ar ști a administra ar fi ei de prisos? Căci administrația cere cunoștințe speciale de economie națională, finanțe și statistică, pe lângă cunoștința legilor țării. Dar un subprefect care nu știe importanța unei date statistice nu știe să distingă o dare comunală ruinătoare de una productivă, nici o șosea de utilitate secundară de una de absolută trebuință: un subprefect care irosește în lucruri de prisos puterile vii ale poporului e de-a dreptul stricăcios. Sub regimul vechi subprefecții drept că nu erau lucru mare, dar, pentru plata minimă ce-o căpătau, ei îndeplineau o funcție administrativă bine hotărâtă. În epoca de atârnare economică, în care ușor se putea ca țăranul supraocupat cu munca boierescului să lese să 'nțelenească ogorul propriu, subprefecții îngrijeau deci ca fiecare țăran să-și aibă ogorul său propriu pe deplin cultivat. Deși starea de lucruri nu era nimic mai puțin decât invidiabilă, deși țara era guvernată de-o clasă de privilegiați care în mare parte nu meritaseră prin nimic privilegiile lor, totuși oamenii domniei, răi buni cum erau, cercau a aduce în armonie interesele esclusive ale clasei dominante cu cele ale clasei muncitorilor. Acest simțământ al statului, al armoniei intereselor s-a pierdut cu desăvârșire astăzi, când statul e astfel constituit încât poate fi condus în mod unilateral de reprezentanții unei singure clase sociale, esclusive prin natura ei. Ne abținem de la o dezvoltare mai pe larg, care sub pana noastră ar deveni un studiu întreg asupra însemnătății administrației în țări în care bunul trai al claselor muncitoare și emanciparea lor de sub presiunea capitalului bănesc și fonciar e ținta de căpetenie a statului.

[5 ianuarie 1877]

Până acuma conferința europeană în Constantinopole nu are de înregistrat nici un succes considerabil. Se zice că, lipsa de rezultate odată constatată în mod oficial, toate puterile mari își vor retrage pe reprezentanții lor la Constantinopole. Poarta cu toate ocaziile stăruiește asupra constituției sale. Astfeli o cesiune de teritoriu Serbiei și Muntenegrului nu se împacă cu art. 1 al constituției. Delimitarea provinciilor slave nu se poate primi din cauza împotrivirei populației turcești și grecești. Poarta concede punctul în privirea cantonamentului trupelor, se împotrivește însă la formarea unei jandarmerii; miliția de indigeni e periculoasă din cauza conflictelor ce s-ar putea naște între turci și creștini; apoi refuză clauza numirii guvernărilor cu concursul ambasadorilor și a comisiei; asemenea delimitarea veniturilor fiscale din provinciile slave (fiindcă contrazice drepturile de suveranitate a Porții), tot așa introducerea unui sistem deosebit judecătoresc în provinciile slave fiind în contrazicere cu spiritul constituției. Ziarul rusesc „Golos“, discutând situația, crede (nu fără cuvânt) că Poarta își bate joc de toată conferința europeană. Gazeta e de părere că simțământul de onoare a Rusiei cere ca să nu se lungească pertrătările zadarnice, ci să se ieie odată măsuri energice. Cu cât mai energic va procede Rusia, cu atâta mai asigurată va fi pacea.

În fine știrea cea mai nouă a Agenției Havas e următoarea:

Cea din urmă comunicare ce se va face de cătră plenipotenți în ședința de luni va fi un rezumat atenuat al cererilor formulate de puteri. Câteva puncte ar fi chiar părăsite. Nu s-ar face mențiune despre escorta de jandarmerie, despre cantonarea trupelor în fortărețe, despre împărțirea Bulgariei în două provincii. Atribuțiunile comisiunii de supraveghiare ar fi împuținate. Aprobarea puterilor pentru numirea guvernatorilor n-ar fi cerută decât pentru întâia dată. Plenipotenții par a fi de părere că turcii vor adera la această comunicare.

FOAIE NOUĂ

[5 ianuarie 1877]

Colectorul literar pentru ambele sexe iese o dată pe săptămână în Piatra sub administrația d-lui N. Miculescu. Cuprinsul broșurei no. 1 este:

Misiunea profetului Moisi, traducere din Schiller; Dama cu mănușa neagră, traducere din Ponson du Térrail; Miss Mary sau institutricea, trad. din Eugene Sue, și anecdote.

N-am încuviințat niciodată literatura frumoasă a traducțiunilor, mai ales acelora de pe texte de o valoare îndoielnică. Scrierea lui Schiller e lipsită de merit istoric și sufere de boala de care sufăr toate scrierile acestui autor german, de „cosmopolism“; Ponson du Térrail, un autor nesănătos de povestiri de senzație, făcute ca să sparie babele și copiii; Eugene Sue, în fine, are mai mult talent, dar e un scriitor cu cotul, pentru care producția devenise meserie. Acesta este întâiul punct de vedere; al doilea este că traducerile unor aseminea scrieri nu îmbogățesc ci corup literatura; ele mai sunt o încurajare a lenei intelectuale, căci traducerea unor scrieri fără valoare este munca cea mai ușoară, care dispensează pe scriitor de la producere proprie și de la cumpănirea terminilor. O traducere din Shakespeare, din Molière sau din Goethe e un merit, căci formă și înțeles sunt atât de îngemănate, încât traducătorul trebuie să cumpănească cuvânt cu cuvânt și frază cu frază; o traducere din Ponson du Térrail sau din proza lui Schiller e o jucărie pe care și-o poate permite orice gimnaziast.

Dar la dreptul vorbind, la Piatra, într-un ținut muntos, plin de legende, de proverbe, locuțiuni, apoi de localități istorice, Colectorul nu găsește ce să culeagă? Un muntean de baștină, născut aseminea în ținutul Neamțului, e Ioan Creangă. Citit-au vreodată Colectorii pe Dănilă Prepeleac, pe Soacra cu trei nurori și altele, ca să vadă care ar trebui să fie izvoarele din cari să se inspire și cum vorbesc și se mișcă ținutașii din Neamț?

Foi literare în provincie ar putea să facă un serviciu nemăsurat literațurei și lexiconului român. Limba de rând a ziarelor politice amenință a îneca, ca buruiana rea, holda limbei vie a poporului. Afară de aceea, cu propășirea realismului modern, se șterg legende și povești, proverbe și locuțiuni, adevărate nestimate ale gândirei poporului românesc. Dacă acele foi ne-ar da icoana locului prin culegerea exactă a formelor caracteristice ale gândirei poporului, ele ar fi neprețuite. Dar traduceri din franțuzește sau din nemțește a unor producte nesănătoase? Cui folosesc? Ele întăresc numai ideea falsă că poporul în două mii de ani n-a avut nici limbă și cugetare și că aceste două trebuiesc plăsmuite în mod meșteșugit de către o anume academie.

TRIUMFURI IEFTENE

[5 ianuarie 1877]

Domnișorii de la universitatea din Pesta cari, însoțiți de veselia generală a popoarelor, s-au dus la Constantinopole ca să înmânuie spada de onoare lui Abdul Kerim s-au îmbarcat după cum se știe sub o ploaie de mere murate și de ouă cu dulce miros, până în fine au ajuns în Bosfor. Aicea au fost primiți în mod splendid cu o ploaie de fraze de înfrățire și cu iperbole istorice care n-au lipsit de a face efectul cuvenit. Sava-Pașa, vrun turc bătrân și bun la inimă, care știe cât de frumos se 'mparte pământul cu gura, le-au urat bun sositul cu următoarele darnice cuvinte: „Lumea veche piere, lumea nouă e a ideilor liberale, adică a d-voastră“. Majestatea Sa Sultanul stătea salutând la fereastră — mase colosale de oameni aclamau ca vijelia mărei cu strigăte de „Eljen“ pe bravii tineri, iar de pe corăbii glasuri inmiite începură (unison?) cântecul Padișah um cioc iașah — c-un cuvânt toți îi îmbrățoșau cu lacrimele 'n ochi. Par nobile fratrum.

EVREII ȘI CONFERINȚA

[9 ianuarie 1877]

I

O seminție care câștigă toate drepturile fără sacrificii și muncă e cea evreiască. La orice popor drepturile publice și private au fost rezultatul unei munci seculare și a unor sacrificii însemnate. Dacă exista aristocrația, cu prerogative deosebite, acestea erau compenzația muncii războinice; dacă țăranii, cari pretutindenea au fost aserviți, au izbutit în urmă a se vedea stăpâni pe bucățile lor de pământ, aceasta a fost oarecum răsplata pentru că în vremi trecute ei singuri au purtat greutatea instituțiilor; dacă partea clerică s-a bucurat de prerogative, ea a și împlinit o sarcină de cultură, pe care, în împrejurările date ale evului mediu, nu le putea îndeplini o clasă de raționaliști.

Clerul au dezbătut popoarele nouă ale Europei din mrejile unor credințe și obiceiuri în cari puterea fizică jucă cel întâi rol, căci dovedit este că atât zeul suprem al germanilor ca și cel al celților și al slavilor au fost un D-zeu al războiului, al sângiurilor, un D-zeu al puterei brute. Îmblânzirea treptată a lumei nouă este un netăgăduit merit al religiei creștine; afară de aceea ea a mai fost și păstrul culturei antice.

Ce servicii au adus omenirii îndărătnicul și egoistul neam evreiesc? Ocupându-se pretutindenea numai cu traficarea muncii străine, alegându-și de patrie numai țările acele unde prin deosebite împrejurări s-a încuibat corupție, ei urmează în emigrația lor pe pământ tocmai calea opusă omenirei întregi. Căci neamurile reîntineresc dinspre răsărit la apus. Evreii merg dinspre apus spre răsărit. Pe când țările romanice reînvigoresc prin migrarea popoarelor germane ce curseră din răsărit, Germania însăși ajunge la mărirea de astăzi prin energia unei rase slave germanizate, America înflorește prin colonii europene cari toate urmează marea cale a soarelui, evreul trece din Germania în Polonia, din Polonia în Rusia, din Austria în România și Turcia, fiind pretutindenea semnul sigur, simptomul unei boale sociale, a unei crize în viața poporului, care, ca la Polonia, se sfârșește câteodată cu moartea naționalității.

Dar oare în ce constă corupția socială, acest element care-l atrage pe evreu c-o putere elementară? Ea consistă în desprețul muncii, care cu toate acestea e singura creatoare a tuturor drepturilor. Când munca unei clase într-un popor numai ecuivalează drepturile de care ea se bucură, atunci acea clasă e coruptă, atunci ea trăiește din traficul unei munci străine, atunci ea samănă cu evreul, care nicăiri nu face altceva decât precupețește lucrul străin.

O nație ca a noastră, unde cine știe a scrie și a citi a contractat deja privilegiul de a fi funcționar al statului, trebuie să se aștepte ca funcțiile ei vitale, cari se întemeiază pe muncă, să găsească — de nu o suplinire — cel puțin un surogat în meșterii și neguțitorii răi pe cari străinătatea îi zvârle din sânul ei ca pe niște elemente netrebuincioase.

Dar o dată stabilit că la imigrarea evreilor vina e în parte și a noastră, care am crezut că fără o muncă ecuivalentă putem introduce la noi toate formele de cultură occidentală, băgând în ele scribi de rând, oameni fără știință de carte sau cel mult advocați, revenim la evrei și-i întrebăm — nu de ce spun minciuni prin gazetele străine, căci minciuna este spiritul negrei speculații — ci de ce se plâng?

În Austro-Ungaria ei au toate drepturile posibile și imposibile, de ce vin la noi? În Rusia sunt egali cu rușii — de ce vin la noi? În Turcia le zâmbește egala îndreptățire — ce caută la noi? Au n-au știut ei sub ce condiții numai pot trece în România? Au n-au știut că în această țară nu pot fi decât cel mult suferiți, că această țară, din nefericire pân-acuma locul de luptă între roiurile Răsăritului și așezările Apusului, au ajuns să răsufle și că e sătulă de stăpâni pentru a nu mai voi stăpâni evrei?

Ni pare rău de acei puțini evrei cari, prin valoarea lor personală, merită a forma o escepție, dar restul …? Prin ce muncă sau sacrificii și-a câștigat dreptul de a aspira la egalitate cu cetățenii statului român? Ei au luptat cu turcii, tătarii, polonii și ungurii? Lor li-au pus turcii, când au înfrânt tractatele vechi, capul în poale? Prin munca lor s-a ridicat vaza acestei țări, s-au dizgropat din învăluirile trecutului această limbă? Prin unul din ei și-au câștigat neamul românesc un loc la soare? De când rachiul este un element de civilizație?

Prin legea monopolului băuturilor spirtoase s-au hotărât ca numai alegători în comună să poată fi cârciumari la țară. Cu drept cuvânt. Ce garanții poate da o venitură, un nimene, un sudit chezaro-crăiesc că băuturile nu vor fi falșificate, cum și sunt, deci stricăcioase sănătății. Deja deputații țărani din adunarea adhoc s-au plâns prin memoriul lor că acești oameni li otrăvesc băuturile, prefăcând zilele de odihnă legiuită în zilele de omorâre lentă și sigură.

Astăzi, când un prefect oprește de la acest trafic pe un evreu, Pesther-Lloyd, organ redactat de evrei și după el Journal des Debats (item) descriu scene sălbatice din Turkestan ca petrecându-se în România. Fie liniștiți. Un fir de păr din capul suditului chezaro-crăiesc n-a fost atins de nimenea, nici averea lui mistuită de mânele populației românești.

Un agent al guvernului unguresc zvârle dintr-o școală zidită de români băncile afară, esmite pe învățător și pe preot, își bate joc de un sat de grănițeri cari de pururea au luptat pentru Casa de Austria, cărora Maria Terezia le-a cusut cu mâna ei proprie o flamură cu inscripția „Virtus romana rediviva“, — făcut-au caz presa austriecească de aceasta? Nici vorbă. Dar un prefect în România cutează a opri pe un evreu de a vinde băuturi spirtoase într-un sat? Persecuție, pradă, nelegiuire.

Se 'nțelege. Punând o dată mâna pe presa europeană, care în genere nu mai are de țintă luminarea, ci escitarea urelor între clase și popoare, ușor li-e să spună orice minciună patentă. Publicul cafenelelor, blazat de ipercultura europeană și setos de noutăți de senzație, găsește plăcere în citirea monstruozităților ce se vor fi petrecând în România. Evreii fac din jurnalistica europeană ceea ce au făcut din băuturile spirtoase la noi — otravă. Ei au încercat a otrăvi și literatura germană cu acele scrieri pe cari oamenii c-un simțământ mai firesc le numesc francezo-ebraice, ci au introdus ușurința pariziană în discuțiile cele mai grave, veninul în relațiile sociale; în Austro-Ungaria sumuță popor contra popor, în Germania confesie contra confesie și ginte contra ginte. Evreul care redigează Pester-Lloyd și sumuță pe maghiari contra germanilor și a celorlalte naționalități este acelaș care prin Neue freie Presse sumuță pe germani contra maghiarilor. În toate țările țin cu cel tare, niciodată cu cel apăsat, și se unesc cu acela întru traficarea și esploatarea puterilor pozitive ale poporului.

Prigoniți n-au fost la noi evreii niciodată. Restricțiuni juridice au existat pentru ei totdeauna, dar nu din cauza religiei. Ștefan-Vodă cel Mare întărește câtorva evrei, veniți din Polonia, libertatea confesiei, dreptul de a-și clădi sinagoge, un drept pe care turcii, așa-numiții noștri suverani, cari de pe la 1560 au început să ne calce tractatele nu l-au avut niciodată, deși confesia mozaică e pentru spiritul ascetic și îngăduitor al religiei creștine tot atât de străină ca și cea mahometană. Afară de aceea aveau dreptul liberei negustorii cu manufacturi străine, — dar aicea se mărginea totul și așa ar fi trebuit să rămâie. Meseriași și proprietari nu puteau fi, căci proprietatea emana de la domnie și era strâns legată cu contribuția de sânge, la care nimeni nu i-a poftit, nimene nici când, și de la care, chiar când îi poftești, știu a se sustrage, făcându-se sudiți austriecești, deși sunt născuți în România din supuși rusești și n-au văzut Austria cu ochii.

C-un cuvânt evreul nu merită drepturi nicăiri în Europa, pentru că nu muncește; iar traficul și scumpirea artificială a mijloacelor de trai nu este muncă, și aproape numai într-aceasta conzistă a evreului. Evreul nu cere, ca clasa de mijloc din secolul al XVII, libertatea muncii productive, ci libertatea traficului. El e vecinic consumator, niciodată producător și desigur că numai cu foarte rară escepție se va găsi într-adevăr câte un evreu care să producă. Dacă e meseriaș, e superficial, lucrează numai pentru ochi. De aceea chiar la noi, unde împrejurările ar trebui să-i silească la muncă, vom găsi că ei reprezintă meseria superficială. Cel mai solid meseriaș e și aici în țară românul sau germanul sau cehul, niciodată evreul. El reprezintă concurența nesănătoasă a muncii rele, superficiale, cu munca dreaptă și temeinică. „Ieftin și rău e deviza evreului până ce ruinează pe lucrătorul creștin, „scump și rău“ e deviza lui când rămâne stăpânul pieții.

Drept că înmulțirea evreilor în țările noastre au mers mână în mână cu reformele în senz liberal, că acestea au ajutat înmulțirea furnicarilor. Deja „regulamentul organic“, care a pus ciocoimea alături cu boierii vechi, dându-i o egalitate de drepturi pe care n-o merita, au făcut ca fiecare din acești noi aristocrați cari fugeau de muncă și aspirau la slujbușoare să aibă câte un asociat jidan sub forma de orândariu pe peticuțele lor de moșii; tot acel regulament au desființat de jure breslele, aceste clase puternice și bine constituite de meseriași. În urmă alte reforme, și mai liberale, au deschis ușa funcțiilor statului, înmulțite în infinit, tuturor feciorilor de popă și de negustori cari nu reprezentau nici avere, nici inteligență și cari găseau mai comod a trăi din funcții plătite de stat și de comune decât din munca lor proprie, din îndeletnicirea cu meșteșugul părinților lor. Astfel s-au înmulțit rușinea de muncă și proletariatul condeiului, aceasta clasă vecinic nenorocită, condamnată la celibat și la mizerie, luptând prin ură, intrigi, calomnii și vicleșug pentru pânea amară a bugetului și înecând c-o rară obrăznicie orice muncă spirituală adevărată, orice merit adevărat.

Dar ce să mai vorbim asupra acestei materii? Prin pripirea celor crescuți de mici copii la Paris ni s-au îngreuiat preste măsură lupta pentru existență, libertățile nu sunt decât tot atâtea forme de nelibertăți, căci liber nu e decât omul ce trăiește din munca productivă a mâinilor sale. Numai acela e în stare de a aproba binele unde-l vede și munca temeinică.

Dar cei cari își fac din ponegrirea meritului, din calomnie și intrigă o meserie pentru a trăi de pe-o zi pe alta, aceia, chiar recunoscând adevărul în fundul sufletului lor, căci acesta li se impune, se vor feri de a-l spune, ba vor reprezenta chiar contrariul.

E prea firesc ca în țara reputațiilor uzurpate, a jurnaliștilor fără carte, administratorilor fără știință, profesorilor fără elevi, academicianilor etc., într-o țară unde aproape toți reprezintă numai forma goală a culturii, nicidecum cuprinsul, evreii, cari samănă în superficialitatea muncii cu generația actuală din România, călărind pe fraze umanitare și egalitare pe cari le-au învățat de la noi, să ceară drepturi egale cu noi.

II

Cine știe cât de departe suntem de-a urî pe evrei — și aceasta o poate pricepe orice om cu privirea clară — acela va vedea că în toate măsurile noastre restrictive numai dreapta judecată și instinctul de conservare au jucat singure rolul principal.

Domnia fanarioților au putrezit clasele noastre sociale; aristocrația noastră, din războinică și mândră ce era, a fost devenit în cea mai mare parte servilă, încrucișându-se cu stârpitura grecului modern, care e tot atât de șiret, dar mai corupt decât evreul de rând. Prin urmare clasa înaltă a societății noastre, care luase de la grecul constantinopolitan toată lenea, tot bizantinismul, se lasă ușor înădușită de ciocoimea ei, de fostele ei slugi, cari, fără nici o muncă meritoasă pentru societate, se urcă repede în locul vechei aristocrații, ce dedese așa de tare îndărăt. Se va găsi că lenea este caracteristică românului „ridicat“, pentru că s-au și ridicat din clase leneșe, din privilegiați mici. Rămânea deci o singură clasă muncitoare, din a cării esploatare trebuia să trăiască toată societatea română — țăranul. Dar chiar esploatarea directă era o muncă prea grea pentru aristocrația foștilor cafegii și ciubuccii, de aceea și-au introdus pretutindenea câte un asociat activ chezaro-crăiesc — câte un evreu. Acelaș proces se repetează însă. Precum ciocoimea au alungat pe boierii vechi din locul lor, tot astfel evreii, având numai dreptul de a cumpăra bunuri imobile la țară, ar lua în mâni proprietatea de mijloc, ai cărei arendași sunt deja astăzi, iar neamul românesc ar ajunge cu desăvârșire proletar.

Pericolul nu este în împrejurarea că evreii ar acapara toată proprietatea, ci într-aceea că ei nu sunt — nu pot fi români, precum în genere nu sunt nici pot fi germani, englezi, franțuji, italiani. De ce să ne înșelăm de bună voie, arătând că înlăuntrul altor nații ei au ajuns la cutare sau cutare grad de cultură? Nu vedem azi că simțământul de rasă e mai puternic în ei decât patriotismul, decât iubirea pentru nația în mijlocul căria trăiesc?

Nu-i vedem formând prin „alianța izraelită“ o internațională curat ebraică, după a noastră părere mai periculoasă, pentru ca mai mincinoasă, decât cea a lucrătorilor sau aceea a iezuiților? Căci aceste două din urmă reprezintă un ideal — fals ideal la amândoi, dar având fiecare partea sa eternă, dragă omenirei.

Cea dintâi se bazează pe sfințenia muncii, pe convingerea cu totul dreaptă că munca temeinică este singura îndreptățire pe acest pământ: dar pe da altă parte acelaș ideal nu recunoaște capitalizarea muncii și înnobilarea ei sub forma artei, a literaturei, a științei, cari fără acea capitalizare n-ar fi cu putință. Dacă libertatea muncii productive este motorul societății, sâmburele care-i dă consistență este capitalul. Împăcarea între muncă și capital va fi poate grea, este poate chiar cu neputință; dar tendința ca atare rămâne în sine ideală, conformă cu religia creștină în partea ei etică. — Iezuitismul pe de altă parte consistă iarăși pe-o raționare parte dreaptă, parte falsă. Întemeindu-se pe teoria, subînțeleasă tacite, foarte pesimistă, că partea cea mai mare a oamenilor nu știe a face o întrebuințare dreaptă de puținele dramuri de crieri cu cari i-a înzestrat natura, că acea parte, lăsată în voia liberă a instinctelor sale, e roabă pânteceului și unealtă în mâinile șarlatanilor de tot soiul, care știu să-i lingușească patimile rele, iezuitismul a încercat a ținea clasele de jos într-un binefăcător semiîntuneric, puindu-și drept țintă nu cultura minții, — căci desperase a scoate trandafiri dintr-o buruiană rea și menită orbirei — ci caracterul prin credințe metafizice. De aceea se va găsi preste tot că popoarele catolice sunt mai vesele și mai frumoase decât cele protestante, tocmai pentru că această biserică au abstras de la cultura minții și au avut în vedere numai îmblânzirea, înfrumusețarea simțimentelor prin muzică, sculptură, arhitectură, zugrăvie și prin credințe care se sustrăgeau prin sfințenia lor de la orice controversă. Dar pre de altă parte aceeași școală era firește prigonitoarea aristocrației spiritului, a acelor oameni seculari la cari caracterul, oricare ar fi fost, rămânea cu totul neutralizat de enorma cantitate a creierului și cari vedeau toate lucrurile lumii în deplina lor claritate. Catolicismul n-au avut talentul de a-și asocia pe acești oameni — de aceea este și azi încălcat de o droaie de homunculi cari, bazându-se pe acele autorități persecutate de biserică, o persecută azi pe ea. Și într-aceasta a consistat partea falșă a ceea ce am numit iezuitism, pentru a caracteriza tendința politică a bisericei.

Dar ce reprezintă „alianța izraelită“ cu filialele ei din America, Anglia, Austro-Ungaria, Franța, Italia, România? Se pretinde că, fiind evreii pretutindene oprimați, această alianță are de scop să-i scape de opresiune.

Să vedem ce grozav de oprimați sunt la noi.

Comerț și capitalii în mânile lor, proprietatea fonciară urbană în cea mai mare parte în mâinile lor, arenzile de moșii în Moldova item, pe sub mână tot debitul tutunului și a băuturilor spirtoase, negoț de import și export, c-un cuvânt toate arteriile vieții economice cari se bazează pe speculă? În ce consistă grozava opresiune de care se plâng? Și, dacă se plâng, de ce nu aleg alte terenuri decât România, alte țări unde sunt egali în toate cu cetățenii statului? De ce nu Austria, Franța, Germania ș.a.?

De ce? Pentru că nu există opresiune, pentru că nu există persecuție, — iar drepturile câte nu le au, nici nu le merită.

Ei singuri, cu totul deosebiți și având tendințe deosebite de popor, vorbind în familii limba germană, abonați la ziare dușmane nouă și hrănind împrotiva noastră un spirit dușmănesc și cuceritor, ei singuri nu compensează întru nimic munca poporului care-i susține. Apoi sunt totdeauna o armă a străinilor în contra noastră. Până și ungarii — care numa-n gropi nu dau de cuminți — își închipuiau într-un rând o stăpânire a Moldovei prin evrei și ceangăi, pentru că știau că evreul s-ar asocia cu orișicine împrotiva poporului românesc.

Și astăzi, când poate existența noastră e în joc, când ni se dispută drepturi seculare, emanate din capitulațiile luminaților Domni ai acestor țări, tot ei și prin uneltirea „alianților“ ni îngreuiază poziția, trecând peste capetele noastre, cerând drepturi de la străini, de la dușmanii noștri chiar.

Știu d-nealor ce i-ar aștepta în Germania pentr-o asemenea faptă, pentru gravura din „Monde illustré“, pentru articolul mincinos din „Pesther-Lloyd“, pentru apelările la străini în trebile interne ale țării? Munca silnică sau închisoarea.

De aceea vom rezuma judecata în forma unui fetva al șeicului ül-Islam zicând:

Legea zice că cine conspiră cu străinii în contra instituțiilor țării și a poporului în mijlocul căruia trăiește este un trădător.

Merită un trădător drepturi?

NU.

Sub titlul „închipuitele persecuțiuni în contra evreilor“ „Românul“ publică două adrese, una a delegaților societății „Românizarea“, alta semnată de vro 20 de persoane, prin cari se desmint știrile aduse de ziarele străine.

Pentru noi cea dendâi e mai importantă, căci ni arată singura cale pe care evreii vor putea s-ajungă la egalitate cu cetățenii statului român. Numai vorbind în familie limba românească, numai încrucișându-se prin căsătorii interconfesionale cu românii vor putea deveni cu vremea ajutători întru purtarea sarcinei de cultură a țării românești, numai atunci vor intra în conmembrațiunea socială a românilor și se vor preface în trup din trupul nostru. Până atunci însă nația îi va simți ca pe ceva străin în corpul ei, ca pe un parazit care usucă măduva străvechiului stejar.

Adăogim din nou că ni pare rău de acei relativ puțini, chiar dacă s-ar compune din 2-3000, cari s-au identificat cu această țară, și totuși trebuie să se vadă în aceleași condiții de drept public cu imigranții mai proaspeți; ne pare rău de „evreii spanioli“, cari n-au nimic comun cu cei poloni, — dar fiecare poate pricepe că într-o armie străină care se apropie de noi nimeni nu va căuta să deosebească pe puținii amici, ce i-ar putea avea în acea armie. Și evreii sunt o armie economică, o rasă de asociați naturali contra a tot ce nu e evreu.

A doua adresă spune adevărul, că evreii trăiesc în România fără a li se cauza nici cel mai mic rău, căci nu pot fi numite rele decât cele pozitive, iar nicidecum restricțiuni despre cari fiecine știe că constituiesc singurul „modus vivendi“ ce-l putem avea deocamdată cu seminția evreiască. Dar această adresă — o știm bine — nu va căpăta niciodată iscăliturile mai tuturor coreligionarilor din România. Aceasta e o frază ca multe altele din ziarele noastre, cari și ele vorbesc întruna de nație, de voința națională, pe când fiecine știe în fundul sufletului său că nația românescă, cumu-i ea, nici n-au ajuns să-și deschidă ființa sa la soare, ci, esploatată de oameni și de împrejurări, susține cu sudoarea-i tot aparatul netrebnic al formelor străine de cultură introduse prin numeroasa clasă de proletari ai condeiului cari, îmbrăcându-se în ele fără să le știe înțelesul, își găsește pânea de toate zilele pe care n-ar putea-o găsi prin muncă, căci nu vrea să muncească.

«ALMANACUL MUZICAL PE ANUL 1877»

DE D. TEODOR BURADA

[9 ianuarie 1877]

Prevederile noastre din anul trecut, publicate tot prin această foaie, le videm realizate cu mult succes și în almanacul de pe anul curent 1877. Nu este destul să cultivăm frumoasele arte, între care intră fără îndoială muzica, declamațiunea, teatrul, danțul, de care se ocupă autorul în acest almanac; noi credem că datoria fiecărui român cu simțâminte românești este de a căuta mijloace să răspândească frumoasele arte în popor, să facă a se înrădăcina în deprinderile lui astfel încât să fie o parte întregitoare din educațiunea lui. Acest scop se atinge prin publicațiuni, prin tratate speciale, în fine prin foi periodice menite a dezvolta gustul estetic asupra tuturor genurilor de cultură a spiritului omenesc.

D. Th. Burada, fondatorul almanacului muzical, pătruns de aceste adevăruri, a pus deja de doi ani și nu încetează de a pune și astăzi la dispozițiunea publicului știința și esperiența sa muzicală; o ochire răpede asupra celor conținute în almanacul pe 1877 ne poate pe deplin convinge despre aceasta. „Încercări despre originea teatrului național și a conservatorului de muzică și declamațiune“, un mic tratat, dar plin de fapte până astăzi de foarte puțini cunoscute, în care se ocupă autorul atât cu cultura muzicei și a declamațiunei cât și cu aplicațiunea lor pe scena teatrului român din timpurile vechi până acum. „Cercetări asupra danțurilor și instrumentelor de muzică a românilor“, cu figuri intercalate în text, în care d. Burada ne descrie danțurile noastre cele vechi, ne dă ariele și muzica mai multor cântice populare, precum și instrumentele pe care se esecutau: „Elena Hora“ compusă de însuși autorul; iată în scurt materia ce o avem sub ochii noștri răsfoind almanacul muzical de pe anul curent 1877.

Cercetând mai cu de-amăruntul această materie, ne vom convinge cu toții că conține un studiu scrupulos, în care a trebuit autorul să lupte cu foarte mari greutăți — asupra muzicei, danțului, teatrului și a instrumentelor de muzică la români. Figurile intercalate împreună cu mai multe bucăți de muzică în text și la finele almanacului ne întăresc în credința noastră că autorul, fără de a se înspăimânta de cheltuiele, a fost condus nu de un interes material, ci de dorința de a răspândi în popor un nou gen de cultură și că forma sub care și-a propus a realiza idea sa, aceea a unui almanac muzical, este potrivită din puntul de vedere a necesității de a avea fiecare persoană un calendar și a prețului modic cu care își poate fiecine procura o asemenea carte‡.

Din parte-ne urăm succes bun autorului și îl rugăm să nu înceteze nici pentru viitor cu asemene publicațiune; românii iubitori de artele frumoase vor ști să aprecieze munca și meritul, ei vor ști cum trebuie să fie recompensat talentul autorului.

[12 ianuarie 1877]

La conferența din 4/16 ianuarie lordul Salisbury a prezintat delegaților Porții un rezumat modificat al hotărârilor delegaților europeni, după care toți aceștia au declarat că, în caz de a respinge Poarta și aceste din urmă propuneri, toți vor părăsi Constantinopole. Reprezentanții Italiei și Angliei au adaos că, pentru complicațiunile ce s-ar naște din refuzul Porții, Turcia va fi răspunzătoare Europei, reprezentantul Franciei făcu pe Poartă răspunzătoare față cu propria ei țară. După aceea Savfet Pașa declară că va convoca marele consiliu național și că sâmbătă (5 ian.) va fi în stare a da un răspuns definitiv.

Ultimatul puterilor cuprinde următoarele puncte:

1) Rectificarea granițelor Muntenegrului prin anexiunea districtelor Banjani, Piva și Nicsici, Drobinak, parte din șaranți, distr. Kolașin și Cuci-Craini, a Vasoievicilor de la Zievna până la Lim, în fine teritoriul Mali și Veli-Vrdi cu Spuț și Zobliac. Instituirea unei comisii internaționale adhoc de rectificarea granițelor. Libertatea navigației pe Boiana. Neutralizarea forturilor depe lacul Scutari.

2) Status quo ante bellum pentru Serbia cu regularea dificultăților de graniță dinspre Bosnia printr-o comisie de arbitri conform hatișerifului din 1833.

3) Pentru amândouă Principatele se cere evacuarea lor de cătră trupele otomane și retragerea trupelor lor de pe pământ turcesc înlăuntrul nouălor fruntarii. Preschimbarea prizonierilor, amnestiarea tuturor acelora cari-n vremea războiului au făcut servicii inamicilor.

4) Pentru Bosnia, Herțegovina și Bulgaria

Guvernorii generali ai provinciilor pentru cei dentâi cinci ani se numesc de Poartă cu prealabila consimțire a puterilor.

Provințiile se împart în sangiacuri cu muteșarifi în capul lor, pe cari Poarta îi numește pe vreme determinată după propunerea valiilor, și în cantonuri (nahief, mudir-lik) de 5.000-10.000 locuitori cu autorități cantonale, cari sunt aleși liber în fiece comună de către populație și sunt competente în toate cestiunele câte ating interesele comunei.

Adunările provinciale se aleg pe câte patru ani de cătră consiliile cantonale. Aceste adunări au să stabilească bugetul provinției după sistemul indicat și au să numească consiliari administrativi provinciali, a căror părere trebuie s-o consulte valiul în toate cazurile câte trec peste stricta și simpla executare a agendelor legiuite și ordinare: în urmă valiul poate să raporteze Porții părerea consiliului administrativ.

Ameliorarea sistemului dărilor. Adunările provinciale și consiliile cantonale așază dările și le repărțesc, cu escepția vămilor, poștelor și telegrafelor, precum și taxele pe tutun și spirituoase. Arendarea dijmei se desființază cu totul, restanțele de dări nu se mai încasează, bugetul provințiilor se statornicește după măsura veniturilor pe câte cinci ani. O parte din aceste venituri se întrebuințază la plata datoriei publice și pentru acoperirea trebuințelor guvernului central, iar restul pentru trebuințele provinciei. Justiția se va reorganiza în senzul unei neatârnări mai mari a magistraturei. Valiii numesc pe judecătorii civili și penali cu consimțământul consiliilor administrative; membrii curții apelative se numesc de către Poartă după propunerea valiilor. Publicitatea pertratărilor judecătorești și a anchetelor e obligatorie. Pentru afacerile speciale a fiecărei din confesiuni va exista o jurisdicție esclusivă a autorităților religioase. Deplină libertate a culturilor; comunele întrețin singure clerul, bisericile și institutele scolastice. Se stabilesc garanții contra prozelitismului cu de-a sila.

Întrebuințarea limbei țării înaintea autorităților judecătorești și administrative e autorizată ca și a limbei turcești. Întrebuințarea de trupe iregulare e absolut oprită; o miliție și o jandarmerie se vor forma din creștini și musulmani în raport cu populațiile și cu ofițeri subalterni numiți de guvernorul general. Creștinilor condamnați și urmăriți din cauze politice li se acordă amnistie.

Ameliorarea condiției lucrătorilor rurali și a arendașilor. În Bosnia și Herțegovina se va înlesni câștigarea de proprietăți ale statului, precum și reîntoarcerea emigranților, iar despozițiilor respective vor trebui luate până în trei luni.

Comisia de control. Puterile vor numi două comisii de control cari vor avea să privegheze executarea reglementelor și vor avea să sprijine autoritățile locale în măsurile ce vor lua în privința ordinei și a singuranței publice. Comisiile de control vor primi instrucții speciale.

În urma acestei comunicări Midhad Pașa au convocat marele consiliu național, un fel de consiliu de stat compus din 200 de inși, funcționari superiori și demnitari ai bisericii. Între acești 200 erau peste 50 de creștini, armeni și greci se vede. Midhat le-au comunicat propunerile cele din urmă ale puterilor, au arătat apoi că Turcia nu are nici amici nici bani și că războiul este împreunat cu cele mai mari pericole. Cu toate acestea consiliul a respins în unanimitate propunerile puterilor, ca neacceptabile.

Marele vizir au espus Sultanului prin raport concluziile consiliului național și l-au rugat a-i da ordinile cuvenite pentru a putea răspunde reprezentanților europeni.

Astfel la 8/20 ianuarie, în cea din urmă conferință, Savfet Pașa citi o notă prin care spuse că Poarta se poate înțelege cu puterile în privința unor puncte de detaliu, dar au tăcut cu totul asupra numirei guvernărilor generali. Cât s-atinge de comisiile de supraveghere, nota propunea instituirea unor comisii locale alese, cari să lucreze sub președința unui funcționar turcesc. Relativ la propunerile despre Serbia și Muntenegru, nota crede că s-ar putea amâna rezolvirea cestiunilor în litigiu până la o hotărâre mai târzie. Chiar cererile Muntenegrului ar fi discutabile, dar amândouă pretențiile principale ale puterilor trebuiesc respinse, cu atât mai mult cu cât sultanul însuși, auzind raportul asupra ședinței consiliului național, au declarat definitiv că cele două propuneri sunt incompatibile cu onoarea suveranului.

După cetirea notei luă cuvântul marchizul de Salisbury. El constată că Poarta refuză de a acorda cele două garanții cerute de puteri privitoare la numirea guvernărilor și la organizarea unei comisii de control în adevăr neatârnate. Nerămâind dar nici un teren comun pentru o tratare mai departe, conferința trebuie să se privească ca închisă.

Generalul Ignatief vorbi în același senz, declară că propunerile Porții sunt inacceptabile, accentuă responsabilitatea ce cade asupra Porții și esprimă speranța că Turcia nu va întreprinde nimic contra Serbiei sau a Muntenegrului, căci o asemenea eventualitate ar trebui privită ca o provocare de război.

După aceste declarări, conferința se dizolvă, pentru că lucrările ei erau terminate.

Protocolul de închidere a conferinței s-au închieat duminica în 9 ian. În ospelul ambasadei austriace, subsemnat fiind de toți delegații, și de cei turcești. Sultanul anunțând că e bolnav, audiențe de concediu nu s-au cerut.

Alaltăieri, luni, au plecat Ignatief și marchizul Salisbury, ieri și astăzi aveau să plece ceilalți membri ai conferenței.

LITERATURĂ DIN BOTOȘANI

[12 ianuarie 1877]

Știam odată că în vechiul târg al Botoșanilor se face pastramă bună și în genere se dau cărnii acele modificații care-o fac să se împrotivească timpului și să figureze sub numirea generală de mezelic în deosebite formate prin băcălii și piețe. Dar că în Botoșani s-ar fi făcând și — literatură, și-ncă literatură știi cole! cu șic, asta n-o știam, pân' a nu ne veni Calendarul „Lectorului român“ pe anul 1877 (anul al IV). Va să zică de patru ani se repetează aceste apeluri la gustul estetic fără ca noi să le fi băgat de samă. Dar acuma… acuma cetitorul nu ne mai scapă. Vrând-nevrând trebuie să urmeze pe cărarea înflorită a muzelor botoșănene, să se îmbete de profumul florilor de pe malul Botoșancei, să adoarmă în cântecul filomelelor cu nemuritoare boturi cari în acest fericit oraș au forma cam ciudată de scriitori de cancelarie. Acest calendar conține smântâna (ca să nu zicem crema) inteligenței literare din acel oraș, iar untul din acea smântână e neapărat d. N.I. Anghel. — Vibreze așadar coarda arfei angelice:

DEDICAȚIE

Amicului meu V… M… (telegrafist)

Dar bardul nostru, care însamnă cu atâta conștiință până și luna (necum anul) în care au luat naștere nemuritoarele sale produceri, este totodată și prozaist. „George și Maria“ se intitulează gingașa scriere novelistică pe care a comis-o tot d. Anghel. Iată câteva modele pentru viitoarea stilistică română:

În primăvara anului 187…, un june ce după fizionomie se părea abia de 22 până la 24 ani, îmbrăcat simplu dar cu eleganță, trecea pe stradă cu un pas cam grăbit, pe fața-i pală se citea veselia, dar observând bine puteai devina din când în când câte o umbră de melancolie ce-l prindea de minune, adăogind o barbă de un negru ebenin…

George, luând lecțiuni de flaut de la părintele Mariei timp de vro trei ani, avu ocaziunea a vedea în fiecare zi pe Maria în ora fixată pentru lecțiunile sale. De aici se născu un atașament reciproc, încât în cele din urmă ceru mâna Mariei de la părintele său, care nu i-o refuză, rămâind ca hymenul să-i unească după întoarcerea lui George din străinătate, unde se ducea să se perfecționeze în muzică (căci la noi în țară nimic nu-i perfect, dacă nu-i străin!), unde trebuia să stea doi ani, și la reîntoarcere părintele promisesei seale-i mai ceda și funcciunea de profesor de muzică…

În astă-seară junii George și Maria erau singuri… A doua zi era ziua destinată pentru plecarea lui, ei trebuiau să se separe ș-a nu se vedea doi ani; lung timp pentru două inimi ce se iubesc. Ambii picară într-o tăcere și melancolie, preludiul oricărei depărțiri. George ridicând frontea-i și clătind din cap ca pentru a fugi gândurile ce-i turmentau crierii, privi pe Maria cu ochii jucând în lacremi, zise: etc.

Solemnă și misterioasă este ora serei, ea te tentează contra voinței, la reverii; ni se pare a vedea în norii roșietici ce se ridic la horizonte, reviând vii și animate toate suvenirele, toate zilele, unele ridente și coronate cu roze, altele pale și acoperite de un văl tenebros; ultimele mugete ale vântului prin frunze par a modula ariele ce ne apropie de suvenirile dulci sau triste: Muzica este vocea spiritului…

Trei ani în urmă, George și Maria aveau o încântătoare copiliță, fructul iubit al unei uniri pe care părintele Mariei a binecuvântat-o înainte de a muri. George era profesore de muzică, și venitul fucciunei seale da ambilor consoți o fertilitate sufficientă…

Sosi ziua nașterei Mariei. George se îmbracă curat, ceea ce nu făcuse încă; umplu odaia cu flori, și când soarele-și lua adio, trimițând ultimele seale raze, pentru-a reveni a doua zi, George se închise în odaie și cântă din flaut aria preferată de scumpa lui Marie.

A doua zi-l găsi întins țeapăn pe parchet. Când își reluă sensurile, deveni iar nebun; îl mai conduse iarăși în voiaj timp de un an. reviând, crierii săi începu a se restabili; dar era trist și monoton!

Oare un voiaj timp de un an i-ar fi folosit tânărului bard?

CHESTIUNEA EVREILOR

[14 ianuarie 1877]

Un corespondent din Vaslui al „Telegrafului“ face o dare de samă despre așa-numitele persecuțiuni ale evreilor pe care o reproducem în partea ei materială, eliminând însă toate apreciațiile câte privesc gruparea politică în țară.

[14 ianuarie 1877]

Protocolul final al conferenței s-au încheiat și s-au iscălit, membrii ei au plecat fiecare încotro îl chema casa, întâi Salisbury, după el Ignatief ș.a.m.d. Întrebarea este cum trebuie privit acest fiasco al conferinței, această solidaritate aparentă care avea totdeauna drept corelat o nesolidaritate în esență?

O parte a opiniei publice susține că succesul este al Rusiei. Acuzată de Europa întreagă că voiește cuceriri și că interesul pentru creștini e în realitate de un estrem platonism și o mască numai pentru a ascunde intențiile ei adevărate, Rusia au voit să dovedească Europei că rasa mahometană promite tot și nu dă nimic, că le va lua ochii puterilor cu reforme pe hârtie, iar când i s-ar cere garanții pentru punerea lor în lucrare ea va refuza pân-în sfârșit. Rusia au început dovada, cauza slavilor de sud a devenit o cauză europeană, îndărătnicia turcilor notorie, încât rușii, declarând război, își vor putea spăla mânile ca Pilat din Pont, căci au dovedit că turcul e de vină, că el trebuie esterminat. N-avem nevoie a adăogi că Salisbury era pe cale de a semna un ultimatum egal cu acela al Rusiei cătră Poartă și că-n momentul din urmă earl of Beaconsfield a găsit de cuviință, cu sau fără cererea marchizului, de a-i da instrucții contrarie și de a mântui libertatea de acțiune a Angliei.

Dar această din urmă împrejurare formază sămânța celeilalte opinii, atât de răspândite, că toată conferința n-au avut de scop decât de a câștiga vreme, de-a amâna furia momentană a poporului rusesc, de a-l face să simtă în vreme de pace încă anevoințile războiului, sperând că, deodată cu agitațiunea primitivă se va stinge încet-încet și iubirea peste măsură pentru frații din sud. Așadar Europa și-au întins binișor cinstita față ca să primească o palmă de la turc, știind că în fond n-o primește ea, ci fiul ei cel c-un picior în Asia și cu celălalt în Europa. De aceea nimeni nu poate zice Rusiei că trebuie să-i fie rușine, căci fiecăruia-i poate răspunde: Taci să tac. Astfel dar pacea ar fi salvată, cam prostuță nu-i vorbă și foarte gingașă la sănătate, dar în sfârșit — e pacea. Poate să și fie pentru moment.

Dar un om ceva mai atent la câte se petrec va observa că niciodată vorbele nu împiedecă mersul istoric a unor puteri, preparate sute de ani pentru direcția cutare ori cutare.

Fie zece conferențe după olaltă, ele nu vor schimba proporțiile etnologice din Turcia. Slavii vor rămânea în numărul în care sunt, ba vor crește, turcii vor descrește și va rămânea anomalia vie a predominărei a două milioane de otomani asupra celorlalți creștini. Neapărat că înlăuntrul statului lor vor căuta, vor găsi chiar aliați, dar aliați de interese zilnice; vor găsi o clasă care nici într-o țară nu poartă greutățile ca să zicem fizice ale statului, vor găsi aliați pe stârpitura de cămătar grec, pe evreu, pe străinii din orice țară cari au interes ca o stare coruptă de lucruri să dureze; dar toți acești aliați îl vor renega și părăsi în „dies irae“.

Tot astfel scamatoriile diplomatice interne nu mântuie pân-în sfârșit nici pe elementele evreo-german și fino-tartaric din Austro-Ungaria. Ele întârzie, nu înlăturează creșterea puterilor vii într-o direcție bine hotărâtă de propria lor natură, direcție opusă ideei de stat a Austro-Ungariei. Dacă într-o țară sunt de nevoie regimente pentru a scoate dintr-un oraș pe jumătate german pe un general slav de o însemnătate foarte îndoielnică, atunci e o dovadă că tăcerea elementelor pozitive dintr-un stat nu însemnează moartea lor.

Slavofobia Europei întregi e o dovadă că în mijlocul și în sudul ei slavii formează mase compacte și conștie de sine și contra acestora se aliază tot ce nu e slav. Fie o ginte cât de mărginită la minte, cum sunt maghiarii, fie cât de timidă, cum sunt evreii, fie cât de înapoiată, ca turcii, ci sunt bineveniți în taină diplomației europene, care cu mănușa ei cea fină mângâie fața „bunului rus“, dar în taină se teme, de tremură, de el.

Departe de noi de a crede în spontaneitatea comediei de la Bosfor. Toată constituția turcească nu-i decât pactul de alianță așezat de turci între ei și tot ce nu e slav în Turcia. Se inaugurează acolo un soi de constituționalism austriecesc, în care turcul va juca rolul beamterilor austriecești, grecul rolul evreului austriecesc iar popoarele de baștină ale Peninsulei Balcanice sunt chemate a alimenta pseudoparlamentarismul turco evreiesc până ce vor ajunge în stare de a-și scutura cojocul în foc de toți paraziții.

Aceasta-i fila întâia a mișcării slavilor de sud. Foliantul însuși va cuprinde nu numai Peninsula Balcanică, dar aproape întreg centrul Europei.

Am vorbi și despre poziția românilor în acest învălmășag, căci ni se pare că bizantinismul nostru diplomatic este bun în felul lui, precum e totdeauna bine când un om onest se bălăbănește cu cuvinte într-o societate de … onorabili, scăpându-și pielea intactă, dar va veni vremea — și poate nu e tocmai departe — în care vom trebui să luăm parte, vom trebui să ni arătăm văpseaua. Vom spune însă drept că hotărârea noastră nu atârnă de la noi, ci de la un vecin al nostru pe care l-am privit totdeauna cu mare pază. Acest vecin este Austro-Ungaria. Da i se va da un loc la soare însemnatei fracțiuni a poporului nostru de peste munte, încât sfărâmați chiar de mișcarea puterii răsăritene să găsim un adăpost pentru bunurile noastre sufletești … bine. De nu … atunci desigur că vom căuta printr-o încercare deznădăjduită sau de-a crea o pozițiune sigură și neclintită neamului nostru, sau de-a renunța cu totul la un rol în istoria lumii.

CLUBUL STUDENȚILOR

[14 ianuarie 1877]

Din raportul anual, citit în ședința de la 20 noiembrie 1876 și tipărit acuma, estragem următoarele date. În intervalul de un an dintre 20 noiemvrie 1875 și 20 noiemvrie 1876 s-au ținut în localul clubului 9 prelecțiuni asupra următoarelor materii:

1. Civilizația este contrară corupției, de N. Mihalcea.

2. Proba testimonială în materie civilă, de C. M. Miclescu.

3. Salvarea omenirei prin instrucțiune, de N. Mihalcea.

4. Ninon, poem în versuri de I. Bată.

5. Lupta pentru drept, de Francisc Papp.

6. Importanța istoriei. În specie, istoria românilor cu o ochire asupra luptei lui Ștefan cel Mare la Valea Albă, de I. Nenițescu.

7. Privire asupra poporațiunei rurale din România, de I. Crăciun.

8. Critica asupra civilizației moderne, de B. Ionescu.

9. Privire asupra lui Ștefan cel Mare, de I. Nenițescu.

S-a creat și o mică bibliotecă, care, până acum constă din 8 opuri în 22 volume și 90 broșuri, toate donațiuni ale unora din membri și a câtorva persoane particulare, între cari vedem pe d. dr. A. Fătu, care a donat bibliotecei toate opurile d-sale, și d. Iacob Negruzzi, care, pe lângă scrierile sale, a donat și pe acelea ale lui C. Negruzzi; asemine d-nu A. T. Lungu a donat cea mai mare parte din cărțile ce compun mica bibliotecă. Curios ni se pare însă următorul pasagiu al raportului:

Foarte mult contribuiesc la prosperarea clubului d-nii redactori cari binevoiesc a ni trimite jurnalele d-lor, fiindcă din ele noi putem vedea diferitele chestiuni ce se dezbat atât în țara noastră cât și afară. Noi, ca unii cari privim fără pasiune luptele dintre partizi, putem cunoaște greșelile unora și ale altora: ne deprindem a judeca lucrurile cu sânge rece, a vedea răul și a-i căuta remediul, căci nu învățăm decât pentru a fi buni cetățeni.

Urmează apoi lista a 32 de ziare politice oficiale și semioficiale și a 4, ziare c-un cuprins mai mult sau mai puțin științific.

Veniturile, în suma de 1885 lei 40 bani, consistă esclusiv din cotizațiunile membrilor, iar repartiția lor asupra cheltuielelor e următoarea:

Plata chiriei localului 1412, imprimarea statutelor, cheltuieli de cancelarie și cheltuieli extraordinare 190, în total 1602, Rămâind în casă, în sara de 20 noiembrie 1876, suma de 283 lei 38 bani.

Din cauză că fondul este foarte mic a fost imposibil a îndeplini unul din punctele statutelor: acela de a ajuta pe membrii lipsiți de mijloace.

Membrii ordinari au fost în număr de 56, onorifici 15, estraordinari 1, binefăcători d. Lungu și, în fine, câți gazetari toți.

După cum stau lucrurile pân-acuma, clubul nu ne îndreptățește la speranțe tocmai mari. A cheltui aproape tot venitul, strâns din cotizațiuni relativ desigur prea mari, pentru chiria localului, în care stau spre citire aproape numai ziare politice, ni se pare lucru ingrat. Nu vedem un singur ziar de filologie romanică. Nu vedem „Columna lui Traian“, al cărei redactor are deprinderea de a nu-și trimite revista gratis, dar care revistă este cu toate acestea cea mai importantă pentru studiul istoriei Românilor după documente.

Aseminea lipsește o revistă a științelor juridice și de stat, una cel puțin de științe pozitive, încât toată lectura e, se vede, restrânsă la nenumărate foi și foițe politice și la câteva de literatură frumoasă. Ar fi mai bine, după a noastră părere, dacă din venituri s-ar închiria un local ieftin, cu 3-400 franci pe an, iar jumătate din rest s-ar întrebuința pentru formarea unui fond stabil și jumătate pentru cumpărarea de cărți de-o valoare însemnată și pentru abonamentul la ziare științifice.

Cât despre prelecțiuni suntem siguri că mai multe din ele n-au conținut, n-au putut să conțină decât vorbe, nicidecum cunoștințe pozitive, răsărite din studiul amănunțit al materiei respective. Așa de ex. cea dintâi, „Civilizația este contrară corupției“, conține un neadevăr, las' că pân-acuma nimeni, nici Buckle chiar, n-a putut defini ce este civilizația, atât de varie este ea în formele ei, dar presupunând că ea este definibilă, că s-ar găsi o formulă generală care să cuprindă civilizația greacă alături cu cea chineză și bizantină, teza rămâne neadevărată, căci civilizația e intelectuală, fără cuprins moral, de aceea ea poate fi coruptă. Astfel cea bizantină, cea mai însemnată în vremea ei, a fost coruptă atât în formele vieții dinlăuntru ale statului, cât și în arte și științe; asemenea, barbaria goților e mult mai preferabilă în întregul ei decât civilizația Romei decăzute.

Tot astfel de generală, prin urmare lipsită de cuprins, este teza: „Salvarea omenirii prin instrucțiune“. Dovedirea contrariului acestei teze o avem în câteva zeci de milioane de indivizi în China, cea mai instruită țară de pe pământ, dacă-i vorba de cât știu; cestiunea principală este cum știu și la acest „cum“ încetează rolul instrucției și începe acela al educației. Și aproape toate celelalte prelegeri sufăr de greșala generalității, aproape din toate nu se văd studii cu totul speciale, cari să dovedească o îndeletnicire amănunțită cu materia.

Filologii clubului ar putea să se ocupe, d. ex., cu strângerea locuțiunilor și proverbelor, cu cestiunile fonologice ale limbei române, cu stabilirea nomenclaturei științifice, cu adunarea numirilor de plante, insecte și metale ș.a. E drept că aceste sunt cestiuni cari cer muncă, dar n-ar suferi de sterilitatea tezelor cu totul generale. Am pune de ex. întrebarea cum de se preface în limba română grupul sc în șt? Ce înrâurire are i consonans (jot) asupra vocalelor și consoanelor cu cari se-ntâlnește? Cum se poate esplica prefacera lui d în j (putred, putrejune; veșted, vestejit). Iată câteva numai din sutele de cestiuni de detalii cari merită atenția unui filolog tânăr.

Venim la juriști. N-ar fi oare bine ca să cerceteze cestiuni istorice ale dreptului român? Ce este embaticul? Ce instituția răzășilor? Cari sunt foloasele și cari defectele instituției breslașilor? Cum erau organizate breslele, ce puteri judecătorești aveau? Apoi vine terenul larg al dreptului canonic, rămas cu totul în desuetudine astăzi. Cari sunt principiile de drept ale „obiceiului pământului“ întru cât îl întâlnim în cronice și documente? Ce înțeleg documentele sub denumirea de „drept românesc“?

Cât despre științele naturale, aicea terenul e nemărginit. Las-că aproape toată nomenclatura de pân-acuma este coruptă, dar chiar metoadele pedagogice cu totul neintuitive în cari sunt scrise cele mai multe cărți de știință-naturală ar merita serioasa luare aminte a actualilor studenți și viitorilor profesori la institutele secundare.

Lăudabilă este intenția de a introduce exercițiile (nu studiul) de scrimă și gimnastică, dar n-ar trebui să lipsească nici muzica vocală.

O petitio principii ni se pare pasagiul: „Să ne ferim de indiferență ca de răul cel mai mare, mai ales în chestiunile de instrucțiune și naționalitate, fiindcă nimic nu ucide un popor decât indiferența pentru instituțiunile sale“. Interesul cel mai viu pentru instrucție și naționalitate nu include de loc interesul pentru instituții, care acest din urmă nu este treaba tinerimei. Acestea vor găsi totdeauna apărători și dușmani în grupurile politice, mai ales când nu vor corespunde c-un corelat ecuivalent de muncă și cultură, ci vor fi numai forme superficiale pentru succesiunea în cadrele budgetului a diferitelor nuanțe poreclite politice…

[16 ianuarie 1877]

În fața injurielor inserate în presa engleză de cătră d. Lowy, secretarul asociațiunei anglo-izrailite, d. Șt. Șendrea, agentul României la Paris, a adresat ziarelor Morning Post și Times câte o scrisoare în care a dezmințit acele calomnii ș-a prevenit pe public în contra zgomotelor rău intenționate al căror obiect era țara noastră. Reproducem scrisoarea trămisă la Times.

[16 ianuarie 1877]

Din Constantinopol se depeșază că ministrul de război au espus prin raport Sultanului că înarmarea oștirei Imperiului otoman e mântuită. După raport, oștirea cuprinde acuma următoarele corpuri de tăria mai jos însemnată: 1) armia dunăreană 200.000 oameni sub comanda lui Abdul-Kerim Pașa; 2) corpul sârbo-bosniac, 100.000 oameni sub comanda lui Ali Saib Pașa; 3) corpul din Herțegovina și Muntenegru 50.000 oameni sub comanda lui Derviș Pașa; 4) la frontierile Greciei 25.000 oameni sub comanda lui Ahmed șocri Pașa; 5) corpul din Erzerum 120.000 oameni sub Samih Pașa; 6) în împrejurimile Bitamului * 40.000 oameni sub comanda lui Husem-Tahir Pașa și în fine 7) în Bagdat (Misopotamia) 65.000 oameni sub Hussein-Pevzi Pașa. Rezerviștii, în număr de 300.000, și voluntarii nu sunt cuprinși între aceștia — cu totului tot ar face prin urmare 710.000. Poarta pregătește o circulară cătră puteri, prin care se va esplica hotărârea luată față cu deciziunile conferinței, apoi ea mai are intențiunea de a cere de la franțuji ofițeri pentru organizarea jandarmeriei, iară de la engleji câteva capacități financiare pentru reorganizarea finanțelor.

SCANDAL

[16 ianuarie 1877]

La o reprezentație din teatru cel mare dată de D. Millo s-a întâmplat un SCANDAL, care n-a avut însă altă consecință decât acea de-a irita puțin publicul.

Comitetul teatral, după publicarea afișului spectacolului, interzisese reprezentarea canțonetei comice a d-lui Millo Haine vechi, zdrențe politice.

Se stinsese luminele din teatru pe când sala era plină de spectatori cari cereau executarea programei, se coborâse cortina, orchestra fusese asemenea depărtată și, după strigăte de o oră, după o erupțiune pe scena întunecoasă a unei părți din public, totul a putut să fie stâmpărat de cătră aplaudatul artist care, în fața cortinei coborâte, fără orchestră și între două lumânări aduse din cabina sa, și-a jucat canțoneta, dând astfel satisfacerea pe care o cerea publicul.

Acest incident a fost până și obiectul unei interpelări în Cameră, însoțită de o polemică îndestul de aprinsă și de-o moțiune motivată de trecere la ordinea zilei.

[19 ianuarie 1877]

Legându-se propunerile de odinioară ale Austro-Ungariei, care se oferise de a mijloci între beligeranții de peste Dunăre, Aleko Pașa (Vogoridi) ambasadorul Porții în Viena s-au încercat pe lângă contele Andrassy de a-l face mijlocitor între Turcia pe deoparte, Serbia și Muntenegro pe de alta.

Bag-seama pentru a mănținea aparența de solidaritate a puterilor în conferință contele au refuzat pur și simplu, încât un ziar oficios are permisiunea de a zice „că toate lingușirile orientale ale lui Aleko Pașa s-au fărâmat de pieptul contelui Andrassy“.

Pe de altă parte „Neue freie Presse“ publică textul unei telegrame prin care Midhad Pașa, adresându-se direct către înălțimile din Belgrad și Cetinie, le sfătuiește de a pricepe că e în interesul amândoror părților de a înceta c-un război zadarnic. Dacă vor reintra pe calea datoriei față cu suveranul lor, Poarta le întinde mâna de împăcare. Concluzia că, dacă principatele vor primi pacea, Rusia nu mai gândește la război e foarte probabilă, deși nu cu totul sigură.

[19 ianuarie 1877]

Conflictul între presa oficioasă germană și cea franceză, care semăna a provocare din partea celei dendâi, a început a fi primită în mod evaziv și îngăduitor de către cea din urmă. Pentru a înlătura prepusul că Francia ar voi, în Cestiunea Orientului, să ieie o atitudine de sine stătătoare, „Moniteur“ spune într-un comunicat privitor la cererea ce Poarta avea de gând să facă, ca să i se deie zece ofițeri franceji ca instructori ai jandarmeriei: „Suntem mișcați de atenția Porții, dar e datoria noastră de a declara că armata noastră tocmai de instructori n-are prisos, încât nu se poate asigura că s-ar găsi zece din ei disponibili. Ar fi de preferat și mai potrivit cu starea lucrurilor dacă Poarta s-ar adresa la cele șase puteri a căror propuneri le-au respins“.

[19 ianuarie 1877]

Pentru a familiariza pe public cu persoana pianistului Moritz Rosenthal culegem următoarele date din ziarele vieneze … Foiletonistul unuia din ele, vorbind despre sezonul mort care stăpânea pe atunci lumea muzicală, spune că acela e întrerupt numai din când în când prin o adiare mai răcoritoare. O asemenea adiare s-a observat în una din seri în salonul ministrului austriac d. de Ziemalkowski, unde au debutat cu succes un artist — nu mare, adecă răsărit, ci din contra mic, atât de mic încât are oarecare greutate de-a învinge distanța între talpa piciorului său și pedalul pianului. Era pianistul Rosenthal, în vârstă numai de doisprezece ani, un elev al lui Ioseffy. Această sară i-au asigurat tânărului pianist cheltuielile de studiu pentru un an de zile. Dar micul virtuoso au și făcut furore cu executările din Liszt și Chopin, și când în fine a mai cântat cu admirabilă bravură „Campanella“ de Liszt și Paganini oaspeții ministrului au început a-l îmbrățoșa, ministrul îl sărută pe micul său compatriot, ba însăși d-na Ziemialkowski, dama de casă, îi împodobi fruntea cu două sărutări.

Un alt ziar spune că tânărul, pentru a fi pe deplin convins de talentul său, au cântat înaintea lui Franz Liszt. Toate somitățile în piano câte sunt azi i-au cântat abatelui, pentru a afla părerea lui, care apoi le-a rămas un razim pentru toată viața. Și maestrul ascultă pe copil cu multă atenție, apoi îl sărută pe frunte și-i zise: „Fii încredințat, amicul meu, că în d-ta e ascuns un mare artist — care nu va rămânea ascuns“. Astfel Rosenthal are acum toiagul cu care își poate urma înainte cariera sa artistică.

Împlinindu-ne plăcuta datorie de a întemeia cunoștința între publicul iașan și talentatul său oaspe, credem că mâni în ziua concertului salonul d-nei Mavrocordat va încăpea în el un număr însemnat de iubitori de muzică.

[21 ianuarie 1877]

În privința „crizei“ Românul se esprimă într-un mod tot atât de evaziv și incert ca și în trecut.

Pe când domnea cea mai deplină armonie între miniștri, văzurăm pe d. Nicolaie Ionescu trecând, liniștit și pe tăcute, de pe banca ministerială pe cea de deputat.

Toți căutară să cunoască cauza și nimeni nu află nimic.

Pe când toți se ocupau de acest fapt, în loc să dobândim lămurire, se răspândește știrea că și d. Vernescu ș-ar fi dat sau ș-ar fi dând demisiunea.

În ședința din 17 l.c. a Camerei, miniștrii vin pe banca lor, afară de d. Ionescu, care urmează de a sta pe banca de deputat.

D. Furculescu, mai nerăbdător, interpelează pe președintele consiliului de miniștri. El răspunde că atunci când se va produce criza, o va face cunoscut Camerei, dar că până atunci o roagă să urmeze cu dezbaterea budgetelor.

Cine nu va fi mulțumit de aceste lămuriri, vina lui să fie; cât despre noi, nevoind să fim vinovați, ne declarăm că suntem foarte mulțămiți, fiindcă nimic nu înțeleserăm.

Tot ce puturăm afla este că în 17 ianuarie sara d-nii miniștrii, împreună cu d. Ionescu s-au întrunit în consiliu. Aceasta ne asigură cel puțin că și dacă va fi sau va fi fost vro înînțelegere între dânșii, ea nu este de natură de a slăbi întru nimic legămintele lor politice.

Atâta spune „Românul“.

Se va fi fierbând piatră scumpă în București.

„Courrier de Roumanie“ în numărul său de alaltăieri aduce mai multă lumină în această privire. El spune că în ajunul procesului foștilor miniștri ar fi de dorit ca în capul departamentului justiției să fie d. Vernescu, a cărui nepărtinire e recunoscută de toate partidele. Nu că ar pune în vreo îndoială nepărtinirea d-lui E. Stătescu, dar d-sa e șef de partid și inamicii guvernului cred a-l putea acuza de părtinire. Prin urmare d. Vernescu ar fi omul situației și locul său este la justiție, zice „Courrier de Roumanie“.

În dealtfel — continuă ziarul — d. Ionescu nu s-a retras decât pentru a grăbi soluțiunea, căci d-sa nu dorește decât ceea ce vrea toată lumea, adecă ca d. Vernescu să primească portofoliul justiției.

Cu mult mai clară nu este nici versiunea aceasta, dar ceea ce pare lămurit e că d. Vernescu va trebui să se retragă de la interne.

[21 ianuarie 1877]

Corespondența politică spune într-un comunicat că principele Milan au răspuns la telegrama lui Midhat Pașa că în principiu e gata de-a începe tratările de pace între Serbia și Poartă. Totodată principele a cerut a i se comunica bazele asupra cărora se vor deschide și trata condițiile păcii. Sârbii se măgulesc că bazele vor fi aceleași pe cari le-a propus conferența. Afară de aceea mai e perspectiva că aceste tratări se vor face în Viena între Aleco Pașa (Vogoridi) și întregul agentul sârbesc din Viena, Zukici, din care cauză s-au și început convorbiri preliminare între ambasada turcească și numitul agent din Viena.

Un corespondent din Berlin al lui Pesther Lloyd spune: că Anglia cu tot dinadinsul i-au dat a înțelege Porții ca să nu caute cumva la închierea păcii să se folosască de slăbiciunea aparentă a Serbiei. Tractatul de Paris le dă puterilor dreptul de a interveni la regularea raporturilor dintre sultan și vasalii săi, și de acest drept vor uza puterile în orice caz. Anglia, urmează corespondentul, adoptă punctul de vedere rusesc în cestiunea sârbească, pentru a întări partidul păcii în Petersburg și pentru a-i da un argument că și fără război se pot căpăta toate cele dorite, cu consimțământul Europei.

SENATUL TURCESC

[21 ianuarie 1877]

Ca să se vadă ce serioase sunt intențiile constituționale ale Turciei, spunem numai că s-au făcut un frumos început cu numirea senatorilor.

S-a numit întâi și-ntâi Ahmed-Kaisserli Pașa, fost ministru de marină, om ce se bucura de oarecare celebritate pentru că era singurul ministru în toată Europa care nu știa — citi și scrie. Unu la mână și cei mulți înainte.

«TROMPETA CARPAȚILOR» ȘI SOFTALELE UNGUREȘTI

[21 ianuarie 1877]

„Timpul“ adusese știrea că softalele ar avea cutezanța nu numai de a trece prin România, ci chiar de a petrece o zi în București, și sfătuiește pe băieții decorați de a reveni de la hotărârea lor pentru a evita orice turburări. Nouă ni se pare că pericolul turburării s-ar putea evita dacă li s-ar îngădui „docților magnați“ petrecerea a 24 de oare — în beciurile poliției. Dar ceea ce e caracteristic pentru vremea noastră, pentru „putrejunea mărului“, este că se găsesc organe care să ieie asupră-le apărarea acestor băieți, care, în loc să învețe carte și să-și împlinească prin învățătură știrbăturile firești ale minței lor, pleacă să complimenteze pe turc cu o bandă de țigani în urma lor. Acest organ e „Trompeta Carpaților“, care se esprima astfel:

De câteva zile s-a dat vorba prin București că studenții maghiari cari s-au dus la Constantinopole ca să prezente generalissimului armatei otomane, Abdul-Kerim Pașa, o sabie de onoare în semn de omagiu pentru succesele repurtate contra armatei panslavismului la întoarcerea lor de acolo și-ar fi propus a vizita și capitala românilor, ca călători și în același timp aflăm că agenți umblă în toate părțile, îndemnând pe studenții români a merge să facă acestor oaspeți ai noștri, la sosirea lor, o demonstrațiune ostilă.

Noi n-am putut crede nici chiar pe roșii capabili de o asemenea insultă nobililor juni pelerini, care este o insultă, nouă (cui nouă?), o insultă simțimintelor celor mai nobili, principielelor celor mai înalte de toleranță și de respectul conștiinței și care ne-ar arăta într-un grad de sălbătecie în care, spre mândria noastră de români, n-am fost nici în timpii barbariei.

O notiță însă în jurnalul Timpul de vineri, 14 ianuarie, pe care o cetim cu mirare uimită, nu ne mai lasă nici o îndoială că o asemenea propagandă s-a făcut și că în complicitate cu redacțiunea Românului a căzut și redacțiunea jurnalului Timpul.

Poreclirea de softale pre elita junimii maghiare, docți magnați din universități, cu curagiul conviețiunei lor, duși preste ape și preste munți, iese dintr-o foaie care se zice cea mai serioasă în România, conservatoare și gravă, presupusă a fi și mai știutoare de regulele bunei-cuviințe, de respectarea opiniilor politice și de obligațiunile ospitalității.

Urmează apoi invective și esclamații teatrale la adresa „Timpului“, după care Trompeta binevoiește a zice:

Trecem preste toate; preste insulta însă adusă nobililor vecini cari vor să se întoarcă prin țara noastră din pelerinagiul lor nu putem trece.

Ce fel! Domnule redactor, țara noastră, renumită pentru toleranța și ospitalitatea ei, deschisă totor opiniunilor, totor credințelor să se închiză onorabilităților cari vor să o viziteze ca vecini amici, fără nici o ură, fără nici un spirit de dezordine, pentru că aceștia nu se închină panslavismului și arată simpatie reformelor liberali în Orient, simpatie bunului nostru suzeran, cu care suntem în cei mai buni termini, cu cari tractatele și voința națională cere să fim amici?

Noi credem că acești nobili pelerini ar fi putut trece prin Moscova și Petersburg fără să li se facă insulta ce li se face în România de către un jurnal bine născut, bine crescut, serios și conservator, inamic, al oricării dezordine.

Treceți fără sfială, buni vecini, cu credințele voastre, cu opiniunile voastre, prin România, prin capitala ei; opriți în primul hotel, mergeți în uniformele voastre în theatrul cel mare și fiți bine încredințați că nu se va găsi un singur june român asupra căruia să fi avut o cât de mică influența cele zise vineri în jurnalul Timpul. Din contra, veți avea poate strinsori cordiali din animă, pentru că nu politia străină regulează societatea română.

Asemenea câteva scăpări sau greșele ale unui jurnal care voiește să acrediteze că s-a născut matur, că este conservator și prin urmare tolerent, dacă nu mai mult, pentru toți cari manifestă spirit conservator, adică contra revoluțiunilor — ceea ce netăgăduit au manifestat în data aceasta ungurii; când un jurnal ca Timpul, cum a vrut să se recomande Timpul, face asemeni lucruri el se degradă din zi în zi și dă pretexte altora să facă patriotism din nou și să deschisă alte jurnale pentru același număr de cetitori, pentru oameni de aceleași credinți, dară cari zic că le-ar plăcea un limbagiu mai demn, o purtare mai convenabile și o limbă mai curată.

N-ar crede cineva ochilor săi proprii că aceste șiruri sunt scrise în România.

Dar față cu această înfruntare, făcută lumei întregi, noi ne vom abține cu toate acestea de la orice esclamații și vom relata numai fapte.

Studenții germani din Viena, desigur inamici vii ai panslavismului, le-au trimis softalelor un „pereat!“.

Studenții din Berlin, asemenea inamici ai panslavismului, le-au trimis pe cale telegrafică un frenetic „pereat!“.

În fine chiar senatul universității din Pesta au hotărât să ieie cele mai stricte măsuri contra banalităților unor nevrâsnici cari nu se sfiesc de a trage în cercul patimilor lor de rând sacrificiile pe cari micele state de preste Dunăre le-au făcut pentru o cauză până acuma încă sfântă. Departe de noi de a fi panslaviști. Dar un stat de cămătari, risipitori și hetere, cum durase de-o mulțime de ani în Constantinopole, hrănindu-se din esploatarea neomenoasă a populațiilor agricole și a breslelor orășenești, era ceva neauzit pe continentul european, mai ales în veacul nostru.

Și contra acestui sistem s-a ridicat Serbia, având în parte-i sfințenia muncei și a culturei, o administrație regulată și îngrijitoare, o justiție solidă, finanțe neîncurcate, o stare economică a populațiilor modestă, dar înfloritoare. Și toate aceste bunuri ale ei, morale și materiale, le-a pus în cumpănă în fața unui stat condus de femeile din harem și de cămătari din Bizanț.

Nu e până astăzi popor care ține câtuși de puțin la demnitatea sa care, contrar poate din rațiuni politice mișcării slave, să nu fi manifestat totuși simpatii „involuntare“ pentru Serbia, sau să fi păstrat cel puțin tăcerea. Cele mai vehemente organe „germane“ au atacat pe ruși și panslavismul, dar n-au apărat pe turci. Distinguendum est.

Numai două neamuri s-au asociat în lauda turcilor, maghiarii și evreii din Austria. Astăzi li se mai asociază și redactorul „Trompetei“.

Să li fie de bine.

Ca guvernul austro-ungar să ție diplomaticește cu turcii e de esplicat prin rațiunile sale de stat care trebue să domnească ori și unde, pentru a face cu putință existența. Pentru ca să exiști, sacrifici ceea ce iubești, necum ceea ce-ți este indiferent — un punct de vedere foarte egoist, dar întemeiat pe instinctele curat animalice ale naturei omenești. Dar când tinerimea unui popor care nu are, nici poate avea asemenea rațiuni de stat își manifestează într-un mod atât de brutal și în disprețul lumii simpatii atât de barbare, atunci cu drept cuvânt ne 'ntrebăm ce popor este acela care i-a dat naștere? Ce fiare vor deveni acești bipezi vertebrați când vor mai avea și rațiuni reci pentru acțiunile lor?

Mai adaogă la toate aceste considerații și modul cum ne tratează ungurii prin ziarele lor și cum regularisesc pe connaționalii noștri de peste Carpați și tabloul e complect.

Toleranți sântem și creștini, dar, oricât de creștini, toate acestea trebuie să aibă o margine — și marginea este escortarea polițienească a softalelor până la graniță, pentru a evita scandalele între publicul român și „nobilii oaspeți“ ai „Trompetei“.

PRO DOMO

[23 ianuarie 1877]

Ca răspuns la persiflarea poeziilor unui domn Anghel din Botoșani, care, în complicitate cu alții, a fost comis un calendar cu versuri și novele imposibile, un domn R. găsește ocazie de a discuta persoana redactorului părții neoficiale a acestei foi. Aceasta n-ar fi nimic. Suntem deprinși de a vedea amestecându-se în discuții unde nu este vorba nici de casa, nici de familia cuiva elemente cu totul personale, cari trec adesea în domeniul imaginațiunei pure. Dar ceea ce se pare din notița d-lui R. e că botoșănenii s-ar fi supărat din cauza dărei noastre de samă, pentru că i-am fi numit pastramagii, ba ceea ce-i mai frumos, d. R. crede că ne pare grozav de rău că ne-a aplicat acest nume.

Cu părere de rău îi vom spune că nu avem acest talent și, dacă l-am avea, nu ne-ar fi de loc rușine de el, căci o meserie pozitivă este totdeauna onorabilă. Apoi e pozitiv că tocmai uscăturile din Botoșani sunt un obiect de esport care au ajuns până la Londra, încât acest articol este tot așa de bine un titlu de onoare pentru Botoșani precum e brânza pentru Limburg, untdelemnul pentru Provence, vinul pentru Champagne.

Prin urmare am vorbit foarte serios când am zis că vechiul târg al Botoșanilor e renumit pentru un articol industrial, iar nu pentru literații pe cari nu-i are. De aceea susținem din nou: nu este exact ceea ce zice d. R., că „din Botoșani a văzut ieșind multe bucăți de poezie admirabile, cari fac onoare nu numai Botoșanilor, ci țării întregi“.

Noi cunoaștem aproape tot ce s-a scris în românește și susținem contrariul. Dintre cei mai vechi, Ralet a scris mai corect, dar cu toate acestea operele lui n-au însămnătate. Între cei mai noi I. Adrian e necorect în formă și lipsit de gândiri serioase. Cât despre geniurile poetice, literare, medicale, financiare, juridice etc. etc., cari ar fi să iasă alături cu breasla pe care d. R. o tratează c-un dispreț pe care ea nu-l merită, acelea vor avea să apară de acu-nainte; pân-acuma n-am putut constata proveniența botoșăneană decât la producte ca acelea ale d-lui Anghel și ale altora de acelaș soi.

Cât despre redactorul acestei foi, el a crezut a putea renunța la onoarea de-a fi numărat între concetățenii acelui oraș, de vreme ce, zi cu zi numărând, n-a petrecut nici jumătate de an în Botoșani, încât el nu poate fi admis ca normă de ceea ce produce în genere mediul intelectual al Botoșanilor.

Fondul cugetării noastre n-au fost deci de a atinge câtuși de puțin susceptibilitatea botoșănenilor, ci a fost același ca și în alte notițe tot atât de nendurătoare ca și cea asupra literaturei ce se produce în acel oraș. Nu este vorba de d. Eminescu. Este adevărat că poeziile d-lui Anghel sunt rele? Da. Este adevărat că sunt productul mediului social care le citește și le 'ncurajează? Da. Prin urmare …? E datoria unui publicist de a respinge productele greșite și criticele sale vor fi cu atât mai aspre, cu cât literații de cari va vorbi vor fi mai lipsiți de cultură. Când cineva nu s-a împrietenit nici măcar cu gramatica românească, să nu cuteze a scrie poezii și novele.

Toată această întâmpinare o scriem presupuind că discutăm c-un domn R. Cu „Curierul intereselor“ nu ne-am fi dat această osteneală, căci pentru redactorul acelui ziar orișice abstracțiune e dincolo de sfera priceperei sale. Redactorul „Curierului intereselor“ joacă în presa română rolul lui Achmed Kaisserli Pașa. Acesta era singurul ministru în Europa care nu știa citi și scrie, iar d. Balassan e asemenea singurul redactor, în univers poate, care asemenea nu știe citi și scrie. Acesta e un secret public în Iași și ar fi în toată țara dacă d. redactor nu s-ar păzi de-a scrie un singur șir în propriul său ziar. D-sa are un singur rol — de a tipări toate necuviințele câte i se trimit când i se pare că ating vreo personalitate superioară nimicniciei și ignoranței sale. A discuta cu d-sa e ca și când ai vrea să 'nveți pe-un orb pictura.

Dar chiar din partea d-nului R., notița, astfel cum e concepută, e o necuviință, la care am fi găsit cu totul de prisos de a reflecta un singur cuvânt măcar, dacă n-am fi crezut că sub ea se ascunde susceptibilitatea atinsă a vreunui botoșănean.

[28 ianuarie 1877]

EHDEM Pașa, ambasador la Berlin, este numit mare vizir în locul lui Midhat Pașa, care este trimis la insula Mitilene; Djavdet Pașa, mai 'nainte ministru de justiție, e numit ministru de interne; Ohanes-Ciamici Pașa ministru de comerciu și Haffim Pașa ministru de justiție; Sadic Pașa e numit guvernatorul vilaietului Dunărei, Cadri Bey chemat la funcțiunea de președinte al consiliului de stat.

Midhat Pașa a fost depărtat pentru c-a complotat în contra sultanului. Complotul urzit de el avea de scop răsturnarea sultanului Abdul-Hamid și înlocuirea sa cu fratele ex-sultanului Murad V.

Lui Midhat Pașa i se va lăsa libertatea d' a debarca la Brindisi.

Un hat imperial confirmă din nou aplicarea constituțiunei.

Ali Pașa e numit guvernator al Adrianopolei.

[30 ianuarie 1877]

Astăzi în 30 ianuarie va avea loc în sala Conservatorului concertul dat de violonistul Th. Micheru (artist român), cu concursul binevoitor al D-lui G. Scheletti. Programa e următoarea: No. 1 Beethoven. Sonata (în A-dur) pentru piano și violină. No. 2. I. Artôt. Fantazie briliantă. No. 3 Mendelssohn. Adagio. No. 4 a) Micheru. Nocturnă pentru violină singură. b) Iubirea (romanță). c) Dorul (romanță). d) Hora Floricica (cu acompaniament de piano). No. 5 Beethoven. Romanța (în F-dur). No. 6 Alard. Fantazie de concert. Prețurile locurilor: Locul 1-i 10 franci, locul al 2-lea 5 franci. Biletele se pot căpăta la magazinul de muzică la d-nii Hirsch și Fincke și în sara de concert la casă.

[2 februarie 1877]

Maiestatea Sa a primit demisiunea cabinetului unguresc Tisza. Președintele actual al consiliului e însărcinat cu gerarea afacerilor, dar se crede că acest provizoriu nu va dura mult, de vreme ce sunt perspective că un nou cabinet se va forma cât de curând. Cabinetul austriac Auersperg au ținut nu consiliu pentru a stabili linia sa de purtare în aceste împrejurări. Persoana despre care se vorbește că s-ar însărcina cu formarea noului cabinet unguresc este baronul Sennyei, deși alții vor a ști că baronul a declinat definitiv această onoare.

În Camera deputaților din Pesta s-a citit un rescript al președintelui consiliului adresat președintelui Camerei, prin care se anunță că în 8 fevruar demisiunea ministeriului a fost primită de M. S. Împăratul. În cea mai adâncă tăcere a parlamentului, D. Tisza luă cuvântul pentru a spune conform uzului parlamentar cari au fost motivele și împrejurările ce l-au silit a demisiona. Opinia sa este că cestiunea băncii nu se poate dezlega altfel decât prin crearea unei bănci autonome ungurești.

Dar, în vederea greutăților politice și a strâmtorărei financiare, cabinetul a fost de părere că, păstrând pe deplin inviolabilitatea dreptului Ungariei, să reguleze această întrebare deocamdată în înțelegere cu guvernul celuilalt stat confederat. În această desbatere însă au rămas multe cestiuni in suspenso, mai cu samă aceea a constituirei unui organ central.

Aicea ministerul unguresc a întâlnit o cerere care nu putea fi primită fără a păgubi demnitatea statului maghiar, deci n-a găsit altă cale decât de a rupe cu trătările. Cererea Austriei e ca în acel organ central membrii unguri să fie totdeauna în minoritate, ceea ce nu se împacă cu demnitatea națională.

Rămânea deci încercarea de a crea o bancă autonomă, drept pe care nu i l-a contestat nimeni Ungariei. Dar îngrijirile regelui pentru monarhie și țară sunt așa de mari în această privire încât cabinetul unguresc nu le-au putut risipi.

Nu rămânea deci decât să-și dea demisia, pe care Maiestatea Sa a binevoit a o primi. Tisza a rugat apoi Camera ca să-și suspende ședințele până când regele va fi dispus ceva în privirea noului guvern, ceea ce nici va dura mult, de vreme ce Coroana dorește ca nesiguranța să se sfârșască cât de curând.

Se zice că generalul Ignatief a avut însărcinarea de-a cere de la comitele Andrassy declarații hotărâte asupra poziției ce va lua-o Austria față cu Rusia în cazul unui război.

[6 februarie 1877]

Atenția generală au atras-o în zilele cele din urmă interpelația pe care D. Cogălniceanu a făcut-o în Senat cu privire la starea universităței din Iași.

Cu un bogat material de probe, d-sa a voit a dovedi că acest institut de cultură este în decadență, din cauză că profesorii se ocupă cu alte lucrări decât acelea ale științei și cumulează funcțiuni adesa incompatibile cu catedra lor. Drept care interpelantul a provocat pe ministrul instrucției de a ținea pe profesori la împlinirea îndatoririlor lor.

D. ministru, răspunzând, au arătat cu această ocazie defectele legii instrucției și cum ea nu pune piedici profesorilor de-a se servi de dreptul de a fi aleși în corpurile legiuitoare, nici îi oprește de la ocuparea mai multor funcțiuni.

Interpelantul, nemulțămit cu acest răspuns, au revenit asupra cestiunei și a culminat propuind următoarea moțiune:

Senatul, auzind esplicările date de d. ministru al instrucției și văzând starea universității de Iași, provenită din absența profesorilor, invită pe d. ministru a aplica art. 386 etc. din legea instrucției.

Această moțiune a d-sale a fost primită alaltăieri cu adeziune din partea guvernului.

[6 februarie 1877]

Dacă ar fi de crezut aserțiunile ziarelor din Viena, atunci criza băncii se va risipi în favoarea Ungariei. În adevăr Tisza și-a fost dat demisia. Împăratul a fost primit-o, ba însărcinase pe baronul Sennyey cu formarea unui cabinet nou, însă preste noapte se schimbară lucrurile. Ungurii au știut, prin mijlocirea contelui Andrassy, să-l convingă pe împărat că un alt ministeriu unguresc nu-i cu putință și că acesta este le meilleur des ministères possibles, aplicând maxima lui Leibnitz la oasele muritoare ale d-lui Tisza.

Se vede că lucrul era prevăzut și precugetat astfel. D. Tisza a reintrat în ministeriul unguresc pe ușa pe care ieșise, și toată demisia sa n-a fost decât o comedie pentru a vedea ce efect va face asupra spiritelor retragerea ilustrului demagog.

Astfel înainte de 4 zile au fost iarăși o conferență, la care a luat parte d-nu Tisza ca demisionar și ministru ad interim cu colegii său Wenckheim și Szell pe de o parte și miniștrii austriaci Auersperg, Lasser și de Pretis pe de alta.

În această ședință nu s-a fixat sau delimitat nimica, dar s-au constatat numai că o înțelegere în cestiunea băncii nu e cu putință decât păstrându-se principiul parității la compunerea consiliului de administrație.

Va să zică Austria au cedat Ungariei. De atunci urmează din nou conferențele și se introloacă iarăși regulat miniștrii reintrați maghiari și cei austriaci, cărora, dorindu-le deplină sănătate în pisarea apei, trecem la altele.

[6 februarie 1877]

Între Serbia și Montenegro și Turcia pare a se stabili înțelegere. Cel puțin tratările preliminare între Zukici și Vogoridi la Viena par a fi fost atât de bune încât au încurajat pe sârbi de a trimite la Constantinopoli, pentru încheierea păcii, pe D. Kristici și Matici. Un decret princiar a convocat Scupcina cea mare pentru ziua de 26 fevruarie; iar pentru 20 a lunei curente s-a stabilit alegerile.

Principele Montenegrului dorește a trata pentru pace numai la Viena.

În urma circulării principelui Gorciacof domnește în lumea diplomatică o agitație tăcută însoțită de cutremur nervos. Într-adevăr, ce vor răspunde puterile la circulara Rusiei? Și ce sperează aceasta de la ele? După cât știm, cel puțin neutralitatea. Sigur este numai că Francia a început a se înțelege cu Anglia asupra unei procedări comune, în care însă tot această din urmă să aibă pasul întâi.

În Berlin credința în pace nu-i tare. La o soirée dată de ambasadorul Franciei și foarte bine vizitată s-a văzut că speranțele pentru mănținerea păcii sunt minime, deși toți cred că Rusia nu va grăbi nimic, ci va înainta gradat și foarte încet pe această cale.

[6 februarie 1877]

Oricari ar fi soarta dezbaterilor asupra băncii, ba chiar a Austro-Ungariei preste tot, pe noi ne interesează numai întrucât ar putea avea drept rezultat o schimbare a politicei din lăuntru față cu popoarele nemaghiare și cele negermane. Dac' ar ajunge lucrul la estrem, nu credem că maghiarii ar păți-o tocmai bine, căci astăzi ei sunt mai urâți decât la 1848. Și cum erau iubiți pe atuncea, se vede dintr-o scrisoare autografă a lui Kossuth datată din Debrețin 26 apr. 1849, în care faimosul agitator se esprimă astfel:

Urmând simțământului inemei mele, nu esitez a declara că dacă, aprețiând cele mai sus zise, vor grăbi (românii) fără amânare a da garanție despre purtarea lor pacifică în viitor, nu mă voi sfii ca în numele păcei și al iubirii să aruncăm văl asupra delictelor politice din trecut, însă cu escepțiunea acelui om care a abuzat în mod infam de înalta sa poziție bisericească și de încrederea poporului călcând în mod rușinos datorințele sale cătră D-zeu și cătră patrie, nu numai a amăgit poporul român la răsculare și prin aceasta a fost îndemnătoriul la atât a pustiiri și vărsări de sânge, ci s-a înjosit încă la trădarea de patrie, ce nu i se poate ierta niciodată, ba nu s-a înfloriat a provoca, a îndemna și a mijloci irumperea de putere armată străină în țară, pentru a măcela pre poporul propriei sale patrie, și acestea toate le face așa încât totodată a fost destul de vil a juca un rol de fățarnic mincinos, pentru ca în mijlocul păcatelor sale trădătoare de patrie să adoarmă cu cuvinte dulci atențiunea și priveghiarea mea și a soților mei de la guvern; numele acestui om este Andrei Șaguna, asupra capului căruia multul sânge ce s-a vărsat strigă răzbunare dreaptă și care, precum este declarat de trădătoriu de patrie, așa nu poate avea parte de iertare pre acest pământ.

Și acestea toate Kossuth le scrie despre unul din cei mai moderați oameni, care se înțelege că nu s-a putut însufleți niciodată de strania onoare de a fi numărat între turci sau maghiari, încât ceea ce a făcut contra acestora era în realitate un serviciu adus umanității și un merit față cu popoarele transilvane.

Mai interesantă însă este această scrisoare din alt punct de vedere. Șaguna a fost tratat de un partid românesc din Transilvania ca vânzător al intereselor românești și ca maghiarofil. Acum însă se vede cari erau adevăratele lui simțiri. În faptă mitropolitul transilvan, politic de la creștet pân-în tălpi, își cunoștea așa de bine poporul, oamenii, inteligența, încât nu i-au crezut capabili de-a resista la 866 cu efect la introducerea dualismului. Ca toți politicii de talent, Șaguna era pesimist, ș-a calculat totdeauna cu împrejurările cele mai rele, nu cu cele mai bune. Îndealtfel lipsa lui de încredere nu în energia, dar în judecata sănătoasă și oarecum realistă a conluptătorilor săi a fost în parte adeverită de vreme.

PRELECȚIUNI POPULARE

[6 februarie 1877]

Societatea literară „Junimea“ va ținea și în acest an prelecțiunile ei obicinuite, cu care publicul ieșan s-au familiarizat acum de treisprezece ani. Obiectul prelecțiunilor din acest an vor fi diferitele sisteme metafizice (dacă sub metafizică vom înțelege toate ideile pe care le-a avut sau omenirea sau unele școli filozofice asupra începutului lumei, a originii făpturii și răsăririi neamului omenesc).

Astăzi duminică d. Pogor va introduce pe auditori în materie prin considerațiuni teoretice. Șirul prelecțiunilor este următorul: 1) Duminică 6 fevruarie. Privire teoretică, V. Pogor. 2) Duminică 13 fevruarie. Fetișismul, V. Conta. 3) Duminică 20 fevruarie. Politeismul, P. Verusi. 4) Duminică 27 fevruarie. Panteismul, A. D. Xenopol. 5) Duminică 6 martie. Monoteismul, V. Pogor. 6) Duminică 13 martie. Criticismul, A. D. Xenopol. 7) Duminică 20 martie. Materialismul, V. Conta.

[9 februarie 1877]

Preocuparea de căpetenie este răspunsul ce-l vor da puterile la circulara guvernului rusesc. Dar oricât de multe și deosebite ar fi dezbaterile al căror obiect e renumita circulară, nu se știe pân' acum nimic pozitiv despre răspunsul pe care-l va da Europa.

Din Cetinie se scrie că în 4/16 l.c. s-au ținut consiliu mare asupra propunerilor de pace, se zice că foarte favorabile, pe cari le-ar fi făcut Poarta. O depeșă din Constantinopole vestește totodată că principele Muntenegrului s-a învoit ca tratările de pace să se facă la Constantinopole.

Știrile despre înarmări nouă în Rusia sunt dezmințite. Nu este vorba decât de întregirea trupelor mobilizate deja, nicidecum de mobilizarea altora nouă; tot asemenea nu este nici vorbă despre vro călătorie a Țariului la Chișinău. Marele principe Nicolaie au plecat la Odessa, parte pentru că medicii i-au sfătuit o schimbare de aer, parte pentru a inspecta trupele generalului Barclay de Tolly-Weimarn.

Sâmbăta trecută a sosit în București consiliarii de stat Kristici și Matici, însoțiți de secretarul ministeriului sârbesc de esterne, Pacici, cari apoi a plecat la Constantinopole împreună cu Pertew-Efendi, unde vor începe tratările de pace.

[9 februarie 1877]

Duminica trecută d. Pogor a dezvoltat în sala Universităței privirea teoretică asupra materiei conferințelor din acest an. D-sa a arătat că crierul omenesc singur este deprins a reduce orice efect la cauză și orice cauză la efect, și neputând la 'nceput să pătrundă natura lor, el s-a temut de unele, au iubit pe celelalte, însă nu in abstracto, ci în formele cu totul concrete în cari i se prezentaseră. De-aci s-a născut fetișismul, adorarea obiectelor din natură, întrucât ele erau privite ca cauze stricăcioase sau folositoare omului. După aceea însă inteligența omenească bagă de samă că o serie întreagă de fenomene e pătrunsă de o singură lege, că afară de șirul văzut al lucrurilor trecătoare există oarecum ceva mai nalt decât ele și mai presus lor. Cea mai naturală presupunere era deci că există ființe care dirig cu intenție fenomenele naturale și că ar avea formă și natură mai mult sau mai puțin omenească. De aci se naște politeismul. Dar mintea cercetătoare găsi curând că aceste grupe de varietăți ale fenomenelor stau în unire, că universul întreg e supus unei legături care dovedea unitatea legii fundamentale, a cării emenațiuni erau toate celelalte, că toate fenomenele nu erau decât umbrele uneia și aceleiași ființe, presupusă ca fiind în natură. Acesta era panteismul. Când s-au presupus că și această lege universală nu este în lume, ci afară de ea, s-au format monoteismul, prin care s-au personificat principiul universului printr-un antropomorfism subtil.

Cu totul deosebit de aceste sisteme, al căror izvor a fost esperiența lucrurilor din afară, este idealismul lui Kant. Kant nu consideră legătura infinită între fenomene, ci supune cercetării însuși organul care le reproduce. Deosebind lumea de dinafară de intelectul ce o reflectează, Kant conchide că în sine lumea ne rămâne necunoscută, și nu avem înainte-ne decât rezultatul propriului nostru aparat al cugetării; că crierul este o oglindă care reflectează lumea într-un mod atât de propriu încât nimeni nu este îndreptățit de a judeca de la legile cugetării sale la legile cari domnesc universul. Astfel el disface ca un ceasornicar întreg aparatul cugetării și arată că esperiența nu este nimic decât analizarea unor reacțiuni ale sistemului nostru nervos.

Cel mai nou sistem metafizic este materialismul. Acesta stabilește că cestiunile metafizice, neputând fi dezlegate, sunt a se înlătura cu totul, rămâind ca esperimentele științifice și deducerile cu totul esacte din ele să înlocuiască această activitate specifică și cu totul neatârnată a crierului. Obiectul percepțiunei noastre este odată materia și pretutindenea materia, încât presupunerea că afară de aceasta n-ar mai esista nimic pare la întâia vedere justificată.

În fine prelectorul aduce aminte că întrebările metafizicei nu vor avea niciodată o soluțiune suficientă, din care cauză vor și rămâne totdeauna întrebări ce vor ocupa inteligențile omenești; apoi că scopul seriei de prelegeri nu este de-a convinge pe public despre adevărul cutărui sau cutărui sistem, ci numai de-a da o idee clară despre modul cum s-au făcut în vremi deosebite lucrarea metafizică a inteligenței omenești.

[11 februarie 1877]

Ziarul „Temps“ scrie că, după informațiunile ce le-a căpătat, starea sănătății sultanului Abdul Hamid este neliniștitoare. Ca și fratele său Murad el are boală de crieri, încât medici cred a putea prezice o apoplexie cerebrală. Se vede că întreg neamul imperial Osman e fizicește degenerat, căci nimeni n-ar putea susținea nici despre Abdul Aziz că a fost pe deplin sănătos.

Totodată se vede ce puțin calcul au dovedit Midhat Pașa când au respins propunerile conferenței.

„Pesther Lloyd“, organul contelui Andrassy, judecă în această privire drept când spune că, odată ce Midhat au recucerit independența Porții, el a deschis din nou era despotismului arbitrar și a pus imperiul în aceeași stare în care se afla în cele din urmă zile ale lui Abdul Aziz. E clar că vremea s-a însărcinat de a da dovezile necesare pentru teoria susținută de cabinetul din St. Petersburg „că Turcia nu se poate regenera prin sine“.

De aci rezultă că cestiunea garanțielor, din înlăturată cum părea, au ajuns din nou în faza ei primitivă.

Tratările de pace între cele două principate transdanubiene și Poartă par a merge bine. D. Kristici au prezentat ministerului turcesc de esterne, drept acreditivă, o scrisoare a prințului Milan prin care acesta sperează că tratările începute de Midhat Pașa vor ajunge la bun capăt. Principele Muntenegrului s-a învoit asemenea de a trimete delegați la Constantinopole, cari vor avea să ceară tot teritoriul pe care muntenegrenii îl țin astăzi ocupat. În acest înțeles se rostește cel puțin „Glas Crnagorca“, organul guvernului din Cetinie.

Se aude că și vizirul novissim Ehedm Pașa și-ar fi dat demisia.

[11 februarie 1877]

Mai toți miniștrii maghiari petrec în Viena, ocupați de a regula învoiala în privirea băncii naționale. Partidul „constituțional“ austriac va ținea o conferință și, dacă se vor primi concesiile făcute de cabinetul Auersperg, atunci bine, de nu, atunci d-nul Tisza va declara M. Sale că nu e în stare de a forma un nou cabinet unguresc.

În regiunile guvernamentale învoiala se privește ca definitivă. Cel puțin cabinetul Auersperg nu se îndoiește că principiul parității și celelalte concesii vor fi primite de Reichsrath și de Casa de sus și că atât conferența ministerială cât și cea a partidului „constituțional“ nu sunt decât niște formalități. Cu părere de rău constatăm că Ungaria învinge și învinge pe deplin.

[11 februarie 1877]

Duminică în 13 luna curentă d. V. Conta va ținea în sala Universității prelegerea sa asupra fetișismului.

D. Conta ca scriitor e din numărul acelor puțini cari nu reproduc numai idei nerumegate din cărți străine, ci gândesc mai cu seamă singuri; apoi d-sa mai are talentul de a espune foarte clar materiile cele mai grele, fără ca prin aceasta limpezime obiectul să piardă ceva din însemnătatea sa. Aceste două calități, rare pretutindene, dar și mai rare în țara noastră, ne îndreptățesc a crede că prelegerea de duminică va fi îndestul de interesantă.

[13 februarie 1877]

Ambasadele otomane din străinătate au fost avizate de a dezminți știrea despre îmbolnăvirea sultanului. Astfel comunicatul celei din Viena se esprimă astfel:

Ambasada otomană crede că trebuie să dezmintă în modul cel mai formal faimele turburătoare răspândite despre starea sănătăței M.S. Sultanului. M. Sa Sultanul a suferit înainte de câtăva vreme de durere de măsele, însă răul a dispărut deja și starea sănătăței M. Sale e pe deplin mulțămitoare.

În același senz se esprimă o telegramă din Petersburg adresată Corespondenței politice:

După relații primite aici din izvor competent starea sănătății sultanului Abdul Hamid este cu totul normală. Știrile despre simptomele unei boale mentale sunt răspândite de partida lui Midhat Pașa, spre a motiva agitațiunile începute pentru o nouă schimbare pe tron. Aici se crede că o asemenea catastrofă nu e verisimilă.

[13 februarie 1877]

În Serbia sunt alegeri pentru Scupcina mare. Candidații conservatori au fost aleși cu mare majoritate. Între candidații pentru Belgrad e și un evreu, anume Abraham Oser. Ca semn al vremei alegerea aceasta e desigur caracteristică. În vremea când statul sârbesc era în război cu Poarta, patrioții semiți ai Serbiei s-au adresat direct la turci pentru a căpăta drepturi egale. Astăzi, în loc de a fi împușcați, jure belli, la colțurile ulițelor, ei sunt aleși în Scupcină.

Tratările de pace între plenipotanțiarii sârbi și Poarta otomană vor avea rezultat bun. În 8/20 luna curentă au avut loc în palatul Ministeriului de esterne cea întâi conferință între delegații sârbi și Savfet Pașa. S-a discutat cestiunea garanțiilor, în privirea căreia Poarta nu pare a face din unele puncte o conditio sine qua non. Această conferință au făcut impresie bună asupra amândoror părților, fiindcă au constatat reciproc dorința sinceră de a ajunge la înțelegere. O știre și mai nouă spune că Poarta ar fi renunțat la cererile ei de mai înainte și că încheierea păcii se va efectua încă înainte de sfârșitul lunei fevruar. Mai rămân a se discuta unele puncte formele cari să satisfacă opinia publică moametană, căci asupra cestiunilor de fond înțelegerea e stabilită.

Senatorii muntenegreni Bozo Petrovici și Stanco Radonici au plecat din Cataro în 9/21 la Constantinopole pe un vapor al companiei austriecești. Ei vor funcționa la tratările de pace cu Poarta ca delegați ai Muntenegrului. Pentru că tratările acestea promit a deveni mai lungi decât cele cu Serbia, de aceea se va prelungi armistițiul.

[16 februarie 1877]

O telegramă a agenției Havas din 12/24 fevruarie arată că în acea zi pacea între Serbia și Turcia era aproape încheiată. Serbii au primit garanțiile cerute, însă punctele cari ating egala îndreptățire a evreilor și numirea unui agent diplomatic turc nu sunt atinse în convenție. Zece zile după ratificarea condițiilor de pace prin Scupcina sârbească trupele turcești vor părăsi teritoriul sârbesc. Delegații muntenegreni erau așteptați pe vineri în Constantinopole, iar ieri, marți, era să se deie ordin trupelor muntenegrene și celor turcești de a se ține în defensivă. Ședințele Scupcinei mari din Serbia, al căror scop e ratificarea păcei cu Turcia, se țin în săptămâna aceasta și anume de luni până joi.

Cestiunea băncii naționale a intrat în Austro-Ungaria în stadiul următor. În conferența partidului constituțional, vizitată de 200 de membri, deputatul dr. Herbst a propus următoarea rezoluție:

„Considerând declarația guvernului că, înainte de a da partidului constituțional votul său asupra compunerei consiliului general a băncii naționale, guvernul e în neputință de a încheia proiectele pentru pactul cu Ungaria: Considerând că tot după numita declarație votul dorit de guvern nu prejudeca întru nimic în privirea primirei sau respingerii tuturor celorlalte stipulațiuni a statutelor băncii precum și a tuturor celorlalte părți ale pactului, partidul constituțional declară: că păstrează pe deplin libertatea votului său asupra proiectelor privitoare la pact și asupra stipulațiunilor statutului băncii, apoi că cestiunea numirei viceguvernorului o privește ca deschisă, dar că în dealtfel compunerea consiliului general, comunicată de guvern, nu este în sine neadmisibilă“.

Această rezoluție a fost primită în cluburi de majoritatea Reichsrathului.

Din Londra se depeșează că guvernul englez a început negoțiările cu cabinetul de St. Petersburg pentru a obține terminul de un an ce-l crede necesar ca Turcia să poată aplica reformele promise.

Celelalte cabinete europene vor împărtăși opiniunea cabinetului de St. James.

Iar din Petersburg se dezminte zgomotul cum că țarul ar fi dat armatei ruse ordinul de a trece Prutul la 28 fevruarie ca fiind cu totul nefundut. Este adevărat că armistițiul acordat în urma ultimatului Rusiei espiră peste trei zile; dară știrile relative la negociațiunile începute între Serbia și Turcia fiind favorabile, armistițiul va fi fără îndoială prelungit în caz când aceste negociațiuni nu s-ar termina până la 1 martie.

În general situațiunea nu s-a schimbat.

Până acum nu putem avea încă indicațiunile ce trebuie să rezulte din răspunsurile puterilor la circulara prințului Gorciacoff.

Însemnătatea acestor răspunsuri va depinde de la turnura ce vor lua lucrurile la Constantinopol și de măsurile ulterioare la cari se va opri Rusia.

[16 februarie 1877]

Duminica trecută d. Vasile Conta a ținut prelegerea sa asupra fetișismului. După cum era ușor de prevăzut pentru cei cari cunosc individualitatea intelectuală a acestui scriitor, prelegerea sa a fost foarte interesantă și a ținut încordată atenția auzitorilor mai mult de o oară și jumătate. Precum nici se putea altfel, d. Conta a judecat despre fetișismul antic după asemănarea celui modern; arătând apoi urme de fetișism în credințele de astăzi ale popoarelor, judecata sa prin analogie s-a dovedit a fi cu totul corectă, limpede și fără săritură. Cu această ocazie d-sa a dezvoltat o sumă de cunoștințe etnologice, încât fiecare propoziție conținea ceva nou; totodată a dovedit o cunoștință amănunțită a mitologiei populare române, a cărei analogie cu credințele populare ale altor popoare a făcut-o cu totul evidentă.

Dar tocmai din cauza bogăției de cunoștințe desfășurate cu această ocazie sarcina unei dări de samă pe scurt devine aproape cu neputință. D-sa a dovedit că credința în duplicitatea existenții noastre a pornit de la faptul că fiecare își are umbra sa. De acolo vedem la cei antici sufletele în chip de umbre, de-aceea, după credința poporului românesc, cel căruia i se ia umbra trebuie să moară. Dar, fiindcă toate lucrurile au o umbră, după credințele primitive toate lucrurile sunt însuflețite, astfel încât sălbatecul calcă pretutindene pe suflete, din cari cele mai multe sunt rele și puține, anume cele ale rudelor și prietenilor, sunt bune. Cu aceeași claritate a desfășurat apoi metoadele de a omorâ sufletele, de a dobândi prietenia lor, de ale aservi; au arătat cum toate mișcările în natură li păreau produse de spirite, cum vântul e reprezentat ca o mulțime de spirite ce biciuiesc frunzele pădurei și valurile apelor, cum zelirul e un spirit mângâios ce spune povești florilor, cari râd de toate aceste, rămâind serioase numai pietrile bătrâne, care în viața lor lungă știu că acestea sunt deșărtăciuni ușoare. Mai ciudată este credința că ființele au mai multe suflete, pentru a cărei ilustrare a adus, pe lângă altele din viața sălbaticilor, și credința țiganilor că au cel puțin trei suflete, apoi o poveste românească populară despre un om cu viața vecinică, a cărui vecinicie constă tocmai într-aceea că-și ascunsese sufletele foarte bine.

Credința că, pe când omul doarme, sufletul lui iese din trup și umblă pe unde vrea, au dat apoi naștere la vraja prinderei sufletului prin chemări mângâioase, a închiderei lui în ceară și într-o viță de păr și a nimicirii lui. Strigoii, luarea din urmă, făcutul, deochietul, făcutul de dragoste, toate se reduc în urma urmelor la unul și același princip, că adecă sufletul — după credința primitivă muritor — în neatârnare de trup poate fi vrăjit, prins, aservit și că e supus unor formule magice.

Departe de a fi redat măcar a suta parte din mulțimea faptelor aduse de prelector și tot așa de departe de a fi reprodus cugetarea unitară care le pătrundea pe toate, ne mulțămim numai cu aceste câteva însemnări, sperând că d. Conta va face din ele obiectul unui studiu în scris.

ÎNTUNECIME DE LUNĂ

[16 februarie 1877]

Ieri preste zi se făcuse vreme senină, încât mulți credeau să poată observa sara întunecimea prezisă; dar de la 5 oare după ameazăzi cerul a 'nceput să s-acopere c-o ceață alburie din ce în ce mai deasă, care n-a permis a se vedea intrarea lunii în umbra pământului.

NEORÂNDUIELI GRAVE

[18 februarie 1877]

În unul din ultimele sale numere „Unirea democratică“ deplânge lipsa de respect față cu autoritatea statului, care se 'nțelege că nu poate fi reprezentată decât prin persoane. Noi vom adăoga că acest spirit de rebeliune, atât de comun în tonul ziarelor în critica ce se face organelor statului, amenință a intra până și în școli. Astfel alaltăieri, miercuri, elevii școalei tehnice s-au împotrivit la esecutarea unei pedepse ordonate de ministeriu în urma propriei lor nerespectări a regulamentului școalei. Credem de prisos de-a adăugi că cea dendâi datorie a unui elev este ascultarea și supunerea și că rezonarea asupra măsurilor luate de superiorii săi trebuie reprimată.

[20 februarie 1877]

Ministeriul turcesc de esterne a comunicat prin circulară tuturor reprezentanților Porții din străinătate instrucția de a dezminți din nou știrile, răspândite de ziarele străine, că sultanul ar fi bolnav, că vizirul ar fi să se schimbe și că populația din Constantinopole e în turburare. Toate aceste vești sunt lipsite de fundament.

O circulară a marelui-vizir cătră guvernorii provințiilor li impune acestora îndatorirea de a căuta ca populația să se dezarmeze.

Din cauza întârzierii delegaților muntenegreni, armistițiul între Poartă și Muntenegru s-au prelungit în mod formal pe douăzeci de zile.

Ziua de 17 fevr. (1 mart) 1877 este menită a fi remarcabilă în istoria țărilor dunărene. În 16/28 fevr. scupcina mare sârbească a primit bazele restabilirii păcii, convenite cu Poarta. Consiliul de miniștri al Porții asemenea au admis acele baze, încât joia trecută (1 mart s.n.) avea să se sebsemne instrumentul păcii. Scupcina mare a fost deschisă în 16 fevruarie la 9 oare, 50 min. dimineața de cătră principe în persoană și în ședință secretă, alegându-și prezident pe George Topazovici și viceprezident pe Teodor Tuciacovici.

Ședința a ținut până la 12 ¼, în ea s-au primit condițiile restabilirii păcii cu Poarta și, îndată ce și-au dat voturile, a fost în graba mare închisă. Această grabă „Politische Correspondenz“ o esplică prin teama guvernului că Scupcina putea să comită estravaganțe, de vreme ce între aleși erau și câțiva socialiști.

Dacă vom crede unei telegrame din Constantinopole, atunci actul închierii păcii s-a urmat astfel. În 17 l.c. s-a iscălit de ambe părțile un proces verbal conțiind trei puncte 1) status quo 2) amnistia 3) deșertarea teritoriului sârbesc în timp de douăsprezece zile. Apoi Serbia avea să deie Porții o notă relativă la garanțiile cerute și cuprinzând următoarele 4 puncte: oprirea de a ridica întăriri nouă, ridicarea flamurei otomane lângă cea sârbească, egala îndreptățire a evreilor și oprirea bandelor înarmate.

Despre numirea unui agent turcesc la Belgrad cât și despre Micul Zvornic nu va fi vorba în aceasta notă. Apoi principele Milan va adresa vizirului o telegramă, anunțând că aprobă condițiile păcii, după care Poarta va lua act de declarația Principelui și Sultanul îi va da un nou firman de întărire.

VREMEA

[20 februarie 1877]

După zile senine și calde, cari păreau, a prezice sosirea 'n curând a primăverei, ne-am pomenit din nou cu vicol, omăt și frig. De două zile ninge într-una, omătul în troiene acopere ulițele și ulicioarele, trenurile cari vin din jos nu sosesc la Iași, încât în decursul acestor zile nu știm ce se 'ntâmplă nici înlăuntru nici în afară de țară. Numai trenul de la Suceava a sosit ca prin minune atât ieri cât și alaltăieri, aducând știrile de pace pe care le-am înregistrat în numărul de astăzi.

BALUL ROMÂNIEI JUNE

[20 februarie 1877]

Se știe că societatea studenților români din Viena dă în fiecare an un bal splendid, care se bucură de un oarecare renume prin eleganța și frumusețea lui. Lunea trecută (în 14 fevr.) comitetul societăței compus din d-nii drd. Stihi (prezident), drd. Ciurcu și stud. tecn. Popazu au fost primiți în audiență de M. Sa Împăratul. Cu această ocazie Maiestatea Sa a binevoit a cere informații detaliate despre mersul societății studenților români și mai cu samă despre cabinetul de lectură; în urmă a promis că, iertându-l împrejurările, va veni asemenea la bal. Balul însuși era fixat pe ieri sâmbătă. Cu această ocazie directorul muzicei balurilor Curții Imperiale, d. Strauss, a dedicat societății o polcă-française, intitulată „Fulg de omăt“ (Schneesternchen).

VICOLUL

[23 februarie 1877]

Prin scrisoarea sub data de 21 fevr./5 martie direcția de esploatare pentru linia română Suceava — Iași ne comunică că de la 19 fevr./3 martie curent circulația tuturor trenurilor este întreruptă pe liniele române ale Companiei din causa vicolului, încât chiar și de la calea ferată a acționarilor precum și de la liniile austriace n-a sosit trenurile de joncțiune. Silințele de-a se curăți linia se speră că aveau să succeadă ieri la 22 curent.

ȘTIRI POLITICE

[23 februarie 1877]

Din sorginți private, a căror știri trebuesc însă primite c-un grad oarecare de precauțiune, aflăm că d. Dimitrie Sturza, ministrul de finanțe, și-ar fi dat din nou demisiunea, iar cabinetul ar fi în conflict cu Senatul. Până la confirmare sau desmințire notăm acestea sub toată rezerva cuvenită.

POȘTA

[23 februarie 1877]

Din cauza vicolului n-a sosit poșta nici dinlăuntrul țării, nici din străinătate, încât ni lipsesc toate detaliile asupra știrilor multiple ce circulează în public. Astfel nu știm modul în care d. ministru al instrucției au cerut de la corpurile legiuitoare înființarea facultăților de medicină și de teologie la Universitatea de Iași, nici soarta proiectului obligativității alegerilor ș.a.a.

[25 februarie 1877]

Generalul Ignatief a plecat pe la curțile din Berlin, Paris și Londra.

O depeșă mai recentă ne vestește deja că la Berlin a avut o întrevedere cu principele de Bismark și a doua zi a plecat la Paris.

Ziarul „Times“ pretinde a ști că generalul Ignatief va face propunerea de a dezarma; cu condițiune însă ca tratatul de Paris să fie abrogat.

[27 februarie 1877]

Ziarele din Viena din 7 și 8 mart (iar N. Fr. Presse încă nainte de vro două săptămâni) au adus știri telegrafice din Rușciuc prin care întâmplarea de pe insula Dinului se caracterizază ca o călcare din partea românilor a teritoriului turcesc. Pentru a se vedea câtă bună credință dezvoltă autoritățile turcești, reproducem după „Românul“, care-n această cestiune e cu deosebire bine informat, următoarele detalii ‡.

[27 februarie 1877]

Luni în 21 Fev. delegații Muntenegrului au adresat Porții cererile lor, cari sunt următoarele:

1. Cesiunea districtelor Zubci și Gațco, precum și a unor părți din districtele Colașin, Lipnic, Piva, Șarațco, Fecera până la Maitraveț, Cucci, Vasoievici; apoi Moracea, Line, Zeta, Gilone, până în lacul Scutari, Zabliac, Spuț, întăriturile de pe malul drept al Boianei, insulele întărite Vranina și Lesendria în lacul Scutari, Stoța, Crevțe și portul Spizza. 2) Libera navigației pe lacul Scutari și pe Boiana; îndatorirea autorităților turcești de a mănținea navigabil pe cheltuieli proprie canalul Boianei care dă în lacul Scutari. 3) Repatriarea herțegovinenilor refugiați. 4) Stabilirea unui modus vivendi pe bazele formulate în iulie 1875. Punctul din urmă însă nu este o condiție absolută și poate fi dat în lucrarea unei comisii mixte.

Mult mai grave sunt știrile pe cari le aduce „Corespondența politică“ în buletinul său din Petersburg. Principele Gorciacoff neprimind pân-acuma răspunsurile puterilor la circulara sa din 31 ian. au însărcinat pe ambasadorul rusesc din Londra, contele Șuvalof, de-a cere de urgență de la earl of Derby răspunsul cabinetului englez. Un aviz identic li s-a dat ambasadorilor Rusiei de pe lângă curțile din Viena, Berlin, Paris și Roma. Totdeodată contele Șuvalof a fost împuternicit de a declara că guvernul împăratului Alexandru nu cunoaște decât două soluțiuni ale Cestiunii Orientului. Sau că puterile signatare tractatului din Paris, în special Anglia, privesc tractatul de Paris ca existând încă în toate punctele sale, deși Poarta au respins hotărârile conferenței hazate pe acel tratat; sau cabinetul din Sf. Petersburg va privi acel tratat ca neexistând.

În cazul întâi Rusia pretinde ca puterile signatare tratatului să ceară împreună de la Poartă primirea deplină și în forma lor originară a tuturor hotărârilor luate în conferența preliminară, aceasta pe orice cale vor găsi de cuviință. Dacă puterile mari se pot decide de a primi acest punct de vedere, atunci Rusia nu mai are nici cauză, nici nevoie de-a ieși din concertul european. Atunci ea are posibilitatea deplină de a evita orice complicație războinică.

Dacă însă puterile s-ar hotărî să păzească neactivitatea de pân-acuma, atunci cabinetul din St. Petersburg va privi în această hotărâre: 1) Renunțarea, respective negarea îndatoririlor impuse Turciei prin acel tratat, 2) pierderea tuturor drepturilor ce rezultă pentru Poartă din acel tratat. Prin urmare Rusia va privi tratatul, în toate punctele ce o ating pe ea, ca nul și fără valoare și-și va păstra deplina libertate de acțiune.

Urmările acestor concluzii ale Rusiei pentru România sunt bătătoare la ochi. După cât știm numai „Timpul“ din București au atras atenția publicului român asupra greutății frazei din urmă, căci între stipulațiile ce-o privesc pe Rusia este și cesiunea Basarabiei române, între cele care privesc așa numitul „corp turcesc“ sunt cuprinse garanțiile de autonomie și suveranitate ale României.

Așadar șanțurile de pe Siret capătă acuma o deosebită însămnătate.

DE LA ȘCOALA TEHNICĂ

[27 februarie 1877]

În unul din numerii acestei foi spusesem că se 'ntâmplase oarecari neorânduieli la școala tehnică, a cărora încheiere nu se putea prevedea la moment, din care cauză n-am găsit de cuviință de-a ne întinde în detalii asupra cestiunii. Acuma însă, când tot incidentul e închis odată pentru totdeauna, vom da în câteva șire o relație cu totul obiectivă a întâmplării, pentru a înlătura toate faimele eronate, câte se lățise în această privire. De la un timp încoace atât pedagogul cât și maistrii au fost denunțat direcției faptul că între elevi sunt câțiva malcontenți cari refuză a se supune regulamentului disciplinar al școlii. Izvorul acestor nemulțămiri se zice să fi fost niște instigațiuni din afară de școală, deci în afară de cercul de privighere al autorității școlare. Aceste acte de nesupunere se repetau tot mai des, încât pedagogul și maistrii s-au văzut siliți a raporta consiliului de disciplină că nemulțămiții nu primesc pedepsele ce li se impun, nici se supun la ordinele superiorilor lor. Totodată direcția se pomeni c-o suplică din partea câtorva elevi, prin care ei declarau că n-au lucru și cer să li se deie. Față cu această suplică maistrii au declarat contrariul, că aceste ar fi numai un pretest de-a face neorânduieli, că fiecare din ei are de lucru, dar că nu voiesc să lucreze. În fine consiliul de disciplină s-a văzut silit să ceară concursul consiliului superior de supraveghere, compus după lege din d. prefect al districtului, d. primar al orașului și d-un inginer județean. Acest consiliu de supraveghere a hotărât a propune ministeriului eliminarea din școală a opt elevi despre cari maistri și pedagogul raportase că nu voiesc să se supună și samănă disordinea și între ceilalți elevi.

Pentru a face eliminarea cât se poate de puțin penibilă atât pentru cei pedepsiți cât și pentru colegii lor, direcția au hotărât de-a începe cu trei, cari erau din orașul Iași chiar, și a vesti în privirea celorlalți mai întâi pe părinți, cari să vie să-i ieie. Dar aceștia trei au refuzat de a părăsi școala. În urma acestui refuz d. comisar al despărțirii a III-a i-a chemat pe câteși opt înaintea sa, le-a cetit ordinul ministerial prin care se dispunea ca să fie eliminați și i-au somat să părăsească școala. D. prefect în special a avut buna-voință de a-i instala pe cei din districte într-un hotel până ce or veni părinții ca să-i ieie.

Dintre acești opt eliminați unul, anume Vasiliu, a sărit noaptea peste îngrăditura institutului și a intrat în vorbă cu elevii rămași în școală, pentru a-i împinge și pe ei la aceeași nesupunere. Câțiva cari l-au urmat pe Vasiliu au fost arestați de poliție și eliberați în urma mijlocirii d-lui secretar al școlii, Climescu, cari i-au readus la școală. Dar spiritul de rebeliune încolțise deja. Cincisprezece dintre cei din școală s-au prezentat înaintea consiliului de disciplină și a cerut ca sau să se reprimească cei eliminați sau vor părăsi și ei școala. Atuncea d. director le-au spus în mod conciliant ca să gândească la ceea ce fac; „nimenea nu i-a silit să intre în institut și nimeni nu-i oprește să iasă. Să recugete însă că, dacă părăsesc școala, o părăsesc fără consimțământul direcției și că vor avea să sufere urmările“. Totuși acești cincisprezece au dat un fel de suplică, iscălită de toți, prin care declară că părăsesc școala.

Consiliul de disciplină a încheiat la moment un proces verbal, prin care s-a relatat și aceste neorânduieli ministeriului. În urma acestora ministeriul a dat direcției putere discreționară de-a esclude pe câți va voi și a reprimi asemenea pe câți va voi, desigur procedura cea mai umană și mai corectă din toate. Puțin trecu și cei cincisprezece a 'nceput a se căi de pasul lor și a reveni unul câte unul cerând iertare de la profesori și de la direcție. Câteși cincisprezece au fost primiți, după ce au declarat fiecare în parte că se vor supune tuturor pedepselor ce li va impune consiliul de disciplină. Astfel incidentul se poate privi ca închis.

[2 martie 1877]

Interpelațiunea d-lui Apostoleanu a ocupat ședința din 24 fevr. a Senatului. Această interpelațiune avea de scop să ceară guvernului publicațiunea actelor privitoare la misiunile d-lor Ghica, Rosetti și D. Brătianu în străinătate; publicarea actelor relative la convențiunile comerciale încheiate cu Franța, Anglia și Italia; în fine, interpelatorul mai cerea lămuriri guvernului în privirea memorandului din vara trecută a d-lui Cogălniceanu și în privința protestului adresat Porții cu ocaziunea promulgărei constituțiunei otomane, deci ea se compunea din patru părți distincte.

D. Apostoleanu dezvolta mai pe larg cestiunile ce adresa și rugă să i se dea răspunsul pe care lumea îl adastă cu nerăbdare.

D. ministru obiectă că ar fi bine ca biuroul să invite pe d-nu interpelant a împărți interpelarea sa și a fixa care din cele patru cestiuni conținute într-însa trebuie să facă obiectul dezbaterii.

D. Apostoleanu răspunse că nu poate consimți la o asemenea cerere, căci, dacă interpelarea făcută cuprinde mai multe punturi, ea are însă o țintă generală: dorința de a cunoaște politica esterioară a guvernului în privința tuturor faptelor importante cari s-au produs de la venirea lui; cu toate acestea adause că d. ministru poate începe cu partea care găsește de cuviință.

D. ministru de esterne tractă mai cu samă puntul al 3-lea din interpelare, relativ la misiunea specială a agenților trimiși la Londra și la Paris pentru negociarea aranjamentelor vamale cu unile din marile puteri europene și declară că, asupra acestui punt, afacerea fiind terminată poate da esplicațiunile ce i se cer, dar că, în privința celorlalte cestiuni, negocierile fiind încă pendente, nu ar putea vorbi fără a compromite chiar reușita acelor pertractări. D. ministru adăogă că numai dacă Senatul va da un vot prin care să-l oblige a tipări și distribui corespondența urmată cu cabinetele străine va consimți a se supune acestui vot; că în privința aceasta a luat avizul Consiliului de Miniștri, dar că atunci răspunderea gravelor consecuențe ce ar rezulta din această urmare va privi pe Senat.

După aceasta d. Ionescu arată pe larg dificultățile ce a întâmpinat guvernul ca să încheie convențiuni comerciale cu Anglia, Franția și Italia, pe de o parte pentru că timpul era prea scurt, iar pe de altă parte pentru că acele puteri insistau a se acorda izraeliților din țară drepturi politice; că, neînțelegerea fiind gravă între părțile contractante, iar tariful autonom și general al vămii trebuind să se aplice fără întârziere pentru statele cari nu încheiaseră convențiuni separate cu țara noastră, acele puteri au fost nevoite a consimți la niște angajamente provizorii, cu facultatea de a le prelungi când s-ar putea negocia tractate speciale până la terminul stipulat într-însele.

D. ministru aminti asemenea că, încă din luna lui octomvrie 1875, guvernul a început negocieri cu mai multe puteri mari ale Europei în privința tractatelor de comerciu și că ele erau bine dispuse a imita exemplul Austro-Ungariei și al Rusiei.

În espunerea sa, d. ministru atinse întrucâtva și celelalte cestiuni și anume: 1) că, la protestul contra unor articole din constituțiunea otomană, Poarta a răspuns în mod vag, încât guvernul s-a crezut nesatisfăcut cu acel răspuns; 2) că puterile cele mari n-au convenit încă asupra garanției și neutralității teritoriului țării; 3) că Franția nu se arăta dispusă să tracteze direct cu țara noastră, ci credea că trebuie să caute autorizarea Porții pentru aceasta.

După o dezbatere mai lungă și după ce d. ministru a declarat că nu poate publica actele relative la aceste cestiuni fără a le primejdui reușita, Senatul a hotărât a amâna discuția asupra acestor punte și a controla altădată actele diplomatice.

[2 martie 1877]

Atâtea ne spune „Timpul“1.

Iar depeșele telegrafice arată că gen. Ignatief nu are deloc intenția de-a preveni puterile că Rusia ar voi să iasă din concertul european, ci îmblă pentru iscăliturile unui „proces verbal internațional“ în care cererile de garanții de Rusia sunt și mai reduse decât înainte. Acest „proces verbal“ se zice că e cu totul nepericulos și inofensiv. În aceeași vreme în care ducele Decazes dă o soirée în onoarea lui Ignatief, la Petersburg ambasadorul imperiului german întrunește asemenea la o soirée strălucită cele mai înalte personage: împăratul, marele-duca moștenitor, marele-duca Vladimir, miniștri, c-un cuvânt toată societatea aleasă.

Deodată însă cu pornirea în lume a „procesului-verbal“ rusesc, telegraful semnalează o circulară a lui Savfet Pașa în care se promit reformele cele mai frumoase pentru supușii Înaltei Porți, încât un proces verbal european să pară lipsit de necesitate față cu fericitoarele proiecte ale Turciei.

[2 martie 1877]

În 9 martie st.n. delegații muntenegreni și-au motivat pretențiunele arătând că acordarea lor este neapărată pentru întemeierea unei împăcări durabile. Savfet Pașa au răspuns la acestea că în genere pretențiile nu sunt admisibile și că mai cu samă opinia publică din Turcia se opune la cesiuni de teritoriu. Mai cu samă s-au împotrivi la cesiunea cetății Niksici, a teritorielor dinspre Albania și a portului Spizza. Așadar tratările de pace turco-muntenegrene amenință a se 'mpiedeca de stavile serioase.

[2 martie 1877]

Dumineca trecută d. P. VERUSSI a ținut prelegerea sa asupra „politeismului“ înaintea unui public distins și foarte numeros. Plecând de la considerația psicologică că politeismul este o religiune ce stă în legătură necesară cu gradul de dezvoltare intelectuală a unui popor și că e proprie mai cu samă neamurilor unde judecata puțin deprinsă este jucăria închipuirei, d-sa a arătat cum astăzi încă popoarăle politeiste (camciadalii, grönlandejii ș.a.) pun cauza fenomenelor naturei în persoane divine, a căror acte sunt vânturile, viscolele, tunetul și toate celelalte fenomene fizice. Trecând apoi la cosmogonia arilor vechi, a arătat cum din cultul lui Brahm care reprezenta universul înainte de creare și nu se putea nici gândi, nici personifica, religia a simbolizat încetul cu încetul pe creator în Brahma, în Vișnu puterea de viață, prin șiva moartea. A arătat apoi din ce cauză munții sunt totdeauna aleși de locuințe zeilor, cum zeii inzilor au devenit nemuritori, cum în fine dintr-o concepție preistorică și unitară s-a osificat religia în chipurile simbolice ale zeilor.

Prelectorul a trecut apoi la popoarele iranice, coborâtoare din cel aric, dar la care s-a dezvoltat cultul focului și apei dualitatea principiului universului.

Apoi a trecut la egipteni (hamiți) și la popoarele vechi semitice, arătând pretutindenea cum necesitatea psicologică a religiei politeiste se întrupa în chipuri foarte deosebite prin înrâurirea împrejurimei, în India sub impresiunea naturei mărețe, în Egipet sub impresiunea atârnărei acestui stat de soare, Nil și pământ.

Ajungând apoi la greci, la cari politeismul a născut o neîntrecută dezvoltare a artelor plastice, d-sa a arătat pe scurt cosmogonia grecească, apoi mitologia și reprezentarea plastică a figurelor ei. Totodată au arătat cum paralel cu cultul s-a dezvoltat metafizica, apoi scepticismul și cum acestea au adus la cădere politeismul grecilor și romanilor.

În fine d-sa încheie cu următoarele cuvinte: „Omul, din mijlocul vieții de toate zilele, din mijlocul suferințelor și patimelor de cari este cuprins, tinde întruna, gravitează cătră un ideal. În fiecare zi el crede că l-a atins și iarăși în fiecare zi se convinge că idealul de ieri nu este decât o nălucire a minții sale; încât credinți religioase, sisteme metafizice nu sunt decât părțile repetate ale unei spirale imense care, ridicându-se prin infinitul timpului, ne conduce la Divinitate, căci acolo numai se află adevăratul răspuns ce omul îl caută pre pământ“.

[4 martie 1877]

Cu mulțămire deosebită anunțăm că duminică va avea loc reprezentația de beneficiu a d-nei A. Dănescu. Piesele ce se vor juca sunt „Iudita și Olofern“, operetă în două acte cu muzica de Eduard Wachman tatăl, și „O palmă în teatru național“, comedie în 2 acte. Wachman tatăl era unul din acei muzicanți plini de talent și de reminisecnțe, care în vremea lui scutura ariile din mânică, încât o mulțime de operete din repertoriul vechi al teatrului bucureștean i datoresc lui origina lor. Cu toate că operetele acele sunt foarte plăcute, astăzi nu se mai aude aproape nimic de ele. Amintim numai, pentru cine le va fi văzut, feeriile: „Fata aerului“, „Lumea pe dos“, vodevilul „Cine vrea, poate“ și altele multe din șirul cărora e asemenea, „Iudita și Olofern“.

Despre beneficiență vom repeta ceea ce în coloanele acestei foi am constatat de mai multe ori. D-ra Dănescu nu e numai un talent, căci talentele se găsesc ușor, ci d-sa a știut totodată să rămâie pân-acum neatinsă de toate obiceiurile rele, de manierile stranie, de rutina vițioasă a celor mai mulți „artiști“. Vorbind simplu și natural, mișcându-se liber pe scenă, d-ra s-a ferit pân-acuma în mod egal de jocul glacial al unora și de exagerările celorlalți. Fie aceasta o fericită predispoziție naturală de-a păstra totdeauna măsura cuviincioasă în vorbă și gest, fie efectul studiului, pentru critic e egal. Dar pentru un om care cunoaște bine stările de cultură din țara noastră, care știe ce ieftină e lauda și batjocura jurnalelor și ce schimbător gustul publicului se naște întrebarea gravă dacă un artist, fie el oricât de pătruns de sfințenia aspirațiunei sale, va ști să se împotrivească tuturor ademenirilor pe care actorii setoși de aplauze le fac spectatorilor lor. După o lungă esperiență ne-am încredințat că mai în toate vremile adevărul, fie-n arte, fie-n științe, n-au adus decât roade amare și că trebuie să ai credința tare că ești plăsmuit din alt lut mai bun decât majoritatea oamenilor pentru a nu te coborî la ei, a pune preț pe opinia lor și a asculta instinctul mai bun al naturii proprie. Dușmanul cel mai mare al acestui instinct este succesul și cu atât mai de temut, cu cât e mai ușor.

La noi în țară succesul mediocrității e foarte ușor și lupta tuturor elementelor mai bune peste măsură grea.

Vorbind îndeosebi despre arta reprezentării dramatice, vom căuta în zadar, în țară la noi, un razim pentru talentele adevărate. Căci ce soarte-l așteaptă pe actorul cel bun chiar? Este vreun teatru național c-o existență asigurată, care să-și urmeze calea c-un repertoriu ales, neatârnând de publicul mare? Este vrun repertoriu în care fiece figură să fie eternă, încât actorul să-și poată însuși „capitalul de roluri“ potrivit cu talentul său, singura avere pe care un talent și-l poate câștiga? Nu. Fiecare director e silit să deie sau piese de senzație, pline de crime, dureri fizice, boale, și lipsite de caractere dramatice sau, alegând o cale și mai rea, să deie farse obscene în chiotele unui auditoriu foarte primitor de asemenea hrană, care nu apelează la inteligență sau la inimă, ci la simțiri mult mai josnice. Dac-am avea înainte-ne un talent de rând, toate reflecțiile noastre ar fi de prisos. Ele ni sunt inspirate numai de convingerea că avem a face c-un talent superior, căruia voim a-i arăta toate greutățile pe care le-a întâmpinat și le va întâmpina încă în spinoasa cale de „actor român“.

Din parte-ne dorim din toată inima ca reprezentația de beneficiu a d-rei Dănescu să fie onorată de prezența unui public cât se poate de numeros, ceea ce ne-ar dovedi că el a știut să aprecieze „dreapta măsură“ în jocul de scenă a tinerei artiste.

[6 martie 1877]

Joia trecută s-a reprezentat, în beneficiul d-nei Raiu Stavrescu, piesa „Maria Tudor“, dramă în 4 acte de Victor Hugo, tradusă de Const. Negruzzi. Amintim că d-nul Manolescu, d-na beneficientă și d-na Conta au jucat bine, dacă vom abstrage de la unele deprinderi de rostire contrare ortoepici românești și de la unele intonări retorice false.

Am spus-o de mai multe ori că un n nazal de felul celui franțuzesc nu există în limba românească și pronunția conte, contra, în care o și n să se rostească ca un singur sunet, nu se află după a noastră știre decât în vechea limbă bulgară, în limba polonă de astăzi și în cea franceză. Căci on nazal nu e sunet compus, ci o vocală de sine stătătoare, pentru care în limba românească nu aflăm nimic analog. Totodată protestăm contra unor neologisme introduse în frumoasa traducere a lui C. Negruzzi, „Rezbel civil“ desigur că nu este în scrierea lui Negruzzi, deși l-am auzit rostindu-se.

D. Galino a fost asemenea bine, deși după a noastră părere vor fi fost cauze care l-au oprit de-a fi și mai bine. Acele cauze se 'nțelege că nu le cunoaștem. Poate o prea repede punere în scenă, poate iar o dispoziție personală puțin favorabilă l-au oprit de a crea pe deplin rolul „strungarului Gilbert“. Ne-am deprins de a vedea pe d. Galino tocmai în acest soi de roluri la toată înălțimea talentului său, pe când în această sară jocul d-sale ni s-a părut puțin cam obosit.

D-na Conta a jucat cu mult adevăr și cu multă simțire. În privirea vorbei d-sale facem observația care am făcut-o și în trecut. Este în glasul d-sale un ton îngânat și plângător care trebuie înlăturat prin studiu și deprindere. D-sa trebuie să-și asprească pronunția și să vorbească din piept, rostind fiecare cuvânt bine despărțit de celelalte și cu oarecare energie. Aceasta este pronunția cea mai prozaică, ce-i dreptul, dar e cu mult de preferat acelui ton îngânat, care face declamația nespus de monotonă. Să nu se teamă că prin vorbirea apăsată și energică s-ar pierde ceva din simțirea ce voiește a esprima. Oricât de energic pronunțate vor fi cuvintele, simțirea adevărată va pătrunde prin ele.

Nu știm de unde și până unde actorii români au pronunții atât de străine. Limba românească este din acele cu dreaptă măsură; ea n-are consoane prea moi, nici prea aspre, nici vocale prea lungi sau prea scurte: mai toate sunetele sunt medie și foarte curate. Cu toate acestea în teatru avem ocazie de a auzi vorbindu-se cu ton franțuzesc (nazal) sau spaniol (gutural). Gâtul d-lui Manolescu de ex. joacă un mare rol în declamația d-sale, deși în limba românească până și consoanele guturale c, g, ch nu se produc în gât chiar, ci aproape de el la capătul ceriului gurei.

E drept că o ortoepie românească, o carte despre buna rostire lipsește, dar nu lipsește rostirea vie a claselor culte, nu lipsesc scrierile bune, nu lipsește limba scrisă, a cărei dreaptă rostire este fixată de două sute de ani și mai bine. Ba chiar actorii români vorbesc foarte omenește acasă și cu prietenii lor; pe scenă-i altceva, acolo trebuie să vorbească ca franțujii și spaniolii. Ce bine și natural rostește de ex. d. Bălănescu, deși idiomul său e puțin cam moldovenesc.

Părăsind terenul ortoepiei, anunțăm din nou că astăzi se vor reprezenta în beneficiul d-rei Dănescu piesele „Judita și Olofern“ și „O palmă în sala teatrului“.

[9 martie 1877]

„Curierul financiar“, oglinda afacerilor de bursă din București, de mai multe săptămâni nu mai credea în război și trebuie să mărturisim că instinctul omului de afaceri a fost în cazul de față drept. Cu toate știrile pesimiste aduse de ziarele din străinătate, cu toată noutatea gravă că Rusia ar voi să se despăgubească c-o bucată din pământul românesc pentru sacrificiile bănești ce le-a făcut cu mobilizarea armatei sale, poșta din urmă ne aduce numai perspective de pace. Ignatief, în misiunea sa la curțile europene, a avut succesul de stimă pe care nimene nu-l poate refuza marei împărății rusești, iar în momentul de față Anglia — cea mai puțin accesibilă — a primit asemenea procesul-verbal european, care se va semna în comun acord. Alaltăieri, luni, generalul Ignatief avea să se întoarcă înapoi la Paris, ducând cu sine impresia bunei primiri pe care au găsit-o în Anglia. În puntele principale puterile sunt înțelese și mai rămân numai câteva puncte de detaliu de dezbătut.

Consimțirea cabinetului din St. Petersburg cu schimbările aduse procesului-verbal de cătră Anglia se aștepta încă de alaltăieri. După sosirea acelei consimțiri, textul procesului-verbal, în forma sa revăzută de Anglia, va fi aprobat în mod formal și de celelalte puteri.

Prin acest proces verbal puterile mari ale Europei vor declara cumcă ele continuă a se interesa ca și pân-acuma de țelurile Rusiei și se obligă de-a înștiința Poarta despre intențiile lor, invitând-o să realizeze reformele propuse de conferință. Această declarație guvernul rusesc o va privi ca o garanție suficientă pentru cauza creștinilor și ca o satisfacere pentru interesele și onoarea Rusiei. În urma acestora Rusia va demobiliza.

[9 martie 1877]

„Neue Freie Presse“ comunică următoarea depeșă de la Ismail:

În partea despre miazăzi a Basarabiei sunt concentrate mase extraordinare, fiind trupele așezate deocamdată prin cantoane. În zilele acestea o diviziune de cazaci, vro 5000 oameni, a fost comandată la Cahul, în apropierea granițelor române, unde se mută și statul major: trupele sunt pe picior de răzbel. Aprovizionarea și administrațiunea sanitară e pretutindenea bună; dar cuartierele sunt încă rele. Atât pentru aceasta, cât și în urma îndelungatei inactivități trupele sunt nemulțămite, cu deosebire întrucât mobilizarea a silit pe cei mai mulți a-și părăsi casa și familia.

Îndeobște disciplina e zguduită. În cercurile militare răzbelul e privit ca un lucru inevitabil și se susține că în curând trupele vor trebui să înainteze peste granițe în România. Deocamdată însă timpul și lipsa căilor de comunicațiune face absolut peste putință această înaintare.

De la Sulina se scrie că avangardele oștirei de la Chișănău au înaintat în săptămâna trecută până la Bolgrad, adică până în apropierea orașului Ismail. Pentru această înaintare sunt două esplicațiuni cu putință. Ori rușii sunt hotărâți a recâștiga Ismailul și atunci această înaintare nu ar fi decât un mijloc spre acest scop; ori voiesc să treacă Dunărea în partea aceasta spre a putea da Turciei europene o lovitură tocmai în centru. Astfel lumea e consternată. Cu deosebire între membrii comisiunei internaționale s-a răspândit temerea că, dacă rușii vor înainta, ei vor pune capăt lucrărilor comisiunei.

Alte ziare din Viena aduc știrea că guvernul rusesc a comandat cincizeci de locomotive și o mie de vagoane de transport potrivite pentru căile ferate din România. Comanda s-a făcut la Borssig (Germania); dar, cum această fabrică nu le are gata, ea s-a rugat de celelalte companii a-i împrumuta numărul cerut de locomotive și vagoane, pentru a le porni îndată spre România.

[9 martie 1877]

Poarta a respins definitiv cererile delegaților Muntenegrului. Ea consimte a le acorda numai o ușoară rectificare a fruntarielor. Delegații muntenegreni au referit rezultatele la Cettinje și așteaptă răspunsul principelui Nikita; deși consideră de pe acuma ca inacceptabile propunerile Turciei.

[9 martie 1877]

Generalul Ignatieff a sosit la Londra.

D. Northcote, ministrul de finance, a zis în ședința camerii deputaților că Rusia propune un protocol care conține espunerea vederilor puterilor asupra situațiunii în Orient. Anglia a cerut modificări, și ele au fost supuse la esaminarea comitelui de Șuvaloff. Acest din urmă așteaptă instrucțiuni de la Sant-Petersburg pentru ca să se poată pronunța.

[9 martie 1877]

Duminică în 6 c. d. A.D. Xenopol a ținut prelegerea sa asupra: „panteismului“. Lăsând la o parte teoriile filozofilor vechi și noi, pe care le-au considerat ca individuale, d-sa a dezvoltat mai cu samă panteismul brahmanilor care, fiind religia vie și pozitivă a milioanelor de oameni, merită din acest punct de vedere mai multă considerație decât ideile izolate a unor indivizi sau a unor școale restrânse. Prelectorul a fost de părere că panteismul s-a născut sub înrâurirea naturei împuitoare a țării și că soarele dătător de viață al miilor de forme organice era privit ca tatăl făpturei întregi, ba că fiecare făptură în parte era el însuși sub o altă formă. Cu acestă ocazie a citat testul unui imn din Rig-veda, făcut soarelui, și alt imn întru glorificarea focului, ca celui mai apropriat reprezentant al zeului suprem. Despărțirea oamenilor în caste nemișcătoare a rezultat asemenea din acest mod de a privi lumea ca și credința în metempsicoză și apatia poporului din India. Urmând apoi cu detalii din cosmogonia și mitologia inzilor, a trecut la acea mare reformă religioasă datorită lui Budha. D-sa a arătat că budhaismul s-a lățit mai mult în alte țări decât în India din aceleași cauze din cari creștinismul, născut în Iudeea, s-a răspândit mai cu samă afară de această țară. Această nouă religie era pesimistă, ca și creștinismul, și opusă concepției optimiste judaice. Aducând câteva detalii din viața lui Budha, prelectorul a espus mai pe larg cuprinsul moral al doctrinelor sale. În fine, abătându-se la cruțarea animalelor comandată de reformatorul din India, au arătat că în acest punct morala budhaistă e superioară celei biblice și a încheiat zicând că concepția religioasă brahmanică e cea mai apropiată de rezultatele științei moderne, iar morala budhaistă are analogii multe în formarea de societăți în Europa pentru apărarea animalelor. Auditoriul, numeros și de astădată, a fost mulțămit atât cu cuprinsul prelecțiunei cât și cu dicțiunea vie a vorbitorului.

[9 martie 1877]

Reprezentația de duminecă în beneficiul d-șoarei Dănescu a fost din cele mai succese. Vesela comedie în două acte „O palmă în sala teatrului“, localizată cu îndemânare de d. Manolescu, s-a jucat repede și c-o rară dispoziție din partea tuturor actorilor ocupați în ea.

În „Judita și Olofern“ intriga piesei e mai puțin interesantă, dar acest neajuns a fost precumpănit de ariile plăcute ale bătrânului Wachman, executate cu simțământ și tact atât de cătră beneficientă și cât și de cor.

Amândouă piesele s-ar mai putea repeta cu succes.

MONUMENTE

[11 martie 1877]

De la o vreme încoace publicul românesc a început a încuraja prin subscrieri ridicarea de monumente întru amintirea voievozilor care au asigurat existența sau au ridicat vaza țărilor noastre și a acelor cărturari care la începutul veacului nostru au dat început mișcării intelectuale. Astfel Mihai Vodă cel Viteaz, acea nenorocită jertfă a politicei casei de Austria, care-a realizat pentru câteva zile trecătoarea coroană a Daciei romane, acel bun ostaș și rău politic are astăzi statua ecuestră în fața Academiei din București; statuia lui Ștefan cel Mare, asupra mărimii căruia abia archivele din Venezia încep a ne lămuri și care crease Moldovei un rol atât de strălucit pentru vremea sa, va avea statuia sa în Iași; lui Grigorie Vodă Ghika, nobilul martir care au protestat contra ciuntirii pământului nostru, i s-au ridicat un monument în piața Beilicului cu concursul preaînălțatului nostru domn.

Dintre cărturari s-a început cu statua de marmură a lui Ioan Eliad (supranumit mai târziu Heliade Rădulescu).

Eliad se vede a fi fost în tinerețe un om foarte inteligent. Prin gramatica sa eliminează din ortografia română toate semnele prisositoare, prin cărțile sale didactice au dat ființă limbei științifice, din tipografia sa au ieșit la lumină între anii 30 și 45 aproape tot ce s-au tradus mai bine în românește. Cam de pe la anul 1845 începe însă în mintea scriitorului bucureștean o suficiență nepomenită și o decădere intelectuală cu atât mai primejdioasă cu cât Eliade era privit în vremea lui ca un fel de oracol. Limba „Curierului de ambe sexe“ se latinizează și se franțuzește, el începe a scrie c-o ortografie imposibilă, nesistematică, un product bastard al lipsei sale de știință filologică pozitivă și al unei imaginații utopiste. Făr' a avea el însuși talent poetic, dă cu toate acestea tonul unei direcții poetice a cării merite consistau într-o limbă pocită și în versificarea unor abstracții pe jumătate teologice, pe jumătate sofistice. Ruina frumoasei limbi vechi care se scria încă cu toată vigoarea în veacul trecut o datorim în mare parte înrâuririi stricăcioase a lui Eliade. Întâmplările politice de la 1848 și petrecerea sa în străinătate îi răpiră și restul de bun simț cât îi mai rămăsese.

El deveni din ce în ce mai închipuit și mai apocaliptic, încât întors în țara lui și făr' a fi încetat de-a esercita o înrâurire și mai mare ca-n trecut, el au mai trăit ca o primejdie vie pentru orice aspirare adevărată și serioasă. „Istoria românilor“ scrisă de el este o țesătură de închipuiri subiective și de greșeli; o a doua ediție a gramaticii e o adevărată babilonie de fantazii etimologice, iar poeziile sale sunt stârpituri de cuvinte străine înșirate după o măsură oarecare. Aproape tot ce-a făcut Ioan Eliad modestul învățător de la Sf. Sava a fost caricat de Heliade-Rădulescu. Oricine va scrie o istorie a culturii pe malurile Dunărei va trebui să vadă într-acest singur individ doi oameni cu totul deosebiți: unul modest, îngăduitor, plin de bun simț; celălalt suficient, invidios, trăind în ficțiuni și lipsit de orice bun simț.

În cei din urmă zece ani ai vieței sale îi mai rămăsese un singur instinct adevărat. Din cugetarea cu totul străină a tineretului el a prevăzut falimentul economic și intelectual al generației de față; a prevăzut că oamenii cari se gerau ca uriași nu erau decât niște comedianți, îmbrăcați franțuzește. S-ar putea zice chiar că acest om straniu avea în unele momente un soi de-a doua vedere. Cu toate acestea constatăm cu durere că multe din relele ce le prevedea ș-au avut cauza în chiar direcția pe care-o dedese el culturii române.

Un alt om al cărții căruia i se va reîmprospăta memoria este Gheorghie Lazăr. Camera a votat două mii de lei pentru a se înscrie în capul listei de subscripție. Totodată d. ministru al instrucției au îngrijit ca în țintirimul din satul Bolintin să se așeze pe mormântul poetului liric Dimitrie Bolintineanu o piatră de marmură c-un basrelief, reprezentând o mână ce depune o cunună de lauri.

[13 martie 1877]

În 7/19 mart protocolul s-a redijat în mod definitiv și s-a semnat de ambasadorii acreditați ai marilor puteri.

Diplomația consideră protocolul din Londra ca un protocol final al conferenței; articolul principal zice că, dacă Poarta nu va admite obligațiunea reformelor, puterile se vor consulta în urmă în privința demarșelor. Dezarmarea a fost numai obiectul discuțiunilor, și generalul Ignatief a vorbit în mod academic despre eventualitatea dezarmărilor Rusiei.

A doua zi textul protocolului s-a comunicat lui Musurus Pașa, pe care acesta l-a înaintat la Constantinopole.

La serata parlamentară din 19 martie sara, principele Bismark a zis că starea de față e favorabilă păcii. El s-a pronunțat că Rusia probabil va dezarma.

[13 martie 1877]

La 12 martie 1000 de turci, comandați de caimacamul de la Petrovaț, au năvălit asupra a două sate făcând măceluri. A fost o luptă la Nasta * cu Despotovici, din care acesta a fost silit a se retrage în niște păduri.

Insurecțiunea bosniacă ia din nou dimensiuni mari. Știrile venite din Cetinje susțin că toate încercările în comun ale consulilor străini nu sunt semne favorabile păcii.

[18 martie 1877]

În 14/26 curent generalul Ignatief au ajuns la Viena și în aceeași zi au avut cu contele Andrassy o conferență de-o oară. Generalul a plecat din Paris în cea mai rea dispoziție. După ziarul „France“ el ar fi spus la plecare ducelui Decazes: „Duminică voi vedea pe contele Andrassy și luni mă voi prezenta împăratului, apoi alerg de-a dreptul la Petersburg. Altceva n-am de făcut. Am făcut ce am putut și ce eram dator să fac; acuma întâmple-se ce s-a întâmpla.“ Către o altă persoană generalul să fi zis: „N-am avut niciodată o misiune proprie; am fost în fond un curier de cabinet care-au purtat un act diplomatic. Însemnătatea acelui act îmi era într-adevăr cunoscută, dar m-am mărginit a-l prezenta fără comentar miniștrilor statelor în care m-a dus boala mea de ochi. Nu eu am tratat cu Anglia. S-au lucrat adesea făr' a mă consulta pe mine. Am voit numai să văd lucrurile de aproape. Acuma nu-mi mai rămâne nimic de făcut și nu rămân un minut. Cei care-au făcut răul să-l îndrepteze.“ Tot „France“ spune că în urma rezistenței Angliei, Ignatief va încerca să puie la cale o nouă întâlnire a celor trei împărați.

O telegramă pe care „Gazeta de Colonie“ o primește din Paris pune în gura generalului următoarele cuvinte: „Plec la Viena cu convingerea că tratările nu vor ajunge la nici un rezultat; Austria nu va iscăli protocolul.

Noi n-am avut niciodată intenția de-a dezarma, ci numai de-a retrage de la graniță trupele noastre și a aștepta întâmplările din Turcia; nu putem dezarma după ce-am trezit entuziasmul nației, cu-n cuvânt: cred în război“.

Veștile cele pacinice din Londra se 'ntemeiau, după cum se zice, pe o neînțelegere. Contele Șuvalof, întorcându-se de la Paris la Londra, urmase cu prea mare zel tratările cu cabinetul englez și se vede că zelul prea mare în diplomație atrage neîncredere. Destul că contele a promis dezarmarea și alte concesii, iar când Ignatief sosi la Londra găsi protocolul conceput într-o formă care nu-i mai păru admisibilă, drept care își făcu rezervele sale. Aceste rezerve au fost aprobate din Sant. Petersburg. Iar opinia Rusiei despre dezarmare e următoarea: Rusia se declară gata a dezarma când pacea cu Muntenegru va fi încheiată și Turcia va fi-nceput să dezarmeze. Rusia se teme că redifii congediați ar putea să provoace neorânduieli și să atace pe creștinii ce i-ar găsi în cale, deci ea va dezarma atunci când Turcia va fi dovedit că poate dezarma fără turburări.

„Norddeutsche Allgemeine Ztg“, organ care stă în oarecari relații cu Ministerul de esterne ale imperiului german, crede că „episodul protocolului“ se poate privi ca terminat.

Scopul venirei la Viena a generalului este însă de a cere asigurări precise despre ținuta Austriei în caz de război. De la cabinetul din Berlin generalul are asigurări definitive pe care le comunică contelui Andrassy cu observarea că la Petersburg se așteaptă la o ținută identică din partea Austriei.

CONSERVATORUL DIN IAȘI

[18 martie 1877]

La anul 1864, sub Cuza Vodă și sub domnia statului, s-au înființat două școli de muzică și de declamație, una în București, cealaltă în Iași. Domnia lui Vodă Cuza e istoricește cea mai însemnată de la fanarioți încoace, atât în bine cât și în rău. Se poate spune că toate creațiunile acestei domnii au acest îndoit caracter: sub impulsiunea îngrămădirii trebuințelor moderne, românii au pierdut pentru multă vreme dreapta măsură a lucrurilor; instituții, legi, limbă, c-un cuvânt toate formele vieței publice aveau un aer pripit și netemeinic. Numele înlocuia aproape pretutindenea fondul, haina magistratului francez avea să reprezinte în România capacitatea juridică, titlul profesorului din Franța, câștigat aicea cu multă înlesnire, ținea locul învățăturii lui.

Luând în serios proverbele că „haina-l face pe om“ și că „acela căruia D-zeu îi dă o slujbă îi dă și minte destulă pentru ea“, România pare încă a fi statul despre care Oxenstierna spunea regelui său să meargă să vadă cu ce mică porție de înțelepciune se pot „ferici“ statele.

Pe cât domnea însă într-o parte a generației trecute o suficiență nemaipomenită, tot pe atâta cealaltă parte a inteligenții naționale se împluse de neîncredere față cu toate creațiunile lui Cuza Vodă, față chiar cu acele a căror necesitate s-ar fi putut discuta până la un punct oarecare, al căror caracter îndoielnic era poate cauzat mai mult prin relele baze ce li se pusese decât prin sine înșile. Se 'nțelege că generația actuală nu este în stare de a hotărî care din aceste două direcții spirituale are dreptate, cea încrezută și optimistă sau cea sceptică și pesimistă, căci nici una nici cealaltă nu sunt încă atinse de indeferentism, n-au renunțat de a voi binele comun.

Între creațiile cari sufereau de neajunsuri în chiar bazele lor era și școala de muzică din Iași, asupra căria părerile erau diametral opuse. Partea care-i imputa lipsa de rezultate a desființat-o într-un rând. Reînființându-se constatăm de astă dată încercarea de-a o complecta și îmbunătăți. Treisprezece ani s-a predat în școală numai principii de armonie, piano, violină și canto, încât oricare profesor putea ușor, la întrebarea asupra succeselor dobândite, să arate că asemenea succese nu se capătă într-o școală în care nu sunt reprezentate nici instrumentele neapărat trebuitoare unui orchestru. Ministeriul actual a înființat deci toate catedrele câte mai lipseau, încât de-acum înainte vor fi clase de violină, violoncel, contrabas, clarinet, hoboe, corn, trombă și trombon, pe lângă cel de armonie, canto, principii de solfegiu și declamație.

Acuma cel puțin publicul va fi în drept să aștepte rezultate mai mari, iar opiniile opuse asupra școlii vor avea după câțiva ani probe îndestul de tari fie pentru, fie contra ei.

[18 martie 1877]

Violonistul român Toma Micheru se întoarce din capitala Basarabiei rusești, unde au dat cu deplin succes două concerte și au conlucrat la un al treilea, în folosul școalei luterane de-acolo. În orașul nostru, unde din repețitele sale producțiuni publicul s-a 'nvățat a-l iubi, va da după cât auzim un concert în sala palatului, la 30 martie curent. Programul va fi de astă dată compus din următoarele piese: 1) Spohr, Concert (D-mol); 2) Beethoven, Romanță; 3). Chopin, Nocturnă; 4). Beethoven, Adagio op. 30; 5). Alard, Fantazie de concert.

SERATĂ MUZICALĂ

[18 martie 1877]

Astăzi la opt oare sara va avea loc serata muzicală în pensionatul normal de domnișoare al d-nei Emilia Humpel. Programul este cel următor: 1) Weber. Uvertura operei „Oberon“ pentru 2 clavire cu 8 mâni. 2) Moschelles. „Grandes variations“ op. 32, pentru 4 mâni. 3) Iensen. a) Studiu melodic pentru piano, b) „Dans la forge“ studiu caracteristic pentru piano 4) *** Cântec popular rusesc. Cor. 5) a) Schumann. Romanță pentru piano. b) Rossini. Melodie variată pentru piano. 6). Bach. Sonata pentru piano. 7) Mozart. Concert în re-minor (partea a 3-a) cu acompaniament de un al doilea piano. 8) Saint Saëns. „Dans Macabre“ poem simfonic, aranjat pentru 2 clavire de compozitorul. 9) *** „Santa Lucia“, Cântec popular italian. Cor. 10) Raff. Capriciu asupra unor motive române. Piesă de piano. 11) Mendelssohn. „Hochzeitsmarch“ pentru 2 clavire și 8 mâni.

Am avut deja ocazia de-a spune că „pensionatul normal de domnișoare“ e nu numai cel mai bun din România, dar că nici în străinătate nu se vor găsi multe cari să-l egaleze necum să-l întreacă. Instrucția solidă pe care o primesc copilele în toate ramurile învățământului primar și secundar, apoi deosebita aptitudine și bogăția de cunoștințe speciale ale profesorului de muzică (D. Humpel) sunt tot pe atâtea indicii că serata muzicală va avea și de astă dată succesul pe care l-a avut în trecut.

CONCERTUL FRIEMANN

[18 martie 1877]

Alaltăseară era să fie acest concert, însă d. Friemann au renunțat de a-l da, pentru că nu venise îndestul public. Într-adevăr, afară de câțiva statornici iubitori de muzică (precum prințul Gr. Sturza, consulul imp. rusesc, dr. Otremba și alți câțiva domni) nu mai venise aproape nimenea.

Cauzele acestei lipse de succes se sustrag de la apreciația noastră, dar, pentru cei ce vor să înțeleagă ciudata stare de lucruri în care e cu putință ca concertul unui violonist bun să nu fie vizitat de fel, vom spune că toate concertele date în orașul nostru atârnă, din cauza scumpetei locurilor și a micului număr de amatori de muzică, de la câteva saloane din Iași, mai cu samă însă de la dame. Numai când frumoasele mâni de fee se însărcinează cu desfacerea biletelor un concert reușește; publicul cel mare ieșan nu e atras de virtuozitățile muzicale. Cultura mai întinsă în această direcție e restrânsă la câteva zeci de persoane din clasele avute. Se poate dar ca d. Friemann să nu fi știut a se orienta în mediul social în care venise.

[20 martie 1877]

Cu toate zgomotele pe care le trimete „Agence Havas“ ziarelor din România și a căror inșirare cetitorul le vede alături cu apreciația aceasta, situația nu este încă atât de complicată încât optimiștii să nu poată avea speranțe de pace. Astfel din Constantinopole se depeșează că tratările cu Muntenegru nu sunt rupte, ci numai întrerupte, tot astfel tratările între Rusia și Anglia sunt numai suspendate momentan, până ce se va formula pentru cestiunea dezarmării. Pentru a stabili această formulă se fac toate mijlocirile posibile. Astfel se zice că Rusia s-ar fi obligat ca, în loc de-a dezarma la moment, să-și împartă corpurile de armată, dar atunci va cere, afară de protocol, încă și alte garanții. Poate că cu aceste tratări Rusia nu urmărește decât de-a câștiga timp, poate iar că voiește a se putea retrage cu onoare din toată afacerea aceasta a Orientului. Cine-o poate stabili de pe acuma?

[20 martie 1877]

Unul din redactorii ziarului „Presse“ raportează următoarele despre întrevederea pe care a avut-o cu generalul Ignatieff:

„Generalul declară că nu a întâmpinat la Londra dispozițiuni sinceraminte favorabile păcii. El a zis: „De prezent la Londra nu se urmează o politică a poporului englez. Dacă războiul va izbucni, cu deosebire Englitera va fi responsabilă“.

Rusia nu urmărește politică de cucerire, dar ea insistă pentru a obținea garanțiile pe care le crede indispensabile.

Generalul zice că el mai era însărcinat de a preciza situațiunea Rusiei în ceea ce privește alianța celor trei împărați.

Adaogă apoi că Rusia nu va mai putea purta multă vreme sarcinile care rezultă din mobilizarea armatei și că întâmplările care s-au petrecut în timpul din urmă în Turcia o sileau a-și grăbi deciziunea. Generalul dealtmintrelea crede că interesele Austriei de asemenea cer o soluțiune promptă.“

[20 martie 1877]

Serata muzicală care vineri a avut loc în institutul normal de domnișoare al d-nei Emilia Humpel a ieșit foarte bine. Înaintea unui auditoriu numeros și ales, compus în mare parte din părinți și rude ale elevelor, acestea au executat piesele programei c-o îndemânare și c-un tact vrednice de mirare pentru vârsta copilelor. Mai amintim că d-șoara Hesshaimer, profesoară în institut, care împreună cu d. Humpel au condus producțiile elevelor, a binevoit și singură a dilecta auditorul cu executarea măiastră a „Capriciului asupra unor motive românești“ de Raff.

LICEUL DIN SUCEAVA

[20 martie 1877]

Într-o corespondență din Cernăuți, reprodusă după „Timpul“, cetitorii noștri au văzut că una din condițiile sub cari o parte a partidului național bucovinean a consimțit a intra în camera provincială (Landtag) a fost și introducerea limbei de propunere române în liceul din Suceava. Aflăm acuma din izvor sigur că Ministerul cez. reg. al instrucției au hotărât ca de la toamnă propunerea în limba română să se introducă an cu an, gradatim, în liceul menționat. La anul se va face începutul cu clasa întâia. Totodată ministeriul au întrebat direcția liceului ca să i se comunice cărțile didactice ce se vor introduce în clasa întâia. Această din urmă întrebare are înțelesul ei pentru autorii buni didactici din România; căci ministerul cez. reg. cumpără cu prețuri însemnate cărțile bune și nu este în această privire esclusivit; încât scriitorii de la noi pot asemenea concura în această privire. Se 'nțelege că nu sfătuim pe nimene care nu cunoaște pedagogia și nu știe a dispune materia științifică în mod metodic de-a face încercarea cutezătoare să supună scrierele apreciației pedagogilor practici din Austria. Iar cât despre cărțile bune (pentru învățământul primar de ex.,) ele au fost de mult apreciate dincolo de Molna. Astfel metodul întrebuințat de Manliu în tratarea gramaticei românești s-a introdus în cele mai multe școale curat-românești din Bucovina.

Personalul didactic din Suceava este foarte bun, căci toți profesorii sunt ieșiți de la facultatea de litere și științe din Viena și sânt români. Din împrejurările în cari există acest liceu nu putem stabili decât un prognostic bun pentru viitorul lui. Depărtat de luptele cari înveninează viața publică de la noi și ferit de vecinicele fantazii reformatorii, liceul din Suceava ar fi menit să devină un foarte bun, dacă nu cel mai bun institut secundar românesc. Nu ne îndoim asemenea că literatura didactică națională va câștiga mult, încât înrâurirea acestui institut asupra românilor din imperiu și din țară va fi mai mare decât aceea a Universității din Cernăuți.

[20 martie 1877]

„Moartea lui Petru cel Mare“, dramă în 5 acte de Eugene Scribe, care a fost jucată joia trecută în beneficiul d-lui Mihail Galino, formează o demnă încheiere a stagiunei. De câte ori vedem câte-o piesă grea, reprezentată cu atâta cuviință precum cea de joi, ne vine din nou în minte întrebarea repertoriului, pe care am ridicat-o de-atâtea ori în coloanele acestei foi. Teatrului românesc îi trebuie un capital de piese bune, actorilor un capital de roluri potrivite cu talentul și fizicul lor. Din mijlocul nestatorniciei gustului public și al serilor sacrificate petrecerei ușoare și casei trebuie să se ridice partea statornică a instituțiunei, un mic repertoriu ales, dat din când în când, care să formeze miezul vieței adevărat artistice și începutul unui teatru național vrednic de-un asemenea nume.

Drept că epoca noastră e neîncrezătoare și sceptică. Multele decepțiuni pe care inteligențele mai sănătoase le-au avut pe toate terenurile, pe cel literar, științific, politic ș.a., au făcut să încolțească în sufletul nostru părerea că din Nazareth nu poate ieși nimic bun.

Această părere nu e tocmai nejustificată, deși cam unilaterală. Noi credem că răul de căpetenie este următorul. În toate ramurile activității publice n-a fost și multă vreme încă nu va fi stabilitate. Precum în viața statului fiecare urmaș strică jucăriile pe care și le făcuse predecesorul său, tot așa în teatru vedem succedându-se direcții cu totul deosebite. Într-un an vedem tendințe mai curate, într-altul ne trezim din nou cu offenbachiadele, iar o parte din public, aceea căreia-i mai place un repertoriu ce nu-i dă nici de gândit, nici de simțit, încurajează adesea piese la cari un tată de familie nu-și duce bucuros nici nevasta, nici copiii.

Întrebarea dar este dacă teatrul românesc are destulă putere de viață ca să se cristalizeze în mijlocul nestatorniciei împrejurărilor noastre. Cu toată sfiala ce ne-o impune fizionomia intelectuală a României, vom răspunde totuși da.

Drept dovadă aducem reprezentația de joi, atât de netă și bine condusă până la sfârșit, încât un mic teatru de curte n-ar fi avut să se rușineze de ea. În privirea comediei ne-am format de mult opinia. Comedia ar putea să aibă la români un viitor foarte însemnat, din cauza voioșiei cu care se joacă, mai ales când piesa se petrece în cercuri sociale bine cunoscute de actori. În iarna asta s-au jucat mai multe cu oarecare virtuozitate. Cităm numai pe „Revizorul general“, unde aproape fiecare reprezenta un tip interesant de provincial, apoi „Palma în sala teatrului“, în care toate figurele se mișcau c-o nerezistibilă inspirație și c-o veselie de student în bune dispoziții.

Cum am zis, în comedie nu e pericol. Ea poate să aibă viitor, și dacă s-ar începe a se juca deocamdată piesele mai ușoare ale lui Molière în bunele traduceri vechi, editate de societatea filarmonică din București s-ar pune începutul unui repertoriu comic statornic.

Mai greu era a ne formula opinia asupra reprezentației serie. Dramele de bulevard, date pentru a asigura existența zilnică a teatrului, vor fi plăcut la mulți; noi însă am dat sama despre ele numai întrucât observasem pe ici, pe colea câte-un caracter mai bine desemnat. Altfel aceste ne-au lăsat în deplină apatie și nici una nu ne-a inspirat interes până la sfârșit. Ele toate nu sunt cu mult mai mult decât figurele pe care le formează un caleidoscop. Fabula piesei o formează o crimă monstruoasă, persoanele sunt unele ș-aceleași și samănă între ele ca figurele dintr-un joc de cărți.

Rețeta pentru comiterea unei asemenea piese e foarte ușoară: iei o ingenuitate, un tată nobil, o mamă iubitoare, un amant frumos, un intrigant cu pălăria mare și cu ochii boldiți, un pahar cu apă în care se toarnă sare, un pumnar, le amesteci toate bine, le dai cinci clocote, ca să iasă cinci acte, și în sfârșit te duci acasă, mulțămind Domnului că toate relele din lume sunt trecătoare. Două dame, un fante de cupă, doi rigi și câteva articole din codul penal formează tot calabalâcul intelectual al dramelor de senzație. Dar fiindcă mare parte din public — din cel ce se crede cult chiar — are nevoie de asemenea drame, în cari, după un distic clasic, „virtutea s-așază la masă, după ce viciului i s-au aplecat“, de aceea acest soi de repertoriu, necesar din cauze reale, e un adevărat pericol pentru inima și creierii actorului, un pericol ce nu se poate neutraliza decât printr-un repertoriu seriu mic, însă ales, care să-i readucă pe nefericiții martiri, torturați în piesele de bulevard, într-un aer mai curat, la măsură mai dreaptă, la caractere adevărate, c-un cuvânt un repertoriu care să prefacă temnița și spitalul în teatru. Proba de vitalitate era în acest punct mai grea, și am primit-o joi sara.

Ne întoarcem dar la obiect. Scribe e cunoscut prin finețea tecnicei sale și prin zugrăvirea foarte îngrijită a caracterelor.

Situații pline de viață dramatică, o intrigă interesantă și totdeauna bine condusă, un ton cuviincios, depărtat de orice trivialitate, sunt calități care ne fac a uita lipsa lui de adâncime și de poezie. Piesele lui sunt gingașe, fiecare scenă-i drămuită după efectele ce le va face, scrierile lui samănă cu acele obiecte de lux al căror neîntrecut producător rămâne Parisul. „Moartea lui Petru cel Mare“ este desigur una din cele mai bune ale scriitorului francez. Caracterul lui Petru e nimerit de minune, căci ni se arată un om în care patimi foarte deosebite formează o energică unitate. Toate tonurile de colori sunt păzite. Ici vedem persoana istorică simțind menirea sa nepieritoare în lume, urieșul care preface un infinit de stepe într-un imperiu mare, într-o putere europeană, dincolo omul viclean, prepuielnic și gelos. În unele momente Petru uită persoana lui proprie, rațiunile de stat dictează reci, crude și neîmpăcate faptele lui. Dar alăturea se ivesc deodată neîncrederea, viclenia, rumegarea continuă a preocupațiilor mici de curte cari răsar nemijlocit după planuri de cuceriri și afaceri de stat. Aceste contraste îl fac tragic, fac din el o natură problematică, dar impuitoare prin mărimea patimelor ei. Astfel e rece și neîndurat ca un tiran neîncrezător și prepuielnic, gelos, ambițios, vecinic calculând, având asupra tuturora iubirea pentru viitorul Rusiei și ură neîmpăcată pentru oricine se opune intențiilor lui. Figurile cari încadrează acest tip sunt asemenea frumos și curat desemnate; astfel Caterina, principele Mencicof, contele Sapieha, Olga Mencicof, toate Pân-la cel mai neînsemnat în intriga piesei au caracterul lor, fiecare e un om aparte deosebit de ceilalți.

Ce să zicem despre d. Galino în rolul lui Petru, pe care l-a jucat c-o virtuozitate pe care n-am observat-o la nici una din reprezentațiile acestei stagiuni. De la fizionomia sa, care era aproape portretul lui Petru cel Mare, cu atâta îngrijire se grimase, până la cele mai mici mișcări ale gestului, a mânilor chiar, totul era studiat în amănunțime. Am admirat într-adevăr acele tonuri cu care d-sa colora tranziția dintr-un afect la altul. Acuma mușchii feței se dispuneau într-un gest de o rece și neîndurată viclenie, ochii pândeau și musculatura gurii arăta un ușor tremur de nerăbdare; acum aceeași fizionomie arăta hotărârea, cruzimea, furia. Tot astfel a fost și vorba. De la vehemență până la tonul cam răgușit al patimei ascunse, scara întreagă de tonuri a fost observată cu măiestrie.

Dar dacă d. Galino a fost eroul serei, jocul celorlalți colegi ai săi nu e mai puțin vrednic de laudă. D-na Evolschi a reprezentat până-n capăt, cu toată frumoasa cuviință, caracterul resignat și înțelept al țarinei, întrerupt numai prin puternicul amor pentru contele Sapieha. D-na Conta a jucat cu simțământ și naturalitate pe Olga, iar d. Manolescu a fost de astă dată mult mai bine în rolul de amorez, decât în alte piese și au avut momente îndestul de frumoase.

Nezicând pân' acum decât bine despre reprezentația de joi, vom trebui să rugăm totuși pe directorul de scenă ca să evite de-a da roluri, secundare chiar, în mâna a persoane cari, prin câteva șiruri vorbite rău, compromit succesul piesei și nimicesc iluzia produsă cu greu prin patru acte jucate bine. O piesă de teatru e esteticeste un întreg ca și un tablou sau o simfonie. Fie tabloul cât de frumos, dacă o figură din el va fi caricată impresia totală se nimicește; fie simfonia cât de frumos executată, dacă în mijlocul execuțiunei un străin ar pune instrumentul la gură ș-ar începe-a țârlăi fără înțeles, impresia simfoniei întregi se șterge într-o clipă. Dar aceasta s-a 'ntâmplat la reprezentația de care vorbim. Rolul căpitanului de gardă Jakinski a fost încredințat unui domn Popovici. Acesta avea un pasagiu mai lung de recetit pe care l-a depănat așa încât nu s-a ales nimic din gura d-sale. Se înțelege de sine că d. Popovici ni este foarte indiferent și nu d-nia lui e de vină că n-are talent și nici buna cuviință pentru a învăța cincisprezece șire pe de rost. Dar ne pare rău că, din cauza unui figurant, publicul au pierdut deodată și într-un moment iluzia ce o produsese o reprezentație pe care o credem de model.

Fiindcă nu sperăm a putea vorbi mai pe larg despre închiderea formală a stagiunei, care se va face astăzi la 12 oare din zi prin reprezentația comediei „Jianul“, de aceea vom vorbi tot acuma despre orchestră și despre reprezentațiile cu cântece. În anul acesta orchestra a fost în mare parte compusă din profesorii școalei noastre de muzică dirijată de d. E. Caudela. Vodeviluri și operete au fost deci esecutate cu multă preciziune atât din partea cântăreților cât și din partea orchestrei. D. Caudela este un muzicant de talent atât în esecuție (ca violonist), cât și în compozițiile sale, cari nu sunt lipsite de farmec; atât melodramele cât și cele mai multe arii de Vodeviluri au fost compoziții ale domniei sale.

Întorcându-ne la șirul de idei espus la începutul acestei dări de samă, esprimăm dorința de-a vedea continuându-se începuturile bune din anul acesta. Numai rămâind mulți ani aceeași trupă, numai prefăcându-se trupele ambulante într-o companie statornică a teatrului orășenesc se vor forma cu vremea atât un repertoriu, cât și o companie aleasă. Moldova joacă în dezvoltarea modernă a românilor un rol însemnat. Aici, în mai mare depărtare de șarlatanismul intelectual, de suficiența și corupția centrului politic al țării, s-a făcut binefăcătoarea reacțiune în contra ignoranței și spiritului de neadevăr al „academicianilor“, în atmosfera noastră mai liniștită se va crea poate și un teatru. Pe când la București se vor reprezenta pe scenă farse cu aluziuni necuviincioase la demnitarii statului și se vor spăla „zdrențe“ atât în teatru cât și aiurea, în Iași ne vom învrednici poate cu vremea de-a crea o atmosferă artistică unde oamenii de orice opinie să poată privi c-un egal interes zugrăvirea părții eterne din om. Neavând un teatru al curții, care să formeze un azil pentru arta națională, poate că teatrul orașului Iași va fi preste câțiva ani în stare de-a împlini măcar în parte această lacună a culturei noastre. Căci arta este senină și vecinică. Dramele lui Shakespeare și comediele lui Molière se vor putea reprezenta și peste mii de ani și vor fi ascultate cu acelaș viu interes, căci pasiunile omenești vor rămâne în veci aceleași. Dar a pune pe scenă împrejurări și oameni cari azi sunt pentru a nu mai fi mâne înseamnă a da unui institut de cultură sufletească caracterul frivol a unui café-chantant.

[23 martie 1877]

Știrele din urmă zic că s-a subscris protocolul prin care puterile cer ca Turcia să îndeplinească dorințele Europei în privința îmbunătățirei soartei populațiunilor; nu se vorbește în el de dezarmarea din partea Rusiei și Turcia nu este chemată a subscrie protocolul pentru moment, dar pacea pare asigurată.

[23 martie 1877]

Știrile din străinătate sunt pacifice. Din Londra se vestește că înțelegerea între Rusia și Anglia s-a stabilit și că semnarea protocolului este aproape făcută; în Paris pacea se consideră asigurată dacă Poarta va consimți a ceda districtul Nicsici și a dezarma în același timp cu Rusia. Puterile toate stăruiesc pe lângă cea dintâi de a închia pacea cu Muntenegrul.

[23 martie 1877]

Duminica trecută d. Pogor a ținut prelegerea sa asupra monoteismului. În cursul vorbirei, d-sa a constatat cum că ideea unui Dumnezeu e relativ nouă și de origine semitică. Necrezând a putea constata mai de aproape izvorul psicologic al monismului teologic, d-sa a arătat numai că această idee s-a manifestat la evrei sub două forme deosebite, și anume sub aceea de „Eloim“ sau dumnezeu al puterei și „Iehovah“ sau ființa care există prin sine însăși; au arătat apoi că ideea din urmă este cu mult mai naltă decât cea dintâi și că este prototipul închipuirei și mai curate monoteiste pe care și-au făcut-o mai târziu arabii. Prelectorul n-a uitat a aminti mai pre larg pluralismul religiei evreiești, născut din impuitoarea realitate a răului în lume, și fatalismul mahometan, izvorât din ideea absolută și necontrazicătoare a d-zeului moametan.

În urmă a arătat că, oricâte ar fi controversele și încrederea științei moderne, monoteismul, credința că o putere universală stăpânește toată viața și toată mișcarea reală, este rezultatul cel mai înalt al cugetării omenești, care nu poate fi înlăturat prin esperiență numai.

Din cauza întârzierilor de pân-acuma, cele două prelegeri amânate se vor ținea în două dumineci consecutive cari urmează după săptămâna luminată.

[23 martie 1877]

Deși concertul d-lui Toma Micheru va avea loc în 30 martie, adică abia peste o săptămână, totuși mare parte din bilete s-a desfăcut de pe acuma, fără ca să se fi tipărit chiar anunțurile pentru concert. Artistul român a avut oarecare greutăți până să se facă cunoscut publicului iașan, dar astăzi dorințele sale sunt aproape întâmpinate, atât prin înrâurirea talentului său de executor, cât și prin simțământul foarte natural al publicului că trebuie să susțină pe un artist român mai mult decât pe concertiștii străini care în calea lor rătăcitoare se opresc și prin orașul nostru.

[23 martie 1877]

Deși anunțasem sfârșitul stagiunei, totuși compania dramatică a găsit cu cale a-i da o încheiere mai frumoasă și mai surprinzătoare, pregătind anume o piesa nouă națională, compoziție a d-lui G. Bengescu. D-sa e cunoscut de mult publicului nostru prin nimerite scrieri dramatice. Noul product al penei sale poartă titlul „Cucoana Nastasia Hodoronc“ și este o comedie cu cântece în trei acte. Ariile originale și frumoase, datorite, după cât auzim, d-lui E. Caudela, sunt presărate cu atâta profuziune încât noul vodevil are aproape bogăția muzicală a unei operete. Piesele naționale fiind în genere bine jucate pe scena noastră, din cauză că se petrec în sfere cunoscute actorilor, putem spera că și de astă dată compania dramatică ne va procura o sară plăcută. Rămâne numai ca publicul să încurajeze silințele direcției și ale trupei.

[25 martie 1877]

După dezbateri diplomatice atât de lungi și după un război care-a ruinat Serbia și a decimat populațiile Peninsulei balcanice, Paștile ne-au adus protocolul de la Londra, care după unii însamnă pacea și o nouă primăvară pentru tinerele naționalități din Turcia, iar după alții nu-nsemnează nimic. De-aceea vom ținea de asta dată sama de părerile acelor ziare străine cari au oarecare legături cu lumea diplomatică și vom vedea câtă valoare dau ele încheierei mult doritului protocol.

Protocolul însuși conține o invitare amicală, făcută Porții, ca ea să dezarmeze. Iar dezarmarea Rusiei va forma obiectul unor tratări deosebite, după cum asigură un comunicat oficial al ziarului „Temps“. În această privire Turda va primi de la puteri consiliul ca să trimeată un anume delegat la Petersburg, care să roage cabinetul de acolo să dispună dezarmarea. Trimiterea unui asemenea delegat ar împăca susceptibilitatea Rusiei și se poate că amândouă puterile ar conveni să dezarmeze deodată, după o normă stabilită în comună înțelegere. „Agence Havas“ vestește de pe-acuma că Reuf Pașa va fi trimis la Sant-Petersburg c-o misiune specială.

„Montags-Revue“, organ inspirat de cancelaria de esterne a Austro-Ungariei, crede că pacea e asigurată.

Dintre ziarele germane, cele cari reprezentează întrucâtva opiniile Principelui Cancelariu nu sunt tocmai dispuse de-a afirma pacea. „Nord-deutsche Allgemeine Ztg“. nu crede că semnarea protocolului ar asigura liniștea, de vreme ce dezarmarea va fi obiectul unei învoieli speciale între Rusia și Turcia, pe care aceasta din urmă ar putea s-o refuze.

În fine „Gazetta de Colonia“ primește o telegramă din Paris în care se spune că în cercurile rusești de-acolo protocolul nu e privit ca un act menit de-a rezolva greutățile. Rusia a știut că puterile vor cere de la ea demobilizarea, dar a sperat a mulțămi puterile și a ajunge la semnarea protocolului dacă va promite împrăștiarea corpurilor de armată. Gorceacoff a inventat acest espedient și spera de la el un mare succes. Dar guvernul rusesc e scos afară din pârtia sa prin mișcările panslaviste și n-ar putea să mobilizeze chiar dacă s-ar obliga aceasta prin un anume tractat.

O împrăștiere a armatei după ce Turcia va demobiliza nu va folosi la nimic, pentru că Rusia nu mai e stăpână pe armata sa, care dorește războiul. Guvernul rusesc e într-o poziție atât de grea, încât nu mai poate tăinui celor mai buni amici ai lui adevărata stare de lucruri dinlăuntrul țării, ci trebuie din contra să mărturisească teama lui de izbucnirea nemulțămirilor și propria slăbiciune.

Tot „Gazeta de Colonia“ primește o telegramă din Berlin, dintr-un izvor desigur vrednic de credință. Aceasta din urmă spune că nu e fondată știrea că Anglia în tratările ce le-a avut cu Rusia au renunțat la punctele de vedere de pân-acuma.

Anglia n-au admis schimbări decât în formă, înlesnind astfel măsurile Rusiei dacă ea voiește pacea. Ziarele engleze aduc știrea că, dacă nu se va-ncheia pacea cu Muntenegrul și Rusia nu va dezarma, Anglia nu mai e obligată cu nimic prin protocol. Această știre trebuie comentată astfel: „Rusia nu va putea privi protocolul în nici un caz ca un mandat european pentru acțiunea ei“. Unele detalii din cuprinsul protocolului nu ne sunt încă bine cunoscute, dar totuși este verisimil că s-a primit o stilizare care nu impune Angliei nici o îndatorire în caz de a nu se încheia pacea cu Muntenegrul și de-a nu dezarma Rusia.

Dezarmarea Rusiei atârnă de încheierea păcii cu Muntenegru și de primirea protocolului din partea Turciei, după care un delegat estraordinar turc va regula celelalte în Petersburg. Dar toate acestea nu sunt încă sigure. Perspective că Turcia va întâmpina cererile Rusiei nu sunt pân-acuma.

În fine ziarul rusesc „Golos“ caută a demonstra că prin semnarea protocolului puterile au recunoscut dreptul Rusiei de a întrebuința mijloace silnice dacă Turcia nu va esecuta reformele.

FONDAȚIUNEA DIEZ

[25 martie 1877]

Atragem atențiunea cititorilor asupra articolului privitor la Fondațiunea Diez, pe care-l reproducem din „Timpul“. După cât știm, nici un alt ziar românesc n-a crezut de cuviință de-a da samă despre acest articol, însemnat din multe punte de vedere. Scrisoarea d-lui Hugo Schuchardt e într-un stil atât de demn și depărtat de toate mizeriile politice ale zilei încât faptul că mai exista încă învățați dizbrăcați de patimele actualității e pentru noi o adevărată mângâiere. Recomandăm propunerea ilustrului profesor tuturor acelora care sunt în stare de-a face ceva în favoarea fondațiunei.

Din Curierul de Iași, aprilie-iulie 1877

[1 aprilie 1877]

Se pare că pesimiștii care nu prevesteau vrun mare succes protocolului iscălit la Londra vor avea cuvânt pân-în sfârșit. Istoria lumii ce-i dreptul nici nu se face pe hârtie, ci prin modificare de voințe și de intenții intime, și Anglia va putea să iscălească încă zece protocoale fără ca aceasta să schimbe atitudinea ei pe câtă vreme voința ei nu va fi schimbată prin motive puternice de interes. Dar fiindcă nu e nimic nou sub soare și fiindcă portiuncula sapientiae cu care se fericesc popoarele rămâne cam în toate vremile aceeași, vom aduce un exemplu mai vechi de tratări analoage și aceasta din al treilea război cu Cartago.

Cumcă între slavi și turci există o antiteză tot atât de pronunțată ca între Roma și Cartago e sigur. După ce Cartago fusese obligată la plata unei mari despăgubiri de război a trebuit să ardă flota sa și pierduse dreptul de a declara război decât doar cu învoirea Romei; după ce această puternică metropolă a lumii antice ajunsese, sub administrația prevăzătoare a nenorocitului Hannibal, să plătească milioanele impuse de Roma, după ce ajunsese să trăiască sub puterea garantă a Romei cam în atârnarea în care se află astăzi Turcia în privința politică, — totuși cenzorul Cato n-avea altă de făcut decât să predice cu și fără ocazie vecinica frază că orașul Cartago trebuie șters de pe fața pământului. Diplomația romană nu era întru nimic inferioară celei moderne, același joc dublu, aceleași cuvinte lunecoase, aceleași trăgănări se făceau pe atunci ca și astăzi. Dacă prințul Muntenegrului s-ar putea asemăna cu Masinissa, regele Numidiei, atunci tabloul devine complet.

Acest Masinissa avea numai rolul de a provoca vecinic pe cartaginezi, iar aceștia n-aveau voie să se miște, pentru a nu se pomeni c-o declarație de război din partea Romei. În fine totuși a trebuit să se opuie cu armele regelui Numidiei și apoi s-a început un șir de tratări diplomatice în care romanii au făcut diferite presiuni asupra cartaginezilor, care n-aveau de scop decât a-i face incapabili de a rezista. Cartaginezii au îndeplinit toate condițiile Romei — până și dezarmarea generală și estrădarea tuturor armelor în mâini romane, când iată că se ivește ultima, neînlăturabila condiție a Romei: „că orașul Cartago trebuie risipit din fundament și că orășenii să se strămute într-o mare depărtare de la port“. Atunci s-au început războiul al treilea, în care romanii aveau toate avantagele, iar cartaginezii numai desperarea lor. Sfârșitul e cunoscut de toți.

Și astăzi e cam același lucru. Regele Masinissa se află în Peninsula Balcanică în mai multe exemplare.

Turcia simte că-i este păstrată soarta Cartaginei și că ultima „condiție de pace“ va fi ca turcii să părăsească Europa. De aceea nici nu sunt dispuși să iscălească sentința lor sub forma unui protocol care hotărăște că ei vor trebui să realizeze în mod „sincer“ reformele. Căci cine judecă dacă e sinceră sau nu realizarea? Cabinetul din St. Petersburg, Roma. Cartaginezii erau foarte sinceri în îndeplinirea condițiilor tractatului după al doilea război. Aceasta nu i-au oprit pe romani de a zice că ei nu sunt sinceri și de a desființa înfloritorul stat african.

CONCERTUL MICHERU

[1 aprilie 1877]

Alaltăieri violonistul nostru d. Toma Micheru a dat concertul său în sala palatului înaintea unui public relativ destul de numeros și ales.

Toate piesele esecutate s-au bucurat de un succes neîndoielnic.

GRIGORIE GĂNESCU

[7 aprilie 1877]

La 7 april st.n. a murit grabnic, în urma ruperei unei vine a inimei, scriitorul și publicistul Grigorie Gănescu. El a fost născut la a. 1829 și-a făcut studiile începătoare la Paris și a vizitat după aceea universități germane. Introdus în cariera jurnalistică de cătră Emile de Girardin, a fondat în urmă, la 1860, foaia săptămânală „Courrier du Dimanche“, care-n vremea ei a fost cel întâi organ neatârnat al opoziției contra imperiului și a numărat între colaboratori pe I. I. Weiss, Ranc, Prévost-Paradol și alți mulți, cari de atunci au ajuns de mult la renume. Persecutat de poliția și judecătoriile bonapartiste și suprimându-se „Curierul de Duminică“, el l-a reînființat sub titlul de „Nain Jaune“, în care a continuat cu aceiași colaboratori lupta în contra imperiului; până ce autoritățile, după multe admonițiuni și condamnări, l-au izgonit din Franța ca străin.

În a. 1861 înființă în Frankfort lângă Main o foaie mare, care apărea în toate zilele, numită „L'Europe“ și ținută cam în felul „Independenței Belgice“. Cunoștințele sale foarte varie și întinse cu cei mai însemnați oameni de stat și atracțiunea care o esercita față cu talente publicistice au făcut să înflorească și această întreprindere.

La 1866 generalul prusian Vogel v. Falckenstein, ocupând cu trupele sale orașul liber Frankfort, au suprimat și ziarul „Europe“, iar Gănescu se întoarse în Franța, unde avea de gând să se așeze definitiv și unde cumpără la Montmorency locul unde fusese renumitul ermitagiu al lui J. J. Rousseau. El izbuti în fine de a căpăta naturalizarea mare și în 1868 fu ales de cătră cantonul Montmorency membru în consiliul general al departamentului Seine-et-Oise.

De acuma-nainte el s-apropie de fracțiunea aceea a partidului liberal care, condusă de Emile Olivier, credea a putea regenera Francia prin parlamentarism. Culminațiunea acestei fracțiuni a fost ministerul Olivier și războiul cu Germania. În vremea războiului (1870) Gănescu urmă guvernul apărării naționale la Tours și la Bordeaux, unde redactă ziarele „La Presse“ și „La Liberte“.

După război se 'ntoarse la Paris și fondă o corespondență autografată sub titlul de „Les Tablettes d'un spectateur“, organ din care am văzut zeci de estrase în coloanele presei liberale din România. În aceeași vreme el era redactorul îndemânatic al părții financiare din „La Presse“ și scria și articole politice în acest din urmă. Tot în acest răstimp au scris și corespondențe în ziarul vienez „Neue freie Presse“.

Se vede a fi fost un om bine văzut pretutindenea și că avea foarte multe cunoștințe în lumea politică. Între acestea se număra și bătrânul Thiers, cu care Gănescu să fi avut relații destul de cordiale. Totodată i se atribuie un instinct mai totdeauna fără greș în politică și diplomație.

[8 aprilie 1877]

„Niciodată“, din acest singur cuvânt consistă tot apostilul pus de împăratul Germaniei pe demisiunea cancelarului său. În aceeași vreme, întruniri de cetățeni și meetinguri de partid îl rugară pe principe să nu demisioneze, căci soarta imperiului atârnă încă de persoana sa și l-au asigurat că-l vor urma fără condiții și fără rezervă oriunde cancelariul ar voi să-i ducă.

„Corespondența provincială“ scrie:

Împăratul n-a primit demisia principelui Bismarck, ci, în unire cu opinia publică, au crezut cumcă puntul cel mai nalt de vedere al deciziunilor sale este de-a concede cancelariului orice ușurare trebuincioasă de afaceri, nu însă de-a se învoi cu retragerea sa reală. Cancelariul a putut avea simțământul penibil că nu mai poate corespunde cu cerințele istovitoare ale chemării sale în așa măsură încât să fie mulțămit de sine însuși și s-au crezut dator a-și da demisia; totuși însă el nu s-a putut sustrage de la cererea împăratului de-a face încă o dată încercarea să-și reînvioșeze puterile printr-un concediu mai lung. Cancelarul s-a conformat cu dorința împăratului și în punctul ca în vremea concediului său de câteva luni să nu se retragă în mod absolut de la conducerea afacerilor imperiului, ci, după cerere, să-i ajute împăratului cu sfatul său și să se însărcineze cu contrasemnarea constituțională a edictelor împărătești pe cât va fi de trebuință. Cancelariul va fi reprezentat: în afacerile interne ale imperiului de d. Hofmann, în cele esterne de d. de Bülow, în administrația prusiană de d. Camphausen.

Astfel, prin ordin imperial, spusele de mai sus ale foii germane au și fost publicate. Acest caz de concediu și de înlocuire are un precedent analog în a. 1872.

Reischrathul au fost încunoștințat despre aceste dispoziții prin următoarele șiruri autografe ale principelui:

Am onoarea a vă înștiința cu supunere că, spre marea mea părere de rău, starea sănătății nu mă iartă de-a lua parte la dezbaterile de est timp ale Reischrathului. Pentru reînsănătoșirea mea împăratul a avut grație de-a-mi da un concediu și au încuviințat ca în vremea acestuia să fiu reprezentat în privirea afacerilor curente interne de d. prezident al cancelariei imperiului, în privirea afacerilor esterne de către secretarul de stat d. de Bülow.

Speranțele de pace au scăzut peste noapte asemenea crescutelor ape de munte.

La 11 april st.n. delegații muntenegrini au vizitat din nou pe Safet Pașa, care le-a declarat că e peste putință ca Turcia să cedeze districtele Micsici, Cucci și Colasin, pentru că adunarea deputaților au respins formal toate cererile privitoare la cesiuni de teritoriu. În aceeași zi Senatul mai avea să dezbată cestiunea.

Delegații muntenegrini au răspuns că ei vor întreba încă o singură dată (adică alaltăieri vineri) pentru a căpăta un răspuns definitiv și în caz de refuz vor pleca a doua zi.

În fine, s-a comunicat cabinetelor respective și răspunsul Înaltei Porți la protocolul din Londra. Acest răspuns, în forma unei depeșe circulare, spune că Poarta respinge protocolul și refuză de a dezarma sub condițiile propuse de Rusia. Pacea atârnă de la modul cum Rusia va primi circulara Turciei.

Față cu risipirea speranțelor de pace ziarul rusesc „Golos“ scrie:

În caz de-a se reînoi răzbelul între Muntenegru și Poartă, ceea ce ar fi egal cu refuzul de a realiza protocolul, nu-i va mai rămâne Rusiei alta decât să înainteze cu trupele adunate în marginile Turciei. Poate că-n săptămâna viitoare chiar Europa va avea dovezi clare că Rusia e hotărâtă de-a ajunge ținta pentru care trupele ei au fost concentrate la graniță.

«CONVORBIRILE LITERARE»

[8 aprilie 1877]

Fie-ne permis un ușor sentiment de uimire văzând că și onorabilul ziar „Presa“ binevoiește a lua notiță despre „Convorbiri“. Foaia literară din Iași se obicinuise atât de bine cu tăcerea semnificativă și cu amintirea și mai semnificativă a marilor organe de publicitate din capitală, încât rândurile de mai jos ale „Presei“ sunt un adevărat eveniment în dulcele obicei al existenței.

Dacă serioasa fizionomie a vremii ne-ar îngădui, am avea multe de povestit din frumoasa legendă a zilelor nu tocmai vechi în cari tot aceiași „Presă“ avea nepărtinitoarea bunăvoință de-a propovădui cel puțin esterminarea primejdioasei Direcții nouă din Iași. Și, dacă liniștea se va întoarce, nu ne îndoim că Direcția nouă va fi din nou obiectul aceloraș frumoase sentimente ca și în trecut, pentru că ne cunoaștem de mult:

după cum zice maistrul Shakespeare.

[8 aprilie 1877]

Presa română este poate cu intenție puțin preocupată de ceea ce se 'ntâmplă împrejurul țării. Departe de-aș aținti privirea la Calafat, a cărui apărare eventuală a fost încredințată unuia din cei mai buni și inteligenți militari, presa noastră dizbate cu generozitatea ei cunoscută alegerile la Senat și ceea ce ea numește „crimele“ cabinetului trecut.

Paralel cu lupta jurnalistică, a cării importanță sau adâncime e afară de cadrul foii noastre, Ministeriul de război dezvoltă o deosebită activitate pentru repedea concentrare a trupelor, care ușor va succede considerând spiritul de disciplină și supunere a soldatului român.

În fine, ministeriul nostru de esterne, condus de astădată de d. Cogălniceanu, a cărui tact și vederi drepte nu sunt contestate de nimenea, a comunicat agenților din străinătate intenția guvernului de-a nu viola nici unul din interesele naționale ale ambelor părți, de-a mănținea pacea și a păzi strictă neutralitatea.

Se 'nțelege de sine că purtarea României, care astăzi face nu politică de simpatii, ci numai de rațiune, se va îndrepta după avizurile puterilor și după interesul ce ele îl vor arăta pentru statul nostru. Nimeni nu va putea pretinde ca România să se jerfească pentru Europa când aceasta ar binevoi a sta cu mânile în sân și nimeni nu i-o va putea ține de rău dacă, lăsată în voaia propriei sale sorți, va alege cândva calea ce i se va părea mai conformă cu interesele ei.

[8 aprilie 1877]

Pauza grea și atentivă între ruperea relațiilor diplomatice și declararea războiului pare a fi sosit acum. Ziarele din străinătate nu mai cuprind nici o speranță de pace, iar articolele lor de fond (în nesiguranță de ceea ce se va întâmpla) încep a zugrăvi eventualitățile războiului cu mai multă sau mai puțină cheltuială de fantazie. Unele văd deja zecile de milioane de moametani, din India depărtată și până la Maroc, ridicându-se ca un singur om la desfășurarea flamurei verzi a prorocului și împlând nefericita Europă cu rânduri de sânge și de flăcări, încât, după cuvântul biblic, neamuri străine vor intra cu plugul pe locurile unde au stătut orașele noastre și turmele de vite ale triburilor asiatice vor paște iarba răsărită din ruinele sfinte ale civilizației. Astfel se va ridica în contra crucii întreg Aliotmanul și astfel se zugrăvesc ca pe-o pânză albă umbrele negre ale viitorului.

Un redactor din Iași care, primind depeșile biuroului de corespondență din Viena, se făcuse răsunetul multor fantazii jurnalistice ar fi fost chemat se zice la prefectură și prevenit a limpezi izvoarele știrilor de senzație care neliniștesc fără cauză publicul. Chiar dacă aceasta nu s-a întâmplat, totuși lumea era în drept s-o creadă, atât de neliniștite erau știrile comunicate de biuroul din Viena și atât de puțin vrednice de crezare.

Pozitiv este că războiul nu se va declara imediat. Daily-News primește o telegramă de la St. Petersburg în care se zice că mai sunt formalități de îndeplinit până se va ridica arma. Mersul evenimentelor va fi probabil acesta: „Rusia va lămuri situația printr-o notă cătră puteri, apoi va rechema ambasada sa din Constantinopole și pe toți consulii săi din imperiul turcesc, după ce va fi pus mai întâi pe supușii săi sub protecția altor ambasade. Aceasta va dura câteva zile. Apoi împăratul va porni la Chișinău, de unde se crede că va fi datată și declarația de război“.

Presa engleză este toată contra Rusiei, exceptând foaia Daily-News. „Times“, vorbind despre ținuta probabilă a Angliei în fața războiului ce va avea loc, recomandă o strictă neutralitate pe câtă vreme lupta va fi îndreptată numai contra cauzelor turburărilor. Reaua administrație turcească face cu neputință apărarea cauzei otomane.

[10 aprilie 1877]

O știre cam serioasă sosită la 6 l.c. a produs multă senzațiune în publicul din București.

O depeșă din Londra spune că generalul englez consideră pe România ca făcând parte din Imperiul otoman și că neutralitatea specială a României nu e garantată prin nici un tratat.

[10 aprilie 1877]

Declarația subsecretarului de stat Bourke, făcută ca răspuns la întrebarea lui Sandhurst asupra neutralității României, are o importanță deosebită pentru vederile cabinetului englez în privirea războiului. Bourke a spus că neutralitatea României n-a fost stipulată nici prin tratatul de la Paris, nici prin alte tratate și că România, oficial principatul Moldo-Valahiei, e privită în toate relațiile sale cu celelalte puteri ca parte integrantă a Imperiului otoman.

Aceste puține cuvinte ale subsecretarului de stat nu sunt de loc îndreptate contra Rusiei, că adecă, trecând Prutul, ea ar viola teritoriul otoman, ci ele vor să constituie numai un drept pentru Turcia de-a încălca teritoriul român oricând i-ar dicta-o aceasta vederile sale strategice. Pe de altă parte guvernul englez mai pare a zice că, țara noastră nefiind neutrală, ci formând parte integrantă a Turciei, nici se poate opune ocupării din partea trupelor otomane și, dacă ar încerca a se opune, Turcia ar avea dreptul să ne trateze ca pe o țară inamică, ca pe-o provinție răsculată chiar.

Fără a ne preocupa de înțelesul pe care Albion cearcă a-l da poziției internaționale a României, vom aduce numai aminte că purtarea acesteia pân-în momentul de față a fost cea mai corectă din lume. Pusă sub garanția colectivă a puterilor, neavând nici o legătură reală cu Imperiul otoman, ea era și este neutrală prin natura lucrurilor, chiar dacă neutralitatea n-ar fi fost stipulată prin un anume tratat. Când art. XXII a tratatului de Paris spune că nici o putere n-are voie să s-amestice în cele dinlăuntru ale țării și art. XXVII că nici Turcia chiar n-are voie de-a interveni cu armata în România fără învoirea tuturor puterilor celorlalte, e evident că România a fost considerată cel puțin tot pe atât de autonomă și suverană ca și statele germane după pacea vestfalică, deși ele „formal“ făceau parte din corps germanique. Deși neutralitatea era de sine înțeleasă, România a făcut apel la puteri ca să fie neutralizată în mod clar și necontroversat. Dar memoriul României a fost pus frumușel ad acta, căci puterile au binevoit a ne considera ca nevrednici de a ocupa un moment înalta atențiune a profunzilor ei diplomați.

Departe de-a se ocupa cu „sinonimica“ diplomației europene, care dă unui ș-aceluiaș cuvânt acum un înțeles, acum altul, România nu împărtășește pân-acuma interesele nici uneia din părțile litigante și, pentru a simplifica conflictul care începe de facto abia pe malul drept al Dunării, puterile ar fi făcut bine să recunoască României o poziție conformă cu natura neutrală a chiar aspirațiunilor ei actuale.

HIMEN

[10 aprilie 1877]

Cu vie părere de bine înregistrăm cununia d-nișoarei Eugenia Frangulea cu d. dr. Samson Bodnărescu. Mireasa a fost una din cele mai inteligente institutoare din orașul Iași, directoare a unei școli de fete și bursieră a statului, trimisă în Germania pentru complectarea studiilor sale pedagogice. D. dr. Samson Bodnărescu, cunoscutul poet liric care în curs de mulți ani a îmbogățit paginile Convorbirilor cu producerile sale înzestrate cu o deosebită adâncime și curăție de simțământ și c-o formă ferită de necorectitudine și de exagerări tropice, a fost în curs de doi ani directorul conștiincios și inteligent al școalei pedagogice de la Trei-Ierarhi și s-a bucurat în acea calitate de stima nerezervată a întregului public luminat. Cununia civilă va fi astăzi la 6 oare sara în localul primăriei, cea religioasă la 7 oare în biserica de la Trei-Ierarhi. Cu această ocazie dorim potrivitei părechi o viață îndelungată și fericită.

[13 aprilie 1877]

„Agence RUSSE“ capătă din Constantinopole următoarea știre: „Poarta a primit din partea mai multor puteri asigurarea că neutralitatea României nu e stipulată prin nici un tratat; în urma acestora ea a declarat că, în momentul în care rușii vor trece Prutul, ea va ocupa mai multe puncte strategice din a stânga Dunării“.

Față cu această telegramă, care redă opinia Angliei, esprimată de subsecretarul de stat Bourke și care este în linie generală și opinia presei liberale din Austro-Ungaria, suntem dispuși a ne aduce aminte cu oarecare ironie de renumitele broșuri care au apărut la noi și care stipulau cu aerul cel mai serios din lume neutralitatea reală a României, garantată în mod colectiv de puterile mari ale Europei. Afară de aceea ni mai vin în minte practicii financiari cari nu vedeau un mijloc mai bun în contra deficitului decât desființarea armatei noastre.

Luând la serios reprezentația de marionete de la Constantinopole, în cari marchizul Salisbury, c-o contractare foarte solemnă a fizionomiei și c-un ton aproape bisericesc, predica intențiile unanime ale Europei, mulți români credeau că lucrurile în lume se petrec astfel cum se reprezintă în teatru. Pentru orice inteligență mai pătrunzătoare era însă aproape dovedit că mijlocul cel mai puternic contra războiului, dacă acesta nu era dorit, ar fi fost neutralizarea României sub garanția colectivă a Europei, ș-atunci desigur că Rusia nu se ispitea de-a începe o luptă contra lumii întregi. Motivele secrete și înțelegerile intime între puteri se sustrag vederii publicului mare și abia istoricul viitor va putea să discoasă din arhive icoana adevărată a lucrurilor, în care comedia oficială nu-i va părea decât ceea ce este într-adevăr: o piesă cu roluri învățate pe de rost, în care actorii înșii nu cred în ele, deși în momentul jocului ei se identifică cu rolurile și produc în public uimitoarea iluzie că ei sunt convinși de ceea ce zic.

Cu cât mai mult vor fi datori românii să recunoască acel just instinct istoric al Prea înălțatului nostru Domn, care au creat în țară această oștire disciplinată și ecuipată, pe atâta pe cât l-au iertat starea noastră înapoiată în cultură și calamitățile economice. În acea înțelepciune a faptelor și fără a-și așeza convingerile în teorii, M. S. Domnul a fost acela care-a simțit că nici un drept nud nu are putere în lumea noastră, unde puterea domnește și unde se desfășură cu estremă asprime lupta pentru existență. Căci dacă existența României părea a nu avea un moment trebuință de tunuri și de baionete, această iluzie optică s-au născut din faptul că marile sume de puteri opuse se ecuilibraseră ca două greutăți egale în cumpăna europeană, a cărei limbă neutrală părea a fi România. Dar în momentul ce acest ecuilibru se strică, România încetă numaidecât de-a juca acest rol și drepturile ei, înscrise în tractatul de la Paris, erau la moment supuse imperceptibilei dialectice ale diplomației, deprinsă a tăia un fir de păr în patru figuri silogistice.

Cu deosebire frivolă este discutarea neutralității române din partea presei austro-ungare. Cunoscând prea bine că România au cerut neutralizarea pentru a da în mâna tuturor iubitorilor de pace mijlocul cel mai sigur de a face războiul imposibil, totuși ei nu încetează, după ce Europa toată ne-a lăsat în voia propriei noastre sorți, să ne acuze de rusofili, de reprezentanți ai politicei slave. Dar de unde știu reporterii ce se petrece în capetele noastre, cu câtă pază facem orice pas și cu câte sacrificii amare alegem din toate relele pe cel mai mic? Toată presa română recunoaște că nimic nu e m-ai puțin de dorit pentru noi decât războiul și că oricine ne-ar scăpa de „ultima ratio regum“ am fi primit bucuros. Și totuși ni se face o acuzare că apărăm cu șanțuri orașele și căile noastre de comunicație, dar binevoind a uita că numai drumurile de fier, pe care turcii ar voi să le vadă distruse, ne costă pe noi a treia parte dintr-un miliard de lei și că de dragul lor și pentru a da întregii Europe mijlocul de a-și ținea cumpăna pe malurile Dunării noi ne-am ruinat economicește.

Oricare ar fi cauzele ce-au făcut pe puteri a nu garanta pân-acuma în mod precis neutralitatea teritoriului român, fie slăbiciune, fie reavoință, fie în fine rezervațiile mentale ale diferitelor cabinete, nouă ni se pare că ele nu mai prezintă nici un interes pentru noi. Căci, dacă se va face ceva în favorul nostru, desigur că nu ochii noștri frumoși vor fi cauza unui asemenea eveniment; iar dacă se va face ceva în defavorul nostru, vom apăra cum vom putea ceea ce avem.

Locuind pe un teritoriu strategicește nefavorabil și înconjurați de seminții străine nouă prin limbă și origine, având înlăuntrul nostru chiar discordia civilă, acest patrimoniu al statelor slabe și turburate de prea mari înrâuriri străine, trăind sub invectivele presei europene pentru că nu dăm drepturi politice evreilor, care nici nu ne știu limba, toate mișcările noastre au fost tratate de vecini c-o rară lipsă de generozitate și c-o nedreptate nemaipomenită față cu alte popoară. Nu e mult de-atunci de când un diplomat maghiar a pronunțat cu liniște marele cuvânt că numai c-o companie de honvezi e în stare să puie pe fugă întreaga Românie.

În vremea războiului între sârbi și turci, regimentele române, se 'nțelege, erau acelea ce-au cauzat pierderile vitejilor sârbi; iar astăzi N. Fr. Presse sfătuiește pe turci de a pune pe fugă armata noastră cu câteva sute de bașibuzuci.

Și când ne bucurăm de așa vădite simpatii și de bunăvoința fenomenală a vecinilor, mijlocul cel mai bun de-a rămânea în favoarea lor era să ne legăm noi înșine mânile și să așteptăm ce va hotărî despre noi gremiul jurnaliștilor din Viena și din Budapesta. Acesta este poate singurul rol ce ni l-ar concede din toată inima.

[13 aprilie 1877]

Alaltăieri în 11/23 aprilie delegațiunea plecată din Iași a sosit la Ungheni pe la 5 oare după amiază. Aproape imediat după aceea sosi trenul imperial din Chișinău. Majestatea Sa Împăratul intră în salonul de așteptare a garei, întovărășit de o suită numeroasă. D. Iacobsohn, consul imp. rusesc din Iași, prezintă împăratului pe membrii delegațiunii române.

Majestatea Sa adresă mai întâi câteva cuvinte Prea S. Sale părintelui mitropolit al Moldovei și Sucevei și conversă apoi cu d. Vasile Gheorghian, prefectul dist. Iași.

După aceasta Majestatea Sa încălecă calul și, urmat de suita militară, trecu în revistă trupele cantonate la Ungheni. Majestatea Sa adresă câteva cuvinte ostașilor și un urra general răsună ca răspuns din toate părțile.

Spre sară Maiestatea Sa se întoarse cu trenul la Chișinău.

[13 aprilie 1877]

Prelegerea d-lui A. D. Xenopol despre criticism a avut loc duminecă în 3 april. Domnia sa a arătat mai întâi cum, religiunele neputând rezolvi pe deplin întrebările metafizice, capetele mai eminente încearcă o rezolvare pe altă cale, acea a filozofiei. Dar toate sistemele filozofice din anticitate până în timpurile mai nouă păcătuiau printr-un punt capital, acela de a lua lumea esistentă ca ceva real, fără a lua în băgare de samă că cunoștința noastră despre lume e datorită la două elemente, unul esterior, cauza impresiunelor noastre, și unul interior, mintea ce le percepe, cu alte cuvinte lumea se reflectează în mintea noastră ca într-o oglindă și de la forma oglinzei va atârna în mare parte aspectul acelei lumi în inteligența noastră. Cel întâi filozof care supuse unei critice această minte a noastră pentru a videa până întru cât ea reproduce cu esactitate lumea ce ne înconjoară a fost Locke, care a trăit pe timpul revoluției engleze.

El deosebește în corpuri calități primare și calități secundare: acele primare sunt astfel că fără de ele nu ne putem închipui corpurile, precum sunt: întinderea și nepătrunzibilitatea. Calitățile secundare sunt acele ce noi le punem în corpuri prin simțurile noastre, precum mirosul, gustul, care nu sunt decât niște emanații; sunetul și colorile, care nu sunt decât niște mișcări. Prin urmare aceste nu esistă în lumea reală, ci numai cât în mintea noastră. Kant, filozof german mort la 1804, merse mai departe cu această osebire între partea reală a lucrurilor și partea lor ideală, adecă acea ce o punem noi în corpuri. El susține că chiar spațiul și timpul, prin urmare calitățile primare a lui Locke ni sunt decât niște forme ale inteligenței noastre, carile nu esistă în lumea reală; dar că noi ne putem numai cu greu hotărî a admite această părere, fiindcă spațiul și timpul sunt formele prin care noi vedem lumea și nu ne este cu putință a ne închipui că ea să fie altfel de cum ne apare. Suntem asemenea orbului de colori, care nu poate nici într-un caz se vadă coloarea roșă și își închipuie că lumea e astfel precum o vede el, adecă lipsită de acea coloare. Lumea aceasta mai este apoi pentru noi ca un fel de curcubău care nu esistă decât pentru oamenii puși într-o pozițiune anumită, pe când acolo unde el ne apare nu sunt decât picături de ploaie. Oratorul dezvoltă apoi dovezile principale aduse de Kant în susținerea acestei teorii. Kant însă lasă neesplicat ce este lumea în sine, neatârnată de formele timpului și a spațiului. Un alt filozof, Schopenhauer, mort în 1860, se sili a demonstra că lumea în sine nu este alta decât ceva analog cu voința omului. D. Xenopol desvăli și această teorie și sfârși discursul prin comparația lui Platon în care acesta arată că omul nu vede din lucruri decât umbra lor, iar că esența lor adevărată îi rămâne pentru veci necunoscută.

ÎNCHEIEREA PRELEGERILOR JUNIMEI

[13 aprilie 1877]

Duminică în 10 l.c. d-nul V. Conta a ținut prelegerea sa asupra materialismului. Făcând o dare de samă retrospectivă asupra tuturor prelecțiunilor ținute în anul acesta, d-sa a arătat legătura ce există între deosebitele maniere de-a privi și a-și esplica lumea. Interesantă a fost dezvoltarea opiniei cumcă tot ce omul nu pricepe el esplică în mod metafizic, dar cu cât esperiența crește și terenul celor necunoscute devine din ce în ce mai mic, cu atâta ideile metafizicei spiritualiste se retrag pe terenul, necunoscut încă, în care se apără ca dintr-o cetate în contra înaintării line a esperienței și a deducerilor acesteia. Pentru a nu anticipa convingerile intime ce fiecare din public și le formează despre lume și omenire, d-sa a espus atât dovezile dualiștilor, cari împart lumea într-o substanță materială și alta spirituală, cât și dovezile contrarie ale materialiștilor, cari reduc toate fenomenele creațiunii la un singur principiu, la materie. Aceste dezvoltări paralele au fost urmate cu mare interes de public. La urmă prelectorul a încheiat dând conturele principale ale icoanei universului astfel cum ea se zugrăvește în creierul unui materialist.

Din cauza vremei reci și ploioase auditoriul n-a fost așa de numeros ca alte dăți.

PROVIANT

[13 aprilie 1877]

Se știe că situația financiară a statului nostru nu este tocmai strălucită și că în vremea concentrărilor făcute acuma pentru a fi pregătiți față cu orice eventualitate atât statul cât și particularii vor trebui să facă multe sacrificii pentru a înlesni soldaților noștri traiul de campanie. Cumcă atât cetățenii în parte, cât și organele lor comunale vor contribui bucuros când este vorba de onoarea sau de siguranța României nu ne-am îndoit nici un moment. Credem chiar că sub rubrica ofertelor spre acest scop nu vom avea de înregistrat decât fapte de dezinteresare și de virtute cetățenească. Între cele dendâi pomenim oferta de 20.000 ocă pâne făcută armatei de cătră comuna Iași. Cititorii de voiesc a cunoaște modul discutării și votării acestui credit estraordinar sunt rugați a urmări discuțiile respective ale consiliului comunal.

[15 aprilie 1877]

Evenimentele se grămădesc bătând în poarta viitorului și icoanele activității pacinice se 'ntunecă văzând cu ochii înaintea mișcărilor războiului. Așezată între puterile ce vor intra în război, România caută a merge cale dreaptă, a-și mănținea neutralitatea sa controversată de cabinetul englez, ba poate și de altele, și, amestecată fără voie în încurcături ce n-o privesc, ea parează deocamdată în mod destul de corect evenimentele cari-i ating neutralitatea.

[15 aprilie 1877]

„Corespondența politică“ primește din Cettinie următoarele informații sub data 5/17 de april. Relațiile dintre principele Nikita și Prenk, voievodul miridiților, sunt foarte mulțămitoare. Voievodul Prenk au cedat principelui Nikita toată comanda în războiul ce va avea loc. Voievodul miridiților declară într-o scrisoare că și-au retras oamenii în poziții tari și că așteaptă din Cettinie semnul pentru a începe lupta în contra celor șase batalioane de nizani trimiși în contra lui. Miridiții se vor conforma de-acum 'nainte cu muntenegrenii; ei au căpătat și munițiile de cari duceau lipsă.

Căpitanul de insurgenți Ioan Mussici, preot catolic, a introdus în Cetinie niște deputațiuni din acele părți ale Herțegovinei care pân-acuma rămăsese liniștite. Se pare deci că toți herțegovinenii vor face cauză comună cu cei răsculați. Noii aliați au primit 460 de puști, 840 hamgere și 120 de pistoale. Herțegovina a fost împărțită în 14 districte și pusă sub comanda a 14 voievozi. Dacă planul va succede, atunci va fi o ridicare generală de la Livno pân-la Stolaț și chiar în Mostar stăpânirea turcească va fi pusă poate în eșec. Dar mișcarea nu se va opri la granițele Bosniei și ale Herțegovinei. Și Serbia veche va fi cuprinsă de ea. Străvechiul district Prizrend au recunoscut asemenea hegemonia Muntenegrului și au trimis la prințul Nichita o delegațiune compusă dintr-un preot, un arhimandrit ș-un târgoveț. Cetinie, satul cu două uliți și cu abia 800 de locuitori, n-au serbat niciodată asemenea triumfuri ca acuma.

Dar ajutorul principal al Muntenegrului va fi în Albania. E ușor de crezut că Albania întreagă se va ridica. Zilele acestea principele va adresa albanejilor un manifest prin care-i va invita să se folosească de momentul favorabil și să apuce armele.

În lagărul turcesc activitatea e mare. Derviș Pașa cu 23 batalioane și 24 de tunuri, Suleiman Pașa cu 18 batalioane și 14 tunuri sunt în marș spre Podgorița, respective spre Niksici. Dar aceste știri nu înspăimântă pe nimene. Vor apela la hamger și acesta și-a făcut totdauna datoria. Mai mult decât totdeauna muntenegrenii cred că vor fi și de astă dată biruitori, precum au fost în războiul din urmă. În vara trecută Muntenegrul s-au bătut în contra lui Muktar și a lui Derviș Pașa, cari comandau 95 de batalioane, dar astăzi, când turcii nu mai au decât jumătate din trupele ce aveau pe-atunci?

[15 aprilie 1877]

Ziarul „Temps“ află că reprezentantul Angliei din Constantinopole a fost însărcinat de guvernul său să ceară de la Poartă ca să cruțe în vremea războiului portul Odesa. Poarta are intenția de-a răspunde negativ, pe următoarele considerente. În campania de la Crimeea războiul nu s-a făcut c-o egală tărie în toate părțile, întâi pentru că Franța și Anglia-i dedese ajutoare însemnate, al doilea pentru că interese franceze, engleze și italiene erau angajate în Odesa. Astăzi însă Poarta stă singură în contra Rusiei și va fi deci silită de-a întrebuința toate mijloacele posibile de atac și apărare.

[15 aprilie 1877]

Adunarea deputaților a primit proiectele relative la un nou pact între cele două părți ale monarhiei. Gata pân-acuma sunt următoarele proiecte: Legea pentru instituirea și privilegiarea unei societăți de bancă austro-ungare, statutele băncii însăși și a diviziei sale hipotecare și o învoială a amândoror guvernelor cu banca națională; legea relativă la datoria statului de optzeci milioane cătră banca națională; legea pentru încheierea unei convenții comerciale și vamale cu Ungaria; legea relativă la societățile pe acții; legea impozitelor asupra rachiului ș-a zaharului de sfecle. Deputatul Giskra a anunțat o interpelație asupra ținutei Austro-Ungariei față cu războiul ruso-turcesc.

[15 aprilie 1877]

Spre complectarea celor zise în n-rul nostru trecut adăogim că la 11/23 april la oara 12 ½ sosi din Chișinău la Ungheni consulul general rus din București, d. Stuart, care se sui apoi imediat în trenul ce a plecat spre Iași.

La 2 oare trupele au început să se miște și să ieie pozițiuni pe șesul Unghenilor. La vestea că țarul vine: Pr. S. mitropolitul Iosef se îmbrăcă în veșminte și așteptă astfel între doi arhimandriți și înconjurat de delegații români. La 5 oare sosi trenul carele aducea pe M. S. Împăratul Rusiei. Țarul, urmat de o numeroasă suită, fu întâmpinat de mareșalul Moruz cu pâne și cu sare și de mai multe dame cu buchete de flori. Țarul intră în sala gărei, unde văzând pe Pr. S. mitropolitul își descoperi capul și, după o mică salutare, d. Iacobson, consulul rus din Iași, prezentă M. Sale pe Pr. Sa mitropolitul Iosif și pe fiecare membru din delegațiunea română. Prea Sf. Sa Mitropolitul îndreptându-se către M. S. Împăratul rosti în limba română următoarea întâmpinare:

Maiestate!

Fericita sosire a Maiestăței Voastre Imperiale lângă hotarăle României, a acestei țări ortodoxe, a căria biserică de secole s-a bucurat de protecțiunea binevoitoare a auguștilor suverani, glorioșii voștri strămoși, ortodoxii monarhi ai puternicei împărății a Rusiei, ne procură și nouă astăzi fericita ocaziune de a supune Maiestăței Voastre omagiile noastre și respectuoasele felicitări de bună venire, atât din partea clerului bisericei române, cât și din partea reprezentanților autorităților laice ce împreună suntem veniți înaintea Maiestăței Voastre pentru acest sfârșit.

Suntem pe deplin convinși, Maiestate, că aceleași binevoitoare dispozițiuni moștenite de la glorioșii voștri strămoși pentru România și biserica ei animă și pe Maiestatea Voastră Imperială și vă vor anima în totdeauna pentru gloria bisericei lui Dumnezeu în genere și a Maiestăței Voastre în parte.

Țarul avea în dreapta pe moștenitorul tronului, în stânga pe frate-său marele duce Nicolaie Nicolaievici și pe fiul acestuia, Nicolaie Nicolaievici, iar îndărătul său mai mulți generali, între cari și șeful statului general, Nepokoișițchi, și generalul Ignatief. M. S. răspunse în limba rusască:

Sunt foarte mulțămit a vă vedea. Cunosc țara voastră, căci de mai multe ori am venit pe acolo. Întru și acuma, însă ca și altă dată nu ca inamic, ci ca amic. Vă mulțămesc pentru buna venire.

Aceste cuvinte au fost traduse în limba română de d. consul Iacobson.

Țarul trecu apoi prin alt salon afară și, așezându-se cu marele duce Nicolaie într-o trăsură cu 2 cai albi, plecă spre a inspecta armata. Ajungând în raionul armatei, încălecă țarul și sub sunetul muzicilor militare și strigări de ura! trecu înaintea fronturilor regimentelor, escadroanelor și bateriilor. Apoi, oprindu-se în mijlocul trupelor, se adresă cătră comandanți și soldați, felicitându-i de bună sosire, urându-le o călătorie fericită și reușită deplină și esprimându-și speranța că armata va da și de astădată probe de vitejie și disciplină. După aceasta împăratul lăsă să defileze armata dinaintea sa.

Terminându-se revista, țarul se întoarse la gară, luă pe peron adio de la mai mulți generali, dintre cari a sărutat pe generalul Vanovski, șeful corpului al 12-lea, și strânse mâna la alți trei generali, zicându-le că contează pe activitatea și vitejia lor.

La oarele 6 ¾ sara țarul se întoarse la Chișinău.

INUNDARE

[15 aprilie 1877]

Aproape în toate primăverile Bahluiul primejduiește prin inundațiile sale dacă nu viața, dar desigur sănătatea unei mari părți a orașului nostru, a acelor suburbii ce se întind în valea sa. Astfel și în noaptea dintre 13 — 14 c. pârăul îmflat de ploi torențiale au inundat o mulțime de case și strade care și astăzi încă pline sunt de apă, încât toată mahalaua în lungul albiei formează un sistem întreg de mlaștini și de bălți, despărțite cu oarecare simetrie de șiruri de case și de stradele c-un nivel mai înălțat. Vieți de oameni drept că nu s-au pierdut, dar nici dorim cuiva să fi petrecut în una din acea mulțime de case pe a căror ferești și uși a intrat apa turbure a pârăului. Asemenea, între cantoanele no 6 și 7 linia drumului de fier Iași-Ungheni au fost inundată și deteriorată, încât mersul trenurilor e deocamdată peste putință.

Au suferit de inundație mai cu samă despărțirea a II-a și IV-a și în parte despărțirea I-a (în valea mitropoliei). La multe locuri apa au ajuns la o adâncime atât de considerabilă încât oamenii nu și-au putut părăsi casele, ci au trebuit să petreacă în poduri pân' a doua zi. Mai ales între 2 și 3 oare (14 c.dim.) valurile să fi fost cu deosebire mari. Ieri d. prefect a poliției împreună cu membrul cons. com. d. Iorgu Iorga au mers cu șeici până la casele inundate și au împărțit pâne și rachiu pe la cei ce nu se putuseră refugia încă.

SCUMPIREA PÂNEI

[15 aprilie 1877]

În momentul de-a pune n-rul prezent sub presă aflăm cumcă autoritatea va lua grabnice măsuri în contra scumpirii artificiale a pânii. Drept că în Iași nu se află făină înmagazinată și, mersul trenurilor din țara de sus fiind întrerupt din cauza apei între Iași și Podul-Iloaiei, masa de proviziuni esistente părea a se-mpuțina prea repede față cu consumțiunea mare a orașului. Dar circulația întreruptă la punctul pomenit mai sus s-a restabilit deja, încât grânele țării de sus nu vor întârzia a se prezenta pe piața Iașilor.

În privirea scumpirii pânii mai aflam un detaliu, pe care deocamdată îl comunicăm sub toată rezerva cuvenită. D. Lottringer, asociat cu antreprenorii ruși, nedispuind de provizii de făină, nici de pitării, și-a luat libertatea a cumpăra o cuantitate de pâne din piață, dând de fiecare ocă cinci bani mai mult. Din cauza asta pânea nu numai că s-a scumpit la moment, dar încă și aceea ce am căpătat-o a fost pripită la copt, adică crudă.

[17 aprilie 1877]

Corpurile legiuitoare s-au deschis la 14 curent cu toată solemnitatea de cătră M. Sa Domnitorul în persoană. Camera după aceasta a votat legea rechiziției. Senatul s-a ocupat în secții cu verificarea titlurilor.

Oștirile rusești înaintează în liniște și în cea mai perfectă regulă; ori pe unde trec, respectă autoritățile și legile țărei. Nici o reclamație și nici o vexațiune nu a venit până acum la cunoștința guvernului. În toată țara este liniște, ba până și îngrijirea locuitorilor de pe malurile Dunărei au început să dispară de vreme ce pân' acum pe tot litoralul nu s-a adus nici o supărare pe nicăiri, nici din partea oștirilor otomane regulate, nici chiar din partea vreunor vagabonzi. Acestea s-au adus la cunoștința tuturor d-lor prefecți pentru a fi în pozițiune să dezmintă zgomotele falșe și poate rău intenționate care s-ar fi răspândit în județele respective. Totodată ministeriul promite a ține populațiunile în curent de orice agresiune sau vexațiune și de orice pericol ne-ar amenința.

Senatul s-a constituit alegând de vicepreședinți pe d-nii Manolachi Costachi Epureanu și Dimitrie Brătianu. Camera lucrează în secții.

[17 aprilie 1877]

Au sosit știrea cumcă cea dintâi harță între ruși și turci a avut loc pe șoseaua militară care duce la Kars. Mica importanță a ciocnirei se vede din faptul că cu această ocazie s-au făcut prizonieri numai vro 200 turci.

PÂNEA ȘI CARNEA

[17 aprilie 1877]

Pentru a curma repedea și nejustificata suire a prețurilor pânii și cărnii aflăm că onor. consiliu comunal de Iași a hotărât a lua cele mai energice măsuri. În ședința consiliului din 15 l.c. s-a hotărât a se da d-lui primar putere discreționară în privirea aceasta. Între măsurile cele mai cu efect s-au considerat introducerea guilotinei în locul tăierei de pân-acuma — aceasta pentru a înlătura scumpirea prin tăierile rituale ale izraeliților — și apoi reintroducerea aiarului, adică fixarea unor prețuri anumite pentru carne, în proporție dreaptă cu prețul vitelor. Tot aiarul se va introduce la caz de trebuință și pentru pâne. La hoteluri se vor pune tarife cu prețuri fixe. Aceste drepturi i s-au dat primăriei pentru a le pune în lucrare orișicând împrejurările grele în cari trăim ar sili-o să le aplice în interesul public.

POȘTA

[17 aprilie 1877]

De trei zile poșta nu mai sosește din nici o parte, încât suntem lipsiți cu totul de noutăți mai pre larg și reduși la știrile cam problematice ale unor telegrame. Anunțasem în n-rul trecut că comunicația a fost restabilită. Într-adevăr administrația drumului de fier ajunsese a repara stricăciunile aduse de creșterea Bahluiului și Siretiului, dar aceste reparațiuni au fost din nou stricate, încât între Iași și Podul Iloaiei drumul a rămas nepracticabil.

INUNDAȚIE

[17 aprilie 1877]

Revărsarea Bahluiului, descrisă de noi în n-rul trecut, n-au încetat de-a crește decât momentan. Alaltăieri noaptea apele au crescut din ce în ce mai mari, casele rău zidite din șesul Bahluiului au început a se topi și locuitorii erau în parte în cel mai mare pericol. Cât ține șesul Bahluiului era numai o apă; stradele, chiar cele mai înălțate, erau sub valuri, asemenea ogrăzile și grădinele, iar mai în depărtare se vedeau de la șiruri întregi de case numai streșinele. Toată ziua de alaltăieri a fost consacrată scăpării nenorociților cari rămaseseră în locuințele lor și ducerii în siguranță a efectelor lor. Ieri abia apa a început să deie înapoi și se speră că, cu începutul unei vremi mai liniștite, apele impetuoase se vor retrage cu obicinuita repejune a pâraielor de munte.

DE LA EPITROPIA SF. SPIRIDON

[17 aprilie 1877]

Față cu cererile autorităților sanitare ruse, Epitropia spitalelor Sfântului Spiridon au cedat pentru bolnavii armatei imperiale jumătate din localul spitalului central și toate încăperile spitalului Pașcanu din Tatarași. Căutarea bolnavilor precum și administrația este cu totul aparte de aceea a spitalului nostru civil. Epitropia a avut motive destule să cedeze cererilor ce i s-au făcut, pentru că spitalele noastre au în Rusia moșii în întindere de preste 30.000 de fălci, a căror venituri le-au încasat pân-acuma în mod regulat, încât se poate admite cumcă Epitropia nici nu va primi chiria ce se zice că i s-ar fi oferit (în sumă de 16.000 franci) și va ști ca prin servicii aduse militarilor să întărească și mai mult bunele relații între ea și guvernul imperial.

Pe de altă parte auzim cumcă numărul reglementar de paturi a spitalului nostru nu va fi scăzut, ci, făcându-se o economie rațională în distribuirea încăperilor disponibile, numărul de bolnavi în căutarea spitalului va fi același ca și pân-acuma. Auzim cumcă medicii secundari, un farmacist și alte persoane a căror prezență continuă nu este absolut necesară înlăuntrul casei vor căpăta un adaos în bani pentru a-și închiria locuințe private și a lăsa în sama bolnavilor camerele pe care le ocupaseră pân-acuma. Afară de aceea mai sunt 8 camere ce rămăsese neocupate de mai nainte, saloane mari în cari se țineau ședințe sau se făceau operații, adică multe încăperi cari pot fi întrebuințate. Cu o dispoziție mai economică a încăperilor, numărul reglementar de paturi va fi cât de curând în complet. Materialul adus de intendența sanitară rusască nu lasă nimic de dorit, atât e de îndestulător și de bun, încât în această privință Epitropia nu este chemată a face nici un sacrificiu.

ABUZURI

[20 aprilie 1877]

Mulți zarafi din orașul nostru (și zarafi sunt în fapt și acei cari uzurpează numele de bancheri) abuzează în mod neiertat atât de simplicitatea soldaților din rânduri rusești, cât și de nevoile momentane ale ofițerilor lor. Astfel ni se relatează nemaipomenitul fapt cumcă zarafii (care-s toți evrei) schimbă soldaților armiei rusești napoleonul cu 19 franci, luând un franc pentru schimbarea piesei de 20 franci. Și asta se numește libertatea comerțului, pe când ar trebui să se numească tâlhărie curată, ce ar trebui oprită prin măsuri de ordine publică. Căci, oricât de mare ar fi trebuința de argint în piață, acesta nu poate dispare din comerț decât în mod artificial. Moneta de argint e legată de pământul ale cărui insignii le poartă și, chiar trecând peste graniță, ea e silită a se întoarce înapoi aproape cu aceiași necesitate cu care se-ntoarce banul de aramă. Căci, dacă ostașul schimbă un napoleon, nu l-a schimbat desigur pentru a duce moneta română peste hotar, ci pentru a o cheltui pe loc. A abuza în acest mod de trebuințele oamenilor și a le lua 5% pentru schimbarea aurului în argint trebuia să rămâie o activitate specială a lipitorilor din țara noastră.

Noi credem că casieriile și percepțiile cari în cea mai mare parte primesc argint ar putea să intervie în această privire și să schimbe aurul la pari. Acesta n-ar fi un lucru nedemn sau neiertat pentru un serviciu al statului, de vreme ce întâmpină o nevoie reală, și administrația tuturor ramurilor e chemată a întâmpina asemenea nevoi, numai dacă poate. Apoi însuși statul nostru ar fi folosit, de vreme ce el face toate plățile în străinătate, adecă amortizările datoriilor publice și plățile pentru înarmări, numai în aur. Să nu uităm apoi cumcă aurul are mult mai multă valoare intrinsecă decât argintul, căci 10 franci argint nu au întocmai valoarea unei piese de aur de 10 fr.

Noi denunțăm faptul astfel cum ni se relatează și așteptăm de la autorități corectura lui.

Cât despre rublele de hârtie, cari sunt în mânile soldaților din rânduri, nici nu mai pomenim. Ele se zvârl în contra unui numerariu de nimica și nici putem face vro observație în această privință, căci biletele de bancă chiar în Rusia au un preț scăzut. Poate că și-n această privire s-ar putea stabili o normă oarecare, căci e păcat de Dumnezeu ca bieții oameni să vadă lefurile lor devenind cu totul nominale prin speculele meschine ale evreilor din orașul nostru. Purtarea bună și corectă a armiei imperiale trebuie răsplătită din parte-ne de nu prin simpatii ostentative, dar cel puțin prin ecuitate și prin înlăturarea aspră a precupețiilor exagerate la care soldații ei sunt espuși.

IEPURILE LUI DONICI

[20 aprilie 1877]

Într-o foaie din 1853 găsim următoarea povestire pe care o face Const. Negruzzi despre iepurele renumitului fabulist Donici:

Începuse a mi se urî la țară. Pentru ce? Singur eu nu știu, se vede pentru că omul e dat a nu se mai mulțămi nicăieri. Într-o dimineață, mi-am luat pușca și m-am dus de m-am pus la pândă în marginea unei lunci, cu gând să împușc un iepure. N-au trecut mult și am și văzut iepuri și șoldani ieșind pe toloacă, jucându-se, alergând, sărind, dar se învârteau și apoi fugeau așa de iute încât n-apucam să chitesc. Deodată zăresc pe unul mai bătrân, cu părul sur, că iese cu pași rari din pădure și mi se pune înainte și apoi, uitându-se la mine și văzând că-l ținteam: „Ce zăbovești, strigă, trage acum! O! drept vă spun c-am rămas cuprins de mirare … „Să mă ferească Dumnezeu, i-am răspuns, eu nu sunt deprins a vâna dobitoace care vorbesc. Tu ești năzdravan de bună samă! „Ba nicidecum — adăogi el — eu sunt un bătrâne iepure a lui Donici“. Zău nu mai era de vorbă, rămăsesem încremenit. Mi-am zvârlit pușca și m-am închinat lui cu multă plecăciune: i-am cerut iertăciune că nu l-am cunoscut, bănuindu-l că se pusese în primejdie de a se face ostropăț. „Și pentru ce acest dezgust de trăit?“ îl întrebai. „Of, sunt sătul de cele ce văd“, zise el. — Cum? N-ai tot acel cimbru și trifoi?“ — „Așa este, dar nu-s tot acele dobitoace. Când ai ști cu cine sunt silit să-mi petrec zilele! Vai mie! Nu mai sunt acum vitele din vremea mea. Șoldanii de azi îi vezi gingași și dezmierdați, căutând numai flori. Vor să se hrănească cu viorele și cu lăcrămioare în loc de frunză de curechi și de cartofe cu care noi ne mulțămeam. Acum vezi șoldani republicani, căței politici, măgari procopsiți care vorbesc numai franțuzește sau o românească din care eu nu-nțeleg o buche. Dacă ies din covrul meu și mă duc la vrun vecin să-mi petrec vremea, îl găsesc puind lumea la cale în loc să-și caute de treaba lor. Într-un cuvânt, dobitoacele din ziua de astăzi sunt așa de cu duh încât, de multul duh ce au, mai n-au nicidecum, și minteosul nostru măgar avea mai mult în vremea lui decât moinițele de acum. Eu sunt bătrân și nu mă pot deprinde cu toate aceste farafasturi. Ia de aceea mi s-a urât de a mai trăi și vreau să mă fac bujaniță“. L-am mustrat cu binișorul și, mângându-l, m-am luat și m-am dus acasă la dânsul.

Acolo am făcut cunoștință cu câteva din dobitoacele lui Donici. Vulpea era așa de rușinoasă, părea că e, o fată mare. Cucul și grierul cântau mai frumos decât artiștii noștri. Lupul postea și învăța bucoavna pe vro câțiva miei. Toți viețuiau în cea mai mare liniște, numai gâștele câteodată tot mai făceau gălăgie.

[29 aprilie 1877]

Marți în 26 curent, la 2 ½ ore după amiazi, sosi în București știrea că turcii bombardează Calafatul și că tunurile din întăriturile noastre au început a răspunde.

Pân-acuma geniala strategie turcească de pe malul drept al Dunării s-au manifestat în bombardarea orașelor deschise și în jăfuirea satelor deșerte de pe malul stâng, încât atacul ce se face pentru întâia dată unui loc întărit și ocupat de trupe române are o deosebita însămnătate, mai mare de cum s-ar crede la întâia vedere.

Nu amintim că răspunsul tunurilor noastre reîncepe o istorie al cărei fir se rupsese de două veacuri aproape, că armata română începe în acest moment a călca pe urmele vestiților războinici din neamurile Mușatin și Basarab, a căror îndoită coroană împodobește astăzi fruntea augustă a lui Carol I. A reaminti faptele trecutului ar însemna să ațâțăm și mai mult mândria națională, atinsă pân' acum în mod destul de violent de Turcia. Din contra, vom lăsa încă colbul așezat pe cronicele noastre și vom atrage atenția cetitorilor în altă parte de unde ni se pare a veni adevăratul pericol.

Nouă ni se pare că Turcia joacă azi față cu noi rolul unui agent provocator. Căci, într-adevăr, ce interes ar avea Turcia să-și adaoge între dușmani o oștire, în parte bine organizată, de 100.000 de oameni? Aceste atacuri fățișe împotriva țării noastre nu pot fi luate drept copilării, drept îndărătnicia cavalerească de-a provoca fără cauză; asemenea nu putem crede că Turcia e atât de tare și sigură de victorie încât să nu-i pese dacă are în contră-i o sută de mii de luptători mai mult ori mai puțin. La cea dendâi privire aceste acte de provocare, cari în caz normal ar fi contra interesului Porții și contra bunului simț, trebuie să ni se pară suspecte și ascunzând intenții mai adânci, mai greu de întrevăzut.

Nu totdeauna „îndelunga răbdare“ e bună, dar câteodată e un semn de înțelepciune și de sigură prevedere.

Poate că avem vecini cari n-ar fi tocmai nemulțămiți dacă ne-ar vedea istovindu-ne puterile cu greu adunate într-o luptă în contra turcilor, o luptă a cării rezultate favorabile pentru noi s-ar putea prezice cu ușurință. Poate că tocmai siguranța că trupele noastre ar repurta victorii fără valoare face ca unul din stimații vecini ai țării să nu privească tocmai cu neplăcere indignarea și avântul nostru războinic.

E dar precaut de-a nu începe acțiunea până ce dispozițiile Austro-Ungariei nu vor fi clare și bine cunoscute.

Un comunicat oficios al lui „Pesther Lloyd“ cuprinde câteva aluzii despre înrâurirea eventuală a Austro-Ungariei asupra consecuențelor războiului oriental. Acest comunicat cam misterios zice că „guvernul austro-ungar nu are de loc intenția de-a aștepta fapte complinite, ci mai dinainte, în vremea pregătirii unor asemenea fapte, guvernul va ținti la înlăturarea lor. Guvernul austro-ungar e nu numai luminat în privința liniei unde începe pentru el acțiunea decisivă, ci au înștiințat pân' acum cabinetele și n-au lăsat în nedumerire nici chiar pe Rusia asupra liniei în care el va trece din pasivitate la acțiune și dacă nu va trece direct la ostilitate, dar va lua desigur măsuri cari să conserve puterea și ecuilibrul monarhiei. Aceste toate s-au tăinuit pân' acum parlamentelor“.

Să nu uităm că cercurile dominante din Austria, maghiarii și indivizii generis neutrius de dincoace de Leitha, ni sunt mult mai dușmane decât întregul popor turcesc. Tonul obraznic al jurnalisticei evreo-maghiare e dovadă destulă de strălucitele simpatii ce le avem în stăpânitorii de preste Molna și Carpați.

De acea credem că linia de purtare față cu turcii rămâne pentru noi strictă defensivă, ca deprindere cu greutățile războiului și cu disprețul morții, căci poate nu e departe ziua în care armata română să fie chemată la un rol mult mai serios, dar și mai puțin ingrat decât acela de-a se hărțui cu bașibuzucii din Vidin.

[29 aprilie 1877]

Kars, cetatea astăzi împresurată de ruși, e unul din cele mai vechi orașe ale Armeniei. În secolul al IX și al X-le era reșidența dinastiei Bagratizilor, care de acolo stăpânea Armenia mare. La 1387 Tamerlan au risipit orașul din temelie și abia după două veacuri, când Armenia era încorporată cu imperiul Osmanilor, Amurat III au zidit din nou cetatea ca punct de razim în bătăliile lui contra perșilor.

În anul 1700 orașul avea o sută de mii de locuitori, la 1829 numai 40.000, acuma va fi numărând abia 12.000 de locuitori.

La 1829 a fost luat de cătră Pașkevici numai în patru zile. Mult mai mult a rezistat în anul 1855 contra lui Muravief. Apărătorii cetății, comandați de generalul Williams, au respins cu multă vitejie asalturile rușilor, dar, împresurată și pierzându-și oastea prin foame, frig și boale contagioase, cetatea se supuse lui Muravief la 27 noiemvrie 1855.

Garnizoana de astăzi a Karsului se socotește la 30.000 oameni cu 289 tunuri de cetate și 66 tunuri de câmp. Fortul Arkanie din nord-vest e armat cu 30 tunuri krupp și 68 tunuri vechi. De astă dată s-au făcut o mulțime de întărituri nouă și conforme cu regulele artei militare moderne.

După cât se vede pân' acum, rușii au de gând a lăsa împrejurul cetăților numai corpuri de observație. Aripa dreaptă rusască au lăsat trupe de observație la Batum și Ardagan și e pe drum spre Ardanuci; aripa stângă, pornind prin Erivan, au luat fortul Bajazid aproape fără luptă și e în marș spre Erzerum. Astfel dar cetățile rămân în urma rușilor împresurate, iar armata întreagă grăbește spre Erzerum.

Știri mai nouă spun că rușii n-au putut să forseze defileul muntos de la Soghanti și că în mai multe lupte, date cu acest scop, au fost respinși de Muktar Pașa, care staționează cu opt batalioane la punctul Bardez.

LEGEA RECHIZIȚIUNILOR

[29 aprilie 1877]

Pentru același scop cu care s-a publicat convenția ruso-română, Tipografia Națională s-a grăbit a reproduce în broșură și legea rechizițiunilor. Este desigur în interesul fiecăruia de-a cunoaște această lege, care creează pentru cetățenii statului îndatoriri cu totul escepționale pentru greaua eventualitate a războiului. Prețul unui esemplar e de 15 bani și se află de vânzare la Tipografia Națională și la toate librăriile din Iași.

[1 mai 1877]

Ambasadele turcești din străinătate au primit notificarea că sultanul a iscălit o irade prin care principele vasal din România se detronează. Cu această ocazie ne-am adus aminte de istoria, scrisă de un pater din societatea iezuiților, în care împăratul Napoleon I era numit Bonaparte, generalul armiilor M. Sale Ludovic al XVIII, care, pentru gloria acestei maiestăți și în numele ei, avuse multe războaie în Europa. În acelaș senz împăratul Germaniei nu este astăzi decât guvernorul M. Sale regelui Hanovrei, care poate fi revocat oricând printr-un decret datat din Hietzing, mahalaua Vienei.

Cu toată iradeua, turcii nu mai fac nici o încercare de-a neliniști malul stâng al Dunării de când artileria română din Calafat au dat foc Vidinului.

Înlăuntrul țării chiar constatăm cu plăcere o dispoziție la care nu ne așteptam. Într-adevăr în cursul întregii istorii a românilor putem vedea, la ivirea unor pericole mari, înveninându-se și mai mult urele de partid, netoleranța politică. Astăzi aceste ure par a fi amuțit cu totul. Organele conservatorilor se țin cu totul în rezervă în privirea politicei esterioare a guvernului și, pe când în Grecia ministeriul se teme a chema Camera de frica unei stări anarhice în care nici un fel de guvern n-ar fi cu putință, în România nu avem a ne plânge de asemenea dispoziții, deși, cu limbagiul înverșunat pe care jurnalistica 'l ținea mai nainte, mai că ne-am fi așteptat să vedem nemulțămirile manifestându-se într-un mod neregulat.

Pe de altă parte ofertele particularilor pentru echiparea armatei sunt foarte numeroase: în toate zilele Monitorul și ziarele din București înregistrează daruri de cai și bani pentru armată.

UN MATERIALIST ROMÂN

[4 mai 1877]

Se știe că d. V. Conta au publicat într-un volum în limba franceză „Teoria fatalismului“, a cării interesantă pertratare au ocupat mai mult timp coloanele „Convorbirilor literare“. Aceste studii ale profesorului din Iași au un mare merit, ele sunt dictate pretutindene de spiritul neîndoielnic al adevărului. Poate să fie cineva pentru sau contra teoriilor materialiste, aceasta nu împiedecă însă ca să recunoaștem meritul personal al autorului de-a fi spus sincer și fără înconjur părerile pe care le crede adevărate, de-a fi scris în mod foarte clar și de-a fi tratat cestiunea înarmat cu toate cunoștințele necesare. Drept vorbind, puțini scriitori români s-ar putea lăuda cu asemenea calități. Dar aceasta nu este numai părerea noastră. Un profesor de filozofie spiritualistă din Bruxelles a spus, la citirea manuscriptului încă, că rar a întâlnit pân' acum o carte de filozofie materialistă mai clară, mai consecuentă și mai sinceră.

Profesorul din Bruxelles e departe de-a împărtăși ideile autorului român, cu toate acestea a cetit cartea cu mare plăcere. Pân-acuma auzim că d. Conta a primit în privirea cărții sale o scrisoare de la renumitul Charles Darwin și o altă de la materialistul german Louis Buchner.

CORESPONDENȚII STRĂINI

[4 mai 1879]

Inamicii noștri sunt în țară și în mare număr și ei plătesc ospitalitatea noastră calomniindu-ne; fiecare cuvânt care iese din gura noastră se răstălmăcește și, zburând prin firul telegrafic în toate colțurile Europei, devine un act de acuzațiune în contra țării noastre. De aceea suntem datori să fim poate în cuvinte mult mai rezervați încă decât în acte.

Iată cuvintele d-lui Cogălniceanu rostite în camera deputaților, cuvinte cari au nevoie de oarecare comentar. Într-adevăr nu e o monstruozitate de care corespondenții ziarelor din Viena și Pesta să nu fie în stare a învinui pe români. Neue freie Presse mai cu samă se întrece pe sine însăși în aiurările cele mai perverse, în calomnii de-a dreptul criminale. Astfel ea zice cum că la Calafat oastea română e de-o poștă îndărătul orașului, ca să nu fie ajunsă de ghiulele din Vidin, că orașul nostru e sfărmat cu desăvârșire, pe când în Vidin au ars numai două case ș-au fost rănite două babe, că la Oltenița, la împușcătura în vânt a unui monitor, toți soldații noștri s-au retras. Vapoarele noastre „Fulgerul“ și „Ștefan cel Mare“ au fost captivate de turci. În fine ziarul francez „Presse“ au adus știrea că M. Sa Domnul a pus să transporte averea sa personală la Sigmaringen și că mai mult de treizeci de lăzi au plecat pân' acum din București.

Nu mai vorbim de răstălmăcirea plină de ură care se dă fiecărui cuvânt ieșit din gura Domnitorului sau a demnitarilor statului.

Nouă ni se pare că sunt mijloace îndestule în contra acestui abuz de fantazie a corespondenților străini. Dacă suntem odată în stare de război, ar trebui ca toate scrisorile adresate în străinătate să se deie deschise la poștă, iar cuprinsul lor să fie controlat de organe discrete ale poliției. Se 'nțelege că pentru aceasta ar trebui un anume vot al adunărilor, care pentru caz de război să suspende provizoriu articolul din constituție relativ la secretul scrisorilor.

RAMURI DE MĂSLIN

[4 mai 1877]

Porumbul au adus în corabia lui Noe o ramură de măslin ca semn al retragerii apelor. „Curierul financiar“ comunică asemenea o știre care aduce mult cu ramura biblică. El află din sorginte sigură că turcii, cu toate că sunt bine preparați a întâmpina invaziunea armatei rusești, se vor retrage, țiindu-se în defensivă, fără a da o bătălie decisivă, până în Constantinopole, unde Anglia, sub pretest de a apăra pe supușii engleji, va introduce flota sa și va opri intrarea rușilor, conform promisiunei țarului. Poarta atunci, justificându-se către poporul musulman că cedează la estrema necesitate, va acorda garanțiile stipulate de conferință. Din cauza aceasta Turcia a neglijat a ocupa poziții strategice ca Calafatul, după cum făcea întotdeauna pentru asigurarea cetăților sale, pe care astăzi se vede gata ale abandona. Cu planul acesta Anglia spera nu numai a salva pe creștinii din Turcia de măcelul la care sunt espuși din partea fanatismului musulman, ci și a localiza răzbelul.

„Curierul financiar“ pare a lua răspunderea acestei știri, dar cine ne răspunde de „Curierul financiar“?

SHAKESPEARE

[4 mai 1877]

Între multele nenorociri ce la va fi 'ntâmpinat vestita lebădă din Avon putem număra și traducerea în iambi de cinci picioare pe care D. Adolf Stern, literat din București, au aplicat-o melancolicului Hamlet. Cine va traduce însă păsăreasca d-lui Stern pe românește — asta-i întrebarea.

RUBLELE DE ARGINT

[8 mai 1877]

În urma unui incident care prin natura sa delicată se sustrage aprecierei noastre, aflăm că rublele rusești au pierdut cursul lor de patru franci, fixat de onor. prefectură a poliției … Obiectul acestui incident îl formează un neînsemnat conflict de competență între prefectura poliției și primăria orașului. Oricare ar fi susceptibilitățile atinse, credem însă că interesul publicului e mult mai însemnat pentru ca ele să-l poată înrâuri în mod constant. Așteptăm dar ca autoritățile competente să fixeze ad valorem în mod durabil și fără escepție cursul monetelor rusești și ca ele să fie primite cu acest curs și la casieriile publice. C-un cuvânt e absolut necesar ca aceste monete să aibă un curs silit, fixat se înțelege după valoarea intrinsecă a metalului lor.

[7 mai 1877]

Întâmplările petrecute în parlamentul român în noaptea de ieri, 9 spre 10 mai, nu ni sunt încă așa de cunoscute ca să putem judeca de pe acum grava lor însemnătate. După depeșele sosite din București se vede ca d. Fleva va fi dezvoltat printr-un discurs o interpelație a sa, că d. ministru de esterne a răspuns printr-un alt discurs și că Adunarea deputaților a votat apoi următoarea moțiune: „Camera, mulțumită de esplicația guvernului asupra urmărilor ce a dat votului de la 29 april, ia act: că războiul între România și Turcia e declarat, că ruperea relațiunilor noastre cu Poarta și independența absolută a României a primit consacrarea lor oficială și, comptând pe dreptatea puterilor garante, trece la ordinea zilei“.

[11 mai 1877]

Când în ziua din urmă a anului 1875 s-a împrăștiat Camera deputaților și s-au făcut nouă alegeri, acestea au ieșit în favorul partidului republican; în Senat însă partidul n-au avut decât ceva mai puțin de jumătatea voturilor. În fața acestor rezultate ale alegerilor, cabinetul Buffet a trebuit să se retragă, făcând loc cabinetului Dufaure din centrul stâng. Acest întâi cabinet republican au avut a se lupta de la început cu partidul clerical, dar, foarte îngăduitor față cu monarhiștii de orice coloare, a trebuit să cadă din cauza îngăduinții sale și-au făcut loc lui Jules Simon, republican declarat. Atunci toate partidele monarhiste și-au dat mâna în combaterea noului cabinet, pe care l-au și răsturnat, deși pe o cale indirectă. Se vede că într-un consiliu de miniștri se hotărâse ca membri cabinetului să combată în Cameră și să împiedece abrogarea legii de presă și votarea unei legi municipale. Miniștrii n-au făcut însă nimic în această privință; la abrogarea legii de presă au tăcut, la votarea celei municipale asemenea. Scrisoarea prin care mareșalul prezident impută miniștrilor negligența lor și esprimă neîncrederea că ei ar mai avea destulă influență pentru a înfrâna Camera e egală cu cererea demisiunilor lor, cari au și fost date. Noul cabinet s-a compus astfel: Ducele de Broglie, prezident consiliului și ministru de justiție; Fourtou, interne; Caillaux, lucrări publice; de Meaux, comerț și agricultură; Brunch, instrucție publică. Din cabinetul trecut au rămas numai ducele Decazes la esterne și Berthzaut la război; iar Ministerul de marină se gerează în mod interimar. Acest cabinet e conservator și are majoritate în Senat, nu însă și în Cameră, încât aceasta va fi poate dizolvată.

Cu toată rezerva cuvenită și aproape încredințați despre netemeinicia ei, reproducem știrea că în urma compunerii cabinetului Broglie s-ar fi născut grave turburări la Paris și în Franța toată și că gen. Mac-mahon s-ar fi refugiat în Anglia. În urma fugii lui s-ar fi constituit o regență compusă din Thiers și Gambetta.

[11 mai 1877]

În 5/17 mai rușii au luat cu asalt locul întărit Ardahan. Acest loc este pe malul râului Chur și consistă din două tapșane ridicate unul asupra celuilalt; pe cel mai nalt e un castel. Pierderile rusești sunt cam de 230 oameni. Această victorie pune pe ruși în posesiunea unei șosele bine păstrate, de-o lungime de 7 chilometre, care duce spre Erzerum.

Turcii au bombardat din corăbii portul rusesc Șukum-kalé. Orașul de port au fost devastat cu desăvârșire, iar trupele de garnizoană l-au părăsit. În urma căderii acestui loc s-au luat grabnice măsuri pentru a asigura malurile Mării Negre în contra unui nou atac din partea flotei turcești.

[13 mai 1877]

Votul Camerei și al Senatului din 10/22 curent relativ la neatârnarea deplină a României mai că n-are nevoie de comentar. El n-a fost inspirat de-o aprindere momentană sau de-un entuziasm spontaneu, căci din discuțiile urmate în ambele adunări se vede că moțiunea votată rezultă logicește din votul trecut al lor, care constată că legăturile cu Turcia sunt rupte și războiul declarat. Deja începuseră oameni să se 'ntrebe: Ce este România? Atârnătoare nu, neatârnată asemenea nu, prin urmare res nullius cedând primo occupanti. Drept că în realitate era altfel, căci România n-a fost niciodată vasală Turciei; dar în ochii diplomației engleze și a unei părți din jurnalistica austriacă România era ceea ce e și după opinia lui Savfet Pașa: parte integrantă a Imperiului otoman. Paralel cu concepția turco-engleză începuse a răsufla prin ziarele germane, în urma unui articol a ziarului „Post“ din Berlin, veleitatea unui protectorat austriecesc în locul celui turcesc. Prin moartea tutorului, minoara Românie avea să treacă sub alt tutor, care ar fi ajuns a împlea toate posesiunile pupilului său cu arendași austriecești; iar pupilul însuși ar fi fost destinat să moară în minoritate.

Credem că numai pentru a evita veleitățile vrunui alt protectorat esclusiv Adunările au formulat votul lor din urmă.

S-au votat de Adunări înființarea unei decorațiuni care va purta numele „Steaua României“. Proiectul de lege respectiv a suferit modificări din partea Camerei, care dorește ca ea să se confere numai militarilor, iar Senatul a reintrodus prin amendament dispoziția ca ea să se poată conferi și civililor, încât legea în forma ei de față se va întoarce la Cameră. În faptă însă există merite — de exemplu diplomatice — cari să întreacă chiar pe cele militare, de aceea credem că Adunarea deputaților se va convinge ușor că armele spiritului sunt cel puțin egale, în multe cazuri însă chiar superioare armelor războiului.

[13 mai 1877]

Contrar simpatiilor majorității popoarelor din Austro-Ungaria, interesele esclusive și esclusiviste ale maghiarilor și evreilor vor ajunge poate să amestece monarhia învecinată într-un război în care condițiile ei de luptă vor fi poate mai nefavorabile decât acelea ale Turciei. De câte ori cineva încearcă a arăta posibilitatea disfacerii Austriei în bucățile ei constitutive, de atâtea ori ni se răspunde că fidelitatea cătră tron, alipirea cătră dinastie sunt o garanție sigură contra unei asemenea eventualități. Fie-ne iertat a constata că dragostea popoarălor nu este nesăcată și îndelunga răbdare nu este fără sfârșit. Legătura cea puternică între dinastie și popor e biserica, orișicine ar zice altfel; iar clasele cari sunt mai influențate de biserică sunt cele agricole, cele țărănești. Alipirea cătră tron și iubirea pentru împărat se va găsi dar mai cu samă în țăranii aciia a cărora biserică a știut să le reprezinte familia domnitoare înconjurată de-o aureolă aproape cerească.

Să nu se uite însă că astăzi curentul spiritual din Austro-Ungaria e 'ndreptat în contra bisericii. Preoțimea însăși, întrucât este un factor politic, este pentru așa numitul federalism, pe care-l numește drept istoric. Numai în caz dacă politica internă a monarhiei ar lua calea federalistă, dând fiecării naționalități ceea ce este al ei, s-ar putea susținea cu siguranță că alipirea cătră dinastie va întrece puterea germenilor de disoluțiune. Susținem și am putea proba oricând că simțământul dinastic în popoarele Austro-Ungariei e restrâns la cercurile cari aparțin unei confesii creștine oarecare și că politica raselor va fi aceea a bisericilor lor. Restul face politică de interes, nu de simțământ; jocul de bursă, păsuirea, înaintarea în funcțiuni înalte, concesiile, ordinele și decorațiunile, interesele personale — acestea sunt adevăratele ținte ale acelor clase de advocați cari conduc destinele monarhiei. De aceea se va vedea cu câtă ușurință se formează și se dizolvă grupurile politice de deputați din parlamentul vienez, încât, alături cu acest joc caleidoscopic de opinii intime, numai partidul dreptului istoric și naționalitățile se prezintă compacte și neabătute din calea lor.

De aceea am spus la început că împrejurările în cari Austro-Ungaria ar intra în luptă ar fi poate mai rele ca ale Turciei. Căci, într-adevăr, cine ar și intra în luptă pentru monarhie în forma ei de astăzi? Spăriosul norod al lui Israil de la bursa din Viena și — maghiarii, par nobile fratrum, dualismul în senz propriu, singurele elemente turcofile și slavofage din Austro-Ungaria. Dacă vom mai adăogi cu oarecare restricțiune polonii din Galiția, locuitorii aproape esclusivi, de orașe, am mântuit elementele susținerii morale a luptei.

Maghiarii. Iată într-adevăr singurul element istoric care are gură, căci celorlalte bursa le-au închis-o demult; bursa și acea politică eterogenă care nu are în vedere binele popoarelor, ci esploatarea lor. Dar, dacă maghiarii au bunul de-a fi o naționalitate bine definită, ei pe de altă parte repetează sub coroana Sf. Ștefan acelaș joc pe care parlamentul austricesc îl esercitează dincoace de Leita. Maghiarii sunt întru atâta o putere alături cu parlamentul din Viena, întru cât în urma lor au un popor al lor propriu, pe când parlamentul din Viena n-are pe nimenea în alaiul său, căci e greu de a crede că deputatul Kuranda, prototipul zoologic darwinian al parlamentului vienez actual, e în stare să inspire popoarelor simțământul viu de-a apăra o patrie în care ele n-au nimica și d. Kuranda tot.

Așadar, dacă trupe inamice ar intra în Austria, ar avea o armată înaintea lor, o armată bună nu contestăm, dar nu popoară inamice. Comitetele slave ar răsări preste noapte în provințiile ocupate și cunoscutul d. Aksakoff ar deveni repede autocratul celor mai întinse teritorii și rase din Austria și Ungaria. Spre a formula într-o antiteză opinia noastră zicem: Monarhia habsburgică federalistă este singura ce poate împăca toate popoarele, federalismul singura cale trainică care să le lipească unul de altul. Monarhia federalistă ar avea puterea necesității, ar fi dezlegarea definitivă a cestiunii naționalităților și ar cuprinde în sine o dezvoltare atât de multilaterală încât prosperitatea generală abia se poate calcula de prevederile omenești. Monarhia dualistă este tiranizarea popoarelor sub piciorul a două elemente numeric neînsemnate și urâte de toți din cauza suficienții și aroganței lor.

Aceste dezvoltări ni s-au părut necesare pentru a ilustra pericolul la care monarhia s-ar espune intrând în luptă cu nemulțămirea generală a popoarelor. Arhiducele Albrecht au auzit deja, la Agram, cântându-i-se imnul rusesc. Unde? Într-o țară care are o autonomie oarecare, va să zică e întrucâtva mulțămită. Nu va fi mirare dacă trupele rusești, intrând în Austria, ar fi întâmpinate de acelaș imn care au jignit urechea unuia din cei mai simpatici Habsburgi. Un semn că simpatiile cele mai tari se istovesc, călcate fiind în picioare de cătră gustul de supremație al maghiarilor și al amicilor Nouăi prese libere.

Acest memento ne-au trebuit spre a trece la interpelația făcută de d. Helfy în ședința de la 4/16 mai în Camera deputaților din Pesta.

Iată acea interpelație:

Considerând că ministrul-prezident, când au răspuns la interpelațiile asupra războiului ruso-turc, au declarat că ministeriul de esterne al monarhiei s-au silit de la începutul conflagrațiunii orientale de a menținea pacea, dar că, izbucnind războiul, ministerul se va sili mai cu samă să-l localizeze;

Considerând că, prin agresiunea Rusiei, silințele pentru mănținerea păcii au fost nimicite și că, în urma celor întâmplate de curând în România, războiul au luat o întindere și mai mare;

Considerând că prin această nouă violare a tratatelor războiul s-au apropiat nemijlocit de fruntariile țării, prin care se periclitează în orice caz interesele amândoror statelor, dar cu deosebire acelea ale Ungariei;

Întreb pe d. ministru-prezident:

Nu crede că a sosit vremea ca să ia o poziție hotărâtă față cu aceste împrejurări și să facă pe ministeriul nostru de esterne ca, în înțelegere cu celelalte puteri, să realizeze mănținerea tractatului de Paris?

Răspunsul, destul de străveziu, al d-lui ministru-prezident Tisza e următorul:

Rog să mi se deie voie de-a da un scurt răspuns la interpelație, căci s-au emis multe păreri pe cari eu le cred eronate și n-aș voi ca în vacanța Parlamentului aceste păreri să se împrăștie și mai mult fără să fi fost rectificate. În treacăt observ că cu greu s-ar putea demonstra din istorie aserțiunea d-lui deputat că articolul relativ la Cestiunea Orientului și la România pe care d-sa îl citează din tratatul de Paris s-au stabilit în interesul monarhiei austro-ungare.

Cine cunoaște cursul de atunci al afacerilor nu va zice că aserțiunea e îndreptățită. D-sa nu va putea asemenea să-mi găsească în tratat, al cărui test nu-l am înaintea mea, că vrouna din puteri e obligată de-a ridica protest sau a se amesteca dacă o altă putere s-au amestecat. Pentru aceasta, puterile au drept numai „en cas d'agression extérieure“. Acest caz nu s-au întâmplat, căci știm că rușii n-au intrat în România ca agresori, ci în înțelegere cu România.

Apoi mai observ încă un lucru, fără a voi să dizbat asupra lui, anume: întrucât teritoriu României este sau nu neutral. Mai cu samă cu acest scop am luat cuvântul, ca să zic: că teritoriul României nu-i neutralizat prin tratatul de la Paris. După a mea părere, nici n-avem cauză ca să ne pară rău de aceasta. Dac' ar fi vorba ca teritoriul român să se neutralizeze de acu înainte, monarhia austro-ungară și mai cu samă Ungaria a trebui să se 'ntrebe dacă e în interesul lor propriu să accepte această neutralitate. D. deputat au citat răspunsurile ce le-am dat cu altă ocazie, dar au lăsat afară o parte a lor prin care spuneam: că guvernul a crezut și crede încă de datorie de-a lua sama ca în urma războiului să nu se realizeze formațiuni (de state) cari ar putea primejdui interesele monarhiei austro-ungare. În același răspuns am spus-o hotărât că guvernul va crede de datorie de a priveghea aceasta în modul și cu mijloacele pe cari le vor cere împrejurările. Dincolo de această declarație nu pot trece nici astăzi.

D. deputat îmi poate crede că guvernul simte deosebirea între gradul său de responsabilitate și acela al deputaților în parte. I-e ușor deputatului să rostească părerile și dorințele sale când poate adăoga: „iar cât despre cele ce s-ar întâmpla, nu-i treaba mea, ci a guvernului“. Astfel cineva poate esprima din când în când idei insinuante, pot zice că fără răspundere, pe când guvernul din contra trebuie să cumpănească fiecare cuvânt pe care-l spune în asemenea împrejurări.

În procederea lui, guvernul e condus de acest simțământ al responsabilității. Guvernul crede de a sa datorie — chiar dacă nu admite că d. deputat cutare sau altul e interpretul opiniei publice — să urmărească cu atenție toate simptomele, și această datorie guvernul au îndeplinit-o pân-acuma și va îndeplini-o și-n viitor. El va hotărî actele sale precum o vor cere interesele monarhiei și ale țării. Guvernul poate rămâne în tăcere când vede că pașii lui într-o direcție sau în alta, făcute cu cea mai mare bună credință, se taxează a priori de trădare a țării: de o parte, când ia o direcție, de alta, când ia altă direcție. Acest cuvânt (trădare) trebuie aplicat cu mare pază, tocmai pentru că e un cuvânt greu și pentru că nu se poate aplica nici unei greșeli când ea s-a comis bona fide; cu atât mai puțin se poate aplica anticipat și fără să se știe ce se va face. Vom urmări cu atenție opinia publică și dezvoltarea întâmplărilor. Credincioși direcției ce-am însemnat-o, vom urmări ținta relevată cu mijloacele ce le vor cere împrejurările. Dacă unui guvern care are responsabilitatea cruță cât poate sângele și banii nației nu merită imputări, ba chiar numai un asemenea guvern merită ca în anume cazuri țara să nu economisească nici bani, nici sânge.

La mai multe observări ale deputatului Helfy ministrul prezident au mai răspuns:

Numai asupra unui punct sunt silit să revin. D. deputat a zis: Dacă, ministrul nu mai răspunde, va fi mai bine să-l numim dictator și să trimeată parlamentul acasă. Să mă iertați, dar nu pot împărtăși această opinie și mă refer tocmai la cele ce-am auzit aici despre modul cu care pretutindene unde lucrurile se interpretează corect sunt privite evenimentele în Anglia, după lungi dezbateri. Ele sunt privite astfel: nu s-au luat nici o hotărâre care să conține vro instrucție. Helfy (întrerupând): Nici noi nu voim asta.

Ministrul-prezident. Ba să mă iertați, ați binevoit a zice: dacă Adunarea nu mai poate da instrucții guvernului, e mai bine să numim pe ministru-prezident dictator și să se dizolve parlamentul. Eu zic: guvernul englez n-au căpătat nici o instrucție și totuși toată lumea pricepe că, prin voturile date acolo, guvernul au căpătat deplina libertate de acțiune pentru a-și realiza politica lui. E numai un drum în această privire, și de aceea înrâurirea Camerei nu-i o iluzie; — acest drum este: dacă nu exista încrederea că guvernul va dirige politica esterioară conform cu interesele țării și dacă la dezbaterea după o interpelație guvernul rămâne în minoritate, el face loc aceluia în care Adunarea are încredere. Dar și noului guvern îi va fi permis de a-și realiza liber și fără instrucții politica sa, căci politica esterioară nu se poate conduce cu instrucții parlamentare.

Acesta-i uzul constituțional, precum se interpretează pretutindenea unde constituționalismul e privit de un espedient practic. Vă voi spune și de ce-am răspuns d-lui deputat. Am răspuns fiindcă știu că pentru Ungaria nu va fi o mângâiere dacă istoria va scrie «a lui Tisza a fost cabinetul care au ruinat Ungaria». Tocmai pentru că simt aceasta am voit — deși mă razim pe providență și sper că va succede silințelor noastre patriotice — să mântuim patria de pericolele posibile — am voit pentru ca în vacanțe să pot lucra fără piedeci, să fac să se manifeste parlamentul înainte de împrăștierea lui și să văd dacă mai există atâta încredere în acest guvern pentru a putea conduce mai departe afacerile în împrejurările grele de astăzi sau, dacă nu mai există această încredere, guvernul să facă loc altuia.

Parlamentul cu mare majoritate au luat act de acest răspuns.

Din aceasta vedem că d. Tisza a cerut un vot de încredere pentru politica sa esterioară și a obținut acest vot. Politica sa esterioară însă este: să nu sufere a se întări sau a se forma state la marginea Dunării cari ar avea simpatii pentru slavii sau pentru românii din Ungaria, iar această politică d-sa va realiza-o cu mijloace potrivite cu împrejurările, va să zică cu arma. Sapienti sat.

[18 mai 1877]

De la teatrul războiului puține. La 16/28 c. o șalupă rusească de-o construcție proprie au izbutit să așeze sub cel mai mare monitor turcesc o torpilă prin a cărei esploziune monitorul a fost zvârlit în aer. Se vede că acest monitor era Hifs e Rachman, cel mai mare ce rămăsese în urma lui Litfi Djelil, de-a cărui sfărâmare în fața Brăilei cititorii își vor aduce ușor aminte. Pe malurile Dunării s-au început bombardamente serioase între Giurgiu și în Rușciuc, Islaz și Nicopole, Calafat și Vidin. Din Asia se vestesc încăierări ușoare și bombardamente pe țărmurii mării locuite de triburi abhazice; asemenea bombardamentul Karsului și a locului Topra Kale. Pe când însă împărăția Osmanilor e într-un pericol neîndoielnic, softalele din Constantinopole au început din nou demonstrațiile lor politice, încât criza internă amenință a fi mai acută decât cea esternă. Camera turcească a hotărât darea în judecată a lui Mahmud Pașa, poziția cabinetului Ehdem Pașa se consideră de zdruncinată, încât se poate ca-ntr-o bună dimineață să ne trezim în Țarigrad cu-n nou sultan, cu-n nou ministeriu și cu multe alte lucruri nouă. Deocamdată în Constantinopole s-au proclamat stare de asediu, prin care se oprește purtarea armelor, adunarea pe ulițe și se ordonă perchezițiuni în locuințele private pentru căutarea de arme sau muniții. Se asigură că guvernul austro-ungar au protestat contra proclamării stării de asediu.

STRADELE

[18 mai 1877]

România este țara contrastelor. Venind cineva de la gară în stradele vestitului municipiu Dacorum Iassiorum rămâne încântat de podirea cu asfalt a stradelor noastre, pe care te poți plimba ca-n salon. Dar dacă vizitatorul ar avea curiozitatea de a merge în suburbii depărtate din șesul Bahluiului, de ex. pe șesul dintre șoseaua Țuțorei și înălțimile pe care se înșiră orașul, începând de la Curtea Domnească pân-la Tătărași (târgul de jos, țigănimea domnească), atunci ar avea cu totul altă priveliște.

Acolo în loc de strade sunt adevărate lagune de glod; podului de lemn de preste Bahlui îi lipsesc la mijloc câteva scânduri pe cari nimeni nu se-ndură de-a le pune la loc, pe ici pe colo întâlnești căte un mare ochi de apă, spre a aduce aminte de mărețul act al facerii lumii. Acolo locuiește o parte a poporului ales de Dumnezeu, carele prin diferite apucături ingenioase, prin clădirea sistematică de movilițe de gunoaie, prin așezarea de scânduri rupte caută a forma trecători prin împărăția lui Neptun și a nu sta cu totul izolați de restul umanității.

Dar să lăsăm aceste formațiuni geografice pe seama unui Herodot al viitorului și să ne întoarcem la puncte mai cunoscute. Șoseua Socolei e cunoscută de toți ca drum care duce la viile și vilele orășenilor din Iași, la seminariul Socola, la Vaslui, în fine e o cale de comunicație despre care nu putem presupune că trece prin mijlocul unor triburi necunoscute. Aproape în dreptul șoselei de la Țuțora șoseua Socolei se bucura de existența mai multor gropi perfide, pline cu apă. Când trece o trăsură prin aceste gropi, ea se preface în corabie, caii în servitori ai lui Neptun, iar călătorii invocă prin imnuri steaua mărilor, ca să-i conducă la limanul dorit. Prin aceste gropi trec zilnic sute de trăsuri, mii de militari, zeci de tunuri, încât biblica trecere prin Marea Roșie se repetează la acest punct de sute de ori pe zi. Învățătorii din școalele apropiate demonstrează băieților cu exemple ad oculos posibilitatea minunii biblice pe cale cu totul naturală. Și cu toate acestea în depărtare de o oră și jumătate, în vârful Repedei, sunt minunate cariere de piatră și numai cu zece, cincisprezece cară s-ar putea repara punctul în cestiune, s-ar putea pune capăt neplăcerilor miilor de trecători. Nu știm într-adevăr cine a luat întreprinderea reparării acelei șosele, știm însă atâta că nu se găsește nici un motiv care să scuze asemenea neregularități. Esplicăm pân-la un punct neglijarea unor strade puțin frecuentate, dar o cale atât de frecuentată ca și cea de la Socola trebuie să fie totdeauna practicabilă. Cu toată insistența atragem luarea aminte a autorităților competente să binevoiască a lua grabnic măsuri pentru a înlătura acele adevărate vexațiuni pentru comunicația între Iași și Socola.

[18 mai 1877]

Duminică în 22 c. profesorii și elevii conservatoriului din Iași vor da un concert în grădina Chateau aux fleurs, a cărui produs e menit spre ajutorarea ostașilor români răniți. Prețul intrării e de 2 fr.; în caz de vreme rea, serata se va amâna pentru a doua zi. Luând cu plăcere act de acest concert de binefacere, căruia îi dorim cel mai bun succes, ne pare rău că trebuie să ținem samă de-o ușoară disonanță — aceasta cu-atât mai mult cu cât nu vedem nici un motiv pentru producerea ei. Ideea de-a da un concert în grădina pomenită e a violinistului Micheru; d-sa apoi a căutat să câștige concursul binevoitor al d-nilor profesori pentru acest scop. D-nia lor s-a grăbit a promite acest prețios concurs, în urmă însă au avut bunăvoință de a elimina cu totul pe d. Micheru dintre concertanți, întrebându-se „ce caută printre apostoli“? Nu știm cine dintre d-nii concertanți n-a voit să cânte alături cu talentatul violinist, nici dacă a fost numai unul sau dac-a fost mai mulți, destul că ni pare rău a înregistra aceste mici grațiozități colegiale.

Trebuie să admitem două ipoteze, pentru noi egal de dureroase. Sau că domnii în cestiune nu recunosc că d. Micheru e la înălțimea artei sale, și atunci ar fi fost datoria d-nia lor ca, cu ocazia deselor concerte ale violinistului, profesorul de conservatoriu, mănțiitorul bunului gust, să se pronunțe în mod critic asupra muzicantului, lucru ce nu s-a întâmplat — și nu se va întâmpla — sau că aceiași d-ni profesori evitează de-a introduce la o serată muzicală un nou termin de comparație, a cărui valoare ar putea să iasă în defavorul d-nia lor. Atuncea simțământul care-a dictat eliminarea tânărului violinist are cu totul alt nume, pe care nu-l mai spunem.

Fie aceasta singura disonanță ce ni vine la auz.

«ROMÂNIA LIBERĂ»

[18 mai 1877]

România liberă este numele unui nou ziar bucureștean al cărui cel dendâi număr a apărut la 15 mai c. Prețul de abonament e pe un an 24 l.n. pentru București, 30 pentru județe; direcția este în mânele d-lui August Laurian. Almintrelea noua metamorfoză a „Alegătorului liber“ și a „Unirii democratice“ are „o stângă moderată în corpurile legiuitoare, o tinerime gata de-a lupta contra relelor prezinte și viitoare.“ Un articol al noului ziar începe cu fraza „Bătrânii se duc!“ și se mântuie cu acelaș refren „Bătrânii se duc! Să fim gata a le urma“. Oameni suntem și pricepem de cuvânt și ne bucurăm nevoie mare văzând ce ușor se arată la noi cei gata de-a urma… la ministeriu.

SPRE RESTABILIRE

[20 mai 1877]

Aflăm cu părere de rău că notița noastră din no. trecut, relativă la strade, ar fi atins susceptibilități în onor. consiliu comunal. Dreptul de a se plânge este poate mai mult al nostru, de vreme ce unii din d-ni ne-au putut crede atât de … cuminți de-a imputa unui consiliu comunal ales înainte de câteva luni toate deteriorările ce esistă în orașul Iași. Constatăm totodată că nici un singur șir din toată notița nu cuprinde măcar încercarea unei aluzii la consiliul comunal sau la oricare altă autoritate administrativă, ci am arătat numai o stare de lucruri pe care nu consiliul comunal, dar munca a două generații întregi ar fi abia în stare a o schimba. Atâta ca descrierea generală. Cazul cu totul special asupra căruia am atras atenția autorităților competente este îngreuierea comunicației la un punct al șoselei Socola, împrejurare materială care nu poate fi contestată de nimeni și pe care (nota bene) n-am imputat-o nimănuia. N-am cerut decât înlăturarea inconvenientului, nimic mai mult.

Activitatea oricărei administrații în genere, fie în Paris, fie în Londra, are două margini: pe de-o parte realizarea celor necesare, pe de alta realizarea celor absolut necesare. Necesar ar fi ca chiar suburbiile cele mai depărtate să se paveze, dar, în starea financiară a întregului mecanism administrativ din România, aceasta e cu neputință; sunt însă necesități care trebuiesc împlinite chiar în lipsă de mijloace și între aceste am crezut a putea socoti și repararea unui punct de pe șoseaua Socola pe care circulă mii de oameni și sute de trăsuri pe zi; cerând însă aceasta am fost departe de a da asupra cuiva vina deteriorărilor existente.

[25 mai 1877]

Combinând știrile aduse de ziarele din București în privirea consultărilor ce-au avut loc spre a formula noul proiect de lege pentru emisiunea hârtiei-monetă, vedem următoarele: Votarea proiectului original s-au fost amânat, după însăși cererea guvernului, pentru ca ministrul de finanțe să-l modifice astfel încât să dobândească cât mai multe asentimente. D. Brătianu s-au adresat la bărbații cei mai competenți din Cameră și Senat, cerându-li consiliile. La această invitare au răspuns toți, fără deosebire de partid; astfel d-nii M.K. Epureanu și D. Sturza pe de o parte, d-nul V. Boerescu pe de alta au formulat chiar două planuri financiare, cari au fost supuse aprecierilor d-lui ministru. Întâi păruse a prevala opinia celor dendâi d-ni, dar în urmă d. ministru s-au înclinat mai mult spre opiniile emise de d. V. Boerescu.

Întâi se admisese ideea unui împrumut prin creditul fonciar. Scrisurile funciare eliberate aveau să se așeze în depozit la Casa de depuneri și consemnațiuni și să se emită asupra acestui depozit hârtia-monetă care să circuleze.

Dar într-o întrunire particulară d. Boerescu au arătat că, ipotecându-se în regulă proprietăți de-ale statului, operațiunea împrumutului s-ar scumpi și complica prin intervenirea creditului fonciar.

Pentru a ridica însă creditul biletelor cu curs forțat să li se pună o scadență fixă. Scadența s-a adoptat, s-a pus apoi un termin maxim pentru retragerea biletelor din circulație și s-au dat garanții că retragerea se va efectua într-adevăr. Astfel dar proiectul nou e în esență deosebit de cel vechi și adunarea deputaților l-au primit la 20 mai cu 55 voturi pentru, 15 contra și două abțineri.

«STEAUA ROMÂNIEI»

[25 mai 1877]

Sub acest titlu, care servește a desemna întâia decorație românească, a început a apărea în Iași o foaie politică cotidiană. A doua capitală a României a văzut până acum născându-se și murind mai multe foi periodice cari ieșeau o dată, de două ori sau de trei ori pe săptămână; Steaua României va fi cea întâi care va ieși în toate zilele. Născută sub auspicii favorabile, după cum singură o spune în revista sa, și organ al partidului liberal, îi urăm succes și viață lungă. Ne luăm însă voia a-i face o mică observație. Mai tot numărul întâi se ocupă de persoana d-lui primar Pastia. În general, la ivirea lor, ziarele făgăduiesc mai mult decât au de gând să ție; ne place a crede că Steaua României va face mai mult decât făgăduiește, ocupându-se de afaceri generale și lăsând la o parte persoanele, chiar și când acele ar fi primari unui târg așa de însemnat ca Iașii.

[27 mai 1877]

Puțini au fost pân-acuma împărații și regii cari în șirul veacurilor au văzut pământul României; puțini l-au văzut ca inamici, și mai puțini ca amici. Marți 24 curent, M. Sa Împăratul tuturor Rusiilor, amic țării și Prea Înălțatului nostru Domn au pus piciorul pe pământul umbrit de coroana României.

Sosind strălucit și înconjurat de mai marii împărăției sale, au fost primit de români în mod strălucit și entuziast. Trenul, compus din o mulțime de vagoane ale Curții imperiale, a sosit la gara de Iași la 9 ore 55 min. (timpul Iașilor) sara. Precum am amintit în n-rul trecut, atât prin silințele autorității comunale, cât și prin concursul unor avuți particulari, gara de Iași era splendid decorată și iluminată așa de frumos încât de departe părea un palat din povesti. M. Sa se coborî din vagon împreună c-o suită numeroasă, în care se aflau A.L.L. imperiale marele duce moștenitor și marele duce Sergiu Alexandrievici; principele cancelar Gorciacov; gen. Miliutin, ministrul de război; admiral Pasiet, ministrul comunicațiunilor; gen. conte Adlerberg, ministrul Casei Imperiale, generalul-adiutant princ. Suvarov; atașatul militar german gen. baron Werder; atașatul militar austriac colonelul baron Bechtolsheim și alte multe persoane înalte.

La sosire toate corurile vocale din Iași, conduse de profesorul G. Muzicescu, intonară imnul național rusesc. La coborâre-i, M. Sa fu întâmpinată de domnii miniștri Brăteanu și Docan și de generalii ruși d-nii Stahl, Katelei și alții. M. Sa se îndreptă către Î.P.S.S. Mitropolitul Moldovei și al Sucevei, care-l aștepta cu crucea și evanghelia în mână, sărută crucea cu care mitropolitul îl binecuvântă și ascultă următorul cuvânt scurt, rostit de mitropolit în limba românească:

D. Ioan Brătianu traduse alocuțiunea mitropolitului în limba franceză, după care M. Sa răspunse aseminea în limba franceză: că se bucură, văzând din nou pe Prea S.S. Mitropolitul, pe care l-a văzut încă odată la Ungheni, asigură apoi din nou că vine în România ca amic, nu ca inamic.

Îndreptându-se spre salonul garei, fu întâmpinat de reprezentanții autorităților județene și comunale și de membrii corpului diplomatic rezidenți în Iași. D. primar al orașului prezentă M. Sale, după vechiul obicei al pământului, pâne și sare, care după tradiție însemnează că sub domnia suveranului întâmpinat populațiile să se bucure de belșug și avuție. Damele prezentară buchete de flori, publicul nenumărat striga „Ura!“ și „Să trăiască“. M. Sa trecu în sala mare de așteptare, care era îmbrăcată c-o rară bogăție, în urmă trecu în salonul cel mic, unde ordonă să i se servească supeul, și conversă cu d-nii miniștri Cogălniceanu și Brătianu.

După ce M. Sa petrecuse o oră și jumătate conversând cu lumea oficială care-l înconjura se sui iarăși în vagonul său și stătea la fereastră în aclamările entuziaste ale mulțimii și în sunetele imnului cântat de corurile vocale. Deodată se făcu o tăcere profundă. Un tânăr, în costum cercazian, îngenunchease înaintea M. Sale, cerând iertare. Era un fost ofițer din armata imperială care se făcuse vinovat de grave greșeli disciplinare ce le vom spune mai la vale și care cerea drept grație să fie reintegrat și trimis în război. M. Sa nu putu admite rugămintea într-un timp în care disciplina trebuie să fie sfântă. Nefericitul făcu câțiva pași înapoi și-și înfipse pumnalul drept în inimă. Medicii îl transportară repede în sala de așteptare cl. II, aclamările reîncepură și trenul porni însoțit de urările mulțimei.

Orașul Iași era splendid iluminat și împodobit cu flamuri naționale; o mulțime nenumărată se mișca pe stradele principale.

[27 mai 1877]

La Bechet au avut loc o luptă de cavalerie între trupele comandate de maiorul Petrovan pe de o parte, un monitor ș-un vapor turcesc pe de alta.

Lupta a durat de la 9 până la 11 oare și s-au aruncat 104 obuze. Vaporul turcesc a suferit mult.

La Calafat avea să se așeze o nouă baterie, „Independența“. Spre a opri așezarea, turcii au început o bombardare vie din Vidin, la care bateriile noastre au răspuns. Bateriile turcești au fost silite să înceteze cu focul.

[27 mai 1877]

Damele române din Transilvania au format un comitet pentru a veni în ajutorul societății „Crucii Roșie“ din România cu bani și cu obiecte. Ca să se vadă cum apreciază d-nii maghiari asemenea fapte făcute în favorul unei oștiri care nu e în război cu Ungaria, lăsăm să urmeze mai la vale un articol din ziarul unguresc Kelet din Cluj:

În favoarea răniților români.

Suntem înștiințați din izvor sigur că din Craiova, București și alte orașe a României s-au trimis apeluri secrete și s-au făcut încercări pe lângă mai multe dame române din patria noastră ca să înființeze aici comitete și să înceapă colecte de bani și scamă pentru răniții armatei române.

Ceea ce afirmăm este faptă pozitivă și știm încă despre mai multe dame române că au respins cu rezoluțiune acea provocare, acum însă avem în mâni un apel subscris de comitetul constituit sub președința Iuditei Măcelariu (aici comunică numele membrelor comitetului damelor române din Sibiu).

Apelul apelează se 'nțelege la umanitate și l-am subscris și noi bucuros pentru orice om care pătimește dacă n-am cunoaște motivele infame care i-au hotărât să ia arma pentru primejduirea lor și a altora și dacă peste acestea n-am ști că provocatorii au apelat la ajutorul unui stat străin.

Noi credem că sexul frumos român este cu mult mai luminat în această privință decât să credem sau să presupunem că ar lua sub scutul său un pas public ca acesta în contra opiniunei publice, voiei și politicei patriei.

Nu credem ca damele române să deie remunerațiuine unui popor pentru infidelitate și rebeliune; ca, glorificând faptele perfidului, să se compromită pe sine.

Conducătorii infideli și perfizi ai României, în contra voiei poporului au rădicat pumnalul asupra amicului ei.

Au nimicit viitoriul țării și binele poporului, pustiirea va urma și va glorifica faptele mizerabililor perfizi.

Iar noi, aici pe teritoriul Ungariei, aceia cari, prin faptele României și a muscalului ni vedem primejduită liniștea noastră dinlăuntru, noi cari vedem tendința spre acele scopuri cari în linie primă ne amenință și ne primejduiesc viața noastră de stat, noi, aici pe teritoriul coroanei ungare, ca supuși credincioși, nu putem încuviința lucrul acestor perfizi, nu-i putem menagia, ci trebuie să-i condamnăm și să-i urmărim cu toate semnele indignației.

Vor fi români răniți cari negreșit vor avea trebuință de ajutoriu, noi însă nu putem conlucra la vindecarea acelor rane cari s-au născut pentru ca să ne primejduiască esistența; noi nu putem vindeca, ca să se reînsănătoșeze și iarăși să-și rădice sabia în contra esistenței noastre, patriei noastre și a intereselor ei.

Vindece-i și ajute-i cela care e în stare a se însufleți pentru canciucul muscălesc; care e în stare a-și purta picioarele în catene de sclav, care nu vede scopul adevărat al acestui război de bandiți.

Medicament preservativ: după ce vei fi citit o foaie ungurească, să binevoiești a-ți spăla mânile.

După câte aflăm, aceste articole și altele asemenea l-au motivat pe ministeriul din Pesta să oprească funcționarea comitetului din Sibiu.

INCENDIU

[27 mai 1877]

În noaptea de 24 spre 25 c. au izbucnit foc în șirul de case ce formează unghiul stradei de sus și stradei sf. Atanasie, peste drum de cișmeaua cu bazin din colțul stradei școalei de arte. Șapte dugheni, între cari o mare magazie de fierării, au fost distrusă cu desăvârșire, la altele au ars numai acoperământul. Se știe că pompierii noștri formează artileria teritorială, încât cea mai mare parte dintre dânșii se află pe câmpul de război. Cei puțini câți au rămas și-au dat toate silințele putincioase, ajutați și de câțiva soldați ruși, și au izbutit a localiza măcar incendiul. Dar izbutirea lor au avut s-o mulțămească timpului foarte priincios și liniștit, fără nici un pic de vânt. S-au distins cu această ocazie serjentul major Avrămescu și soldatul pompier Șapira; dintre soldații ruși unul ș-au fript mâinile ș-au fost transportat la spital. Magazia de fierării era asigurată, celelalte dugheni nu. Pagubele sunt foarte însemnate și în flăcări au murit și doi copii izraeliți. Incendiul s-au iscat se zice prin spargerea unei lampe cu petrol.

[27 mai 1877]

De mai multe luni petrecea în Iași un bărbat tânăr și interesant, anume Petru Kuzminski, despre a cărui antecedenții aventuroase fiecine știa să spună câte ceva. Pozitiv este că făcea parte din lumea aleasă a Rusiei, căci era foarte bine cu demnitarii de rangul cel mai nalt al armatei rusești. Mulți știau că s-ar fi luptat alături cu francezii în contra germanilor la războiul din 1870, unii îi atribuiau origine polonă, alții circaziană, în faptă însă era rus, de religie ortodoxă și fiul comandantului regimentului de ulani de Volhynia. Versiunea cea mai apropiată de adevăr ni se pare însă aceasta. Servind și el tot în acel regiment și având în urma sa o carieră militară creată prin vitejie personală în războiul cu China, se bucura de-o deosebită afecție la Curte. În vremea războiului sârbesc însă s-a dus și el ca voluntar în contra voinței esprese a suveranului său, a luat parte la luptă cu cunoscuta lui vitejie, dar conform legilor militare a fost considerat ca dezertor. De atuncea venise anume în Iași pentru a întâmpina pe membrii familiei imperiale și a solicita grațiarea sa.

Marii duci, cu cari se 'ntâlnise, îi promisese că vor pune stăruințele lor pe lângă împăratul. El însă, anticipând stăruințele protectorilor săi, a crezut a putea obține grație suveranului prezentându-i-se în persoană. Cu câteva oare înainte de a se prezenta spusese cătră mai mulți amici că, dacă nu va izbuti să fie grațiat, are să se omoare. În genere toată purtarea sa arăta neliniștitoare simptome patologice, căci, judecând mai rece, ușor s-ar fi putut convinge ce rău ales era momentul pentru a recâștiga favoarea monarhului. Se putea presupune că în vremi ca aceste, când legea disciplinei militare trebuie mânuită cu deosebită rigoare, M. Sa nu va fi dispusă a înlătura măsuri disciplinare în fața unui public numeros, care cunoștea greșala militarului; pe când în vremi mai puțin turburate și mai ales în altă situație, ferită de privirile publicului, un asemenea act de grație putea ușor să urmeze. Destul că, în urma refuzului, nefericitul, retrăgându-se câțiva pași de la vagonul imperial, își străpunse inima c-un stilet. Dus la moment de cătră doi medici în sala de așteptare, a mai trăit încă vreo douăzeci de minute, neputând vorbi însă un singur cuvânt.

Tot Iașul îl cunoștea. Înalt și bine făcut, mai mult oacheș și având în față o espresie energică și fină, mișcându-se c-o eleganță naturală, el era un oaspe bine văzut al saloanelor și grădinelor. Alaltăieri însă stătea întins pe o simplă masă de brad într-o ogrăgioară a spitalului Sf. Spiridon. Era aproape neschimbat la față, cu aceiași răceală și liniște militărească. Actul de sinucidere nu răpise nimic din eleganța și frumuseța întregei figuri. Astfel stătea lungit, învălit într-o manta neagră și numai ochii, rămași deschiși și pierzându-și strălucirea umejunei vitale, îi dădeau aparența c-ar fi cuprins de un adânc somn magnetic. D. N. Heck au fotografiat alaltăieri pe mort.

Ieri la 9 1/2 ore dimineața s-au făcut autopsie cadavrului de cătră mai mulți medici militari ruși. Stiletul cu două ascuțișuri au intrat cam de 5 centimetri în vârful părței drepte a inimei și în direcție verticală. Lovitura de moarte și-a dat-o c-o extraordinară răceală și tărie, căci au fărâmat coasta a cincea întreagă și a patra parte din a șasea. Cercetându-se creierul, s-au găsit în partea dreaptă a menenghiei, adecă a membranei ce învălește creierii, mai multe corpuscule dure osoase care ne lasă să judecăm că toată purtarea sa estravagantă trebuie atribuită și existenței unor cauze patologice. Ieri după-amiazăzi a avut loc înmormântarea la cimitirul „Eternitatea“, în asistența unui public puțin numeros, dar distins.

TURBURĂRI COPILĂREȘTI

[27 mai 1877]

Cu ocazia venirii împăratului Rusiei, puținii oșteni din oraș și corpul serjenților de uliță au făcut la gară onorile militare. Stradele erau pline de public și de băieți din gimnazie, școale primare și alte institute. Acești din urmă, nefiind poliție care să-i puie la cale, a 'nceput să cutreiere stradele, țipând, șuerând și spărgând geamurile neiluminate. Mai toți pricinuitorii neorânduielii sunt între vârsta de 8 și 15 ani.

[29 mai 1877]

De pe câmpul de război din Asia știrile sunt tot acelea, adică foarte nefavorabile strategiei turcești. Biuroul de corespondență Reuter din Londra vestește din partea corespondentului său că centrul rusesc au izbutit să împresure pe deplin cetatea Kars, și că eclerorii ruși străbat până în defileul munților Soghanli-dag. La 17/29 mai noaptea o ceată de circazieni, comandați de Mussa Pașa, s-au încăierat cu rușii lângă Begli-ahmed, aproape de Kars. Circazienii au fost risipiți, iar localitatea Begli-ahmed au fost dată în prada focului. Comunicația telegrafică între Kars și Erzerum e, se 'nțelege, întreruptă. Mouktar Pașa însuși și-au mutat cartierul general la Keoprikeoi. Avangarda aripei drepte rusești au trecut prin Olti și Kizikilissa.

[29 mai 1877]

În Atena, jucăria caleidoscopică a vecinicilor schimbări de ministeriu ne dă pentr-un moment următoarea combinație — ca să nu zicem confuzie — de cabinet: Kanaris, ministru prezident și marină; Komonduros interne; Deligeorgis, esterne, război și instrucție publică; Tzimis *, justiție; Trikupis, finanțe. Dintre toți, deliul e mai interesant… esterne, război și intrucție publică!

[29 mai 1877]

Lupte au avut loc între turci și muntenegreni, dar pân-acuma fiecare din părți își atribuie șie victoria.

[29 mai 1877]

Din Belgrad primim știrea telegrafică că Scupcina va dizbate un proiect de lege care regulează un sistem vamal protecționist. Dorim tot succesul posibil guvernului sârbesc pentru a-și realiza această escelentă idee. Serbia va fi cea dendâi care va rupe-o definitiv cu liber-schimbismul superficial și ruinător care istovește puterile tuturor popoarelor din valea Dunărei de Jos.

[29 mai 1877]

Vineri sara d. Th. Micheru a dat concertul său în sala palatului administrativ. Succesul său artistic nu mai trebuie să-l punem în relief de vreme ce publicul iașan cunoaște îndestul atât talentul, cât și îndemânarea tânărului artist întru mânuirea instrumentului său. Se vede că din cauza deselor reprezentații de beneficiu, concertul de vineri au fost puțin vizitat.

[1 iunie 1877]

După cât auzim d-nii: principele Dimitrie Ghica, Ion Ghica, Dimitrie Sturdza, Menelas Ghermany, George Cantacuzino, Al. Orăscu, V. Adamachi și alții s-au pronunțat deja pentru combinațiunea prin Creditul fonciar. Am reprodus în estras aceste câteva șiruri din „Curierul financiar“ pentru a arăta perspectivele ce le are în Senat acest espedient de stingere a datoriei flotante. După o telegramă sosită ieri, Senatul se zice c-ar fi respins proiectul guvernului și ar fi discutând un contraproiect propus de d. V. Boerescu.

[1 iunie 1877]

Se non è vero, è ben trovato și s-ar putea întâmpla ca în școalele secundare ungurești să se introducă de la anul limba turcească în locul celei grecești vechi ca studiu obligatoriu. În urma urmelor, ce-ar și pierde Ungaria înlocuind limba grecească veche cu cea turcească. Se știe că cultura turcească e mult mai presus decât cea grecească. Demosten ar fi înlocuit prin procesele-verbale ale noului parlament din Constantinopole, Plato prin istoria vestitului Nastratin-hogea, Aristofan prin „întroducerea în arta caraghioșilor“, artă despre a cării înțelegere ungurii au dat strălucite dovezi în vremea din urmă. Să sperăm deci că, în interesul culturei omenești îndeobște, limba turcească va deveni limba Academiei ungurești din Pesta.

Am împărtășit și noi indulgenților cititori un specimen de exercițiu stilistic al ziarului Kelet din Cluj și am spus că efectul unor asemenea caraghioslâcuri este în Ungaria totdeuna o măsură guvernamentală oarecare; în cazul de față dizolvarea comitetelor românești formate pentru a veni în ajutorul societății Crucii Roșie din București. Pretestul a fost că prin formarea unor asemenea comitete se prejudițiază stricta neutralitate a statului unguresc. La ordinul de disoluțiune al prefectului de Sibiu, d-na Iudita Măcelariu (prezidentă comitetului de dame) răspunse astfel: Statul nostru (unguresc) e în relații amicale atât cu Turcia cât și cu România și, dacă nu este crimă în patria noastră a simpatiza cu turcii (precum o fac d-nii maghiari), nu poate fi crimă dacă româncele au compătimire și simpatie pentru sângele lor propriu. În fine principiul neutralității nu se atinge prin împrejurarea că cetățenii statului constituie comitete pentru ajutoriul răniților oricării părți, ci neutralitatea se violează tocmai oprind constituirea unor asemenea comitete. Îndealtfeli d-na Măcelariu se obligă a primi, ca persoană privată, toate ofertele în bani și obiecte ce i se vor trimite de-acuma 'nainte.

[1 iunie 1877]

Instalarea în scaunul Mitropoliei Bucovinei a Î.P.S.S. Teoctist Blajevici s-a făcut c-o solemnitate într-adevăr princiară. Așteptat la marginea țării de delegațiuni mirene și clerice, salutat în cale-i de preoții și credincioșii pe al căror teritoriu trecea, primit la gara de Cernăuți de toate autoritățile înalte ale Bucovinei și făcându-și intrarea în capitala țării după un anume program sărbătoresc, în cântările corurilor și aclamațiile mulțimii, bătrânul călugăr au avut o zi de glorie omenească care li se 'ntâmplă la puțini oameni pre pământ. Fie ca aceste ovațiuni oficiale și neoficiale, aceste slăviri cari pier fără de urmă și cărora scriptura li zice „umbră fără ființă, vis al înșelăciunei“ să nu schimbe întru nimica simplitatea inimei și curăția sufletului; fie ca noul mitropolit să ție mai mult la poporul său românesc, la școala și biserica lui, la limba lui, decât la ademenirile și lingușirile Austriei oficiale.

COMITETELE PENTRU AJUTORUL RĂNIȚILOR

[1 iunie 1877]

În așteptarea evenimentelor de la Dunăre, damele române se întrec care mai de care ca să procure toate mijloacele de alinare cu putință ostașilor noștri. Din toate părțile țării ne sosesc știri cari ilustrează această nobilă și dezinteresată activitate. Se fac colecte de bani pentru înființarea de ambulanțe, se fac oferte în cai și bani pentru armată, c-un cuvânt bogatul și săracul dau toți după puterea lor pentru a ușura soarta soldatului nostru, încât se poate spune că astăzi armata este copilul alintat al patriei, precum și trebuie să fie. Străvechea românime pare a presimți o nouă fază în viața sa, o fază în care oștirea ce ne reprezintă în lume pe acest petec de pământ ce este al nostru va insufla vecinilor respectul pentru naționalitatea și limba, biserica și istoria noastră. În Bucovina, țară presurată cu biserici și monastiri zidite de luminații domni ai Moldovei, se țin liturghii pentru victoria armatelor noastre, în Transilvania se fac colecte în bani, scamă și obiecte. Ce e mai mult, evreii ce locuiesc în țara noastră au simțit asemeni de astă dată că, cu toate vorbele rele împrăștiate prin ziarele vieneze și în altele, cu toate intervențiile prin „Alianța universală“ pe la cabinete, România totuși e mai de preferat ca patrie decât chiar țările acelea unde ei se bucură de egalitate de drepturi. Nouă nu ne vine acuma să insistăm asupra acestui punct — dar am fi în stare să dovedim oricând și oricui că evreii s-au bucurat de o poziție privilegiată chiar alături cu restul locuitorilor țării și că astăzi ei o simt aceasta mai mult decât oricând.

Notăm deci pe scurt câte ne vin tocmai în minte despre activitatea comitetelor. Lucrătoria comitetului de dame din București e în chiar apartamentele Prea Înălțatei noastre Doamne; în Iași e în casele doamnei Aslan. În amândouă aceste lucrătorii domnește multă activitate și bună orânduială. Mai amintim apoi comitetele de dame din Focșani și Galați.

Între comitetele izraelite sunt de numit, pe lângă cel din Iași, cele din București, Galați, Bârlad, Ismail, Botoșani, Focșani ș.a, Notăm apoi că, afară de acestea, „Crucea Roșie“ mai are comitete care lucrează în deosebi.

În Transilvania se formaseră comitete la Brașov, Cluj și Făgăraș, dar au fost dizolvate de guvernul unguresc. Astfel la Sibiiu s-a însărcinat cu strângerea de bani și obiecte d-na Iudita Măcelariu, la Brașov d. Diamandi Manole, la Oradea Mare d-ra Veturia Roman și a.m.d.

O SERBARE SECULARĂ

[2 iunie 1877]

La 3 iunie st.n. au avut loc serbarea seculară a înființărei diecezei române (greco-catolice) din Oradea Mare. Pentru cel ce va scrie cronica diecezei în vremea acestor o sută de ani, P. SS. episcopul au stabilit un premiu de cincizeci galbeni. Serbarea au fost strălucită și s-au sfârșit printr-un banchet la care au luat parte două sute de notabili clerici și mireni. Principii bisericești cari s-au urmat în scaunul episcopesc într-acești o sută de ani sânt următorii: Dragoș (1777-1787). Darabant (1788-1805), Samoil Vulcan (1807-1839), Basiliu Erdeli (1843-1862), Iosif Pap-Silaghi (1863-1873), în fine actualul episcop Ioan Olteanu (1873 — ).

[3 iunie 1877]

După cele mai nouă știri, între care o telegramă a colonelului Bogoliubof, atașat rusesc la Curtea din Cetinie, luptele din urmă ale muntenegrenilor nu sunt tocmai fericite. La 4 iunie st.n. au avut loc lupta de la Krstaț și Goransko, amândouă puncte ale trecătorii Duga. 17 batalioane de muntenegreni sub comanda voievodului Vucotici apărau aceste puncte în contra lui Suleiman Pașa, care le atacă dinspre Gațko. Krstaț, ocupat de 8 batalioane muntenegreni, au fost atacate de puterile principale ale lui Suleiman, de 20 pân la 25 de batalioane. Lupta a durat ziua întreagă. Deși muntenegrenii au luat de la turci 1800 puști și mai multe stindarde, totuși noaptea au fost siliți să se retragă de la Krstaț la Piva. Krstaț și Muratovici au fost ocupate de turci. Trecătoarea de la Duga și Goransko au rămas în mânele muntenegrenilor; dar ei au pierdut 600 de morți și răniți, între cari se află și mai mulți voievozi.

Corespondența politică primește din Cattaro următoarea telegramă:

După o luptă înverșunată de cincizeci și cinci de ore în apropiare de Krstaț, muntenegrenii s-ar fi retras la Banjani. De ambele părți pierderile s-ar fi urcând la mai multe mii de oameni. În urma invaziunii districtului muntenegran Wasoievici de un detașament tare de turci, muntenegrenii s-ar fi retras și cuartierul general al principelui Nikita s-ar fi așezat la Ostrog.

[3 iunie 1877]

Poarta a fost informată în mod oficial despre călătoria principelui Milan la Ploiești. Principele a plecat din Belgrad ieri 14 (2) iunie.

Principele în călătoria sa era însoțit de ministrul afacerilor străine, de generalul Protici și de colonelii Leșianin și Horvatovici. Acest din urmă este comandantele forțelor sârbești în valea Timocului.

ARESTARE

[3 iunie 1877]

Faptele cari s-au petrecut în târgușorul Darabanii din ținutul Dorohoiului nu ni sunt încă cunoscute pe deplin și nici nu știm dacă instrucția procurorului trimis de Curte la fața locului s-a mântuit — de aceea nici n-am dat sama despre acele întâmplări, ci așteptăm constatarea veridică și nepărtinitoare a lor. Nouă ni se pare că chiar alarma ziarelor din capitală a fost cam pripită, de vreme ce-a dat pretest corespondentului din București a Nouăi pr. libere să vorbească despre un adevărat masacru, un Snt. Bartolomei și cum se mai numesc espresiile tropice ale vecinic suferinzilor și totuși vecinic înfloritorilor evrei. Pân-acum ni se pare mai aproape de adevăr versiunea cumcă evreii din Darabani s-ar fi opus cu forța (cu sau fără drept, nu știm) urcării embaticului și că în urma acestei opuneri s-au născut un conflict între grecii servitori ai d-lui Cimara și populația jidovească a târgușorului. D-nul Cimara, care va fi dat vrun ordin în această privire, a fost arestat preventiv la stația Pașcanii pe când venise cu trenul de la București.

PROBLEME PEDAGOGICE

[5 iunie 1877]

Am spus-o într-un rând că ceea ce ne inspiră durerea cea mai mare și o adevărată teamă de viitorul acestei țări nu sunt pe atâta oamenii generației actuale pe cât tinerii noștri, cari vor stăpâni în viitor soartea nației lor. Lucrarea continuă a instituțiilor prea liberale au consistat la spiritele tinere în dărâmarea oricării autorități dumnezeiești și omenești, într-o încredere oarbă în propria persoană neînsemnată, în nerespectarea oricărui superior. Ușurința cu care tinerii la noi discută oameni și lucruri, espresiile de cari se servesc, suficiența și lipsa de naivitate e un semn că avem a face cu oameni îmbătrâniți înainte de vreme, cărora le-am putea prezice de pe acuma lipsă de statornicie și impotență morală. Aceasta-i pedeapsa ce ne-o dă Dumnezeu pentru c-am făcut din școli numai unelte în care se îngrămădește învățarea unei mulțimi de cunoștinți, fără să fi îngrijit de loc pentru creșterea inimei și caracterului, căci niciodată tăria unui popor n-au stat în instrucție și numai în instrucție, ci totdeauna în creștere. O cunoștință, mai ales în școalele secundare, care nu are rol educativ e o cunoștință stearpă și nefolositoare.

Ne-au trebuit acest proemion pentru a ajunge la faptele ce voim să le însemnăm. La 28 mai d. I.G. Ciurea s-au dus în calitate de jude-instructor la hotelul „România“ împreună cu d. prim-procuror I. Vrânceanu, d. Barbu, comisar despărțirii întâia și, în locul grefierului, ce era ocupat, au fost luat pe d. Vasile Elefterescu, copist la parchet. Pe când d. jude-instructor lucra la procesul-verbal pentru ancheta afacerii Cimara, îi spuse copistului să ieie hârtie și să copieze procesul-verbal, ceea ce acest din urmă a și început să facă. După ce a copiat jumătate, spuse judelui că a greșit, puind cuvintele „ne-am transportat la fața locului“, în loc de „ne-am transportat la hotel România“. D. judecător răspunse că nu face nimica, numai să puie în parenteză „hotel România“. Dar judecătorul, trecând cu ochii partea ce se copiase pe curat, observă lipsa încă a două cuvinte, ce denatura înțelesul construcției. Judecătorul zise cu mirare:

— Iată, domnule, și aci ai greșit. Bagă de samă.

— A greși este o faptă omenească, răspunse copistul.

— Prea bine. A greși este o faptă omenească, însă nu-i mai puțin adevărat că cineva trebuie să primească observații când le merită.

— Eu nu sunt învățat să primesc observațiuni.

— Dacă ați fi în cancelaria mea, ați învăța să primiți observații, căci ori de câte ori ați face greșeli le-aș observa.

— Nu voi fi niciodată la d-ta, la instrucție.

Atunci judecătorul, văzând că acest domn nu mai tace, îi ia procesul-verbal din mână și-i spune să iasă. D-nialui răspunde că nu iesă afară, căci a venit cu d. prim-procuror. După o nouă somare ca să iasă și după un nou refuz, d. prim-procuror ca șef nemijlocit îi ordonă să iasă, după care d. copist se depărtă. Zicem șef nemijlocit, căci la anchete locale e știut că toți agenții publici sunt de drept la ordinele judecătorului de instrucție.

Acest act de nesubordinație ar fi fost în sine nimica toată și cădea simplu asupra culpabilului, căci un judecător e în genere prea sus pentru grațiozitățile unui copist. Dar d. Elefterescu nu s-a mulțumit cu atâta, ci a crezut a putea cere satisfacție pentru observația că nu-i în stare a copia o hârtie corect. A doua zi, 29 mai, d-sa trimise marturi judecătorului, căci s-au mai găsit doi domni în comunitate de idei și sentimente care să se-nsărcineză cu această misiune de „onoare“. Se-nțelege că judecătorul a trebuit să dea din umeri dup-o asemenea copilărie. Destul că d. prim-procuror, aflând despre aceasta, i-a observat d-lui Elefterescu că: sau să retragă provocația, sau să-și dea dimisia. D. copist își dă demisia din importantul său post, întâi motivată, apoi nemotivată; apoi se duce la parchetul general și reclamă în contra judecătorului.

După aceste incidente, cari atacau în mod atât de grav poziția gravă de copist, trebuia neapărat să mai urmeze ceva, o scrisoare publicată între inserțiunile „Curierului Balassan“, o adevărată ilustrație a libertății presei, minunată prin eleganța ciceroniană a espresiilor ei — a căror reproducere ar fi deja o necuviință. Astfel, după o insubordinație, acest domn pozează în martir al onoarei cavalerești și în insultător al superiorului său.

Se-nțelege că niciodată nu ne-am fi ocupat câtuși de puțin de grațiozități de copist dacă d-sa și martorii n-ar fi studenți la Universitate, dacă acestea n-ar fi pentru noi un semn al vremilor ce ne așteaptă. După a noastră părere organele statului nu există pentru a fi batjocorite de oricine și pentru ca inferiorii să-și poată face mendrele înlăuntrul organismului social. D. Elefterescu ar fi trebuit destituit și d. procuror-general a fost prea delicat în asemenea împrejurări cerându-i numai demisiunea.

Se-nțelege de sine că judecătorul, admițând provocația ce i s-au făcut, s-ar fi coborât pe un nivel de care trebuie să se ferească orișicine, căci atât ar mai trebui ca organele statului să se apere cu arma la orice observație îndreptățită vor face. Cine ocupă un post inferior și nu-nvață a se supune acela n-are decât să privatizeze și să-și lucreze moșiile, dacă le are, căci a ocupa un post nu este un drept, ci un serviciu anume plătit de stat, înlăuntrul căruia cineva trebuie să respecteze ierarhia și autoritatea superiorilor, căci altfel nu mai e cu putință nici orânduială, nici armonia societății, și nici societatea nu mai poate respecta organe cari nu sunt destul de apărate de frumoasele roade ale creșterii subalternilor lor.

Înc-un pas pe această cale a civilizației și vom ajunge idealele stări de lucruri din Grechia, Mexico, Guatemala și alte asemenea state cari, în privirea respectului autorității, vor fi servit de model celor ce ne-au înzestrat cu acest spirit de … subordonație.

I.C. MAXIM

[8 iunie 1877]

În București a repauzat cunoscutul profesor și membru al Academiei I.C. Maxim. Ceremonia înmormântării a avut loc sâmbătă la 4 a l.c. la cimitirul Șerban-Vodă. Cu greu ne-am putut hotărî să păzim zicătoarea latină „De mortuis nil, nisi bene“. Intențiile sale vor fi fost de sigur bune și patriotice, deși nu putem susține acelaș lucru despre scrierile sale. E destul a pomeni colaborarea la Dicționarul fantastic al Academiei, al cărui singur principiu a fost: de-a nu lăsa neschimosit nici un cuvânt românesc, pentru a arăta că filologul închinase viața minții sale unor idei rătăcite. În privirea acestui dicționar, însuși părintele canonic Cipariu au declinat onoarea de-a-l fi inspirat cumva în tendințele sale. Și filologul din Blaș a și avut drept să decline asemenea onoare, căci gramatica sa, de sigur o lucrare foarte serioasă, n-au îndreptățit pe nimenea la clădirea babiloniei academice.

[8 iunie 1877]

În noaptea de 5 spre 6 a curentei s-au săvârșit de liniștita moarte a drepților economul de la Dancu, Gheorghe Ionescu. Cine nu l-a cunoscut pe bătrânul de 60 de ani, care avea pentru fiecine vorbă bună și inimă deschisă? El era în orașul nostru un tip de înțelepciune practică, de îngăduință și blândeță. Bătrân cum era, alerga bucuros să îndatorească chiar pe oameni pe cari abia-i cunoștea, și să stăruie pentru dânșii. Cu greu ar fi putut cineva să-i refuze o rugăminte, și el cunoștea chiar puterea ce-o avea, farmecul persuaziv al vorbirii sale. Cine nu l-a cunoscut nici că-și poate închipui cât de interesantă în simplitatea ei era conversația bătrânului preot, întrețesută cu glume nevinovate și maxime de înțelepciune a vieții și inspirată de-o estremă bunătate de inimă. Asemenea era cu neputință să presupui, văzându-l, că acest om ar fi avut în viață-i cea mai nensemnată pornire de mânie asupra cuiva. De câțiva ani în pensie, el fusese un sfert de secol profesor de religie la liceul statului, unde era idolul elevilor, căci din studiul său el nu făcea un șematism sec dogmatic, ci știa să deie obiectului său acelaș farmec care era răspândit asupra întregei sale vieți sufletești. Ieri la 4 ore dup-amiazi au început în biserica Dancu prohodul, care, după rânduiala îngropăciunii preoților, e foarte lung și a durat până la 6 ¼. Totuși o mulțime de lume, vechii elevi și eleve ale răposatului, studenți și amploiați împleau biserica și ograda. În fine pe la 6 ½ cortegiul l-au condus de la locuința cea pământească la locuința cea vecinică, în cimitirul Eternității. Domnul îndurărilor să-i îngăduie intrarea în corturile celor drepți!

[10 iunie 1877]

„Telegraful român“ ne dă detalii de tot interesante despre estrema bunăvoință cu care ne regalează frații maghiari. Adevărul rămâne adevăr, n-ai ce-i face. În specialitatea fineții academice frații maghiari au ajuns la o virtuozitate neîntrecută și cititorul va avea ocazie să vadă cu cât înconjur, cu câtă mlădiosie stilistică știu jurnaliștii maghiari să spună lucrurile ce nu le plac. Extra Hungariam non est … ingenium.

„POMĂRITUL, ÎNTOCMIT CU DEOSEBITĂ PRIVIRE LA GRĂDINA ȘCOLARĂ“

DE D. COMȘA, Sibiiu, 1877, 1 vol. 8°, de 200 pagini

[10 iunie 1877]

În Institutul de teologie și pedagogie din Sibiiu, care se vede a fi menit să dea preoți și învățători comunelor gr.-orientale din arhidieceză, se predau pe lângă cunoștințe teoretice și acelea cari sunt trebuitoare preoților și învățătorilor ca viitori plugari și povățuitori ai țăranului. D. D. Comșa, profesor la acel institut, ne dă un rezumat al prelegerilor sale de pomărit pe care l-a mai fost tipărit o dată în foișoara „Telegrafului român“, dar pe care, complectându-l, îl retipărește astăzi cu ilustrații, încât avem înainte-ne un manual îndemânatec și popular.

Pentru lauda autorului, trebuie s-o spunem că, deși cartea sa e lucrată după cei mai buni autori străini (E. Lucas, Oberdieck, A. Courtin, Rubens, A.W. Babo, Berard, O. Siemens, Willemoz, I. Nessler, R. Noack, H. Jäger ș.a.), totuși e ferită de stilul greoi și abstract pe care-l întrebuințează mai cu samă autorii germani. Cartea se ține prin limbă la nivelul oricărui gospodari român cu oarecare cultură și este lesne de înțeles.

Pentru a vedea ce scop urmărește autorul în scrierea sa, vom reproduce câteva pasage din prefață:

Prin cultura pomilor se poate folosi aproape fiecare petec de pământ, mănos sau sterp, uscat sau apătos, cald sau rece, reprezentând un șes adăpostit sau un rozor pietros.

Pomii frâng forța vânturilor și conservă timp îndelungat umezala care contribuie la formarea nourilor. De unde se esplică că, pe când țările pleșuve adese ajung a fi bântuite de secete îndelungate și vijelii, țările încarcate de pomi arareori duc lipsă de umezeala atât de priincioasă plantelor.

În țările locuite de români condițiunile naturale și economice, cu puține escepții, sunt priincioase, pe alocurea foarte priincioase culturei pomilor.

Cu toate aceste, pomăritul la români s-a aflat și se află și astăzi într-o stare aproape deplorabilă. Deprinși a se încrede orbiș în ce produce natura însăși, țăranii noștri așteaptă totul de-a gata fără ca ei să mai îngrijască săpând și gunoid pomii, cari și așa rodesc „când sânt anii buni“. Această încredere oarbă în ajutorul esclusiv al naturei, disprețuind cu desăvârșire forțele proprii, negreșit a contribuit și ea foarte mult la indolența de care bolește — mai ales în ce privește cultura pomilor — o mare parte a țăranilor noștri.

Pe când alte popoare din țări puțin priincioase pomilor știu să facă câștiguri însemnate din poamele multe și bune ce produc, poporul nostru adese le cumpără de la precupeții străini cu prețuri piperate; pe când țăranii germani și francezi știu să estragă din poame vinuri prețioase cu zecile și sutele de buți, mulți din țăranii noștri aruncă poamele la porci sau le vând pe nimica sau le lasă de putrezesc, neștiind cum să le păstreze peste iarnă; pe când aiurea se folosește tot petecul de pământ, până și vizuinile, cărările și rozoarele pietroase, grădinile noastre întinse cât vezi cu ochii adese servesc drept cuib și adăpost pentru tot felul de burueni și mărăcini netrebnici. În scurt, pe când alte popoare se silesc pe întrecute a pune în grabnică aplicare nouăle descoperiri realizate pe terenul pomăritului, poporul nostru continuă a rămâne sclavul obiceiurilor ruginite de seculi.

Este adevărat, în multe din comunele noastre vedem grădini gemând, ca să zicem așa, sub povara pomilor, cari însă nu aduc mai nici un profit curat. Pentru ce? Pentru că țăranii nu-i știu cultiva. Pomii fiind îndeobște prea grămădiți și astfel neavând la dispoziție îndestulă lumină, căldură și spațiu în care să-și întindă rădăcinile și crengile, ei rămân pururea slăbuți și bolnăvicioși, rodind tot numai la doi trei ani odată. De cu primăvară și peste vară adese vedem lighioane întregi de omide despoind pomii până și de muguri, și mlădițe și firește în zadar se trudește unul sau altul a le stârpi pe cât timp vecinii nu fac și ei asemenea. Economul mai înțelept, care prevede și voiește să întâmpine primejdia ce-l amenință, este sclavul vecinilor leneși și ignoranți! O altă scădere este că țăranii noștri, necum să gunoiască pomii, săpând și scormonind pământul din apropierea rădăcinilor măcar la cinci ani odată, mulți din ei nu știu decât să arunce după poame cu pietre și chiar cu lăstari, rumpând crengile cu grămada și sfâșiind coaja cu o nepăsare vrednică de condamnat.

Iacă în câteva cuvinte tabloul posomorât dar adevărat în care se oglindește starea pomăritului la români.

Se naște deci întrebarea: unde și cum să se facă cel dintâi pas spre îndreptare și, îndeosebi, unde să se deprindă noua generație, copiii țăranilor, la o esploatare mai înțeleaptă și mai rentabilă a bogățiilor naturale cari zac astăzi disprețuite și ascunse în sânul pământului?

Pentru acei cari petrec cu luare aminte mersul progresului modern răspunsul nu poate fi decât: grădina școlară.

Grădina școlară este fără îndoială locul cel mai potrivit unde învățătorul ar putea instrui pe copiii țăranilor în agricultură, profesiunea părinților lor. Nu poate fi vorba de o instrucție sistematică, care pentru mintea fragedă a copiilor și așa ar rămânea neînțeleasă. Grădina școlară are să fie mai mult un loc de recreare sufletească și trupească, un loc plăcut de petrecere, unde copiii să se deprindă, oarecum jucându-se, la o cultură mai înțeleaptă a pământului și plantelor mai îndatinate.

Manualul de față este un rezumat al prelegerilor din pomărit ținute de subscrisul la Institutul pedagogic și teologic din Sibiiu, un rezumat care s-a fost tipărit mai bine de jumătate în „Foișoara Telegrafului Român“, într-o serie de articuli intitulați: „Pomăritul în grădina școalei“ (Vezi „Foișoara Telegrafului Român“ an. I, 1876).

Acum la retipărire textul s-a completat în mod considerabil, s-a ilustrat cu numeroase figuri și s-a întocmit, încât a fost cu putință, conform condițiunilor ce are să întrunească un manual îndemânatic și popular. La sfârșitul manualului se află un adaos, cuprinzând foloasele, înființarea și cultura gardului viu precum și prepararea compostului.

Adevărat că legumăritul, florăritul, stupăritul etc. sunt ramuri cari și ele trebuie introduse și cultivate în grădina școlară. Însă ramul cel mai important este și rămâne pomăritul, un ram care, pentru grădinile școlare de înființat sau de curând înființate, va servi oarecum de început și fundament pe care să se poată clădi mai departe. În țările locuite de români și cu deosebire în Ardeal, Ungaria și Bucovina, înființarea și întocmirea grădinilor școlare alcătuiesc o cestiune care tocmai în timpul de față s-a pus, cum se zice, la ordinea zilei. Cred deci a face un bun serviciu mai ales învățătorilor, preoților și economilor noștri publicând acest manual, în care m-am mărginit la lucruri esențiale, cu escluderea a tot ce ar putea împovăra și încurca priceperea cetitorilor mai puțin îndemânatici.

Așa, precum este întocmit manualul, el mai poate fi întrebuințat: în institutele agricole și pedagogice, în seminare și chiar în școalele sătești.

Pentru cetitorii cari ar voi să cunoască în detaliu materiile tratate reproducem tabla materiilor.

Partea, I-a. Prăsirea pomilor. Capitul I. Prăsirea pomilor din sămânță: Noțiuni generale — Sămânța — Școala de sămănat — Școala provizorie — Pregătirea pomișorilor. Capitul II. Pregătirea pomilor din saduri, butași și pui sau vlăstari: Saduri — Butașii — Pui sau vlăstări. Capitul III. Școala de altoit: Pozițiunea — Pământul — Îngrădirea — Rigolarea — Împărțirea — Distanța altoilor — Transplantarea. Capitul IV. Altoirea: Noțiuni generale — Surceii nobili — Pădureții de altoit — Uneltele de altoit — Legăturile de altoit — Ceara și rășina de altoit — Altoirea în despicătură — Copularea — Semicopularea — Altoirea laterală — Tractarea altoilor în vara dintâi. Capitul V. Cultura altoilor: Noțiuni generale — Croirea trunchiului pomiferilor — Croirea trunchiului drupiferilor și nuciferilor — Croirea coroanei — Tractarea pământului în școala de altoit — Scoaterea și păstrarea altoilor — Pachetarea altoilor și surceilor nobili. Capitul VI. Pomii pitici și cultura lor: Piramida — Columna — Globul sau pomul rotund — Pocalul sau căldarea — Furca — Palmeta — Cordoanele. Partea a II-a. Cultura pomilor. Capitul VII. Alegerea și întocmirea pomătului: Clima — Pozițiunea — Pământul — Localitățile potrivite pentru o specie sau alta de pomi — Distanța pomilor. Capitul VIII. Plantarea pomilor: Facerea gropilor — Alegerea pomilor — Pregătirea pomilor — Timpul plantărei pomilor — Plantarea însăși — Parii și păruitul pomilor. Capitul IX. Tractarea pomilor: Retezarea crengilor — Tractarea mai departe a coroanei — Proptirea și brăzdarea pomilor — Întinerirea pomilor — Realtoirea pomilor bătrâni — Înlocuirea pomilor pieriți — Tractarea pământului în pomăt. Capitul X. Animalele stricăcioase pomilor, boalele și alte neajunsnri. A) Animalele: Sugătoarele — Paserile — Omidele — Gândacii de mai (cărăbuși) și coropișnițele — Diverse alte insecte. B) Boalele: Tăciunele — Cangrena — Curgerea de gumă și idropica — Gălbinarea și oftica — Mana — Încolăcirea și pătarea frunzelor — Putrezirea lemnului — Nerodirea. C) Alte neajunsuri: Mușchiul — Bureții și rugina — Bruma și gerul — Seceta și ploile — Grindina, neaua și vijeliile. Capitul XI. Cultura diverselor specii de pomi: Mărul — Părul — Gutuiul, scorușul și sorbul, migdalul și cornul — Nucul, căstanul și alunul — Frăgarul și smochinul — Strugurelul și agrișul — Zmeura, murele și măceșul — Vița de vie. — Partea a III-a. Culesul, conservarea și întrebuințarea poamelor. Capitul XII. Culesul și conservarea poamelor. A) Culesul: Uneltele necesare la cules — Când să se culeagă? — Cum să se culeagă? B) Conservarea: Localul de iernat — Mobilele localului de iernat — Pachetarea poamelor menite pentru transport. Capitul XIII. Întrebuințarea poamelor. A) Uscarea poamelor; B) Prepararea lictarului; C) Prepararea vinului de poame; Pisătoarele și pisarea — Teascurile și tescuirea — Pivnița — Buțile — Tractarea vinului în pivniță; D) Prepararea rachiului, oleiului și oțetului de poame: Rachiul — Oleiul — Oțetul. Adaus: I. Cultura gardului viu: Foloasele — Prăsirea păduceilor — Pregătirea terenului — Plantarea păduceilor — Croirea și tractarea — împletirea și tractarea mai departe.

Autorul ni e cunoscut prin colaborarea sa la „Calendarul bunului agronom pe a. 1877“, care din cauza multelor sale articole practice au avut două ediții, lucru desigur rar, mai ales la un calendar. Prețul cărții de față este un fiorin v.a.

Astfel dar gospodariul și fiecine care are o grădină cu pomi roditori sau vrea s-o aibă de-acum-nainte, apoi învățătorul sătesc, preotul găsesc în acest manual, scris limpede și cu ortografie fonetică, tipărit cu caractere mari și lesne de cetit, toate povățuirile trebuincioase pentru cultura pomilor. Noi îi dorim autorului ca răspândirea cărții sale să-l încurajeze a lucra cu aceleași vederi și celelalte ramuri ale economiei agricole.

[12 iunie 1877]

Creadă cine ce-i place, căci știrile din Muntenegru sunt foarte contrazicătoare. O depeșă venită din Constantinopole sub data 8/20 iunie spune că muntenegrenii au fost bătuți, că s-au reproviantat Niksici și că trupele otomane au ocupat înălțimile de la Ostrog și mai multe localități. Acestea de la Suleiman Pașa, deși o depeșă directă a sa n-au sosit încă. Ali-Saib care intră dinspre Albania (Spuz) spune că-și urmează marșul, că trupele otomane au luat în puterea lor înălțimile de la Martiniț și Garovița și că au cauzat mari pierderi muntenegrenilor. În fine Mehemed-Ali vestește din Reștina că trupele otomane au ocupat două ținuturi ale Muntenegrului. O depeșă din Petersburg însă confirmă numai știrea despre proviantarea cetății Niksici. Din Cetinie chiar se spune că într-o luptă ce au avut loc la Spuz în ziua de 8/20 c. oștirea lui Ali-Saib au fost pe deplin bătută de muntenegrenii comandați de Bozo Petrovici.

[12 iunie 1877]

La 9/21 l.c. s-au săvârșit din viață de un atac de apoplexie d-na Fanny Neuschotz, născ. Vittner, soția cunoscutului bancheri Jacques de Neuschotz. Răposata era în etate de 53 de ani și altfel de-o constituție viguroasă. Înmormântarea au avut loc a doua zi la 10/22 iunie, 5 ore după-amiazi. Cu toate că în obiceiurile ritului mozaic par a se evita parada și înglotirea publicului, totuși aceste datine n-au putut fi păzite, de vreme ce toate cercurile izraelite erau prea de aproape atinse de cazul dureros întâmplat în această familie. Atât curtea templului cât și ulița mare erau pline de oameni și trăsuri cari adăstau pe-o căldură cumplită mântuirea ceremoniei religioase. Familia Neuschotz se bucură de nume bun în cercurile ei și e cunoscută ca binefăcătoare atât față cu săracii îndeosebi, cât și față cu institutele de creștere ale comunității religioase. Răposata însăși era fondatoarea unui orfelinat și prezidenta comitetului de administrație a unei școale de fete. De aceea participarea la ultimele onori date unei membre a familiei n-au putut fi decât foarte vie.

[17 iunie 1877]

Cu ocaziunea circulării otomane relativă la atitudinea României „Le Journal des Débats“ constată că ideea independenței României a fost în general favorabil primită și că din parte-i a arătat totdeauna simpatii pentru națiunea română, că a susținut-o totdeauna și a încuragiat-o în silințele de douăzeci de ani pentru a-și completa organizațiunea sa politică și socială.

IARĂȘI PENTRU RĂNIȚI

[17 iunie 1877]

Lunea trecută, doi din elevii Institutului academic, unul din secția a I-a și altul din secția a II-a, cursul superior, amândoi în perspectivă de a fi premiați, au oferit cu consimțământul și-n numele camarazilor lor premianți din întreaga școală, în folosul răniților români suma de 350 franci, ce s-ar fi cheltuit pentru premiile lor; după analogia anilor trecuți, lipsindu-se astfel de această dulce răsplată a muncei lor de un an, pentru a ușura suferințele fraților lor, cari cu arma în mână apără drepturile noastre strămoșești. Iată o acțiune patriotică care merită să găsească imitatori și la alte școli.

CARTĂ STRATEGICĂ

[17 iunie 1877]

D-nii F. Budicu și V. Havrda, ingineri în București, au publicat o cartă strategică a teatrului războiului turco-rus din Europa și Asia. Această lucrare, altfel curat esecutată, are scopul de-a orienta pe lectorul nedeprins cu carte speciale în căutarea locurilor pe unde se mișcă armatele; cuprinde deci întreaga Turcie europeană, România, Serbia, Muntenegru, Grecia, complexul de țări împrejurul Mării Negre, teritoriul dintre Marea Caspică și cea Neagră, confiniile despre Turcia ale Persiei, c-un cuvânt toate provințiile câte sunt sau pot fi amestecate în războiul actual. Munții lipsesc, parte pentru că prin esecutarea lor lucrarea s-ar fi scumpit, parte apoi pentru că cititorul nedeprins cu greu ar putea să-și închipuie configurațiunea orografică după o cartă care nu e lucrată în măsuri mai mari. Prețul unui esemplar e numai de un franc și se poate procura la librării, la tutungerii și în fine la autori chiar, strada Dionisie no. 51, București.

[19 iunie 1877]

Suleiman Pașa au pățit-o rău în Muntenegru. El într-adevăr s-au întrunit cu Ali-Saib, însă nu în Muntenegru, ci la Spuz, pe teritoriul turcesc, după ce-au trecut prin întreg mijlocul țărișoarei muntoase. Muntenegru, după configurația graniților sale, se disparte în două părți, oarecum ca o frunză de brustur. Prin mijlocul acestei frunze vine de la nord râul Zeta, care trece pe lângă trecătoarea Duga în apropiere de mult pomenita cetate Niksici, intră în Muntenegru, străbate țărișoara toată de la nord-vest spre sud-est, iese din Muntenegru pe la Spuz și se varsă în lacul Scutari în Albania.

Va să zică mijlocul țării e petrecut de valea Zetei de la Niksici pân-la Spuz. Această vale a Zetei e cea mai practicabilă din toate și totodată partea cea mai avută și mai roditoare a întregei țări. Planul turcilor era ca Suleiman să plece din sus, de la Niksici, să străbată de-a lungul această vale, iar Ali-Saib să plece din jos, de la Spuz, și să se 'mpreune cu Suleiman la Danilograd, de unde apoi amândoi împreună să apuce spre sud-vest către capitala Cettinie.

Din Constantinopole se scontase deja victoria anticipando și s-au depeșat în toată lumea cumcă Suleiman și Ali-Saib s-ar fi ajuns la 8 a l.c. și au apucat împreună spre Cettinie. Din Cettinic însă se vestea că Ali-Saib cercase a intra, dar între Spuz și Danilograd căpătase o vajnică bătaie, încât se retrăsese. Suleiman de la nord înainta. El străbătuse Muntenegrul de-a curmezișul și ajunsese după lupte continue la Ninici, o milă și jumătate departe de Spuz. Va să zică numai cale de două ceasuri era între colona de nord și cea de sud. În faptă însă deja la 7 a curentei Suleiman, auzind cumcă muntenegrenii i-au închis retragerea spre Herțegovina, au ordonat trupelor sale să se întoarcă. Dar retragerea era într-adevăr așa de bine închisă încât s-au văzut din nou silit să cârnească la dreapta împrejur din nou spre Spuz. Dar și aici drumul era închis. În fine la 14 c. Suleiman au scăpat pe teritoriu turcesc la Podgorița, mai la sud de Spuz, după ce s-au luptat șase zile de-a rândul pentru a face un drum de două ceasuri. Suleiman Pașa au pierdut într-aceste lupte 5000 de oameni, cam scump pentru plăcerea de a se plimbla prin mijlocul Muntenegrului.

PENSIONATUL NORMAL DE DOMNIȘOARE

[24 iunie 1877]

Dumineca trecută spre sară s-au închiet esamenele publice de la pensionatul normal de domnișoare, prin o serie de producțiuni muzicale.

Rezultatele instrucției, a creșterei, apoi îndeosebi a culturei muzicale din acest institut despre cari au dat dovadă aceste esamene sunt vrednice de-o deosebită luare aminte.

În privirea instrucției putem susține că în timpul nostru poate sunt puține lucruri despre care să se vorbească, așa de mult și cu atâta interes ca de metoda cea mai priincioasă după care să se deie școlarilor învățătura cuvenită. Cu toții știm astăzi ce însemnează metoda intuitivă, însă la noi sunt foarte puțini care s-o știe aplica bine și încă mai puține sunt școlile în cari acea metodă a devenit familiară și folositoare într-adevăr. Una din aceste puține școli este institutul d-nei Humpel. Învățarea pe de rost cu scop de-a dobândi nouă cunoștințe este aproape cu totul esclusă, memorizarea regulelor — regulă generală la noi — este înlocuită printr-o învățătură minuțioasă, treptată și sigură a materiei de învățământ; istorie și științi naturale se propun astfel că școlărițele nu rămân cu vorbe goale în minte sau cu gândiri încâlcite și idei nemistuite, dar ceea ce-a învățat și știu într-adevăr. Despre toate aceste s-a putut convinge oricine care se pricepe în chestiile dezvoltării intelectuale și a asistat la esamenele de la pensionat.

Despre educație se face la noi asemenea multă vorbă, anume despre modul cum ar trebui îmbunătățită educația sexului femeiesc prin școale.

În urmarea vorbei multe, a regulamentelor și pararegulamentelor, avem două direcții în practică și amândouă greșite, anume sau un respect estrem, în fond însă fals, sau o familiaritate peste margini. Efectul direcției dentâi este fățărnicia, efectul celei din urmă lipsa de caracter și nesupunerea.

D-na Humpel întrunește calitățile cele mai proprii pentru sădirea și cultura unei educații solide. Manieri familiare, cari totodată impun respect, un mod minunat de-a îndemna școlărițele la împlinirea datoriilor lor prin fapte și măsuri pedagogice, nu prin cuvinte moralizătoare: iată mijloacele cu ajutorul cărora d-na Humpel a căutat și caută cu mult succes a forma moralitatea fetelor încredințate d-sale.

Precum în instrucție, așa și în muzică la noi acela se crede a fi mai destoinic și mai bun care știe multe; pe când lucrul principal este de-a ști puțin și bine și acel puțin să fie ales. Acest din urmă este principiul de care e condus d-nul Humpel în instrucția muzicei și desigur va veni timpul în care meritele d-sale pentru cultura muzicei în mijlocul societății noastre vor fi îndeobște recunoscute.

Cu privire la bucăți, ele se ieu din autorii cei mai celebri. Cu privire la executare am admirat totdeauna preciziunea și fineța cu care elevele mai înaintate în instrucția muzicală s-au distins în esecutările lor.

De toate au cântat la piano vreo treizeci de eleve, dintre cari merită o deosebită mențiune d-șoarele: Matilda Blancfort, M. Hesshaimer, M. Panaitescu, Alex. Cernat, E. Corjăscu, A. Haret, O. Brăescu, Ecat. Panaitescu și V. Blancfort. În fine trebuie să pomenim și de un cor, compus din vreo 23 de eleve, cari au executat cu mult efect imnul național rusesc.

[26 iunie 1877]

Sub data de 3 iulie au sosit din Constantinopole telegrame cari anunță numai victorii de ale turcilor. Astfel comandantul din Erzerum vestește că rușii au fost respinși din Karakilissa și că pozițiile învecinate au fost ocupate de turci. O altă telegramă confirmă retragerile rușilor, zice că centrul lor e acuma dincolo de Kars, că cei bătuți la Alașgerd au început să se deie înapoi spre Baiazid și că turcii prind a lua ofensiva. Karsul ar fi scăpat de împresurare și se mai zice asemenea că la Suhum-kalé rușii ar fi fost din nou bătuți.

De pe câmpul de război din Europa știrile constantinopolitane nu sunt mai puțin favorabile turcilor. Optsprezece batalioane rusești trecând prin Șistov au voit să ieie drumul spre Rasgrad, dar la Biela ei au fost bătuți de douăsprezece batalioane turcești. Dăm știrile acestea sub toată rezerva ce li se cuvine.

[29 iunie 1877]

Starea sănătății Papei e din ce în ce mai îngrijitoare. El au pierdut graiul în urma unei paralizii a limbei și picioarele-i sunt foarte îmflate. Medicii așteaptă pe mică pe ceas moartea sa.

[29 iunie 1877]

De pe câmpul de război din Asia știrile din sirginte constantinopolitană sunt toate favorabile turcilor. Până la 3/15 iunie șansele erau pentru ruși, dar acuma se vede a se fi schimbat soarta armelor. În această zi avangarda lui Tergusakoff au atacat cu vreo 20.000 oameni și 40 tunuri aripa stângă turcească de sub Mehemed Pașa. Mehemed Pașa a fost împușcat de oamenii săi proprii și generalul Djavid Pașa luă comanda pentru a ordona retragerea la Delibaba. Pe atunci Muktar Pașa au fost stând la Zevin. Pentru a ajuta ofenziva lui Tergusakoff, care nu mai era decât 10 poște departe de Erzerum, gen. Loris-Melikof îi trimise spre ajutor divizia Heimann. Atunci Muktar Pașa ieși din apatie și duse ajutoare aripei sale stângi, încât Tergusakoff a fost respins la Seidakan. Pentru a ușura starea lui Tergusakoff, Loris-Melikof atacă pozițiile de la Zevin, trebui însă să se retragă. De atunci Muktar Pașa, întorcându-se la centrul său din Zevin, începu ofensiva și merse înainte până la Sarakamyș. Divizia Heiman s-au retras la Ardost ca să se 'mpreune cu Tergusakof, care la 16/28 iunie fusese bătut la Alasgerd. La 20 iunie/2 iulie Tergusakoff fu din nou bătut la Karakilissa. Muktar Pașa aleargă spre a scăpa Karsul de împresurare.

Din Șiștov se anunță că un corp de armată rusă compus din cavalerie și artilerie a luat Târnova cu asalt. Acest oraș era apărat de 3000 de nizami și redifi, precum și de artilerie. — Turcii au fost respinși spre Osman-bazar. Ajutoare de artilerie și infanterie ruse sosesc necontenit la Târnova.

FOȘTI ELEVI AI INSTITUTULUI ACADEMIC LA PARIS

[29 iunie 1877]

După ultimele esamene depuse la înalta școală de poduri și șosele din Paris, cei întâi trei elevi esterni au primit diploma de ingineri; cei șase următori, simple certificate. Între elevii ieșiți sunt doi tineri români, unul cu diplomă, celalalt numai cu certificat. Tânărul care a capătat diploma de inginer de poduri și șosele și care a ieșit al doilea în clasificațiune este d. Constantin Mănescu, fost elev al Institutului academic, promoțiunea 1869 — 1870, ieșit întâi la bacalaureat și care, urmând apoi facultatea de științi din Iași, a capătat cel întâi licența în științele fizico-matematice. Un alt fost elev al Institutului academic, promoțiunea 1870 — 1871, d. Feder Leon, după ce a trecut aici bacalaureatul cu mult succes, ducându-se în Paris, a făcut cu mare laudă doctoratul în drept, s-a naturalizat francez și, mai săptămânele trecute, ținându-se un concurs de agregație la Facultatea de drept din Paris, a ieșit între cei 8 candidați din care d. ministru al instrucțiunii va alege pe viitorul profesor agregat. Aceste fapte fac onoare pe de-o parte țării noastre, iar pe de alta școlii care a scos de pe bancele ei asemine elevi.

RUȘII SE RETRAG ÎN ARMENIA

[3 iulie 1877]

Astfel o depeșă oficială rusească sub data de 30 iunie, sosită din Alexandropol, spune că, după ce generalul Loris-Melikoff au aflat despre concentrarea tuturor puterilor lui Mouktar Pașa spre Kars, au amânat bombardarea, au trimis tunurile înapoi la Hurukdara și Alexandropol, au concentrat cavaleria la Klaiivali și infanteria la Saim. Colona generalului Tergusakof, mergând de la Daiar la Surp Ohannes, au luat sub apărare 3000 de familii creștine cari fugeau din valea Aleșgardului de atrocitățile bașibuzucilor și kurzilor. Aceasta însă, întârziind mișcarea colonei, au făcut cu putință ca infanteria turcească să atace arrière-garda rusească; de aceea generalul Tergusakof se hotărî întâi să aducă în siguranță bolnavii, răniții și emigranții, spre care scop el a mers spre Igdir, de unde în urmă abia s-au îndreptat spre Baiazid.

Din Constantinopole se vestește că, în urma retragerii rușilor spre Alexandropol, Mouktar Pașa au intrat în Kars, va să zică și-au reocupat pozițiile ce le avea la începutul războiului.

SIMEON MARCOVICI

[6 iulie 1877]

Simeon Marcovici, fost profesor de matematică și retorică în colegiul Sf. Sava, fost director la ministeriul de instrucțiune și la cel de externe, fost secretar al comisiunei grănițuirii Dunării, fost secretar al comisiunei Regulamentului Organic, fost director și efor al școalelor naționale, fost membru al consiliului superior de instrucțiune publică și fost deputat și-a dat obștescul sfârșit vineri la 1 iulie, șese ore sara, în etate de 76 ani.

Ceremonia funebră au avut loc duminică 3 iulie la 12 ore din zi, la locuința decedatului, de unde cortegiul a pornit la cimitirul Șerban Vodă din București.

Marcovici face parte din generația aceea care au prefăcut limba română în limbă literară. Scrieri originale nu are, dar limba traducerilor sale este aproape clasică și poate servi de model oricărui scriitor român.

MESERIILE

[6 iulie 1877]

Se știe că meseriile în Moldova au trecut din mânile românilor în ale străinilor și aceasta din multe cauze, dintre care vom arăta și noi vro câteva. Una este modificarea răpede a portului și lepădarea în pripă a tuturor costumelor vechi, încât clasa veche de croitori n-au putut să urmeze această răpede schimbare. Drept dovadă aducem tablele vechi ale croitorilor jidovi, pe care stă scris: croitor de straie „nemțești“, un semn că moldovenii lucrau numai straie moldovenești, pe când clasele superioare se lepădaseră deja de portul bătrânesc, iar, pentru a le îmbrăca, trebuiau croitori străini, familiarizați cu croială nouă. O a doua cauză e concurența fabricatului gata, adus din străinătate. Iașul însuși geme de straie și încălțăminte gata, aduse din Viena; fabricate rele, însă ieftene, cari se vând ușor într-o societate ca a noastră, lipsită de simțul economiei. O a treia cauză e lipsa de precauțiune care-a domnit la întroducerea tuturor reformelor sociale. La dezrobirea sclavilor, o măsură în sine negativă, nimeni n-a mai gândit la soarta acestor oameni cari, puși în libertate, au rămas cu totul în grija sorții, fără ca societatea să creadă că mai are nevoie de a gândi câtuși de puțin la ei. Cu ocazia dezrobirii au pierit o mulțime de industrii indigene, căci cei ce le profesau n-au mai fost privegheați, nimeni n-au căutat a-i statornici și a-i deprinde cu o libertate bine înțeleasă. Meseriașii aceștia au devenit proletari și s-au stins cu totul. A patra cauză a fost desființarea breslelor corporative și a privilegiilor lor. În fine cauza principală a căderii meseriașilor români au fost introducerea pripită a egalității sociale în România, care nu trebuie confundată cu egalitatea înaintea legii. Egalitatea n-au însemnat la noi prefacerea claselor de sus în clase muncitoare — cu o muncă superioară se 'nțelege — ci „boierirea“ claselor de jos, infectarea acestora cu rușinea de muncă și bolirea de deprinderea claselor vechi de-a câștiga mult prin muncă puțină. Progeniturei meseriașilor români, care învățase două buchi, i-au fost rușine de-a se mai ocupa cu meseriile părinților, ci s-a prefăcut toată în amploiați și în persoane ce fac politică înaltă, pun toate țările Europei la cale și aspiră de-a deveni miniștri, o glorie ușor de ajuns la noi, unde mai nu e om îndestul de mărginit pentru a nu putea deveni deputat sau ministru sau orișice.

Dar alături cu boierirea tuturor se întinde din ce în ce mai mult sărăcirea tuturor, care devine cu atât mai simțitoare cu cât esportul productelor agricole scade prin concurența producției americane și rusești.

În anul 1835 nu era încă pe ulița mare un singur negustor evreu, astăzi mai că nu găsești negustor creștin pe această uliță, și tot așa și pe celelalte. Afară de aceea evreii formează ei în de ei un fel de societate tacită de consum, ei își vând în de ei toate lucrurile mai ieften (poate în urma unei înțelegeri, stabilite prin zecile de școli evreești), încât un român, ce are întocmai aceleași trebuințe ca și un evreu, cheltuiește totuși cel puțin c-o a treia parte mai mult decât un evreu. Asigurați odată contra concurenței creștinilor, evreii au două liste de prețuri, una pentru evrei, alta pentru creștini. Poporul boieros al quiriților plătește 33 la sută pentru onoarea de-a putea deveni deputat și pentru caprițul de-a nu fi devenit meseriaș sau negustor.

Am espus răpede această stare de lucruri și adăogim numai că în vremea din urmă s-au ivit o reacțiune, deocamdată încă nu destul de puternică, dar de care trebuie să ținem samă. Un început de îndreptare este școala de meserii din Iași, care ne va da poate cu vremea meseriași români. Drept semn că silințele școalei sunt apreciate cităm binevoitoarea încercare ce-au făcut-o d-nul Scarlat Pastia de a trimite pe doi dintre absolvenții acelei școale la Paris, pentru a se perfecționa unul în croitorie, altul în ciubotărie. Acești doi se vor întoarce în curând în patrie, vor deschide atelierile lor și vor fi totdeodată și maiștri la școală.

Acuma d. Pastia au înștiințat „reuniunea femeilor române“ că e dispus a trimite și pe-o absolventă a școalei profesionale de fete, pentru a se perfecționa în croitorie. Eleva va primi o bursă de 2000 l.n. pe an și 300 l.n. pentru cheltuielele de călătorie. Fapta se laudă de sine și merită de a fi imitată.

[13 iulie 1877]

Însămnătatea crizei din Constantinopole nu se poate judeca deodată, nici se poate ști cari vor fi urmările ei. Ziarele ungurești vorbesc chiar despre schimbarea sultanului și înlocuirea lui cu reînsănătoșatul Murad V. Destul că Savfet Pașa, ministrul de externe, e înlocuit prin Aarifi Pașa, Abdul-Kerim, serdarul-ekrern al imperiului, e destituit, asemenea energicul Redif Pașa, ministrul de război, care desigur din parte-și nu e deloc de vină la reua conducere a armatei, pe care sub împrejurări foarte grele a știut cel puțin s-o hrănească de rău de bine și s-o mute în loc din loc după cererea generalilor.

Până acum nu știm cine va veni în locul lui Abdul-Kerim. Turcia are în acest moment șase mareșali pe câmpul de război, dintre cari unul va avea desigur nenorocirea de-a fi numit comandant suprem. Acești șase sunt: Ahmed-Eiub, comandant al trupelor de la Dunăre; Osman (Nuri), comandantul corpului de la Vidin; prințul egiptean Hassan, care a părăsit acuma linia valului lui Traian din Dobrogea și s-a retras la Silistria; Ali-Saib, ce stătea c-un corp la Podgorița la sudul Muntenegrului; Mehmed-Eșrev, guvernorul vilaietului Dunării (pașa din Rusciuc) și în fine Suleiman Pașa, cel care-a făcut renumita primblare prin mijlocul Muntenegrului. Între acești șase numai cel din urmă, Suleiman, au fost bătut cu oarecare onoare. El au forsat trecătoarea Duga și defileul de la Ostrog, au proviantat cetatea Niksici și au scăpat în îndrăzneața sa trecere prin Muntenegru cu pagube relativ mici.

Cu toate acestea „Agence Havas“ crede a putea afirma că urmașul lui Abdul-Kerim va fi Mehmed-Ali. Acest Mehmed-Ali, prusian de naștere, au intrat în serviciul turcesc la anul 1845, iar de la 1869 a înaintat la rangul de general de divizie, ceea ce a și rămas pân-acum.

El au comandat corpul de la Novi-Bazar în contra armiei sârbești de la sud-vest, numită de pe Ibar, de sub gen. Zach, mai târziu de sub colonelul Ciolac Antici. Cu toate că dispunea de puteri cu mult mai mari decât ale sârbilor, succesele sale au fost aproape nule; iar mai deunăzi Mehmed-Ali au comandat în estul Muntenegrului 15 batalioane, cu cari au înaintat spre mănăstirea Moracea, unde au fost bătut de 5000 de muntenegreni. În sfârșit, Mehmed-Ali numai glorie n-au cules pân-acuma, iar bătăi destule.

În genere însă e o mare întrebare dacă schimbarea comandantului va folosi câtuși de puțin turcilor și dacă n-ar fi mai bine să încheie repede pace, înainte de a intra englejii și austriacii în Turcia. Abdul-Kerim s-au înșelat regulat asupra intențiilor inamicului, încât el aștepta trecerea rușilor cel mult la Oltenița, nicidecum între Giurgiu și Turnu-Măgurele. Afară de aceea armata turcească din vilaietul Dunării mai că n-a fi mai mare de 130.000, dintre cari 50.000 vor trebui să apere Rusciucul, Silistria și Varna; iar restul de 80.000 e rupt în două, dintre cari 35.000 se află în Bulgaria de vest, pe lângă Vidin, unde nu mai știu de cine vor fi atacați mai întâi, de ruși sau de români.

La ordinul general de concentrare în Adrianopole toți au început a se pune în mișcare. Corpul de la Vidin, din fața armatei noastre române, au lăsat în cetate o garnizoană de 5000 de oameni și au luat drumul Sofiei, ca prin acest înconjur (căci drumul drept e ocupat de ruși), să ajungă la Adrianopole, lucru pentru care-i trebuiesc 16 zile. Suleiman Pașa dinspre Muntenegru s-a îmbarcat la Antivari la 3/15 l.c. Lui îi trebuie tot atâta vreme ca s-ajungă la destinație; în fine, Mehmed-Ali a pornit prin Colașin și Niș și îi trebuiesc asemenea mai multe săptămâni ca s-ajungă; c-un cuvânt se poate ca nici unul din cei chemați să n-ajungă la vreme. Până atunci rușii au trecut Dunărea, Iantra, Lomul, Balcanii, au împresurat Rusciucul, organizează în spatele turcilor bande bulgărești și au cuprins armata turcească din Bulgaria ca-ntr-un clește.

[17 iulie 1877]

În ziua de 8/20 l.c. au avut loc cea dentâi victorie a turcilor în războiul de față. Lângă râul Vid, cam șase mile depărtare de la Nicopole, este un orășăl turcesc de 17.000 locuitori, mai cu samă mohametani, numit Plevna sau Pleven, cu 18 moschee, 2 biserici, 1600 case mohametane și 1500 case creștinești. Orășelul are pentru armia rusească oarecare însămnătate, de vreme ce acolo se adună mai multe drumuri de țară, din care unul merge la Lovaț și la Solia și comunică cu patru trecători ale Balcanilor. Deci la 8/20 c. un detașament din corpul Krudener, și anume o brigadă din divizia a V-ea, compusă din regimentele de infanterie no. 17 (Archangel) și no. 18 (Wologda) au atacat Plevna dinspre nord, iar reg. de infanterie no. 19 Kostroma cu 8 tunuri au atacat orășelul dinspre est. Rușii erau comandați de locotenentul-colonel Schilder-Schuddner. Atacul rusesc a fost respins și rușii s-au retras spre Biela cu pierderi relativ însemnate. După telegrama oficială din Sant-Petersburg au murit 2 coloneli și 14 ofițeri, au fost răniți 36 de ofițeri, iar soldați din rânduri s-au pierdut 1878. La 9/21 iulie rușii au căpătat ajutoare. De atunci și pân-acum au avut loc mai multe harțe neînsemnate. Dar aceste ajutoare au venit din Nicopole, care au fost rămâind deșert de trupe. În urma acestora se zicea că ar fi trecut divizia noastră a 4-a sub generalul Manu pentru a ocupa Nicopolul după cererea ce i s-ar fi făcut cartierului nostru general și cu permisiunea M-Sale Domnului.

Astfel „Corespondența politică“ primește din București următoarea știre telegrafică:

Corpul rusese ce ocupase Nicopolul au mers în ajutorul trupelor rusești, care suferise la Plevna o învingere. În urmarea acestora comanda rusească superioară au cerut ca corpul al 4-le al armatei române de sub gen. Manu să ocupe Nicopolul, conform misiunei de-a apăra linia Dunării. La 13/25 noaptea corpul român a trecut Dunărea și au intrat în Nicopol.

Cu toate aceste ocuparea Nicopolului de trupele române se afirmă că s-ar fi oprit.

„Românul“ mai adaogă că nici nu știe dacă va mai trece armata noastră Dunărea. Totodată d. Cogălniceanu, ministrul de esterne, s-a oprit din drumul său către Viena, „amânând plecarea — zice „Românul“ — cu una sau două zile“.

I.S.I. Marele Duce, comandantul suprem, anunță din Târnova sub 7/19 iulie cumcă trecătoarea de la Șipca e definitiv în mâni rusești. La 5 st.n. generalul Gurko au luat atât Șipca cât și Kazanlik. Trecătoarea e ocupată de regimentul Orel cu două tunuri.

„Pressa“ află că în Creta a izbucnit revoluțiune.

Soleiman Pașa și Reuf Pașa dispun de o armată de 50.000 oameni.

Aceste forțe considerabile din toate armele sunt adunate la Iamboli pentru a ataca pe ruși.

Se crede că generalul Krudner concentra întreg corpul său pe aripa stângă a turcilor pentru a forța calea Plevnei.

Turcii părăsesc pozițiunele de la răsăritul Serbiei, nelăsând în Vidin decât o garnizonă de 10.000 oameni.

[17 iulie 1877]

La 10/22 l.c. muntenegrenii au luat înălțimile de la Trebes, cari dominează cetatea Niksici, apoi au luat fortul Gorianskopolie, prinzând 53 de nizami și puind mâna pe muniție și cai. La 11/23 sara ei au mai luat al doilea fort de lângă Niksici, numit Rabovaț, prinzând 30 nizami și 2 issbași și căzându-le în mână multă muniție și proviant. În fine înainte de două zile să fi luat încă 2 forturi, Klacin și Mostin, asemenea lângă Niksici. Se vede că în curând vor lua cetatea chiar. Altfel aceste forturi nu sunt întărituri moderne, cari ar putea să reziste tunului. Ele au fost luate cu asalt deci cu pușca și hangerul.

TÂRNOVA

[24 iulie 1877]

Moltke, ai cărui ochi s-au bucurat de farmecul Bizanțului și al Asiei Mici, susține totuși că n-au văzut niciodată un oraș mai romantic decât Târnova. Kanitz plutea încă ani întregi în amintirile acelui ceas neuitat de priveliște plăcută pe care l-au fost avut la vederea acestui oraș al țarilor, cuprins de lumina de soare, cu zidurile lui, cu turnuri, moschee, minarete, biserici, cupole, poduri, insule, grădini și cordele de stânci și de ape: „Numai o Târnovă este, și nimic mai mândru nu-mi văzură ochii, încât abia îndrăznești să iei caietul de schițe, pentru a însemna pe hârtie măcar aproximativ minunata icoană“. Formația stâncelor și dâmburilor orașului, petrecut în curbe fantastice de râul Iantra, e atât de labirintică și aventuroasă încât nu există punct din care ar fi cu putință de a cuprinde unitatea părților orașului, încuibate la răzămătorile deosebitelor terase de var. Amestecul de case se ridică în mod amfiteatral pe povârnișul a trei dealuri înalte. Cele două înălțimi din apus par a fi despărțite de-a treia, dar par numai, căci în realitate sunt împreunate prin o ciudată formație a terenului, printr-un pod natural de stâncă, de 60 metri lungime. Cu păreții lui perpendiculari, acest pod formează singura intrare, ușor de apărat (căci are o lungime numai de câțiva metri), la dealul Cearaveț, pe care stătea odată reședința, dispărută fără urmă, a țsrilor bulgărești ce domneau de la Tisa pân-în regiunile Pontului. Aicea erau domnitorii din dinastiile Șișman și Asan de pe la anul 1000 și până la anul 1393, în care Celebi, fiul marelui Baiazet, au plantat flamura cu semilună pe culmea rezidenții. Patriarhul Antimie, numărat între sfinții naționali, care ținea locul în absența țariului, s-au rugat zadarnic pentru cruțarea orașului. Între zidirile maiestuoase risipite atunci sunt: biserica celor 40 de sfinți a imp. Asean, biserica în care se încoronau împărații Sf. Dimitrie al Asanizilor, palatul împărătesc al lui Ioan Alexandru și patriarhia, mama bisericei împărăției bulgară. De 500 de ani, de când stăpânesc turcii, Târnova remăsese totuși centrul intelectual și comercial al Bulgariei. Drept că industria au căzut de un veac, dar cu atât mai viu e comerțul. Bazarul și magaziile negustorilor bulgari sunt bine asortate cu mărfuri. Până la întemeierea vilaieturilor (1862) Târnova era scaunul guvernamentului Bulgariei dunărene, până ce Mithad Pașa au strămutat scaunul la Rusciuc.

[27 iulie 1877]

La 20 iulie (1 august) la amiază a sosit la Viena d. Mihail Cogălniceanu, a cărui petrecere acolo fusese fixată cam până sâmbătă. A doua zi înainte de amiazăzi d-sa au avut în palatul ambasadei engleze o conferință de mai mult de o oră cu ambasadorul Marei Britanii lordul Buchanan. O zi în urmă d-sa a vizitat pe contele Andrassy, care peste puțin i-au și întors vizita.

Se 'nțelege — zice Presse din Viena — că cu ocazia acestor vizite reciproce vor fi vorbit despre împrejurările politice ale României. Domnul Cogălniceanu va fi simțit trebuința de-a lămuri participarea României la război și se poate că apoi contele Andrassy au avut ocazie de a-i repeta vorbele ce le-au zis mai dăunăzi reprezentantului României, cari precum să știe sunt: „că dispozițiile militare ale României îi sunt altfel indiferente, dar nu vede scopul lor, de vreme ce știe că dincolo de Dunăre România nu are nici un teren pentru cuceriri.

[29 iulie 1877]

D. maior Vladimir Andreievici, cunoscut și sub numele de Osman Bey, carele după cum spun unii ar fi ficiorul lui Kibrizli Pașa din căsătoria acestuia c-o franceză, este cunoscut prin o broșură în care caracterizează tendințele evreilor, apoi prin prelegeri publice, ținute și aici în Iași, asupra războiului dintre sârbi și turci. D-sa, despre care putem presupune că cunoaște împrejurările Turciei, scrie în „Românul“ următoarea notiță asupra lui Mehmed-Ali, generalisimul turcesc.

CIUDATĂ BUNĂVOINȚĂ

[29 iulie 1877]

Comitetul central al doamnelor din Iași publică următoarele:

Domnul Otto Max, antreprenorul grădinei Chateau-aux-fleurs, luând de la d-na membră Nathalia Soutzo 100 bilete de loterie, arangiată în folosul ostașilor români răniți, după un interval de opt zile a vândut numai un singur bilet, iar restul l-a înapoiat d-nei membre Nathalia Soutzo. Se mai adauge că tot numitul domn antreprenor, dând o reprezentațiune în grădina sa, au trimis oamenii săi de au lipit afișul privitor la reprezentațiune peste afișurile comitetului care anunțau tombola destinată pentru ostașii români răniți. Această singulară bunăvoință din partea d-lui Otto Max atât în privința biletelor cât și în privința afișurilor se aduce la cunoștința publicului și totodată se anunță că tombola în cestiune va avea loc duminica viitoare 31 iulie la 7 oare sara în grădina publică.

Nu știm cum Comitetul a putut solicita bunăvoința unui evreu galițian.

Din Curierul de Iași, august-octombrie 1877

„POMĂRITUL ÎNTOCMIT CU DEOSEBITĂ PRIVIRE LA GRĂDINA ȘCOLARĂ“

DE D. COMȘA Sibiiu, 1877, 1 vol. 8°, 200 pag.

[1 august 1877]

Cam de mult ne deprinsesem a primi din Transilvania cărți scrise într-o limbă foarte ciudată. În urma înrâuririi germane și a celei maghiare scriitorii români din principatul Ardealului își formaseră șabloane sintactice pe care le împleteau cu cuvinte latinești spre marea daună a limbei naționale. Limba germană e foarte bogată în vorbe, în urma înlesnirii cu care dintr-o radicală se pot forma o mulțime de cuvinte derivate, fie prin adăogirea unei sufixe, fie pre altă cale. Acuma d-nii scriitori căutau a altoi limbei noastre fizionomia alteia cu totului străine de ea și prin acest soi de cultivare a limbei au ieșit la lumină fenomene cari au dat ocazie penelor satirice să facă haz de jurnalistica de peste Carpați, care altfel în privirea onestității politice merită mai mult respect decât gazetele noastre.

Înainte de toate scriitorii românești din Ardeal ignorau, unii cu, alții fără intenție, următorul lucru. Limba noastră nu e nouă, ci din contra veche și staționară. Ea e pe deplin formată în toate părțile ei, ea nu mai dă muguri și ramuri nouă și a o silnici să producă ceea ce nu mai e în stare însamnă a abuza de dânsa și a o strica. Pe de altă parte, veche fiind, ea e și bogată pentru cel ce o cunoaște, nu în cuvinte, dar în locuțiuni. Căci la urma urmelor e indiferent cari sunt apucăturile de care se slujește o limbă, numai să poată deosebi din fir în păr gândire de gândire. Un singur cuvânt alăturat cu altul are alt înțeles.

Să luăm bunăoară cuvântul samă (ratiocinium) și să vedem la câte locuțiuni au dat naștere: a băga de samă (bemerken), a lua sama (aufmerken), a fi de-o samă (gleicher Art sein), a ști sama unui lucru (wissen, wie etwas anzufassen ist), o samă de oameni (einige unter diesen), a-și face samă (Hand an sich selbst anlegen), a-și da samă (sich Rechenschaft geben), a lua și a da pe samă (übernehmen, übergeben), a ține samă de ceva (etwas mit în Betracht ziehen), a-l ținea în samă pe cineva (auf jemanden achten) ș.a.m.d.

Aceste exemple le-am putea înmulți fără capăt; destul numai că de fiece cuvânt vechi se ține un șir întreg de zicale care înlocuiesc cu prisosință, ba întrec adesa mulțimea cuvintelor și frazelor nouă, primite în limbă fără de nici o rânduială.

Apoi autorii din Ardeal au mai ținut samă de așa-numita puritate a limbei și pentru acest scop au crezut de bine a prăda lexiconul latinesc și acelea ale limbelor romanice și a alunga toate cuvintele slavone, chiar cele mai nevinovate, chiar acelea care la noi își pierduseră de mult înțelesul lor primitiv. Max Müller spune că limba engleză, cu tot materialul de cuvinte romanice, nu are o picătură de sânge romanic înlăuntrul organismului ei. Mutatis mutandis e tocmai așa și cu limba noastră. Ea și-a asimilat așa de bine materialul slavon cum și l-au asimilat limba ungurească și, dacă cineva pe baza cuvintelor numai ar voi să deducă ceva în privința originii noastre, aceasta va fi mai mult o dovadă de neștiință din partea sa decât un argument în privirea noastră. Dar preste tot românii au dat prea mult pe părerea străinilor, pe când această părere ar fi trebuit să ne fie cumplit de indiferentă și atunci poate mergeam mai bine. Căci fiecare popor are o mare doză de dispreț pentru celelalte și multă laudă pentru sine însuș. Grecii și romanii numeau barbari pe toată lumea. Turcii numesc toată creștinătatea „ghiaur“ și fiece popor îndeosebi are o mulțime de gingășii pentru vecinul său în această lume care, după Leibniz, e cea mai bună dintre lumile ce sunt cu putință. A trăi și a vorbi însă după placul altora e nedemn atât de-un om îndeosebi, cât și de un popor.

Fiecine vorbește și scrie limba sa pentru sine, nu pentru străini. Când limba, în urma dezvălirii ei firești, va cuprinde în comoara ei scrieri însemnate prin știință sau prin frumusețe, atunci străinul ce va avea de nevoie de dânsa va învăța-o nepoftit de nimene.

A crede însă că un popor de peste zece milioane de suflete au fost compus numai din nătângi și că n-au avut nici destul auz, nici destulă minte pentru a-și plăsmui o limbă cumsecade, a primi apoi ciudatul axiom că numai d-nii filologi sunt oameni cuminți, carii ne pot pune la cale după teorii pe care le sug între patru păreți din degetul cel mic, o asemenea credință este o insultă pentru nația românească, care au vorbit și scris bine și într-un fel înainte chiar de a fi sămânță de filologi pe plaiurile Daciei lui Traian. Ramură mutată în pământ departe de trupina părințească, limba românească s-au nutrit în mediul ei nou prefăcând nutrimentul în organe specifice ale sale, și rămâind limbă romanică, precum un englez rămâne englez chiar dacă s-ar nutri din copilărie numai cu grâu cumpărat din valea Dunării.

Am zis mai sus că limba românească e staționară. Eroarea că ea s-ar fi schimbat foarte o datorim cărților noastre bisericești, care se tălmăceau ad litteram din slavonește sau din grecește, precum tălmăcesc încă și astăzi copiii de evreu Biblia în școalele belferești cuvânt după cuvânt. Dovadă însă că limba noastră e aproape neschimbată de două sute de ani și mai bine ne-o dau puținele scrieri originale de pe acea vreme. Iată de pildă o filă dintr-un cronograf manuscris de la anul 1638, scris la episcopia Buzăului:

Singura locuțiune învechită este „a-i veghea voie cuiva“, înlocuită astăzi prin „a-i intra cuiva în voie“; încolo aceste șiruri sunt astăzi înțelese la Oradea Mare sau în Sighetul Maramureșului, deși sunt scrise înainte de 250 de ani la …Buzău.

Întreg cronograful acesta, scris mărunțel pe mai bine de 800 de fețe și bogat în locuțiuni proprie numai limbei românești ar fi astăzi priceput ca și pe timpul în care s-au scris.

Am avut nevoie să facem această precuvântare cam lungă pentru a însemna o schimbare în bine care se petrece astăzi în Ardeal. De un an și mai bine au început să iasă la lumină pe lângă foaia politică „Telegraful român“ o foaie literară. Această din urmă, numită „Foișoara Telegrafului român“, se îndeletnicește mai cu samă cu răspândirea științelor practice trebuitoare plugarului și grădinarului; ea e menită a pune în mâna învățătorului sătesc și-a preotului o lectură scrisă românește de-a dreptul, lesne de înțeles și folositoare. Totodată găsim în foaie dări de samă asupra cărților străine care ating întrucâtva și pe români, dizbateri asupra limbei ș.a., destul numai că partea de căpetenie o formează studii de-o netăgăduită utilitate. Ortografia e fonetică, cu concesiile etimologice pe care le-am făcut și noi. Câțiva tineri, sătui se vede de păsereasca filologilor și a gazetarilor de dincoace și de dincolo de munți, au prins a se pune pe muncă temeinică și, înzestrați cu știință bună, o tipăresc pe aceasta în banii mărunți ai cunoștinții utilitare, și mare ne-ar fi părerea de bine dac-am auzi că banul umblă în casa preotului ș-a învățătorului tot așa de bine ca și-ntr-a țăranului. O serie de aceste studii (Pomăritul, întocmit cu deosebită privire la grădina școlară de D. Comșa, Sibiiu, 1877) au ieșit într-un tom de 200 fețe octav. Ilustrațiile sunt bune, tiparul lămurit și citeț, lucrarea sistematică și totuși lesne de-nțeles, încât cu cuvânt îi dorim cărții răspândire cât de mare, de vreme ce-i unica lucrare de felul acesta care e în curentul științei. Pentru a nu lăsa un gol, pomenim numai că autorul au avut ni se pare un singur premergător în Învățătura pentru prăsirea pomilor, scrisă de Francisc Haintl, Buda, 1812.

ROMÄNISCHE SKIZZEN

[1 august 1877]

Romänische Skizzen se intitulează un mic volum de narațiuni, copii de pe natură, povești populare și novele, traduse din limba română de d-na Mite Kremnitz. Precedată este cartea de-o introducere asupra culturii române din veacul al XV-lea până astăzi și de critica d-nului Maiorescu contra direcției actuale a culturii noastre. Încolo cuprinde următoarele lucrări: La crucea din sat, narațiune de I. Slavici, Popa Gavril, copie de pe natură de I. Negruzzi, Cucoana Nastasiica de acelaș, Popa Tanda de Slavici, Mihnea cel Rău de Alexandru I. Odobescu, Doi feți-logofeți, poveste populară, Șanta, novelă de Nicu Gane. Asupra alegerii se-nțelege că nu ne vom pronunța noi, căci afară de Mihnea cel Rău toate celelalte lucrări au apărut în coloanele acestei reviste. Traducerea însă este foarte bună, căci reproduce pe cât este cu putință orice locuțiune românească prin una ecuivalentă germană. Caracteristic este că în România n-au luat pân-acum nimeni act de aparițiunea acestui volum, afară de ziarul german din București „Epoche“, care au și reprodus în foiletonul său novela „Popa Tanda“.

[1 august 1877]

O recenziune a logicei d-lui Titu Maiorescu au apărut în „Columna lui Traian“, n-rii 6 — 7, și e scrisă de d. dr. Zotu. Nu ne miră de loc că această recenziune dezaprobă manualul, deși el, în treacăt vorbind, este cea mai bună scriere în această materie care-au apărut vrodată în limba românească. Ceea ce voim să arătăm aicea este că recenzentul binevoiește a face două insinuațiuni care nu ating pe atâta știința, pe cât caracterul autorului logicii; înainte de toate recenzentul voiește a arăta cumcă autorul ar fi plagiat pe John Stuart Mill, ceea ce este neadevărat, căci John Stuart Mill este citat la capătul cărții între autorii întrebuințați la lucrarea manualului de logică. A doua insinuație este că în apendice s-ar cita numai titlurile a câtorva cărți generalmente cunoscute, „simple titluri“. Aceasta este asemenea neadevărat. La fiecare carte d. Maiorescu face un scurt rezumat critic asupra ei, iar la altele citează pagina, cartea, capitolul care ar putea servi la dezvoltarea mai pe larg a paragrafelor din manualul său. Aceste apucături neleale din partea recenzentului ne dispensează cu totul de a dizbate cu d-sa cestiunea dacă reprezentațiune comună și noțiune sunt sau nu un acelaș lucru.

[3 august 1877]

O telegramă din sorginte turcească a ziarului Neues W. Tagblatt spune că extrema aripei drepte a lui Osman Pașa a repurtat la 7 august un deplin succes, la calea jumătate dintre Plevna și Lovcea, asupra unei coloane ruse care aparținea corpului de armată al generalului Șahovskoi. Ceea ce ridică valoarea acestui succes ar fi împrejurarea că prin aceasta s-a înlăturat o manevră a rușilor care putea fi periculoasă pentru turci. În dimineața acelei zile s-a comunicat lui Osman Pașa că pe calea Lovcea-Plevna se observă niște mișcări suspicioase ale unor mase, contra flancului aripei drepte turce. Osman Pașa nu părea surprins de aceasta, căci prin recunoașteri din zilele precedente avea cunoștință că niște detașamente ruse, nu prea tari, sunt în mișcare spre șosea și astfel el înainte de comunicare luase dispozițiuni și dăduse ordinile necesare. Aceste ordine erau ca aripa dreaptă, apărată îndeajuns prin șanțurile ei solide, să se țină în defensivă. Ordinul s-a executat. Rușii din Paradin, înaintând, păreau la început a nu fi mai mult de o brigadă. Acțiunea ar putea fi considerată ca o simplă recunoaștere dacă n-aveau la spate rezerve tari, cari s-au apropiat cu intențiune de a ocupa înălțimile de la sud, cari dominau pozițiunile turce de la Plevna și despre cari credeau că nu sunt ținute decât de detașamente slabe din armata lui Osman Pașa. Însă acele înălțimi erau asigurate contra a orice încercare; Adil și Rifaat Pașa s-au întărit acolo prin șanțuri. Incertitudinea a dispărut când turcii, urmând tactica lor de la Plevna, prin care au dizlocat armata rusă, au luat deodată ofensiva. Osman Pașa venise în persoană și, cu o înaintare repede din valea Cirnetei, a început să vâneze pe rușii în dezordine. Pierderea rușilor se calculează la 1000 oameni. Pierderea turcilor e mai mică, fiind ei în defensivă. De la prinși s-a aflat că marele duce Nicolaie conduce în persoană operațiunile contra lui Osman Pașa.

[5 august 1877]

Din Transilvania aflăm că, espirând cu finea lui septemvrie a.c. periodul de trei ani al congresului român bisericesc, care fusese prorogat la anul 1874, părintele arhiepiscop și mitropolit Miron Romanul, conform stat. org., a dispus a se face alegerile de deputați în toate eparhiile, pe noul period de trei ani al congresului ce se începe cu 1 octomvrie a.c., iar, în cât privește însăși convocarea acelui congres, mitropolitul și-a rezervat a o face prin altă dispozițiune specială.

De când cu războiul oriental se petrec multe lucruri turcești și în Transilvania. Astfel de esemplu în Dobra, ținutul Hunedoarei, există o școală primară centrală a ocolului Dobra la a cării susținere contribuiesc comunele românești ortodoxe.

Acuma comisiunea administrativă, un soi de comitet permanent al consiliului județan, ia hotărârea de a desființa acea școală de model. Parohul Dobrei, d. Romul de Crainic, povestește în „Telegraful român“ astfel lucrurile:

Comisiunea administrativă, din îndemnul iubirei cătră popor, ca să-l ușureze de prea multe sarcini, vine a decreta desființarea școalei din motiv că comunele care concurg la susținerea ei să întrebuințeze acele capitale spre susținerea școalelor lor, întemeindu-se pe lege, carea nu îndatorează pe o comună a participa la susținerea altei școli până când are a susținea pe a sa proprie.

În adevăr, părintească îngrijire! Dar d-lor au uitat că făcură socoteală, fără birtaș, fiindcă înființarea școalei s-a făcut cu consesiunea și aprobarea guvernului și prin urmare statutele ei sunt: nealterabile și, până când le va sta deschisă măcar o singură cale, românii se vor lupta pentru esistența ei, încât numai cu putere se va putea realiza intențiunea răutăcioasă a comisiunei administrative.

Otărârea comisiunei administrative a fost luată după un raport al unui vestit inspector școlar anume Réthi Lajos. Comisiunea au trecut cu fuga peste acel raport, decretând desființarea școalei.

Sunt numai două posibilități:

Sau că marele inspector școlar nu cunoaște îndestul condițiunile de esistență a școalei și astfel a făcut un raport necorect, ceea ce nicidecum nu i-ar fi spre laudă, iar comisiunea a adoptat cu ușurință vederile inspectorului, sau că inspectorul le cunoaște toate bine, dară cu putere discreționară voiește a șterge din calea planurilor sale această școală, ceea ce nu s-ar putea califica altcum decât de asasinare.

La multe împinge însă necuratul pe îngâmfații cari urmăresc cu cinism problema de estirpațiune a tot ce e românesc.

E în adevăr ridicul cum de se leagă comisiunea tocmai de școalele din protopresbiteratul Dobrei, declarându-le de necorespunzătoare, pe când în comitetul Hunedoarei, tocmai arondismentul Dobrei este în cele școlare cel dintâi, ba poate în întreaga arhidieceză puține ținuturi se vor putea lăuda cu școli bine organizate ca acest arondisment. Toate celelalte din apropiere sunt cu mult îndărăt. Ungurilor le place însă a vedea pe român în neștiință și necultură, căci unde e de lipsă să facă ceva nu fac nimic, ba se bucură de starea cea în adevăr regretabilă, și de altă parte desființează o școală despre care cu mândrie se poate zice că astăzi poate concură în ale învățământului cu oricare școală normală maghiară.

Noi din parte-ne pomenim numai că maghiarii, cari după cum se știe sunt strașnici etnologi, pretind nu știm de unde și până unde că populația acestui ținut ar fi maghiară de origine.

[5 august 1877]

Telegramele au spus cumcă în vremea întrevorbirii de la Ischl amândoi împărații, cel al Austriei și cel al Germaniei, n-ar fi avut deloc înțelegeri politice. Foi vieneze esplică astfel această frază. Împăratul Germaniei avea de gând a cere de la Austria ca să nu se opuie în caz dacă rușii ar avea nevoie să treacă prin Serbia sau să ceară cooperațiunea sârbilor. Această cerere însă împăratul Germaniei n-au făcut-o sau mai bine au amânat-o, căci atașatul militar al Germaniei la armata imperială rusească au înștiințat pe suveranul său că ofenziva rusească nu va reîncepe decât poate peste patru săptămâni, astfel încât cererea Germaniei nu mai era urgentă. Altfel se zice că Austria astăzi nu s-ar mai opune nici la cooperarea Serbiei.

[5 august 1877]

„Daily Telegraph“ crede a putea susține în mod autentic întâi că generalul Gurko au părăsit cu totul Balcanii, al doilea că Osman Pașa au mutat tabăra de la Plevna, pentru a ocupa o altă tabără întărită în Balcani. Din București se vestește că avangarda lui Suleiman Pașa au trecut Balcanii și merge spre Gabrovo, apoi că prințul egiptean Hassan au ocupat Bazardjicul, părăsit de ruși, și în fine că la o luptă lângă Rasgrad (unde-i Ahmed-Eiub) turcii ar fi luat, după cum ei susțin, cinci tunuri.

MALTRATARE

[10 august 1877]

Aflăm cu părere de rău că d-na directriță a institutului Gregorian (de maternitate) din cauze necunoscute ar fi fost maltratată de una din elevele acelui institut, tocmai în momentul în care d-na directriță asista pe o pacientă. Ne-am obicinuit a vedea că asemenea neorânduieli în școli nu provin totdeauna dintr-un spirit latent de nesupunere (cetitorii își vor aduce aminte de turburările din școala tecnică), ci sunt câteodată produse în mod artificial de înrâuriri străine cercului elevilor, pentru a da un caracter îndoielnic poziției învățătorului contra căruia sunt îndreptate. Deocamdată însă nu ne permitem a bănui nimic, mai ales că atât parchetul cât și onor. epitropie a spitalelor Sf. Spiridon au primit știință despre acest incident regretabil și aceste autorități sperăm că vor fi în stare, una a descoperi cauzele neorânduielii, cealaltă a opri repetarea ei.

«GLOBUL»

[10 august 1877]

La 6 august curent au apărut în București cel dendâi număr al foii ilustrate Globul, care făgăduiește a fi o foaie de literatură populară, ilustrată. O literatură ilustrată ne este pân-acuma o idee necunoscută și ne amintește mai mult rolurile de papyros egiptean scrise ideografic, unde într-adevăr fiece noțiune e totodată și ilustrată. Dar să lăsăm această greșală de construcție și să ne ținem de foaia de „literatură populară“.

O asemenea foaie esista la români sub titlul de „șezătoarea“, redactată de d. Iosif Vulcan, din Pesta. Nu zicem că foaia din Pesta e bine redactată, dar d. Vulcan pare a fi avut o idee sigură de ceea ce va să zică literatura populară, căci cearcă a da ca în oglindă cugetarea și maniera de a vedea a poporului chiar. Literatura populară nici se poate numi altceva decât sau cugetarea și productele fantaziei poporului însuși, cari devin literatură în momentul în care se reproduc prin scriere, sau produceri a clasei mai culte, cari se potrivesc însă așa de bine cu gândirea poporului încât dacă acesta nu le-au făcut, le-au putut însă face.

Literatura populară are la români foarte puțini reprezentanți, pe care-i și cităm după cât ni-i aducem aminte: Anton Pann (Valahia), Vasile Aron și Ioan Barac (Transilvania), Const. Negruzzi și Alexandri (în unele scrieri) pentru Moldova și, între cei mai noi, fără contestare Slavici, povestirea umoristică (Ungaria), și Creangă, povestea fantastică (Moldova). Dacă mai adăogăm unele scrieri mai vechi de agronomie ale d-lui Ioan Ionescu, cari sunt scrise cu totul în limba și-n maniera de-a gândi a poporului, am cam mântuit cu literatura populară română. Țăranul, breslașul și învățătoriul mic (preotul, învățătoriul sătesc și cel de oraș) sânt poporul în înțelesul strâns al cuvântului, și chiar numai în înțelesul lor poate fi vorba de literatură populară. Țăranii și breslașii au feliul lor propriu, adesea prea original și frumos, de-a vedea lumea, iar învățător și preot coboară cultura în jos și traduc limba cosmopolită, nesemnificativă și abstractă a științei, care e de domeniul lumii întregi, în formele vii, mlădioase și încântătoare prin originalitate a poporului.

Va să zică o scriere este populară sau prin materie și prin modul espunerii (literatura poetică în sens larg), sau cel puțin prin modul espunerii (novela, știința aplicată).

Să vedem cuprinsul primului număr de literatură populară:

1. Din pământ în lună (roman) de Jules Verne.

2. Rezbelul actual și Chestiunea Orientului.

3. Varietăți.

a) Despre trei tineri savanți 1, articol în care se vorbește despre susținere de teze la Sorbonne, despre Gellert și Chamisso, tot lucruri ce ating direct poporul românesc.

b) Despre pianul Kaps.

4. Cronica săptămânii. Politică și rezbel.

5. Câteva considerațiuni asupra științelor naturale cu citate din Humboldt și Bessel și c-un motto din Schopenhauer, motto care ar da ocazie acestui renumit scriitor — dacă ar trăi — să să supere, pentru nu știm a câta oară, că-și vede numele scris cu pp, căci prin pp se dă numelui său un aer de nespusă eleganță.

Apoi urmează altele ejusdem farinae.

Globul nu cuprinde literatură populară nici prin materie, nici prin formă.

Dacă editorul „Globului“ au avut în vedere foaia „Gartenlaube“, al căreia format îl imitează, atunci ar fi trebuit să știe că acea „foaie ilustrată pentru familii“ — care nu este o foaie de literatură populară într-adevăr — cuprinde totuși aproape numai literatură națională. Gartenlaube mai că n-au avut în coloanele sale vrun articol tradus. O foaie de literatură populară care cuprinde aproape numai articoli traduși e un fenomen pe care numai iubita noastră țară era menită de-a-l produce.

De almintrelea noroc și voie bună! Noi nu stricăm gustul nimănuia, din contra. Cu cât se vor înmulți productele de acest soi, cu-atâta nădăjduim că se va simți trebuința unei reacțiuni și a unor foi într-adevăr populare.

Altfel „Globul“ va apărea în fiecare sâmbătă sară în câte două coale de tipar.

Prețul abonamentului este de 5 lei noi pe trimestru în monedă sunătoare.

Abonamentele se pot face însă după cerere și pe câte șase luni sau un an, cu prețul de 10 sau 20 lei noi.

Se primesc și anunciuri cu prețul de 20 bani centimetrul pătrat.

Abonamentele se primesc la toate oficiele poștale din țară, iar în București la librăria Mihălescu et Luis, strada Lipscani, și la redacțiune, strada Neguțători, no. 21.

Administrator e B.V. Vermont.

[12 august 1877]

Aceste sunt cuvintele „Rom. Lib.“. Acele griji s-ar fi născut în urma unor articole de fond ale „Românului“ prin care se arată că n-ar exista nici un fel de înțelegere definitivă între guvernul imperial rusesc și cel român în privirea cooperării armatei noastre.

[12 august 1877]

Guvernul german a făcut imputări către Poartă în privința barbarielor comise de trupele turcești; aceste imputări sunt bazate pe convenția de la Geneva. După interpretația germană, această convențiune îndatorează nu numai pe beligeranți a observa unul în privința celuilalt dispozițiunile ce ea conține, dar încă dă puterilor neutre cosemnatare dreptul de a stărui asupra observării esacte a acestor dispozițiuni.

Nota Germaniei nu va fi comunicată și celorlalte puteri.

[12 august 1877]

Mehemet-Ali telegrafiază că la 8/20 august a avut loc o luptă cu rușii la Ogdis-kilar în apropiere de Eski Giuma. — Nici o telegramă oficială nu confirmă împreunarea lui Mehemet-Ali cu Suleiman Pașa; altfel Poarta a mai ordonat a se concentra imediat, ca rezervă, 50.000 muștehafizi din a doua clasă la Adrianopole, Sofia și în alte diferite puncte în Bulgaria, iar sultanul au mai ordonat formarea unei a doua rezerve compusă de aproape 60.000 muștehafizi din Anatolia, care va fi adunată la Constantinopole.

Pozițiunea ministrului afacerilor străine Server Pașa este zdruncinată. Știri private asigură că cerchejii ar fi ocupat satul Șipka, dar nici o noutate oficială n-a venit să confirme acest zgomot.

[12 august 1877]

„Presa“ estrage din ziare franceze știrea că aniversarea zilei împăratului Napoleon a fost serbată anul acesta la Paris c-un entuziasm mult mai mare decât anii trecuți. Te-deumul a fost asistat de o populațiune imensă, iar stradele erau îndesate de public, și viorelele împodobeau jachetele întocmai ca în zilele de glorie ale lui Napoleon.

După finele missei, mulțimea și-a unit glasul în strigătul: „Vive Napoleon IV“, la care câțiva au încercat a răspunde cu „Vive Rochefort“.

OBSERVAȚII CRITICE

[12 august 1877]

D. dr. Zotu publică în n-rii 6 și 7 (iunie-iulie) a „Columnei lui Traian“ o recenziune asupra logicei d-lui Titu Maiorescu. Din cauza invidiabilelor antipatii de care autorul logicei are onoarea a se bucura, recenziunea a fost reprodusă repede-repede de „Presa“ și „Telegraful“, încât atenția celor cari mai bine ar muri decât să judece singuri a fost deja pusă în cuvenita mișcare. Căci putem presupune că atât onor. confrații de la „Presa“, cât și cei, dacă se poate și mai onorabili, de la „Telegraful“, nu s-or fi dedat la veleitatea de-a ceti mai întâi logica de Maiorescu, înainte de-a retipări judecata d-lui dr. Zotu. Vivat sequens!

Recenziunea merită atenție din puntul de vedere al observațiilor ad personam. La argumentările ad rem vom veni mai târziu.

La noi — începe d. Zotu — mulți și-au permis a bănui că cunoștințele filozofice ale d-lui Maiorescu sunt mai contestabile decât elocuența sa. Ne lipsea un text prin care să se poată verifica știința cea pusă la îndoială a profesorului. Un asemenea text îl avem acum înaintea ochilor. Publicarea lui este cea mai mare greșală, dintre toate ce le-a comis d. Maiorescu. Suntem siguri că prin publicarea Logicei d. Maiorescu va pierde mulți din admiratorii săi, poate chiar în Iași.

Toate aceste bănuieli, aserțiunea că publicarea manualului e cea mai mare greșală a d-lui Maiorescu și siguranța că și-ar pierde admiratorii, toate aceste, puse la locul pe care-l ocupă (la începutul recenziunii), devin o strategemă1. Aceste aserțiuni ar fi trebuit să urmeze în mod concludent din recenziune, nu s-o premeargă. A arunca bănuiala neștiinței înainte de-a o fi argumentat mai întâi însamnă a gratifica anticipando pe contrariul cu epitete la întrebuințarea cărora abia argumentațiunea făcută gata ne dădea un drept.

Dacă noi, plătind cu aceeași monetă, am zice de pe acuma — la începutul observărilor critice — că ne permitem a bănui cumcă cunoștințele filozofice ale d-lui Zotu sunt pe atât de contestabile pe cât e și lealitatea sa în discuțiune, că ne trebuia un text prin care să putem verifica lealitatea și știința, puse la îndoială, a d-lui Zotu, că un asemenea text îl avem și că d-sa ar fi comis cea mai mare greșală de a-l publica, atunci ce-ar avea de zis d. recenzent? Bănuielele noastre vor urma abia din observările critice, nu le vor merge înainte.

Este deja un semn trist — urmează recenzentul — când însuși d. Maiorescu recunoaște că această carte, pe care o numește un rezumat al prelegerilor ținute în curs de aproape zece ani la universitate, este bună de întrebuințat la cea dendâi învățare a logicei.

Pentru noi acesta nu e deloc un semn trist, ci numai un semn că recenzentului nu-i place a ști ce e un rezumat. Și fiindcă ne e și indiferent ce și-a fi închipuind d-sa sub rezumat, căci nu avem de gând a-i rectifica marginile noțiunilor d-sale, vom aduce un exemplu calculat numai asupra naivității cetitorilor săi ca și argumentul d-sale. Kant are asemenea un rezumat al prelegerilor de logică, ținute în curs de douăzeci de ani la universitatea Königsberg, care este asemenea bun de întrebuințat numai la cea dendâi învățare a logicei.

Ș-un asemenea rezumat îl poate face orice învățat, din orice știință, îndată ce eliminează tratarea pre larg a controverselor, iar el va fi totdeauna bun pentru cea dendâi învățare a științei respective, căci orice carte elementară este un rezumat.

D-sa ar putea răspunde că există rezumate care nu sunt înțelese de începători, ci sunt pentru … învățați numai, dar d-sa știe că acest răspuns2 ar fi o sofismă — căci recenzentul va fi știind foarte bine ce fel de rezumat trebuie să deie un om când se hotărăște a scrie pentru școalele secundare (pentru cea dendâi învățare a logicei).

Apoi d. Zotu, după ce ia din textul cărții și din șirul de argumentări strâns legate ale d-lui Maiorescu patru citate din John Stuart Mill, încheie:

Arătând această perfectă consunanță ad litteram între d. Maiorescu și Mill, noi am fi dispuși a o esplica printr-o întâlnire în idei a două genie, dacă nu ne-ar fi cam greu a înțelege o asemenea întâlnire chiar în cuvinte, chiar în puncte și virgule.

Dar noi nu suntem de loc dispuși a o esplica aceasta printr-o simplă întâlnire de idei a două genii și 'nțelegem foarte bine întâlnirea în cuvinte. Aceasta, pentru că logica lui John Stuart Mill e citată în mod cinstit în apendice între manualele întrebuințate și pentru manualul nostru, încât bunătatea recenzentului de-a se arăta dispus să esplice consunanța din întâlnirea în idei a două genii este în cazul nostru cel puțin de prisos, Dar această ciudată bunăvoință a d-sale devine și mai caracteristică când vede cineva înțelesul pe care i-o dau jurnalele bucureștene și când știe că recenzentul au și calculat asupra acestui înțeles. În urma generozității de-a esplica în acest mod întâlnirea în idei, ele aruncă asupra autorului logicei prepusul plagiării.

Dar „aceea“ ce d. recenzent „voiește a imputa“ autorului logicei „este ceva mai grav“.

După ce (Maiorescu) în introducere și-a dat atâta silință de-a se pune în cea mai strânsă armonie cu Mill, îndată după terminarea Introducerii lasă pe Mill la o parte și urmează altor autori, de astădată germani, mai ales din școala lui Herbart. Această infidelitate cătră Mill n-au putut rămânea nepedepsită. Teoriile susținute de Mill și adoptate de d. Maiorescu în Introducere fiind contrare celelalte teorii împrumutate de d. Maiorescu de la alții, logica d-sale a dobândit un caracter foarte nelogic.

Aci d. recenzent iar seceră înainte de-a fi semănat. Făr' a fi dovedit nimic, căci așa-numita dovadă vine în urmă, recenzentul împarte anticipando pedepsirea infidelității cătră Mill și caracterul nelogic al logicei.

Apoi urmează următoarea argumentațiune:

Mill e sensualist în toată puterea cuvântului. Sensurile, după el, sunt singurul izvor al convingerilor noastre. Noi am văzut că d. Maiorescu au adoptat această teorie a lui Mill (că adică sensurile sunt singurul izvor al cunoștinții).

Acest „noi am văzut c-au adoptat această teorie a lui Mill“ este pur și simplu un binevoitor esces de fantazie a recenzentului, care crede poate c-ar fi dovedit-o aceasta undeva fără s-o fi dovedit nicăieri, căci această teorie a lui Mill a fost formulată cu mult înaintea acestui fericit muritor prin cuvintele: nihil est in intellectu quod non antea fuerit in sensu (nimic nu este în minte care să nu fi fost mai întâi în simțiri), iar teoria pe care o urmează logica Maiorescu este tot aceasta, decât numai cu mica restricțiune a lui Leibnitz: nihil est in intellectu quod non prius fuerit in sensu, nisi intellectus ipse. (Nimic nu e în minte care să nu fi fost mai întâi în simțiri decât mintea însăși.) Această restricțiune trebuia s-o întrevadă orișicine care-și arogă dreptul de-a bănui știința autorului logicei.

Cu restricțiunea lui Leibnitz însă, această teorie a lui Mill, care du reste, nu este a lui Mill, ci foarte veche și anume a lui Epicur3, e admisă de foarte mulți filozofi, de Kant însuși, a cărui „Critică a rațiunii pure“ se ocupă tocmai cu „intellectus ipse“, cu chiar mintea.

Căci sensualismul, empiric fiind, nu e fals, ci numai unilateral, ca și materialismul, și întru cât aceste sisteme sunt adevărate, ele nu se esclud într-o minte încăpătoare, căci adevăr pe adevăr nu esclude.

Dar ce mai la deal la vale! Recenzentul nici n-avea să dovedească cumcă sensualismul ca „sistem filosofic“ (reprezentat în cazul nostru de Mill) e opus altor sisteme. Aceasta se poate, dar nu dovedește nimic. Ceea ce trebuia să ne dovedească d-sa este nu că autorul e 'n flagrantă contradicțiune cu Mill, ci dacă din „negrul pe alb al logicei se poate arăta vro contrazicere cu ea însăși. Aceasta însă recenzentul nu ne-o arată nicăiri și nici nu e în stare a o arăta, pentru că nici n-o poate găsi nicăiri.

Consecuența d-lui Maiorescu consistă tocmai într-aceea că nu admite sensualismul ca sistem și dacă admite argumentațiunea lui Mill pentru „nihil est in intellectu quod non prius fuerit in sensu“, nu-l admite însă pentru „intellectus ipse“.

Și dacă nu-l admite e o dovadă că deși Mill cearcă cu mult spirit a demonstra că acele principie așa numite legi ale cugetării sunt niște adevăruri bazate tot pe esperiență autorul va fi avut rațiunile sale de a vedea nesuficiența argumentării lui Mill în privința izvorului al doilea al cunoștinței noastre.

Deci într-o cestiune atât de fundamentală d. Maiorescu poate fi mult și bine în contradicțiune cu Mill, fără de-a fi însă „în contradicțiune cu d. Maiorescu din introducere“, precum susține recenzentul.

Căci nu sta nicăiri în manual că cele trei principii de sine evidente (identitatis, contradictionis, esclusi tertii) sunt generalizații ale esperienței. Din contra, aceste principii sunt condiții sub care esperiența este cu abia cu putință și se presupune pe tăcute existența lor ca să putem judeca ceva. A crede că mintea și lucrurile ce ea le pricepe stau în raport de cauză și efect constituie paralogismul numit cum hoc, ergo propter hoc și e egal cu judecata aceluia ce văzând o moară mișcată de râu ar zice că moara-i cauza apei sau apa-i cauza morii, și aceasta pentru că acțiunile (apei și a morii) stau în nex cauzal.

Pentru ca publicul să înțeleagă celelalte imputări „grave“ făcute de recenzent vom reproduce întreg paragraful 8 din logică, subliniind cele trebuincioase:

8. Judecata se compune din noțiuni; explicarea ei presupune dar cunoștința acestora în proprietățile lor esențiale.

Orice noțiune este o reprezentare formată din alte reprezentări relative la același obiect și cuprinzând partea lor comună. Înțelegerea osebirii între noțiune și simpla reprezentare este importantă pentru înțelegerea operațiunilor logice. Conștiința noastră primește din experiență mai multe reprezentări asupra aceluiași fel de obiecte. Un copil d.e. are, la început, despre obiectul masă o idee sau reprezentațiune potrivită numai cu acea masă unică ce a văzut-o în odaia sa. Mai târziu vede și alte mese, cu patru picioare, cu trei picioare, cu un picior, de lemn, de piatră, de metal, rotunde, pătrate, poligoane etc. Din această sumă de reprezentări relative la acelaș fel de obiecte conștiința lui estrage într-un minut dat și printr-un proces ce-l explică psicologia reprezentarea lor comună, și lăsând la o parte osebirile de tot individuale ale multelor exemplare din același obiect, formează noțiunea acestuia.

Noțiunea (Begriff) cuprinde dar esința lucrurilor ce s-au prezentat conștiinței noastre, alegând din ideile lor numai părțile importante și respingând pe celelalte. În acest proces de abstracțiune noțiunile pierd oarecum materialismul reprezentărilor primitive și devin eterice, pierd sensibilitatea și devin obiecte pure ale gândirii. În lumea fizică d.e. nu există noțiunea plantă, ci numai o plantă individuală oarecare, cu suma ei de calități unice.

Importanța noțiunilor pentru sufletul omenesc este din cele mai mari. Mărginirea radicală și neajunsul caracteristic al inteligenței omenești provine din prea puținele reprezentări ce le poate cuprinde conștiința deodată. De-abia trei-patru reprezentări ocupă în același timp atențiunea noastră; tot ce trece peste acest număr dispare de regulă din sfera percepțiunii intelectuale și se întunecă. De aici provin lacunele, unilateralitatea, în genere defectele caracteristice ale inteligenței celor mai mulți oameni. Singurul mijloc de a remedia în parte acestui inconvenient este de a introduce în conștiință noțiunile generale în locul reprezentărilor sensibile și de a avea astfel în același cerc mărginit al conștiinței esința unui câmp foarte întins de reprezentațiuni experimentate. Astfel, pe când simplul grădinar își încarcă conștiința și memoria cu reprezentările individuale ale fiecărui exemplar de flori ce le cultivă, și prin aceasta nu are inteligența liberă pentru alte gândiri, naturalistul știențific primește numai noțiunile generale despre felurile plantelor, are în extract esența tuturor și inteligența lui rămâne liberă a concepe alte tărâmuri ale naturei și a forma astfel o știință universală. Fiind dar că noțiunile cuprind mai puțin decât reprezentările originarie, însă conțin toată esența lor, de aceea operațiunea cu ele este cea mai potrivită repejunii de progres în inteligența omenească, pe când cei ce operează numai cu reprezentațiuni poartă cu sine masa greoaie și superfluă a sensibilității și își întârzie și-și încurcă prospectul. Astfel întrebuințarea noțiunilor este de comparat operărei cu cuintesențe în locul specialelor de plante, cu chinina în loc de chină, și noțiunea se rapoartă la reprezentare ca formula algebraică la calculul cu cifre sau ca logaritmul la numărul său. Tocmai prin această libertate a generalizărei este omul în stare a-și concentra mintea și a câștiga acea circumspecțiune peste un câmp vast de experiențe ce-l deosebește de toate celelalte ființe ale naturei. El nu este uimit și cotrupit prin varietatea infinită a indivizilor din natură și nu este, ca animalul, fatal legat de impresiunea momentului; ci liber aruncă căutătura abstracțiunii în univers și reduce masa, multiplă și extensivă, la o citățime mărginită dar intensivă, scoate în idei sucul și măduva obiectelor și, astfel domnind peste ele, câștigă locul și timpul de a le compara între sine și cu trecutul și viitorul și formează din ceea ce năvălea în capul său ca un haos orb al întâmplării sfera luminată și regulată a inteligenței.

Noțiunile sunt dar productul cel mai important, productul specific al rațiunii omenești.

După ce lectorul va fi trecut peste acest paragraf întreg, din care d. recenzent rupe numai de ici-cole câte-o bucățică — întrebăm ce contraziceri au observat?

Într-adevăr, la începutul paragrafului stă într-un loc: reprezentări relative la acelaș obiect și într-alt loc reprezentări asupra aceluiași fel de obiecte.

Dar din exemplul cu copilul urmează evident că numai versiunea a doua e cea adevărată și că cea dendâi e în cazul cel mai rău un lapsus calami — o greșală de condei.

Acest lapsus, aflat pe o singură pagină și corijat cu cinci șiruri mai jos, îl esploatează apoi recenzentul în întreaga sa critică.

În sfârșit d. Zotu nu poate termina fără a vorbi și despre impresiunea de mirare ce i-au lăsat apendicele, în care d. Maiorescu promisese a da notițe bibliografice pentru studierea controverselor logice și nu dă decât titlurile unor cărți generalmente cunoscute, simple titluri.

Noi n-avem nici un fel de impresiune de mirare numai pentru că d. Zotu bine-voiește a da și aici rodul fantaziei sale, în locul adevărului. Iar adevărul este: la pagina 104 și 105 sunt citate manualele întrebuințate la compunerea logicei, fiecare însoțit de-o scurtă notiță critică sau de-un aviz pedagogic, iar după aceea urmează citate toate locurile (volum, carte, §, pagină) din opurile cari pot servi la o dezvoltare mai departe a paragrafilor din manual.

Cât despre „dar“ ca formă concludentă și despre ceea ce voiește recenzentul a zice în privirea deosebirii „reprezentării comune“ de „noțiune“ nu vom răspunde nimic. Cauza e simplă — ne sunt indiferente atât ideile d-sale asupra nuanțelor de înțeles al particulelor românești, pre cât și părerile filozofice. Rolul criticei noastre se mărginea la respingerea bănuielelor de plagiat, a contrazicerii flagrante și a bănuielii de superficialitate aruncată asupra autorului prin „mirarea“ de la capăt.

Dar să admitem — deși nu concedem — că în cartea d-lui Maiorescu ar fi nu o contrazicere — ci zece. De unde și până unde vine recenzentul să deducă din contraziceri neștiința autorului? De când contrazicerile sunt o dovadă de neștiință? Dacă noi am susținea de ex. că Condillac a fost materialist, că st. Ioan e întemeietorul logicei, că romanii vorbeau grecește, atunci aceasta ar fi o dovadă de neștiință. Dar o contrazicere? Dovedește cel mult ceva în privirea puterii de judecată a unui om, nu în privirea științei.

Ce ignorant ar trebui să numim pe Kant, care se contrazice câteodată, care dă câte două definiții despre un lucru din care nici una nu-i bună, ba se esclud… C-un cuvânt orice neconsecuență în gândire ar trebui stigmatizată drept neștiință.

Dacă învățătura l-ar garanta pe cineva contra erorilor de judecată, atuncea pe de o parte n-ar mai fi dispute între oameni învățați, iar pe de altă parte, dacă învățătura ar fi condiția judecății, oamenii neînvățați n-ar putea să judece deloc.

Dar în faptă stă altfel. Știință poate câștiga oricine voiește, judecată nu. Judecata e un dar prețios al naturii, care se găsește în porțiune mică la orice om, dar încăpătoare și clară numai la aristocrația spirituală, pe care natura au semănat-o cu multă zgârcenie pe fața pământului. Și această aristocrație e șicanată în republica literelor, ca și aristocrația numelui istoric în republica cetățenilor. În amândouă republicele mediocritatea (din invidie și din simțământul nimicniciei sale) va bănui capetele pe care nu va putea sau nu va voi să le înțeleagă.

Și un asemenea cap cu judecată vastă și limpede este într-adevăr autorul manualului de logică, din care cauză republica literelor române e pe cât se poate în contra lui.

Insinuări, buiguiri confuze despre cosmopolitism, bănuieli de neștiință, acuzări de plagiat, toate aceste se aruncă asupra unui spirit care în fiece șir e de transparența cristalului și nu lasă nimănuia îndoieli asupra celora ce voia să zică.

Și când nu mai ajung aceste, atunci se ia refugiu la… contrazicere 4, deși asta-i bănuiala cea mai fragilă din toate.

X sau Y, vrun recenzent oarecare, amestecă și confundă toate, aduce lucrurile cele mai eterogene și voiește a dovedi în scrierile noastre, nu greșeli — contraziceri. O apucătură naivă și rea de care se servesc adese acești domni. Contrazicere să nu admiți într-un autor decât până ce-ai găsit două teorii cu totul neîmpreunabile și după ce ți-ai dat toată silința posibilă de a le împreuna. Dar să se contrazică cineva pe fiecare pagină? Trebuie să fie un om care nu știe ce vorbește, căci asta va să zică contrazicere.

Vezi un cap ce nu-i capabil de-a pricepe o cugetare în unitatea ei, că frânge din scrierile noastre de ici și cole câte-o bucățică, le ține lângolaltă și deodată strigă: „Contrazicere!“ Aceasta e mult mai ușor decât de-a-l urma pe un autor în toate minele cugetării sale și a-i spune apoi ce ai contra lui. Dar unde puterea și curajul de-a urma îi părăsește pe acești domnișori strigă mai bine „contrazicere!“

Deodată numai i-auzi: Ici commencent les contradictions! 5 Cum pot numai să creadă asemenea capete că spirite de soiul nostru nu vor observa cea mai simplă din legile logicei, principiul contradicțiunii, că am lucrat toată viața la un sistem de cugetări fără a avea o idee răzgândită și lămurită și o icoană clară despre ceea ce învățăm pe alții; ei cred că trebuie să așteptăm să vie niște inteligențe, comune ca și muștele de pe păreți, pe cari-i produce fără greș connubiul orișicărei părechi omenești, pentru ca să ne lumineze pe noi asupra principiului contradicțiunii!

[14 august 1877]

Nu sunt asemenea adevărate toate câte s-au scris în privința retragerei rușilor de pe la strâmtorile Balcanilor. Aceste strategice pozițiuni nu se iau așa de lesne din mâinele rușilor, căci 5000 de oameni pot ține pe loc 100.000 oameni.

Cât pentru Dobrogea, că a fost evacuată de ruși, nici nu este de gândit! Rușii sunt tăbărâți pe valul lui Traian. Ei au acolo tunuri de toate mărimile și este cu neputință de a se apropia turcii pe acolo.

La 19 iulie trecut două monitoare turcești au venit la Kiustendje noaptea și de la oarele 11 — 2 au bombardat orașul, dar ghiulelele (obuzele) n-au putut ajunge la mal și rușii n-au răspuns decât numai atunci când aproape de oarele 2 spre ziuă au căzut două obuze la marginea orașului. Artileria rusă a aruncat 3 obuze, din cari una a lovit pe unul din monitoare, și atunci ei s-au depărtat. Dar tunurile rusești au fost mici, pentru care cauză până în ziuă au fost aduse cu drumul de fier de la Cerna Voda 6 tunuri de cel mai mare calibru și așezate la teribelele baterii făcute la ambele maluri, din ambele părți ale orașului. Afară de aceasta, portul Kiustendje este presărat cu torpile la o distanță destul de depărtată, așa încât îi este cu neputință flotei turcești de a se putea apropia spre a bombarda acest port și cu atât mai puțin de a putea debarca armata turcă acolo.

La 3 ale curentei s-au lăsat alte două monitoare turcești despre Silistra, în apropierea de Rasovata. Rușii, văzându-i, s-au dus în întâmpinarea lor cu vaporul român Fulgerul, din care cauză monitoarele turcești au fost silite de a o lua la sănătoasă, și rușii i-au lăsat. Turcii, văzând că nu sunt urmăriți, au oprit monitoarele. Noaptea, marinarii ruși s-au strecurat și le-au împresurat cu torpile și cu modul acesta încă două monitoare turcești rămân nepracticabile, și cari desigur în curând sau vor fi azvârlite în aer sau se vor preda rușilor.

Ambasadorul Austriei la Constantinopole a primit instrucțiuni să se asocieze cu demersurile ambasadorului Germaniei pe lângă Înalta Poartă în privința cruzimilor comise de turci asupra răniților și prizonierilor ruși. Italia a făcut în același timp un demers analog la Constantinopole.

[19 august 1877]

Înainte de câteva luni deja „Românul“ începuse a vorbi despre invazia evreilor rusești ca de niște cârduri de corbi cari vin în urma armatelor pentru a se așeza pe câmpiile în care acele s-au luptat. Această comparație puțin măgulitoare pare a fi justă, deși într-un alt înțeles. „Reforma“ de duminică conține următoarele detalii asupra rolului acestei invazii 1.

[19 august 1877]

Șepte zile de-a rândul de la 10 — 17 c. s-a urmat lupte în strâmtorile de la Șipca. Mari trebuiesc să fi fost pierderile din amândouă părțile, cu deosebire însă turcii, care nu erau scutiți prin fortificațiuni, trebuie să fi avut pierderi enorme. Pozițiunile din strâmtorile de la Șipca nu sunt pentru ambele părți beligerante de aceeași importanță. Turcii trebuie să câștige aceste pozițiuni cu orice preț, rușii le ocupă mai mult sau mai puțin numai din îndărătnicie războinică. Încă pe când corpul generalului Gurko se retrăsese de peste Balcani generalul Nepocoișițki propusese evacuarea strâmtorilor de la Șipca și concentrarea tuturor trupelor la Târnova. Astfel rușii nu vor fi dispuși a aduce aceleași sacrificii pentru apărarea trecătorii de la Șipca pe care turcii trebuiesc să fie gata a le face pentru forțarea ei. Mai multe zile rușii s-au susținut în pozițiunile lor; aceste zile au fost un câștig pentru armata rusască, care în fiecare din aceste zile s-a sporit cu câte opt până la zece mii de oameni. După ce vor fi sosit toate ajutoarele și după ce trupele rusești vor fi ocupat în triunghiul Șiștov-Nicopoli-Târnova pozițiunile de care au trebuință, Suleiman Pașa poate să treacă, deoarece sosește prea târziu. Faptul că Suleiman Pașa se opintește a străbate cu orice preț prin strâmtorile de la Șipca ne mai încredințază că situația corpurilor turcești din Bulgaria e critică și că astfel, precum sunt astăzi dizlocate, ele nu sunt capabile de acțiune. Dacă dar astăzi ori mâne ne-ar sosi știrea că rușii nu mai vor să se sacrifice pentru apărarea trecătorii de la Șipca și că Suleiman Pașa înaintează vom trebui să ne așteptăm la o luptă decisivă, pe care rușii o încep ori primesc în condițiuni favorabile pentru dânșii. E însă cu putință că această luptă va urma chiar mai înainte de a se fi retras trupele rusești din trecătoarea de la Șipca, și atunci ele nici nu se vor mai retrage, ci-și vor părăsi pozițiunile numai spre a înainta spre Kazanlic.

O depeșă a lui Suleiman Pașa spune că el ar fi ocupat întâiele rânduri de întăriri dela Șipka, dar că nu e încă stăpân pe trecătoare.

Dar o alta, din Gabrova, spune din contra că, deși la 26 și 27 august turcii au continuat focul contra Șipcei, rușii totuși mănțin toate pozițiunele. Turcii se bat pe rând și cu multă greutate. Ei transportă apa pe spatele catârilor la înălțimele pe cari le ocupă. Proviziunile, munițiunile și tunurile sunt aduse de boi, iar pe unde nu pot străbate aceste dobitoace turcii se zice că înhamă bulgari.

Trupele cu cari au avut să lupte rușii erau nizami și trupe regulate, cari se băteau foarte bine.

Cu toate astea pierderile turcilor au fost enorme, mai cu samă cu ocaziunea aruncării în aer prin o mină a cării esploziune să fi ucis la 5000 de oameni!

Pierderile rușilor sunt și ele destul de simțitoare, căci 1.500 de morți și răniți, în proporțiune cu numărul total al luptătorilor, este o cifră destul de mare.

[19 august 1877]

Ca să se vadă cum gospodăresc frații maghiari cu naționalitățile vom cita numele cărților românești oprite a se întrebuința în școlile de pe teritoriul fericitului regat al Sf. Ștefan:

Vasiliu Petri: „Elementar sau ABCDAR pentru școalele românești“. Compus după principiele scriptolegiei pure. Sibiiu, 1874.

Aron Pumnul: „Lepturar românesc“. Viena, 1862—1865.

G. Vlădescu: „Elemente de geografie pentru clasele a II și a III primare“. Ed. a treisprezecea. București, 1868.

M. Michăescu: „Elemente de geografie, fizică și politică.“ etc. Ed. treia. București, 1873.

Treb. Laurian: „Istoria românilor, din timpurile cele mai vechi până în zilele noastre“. București, 1873.

Treb. Laurian: „Atlante geografic, după Bonnefont“ etc., adoptat pentru școalele române din ordinea M.S. Carol I, domnul românilor. Paris și București, 1868.

Silviu Selagian: „Manual de geografie pentru tinerimea română“. Viena, 1871.

Ioan M. Moldovanu: „Istoria patriei pentru școalele poporale române din Ardeal“. Blaj, cu aprobarea comisiunei școlare arhidiecezane.

I. V. Russu: „Elemente de istoria Transilvaniei pentru învățători și școalele populare române“. Sibiu, 1865.

Meletie Dreghici: „Istoria Ungariei în compediu“. Timișoara, 1874.

Dimitrie Vârna: „Geografia țărilor de sub coroana Ungariei“ etc. Sibiu, 1875.

Visarion Roman: „Carte de lectură românească pentru școalele române“. Sibiu, 1873.

Ștefan Pop: „Legendar și eserciție de limbă pentru clasa a II-a a școalelor poporale“. Blasiu, 1872.

Ioan Tuducescu: „Istoria românilor. Manual didactic pentru școalele poporale române“. Arad, la Ștefan Gyulai, 1876.

Preste tot au fost oprite a se întrebuința treizeci și opt de cărți, scrise în deosebitele limbi ale poliglotei Ungarii, și anume cărți germane, române, sârbești, slovace și croate. Între cărțile românești vedem figurând chiar „cartea de lectură a lui Pumnul“, aprobată de ministeriul de instrucție din Viena și tipărită în chiar tipografia statului. Dar ceea ce la Viena nu-i periculos, în Ungaria e din contra un sâmbure de distrugere a statului unguresc căci, precum se știe, lepturariul în aparență inocent a lui Pumnul îi oprește pe românii din Transilvania și Ungaria de-a se face maghiari. În suma de trei-zeci și opt de cărți oprite literatura noastră scolastică are onoarea de-a fi reprezentată cu patrusprezece opuri, va să zică cu mai mult de-a treia parte din numărul total. Cărți maghiare n-au fost oprite nici una, de vreme ce asemenea e-ndeobștie cunoscut că orice carte ungurească e bună pentru școale, ba că cele mai multe nici nu conțin mai mult decât ceea ce trebuie să știe … un copil.

FOAIE LITERARĂ

[26 august 1877]

Alături cu jurnalul „Foișoara Telegrafului Român“ care se ocupă mai mult cu științele (agronomie, istorie, linguistică), apare de acum înainte tot în Sibiiu o foaie beletristică ilustrată, cu numele „Albina Carpaților“. Ortografia e mai puțin fonetică decât a Foișoarei și samănă întrucâtva cu cea a „Presei“ din București — dar limba e îngrijită și înainte de toate foaia conține mai mult articole originale. N-rul 1, din 18 august, cuprinde următoarele:

„Amor și răzbunare“, novelă istorică;

„La griji“, poezie de I. Al. Lăpădat;

„Constantin Negri“, biografie, însoțită de portretul patriotului român;

„Un studiu asupra armatei române“;

„Mania de a face politică“, conversațiune ș.a.

Noi ne bucurăm de propășirea fonetismului în Transilvania. Acesta este un puternic mijloc pentru a păstra vechea noastră avere națională: unitatea în limbă și o normă unică în pronunție.

[28 august 1877]

Au apărut la 26 august curent „Națiunea română“, ziar cotidian având două ediții pe zi: una la 3 ore și alta la 6 ore sara.

Se va găsi în a doua ediție pe pagina I-a revista revistelor, rezumatul articolelor de fond din toate ziarele capitalei apărute în aceeași seară și ultimele depeși de la Havas.

Pe pagina a 4-a se vor găsi ultimele știri ale serviciului special. În fine în toate diminețile la 8 ore va apărea a 3-a ediție, cu titlul: „Drapelul român“ (5 bani esemplarul). În această ediție se vor găsi știrile de seară și din timpul nopții. Prețul abonamentului pentru districte este: pe un an 44 lei noi, pe 6 luni 22 lei n., pe 3 luni 11 lei n., pe o lună 4 lei n.

Altfel „Națiunea română“ va apărea în toate zilele, chiar duminica și în zilele de sărbătoare, administrațiunea și redacțiunea se află în București, strada Lipscani no. 3. Redactorul este, după cât aflam, D. Frederic Damé.

ÎNCĂ O DATĂ RECENZIUNEA LOGICEI MAIORESCU

[1 septembrie 1877]

La observările „Convorbirilor literare“ că d. Zotu ar fi imputat autorului logicei plagiarea, recenzentul răspunde în „Presa“ cumcă nu credea că aceste insinuațiuni ar putea fi taxate de apucături neleale. Ca să dăm și noi o idee despre plagiarea și despre citarea de simple titluri care i se impută d-lui Maiorescu, vom spune următoarele:

Logica Maiorescu are un text de patruzeci de paragrafi pe 50 de file.

Relativ la acești patruzeci de paragrafi pe 50 de file sunt în apendice douăzeci și patru de notițe bibliografice.

În aceste 24 de notițe se citează: Mill și Trendelenburg ca manuale întrebuințate și pentru manualul nostru (v. notița 1).

Apoi dintre celelalte notițe:

1) La § 15. Trendelenburg, Logische Untersuchungen, II, pag. 236 et antea.

2) La § 25. Comp. asupra teoriei logice: Trendelenburg, Log. Untersuch., II, pag. 239 și următoarele.

3) La § 27. Trendelenburg, Log. Unters., II, p. 299 et sq.

4) La § 40. Trendelenburg, Log. Unters, II, p. 224 et sq.

Mill:

1) La § 16. Mill, Logica, cartea I, cap, 7.

2) „ 21. „ „ „ I, cap. 4, §3.

3) „ 34. „ „ „ „ „ „

4) „ 26. „ „ „ II, cap. I, § 2.

5) „ 30. „ „ „ II, cap. I.

6) „ 31. „ „ „ II, cap. I, § 2.

Va să zică „cercetările logice“ ale lui Trendelenburg sunt citate o dată ca op întreg întrebuințat, de patru ori cu indicații speciale; Logica lui Mill asemenea o dată, ca op întreg întrebuințat, de șese ori cu indicații speciale. Aceste două opuri numai sunt deci citate de douăsprezece ori pentru un text de 40 paragrafi, pe 50 de file.

Și, fiindcă special de la Mill d. recenzent scoate două pasaje traduse ad litteram, zice plagiat. Ciudat mai trebuie să mai fie și plagiatorul acela care citează în douăsprezece rânduri pe cei pe care-i plagiază. Trebuie apoi să însemnăm în mod hotărâtor că citatele d-lui Maiorescu nici nu sunt scrise ca să arate care autori anume au servit la compilarea cărții sale (căci orice carte de școală secundară e cu atât mai bună cu cât este un compilat mai bine aranjat al formulărilor celor mai exacte și mai limpezi din știința respectivă); ci ele sunt scrise „cu restrângerea la acele pasage din a căror studiare să se tragă în adevăr un folos pentru lămurirea întrebărilor atinse în text“. Căci dacă ele ar fi fost scrise „în scop de a aduna multe nume de autori“ atunce poate fi recenzentul sigur că n-ar fi lipsit nici unul din citatele pentru care-l doare inima; poate că n-ar fi lipsit nici în cazul când autorul ar fi gândit cu ce soi de recenzenți se expune a avea a face. A plagia va să zică a lua ideile sau formularea lor de la un autor fără a-l cita nicăiri. De la Mill în cele trei citate autorul logicei n-au luat idei nouă, căci acestea se găsesc în orice logică elementară; ci numai formularea limpede. Ajungea deci să citeze o singură dată cartea ca op întrebuințat pentru a-l lua oricui dreptul de a presupune plagiare. În privirea citației de „simple titluri“, imputată autorului, găsim asemene în răspunsul din „Presă“ reticențe unice în felul lor. Când noi spunem că autorul dă notițe critice asupra cărților cetite, atunci d-sa vine tocmai cu o carte (Prantl, Istoria logicei) la care nici nu se-ncape critică din punctul de vedere al ideilor, ci numai din acela al datelor. De ce n-au reprodus notița despre cartea lui Bain sau despre cea a lui Mill sau chiar despre cea a lui Twesten? Numai atunci am fi putut presupune că recenzentul e leal și voiește a spune adevărul.

Cât despre „este“ ca terminus medius (Trendelenburg), noi, care am văzut citate „cercetările logice“ de 5 ori, avem dreptul a crede că nu-i un plagiat, căci la un asemenea se presupune totdeauna intenția de a lua făr-a pomeni, pe când la autorul logicei, prin exemplele date, probabilitatea unui plagiat e cu totul înlăturată. Nefiind niciodată dispuși să esplicăm asemenea lucruri prin întâlnirea în idei a două genii, am putea presupune că autorul logicei au citit în Trendelenburg această esplicare și apoi nu și-au adus aminte că au cetit-o, ci au crezut că e o idee proprie a sa. Pentru cel ce cunoaște modul abstract de scriere a profesorului german, aceasta esplicare ar fi cea mai naturală. La idei care ni se comunică în mod foarte abstract pierdem adesea conștiința originei lor și numai la acelea care ni se dau în mod intuitiv, oarecum plastic, printr-o imagine, ne aducem mai totdeauna aminte și de cel ce ni le-au comunicat. În cazul nostru vina ar fi de atribuit memoriei, nu voinței autorului logicei. Noi însă renunțăm de bună voie la această esplicare firească. Dintr-o cauză cu totul materială nu avem ediția a treia a cercetărilor logice pe care recenzentul o citează. Într-a doua ediție, pe care o avem la mână, ideea nu este de loc atât de precis și limpede esprimată ca în logica d-lui Maiorescu. Pentru curiozitatea lucrului lăsăm să urmeze „esplicarea“ lui Trendelenburg:

Concluzia ipotetică sună: Dacă A este, este B; dar A este, deci este B. În această formă se esprimă în modul cel mai abstract că cele singulare sunt sumise celor generale, Nu se împreunează un conținut nou cu noțiunea medie, precum se întâmplă aceasta îndealtfel în concluzia categorică, ci se esprimă fără nici un fel de legătură existența pură a noțiunii medie (A). Prin aceasta se și descopere existența predicatului (B) în mod gol și dezlipit. Dacă numărăm în concluzie trei termeni, aicea sunt deocamdată numai doi, și existența, cel mai abstract rezultat al intuițiunii, apare incolor ca al treilea. Pe când în concluzia categorică (după sensul general) existența se presupune pentru că cele singulare care repaoză pe baza lor apar în propositio minor, pe când deci concluzia categorică oferă, cu presupunerea existenței, o raportare mai bogată a cuprinsului: concluzia ipotetică reprezintă numai izolarea aceasta, existența fără raporturi a predicatului (B) și este în această privință mai săracă decât concluzia categorică. Apoi am făcut atenți mai sus că concluzia categorică admite și ea această formă. Deci concluzia ipotetică, care fără nimic alta nu are alt cuprins decât faptul subsumțiunii, n-o putem ținea de-o dezvoltare mai deplină a concluziei categorice, ci numai de-o formă care și-au lepădat florile și n-au lăsat decât trunchiul purtător 1.

Să luăm acum explicarea d-lui Maiorescu:

La regula că silogismul trebuie să aibă trei termeni pare a face escepțiune așa numitele silogisme hipotetice cu numai doi termini aparenți. Ele au formele următoare;

Dacă este m, este s, însă m este (sau nu este), prin urmare este (sau nu este) s.

Dacă este m, nu este s, însă m este, prin urmare nu este s.

Dacă nu este m, este s, însă m nu este, prin urmare este s.

Argumentarea se face în forma dintâi după modus ponendo ponens și tollendo tollens, în cazul al doilea modo ponendo tollente, în cazul al treilea modo tollendo ponente (V. §24). În toate cazurile însă, argumentarea se face și la silogismele hipotetice cu ajutorul a trei termini. Nici că poate să fie altfel. Din judecata „dacă este m, este s“, întrucât rămâne mărginită la acești doi termini m și s nu va rezulta niciodată o concluziune nouă. Când însă în premisa a doua se zice „m este“, atunci se adaugă terminul al treilea, adică „este“, care aici nu are înțelesul unei copule, ci înțelesul predicativ al existenței reale (comp. § 20). Prin urmare silogismul hipotetic se reduce la următoarea formă de silogism obicinuit cu trei termini;

s este o dependință a lui m, însă m are existență (p), prin urmare și s are existență (p).

Dintr-aceasta e evident că, dacă autorului logicei i-au rămas în minte în mod neconștiu o idee a lui Trendelenburg, el au întrebuințat-o mai bine, mai limpede, mai cu temei decum s-au întrebuințat Trendelenburg pe el însuș. Dorim multe plagiate de această natură, care să traducă idei spuse în treacăt în moneta bine tipărită a gândirii clare și hotărâte, care să prefacă metalul ascuns în pietriș în metal curățit și prețios. În acest sens esplicarea d-nului Maiorescu nu se găsește în nici o carte, căci după citatul lui Trendelenburg se vede că el însuși admite în silogisme hipotetice numai doi termini (faptul pur și simplu al subsumțiunii). Dacă acesta e un plagiat, atunci tot ce gândește vreun om în lume e asemenea un plagiat, căci toți nu facem decât a gândi până la capăt ceea ce altul au gândit în mod embrionar.

Adăogim spre mai marea bucurie a recenzentului că al XVIII-lea capitol din Cercetările logice, din care d. Maiorescu ar fi plagiat pe „este“ ca termin mediu, e citat în apendicele logicei sale de două ori.

Dar la ce discuția aceasta? Dacă recenzentul ar fi făcut observații ad rem, care să arăte contraziceri sau erori în textul logicei chiar, ne-am simți dispuși a dizbate până și controverse logice. Dar d-sa a avut bunăvoință a se pune la scris pentru a dovedi nu erorile autorului, de care n-au putut găsi, ci nelealitatea științifică a lui. Această manoperă nu i-au succes deloc; ea a avut numai efectul de a așeza pe recenzent într-o lumină foarte echivocă și pe un teren unde orice discuție devine de prisos.

[2 septembrie 1877]

Apropos de Golos „Războiul“ află că principele Gorciacoff i-a adresat o notă energică prin care-l invită să-și modereze tonul insultător ce-și permite față cu România.

Nu putem decât să mulțămim marelui cancelar pentru această deferență cătră noi, cari totdeauna am observat cea mai strictă bunăcuviință în limbajul nostru oricând am vorbit despre Rusia, aliata noastră, cu al cărei sânge se amestecă azi sângele ostașilor români pe câmpul bătăliei.

[2 septembrie 1877]

Jurnalele ungurești iar vorbesc de înfrățirea cu românii, deși, e drept, numai la ocaziuni cari le plac lor. Dacă ar avea această intenție într-adevăr, lucrul n-ar fi tocmai greu de făcut, căci n-ar avea decât să ne lese să trăim în pace, pe unde sântem răspândiți. Dar pentru a vedea cum înțeleg ei această înfrățire reproducem din „Telegraful român“ următorul articol: „Cu înfrățire ne îmbie maghiarii!“.

[4 septembrie 1887]

A ieșit de sub tipar partea I-a unei „istorii a românilor“ de Grigorie Christescu, învățător în comuna Dobrovăț, ținutul Vasluiului. Încercarea de a scrie o istorie potrivită cu priceperea și cercul de idei al copiilor ni se pare că au succes mult mai bine acestui învățător decât altora care au scris pân-acum. Neobicinuiți a lăuda în mod ditirambic ceea ce ne pare bun, ne mărginim a constata că acest manual (care va avea nevoie în ediții viitoare de îndreptări pe care i le vor dicta autorului împrejurările și observările juste ale învățătorilor practici), totuși pân-în momentul de față e cel mai ușor de priceput și de mânuit în această materie. O recomandăm deci învățătorilor și dorim ca fiecare să-și facă observările sale asupra ei, căci autorul, după cât știm, va da edițiilor sale viitoare toate schimbările câte i s-ar propune de cătră învățătorii practici și competenți. Căci numai astfel se și crează o adevărată literatură didactică: prin munca comună a întregului corp învățătoresc. O carte relativ mai bună puindu-se în școale, învățătorii bagă de samă care părți ale materiei sunt prea greu formulate pentru priceperea copiilor, își fac observările, iar autorul în urmă preface ceea ce recunoaște el însuși că e prea greu stilizat.

Stilul cărții e mai narativ decât a altor manuale, limba mai populară (deci mai bună) și toată materia e tratată de două ori în paralelă. O dată se-nchipuiește că copilul întreabă și învățătorul răspunde, încât fiecare învățător își poate prepara materia în acest mod; altă dată — în rezumatele scurte, de învățat pe de rost — învățătorul întreabă și copilul răspunde. Aceste rezumate sunt limpezi și scrise în scurte propoziții principale.

Cartea e editată de d. Dimitrie Daniel, librar din Iași (strada mare), iar prețul amânduror părților e de un leu nou.

SCRIPT TIBETAN

[4 septembrie 1877]

Între odoarele prețioase ce i-au rămas d-lui Dimitrie Sturza de la răposatul său părinte vornicul Alexandru Sturza Miclăușanu se află și o foiță lungăreață de hârtie de bumbac, văpsită negru și scrisă cu litere albe de o parte 4 rânduri, de alta pe un rând.

Această foiță, după cum zice o notiță a părintelui său, „s-a găsit între celelalte odoare ce s-au aflat în comoara găsită de maiorul Ioniță Iamandi în ținutul Dorohoi“ și este, pe lângă vasele de argint astăzi păstrate în Muzeul Ermitagiului (din Petersburg), singurul obiect ce au rămas cunoscut din mormântul mongolic deschis la începutul veacului acestuia în satul Conțeștii lângă Prut.

D. A. Odobescu a descris pe larg în cartea sa despre Istoria arheologiei (vol. I, pag. 565 și urm.) această foiță, scrisă în limba tibetană. Din esplicările sale căpătăm convingerea că ea este unul din monumentele cele mai vechi, cele mai însemnate aflate în țara noastră, că ea este o rămășiță din timpul năvălirii tătarilor din întâia jumătate a secolului 13-lea.

D. Dimitrie Sturza a oferit Societății Academice acest obiect prețios.

[11 septembrie 1877]

Cu toată bucuria ungurilor și cu toate rugăciunilor din havrele jidovești ale Austro-Ungariei, victoriile turcilor, vestite cu sumeție în zilele din urmă, nu sunt nimic mai puțin decât adevărate.

După patru zile de bombardare, pozițiunile rusești de la Șipka ocupate de oștirile lui Soleiman Pașa, între care era și garda imperială a sultanului, au fost reluate de cătră ruși la 6 septemvrie, după o luptă crâncenă care a durat 9 ore. Turcii au fost goniți lăsând pe câmpul de bătaie peste 2000 oameni.

Rușii au avut 100 morți, între care și colonelul principe Micirschii și 400 răniți.

Iar la Plevna Osman Pașa e amenințat de un nou Sedan.

Întăririle lagărului turcesc și chiar orașul Plevna au fost crâncen bombardate de cătră oștirile româno-ruse și acum sunt împresurate astfel încât comunicarea lui Osman Pașa cu cuartierul general turcesc e cu totul tăiată. Armata turcească de la Plevna nu mai are mijloace de-a-și procura nici pozițiuni, nici munițiuni.

Turcii nerăspunzând la bombardare, se crede că le lipsesc munițiunile.

CALENDAR PE ANUL 1878

[11 septembrie 1877]

Escelentul calendari al d-lor Comșa și Eug. Brote au avut anul său întâi (1877) două ediții. Anul al doilea (1878) credem că va avea acelaș succes. Îl recomandăm mai cu samă tuturor gospodarilor, cari vor găsi în el o mulțime de învățături folositoare în ramura lor de activitate. La noi în România, unde calendarele se editau odată de oameni ca Alexandri, Cogălniceanu, Asaki ș.a., au ajuns astăzi o speculă curată și conțin, unele din ele, lucruri stricăcioase pentru limbă și pentru obiceiuri și nici un fel de lectură folositoare. Ne pare bine că firul scăpat aicea în mânele unei specule de rând au încăput la Sibiiu pe mâni așa de bune și conștiințioase. Limba este curată, ortografia fonetică, tiparul citeț și frumos, hârtia bună. Bogăția și utilitatea cuprinsului, apoi ieftinătatea prețului (1 fr.) îl fac cu deosebire recomandabil pentru orice „bun econom“.

KANT ȘI MUZICA

[11 septembrie 1877]

„România literară“, foaie ce apare o dată pe săptămână în Iași, al cărei comitet de redacțiune s-a rămășit cu niște domni din străinătate că li va proba că România are literatură și gust literar, publică în n-rul său din 6 septemvrie articolul pe care-l reproducem mai la vale. Lectorul va vedea că au fost de ajuns ca îndemânaticul mistificator să întrebuințeze câteva cuvinte abstracte pentru ca întreg comitetul să nu-l mai înțeleagă și să ieie la serios galimatia cea mai colosală din lume. Asemenea oameni, fără știință de carte și fără grăunte de judecată firească, vor a dovedi gustul literar la români, botează cu numele unei reviste a lui Alexandri secăturile lor și se gerează ca literatori la noi.

Deja în n-rul 2 al nouăi „Românii literare“ un domn semnat N. Rozescu, au mistificat redacția toată printr-un articol intitulat „știința în secolul al XX-lea“, dar acel articol, nefiind destul de comic, preferăm reproducerea celui din n-rul 3.

[14 septembrie 1877]

Germania, zice „Deutsche Zeitung“, este hotărâtă a reprezenta programa Rusiei în chestiunea emancipărei creștinilor bulgari și bosniaci până la limita autonomiei. Ea va face tot posibilul pentru ca Dardanelele să se deschidă liberei navigațiuni și pentru a să asigura libertatea Dunărei prin garanții pozitive. Va propune neutralizarea eventuală a Dunărei și punerea gurelor Dunărei sub scutul României libere și independente. În același timp ea va recunoaște Austro-Ungariei misiunea de protectoare (?) a Principatelor în ceea ce privește apărarea liberei navigațiuni pe Dunăre.

[14 septembrie 1877]

„Pesti Napló“ primește o telegramă de la corespondentul său de pe câmpul de război după care țareveci a primit un ajutor de 53 mii oameni, astfel că astăzi moștenitorul tronului dispune de o armată de una sută zece mii oameni și patru sute tunuri, cu cari va începe, zilele acestea, atacul.

Din Gornii-Studen se vestește sub data de 10/22 septemvrie că la 17 curent, în timpul nopții, niște sentinele rusești, descoperind niște turci cari înaintau în tăcere, ordin fu dat tirailorilor de a-i lăsa să se apropie la 50 pași și de a face foc. O puternică descărcătură puse pe fugă pe inimic. După două nouă și inutile atacuri turcii se retraseră către nouă ore de dimineață. Opt alte atacuri, dar mai slabe, au fost în același timp îndreptate spre centrul rușilor.

Dar atacul cel mai înverșunat avu loc contra fortului St. Nicolaie; el dură de la 3 oare de dimineață până la amiazi. Niște mase de turci escaladară stâncele.

Două companii rusești, fortificându-se cu ajutorul gabioanelor, îi respinseră. Cu toată canonada și o vie împușcătură, turcii se mănținură pe stâncă. La șase ore de dimineață ei ridicară pavilionul alb, ornat cu semiluna roșie. Rușii încetară focul.

În fine, spre amiazi, două companii din regimentul de Jitomir și o altă companie din regimentul Volhynie respinseră pe turci de pe o stâncă. Toată partea meridională era acoperită cu cadavre turcești.

Colonelul Tiajchnikov ce comanda coloana de atac fiind rănit, prințul Hilkow îl înlocui. A patra baterie, a 14-a brigadă a colonelului Hoffman, prima baterie a prințului Mestchersky se distinseră mai ales în această afacere. Prințul Mestchersky fiind ucis, fu înlocuit de locotenentul Sidorinev, care fu asemenea rănit, ca și colonelul Rezvu din al doilea batalion de sapeori.

Pierderile rușilor sunt superioare acelora din ultimul raport. 31 ofițeri și 1000 oameni fură puși în pozițiune de a nu mai lupta.

Generalul Radetzky îndreptă în persoană frumoasa apărare din 17 septemvrie.

[16 septembrie 1877]

De mai multe zile se răspândise zgomotul că rușii ar fi fost bătuți la Bielo*. Depeșile de la Gorni-Studen, confirmate chiar prin cele de la Constantinopol, arată că, din contră, armata principelui ereditar a respins atacurile turcilor, cari au suferit pierderi enorme.

În Asia liniște.

Agenția Havas vestește din București sub 13/25 septemvrie că convoiul de muniții și provizii comandat de Șefket Pașa au intrat în Plevna.

Se semnalează diverse mișcări în armata rusască de pe Iantra.

O parte din garda imperială este îndreptată spre Plevna, pe care rușii continuă a o bombarda.

La Șipka continuă lupta de artilerie, rușii răspund puțin.

Turcii risipiră bandele bulgare de la Cârlova.

Muntenegrenii au cuprins la 8/20 septemvrie cetatea Nosdrane și întreaga strâmtoare Duga și păzesc intrările strâmtoarei la Gatzko și Socia contra lui Hafiz Pașa. Acum ei atacă cetatea Goransko.

[16 septembrie 1877]

Scrisoarea pregătită de Thiers spre a fi adresată alegătorilor arondismentului al noulea este publicată. În această adresă Thiers recomandă republica, monarhia fiind cu neputință. El protestă contra autorilor lui 16 mai, face elogiul Camerei dizolvate și cere libertatea alegerilor.

Ziarele franceze publică o scrisoare a contelui Serrurier, prezidentul societății de ajutarea răniților, prin care face apel la caritatea publică în favoarea răniților războiului din Orient.

[18 septembrie 1877]

Din nefericire s-a confirmat știrea că aproape 10.000 oameni, infanterie turcească cu artilerie, venind despre Sofia, au reușit a pătrunde în Plevna printre liniile rusești de cavalerie.

Drumurile pe cari puteau să vină în Plevna erau două: drumul Vidinului și drumul Sofiei. Armatei române se dede sarcina de a împiedica intrarea în Plevna dinspre Vidin, iar armatei rusești de a împiedeca intrarea dinspre Sofia.

Șefket Pașa, de la Sofia, pătrunse în Plevna printre rândurile cavaleriei rusești cu 10.000 (poate și mai mult) de oameni și cu celelalte trebuincioase lui Osman Pașa. Poarta despre Vidin n-a putut fi deschisă până acum și detunările din apropiarea Rahovei face să bănuim că oștenii noștri să măsurau cu păgânii, cari veneau să împuterniceze corpul din Plevna.

Zgomotul s-a răspândit că între câțiva ambasadori pe lângă Poartă idei au fost schimbate în ceea ce privește condițiunile unui armistițiu eventual între beligeranți; dar nici o demarșă oficială n-a avut loc până acum.

La 18 curent s-a ținut la Gornji-Studen un mare consiliu de război, la care au luat parte un însemnat număr de generali. Aici s-a luat importanta otărâre ca de acum înainte războiul să se facă în mod sistematic. În urma acestui consiliu, generalul Zottof, șeful statului major al armatelor de la Plevna, a fost înlocuit cu generalul Totleben, renumitul conducător al întăririlor de la Sevastopoli.

[23 septembrie 1877]

[30 septembrie 1877]

La anul 1774 au intrat oștirile austriecești, cu disprețul oricărui drept al ginților, în pace fiind cu Poarta și cu Moldova, în partea cea mai veche și mai frumoasă a țării noastre; la 1777 această răpire fără de samăn s-a încheiet prin vărsarea sângelui lui Grigorie Ghica V. Vod. Fără de lege nepomenită, uneltire mișelească, afacere dintre o muiere desfrânată și între pașii din Bizanț, vânzarea Bucovinei va fi o vecinică pată pentru împărăția vecină, deapururea o durere pentru noi. Dar nu vom lăsa să se închidă această rană. Cu a noastre mâni o vom deschide deapururea, cu a noastre mâni vom zugrăvi icoana Moldovei de pe acea vreme și șirurile vechi, câte ne-au rămas, le vom împrospăta în aducere aminte, pentru ca sufletele noastre să nu uite Ierusalimul. Căci acolo e sfânta cetate a Sucevei, scaunul domniei vechi cu ruinele măririi noastre, acolo scaunul firesc al unui mitropolit care în rang și în neatârnare era egal cu patriarhii, acolo sânt moaștele celor mai mari dintre domnii români, acolo doarme Dragoș, îmblânzitorul de zimbri, acolo Alexandru întemeietorul de legi, acolo Ștefan, zidul de apărare al creștinătății.

Iată cum un om din veacul trecut descrie țara:

Această parte de loc — zice el — care acum s-a făcut Bucovina este la munte și are aer rece și sănătos, pe când cealaltă parte a Moldovei este de câmpii călduroase, dar nu atât de prielnice sănătății, căci aici se stârnesc un fel de friguri și locuitorii nu ajung la vreo vârstă de bătrâneță adâncă; un om de 70 de ani și încă cel mult de 80 este de-a mirarea. Pe când dincolo sunt munți cu pomi și cu alți copaci roditori, pintre cari curg apele cele limpezi care dintr-o parte și dintr-alta de pe vârfurile munților se pogoară la vale cu un sunet preafrumos pe aceste laturi, facându-le asemenea unei mândre grădini.

La marginea ei stă Ceahlăul, care în zilele seninate se poate vedea pe vremea apusului soarelui din Cetatea Albă, cale de 60 de ceasuri, și se vede așa de curat ca și cum ar fi el aproape în unghiul țării, iar de la miazănoapte se vede de lângă apa Ceremușului, unde numai hotarăle Moldovii, ale țării leșești ș-ale Ardealului se lovesc. Prin năsipul pârăielor ce se încep din munți se găsește praf de aur, prin codri sunt cerbi, ciute, căprioare, bivoli sălbatici și, în munții despre apus, o fiară pe care moldovenii o numesc zimbru. La mărime ca un bou domestic, la cap mai mic, grumazii mai mari, la pântece subțiratec, mai înalt în picioare, cornele ei stau drept în sus, sunt ascuțite și numai puțin plecate într-o parte. Fiară sălbatecă și iute, poate să saie ca și caprele de pe-o stâncă pe alta. Pe lângă hotară, despre câmpuri, sunt mari cârduri de cai sălbateci. Oile cele sălbatice caută de pășune îndărăpt hrana lor, căci în grumazul cel scurt nu au nici o încheietură și nu pot să-și întoarcă capul nici într-o parte din a dreapta sau din a stânga. Dintre vitele albe, multe mii se duc prin țara leșască la Saxonia sau la Brandenburg și de acolo se duc mai departe. Neguțitoria stupilor este multă și în dobândă.

Unii țărani erau vecini; totuși stăpânii lor nu aveau putere nici a-i pedepsi cu moarte, ca lucru ce se cuvine numai domnului stăpânitor; nici nu putea ei ca să vândă pe vreonul din satul de unde era el născut, nici să-l mute într-alt sat. În alte ținuturi țăranii sânt oameni slobozi și așa au ei o volnicie ca un chip de republică, precum în Câmpul-lung din ținutul Sucevei. Târgoveții de pre la orașe și târguri sânt moldoveni adevărați și fac neguțătorii cu negoață de mâinile lor. Boierii sunt curați moldoveni și socotesc începerea lor de la râmleni că se trage. Ei sunt împărțiți în trei stări: în cea dentâi sunt boierii acei pe carii îi rânduiește domnul în trebile țării, într-al doilea curtenii sau oamenii cari au de moștenire case și sate, întru al treilea sunt călărimea slujitorilor, care pentru veniturile moșiilor ce li s-au dăruit lor de la Domni sunt datori numai cu a lor cheltuială să iasă cu domnii la oaste. În sfârșit, sunt răzeșii, cari mai bine s-ar chema oameni de țară, slobozi, ca și partea boierească, numai că acești de pe urmă nu au case țărănești sub stăpânirea lor, ci locuiesc prin sate și-și lucrează pământul lor însuși.

Cu toate că mitropolitul de Moldova își ia bloagoslovenia de la patriarhul de Țarigrad, dar nu este supus lui, ci cei trei episcopi moldovenești pun mânele lor pe deasupra celui ales și după aceea Vodă roagă pe patriarhul ca să întărească în vrednicie pe acel de curând mitropolit, care patriarhul neapărat trebuie s-o facă. Mitropolitul nu dă nimica Patriarhului și nu este nicicacum îndatorit ca să înștiințeze pe el pentru pricinele bisericești de la Moldova sau să-l întrebe la vro socoteală de aceste, ci el are asemenea volnicie ca și patriarhul.

Din toate acestea, scrise de mâna bătrânească, se vede curat că stat și biserică erau neatârnate, că clasele societății erau libere, căci până și vecinii, îndeobște colonizați, aveau scutirile și dreptățile lor, c-un cuvânt un popor liber de țărani și de păstori. Și cum era acest popor se poate judeca de împrejurarea că, chiar la 1777, Austria avea de scop a împărți Bucovina în „ocoale de oșteni pedestri“ după cum era în Slavonia și în Croația, căci, zice vechiul manuscript, „lăcuitorii au la slujba războiului putere și îndrăzneală, iar spre plata birului nu au bani“.

Si ce au devenit astăzi obârșia Moldovei? Făgăduit-au fost Austria s-o ție în vechile ei legi și obiceiuri, bunurile mănăstirești să le întrebuințeze spre ridicarea poporului moldovenesc, răzășii să rămâie întru ale lor, târgoveții întru ale lor și multe alte lucruri au făgăduit.

Și ce au făcut în țară? Mlaștina de scurgere a tuturor elementelor sale corupte, loc de adunătură a celor ce nu mai puteau trăi într-alte părți, Vavilonul babilonicei împărății. Deși după dreptul vechi jidanii n-aveau voie nici sinagogi de piatră să aibă, astăzi ei au drept în mijlocul capitalei havra lor, iar asupra țării ei s-au zvârlit ca un pâlc negru de corbi, espropriind palmă cu palmă pe țăranul încărcat de dări, sărăcit prin împrumuturi spre a-și plăti dările, nimicit prin dobânzile de Iudă ce trebuie să le plătească negrei jidovimi. Și asta, în jargonul gazetelor vieneze, se numește a duce civilizația în Orient. Oameni a cărăr unică știință stă în vânzarea cu cumpănă strâmbă și înșelăciune au fost chemați să civilizeze cea mai frumoasă parte a Moldovei.

Poporul cel mai liber și mai îngăduitor și-au plecat capul sub jugul celei mai mizerabile și mai slugarnice rase omenești. Pământul cel mai înflorit încape palmă cu palmă în mânile cele mai murdare, raiul Moldovii se împle de neamul cel mai abject. Și fiindcă la toate aceste procese de expropriare agenții de împlinire au tantiemele lor, de aceea jidovimea și judecătorii merg mână în mână sub pajura creștină cu două capete.

Fără a vărsa o picătură de sânge, fără muncă, fără inteligență, fără inimă o rasă care, în înjosirea ei, nu are asemănare pune astăzi mâna pe un pământ sfânt, a căruia apărare ne-au costat pe noi râuri de sânge, veacuri de muncă, toată inteligența noastră trecută, toate mișcările cele mai sfinte ale inimei noastre.

De aceea când știm pentru ce a căzut voevodul moldovenesc nu trebuie să-l plângem. „Ce mă plângeți pe mine, că nu sunt de plâns. Mie s-au hotărât bucuria drepților, cari n-au făcut lucruri vrednice de lacrămi“. De plâns e țara, care prin moartea lui totuși n-au fost scutită de cea mai aspră trunchiare.

La Putna un călugăr bătrân mi-a arătat locul înlăuntrul bisericii în care stătea odată aninat portretul original al lui Ștefan Vodă. După original el au fost mic de stat, dar cu umere largi, cu fața mare și lungăreață, cu fruntea lată ochii mari plecați în jos. Smad și îngălbenit la față, părul capului lung și negru acoperea umerii și cădea pe spate. Căutătura era tristă și adâncă ca și când ar fi fost cuprins de o stranie gândire… Coroana lui avea deasupra, în mijloc, crucea toată de aur, împodobită cu cinci pietre nestemate. Sub crucea coroanei urmau Duhul sfânt, apoi Dumnezeu tatăl, cu dreapta binecuvântând, cu stânga țiind globul pământului, pe cercul de margine al coroanei un rând de pietre scumpe de jur împrejur. Îmbrăcat era Vodă într-un strai mohorât cu guler de aur, iar de gât îi atârna un engolpion din pietre și mărgăritare. Câmpul portretului era albastru, în dreapta și în stânga chipului perdele roșii.

Am întrebat ce s-au făcut originalul?

Călugărul au răspuns ce însuși auzise.

Într-una din zilele anului 1777, la miezul nopții, Buga, clopotul cel mare, a-nceput să sune de sine, întâi încet, apoi tot mai tare și mai tare.

Călugării treziți din somn se uitară în ograda mănăstirei. În fioroasa tăcere, în sunetul clopotului ce creștea treptat, biserica se lumina de sine înăuntru de o lumină stranie și nemaivăzută. Călugării coborâră într-un șir treptele chiliilor, unul deschise ușa bisericii… în aceea clipă clopotul tăcu și în biserică era întuneric des. Candelele pe mormântul lui Vodă se stinseră de sine, deși avuse untdelemn îndestul.

A doua zi portretul voevodului Moldovei era atât de mohorât și de stins, încât pentru păstrarea memoriei lui un călugăr ce nu știa zugrăvia, au făcut copia ce există astăzi.

Aprinde-se-vor candelele pe mormânt? Lumina-se-va vechiul portret?

CONFERENȚĂ

[30 septembrie 1877]

Conferința ținută de d-nii Vasile Alexandri și Iorgu Vârnav Liteano în profitul societăței de binefacere pentru ostașii români răniți au produs preste una mie lei noi.

D. Vasile Alexandri au început prin a arăta că eroii noștri de la Plevna nu sunt mai pe jos decât eroii de la Racova și Călugăreni.

Care este poetul acela atât de genial, zise d-sa, care să poată descrie în adevăratele sale colori bravura ostașilor români! Fiecare soldat când ține arma în mână cuprinde în sine poemul cel mai elocuent. Cetiți raporturile oamenilor competenți veniți de pe câmpul de luptă și veți videa că ostașul român nu știe să dea înapoi. Corespondentul ziarului englez Daily News mi-a declarat că regimentele române fără de nici o exagerare se pot compara cu cele mai brave și mai bătrâne regimente din armata engleză.

După aceasta d-sa, în mijlocul aplauzelor celor mai călduroasă, dădu cetire legendei vizirului Ahmet.

D. Vârnav Liteanu a vorbit despre publicul român; discursul său au fost elegant și mult aplaudat de auditori.

[5 octombrie 1877]

Lucrarea d-lui N. Densușeanu care tratează despre starea românilor de peste Dunăre, apăsați și persecutați deopotrivă atât de creștini cât și de păgâni, tradusă în limba franceză de d-nul Frédéric Damé și purtând titlul, Les Roumains de Sud (Macedonia, Tesalia, Epir, Tracia și Albania) și însoțită de o cartă etnografică a fost trimisă și cunoscutului filoromân Juvenal Vegezzi Ruscala, cetățean de onoare al României.

Răspunsul d-lui Vegezzi-Ruscalla, datat Turin 3 oct. e următorul.

[7 octombrie 1877]

Despre intrarea maghiarilor la Cloșani circulă o mulțime de versiuni. În Transilvania se răspândise știrea că ar fi fost o încăierare între grănicerii români și săcui, că 50 dintr-acești din urmă au fost împușcați de soldații de graniță și că banda au rupt-o după aceea de fugă. „Egyetértés“ spune că niște tineri unguri s-ar fi rămășit că vreo câțiva din d-nia lor, ivindu-se la margine, or să puie în spaimă România întreagă. Vorbă să fie! Poftească numai și vor vedea atuncea de ce soi este spaima noastră. Nu știm zău dacă vreunul din „sperietori“ s-ar întoarce neciuruit în fericita Ungarie.

Nouă ni se pare că „Românul“ dă o prea mare importanță focului de paie din Ungaria. Maghiarul trebuie frecat pentru a deveni om de omenie, prin urmare o asemenea încălcare a teritoriului nostru au împlut pe mulți din noi de bucurie. Dar fiindcă această bucurie nu ne-au fost dată de Dumnezeu, de aceea reproducem spre plăcerea universală proclamația maghiarilor, după traducerea „Românului“.

«ROMÂNIA LITERARĂ»

[7 octombrie 1877]

Am publicat în alt rând articolul „Kant și muzica“ drept dovadă de temeinicia oamenilor cari îndrăznesc la noi a „face literatură“. Deja atunci am spus că un domn semnat N. Rozescu mistificase redacția „României literare“ cu articolul „știința în secolul al douăzecelea“. Iată că acum „România liberă“ ne descoperă și taina acestei mistificări.

[9 octombrie 1877]

„Corespondența politică“ cuprinde o lămurită dare de samă despre starea lucrurilor dincolo de Dunăre. O schimbare hotărâtoare — zice ea — mai că nu se poate aștepta înainte de a sosi iarna. Aceasta o zic chiar oamenii competenți. O asemenea schimbare în bine ar fi pentru ruși luarea Plevnei încă înainte de 20 a curentei, pentru turci forsarea liniei Iantrei înainte de capătul lui octomvrie. Nici una din aceste două eventualități nu are probabilitate mai mare, încât trebuie să ne așteptăm la prelungirea campaniei în vreme de iarnă. Dar un război care prin sosirea iernei se împarte în două campanii deosebite câștigă un caracter cu totul altul. În locul războirii pripite, neastâmpărate și îndrăznețe, care era întrucâtva întemeiată prin intenția de-a mântui războiul într-o singură campanie, vine astăzi o războire mai liniștită, mai luătoare de samă, mai răzgândită, care nu voiește să siluiască evenimentele într-o bucată de vreme mărginită prin împrejurări climatice, ci le dă timpul trebuitor pentru dezvoltarea lor firească.

E aproape sigur că rușii nu vor mai trece în anul acesta peste Balcani, pentrucă nu mai pot s-o facă; dar e tot atât de sigur că nu se vor întoarce preste Dunăre înapoi, pentru că nu vor s-o facă și pentru că turcii nu-i pot sili la aceasta. Toate se reduc deci la întrebarea ce se mai poate câștiga ostășește în Bulgaria de nord în curgerea capătului toamnei și a iernii. Dacă până la începutul iernei situația nu se va schimba nici printr-un atac al rușilor asupra Plevnei, nici prin agresiunea turcilor asupra liniei Iantrei, atunci comanda rusească rămâne să realizeze două operații care se pot face tocmai iarna în împrejurări foarte priitoare. Aceste două operații sunt: împresurarea Plevnei și a Rusciucului. În împrejurările de față e hotărât că întreaga armată rusească va rămânea în Bulgaria și va continua din răsputeri operațiile împrotiva Plevnei și a Rusciucului cât va ținea toamna și iarna.

Părerea că Serbia nu va intra în acțiune mai că nu are temei. Tocmai iarna e pentru Serbia momentul cel mai priincios de a interveni: pentru că iarna ofensiva turcească dinspre Novi Bazar sau Seraievo mai că nu-i cu putință sau e prea ușor de impiedecat, pe când, din contra, împresurarea Vidinului de cătră sârbi, uniți cu detașamente române, este una din operațiile cele mai ușoare.

Schimbarea în comanda supremă turcească au fost urmată de trimiterea părții cei mai mari din garnizoana Varnei și Șumlei la armata de operație, încât aceasta s-au sporit cu cel puțin 20.000 de oameni.

La Plevna situația e neschimbată. Rușii imitează pe români și caută a se apropia prin șanțuri de întăririle turcești. Apoi, de la sosirea generalului Totleben, s-au început la sud-est de Plevna lucrări de pământ în stil mare. S-așteaptă numai ca românii să ieie reduta cea mare a Griviței (Osman) pentru a păși la lucrările generale de împresurare. În aceeași vreme s-au sporit cordonul de împresurare dindărătul Plevnei. Vodă Carol voia chiar să ocupe în Telis, cu 15.000 de oameni, o poziție șănțuită și să puie o stavilă între Plevna și ajutoarele ce vin din Orhanie. Dar părerea sa n-au fost primită, ci rușii s-au mărginit a spori corpul generalilor Krilof și Loscauf* cu câteva batalioane de tiraliori și câteva baterii călări.

Despre poziția armatei turcești de est nu se știe absolut nimic. Ea pare a-și schimba pozițiile, căci rușii au pierdut în mai multe puncte atingerea cu ea. Nu vom fi însă mult în nesiguranță asupra mișcărilor lui Suleiman Pașa.

„Gazeta de Frankfurt“ asigură că generalul Totleben nici n-are de gând a goni pe Ghazi-osman Pașa din Plevna. Scopul său e de a-l pune pe Osman în neputință de-a se mai lupta, de-a se mai ivi și a doua oară dinaintea rușilor în Balcani și de a le cauza pierderi. Dacă Totleben va izbuti până la capătul lui mai anul viitor să facă pe Osman să capituleze, atunci pierderea de vreme nu e de loc nefolositoare. Despre un atac cu asalt, cum îl prezic ziarele române, nu poate fi vorba, dintr-o cauză foarte simplă. Prin ploile din urmă pământul lutos s-au inmuiet, încăt înaintarea trupelor de atac ar fi așa de înceată că pierderile ei în drum ar răpi toată probabilitatea succesului. Deocamdată lucrările fortificatorii ale armatei dimprejurul Plevnei au de scop a asigura propriile poziții în contra unei agresiuni turcești dinlăuntrul Plevnei.

Altfel se vede că Osman judecă pe deplin mărimea pericolului ce se naște pentru întăririle sale prin lucrările de apropiare ale românilor, esecutate cu hârlețul Linnemann. Reduta Osman (partea din întărirea Griviței care se află încă în mânile turcilor) fiind periclitată, Osman au retras din ea tunurile, încât în lagărul turcesc se crede că ar fi subminată. În momentul ce românii s-ar pune în posesiunea redutei e prea cu putință ca ea să sară în aer.

La 2 și 3 (14 și 15 oct. st.n.) au avut loc bătălia hotărâtoare de la Kars între ruși și turci. Decursul general al operațiilor au fost următorul: Colona de înconjur al generalului Lazarev au ocupat la 2 octomvrie înălțimile de la Orlok, au gonit trupele turcești de acolo și le-au împins spre Kars și Wisinköi.

Fiindcă prin această mișcare o parte a armatei turcești era înconjurată deja, de aceea rușii au hotărât ca a doua zi, la 3 oct., să pornească un atac general în contra poziției lui Mouktar Pașa. Cheia sa înaintea frontului îl forma dealul întărit Avliar. Dimineața la 6 ore rușii au început atacul general, după ce l-au pregătit mai întâi printr-un precis foc de artilerie. Pe la amiazăzi generalul Heimann atăcă dealul Avliar cu regimentele Erivan, Gruzia, Piatigorsk și cu un batalion de tiraliori. După o luptă strălucită, Heimann a luat dealul. Prin ocuparea acestei poziții armata lui Mouktar Pașa era ruptă în două. O parte a armatei turcești care apucă spre Kars au fost atacată în flanc de trupele generalului Lazaref și urmărită de trupele generalului Heimann, încât pe la 5 ore această parte era bătută și risipită cu totul, pierzând o mulțime de morți, mai multe mii de prizonieri și patru tunuri.

În aceeași vreme trei divizii turcești rămase la flancul drept au fost respinse din pozițiile lor de la Aladja, care erau înconjurate cu totul, și, după pierderi enorme, au fost silite să se predea la 8 ore sara. Mulți prizonieri, 7 pași și 32 de tunuri cu o mulțime de material de războiu au căzut în mânile rușilor. Mouktar Pașa au fugit în Kars. Pierderile rușilor sunt relativ mici.

[12 octombrie 1877]

Atacul s-a început vineri, pe la 12 oare ziua, în contra șanțurilor redutei Bukova.

Șanțurile au fost luate la primul asalt și sara s-a dat asalt chiar la redută.

Primul rând de parapete al redutei a căzut asemene în mânele românilor; ei însă au dat peste al doilea rând de parapete, de care n-aveau cunoștința. Aici împotrivirea a fost mare și trupele noastre primiră ordin de a se retrage.

Retragerea s-a îndeplinit în cea mai bună ordine.

Pierderile ce avem sunt: morți 50, răniți 200, între cari 5 ofițeri și un locotenent-colonel.

Acest atac s-a făcut de trupele din diviziunea a patra, compuse aproape numai din moldoveni.

Spiritul oștirii este escelent; ea suferea de ordinul de retragere și cerea să reînceapă lupta având deplină încredere că de astădată, cunoscând mai bine culcușul vrăjmașului, îl va îngenunchea. Nu credem de prisos a aminti că această divizie a patra este aceea care au luat cu asalt reduta Grivița. Și, dacă accentuăm că sunt numai moldoveni în ea, o facem pentru că ziarele din București par a ignora cu totul această împrejurare.

Tot în privirea acestei lupte A.S.I. Marele Duce Nicolaie telegrafiază următoarele:

La 7 octombrie sara reduta în acea zi fusese luată cu asalt de cătră români, a fost reluată apoi de cătră turci. În această luptă românii au pierdut 130 de soldați și cinci ofițeri. Amănuntele asupra acestei lupte lipsesc încă.

DIVIZIA A PATRA

[12 octombrie 1877]

Divizia care au fost mai mult mestecată în luptele de pân-acuma de la Plevna este cea a patra, compusă în cea mai mare parte din moldoveni. Am însemnat aceasta în revista noastră internă, pentru a atrage și mai mult privirile publicului asupra răniților ce vor fi a se îngriji. Se zice chiar — deși dorim ca această știre să nu se confirme — că această vitează divizie este atât de slăbită prin luptele continue, încât de acum înainte va rămânea în rezervă.

[16 octombrie 1877]

Î.P.S.S. Mitropolitul românilor gr. or. din Transilvania și Ungaria a publicat următorul circular, care e pentru noi un semn că guvernul maghiar caută pretexte pentru a împiedeca activitatea sinoadelor eparhiale.

NOTIȚĂ BIOGRAFICĂ

[16 octombrie 1877]

Ziarele din București aduc știrea despre moartea lui A. Papiu Ilarian. Acest bărbat au fost la 1848 tribun al românilor ardeleni a căror revoluție au descris-o în Istoria Daciei centrale. Trecând în urmă în România a editat „Tezaurul de monumente istorice“, un arhiv în care-a reprodus scrieri relative la istoria românilor. În „Revista Carpaților“ au publicat câteva acte din corespondența ținută în limba latinească între Petru Voivod Rareș Domnul Moldovei și Ioachim, electorul de Brandenburg. Aceste acte răposatul le-au fost extras din arhiva de la Berlin. Cât despre politică … au făcut-o și el cum o face oricine la noi; dar … de mortuis nil nisi bene.

SCORNIRILE «TELEGRAFULUI» DIN BUCUREȘTI

[21 octombrie 1877]

În primul său București de la 17 curent „Telegraful“, comparând presa conservatorilor cu păserile cobitoare, ajunge la concluzia că această presă voiește a introduce ură între moldoveni și munteni. Aceste aiurări, a căror îndreptățire n-o discutăm, ne-ar fi găsit însă foarte nepăsători dacă „Telegraful“ n-ar fi binevoit a insinua aceleași intenții monstruoase și „Curierului de Iași“, pe care are naivitatea a-l numi organul d-lui Maiorescu.

D. Maiorescu este într-adevăr un prozator bun și cu judecată, ale cărui idei literare le împărtășesc astăzi însuși contrarii săi politici (vezi de ex. „România liberă“ și noul curent în Academie), dar de aici nu urmează de loc că foaia noastră ar fi organul d-sale. Drept dovadă despre netemeinicia aserțiunii „Telegrafului“ redactorii lui n-ar avea decât să deschidă „Curierul de Iași“ și să vadă că, oridecâteori am vorbit de o lucrare bună pe terenul literar, am abstras întotdeauna de la rolul politic al autorilor. Observarea pe care ne-o impută „Telegraful“ e că am pomenit că divizia a patra, cea amestecată mai mult în luptele de la Plevna, e compusă aproape numai din moldoveni. Aceasta am făcut-o pentru că ziarele bucureștene, atât liberale cât și conservatoare fără deosebire, ignorează acest adevăr și pare c-ar lua mai bine foc în gură decât să spuie anume că moldovenii se poartă escelent pe câmpul de război. Deci tocmai ziare de teapa „Telegrafului“, prin păcatul reticenței, bagă ură între moldoveni și munteni, nu noi, care dăm fiecăruia ce-i a lui. Oare un jurnal oficial n-are voie să zică că moldovenii se bat bine? Și oare, dacă chiar ziare străine laudă pe oștenii moldoveni, atunci, dacă-i lăudăm și noi, suntem poate separatiști? Sau e o crimă în ochii „Telegrafului“ de-a rosti numele Moldovei?

Noi, din contra, credem a ne putea făli cu împrejurarea de-a fi români din Moldova, cu calitățile și scăderile noastre, cum ne-au făcut Dumnezeu. Dacă pielița redactorilor „Telegrafului“ e mai smadă decât a noastră și originea așa de neaoșă încât n-au dreptul de a se numi nici moldoveni, nici munteni, ni se pare că nu noi suntem de învinovățit pentru aceasta. Sunt și la noi și cam pretutindeni asemenea isteți, cari cred că tot ce zboară se mănâncă; noi mai facem și deosebiri și nu aruncăm pe toată lumea în căldarea patimelor momentane, pentru a-i scoate sau albi sau negri, după plac.

În fine, puindu-ne în paralelă cu „Neue fr. Presse“, „Telegraful“ face ceea ce n-au cutezat nimeni să facă pân-acuma.

Cine au urmărit opinia statornică ce noi o avem de acel ziar vienez, care se bucură de înrâurire, pentru nefericirea nu numai a noastră, dar a imperiului vecin chiar, acela va înțelege că insinuarea, dacă n-ar veni de la redacția „Telegrafului“, ar fi pentru noi cea mai gravă insultă. Căci acel organ este cel de căpetenie care-n Austria chiar vâră ură între deosebitele naționalități și le sumuță una asupra alteia, acel ziar este deopotrivă stricăcios germanilor ca și celorlalți, el propagă idei care fac cu neputință dezvoltarea economică sănătoasă și liniștea politică între popoară și e redijat de oameni cari nu sunt în inima lor nici austriaci, nici germani, ci speculanți cutezători, ca și unii redactori din București, cari pentru trecerea mărfii lor tipărite sunt în stare să atingă și să zădărască simțirile cele mai sfinte pe care le are un om sau un popor.

În fine e cu totul de prisos a mai discuta, căci ceea ce am zis noi e pe deplin adevărat. Divizia a patra s-au purtat escelent, au avut pierderi simțitoare și e azi în rezervă. N-am zis nici mai mult nici mai puțin, ci am împărtășit neted o faptă care interesează în gradul cel mai mare provincia noastră în genere, Iașii îndeosebi, căci în acea divizie sunt și oștenii din județul și orașul nostru. Dacă adevărul neted și fără înconjur supără pe unele ziare bizantine și învechite în minciuni și apucături din București nu e vina noastră. Adevăr și mântuire sânt în ochii noștri identice, și acest izvor curat nu poate supăra decât pe răi și pe netrebnici.

[23 octombrie 1877]

În Hotel de Paris în noaptea de joi spre vineri, pe la 11 oare, s-a sinucis un tânăr din Galați, cunoscut în acel hotel sub numele de Gheorghe Teodoru, student. După cât s-a putut constata, acest tânăr dezgustat de ale vieții ar părea să aibă numai 21 sau 22 ani și-ar fi fiul d-lui Hagi Manolachi Nicola, consilier comunal în Galați. Cauza sinuciderei sale se raportă la multe versiuni, însă, după mărturia mai multor persoane suspecte cu care intrase în legături de când era în Iași, cea mai probabilă ar fi comiterea unei sustrageri de 250 galbeni de la părintele său, cu care bani fugise la București, unde după câteva zile de prodigalitate și desfrânare, părintele său aflându-l, l-a urmărit imediat acolo. Atunci, părăsind Bucureștii, el a venit, sunt acum vreo 15 zile, în Iași și au găzduit la Hotel de Paris sub numele mai sus citat. În Iași au contractat relații intime cu mai multe din acele figuri a căror foarte îndoielnică onorabilitate au știut să-l introducă prin acele cafenele nocturne ale orașului în care sunt jocuri clandestine de cărți și care sunt frecuentate în genere numai de coțcari și de tot ce este mai vicios în clasele de jos a societății noastre.

I-au trebuit numai câteva zile de frecuentare prin acele nobile stabilimente pentru ca în sara sinuciderei sale să se afle numai cu două ruble în buzunare; pe lângă aceasta cu o zi sau două mai înainte el simțise că un d. Mihailescu, trimes de părintele său înadins, era pe urmele lui și-l căuta, spre a-l denunța poliției. Mustrarea de cuget sau nenorocita alternativă în care se găsea, străin pe pavelele Iașului și fără nici un ban, l-au împins se vede într-un moment fatal a recurge la un asemenea mijloc pentru a pune capăt unei vieți începută așa de trist.

[30 octombrie 1877]

Dl. Calmon au pronunțat în sara ședinței comitetului stângelor Senatului un discurs criticând într-un mod foarte viu actele guvernului și recunoscând că nici o tranzacțiune nu este posibilă. El sperează că Franța va intra într-o lungă perioadă de pace, de repaos și de prosperitate. O nouă reuniune plenară a stângelor Senatului s-au fixat pentru ziua de 6 noiemvrie.

Se anunță că d. Fourtou pregătește elementele unui mare discurs, destinat a apăra dinaintea Camerei politica urmată de guvern de la 16 mai.

Le Soleil anunță că ambasada din Viena ar fi să se deie d-lui Gontaut-Biron, a căruia situație, în urma antipatiei ce-i arată dl. de Bismark, devenise destul de grea la Berlin. Mai multe ziare pronunță numele d-lui duce Décazes pentru ambasada din Berlin, dar nu este încă nimic decis în această privință.

O telegramă a ziarului Le Nord spune că câteva rezultate ale alegerilor pentru consiliile generale din Franța sunt cunoscute până la 5 noiemvrie; Dl. Broglie a căzut contra d-lui Fouquet bonapartist, amiralul La Ronciere-Le Noury au căzut contra candidatului republican. Telegrama în chestiune mai adaoge că este imposibil de a se judeca despre rezultatul final. Totuși se pare că republicanii vor câștiga fotoliuri mai cu samă la Rouen și la Șamberi. Mai mulți bonapartiști au fost aleși în Gironde, precum d-nul Pascal.

[30 octombrie 1877]

Vaietele de mediațiune de cari organele vieneze răsunară nu sunt, zice o corespondență a Nordului, decât ultima neputincioasă răvoință în privirea Rusiei care au caracterizat aprecierile anterioare a acestor ziare, precum și noutățile diplomatice și militare ce ele au pus în circulație. Nu trebuie să-și ascundă cineva că există în Cisleitania ca și în Ungaria o opiniune relativ puternică, care, de la începutul războiului, nu încetează de a esprima dorinți în favoarea unei semi-soluțiuni a Chestiunei Orientului, în speranță de a convinge pe Europa că această soluțiune au fost impusă prin o coaliție austro-germană ce ar fi înlocuit înțelegerea celor trei împarați. Aceste intrigi însă nu vor obosi răbdarea și moderațiunea cabinetului din Sant-Petersburg; dacă ele merită oarecare observațiune, aceasta e numai pentru că dovedesc necesitatea ce este de o privighere statornică, spre a impiedica pe falșii amici ai păcei de a pune pe Rusia într-o pozițiune falșă și de a-i răpi prin mijloace diplomatice beneficiele succeselor sale militare. Aceasta este o operațiune strategică mai puțin zgomotoasă ce e dreptul, dar mai periculoasă poate decât complotul din Transilvania.

Koelnische Zeitung publică o depeșă din Viena cu data de 3 noiemvrie prin care se anunță că Austria au respins propunerea Germaniei, care tindea la o prelungire pentru un an a tractatului de comerciu existent, pe motivul că această prelungire ar fi creat dificultăți din punctul de vedere al compromisului austro-ungar ce se voiește a se încheia înainte de 1 ianuarie. Conferințile miniștrilor la Pesta au de obiect de a stabili tarife independente.

În ceea ce privește postavurile, tariful trebuie să fie, conform cerinței Germaniei, formulat de cătră d. Hasselbach, stabilit pe o bază echitabilă și îndeajuns de liberschimbist. Acest tarif va fi prezentat săptămâna viitoare parlamentului.

Dispozițiunele care regulează procedările de perfecționare sunt menținute.

Îndată ce tariful va fi fixat, Austria are intențiunea să angajeze cu Germania negocieri nouă având de obiect concesiunea reciprocă a dreptului de națiunea cea mai favorizată.

[30 octombrie 1877]

Ziarul Times publică o depeșă din Roma cu data de 4 noiemvrie care anunță că consiliul Vaticanului au fost dizolvat.

Nici o rezoluțiune n-au fost încă adoptată privitoare la chestiunea desființărei dreptului de veto al Franței, Austriei și Spaniei.

Din Timpul, noiembrie-decembrie 1877

ÎNTUNECIME TOTALĂ

[Articol cu paternitate incertă]

[1 noiembrie 1877]

A privi la o întunecime totală a Soarelui sau a Lunii este o petrecere; a te rătăci însă noaptea prin întunecimea totală a Bucureștilor, a da în gropi și a te lovi cu capul de ziduri este de asemenea o petrecere pe care se pare a ne fi păstrat-o cu părintească îngrijire primăria noastră. Într-adevăr frumoasă iluminare cu gaz avem acuma. Lumea nu mai există decât numai pentru Podul Mogoșoaiei. Aici tot mai licurește din ce în ce mai palidă câte-o lumină de felinar asemenea unei speranțe aproape a se pierde. Încolo „lasciate ogni speranza!“ Încolo se-ncepe infernul lui Dante. Pasagiul primăriei, bogat în gropi, șanțuri și Plevne improvizate, formațiuni geologice din epoca terțiară, elemente hidrografice perfide în care alunecă picioarele celor muritori, coboare-se aceștia din neamul biman, coboare-se din cel mai fericit al cuadrupedelor. Din când în când câte o trăsură, cu fuga.

Quadrupedante putrem sonitu quatit ungula campum, încolo prin depărtatele mahalale încercări modeste de muzică clasică din partea cânilor, cari, după cum se știe, trăiesc sub regimul unei deosebite circulare a prefectului de poliție.

Mult se va mai repeta acest „misticism gazos“ al primăriei?

[2 noiembrie 1877]

„Românul“ continuă și acum acea ciudată polemică cu „Presa“ care consistă în întoarcerea 1 de cuvinte, asemănări de cifre, certe asupra marginilor frazelor întrebuințate și alte asemenea. Obiectul acestor dezbateri fără de folos este pe de o parte numărul ostașilor căzuți cu ocazia asaltului Angelescu, pe de alta dreptățile cari le-au avut guvernul pentru a intra în război. Noi se înțelege că ne abținem de a ne rosti în aceste întrebări, care nu se pot hotărî aici cu vorbe, nici cu întorsături istorice. Va veni ziua în care și pietrele vor vorbi adevărul, în care cartea faptelor petrecute va sta deschisă și se va citi atât de lămurit încât toată doctrina paralogismelor nu va fi în stare să-i întunece înțelesul.

ASALTUL ANGELESCU

[Articol cu paternitate incertă]

[2 noiembrie 1877]

Un corespondent al „Nouăi prese libere“ dă oarecari relații asupra modului cum s-au făcut cel din urmă atac al diviziei a patra asupra Griviței mari. Ținem seama de aceste relații, pentru că ele sunt foarte apropiate de zgomotele ce circulă la noi asupra rolului prea neatârnat pe care d. colonel Angelescu au binevoit a-l juca pe pielea și cu sângele altora, pentru a-și plăsmui de pe saltea și „en spectateur“ gloria de a fi luat Plevna poate. Corespondentul zice că i se pare într-adevăr că d. colonel au ordonat atacul fără a-și fi luat învoirea de la M. S. Domnul, ba că însuși raportul trimis din Poradim în aceeași noapte din partea Prea Înălțatului nostru Domn către marele duce Nicolaie în Gorni-Studen afirmă că, fără învoirea Înălțimii Sale, colonelul au îndrăznit a ordona un atac care au pierdut atâtea vieți fără de nici un folos. Corespondentul zice c-ar fi vorbit cu mai mulți ofițeri români întorși de curând de la Plevna și aceștia i-ar fi dat următoarea esplicare. În cartierul general se hotărâse ca divizia a patra, care pierduse două treimi din efectivul ei, să fie înlocuită prin divizia a doua, intactă până acuma. Colonelul Angelescu s-au dus atunci la Măria Sa Domnul și-i espuse că pân-acuma divizia a patra executase toate lucrările și c-ar fi nedrept ca tocmai acuma, când izbutirea e aproape sigură, divizia să fie înlocuită și alți soldați și alți ofițeri să aibă ușor o glorie a cării condiții grele le împlinise tocmai divizia a patra.

M. Sa Domnitorul se plecă atunci rugăminții colonelului și amână înlocuirea diviziei pe ziua de 24 octomvrie, sperând că până atunci se va hotărî a se face un nou atac general. Dar termenul se apropia mereu și tot încă nu se auzea nimic de un atac general. Atunci d. colonel, cuprins de nerăbdare de a culege lauri, s-au hotărât a face atacul pe socoteala d-sale și întreprinse un asalt cu urmări atât de dezastroase și cunoscute de toată lumea.

E de prisos a mai zice cumcă raportul din „Monitor“, plin de reticențe și apucături, arată lucrurile altfel. Dar în orice caz întrebarea de căpetenie la care ar trebui ca opinia publică să capete răspuns este: dat-au sau nu M. Sa Domnul învoirea Sa la asaltul Angelescu?

Credem că nu ni se va răspunde evaziv sau prin acuzarea că ținem seama de ceea ce spune o foaie discreditată ca, „N. fr. Presse“. Faptele relatate de corespondentul ziarului vienez ne pot fi indiferente și nouă; întrebarea însă pe care o dezbate e cu totul teoretică și atinge disciplina neapărată oricărei armate. Este sau nu adevărat că d. colonel s-au făcut vinovat de o călcare atât de gravă a disciplinei, de o desconsiderare atât de deplină a înaltului său Suveran?

CONSPIRAȚIILE DIN CONSTANTINOPOL

[4 noiembrie 1877]

Acum de câteva zile s-au văzut lipite pe zidurile Constantinopolului placarde care provocau poporul să omoare pe Mahmud-Damat, socrul sultanului, învinuindu-l că voiește să facă pace și să vânză Turcia Rusiei. Mahmud-Damat învinui iarăși din parte-i pe exsultanul Murad că conspiră în contra fratelui său; în urma cărei acuzări sultanul Abdul-Hamid ordonă ducerea lui Murad în seraiul vechi. 40 de servitori ai exsultanului se împotriviră la această măsură și fură sugrumați, deși gazetele turcești zic c-ar fi fost exilați. Într-adevăr exilați, dar din viață și fără întoarcere.

De atunci exsultanul petrece în Top-Kapu, păzit ca un prizonier de stat, și viața sa se crede a fi în primejdie.

În aceeași vreme au fost arestați o mulțime de partizani de ai lui Midhat Pașa. S-au făcut încercarea de-a învenina pe Mahmud-Damat, care a fost scăpat numai prin inteligența medicului său. Astfel mine și contramine se încrucișează în viața publică de la Cornul de Aur, turburarea populațiilor e foarte mare și crește prin vestea tendențioasă ce s-a răspândit că prorocul s-ar fi arătat sultanului și i-ar fi poruncit să facă pace.

Sunt dar în Constantinopol două curente opuse, unul pentru pace, cellalt pentru război. Mahmud-Damat, care voiește mai cu seamă ca sultanul actual, ginerile său, să rămâie în locul pe care-l ocupă, pentru ca alături cu tronul ginerelui să-nflorească roiul de creaturi de serai ale socrului, ar voi într-adevăr pacea și spre acest scop cheamă din noaptea vremilor umbra prorocului și-i pune în gură porunca de a încheia pacea. Sigur însă că într-un oraș așa de mare ca Constantinopolul, unde se-nvârtește un amestec din toate popoarele Europei și din multe ale Asiei, lumina e prea mare pentru ca populațiunea de jos să mai creează în aparițiunea prorocului. Deci sunt esplicabile placardele îndreptate contra vieții lui Mahmud-Damat.

Până când armatele turcești vor mai avea perspectiva unei împrotiviri cu folos până atuncea gloatele fanatizate ale Bizanțului vor fi contra păcii.

PROBE DE STIL

[Articol cu paternitate incertă]

[6 noiembrie 1877]

Unul din semnele caracteristice ale speciei „animal scribax“ din familia Liberalelor este că nu știe carte. Neștiind carte și având a vorbi cu publicul lor în toate zilele, animalele condeiului în România câștigă la șiruri repetând fără trebuință cuvinte care n-au nici vro greutate retorică, nici vrun înțeles deosebit, care să merite a fi întipărit minții.

„Românul“, care de altmintrelea numai românește nu-i scris, au ajuns la treapta de a ști că verbul are proprietatea de a putea fi conjugat, prin urmare nu se mulțămește numai c-un timp sau c-o persoană care s-ar cere pentru însemnarea înțelesului, ci pune câteva dupăolaltă, pentru ca să se pară că zice ceva.

Am spus, spunem și vom spune cumcă națiunea a fost, este și va fi. Deci cetățenii iubitori și iubiți s-adună, s-au adunat și se vor aduna, ca să se sfătuiască, să zică, să dezbată, să vadă, să priceapă și să înțeleagă că bine nu este, n-a fost și nu va fi cu noi, între noi și-n noi, acum și totdauna și pururea și-n vecii vecilor, dacă … n-om fi noi cu ai noștri între noi la putere.

Aceasta e ținta a toată democrația română, spusă în stilul înflorit al gazetei celei mai vechi și celei mai … netrebnice din București.

Cititorii noștri cred poate că luăm peste picior pe mult și mai mult decât onorabilii noștri confrați: dar rău cred.

„Românul“, vorbind într-unul din cele din urmă numere ale sale despre un conventicul al celor chemați (mulți chemați și puțini „aleși“) ce se va ținea la Bacău, introduce „frumosul“ apel al d-lui A. D. Holloan, inserat în „Gazeta de Bacău“, cu următoarele cuvinte:

Am cerut și cerem ca românii să se întrunească cât de des, să se vază, să se cunoască, să cugete, să dezbată și să caute împreună calea și metoda cea mai patriotică, cea mai înțeleaptă și totdodată și cea mai practică. Astfel, și după noi numai astfel, națiunea poate merge cu pași siguri spre realizarea dorințelor și trebuințelor ei.

„Unde veți fi întruniți doi, în numele meu, voi fi în mijlocul vostru“, zicea Isus, atunci când inamicii îl pândeau pentru ca să-l oprească de a surpa comploturile fariseilor.

Când cetățeanii s-adună cu iubire și cu sinceritate, geniul națiunii este în mijlocul lor.

Să se întrunească dar, să se întrunească necurmat toți cei cari pun interesele generali mai presus chiar de interesele de partită, căci mare, foarte mare nevoie este acum ca totdauna, și poate mai mult decât totdauna, ca gândul națiunii române să fie neclintit cu noi, între noi și în noi.

Știe „Românul“ ce stil e acesta? Să i-o spunem noi: stil jidovesc. Redactorul n-are decât să deschidă Psalmii împăratului și prorocului David și să vadă cum toată poezia jidovească nu consistă decât în repetarea aceleiași idei, adesea foarte sărace, cu alte cuvinte. Dar nici în cuvinte variate nu sunt bogați stiliștii „Românului“. Ei declină și conjugă în sus și-n jos acelaș cuvânt fără de nici o trebuință ș-apoi zic că presa e … lumina. Multă lumină trebuie să fi intrat în capul cititorilor „Românului“ când li se spune că trebuie să vadă, să cunoască, să cugete, să dezbată, să caute calea și metoda.

Oare puțină, cât de puțină gramatică românească nu se poate introduce prin contrabandă la redacția „Românului“?

Dar să contenim. Deja am atacat prea mult tot ce este românesc și am atins susceptibilitățile națiunii. Națiunea nu știe a scrie; ar fi o crimă pentru redactorii „Românului“ să știe ei asemenea moft conservator și austro-maghiar.

[11 noiembrie 1877]

În „Neue freie Presse“ ne-a întâmpinat uimitoarea știre că o comisie judecătorească s-au dus în seminarul Mitropoliei Bucovinei (din Cernăuți) și au arestat pe patru candidați interni de teologie, sechestrând totodată averea și hârtiile societății dizolvate „Arboroasa“. Membrii acestei societăți erau studenții români de la Universitatea din Cernăuți și dările de seamă a tinerei reuniuni erau atât de serioase, atât de departe de orice veleități politice, încât într-adevăr ne mirăm auzind această veste neașteptată și nu știm cării împrejurări avem a atribui măsurile aspre ale guvernului provinciei vecine. Neînsemnatul fond de bani, ni se pare că vro 400 de galbeni, datorit în mare parte munificenței românilor de la noi și de dincolo de Carpați, biblioteca, compusă din vreo sută și câteva tomuri, sunt confiscate, mai mulți dintre studenții facultății teologice au fost arestați și li se intentează se vede proces criminal.

Care va fi crima de care să se fi făcut vinovați studenții români de la Cernăuți de au fost un motiv destul de puternic pentru a risipi mica lor avere de strânsură și centrul lor de activitate spirituală?

Nu știm până astăzi decât numai două abateri ale studenților de la Cernăuți, care însă, departe de a constitui o crimă în ochii noștri, nu le-am putea lua în nume de rău decât dintr-un exagerat punct de vedere al poliției statului, natural poate în vremi de liniște, nenatural însă când spiritele tinere sunt agitate de luptele până acum glorioase ale conaționalilor lor. Afară de aceea, aceste două abateri de până acuma, pe care le vom espune mai la vale, au fost provocate prin necuviințe mult mai grave comise de coloniștii din Bucovina, încât resentimentul tinerimei românești au fost firesc. Guvernul învecinat ar trebui să fie chiar mândru de aceste acte de rezistență, pentru că ele dovedesc temeinicia și valoarea educativă a școalelor din Austria. Dacă școalele de acolo ar deștepta numai mintea, lăsând simțirile inimei în paragină, dacă tinerimea ar fi crescută numai pentru a-și căuta de interese personale, a se târâi înaintea puternicilor zilei și a săruta mâna care-i lovește, atunci desigur că acte de rezistență n-ar avea loc defel și-ar fi o dovadă puternică că Austria e pe deplin jidovită, ceea ce ne place a n-o crede în chiar interesul vecinilor și al luminatei clase domnitoare:

On s'appuie, Sire, sur ce qui resiste. Nu elementele moi ca ceara, cari cedează fără murmură oricărei întipăriri, nu indivizi mânați de interese mici și lesne de îndoit după vânt, nu capete cari se pleacă cu înlesnire ori în ce parte, numai puternică să fie, ci inima neînfrântă, rătăcită fie chiar, este temelia puterii unui stat.

Războaiele pe care Austria le poartă, izvoarele muncei și averii, brațele puternice și inimele viteze nu se găsesc în clasele de trântori semiți, ci tocmai în acele naționalități cari nu se pleacă raselor dominante, dar sunt totdeauna gata să-și dea sângele și averea pentru pământul care le poartă, pentru coroana de la care așteaptă tot binele și căreia le place a atribui tot binele ce le vine cândva.

După acest preambul, care ni s-a părut trebuincios pentru a nu lăsa nici umbră de îndoială asupra bunelor noastre intenții, vom veni la cele două cazuri cari vor fi fost poate motivele dizolvării societății „Arboroasa“.

Se știe că mai cu seamă elementul evreiesc din Bucovina au stăruit să facă serbarea de o sută de ani a întrupării Bucovinei cu Austria. Aceasta s-a făcut în ajunul încheierii unui tratat de comerț cu noi și a fost o demonstrație în contra mănținerei îngrădirilor prescrise de legile noastre vechi, pe cari, după îndelungate stăruințe, guvernul conservator a izbutit să le mănție și în convenția austro-română.

Fost-a demonstrația pentru a ne atinge pe noi și a ne arăta lumei ca semibarbari, precum binevoiește a ne numi d. Garl Emil Franzos, fost-a un mijloc de presiune morală asupra noastră, sigur este că serbarea a fost pripită cu trei ani înaintea sutei cuviincioase și-a fost glorificarea unui centeniu de 97 de ani, la care s-a adaos în vederea cametei 3 la sută. Nu discutăm legitimitatea serbării. Fiecare are drept să se bucure sau să nu se bucure de o întâmplare istorică; caracteristic pentru cel ce o aranjază este numai motivul.

Cedarea Bucovinei nu este o frunză de dafin în istoria Austriei și, tocmai fiindcă voim bună pace, ne abținem de a cita documentele ce ne sunt bine cunoscute și cari ar dovedi că acel act istoric n-a fost vrednic să fie serbat decât tocmai de neamul acela care crede că toate bunuirile acestei lumi se câștigă prin târguială. M. Sa Împăratul, ale căruia sentimente nobile și cavalerești sunt cunoscute de toata lumea și de la care, întrucât privește persoana Sa, românii n-au cunoscut până astăzi decât numai bine, au refuzat politicos însă semnificativ de a lua parte la jubileul din Cernăuți, căci, dacă prescripția și puterea consfințesc un act ca cel pomenit mai sus, nu rămâne mai puțin adevărat că la acea serbare s-a accentuat tocmai originea acelui drept, care origine nu se va fi găsit tocmai vrednică de nobila inimă a împăratului. Afară de aceea Maiestatea Sa ar fi trebuit să vie la marginea statelor sale și, precum este obiceiul, M. Sa Domnitorul ar fi avut să-l întâmpine sau în persoană sau prin delegațiune, ceea ce, ne va concede oricine, ar fi fost în împrejurările date un lucru foarte gingaș, dacă nu de-a dreptul cu neputință. Guvernul conservator, în înțeleapta sa rezervă și simțind, se-nțelege, că nu poate să joace rolul unui stat mare, au tăcut la măsurile cernăuțene, dar au răspuns capitala Moldovei prin o contrademonstrare impuitoare, care de atunci se repetează în fiecare an. Românii din Bucovina erau însă mult mai umiliți decât noi chiar, pentru că se serba acolo, pe pământul lor clasic, pierderea înrâuririi lor politice. Dacă ideea serbării ar fi pornit de la români desigur că nimenea nu zicea un cuvânt. Ar fi fost un semn de iubire mai mult pentru Casa moșteana de Austria; dar atingător era ca acea serbare să pornească de la elemente colonizate în părțile de miază-noapte ale provinciei. Acum, în anul al treilea de la serbare, vro câțiva studenți din Bucovina au trimis cu ocazia panahidei lui Grigorie Vvd. Ghica o telegramă către primarul de Iași și tot în aceeași vreme, ni se pare, d. profesor Schiffner de la facultatea de drept din Cernăuți, care ține prelecțiuni asupra „dreptului românesc“, și-a permis a face observațiuni puțin cuviincioase asupra statului nostru, pentru care a fost fluierat de studenții români.

Aceste sunt oare cauzele dizolvării „Arboroasei“?

Nu discutăm dreptul guvernului vecin de a lua masuri contra abaterilor studenților. Puntul nostru de vedere, ca organ autoritar, ne învață că un stat face cu supușii săi ceea ce crede că e bine și cu cale în interesul lor mai cu seamă.

Discutăm numai oportunitatea măsurilor prea aspre. Nu știm dacă glasul nostru va fi auzit, dar ne permitem a aduce aminte că România este în război, că, abstrăgând de la înrudirea națională, boierii din Bucovina precum și satele de la margine sunt încuscrite cu românii de dincoace de Molna, că mulți bucovineni au rude de aproape pe câmpul de război, încât abaterile unor tineri ce nu cunosc pe deplin greutatea pe care legile pozitive o dau unor asemenea manifestări nu pot fi puse tocmai în cumpănă de aur.

Din acest punt de vedere numai ne permitem a face observațiile noastre asupra unei afaceri care pare a se fi înfundat în unica telegramă a „Nouă prese libere“ și asupra căreia organele vieneze păstrează o îngrijitoare tăcere.

VISUL DOCHIEI, POEM ÎNTR-UN ACT. — OȘTENII NOȘTRI. COMEDIE (?) ÎN TREI ACTE

[12 noiembrie 1877]

Piesele Visul Dochiei și Oștenii noștri le datorim penei d-lui Frederic Damé. D-sa au mai comis până acuma scrieri dramatice „originale“, care însă, stingându-se de mult de moarte bună, credem a putea face abstract de la ele, de vreme ce uitarea, în care au căzut cu drept cuvânt, e o critică mai bună decât ar putea fi aceea a penei noastre. Apoi, chiar dacă ne-am fi luat osteneala de-a face cu dragă inimă pomelnicul celor morți, totuși n-am prea fi avut ce să spunem în rău sau în bine. D. Frederic Damé ca om are calitatea de a crede că proprietatea literară se stinge dincolo de marginile Franței. Sosit la noi și având, se vede, în geamantan câteva piese franțuzești, le-au supus unui tratament pe care au avut ocazia de a-l învăța în chiar țara noastră. D-sa s-au folosit de lecțiile marelui autor național, a aceluia care este Ponsard, Tacitus și Max Müller al României într-o persoană, istoric, arheolog, autor dramatic, prelector la Ateneu, academic, profesor de universitate, director de liceu privat etc. etc., care fiind dus la congresul arheologilor ca delegat tocmai la Stockholm și-au îndeplinit delegațiunea trimițând lista de bucate de la banchet, cu un cuvânt d. Damé au avut de la cine învăța meșteșugul de a deveni autor fără de a fi învățat carte, poet fără a fi poet, profesor de universitate fără a ști să scrie și literal român fără a ști românește.

Asemenea adunări de mărimi algebraice se fac multe la noi. Astfel de ex. să ia numele unei vechi și vestite familii boierești din Moldova, câteva piese din Lope de Vega, bucăți de filologie de ale lui Ascoli și vedem cum din Cozmița iese la lumină cu totul altceva.

Dar, în sfârșit, trebuie să ne bucurăm. Românii, coborâtori ai romanilor, sunt nație cuceritoare, trebuie deci să se bucure de achiziția oricării bucăți de pământ bulgăresc, chiar dacă aceasta s-ar prezenta sub forma foarte modificată de strănepot al lui Traian.

Prin urmare de ce oare Balzac, Sardou ș. a. adunați la un loc n-ar suna pe românește: Damé? Traducere liberă, foarte liberă, dar oare nu trăim în țară liberă? „Patrie“! se chiamă pe românește „Mihnea cel Rău“, „Mercadet“ = „Gheșeftarii“, Balzac + Sardou + x + y = Damé; Lope de Vega + Goldoni + Ascoli + listă de bucate + vornicul Grigorie Urechi = Cozmița.

Noi într-adevăr nu știm pe cine să admirăm mai mult, pe d. V. A. Popovici sau pe d. Damé? Pe maestru sau pe elev? Noumenon sau phenomenon? Prototipul sau clișeul?

Odată ne-ntrebam cu uimire:

Și cine oare-n lume să poată sta păreche

Cu-al geniilor geniu, cu Popovici- Ureche?

Dar astăzi am găsit perechea și n-o mai căutăm. E d. Damé.

D-sa e un tânăr inteligent și pricepe oamenii, înțelege veacul în care e astăzi România. Căci nu toate țările Europei trăiesc în același veac. Anglia putem zice ca e-ntr-al douăzecelea, Austria într-al douăzeci și nouălea, adică în veacul făgăduit de Biblie jidanilor, unde se zice că ei vor stăpâni pământul.

Dar fiindcă România merge totdauna în fruntea civilizației, fiindcă unitatea Germaniei și a Italiei nu-i nimic mai mult decât simplă imitare după unitatea noastră, revoluția franceză — imitația revoluției lui Horea, constituția franceză — o imitație a constituției noastre, Goethe — ciracul lui Văcărescu, Thiers — un clișeu a d-lui C.A. Rosetti și Gambetta — îngânarea vie a d-lui Fleva, de aceea „România“ trăiește în veacul cel mai înaintat, în veacul de apoi, spre venirea lui Antihrist. Cuvintele însemnează astăzi tocmai contrariul de ce însemnau odată, cel nebun trece de cuminte și cel cuminte se ia drept nebun, cel învățat trece de carne cu ochi și viceversa, autorii trec drept plagiatori și plagiatorii drept autori, cel cinstit e hoț și hoțul cinstit, averea trece drept furt, furtul drept avere.

Pe de alta parte oricine are dreptul de a presupune că e și o țară sălbatică, unde nu se mai controlează nimic, și fiindcă cine vine să facă negustorie cu pălării din Paris poate să ia asupra sa și misiunea de a civiliza capetele pe care acele pălării se vor așeza, să puie paie în căpățâna acoperită cu paie și să introducă cultura „picantă“ în sălbatecul popor de la Dunăre; de aceea e foarte natural ca cineva să caute glorie când o poate căpăta așa de ieften. Modul de a deveni mare e scurt. Iei o scriere franțuzească, ștergi titlul și scrii altul, ștergi numele autorului și pui pe al tău. Apoi deschizi cartea: unde vezi Jean pui Toader, unde vezi Ana pui Safta și s-a mântuit, ești deja autor. Îți mai rămâne s-o pui pe românește, pentru care treabă rogi pe un prieten și opul e gata. Bună glorie — și nu-i scumpă.

Această precuvântare nu ni s-au părut de prisos pentru a ști în ce mediu intrăm când vom vorbi despre nouăle producte ale muzei d-lui Damé.

Piesele amândouă au fost aplaudate de public și chiar nici nu ne îndoiam de aceasta. Dar cu ce preț oare?

Visul Dochiei este o tarara lungă de declamații asupra lui Ștefan, Mircea, Mihai Viteazul, care se sfârșește prin defilare de dorobanți și vânători. Am urmărit cu atenție toată declamația și, o mărturisim cu plăcere, n-am aflat o singură idee originală care să nu fi fost cuprinsă în primul București a „Telegrafului“, și a „Reformei“; de nicăieri nu răsare icoana caracteristică a vremilor trecute, n-am auzit nimic decât istoriile ce ni se spun de sute de oameni cari nu știu istoria. Niciodată nu ne-am adus aminte mai cu vioiciune de zisa lui Goethe: „ceea ce numiți spiritul vremilor nu este decât spiritul acelor domni în care vremile se oglindesc“. Rea oglindă. Ceea ce ne-a înduioșat însă până la lacrimi este rara gratitudine cu care se pomenește de armată, făcându-o chiar să defileze în persoană, fără ca să se pomenească cu un cuvințel de creatorul ei, de acela a cărui viață pare consfințită acestei unice grije, de Maiestatea Sa Domnul.

Se vorbește de vitejia armatei, nicăiri însă că cu aceeași vitejie Domnul însuși s-au espus focului dușman și că ghiulele zburau împrejurul capului SĂU. Republicanismul nu poate merge departe.

A doua piesă, Oștenii noștri, consistă din următoarele peripeții și conflicte cumplit de dramatice. Un ofițer asupra însurătorii pleacă la război. Mai întâi ia adio de la tatăl său și plâng, apoi ia adio de la iubita sa și plâng, apoi de la mumă-sa și plâng, în fine de la tot personalul piesei și plâng. Actul întâi.

Actul al doilea are două scene. În cea dintâi ofițerul scrie acasă. În a doua are ziua nămiaza mare o viziune și începe un atac turcesc cu mult foc de puști și s-au mântuit.

Al treilea act se petrece la ambulanța din Turnul Măgurele. Vine un soldat rănit din ale cărui vorbe se poate deduce că ofițerul a murit, iubita plânge, află tatăl și plânge, află mama și plânge și mai râu, află toți și plâng. Dar iată că armata se întoarce glorioasă în țară (întoarcere pe scont, înainte de a se fi întors) și ofițerul asemenea, teafăr și sănătos. Plânset general și defilare de trupe; cortina cade impresionată până la lacrămi.

Și aceasta-i dramă?

Dar să zicem că prin multele sale piese bune d. Damé ar fi câștigat dreptul să ne dea una rea. S-o zicem, deși nu admitem.

Este permis ca un scriitor rău să se folosească de nenorocirile țării pentru a atrage pe public la … panoramă? Este permis ca un război, nesfârșit încă, să fie pus pe scenă, pentru ca agitația naturală a publicului să dea salve de aplauze pe care autorul în împrejurări normale nu le merită?

Dar la Gorni Etropol, la Bivolari, la Plevna, la Rahova comedie se joacă? Soldații, cari sânt meniți poate a merge în foc, sunt aduși pe scenă, pentru ca, spre petrecerea publicului, să-și arate meșteșugul, ca gladiatorii vechi. Plaudite Quirites!

Limba traducerilor e bună și jocul artiștilor era de un avânt demn de piese mai bune. Publicul aplauda cu mare zgomot și defilările dorobanților și vânătorilor.

Ca observație finală adăugăm că bucățile de muzică la sfârșitul Visului Dochiei erau frumoase, numai nu eroice. Cântecul soldatului era sentimental, corul cu mult sopran, numai pe la capăt am auzit câteva acorduri mai adânci, de caracter religios.

Rele sau bune, ca text, cântecile de la urmă cereau un avânt eroic, care putea culmina apoi în acorduri religioase. Dar avântul a lipsit, ceea ce însă nu ne oprește de a recunoaște pe deplin frumusețea muzicei, deși caracterul ei nu era propriu scenei în cestiune.

[Articol cu paternitate incertă]

[15 noiembrie 1877]

Primim următoarea scrisoare trimisă la adresa d-lui autor al articolului Revista teatrală:

D-nul Frederic Dame va trebui să mărturisească că nu poate să ne ceară pentru scăparea din vedere de care ne-am făcut vinovați o mai mare satisfacțiune decât pe aceasta pe care i-o dăm, publicând chiar scrisoarea ce ne-a adresat-o d-sa. Pentru ca însă satisfacțiunea să fie și mai deplină, iată și versurile de care vorbește d-sa:

O toi, jeune Heros, qui ramasses l'épée

A la main de Michel expirant échappée

Et du sang des bourreaux encor toute trempée, Du haut des monts je te benis! …

Va donc, Prince, va donc, réaliser mon rêve, Que le destin par toi s'achève,

Que le vieux tronc latin où bouillonne la seve Reverdisse aux rayons de l'aube qui se lève, Et que, sous ses rameaux benis,

Après tant de maux infinis,

Mes enfants, enfin réunis,

Saluent dans l'avenir ta gloire.

Et toi, Dieu tout puissant, donne-nous la victoire!…

Constatăm dar, cu viuă mulțumire, că am fost nedrepți, când în numărul de la 12 noiemvrie al ziarului „Timpul“ ziceam:

Se vorbește de vitejia armatei, nicăiri însă că cu aceeași vitejie Domnul însuși s-au expus focului dușman și că ghiulele zburau împrejurul capului său. Republicanismul nu poate merge mai departe.

În Le rêve de Dochia se vorbește de vitejia Domnului pe care autorul îl numește „jeune Heros“, adică republicanismul nu merge atât de departe încât să nu poată merge și mai departe.

Încă o dată: recunoaștem că d. F. Dame este mai puțin republican decât cum îl credeam.

Făcând această mărturisire, ne câștigăm însă dreptul de a constata că d-l Frederic Dame ne credea mai puțin drepți decât în adevăr suntem.

Înainte de toate „Timpul“ nu a făcut nici un fel de dare de seamă asupra poemului Le rêve de Dochia. Acest poem, scris și publicat în limba franțuzească, este o lucrare, pentru noi românii, cu totul nevinovată.

Îndată însă ce această lucrare nevinovată se traduce în limba română și se reprezintă pe scena română, datoria noastră e de a controla efectul pe care-l produce. Noi am făcut o dare de seamă asupra reprezentațiuei ce s-a dat în teatrul din București subt titlul Visul Dochiei. În trei rânduri am fost de față la reprezentațiunea acestei piese și una singură dată nu ne aducem aminte să fi auzit versurile citate din poemul Le rêve de Dochia.

Poate că nu am auzit bine; poate că am uitat; atunci cerem iertare pentru greșeala de care s-au făcut vinovate urechile noastre ori, dacă nu urechile, memoria noastră; dar cerem totodată dreptul de a pretinde că nimeni să nu ne învinovățească de a fi comunicat impresii pe care în adevăr nu le aveam.

Noi am ieșit din teatru cu impresia că despre Domnul nostru nu s-a vorbit nimic în Visul Dochiei și această impresie ne jignea, și pentru că în adevăr ne jignea am zis ce am zis.

Câtuși de puțin nu ne pasă dacă în poemul Le rêve de Dochia, este ori nu este ce ne lipsea în Visul Dochiei. Dacă e însă vorba, atunci chiar și aceea ce este în Le rêve de Dochia este atât de puțin încât noi, din punctul nostru de vedere, adevăr am grăit când am zis că nu este nimic. Vine d-nul Frederic Dame și ne spune că îl urâm „fără ca să-l cunoaștem, fără ca să ne cunoască și fără să ne fi făcut ceva“.

Negreșit, în asemenea împrejurări, „ura“ ar fi un simțământ lipsit de orișice temei firesc. Dar tocmai fiindcă nu-l cunoaștem, nu ne cunoaște și nu ne-a făcut nimic, nu îl putem urî pe d-sa personal. Cunoaștem însă scrierile d-sale, și pe aceste le urâm.

I-am spus-o că a „comis mai multe scrieri dramatice“; nu ne mai poate dar spune că nu ne-a făcut nimic. Cine știe dacă nu mai bucuros l-am vedea pe d-l Dame batjocorind pe eroii noștri decât lăudându-i în modul în care îi laudă. Ei bine! Mihai, Ștefan și Mircea sânt în gândul nostru niște chipuri atât de sfinte în măreția lor încât ne cuprind fiori când le privim; vine apoi un om neastâmpărat și străin de pietatea noastră, vine, ia aceste sfinte icoane, le târăște prin noroiul zilei, face din ele niște caricaturi puse la vânzare și apoi zice că nu ne-a făcut nimic. — Da! nimic nu ne-a făcut: a luat numai numele Domnului în deșert.

Iar astăzi oștenii români se aruncă cu bărbăție în luptă; pământul se cutremură sub picioarele lor; cad și iarăși cad, și totuși merg înainte; lumea întreagă stă uimită; un fior de jalnică și totuși senină mândrie înalță sufletele tuturor românilor: în clipa aceasta vine un om și își bate joc de acei oșteni, vine un om și face marfă de vândut din senina mândrie a românilor, apoi zice că nu ne-a făcut nimic.

Dar, în sfârșit! Urmărim o țintă nebună! Lumea se adună, privește, gustă din otravă și rămâne mulțumită. Dacă nu ar fi astfel, am fi aruncat scrisoarea d-lui Frederic Dame în foc; când vedem însă că un om care scrie asemenea scrisori poate să vorbească spre mulțumirea românilor despre Ștefan, Mihai și Mircea și poate să se însărcineze cu lauda marilor fapte ce chiar nici nu sânt încă cu totul îndeplinite, atunci ne apucă deznădăjduirea și, îngroziți, ne gândim că viermii nu se pot prăsi decât acolo unde e ceva putred.

Dacă luptăm, lupta nu e împrotiva d-lui Frederic Damé, ci împrotiva curentului bolnăvicios în virtutea căruia niște scrieri de felul Oștenilor români pot să fie gustate.

Lupta e poate zadarnică; dar în sfârșit, ne facem și noi, în felul nostru, datoria de români.

[16 noiembrie 1877]

„Românul“ deapănă din nou cuvinte ca să dovedească că „Presa“ ar fi dovedit că avem nevoie de război cu turcii ca de apă și că mari lucruri a trebăluit d-nealor până acuma.

Pe noi nu ne interesează apucăturile „Românului“ decât numai din punctul de vedere al stilului și a curăției de inimă.

Iată un pasagiu din acest șir de articole în care grecii besmetici din Strada Doamnei se identifică ca totdauna cu nația, dar într-un mod cu totul invers. Dacă nația n-ar vrea cumva ceea ce vor d-nealor, atunci ea-i tâmpie și coruptă:

Așadar d-lor susțin că, dacă guvernul ar fi putut face războiul fără voia nației, atunci această din urmă e tâmpită și coruptă.

Cine, Doamne iartă-ne, le dă voie acestor domni să se gereze drept nație românească? Redactorul „Românului“, om acuma cu un picior în groapă, ar trebui să spuie odată verde:

„Oameni buni, noi ăștia, liberalii, voim să vă facem a crede că voi împingeți mașina lumii, dar în faptă sunteți împinși de dinafară. Când erau rușii să pornească război asupra turcilor era un guvern în țară care mi se prea dădea în apele orișicui. Noi, liberalii, pe atunci eram prieteni cu turcul și țineam sfaturi cum să răsturnăm domnia. Jucam cum ne cânta Mazar Pașa. Iată că războiul era aproape să izbucnească și țara era asupra intrării a o jumătate de milion de ruși. Noi amenințam domnia și țara cu turburare, pe când îi era omului mai greu, pentru că puțin ne pasă nouă dacă merge și țară și domnie pe apa Sâmbetei, numai nouă să ne meargă bine. Domnia, văzând că tocmai la vreme de cumpănă am putea face turburări, ne-au chemat la ministeriu, pentru că domnia cunoștea pe conservatori și știa că sunt oameni de treabă și, fie sau nu fie la putere, turburări n-or să facă. Astfel dar, pentru a înlătura un pericol, pentru a astupa gurile flămânzilor liberali, pentru a evita ca proletariatul de ciocoi și cenușari să intre în înțelegere cu dușmanul, ne-au adus pe noi ciocoii și cenușarii de liberali la putere și într-adevăr schimbarea în noi s-au făcut iute-iute. Din antidinastiei ne-am făcut dinastiei, din turcofili turcofagi, din rusofagi rusofili, și în sfârșit ne-am face orice-ar pofti M. Sa, numai la putere să se îndure să ne lase — că, Doamne mare, mulți suntem și numai statul, cu miile lui de locuri și locușoare încape toată liberalimea, cu nevastă, cu copil, cu nepot, cu strănepot ș. a..“

Așa ar trebui să vorbească redactorul „Românului“. Au fost aduși la putere pentru că sunt elementul acela care trebuia liniștit cu „pita lui Vodă“, pentru că, în vremea războiului între ruși și turci, ei ar fi făcut turburări în țară esploatând nemulțămirile altfel naturale ale oamenilor.

Dar ce are a face nația românească cu trebile d-nilor liberali nu înțelegem. Nația e împrejurul domnului ei și luptă într-adevăr împreună cu dânsul, pe când liberalii fac vorbe că fost-a războiul necesar sau ba?

[16 noiembrie 1877]

„Presa“ arată deosebirea care este între lucru aievea și făgăduințele ce le-au fost făcut liberalii nației înainte de a fi ajuns unde au ajuns, vede-i-am și mai sus. Arată cum toate serviciile sufăr, cum dările, în loc să dea înapoi, s-au sporit și alte multe greutăți pe capul oamenilor.

Înainte vreme era o zicală care spunea de pe ce se cunoaște nebunul. Nația românească au uitat zicala asta, se vede: „Bătrânii vorbesc ce au făcut, tinerii ce fac, nebunii ce au de gând să facă“. Liberalii totdauna vorbesc de ceea ce au de gând să facă. Rău a făcut cine s-au uitat în gura lor, nu ei, că bine e cunoscut că din coadă de câine sită de mătase nu poți face. Ce se putea aștepta de la elemente fără de avere, fără știință de carte și fără onestitate, cari în toate țările formează contingentul demagogiei orășenești?

[16 noiembrie 1877]

„România liberă“ vorbește despre politica internă a Franției și pe „arena ziarelor“ ne dă și nouă răspuns la revista învoielii dintre d-nu Cogălniceanu și colegii săi în predmetul arenzii unei moșii.

„R.L.“ constată că sunt trei păreri, și anume: „R.L.“ crede că legea nu-i călcată, „Timpul“ crede contrariul, „Presa“ — c-ar fi mai de preferit ca tranzacțiunea să se facă prin lege. Tocmai vorba noastră; quot capita tot sensus. De aceea am și zis că singurul loc unde avea să se hotărască e Camera. Nu mai întrebăm de ce „R.L.“ crede că legea nu s-au călcat. Pentru că „Fericiți cei ce cred!“

SITUAȚIA DIN FRANȚA

[18 noiembrie 1877]

Rareori au stat față în față în vreo țară partide atât de estreme ca acelea din Camera franceză. Alături cu elemente istorice, cu nume cari se citează de câte ori se citează istoria Franței chiar, cu oameni cari reprezentează trecutul plin de glorie și de avuție al acestei mari nații, vedem numiri cari nu însemnează nimic și pe care o egalitate rău înțeleasă i-au adus să hotărască soarta averilor, a păcii, a civilizației franceze. Carey, ni se pare, spune că toată civilizația omenească se află într-un vecinic pericol. Împrejurul micului cerc de oameni într-adevăr luminați și binevoitori sunt milioane de oameni pe cari dorința de câștig, ambiția și invidia, dacă nu instincte și mai de rând, îi face totdauna gata de a răsturna tot ce există. Căci masele n-au niciodată alte tendințe decât negative. Niciodată poporul de jos al orașelor, și acesta face zgomot în țări industriale, nu știe ce vrea, numai ceea ce nu vrea. Prea puțin culte pentru a face abstracție de la guvern și de la persoanele ce-l compun și a căuta cauzele relelor mult mai adânc, în stări nesănătoase economice sau sociale, clasele cari n-au ce pierde, conduse de oameni cari n-au ce pierde ar fi în stare de-a pune orișicând existența statului, întreaga istorie și onoarea lui în joc, numai pentru a-și ridica în sus clovnii lor ridicoli, semizeii lor efemeri, pe acea plebe intelectuală pentru care orice merit și orice capacitate este o insultă. Între aceste elemente turburi și invidioase pe de o parte și între elementele culte, avute și istorice ale Franței este astăzi o luptă hotărâtoare, de la rezultatul căreia va atârna atât civilizația și dezvoltarea pacinică cât și prestigiul militar al Franței.

Mareșalul Mac-Mahon nu este vreo mare inteligență politică, dar în politică plătește adesea caracterul drept și inima într-adevăr binevoitoare mai mult decât o inteligență cât de naltă în serviciul unui caracter corupt. Apoi el cunoaște pe deplin câtă răspundere are față cu întreaga istorie a țării sale și știe că e chemat a fi reazimul elementelor de consistență în contra elementelor de disoluțiune, cari par astăzi a întrece prin număr părțile sănătoase ale organismului social.

Dar pe de altă parte nu e tăgăduit că mareșalul dă pas cu pas înapoi Cabinetul Broglie, strict conservator, au făcut loc unui minister de afaceri, care nu are altă misiune decât de a conduce mai departe serviciile publice, lucrul cum s-ar zice curat mecanic al statului.

Acest guvern neutru se credea că va împăca pentru câtăva vreme insolenta majoritate a Camerei, care, știind bine că atât Senatul cât și capul statului e în contra ei, voiește să impuie totuși voința maselor inculte, din cari au ieșit, voinței luminate a claselor superioare.

Senatul a decis a asculta, înainte de a alege un nou senator, programa cabinetului Rochebouet. Ministrul prezident, generalul Rochebouet, a făcut deci în Senat următoarea declarație:

În Senat această declarație a fost urmată de aplauze.

Ministerul s-au prezentat și Camerei, dând aicea aceeași declarație. Aicea însă Marcère au anunțat de îndată o interpelație în privirea formării cabinetului. Ministrul Welche declară că stă la dispoziția Camerei, dar ar dori ca interpelația să fie mai precisă, iar dezbaterea să aibă loc abia mai târziu. Camera au respins propunerea ministrului ș-au hotărât dezbaterea imediată, după care d. Marcère și-au dezvoltat interpelația. Deci s-au încins o discuție vie, în care Marcère, Floquet și Germain au vorbit contra, Welche și Baragnon pentru guvern, după care apoi s-au primit următoarea ordine de zi, propusă de Ferry:

Pentru au votat 323 de deputați, contra 208. Marcère își dezvoltă interpelația sa astfel:

Welche răspunse:

După Welche a vorbit Ploquet:

Baragnon:

Germain:

Apoi au urmat votarea cu rezultatul de mai sus.

Oricine poate înțelege unde va ajunge Franța dacă d-ni ca Floquet ar ajunge s-o guverneze.

[18 noiembrie 1877]

Pe când am reprodus și comentat știrea despre dizolvarea societății „Arboroasa“ nu cunoșteam deloc amănuntele afacerii, dar am presupus îndată că telegrama trimisă de studenți cu ocazia serbării comemorative a lui Grigorie Vvd. Ghica va fi fost unul din cele mai de căpetenie cauze pentru procederea, repetăm, prea aspră, contra tinerii reuniuni.

Telegrama adresată primariului de Iași e următoarea:

„Curierul Balassan“ comunică următoarele detalii:

Nu avem nevoie a repeta că punctele 2, 3 și 4 nu pot forma în nici un caz puncte de acuzare. Austria este un stat constituțional și cetățenii ei sunt liberi a-și manifesta simpatiile lor pentru popoare sau suverani cari trăiesc în pace și în bună înțelegere cu împărăția. Cităm drept dovadă manifestările ungurilor pentru turci, ale slavilor pentru ruși ș.a.m.d.

Fluierarea profesorului Schifner este iarăși o abatere prevăzută de legile academice și pedepsirea ei e de competența rectorului, în fine subvențiunea, nu cerută, ci acordată de Cameră, după propunerea d-lui Grădișteanu și numai pentru scopuri de cultură, nu constituie nici un fel de abatere. A fost poate o imprudență din partea Camerei liberale de a-și dura „popularitate“ făcând zvon și discuție publică din asemenea lucru, dar pentru studenți nu este nici imprudent măcar de a primi sume ce li se dăruiesc.

Cât despre punctul întâi, am adus în unul din numerile trecute părerea noastră, pe care credem a o putea repeta în câteva cuvinte.

Telegrama aceasta au fost provocată de necuviințe mult mai grave din partea jidanilor din Bucovina. Acești turcofili exagerați și cititori înfocați ai „Nouăi prese libere“, cari sunt în stare să creadă orice rău despre români, vor fi manifestat în mod prea vioi simpatiile lor transdanubiene și tinerii au răspuns. Elementul german, care joacă rolul de moderator în Austria, ar fi trebuit să înțeleagă aceasta. O admonițiune severă din partea rectoratului ar fi fost de ajuns credem. De aceeași părere este și „Presse“ din Viena și ea spune că n-ar trebui să se deie o importanță prea mare acestei manifestări.

Tinerilor le-am da sfatul de a nu mai face manifestări politice, de a nu compromite prin mișcări precoce munca lor intelectuală și roadele pe cari le va da odată această muncă chiar pentru nația românească. Românul e de soiul lui înzestrat cu mult bun-simț, el are cuminția popoarelor care au suferit multe, cuminția omului pățit. E imoral de a spune neadevărul, dar nimeni nu e obligat de a spune adevărul când vremea e așa că el nu folosește nimănui. C-un cuvânt, a minți e oprit, a tăcea — nu.

Va veni vremea — și poate că nu-i tocmai departe — în care cercurile influente din Viena se vor încredința că este în interesul monarhiei ca românii din Bucovina să fie lăsați în seama liberei lor dezvoltări, vreme în care tinerii de astăzi vor fi bărbați și când tocmai la ei se va face apelul de a lucra după voința inimei lor curate. N-ar fi păcat ca rezultatele acelui moment mai fericit să fie compromise de pe acuma prin ieșirea din rând și espunerea luptătorilor în hărțuieli încinse nelavreme?

[Articol cu paternitate incertă]

[19 noiembrie 1877]

„Românul“ răspunde la bănuiala de radicalism aruncată asupra guvernului actual de către conservatori.

Teza discutată este că Rusia și Europa nu pot să aibă încredere într-un guvern radical. „Românul“, admițând calificarea de „radical“, dă acestui cuvânt un înțeles pe care nu-l poate avea.

Acesta e dar înțelesul bănuielii de radicalism; calificând guvernul actual de radical, conservatorii vor să zică că el prea mult ține la drepturile și susceptibilitățile națiunei, că el „prea e patriotic“.

„Românul“ prin urmare zice:

Noi credem că ziariștii din Strada Doamnei au făcut din rea deprindere acest salto mortale silogistic: deoarece nu credem că dinadins ar fi cu putință o logică atât de părăsită de toți dumnezeii.

[20 noiembrie 1877]

Ca și confrații lor de pretutindenea, radicalii din Franța au o ciudată manieră de a privi statul. Lucrul de căpetenie pentru dânșii e ca să ajungă la putere, precum a zis prea bine d. Baragnon în Cameră, iar țară și popor pot merge pe apa Sâmbetei, puțin le pasă. Radicalii reprezintă în mod unilateral interesele claselor de jos, sau mai bine zicând se reprezentează pe ei înșii, esploatând nemulțămirile acelor clase. În zadar răsare din istorie figura bătrânului Menenius Agrippa, care prin alegoria cu stomacul și mădularile arăta că clasele lucrătoare nu pot trăi fără organul distributiv, fără cele superioare, că buna-stare a unui popor se întemeiază tocmai pe armonia de interese pe care statul e menit a o face să domnească între părțile organismului social. Geaba li s-ar repeta vechea alegorie, radicalii cred că fără știință de carte, fără avere și fără muncă mai cu seamă, casta oratorilor lor de uliți și stâlpii lor de cafenele sunt chemați a domina lumea. Dar guvernul nu este deloc, după cum definesc d-lor, epistatul întrunirilor electorale. El are în toate țările un rol organic, pe care nu-l poate îndeplini un vătaf. Oare un liberal este în stare să-și scoată creierii din cap sau mușchii inimei pentru a pune alții la loc fiindcă epistații vieții sale organice nu-i mai plac? Căci nu mecanismul parlamentar e lucrul principal. Misiunea de a crea legi le-au avut în deosebite rânduri instituții deosebite. Consilii de stat, regenți cuminți, comisii de oameni speciali numite de însuși stăpânitorii țării au scris și introdus adeseori legi mai bune, mai practice, mai drepte decât parlamentele. Apoi e asemenea constatat că funcționarii aleși nu lasă în genere nimic de dorit în privința … netrebniciei lor. Astăzi Franța se află în ajunul unei expoziții universale, din cauza agitațiilor radicale negoț și industrie merg rău, și mareșalul prezident a format cabinetul Rochebouet, compus numai din oameni de resort, din oameni cu totul speciali, despre cari însuși radicalii zic că au merite adevărate, în fine un cabinet de care toată lumea zice că ar conduce mult mai bine afacerile decât oricare minister parlamentar.

Și declară oameni în bună conștiință că nu fac și nu vor face politică militantă, că vor respecta constituția republicană și vor face să fie respectată, cumcă numai trebuințele reale ale țării, ușurarea negoțului, pregătirile pentru expoziție i-au făcut să-și părăsească ocupațiile lor științifice pentru a se deda cu mizeria politicei franceze, arată că ei sunt mâna de împăcare pe care le-o întinde mareșalul-prezident, că în momentul în care d-nii radicali vor fi în stare să dea un minister parlamentar ei se vor retrage — dar cine-i ascultă?

Marcère din centrul stâng au atacat ministerul, dar cel puțin în mod cuviincios; d. Floquet, prin termini necuviincioși, osândindu-l și numindu-l incapabil.

La primirea pe care mareșalul a făcut-o la 12 l.c. el și-au rostit de mai multe ori intențiile. La formarea cabinetului a avut de gând a propune pace partidului radical. Camera i-au răspuns printr-o declarație de război. În Consiliul de miniștri de la 13 c. el a vorbit tot astfel, deci s-au luat hotărârea ca miniștrii să ocupe locurile lor în Camera și în Senat. Se crede apoi că Senatul va fi întrebat să se pronunțe asupra votului Camerei, care e cu totul neconstituțional, căci, prin Constituție, prezidentul republicei are hotărât dreptul de a-și compune ministeriul din persoane cari nu fac parte din Parlament. Cum se va mai rezolva și acest nou conflict nu putem ști.

[24 noiembrie 1877]

„Românul“ își face obiceiul, rupând din nou pasage din contest și după plac din „Presa“ și comparându-le cu opiniunile emise de „Presse“ din Viena. Deci găsește că maniera de a vedea a centrului și a jurnalisticei austro-ungare este identică.

În fine, „Românul“ vine la concluzia:

1. că bărbații di:n centru se unesc în privirea intereselor comerciale și politice ale României cu bărbații din partida radicală din Ungaria; 2. că radicalii din Ungaria, uniți cu foștii colegi și amici ai d-lui Catargi simt și înțeleg mai bine decât guvernul interesele României; 3. că, după radicalii din centru, România ar fi câștigat încrederea împăratului Rusiei dacă oștirea noastră nu mergea la Plevna; 4. că Austro-Ungaria, mai cu seamă, ar fi avut pentru națiunea română stimă dacă stătea la malul Dunării. „Românul“ e de o opiniune contrarie. Ușoară treabă să susții antiteza când ți-ai așezat teza de combătut după plac.

Întâi deducerile din articolele „Presei“ sunt trase de păr; al doilea, nu este adevărat, o mai repetăm pentru a zecea oară, că amicii d-lui Catargiu ar fi susținut vreodată ca armata română să stea la Dunăre, „să ceară pomană de la împăratul Rusiei și ajutor material de la Austro-Ungaria (ipsissima verba ale „Românului“).

Toate aceste insinuațiuni de leznațiune și de înaltă trădare, făcute pentru a ponegri pe protivnicii politici, ar fi absurde dacă … n-ar răsări dintr-un izvor și mai rău, din rea-credință.

[24 noiembrie 1877]

„România liberă“ vorbește despre deschiderea Parlamentelor, se bucură că nu s-au validat de-ndată alegerea a doi deputați, în sfârșit ajunge la proiectul de răspuns pe care Camera-l pregătește Prea Înălțatului nostru Domn. Ca formă, zice „E. L.“, este o bună compunere retorică în stilul cronicarilor, ca fond e o parafrază a mesagiului tronului. Drept că autorul răspunsului au oblicit cum se scarpină și tușesc cronicarii, este întrucâtva materialul lor de cuvinte, nu însă spiritul lor.

Bătrânii noștri erau oameni cuminți, ei spuneau simplu, fără înconjur și fără vorbe late ceea ce știau și simțeau într-adevăr. De unde și până unde pot ei aduce câtuși de puțin cu stilul afectat și căutat a lui Lope de Vega al României?

BĂLCESCU ȘI URMAȘII LUI

[Articol cu paternitate incertă]

[24 noiembrie 1877]

Peste două-trei zile va ieși de sub tipar Istoria lui Mihai Vodă Viteazul de Nicolae Bălcescu.

Se știe neobositul zel cu care acest bărbat, plin de inimă și înzestrat de natură c-o minte pătrunzătoare și c-o fantezie energică, au lucrat la istoria lui Mihai Vodă. Din sute de cărți și documente el au cules c-o adevărată avariție pentru gloria nației românești toate colorile din relații și notițe cu cari apoi au zugrăvit acea icoană măreață din care figura voievodului românesc iese în prosceniu, vitejească și mândră și vrednică de a se coborî din strălucita viță a Basarabilor.

Limba lui Bălcescu este totodată culmea la care au ajuns românimea îndeobște de la 1560 începând și până astăzi, o limbă precum au scris-o Alecsandri, Const. Negruzzi, Donici, și care astăzi e aproape uitată și înlocuită prin „păsăreasca“ gazetarilor. Deși Bălcescu se întemeiază pretutindenea pe izvoare și scrierea lui e rezultatul unei îndelungate și amănunțite munci, totuși munca nu se bagă nicăiri de samă, precum în icoanele maeștrilor mari nu se vede amestecul amănunțit de văpsele și desemnul îngrijit linie cu linie. O neobicinuită căldură sufletească, răspândită asupra scrierii întregi, topește nenumăratele nuanțe într-un singur întreg și, asemenea scriitorilor din vechime, el îi vede pe eroii săi aievea și-i aude vorbind după cum le dictează caracterul și-i ajunge mintea, încât toată descrierea persoanelor și întâmplărilor e dramatică fără ca autorul să-și fi îngăduit a întrebuința undeva izvodiri proprie ca poeții.

Nicolae Bălcescu e dealtmintrelea o dovadă că limba românească pe vremea lui și-nainte de dânsul era pe deplin formată și în stare să reproducă gândiri cât de înalte și simțiri cât de adânci, încât tot ce s-a făcut de atunci încoace în direcția latinizării, franțuzirii și a civilizației „pomadate“ au fost curat în dauna limbei noastre.

Deși nu mai împărtășim entuziasmul cărții lui Bălcescu pentru ideile profesate azi de colegii lui dela 1848, deși ne-am încredințat cu durere că chiar aceia ce azi le reprezintă nu mai sunt pătrunși și se slujesc numai de dânsele ca de o pârghie pentru ajungerea unor interese mici, deși știm că, dacă inima lui era vie în vremea noastră, prin cartea lui ar fi trecut o suflare rece de ironie asupra piticilor care îngânau a împărtăși simțirile unei inimi pe care n-au știut-o prețui niciodată, totuși entuziasmul lui ca atare ne încălzește, căci este sincer, adevărat, energic, s-arată cu acea neșovăire de care ne minunăm în caracterele anticității.

Dumnezeu a fost îndurător și l-au luat la sine înainte de a-și vedea visul cu ochii, înainte de a vedea cum contimporanii care au copilărit împreună cu dânsul și în cercul lui de idei le-au exploatat pe acestea ca pe o marfă, cum a introdus formele goale ale Occidentului liberal, îmbrăcând cu dânsele pe niște oameni de nimic.

El s-ar spăimânta văzând cum a fost să se realizeze pe pământul nostru libertate și lumină. El ar vedea parlamente de păpuși neroade, universități la cari unii profesori nu știu nici a scrie o frază corect, gazetari cu patru clase primare, c-un cuvânt oameni cari, văzând că n-au încotro de lipsa lor de idei, fabrică vorbe nouă, risipind vechea zidire a limbii românești, pentru a părea că tot zic ceva, pentru a simula o cultură care n-o au ș-o pricepere pe care natura n-au voit să le-o deie.

Murind în Italia, sărac și părăsit, rămășițele lui dorm în pământul din care au pornit începătura neamului nostru, cenușa sa n-au sfințit pământul patriei, ci e pe veci amestecată cu aceea a sărăcimii din Palermo. Cu limbă de moarte însă și-a lăsat manuscriptele sale d-lui Ioan Ghica, și astăzi, după un pătrar de veac din ziua morții lui, Societatea Academică a însărcinat pe d. A. Odobescu cu reviziunea și editarea scrierii, care va vedea lumina la vreme, astăzi când vitejia și virtutea țăranului nostru ne face să uităm fățărnicia și micimea de suflet a oamenilor dela 1848 și nemernicia unora dintre comandanții improvizați de frații roșii, cari, pentru a-și dura glorie pe acții duc ca d. colonel Angelescu la o moarte sigură și fără de nici un folos pe acest popor viteaz și vrednic de a fi altfel guvernat.

Facă-se această scriere evanghelia neamului, fie libertatea adevărată idealul nostru, libertatea ce se câștigă prin muncă. Când panglicarii politici care joacă pe funii împreună cu confrații lor din Vavilonul de la Seina se vor stinge pe rudă pe sămânță de pe fața pământului nostru, când pătura de cenușeri, leneșă, fără știință și fără avere, va fi împinsă de acest popor în întunerecul ce cu drept i se cuvine, atunci abia poporul românesc își va veni în fire și va răsufla de greutatea ce apasă asupra lui, atunci va suna ceasul adevăratei libertăți.

Dar suna-va acel ceas? Oare tinerimea care astăzi își uită limba și datinele prin cafenelele Parisului și care se va întoarce de acolo republicană și îmbuibată cu idei străine răsărite din alte stări de lucruri, va mai fi în stare să înțeleagă pe acest popor, a cărui limbă și istorie n-o mai știe, ale cărui trebuințe nu le înțelege, ale cărui simțiri o lasă rece? Fi-vor în stare acei tineri să înțeleagă că nimic pe acest pământ, pentru a fi priincios, nu se câștigă fără muncă îndelungată, că toate cocoțările lor de-a gata, prin intrigi de partidă și prin lingușirea deșerților și fățarnicilor roșii, nu sunt de nici un folos pentru țară? Fi-vor destul de înțelepți ca să nu lingușească patimile mulțimei cu fraze sunătoare, ci s-o facă a vedea lămurit că munca și numai munca este izvorul libertății și a fericirei și cumcă cei ce pretestează că bunurile morale și materiale se câștigă prin adunări electorale, prin discursuri de cafenea și prin articole de gazetă sunt niște șarlatani cari amăgesc poporul în interesul lor și spre risipa buneistări? La întrebările acestea răspunsul e greu; ne temem chiar de a face concluzia finală.

Oare un stejar care-l rupi de la rădăcină și-l sădești în mod meșteșugit într-o grădină de lux are viitor? Oare neamul românesc, cu toată trăinicia rădăcinilor, are viitor când trunchiul e rupt de întreg trecutul nostru și răsădit în mod meșteșugit în stratul unei dezvoltări cu totul străine, precum este pentru noi cea franțuzească?

Iată întrebări la care nu îndrăznim a răspunde. Dumnezeul părinților noștri să aibă îndurare de noi.

UNDE DAI ȘI UNDE CRAPĂ

[25 noiembrie 1877]

La 21 a curgătoarei luni garda cetățenească din București a fost strânsă să facă paradă, fiind menită a i se întâmpla onoarea de a fi revizuită de-a lungul de domnu inspector. Cu mare ce s-au adunat oamenii, unii de pe la 7 dimineața, alții de pe la 8 și, în sfârșit, au ieșit la maidan, comandați de grade superioare, alese pe sprânceană. În acea zi caii sacagiești au avut căutare, iar gospodarii din linie au avut de ce face haz. Ici am recunoscut pe respectabilul sir John Falstaff, care de un veac nu și-a văzut genunchii de grosimea inimei, mânuind cu mândrie frigarea, călare pe un cal șchiopătător și semănând mai mult a saltea de puf îmbrăcată militărește; dincolo altul spițelat și întreprinzător, aducând ca două picături de apă cu eroul lui Cervantes de Saavedra.

În sfârșit din hop în hop, cu chiu cu vai, mai cu opintele, mai cu sughițuri, s-au înjghebat oastea de strânsură a lui Berlicoco Voievod, așteptând cu nerăbdare ceasul cel de fericire când d. inspector va răsări ca Făt-frumos din poveste, spre a o mustrălui. Bietul Papură Vodă! Cum s-ar fi bucurat el, cum și-ar fi unit mânele pe burtă privind „această“ a patra putere în stat și a cincea roată la car!

Linia făcea aluziuni perfide asupra șefilor aleși „La plăcinte înainte, da' la război înapoi!“. „Tată am prins un tătar. — Adu-l încoa, fătul meu! — L-aș aduce, da' nu mă lasă!“ „Ia-l de pe mine că-l omor!“ Și câte altele.

Așa-s oamenii, bată-i norocul. Când văd cu ochii, parcă dracu le-ar fi șoptit-o la ureche.

Astfel, d. Germain e la opt dimineața și până la cinci seara; oamenii au fost luați de la prăvălii, de la interesele lor, pentru…? Pentru ca inspectorul să vie, să se uite câteva minute la ei, de li-s frumoși ochii ș-apoi să plece cu Domnul, fără a comanda cea mai mică mișcare, fără a face nici un fel de esercițiu.

În fine iată și d. inspector. Inspectează d-lui cât inspectează, până ce ajunge la d. Nacu, profesor la universitate, căruia-i ține un evloghion bine simțit, recunoscând că înțelege a-și face datoria cu scumpătate. După ce-au făcut și trebșoara asta, d. inspector se duce în … treaba sa.

Adevărat! Bine-și făcuse d. Nacu datoria și cu bună rânduială i se făcuse laude. Tocmai cu un ceas mai înainte îl adusese un sergent pe sus și cu nepusă-n masă la îndeplinirea sfintelor datorii liberale.

Vorba lui Sandu-Napoilă: „De, boieri d-v., pe lângă bejănie și caraghioslâc!“

O LĂMURIRE

[27 noiembrie 1877]

O foiță fabricată în oficina „Românului“ se supără foc pe descrierea comică ce am făcut-o unei reviste a gardei cetățenești. N-avem de gând a răspunde acelei foi, pentru că n-ar fi în stare să ne înțeleagă. Dar pentru lămurirea puntului nostru de vedere e important să mai venim iar asupra acestei întrebări, spre a arăta cum instituția, în modul în care roșii au realizat-o, nu poate fi decât stricăcioasă. Înainte de toate nu este exact că garda poate fi numită câtuși de puțin o instituție ostășească în modul în care ea ni se prezintă. Același principiu fatal al tuturor radicalilor stăpânește garda, ca și toate câte fac d-lor, principiul că forma goală (fie chiar uniforma) poate înlocui fondul lucrului.

Pentru a căpăta un rang în armată trebuie să fi muncit, să fi câștigat cunoștințe, să fi servit multă vreme, să te fi luptat în războaie; pentru a avea rang în gardă nu-ți trebuie nimic decât „agrearea“ din partea d-nilor liberali sau alegerea din partea unor cetățeni cari, prin ocupațiunile lor pacinice, nu sunt în stare de a judeca asupra meseriei ostășești, căci este o meserie și încă grea, unită c-o mulțime de cunoștințe. De la un caporal sau sergent în armată se cer mai multe garanții de capacitate decât la gradele superioare din gardă. Orice câștig fără muncă în viața publică este însă imoral. E un nonsens ca un om care nu știe meseria războiului să fie ales a comanda un corp de armată. Această dilemă e clară pentru oricare cititor, a fost clară pentru oricare gardist din linie, cari ei înșii improvizau aluzii adesea foarte spirituale asupra unor șefi improvizați.

A înregimenta oamenii sub comandă de ostași înțelegem, și ar fi de discutat dacă e practic ca orașele să fie militarizate; dar în orice caz discuția ar atinge fondul lucrului și ar avea de obiect o măsură serioasă.

Dar a lua oamenii de la afacerile lor și a i purta pentru gustul celor ce vor să pozeze, fără a se face exerciții, fără ca să fie evident pentru ce se fac asemenea primblări, e curată jucărie copilărească, pe care seriozitatea ce trebuie să domnească în viața de stat nu o poate justifica. Din două lucruri unul: sau militarizați în regulă orașul, sau lăsați pe oameni în pace să-și vadă de trebi. În faptă, toate jucăriile noastre fac bine numai străinilor. Pe când negustorul nostru e de la 7 dimineața până la 5 după amiazi cu pușca la umăr, fără a deprinde mânuirea armelor și manevrarea, pentru că n-are de la cine le învăța, tot pe atunci străinii, cari n-au îndatorirea de a lua parte la serviciu, vând, cumpără și câștigă. Oricare zi de paradă zadarnică îi costă pe oameni din șiruri 8—10.000 de lei noi, dar un ban de ar fi numai, totuși el nu e răsplătit deloc prin zadarnica pierdere de vreme a unui corp care afectează esteriorul oștirei fără a fi oștire.

Dar când noi vedem lucrurile clar și cumpănim toate acestea cu mintea cu aceeași lămurire cu care am cântări o greutate materială, atunci suntem răi români, se-nțelege, și combatem tot ce e românesc.

Am dori tuturor liberalilor să fie așa de buni români ca și noi. Altfel ar sta țara noastră atunci. Dar a aproba jucării copilărești nu însemnează încă a fi bun român.

Precum un negustor pune în negoț un ban ca să câștige doi, tot astfel statul pune în acțiune puterea vie a cetățenilor săi pentru a câștiga un folos, nu spre a o irosi în parade. Militarizând orașul și puindu-l sub comanda de ostași în regulă, statul ar avea 5—6000 de ostași mai mult, prin cazul c-ar avea nevoie de ei. Ce se câștigă însă prin gardă? Pierdere de vreme pentru oameni, iar pentru nație nimic.

Repetăm încă o dată că încă în gând n-avem ca să răspundem cu această ocazie foițelor liberale. Sunt puncte de vedere acestea cari trec dincolo de priceperea lor. Dar puntul nostru de vedere trebuia stabilit. Astfel cum este, garda e o instituție hibridă.

[Articol cu paternitate incertă]

[2 decembrie 1877]

În revista ziarelor din numărul nostru de la 26 noiemvrie s-au strecurat câteva cuvinte de care s-au simțit atinși confrații noștri de la „Presa“. Aceste cuvinte sunt în adevăr regretabile; ele nu emană nici de la direcțiunea, nici de la redacțiunea „Timpului“ și ne pare rău de scăparea de vedere care a făcut să treacă necontrolate cuvintele de care cu drept se plânge „Presa“. La rândul nostru găsim că „Presa“ în rostirea nemulțumirei sale n-a ales bine espresiunile și a mers prea departe atacând cu o violență neașteptată și nejustificată atunci când avea mai întâi a cere o esplicațiune pe care și fără acele cuvinte violente ne-am fi grăbit a i-o da.

Red.

[8 decembrie 1877]

„Țara întreagă cunoaște curatul izvor al reprezentațiunii sale de astăzi“, începe „Românul“ și apoi arată după ce chip și asemănare sunt Adunările și cum nici „reacțiunea“ nu prea cutează să zică că ele nu sunt sincera și fidela espresiune a națiunii. Le-am zice noi pe nume și încă ceva pe deasupra dacă ar fi vremea vreme și țara pe pace. Dacă tăcem, nu de răul și frica radicalilor tăcem.

După aceea arată cum conservatorii au combătut războiul ofensiv și au crezut că și Camerele or fi contra lui, și cum s-au înșelat, căci națiunea, mai ales cea oacheșă de tot, reprezentată de d. Fundescu, au fost pentru război până în pânzele albe.

Un singur lucru uită „Românul“. Națiunea, care urmează totdeauna porunca Domnului ei, precum se și cade, și înconjură steagul țării, oriunde va fi dus, acea națiune nu stă din gardiștii de București, cari fac copilării și parade aici pe loc și la căldură, ci din țăranii de la munte și de la șesuri. Arate-ni-se în Camerele „liberale“ un singur țăran care să vorbească în numele satelor și să zică „da, românul vrea să facă război cu turcii“. Ziarul radical vine însă cu vecinica minciună în gură: reprezentanții națiunii vor războiul. Spună mai bine dreptul și verde: reprezentanții orașelor, ș-atunci vom ști cu cine avem a face. Ș-atunci am sta la vorbă și am arăta în ce mod s-au fabricat reprezentanții orașelor de societatea de esploatare a roșilor și cum M. Sa, dorind ca la vremi de turburare de dinafară să aibă liniște înlăuntru, i-a chemat pe d-lor la putere, care c-o zi înainte s-adunau la Mazar-Pașa, răsturnau domnia și voiau să dea ajutor turcului în contra Rusiei. Țăranul zice azi ca și înainte de trei sute de ani: Vodă au poruncit, să trăiască Vodă!

Va fi știind Măria Sa cum, unde și pentru ce ne duce. El nu mai cercetează și urmează unde-l cheamă steagul țării și Domnul. Aceasta-i națiunea despre care radicalii să dovedească că, dacă le-ar fi spus verde ce vor d-lor, ar fi zis: Da, voim și noi.

Pe cine vrea „Românul“ să înșale cu reprezentațiunea națiunii adunată în fabrica de palavre din Dealul Mitropoliei? Pe noi desigur că nu ne poate.

[11 decembrie 1877]

Drumurile s-au troienit și comunicația telegrafică pare întreruptă, nici o știre din străinătate nu vine să ne lumineze asupra situației, tocmai acuma când toate celea par a atârna de-un fir a păr. Câmpiile albe se-ntind împrejurul Bucureștilor și se pierd în zarea despre miazănoapte, unde a plecat împăratul Rusiei, în zarea despre miazăzi, unde stau oștirile noastre; spre răsărit și spre apus, unde se cumpănesc sorțile Europei. În această izolare în care ne pune bătrâna iarnă, aceiași pe vremea craiului Decebal, când țăranul dacic, îmbrăcat în cojoc mițos, trecea Dunărea-nghețată, aceeași astăzi, când Vodă ține Dunărea cu oștirile românești, în această izolare ne apasă mai cu greu gândirea la ce rău loc ne-au așezat Traian împăratul pe această muchie de lume, la cest vad de popoare carile ne privesc pe noi numai ca pe un fel de gard pe deasupra căruia se ceartă.

Dar de am fi noi măcar oameni ca oamenii, de-am fi știut să ne îngrădim, încât să nu poată juca nimeni pe stăpânul în casa noastră, de-am fi rămas atât de esclusiviști precum erau părinții noștri, tot ar fi fost cum ar fi fost și tot o mai puteam duce cu bine de pe o zi pe alta.

Dar așa ne-am dezgrădit, făcând drum lung unei civilizații pripite, unei pospăieli apusene care, în schimbul păturilor bogate ale brazdei noastre, ne împle cu trebuințe de cari n-am fi avut trebuință; prin legiuiri de un caracter cosmopolit pe cari liberali obicinuesc a le numi „tot ce e românesc“, am făcut din țara noastră o nouă Americă, în care se grămădește superfluența populațiilor apusene, cărora le convine foarte bine teoria de „om și om“ de egalitate, libertate și fraternitate pe socoteala noastră.

Nevoind sau neputând cunoaște că orice stat are nevoie de clase puternice, am ridicat din temelie toate puterile vechi ale țării, fără a socoti că o casă veche de piatră, dar cam strâmtă, e totuși mai bună pentru vreme de iarnă și pentru nevoi de cât un palat de … hârtie franțuzească. Noi am făcut în statul nostru ceea ce se face în școlile noastre. Învățători cari nu știu nici a scrie bine dau în mâna copiilor cărți scrise într-o limbă pe cari ei n-o înțeleg și-i pun să învețe filă cu filă lucruri pe cari ei nu și le pot închipui, încât, când băieții au ajuns la capăt cu învățătura, rămân cu capul plin de cuvinte al căror înțeles nu l-au știut niciodată și, neputându-se folosi nici într-un fel de acele cunoștințe moarte și fără de preț, rămân cu zilele încurcate și tăind cânilor frunză, până ce, prin intrigi și umiliri cari dărâmă și restul de caracter ce le mai rămăsese dat de la natură, ajung persoane publice spre a continua asupra generației viitoare sistemul vechi de stricare a minții și a inimei.

Astfel demagogii noștri crescuți în străinătate, văzând nevoile poporului nostru, l-au învățat pe de rost cuvinte deșerte și c-un înțeles negativ numai, socotind că prin cuvinte se întemeiază binele unui popor.

Numai pe cele mântuitoare: „munca“ și „economia“ întru ale lor și ale statului nu l-au învățat pe popor niciodată.

Astfel țăranul dacic, care trecea în cojoc mițos Dunărea-nghețată în vremea craiului Decebal, avea mai multă perspectivă de viitor pentru limba și obiceiurile lui și pentru felul lui de a fi decât țăranul lui Vodă Carol, care se reîntoarce la vatra sa și nu mai găsește nimic din felul lui de a fi, ci numai așezăminte franțuzești, negoț jidovesc, industrie austriecească, limbă păsărească și liberali cari nu muncesc nimic și trăiesc din esploatarea ideilor politice.

Dac-am fi la loc bun, ca Spania sau Anglia, ne-am bate-n capete și tot vechile năravuri românești ar pluti deasupra ca untdelemnul pe apă. Dar, pe acest vad de popoară, din cearta noastră numai dușmanul câștigă.

ICOANE VECHI ȘI ICOANE NOUĂ

[11, 13, 14, 18, 21 și 23 decembrie 1877]

I. ACTUALITATEA

Sociologia nu este până acum o știință, dar ea se întemeiază pe un axiom care e comun tuturor cunoștințelor omenești, că adică întâmplările concrete din viața unui popor sunt supuse unor legi fixe, cari lucrează în mod hotărât și inevitabil. Scriitori cari în privirea ideilor lor politice sunt foarte înaintați au renunțat totuși de-a mai crede că statul și societatea sunt lucruri convenționale, răsărite din libera învoială reciprocă dintre cetățeni: nimeni afară de potaia de gazetari ignoranți nu mai poate susține că libertatea votului, întrunirile și parlamentele sunt temelia unui stat. De sunt acestea sau de nu sunt, statul trebuie să existe și e supus unor legi ale naturii, fixe, îndărătnice, neabătute în cruda lor consecință. Deosebirea este că în viața constituțională lupta pentru existență a grupurilor societății care știu puțină carte găsește răsunet, pe când în statul absolutist acea luptă e regulată prin o putere mult mai înaltă, a monarhului adică, al cărui interes este ca toate clasele să steie bine și ca lupta dintre ele să nu fie nimicitoare pentru vreuna.

Nimic nu arată mai mult că spiritul public nu e copt decât discuții asupra teoriilor constituționale. Această copilărie a spiritului nostru public se arată de la începutul dezvoltării noastre moderne, din zilele în care cei dintâi tineri rău sau deloc preparați s-au întors din Paris, unde, uimiți de efectele strălucite a unei vieți istorice de o mie și mai bine de ani și uitând că pădurea cea urieșească de averi, știință și industrie are un trecut foarte lung în urmă-i, au socotit a introduce aceeași stare la noi, introducând formulele scrise ale vieții publice de acolo. E o zicală veche că, de-ai sta să numeri foile din plăcintă, nu mai ajungi s-o mănânci. Drept că e așa, dar cu toate acestea acele foi există. Și dacă n-ar exista n-ar fi plăcintă. Asemănarea e cam vulgară, dar are meritul de a fi potrivită. Condițiile plăcintei noastre constituționale, a libertăților publice, de care radicalii se bucură atâta, sunt economice; temelia liberalismului adevărat este o clasă de mijloc care produce ceva, care, puind mâna pe o bucată de piatră, îi dă o valoare înzecită și însutită de cum o avea, care face din marmură statuă, din in pânzătură fină, din fier mașine, din lână postavuri. Este clasa noastră de mijloc în aceste condiții? Poate ea vorbi de interesele ei?

Clasa noastră de mijloc consistă din dascăli și din ceva mai rău, din advocați.

D. X bunăoară e plătit de stat ca să învețe pe studenții de la universitate limba română din punct de vedere filologic și istoria românilor, două obiecte pe cari nu le cunoaște deloc.

Să ne-nțelegem. Nu avem pretențiune ca profesorii noștri să fie genii. Departe griva de iepure. Dar, în împrejurări normale, acest domn ajuns din întâmplare profesor s-ar fi pus pe-nvățat carte și, fiindcă nu este cu totului tot mărginit, încât să aibă nevoie de a fi instalat într-un spital de nevolnici, ar fi ajuns să poată împărtăși studenților ceea ce au aflat alții, de ex. învățații străini, despre limba română, le-ar fi arătat calea bună și bătută de oameni mai cuminți, încât s-ar fi împlinit teoria unui pedagog francez, că un școlar poate învăța de la profesorul său mai mult decât știe acesta însuși. Atunci nu l-am fi auzit susțiind pe d. X autenticitatea cronicei lui Hurul, autenticitatea unei scrieri care, pentru filologi elementari chiar, e o galimatie deplină și un falsificat greoi, pe care-l cunoști ca atare la cea dântâi vedere.

Dar împrejurările nefiind normale d. X nu învață nimic, ci face politică. Drepturile imprescriptibile, libertatea alegerilor, responsabilitatea ministerială, suveranitatea poporului sunt cuvinte care se-nvață pe de rost într-un sfert de ceas și care-l ridică pe om la noi în țară, făcând de prisos orice muncă intelectuala. Căci natura comună nu muncește decât de silă. Silit de împrejurări normale, d. X ar fi devenit un profesor mediocru; nesilit de nimenea, se simte în sat fără câni și umblă cu mânile în șolduri, lasă școala pustie și vine la București ca să-și facă mendrele și să-și deie o importanță pe care natura n-au voit să i-o deie.

Tot astfel e d. Y și bună parte din cumularzii universităților. Am luat profesori de universitate pentru că un institut înalt de cultură poate ilustra mai clar starea noastră de decadență. Și cine plătește oare pe acești domni din clasa de mijloc a căror mâni și inteligențe nu produc valori de un ban roșu măcar? În linia din urmă munca țăranului care, ca dorobanț moare pe câmpul de război, ca muncitor se spetește plătind dări, pentru a ținea pe umerii lui o clasă de trântori netrebnici.

Ce să mai zicem de advocați?

Întorși din străinătate, ei nu și-au dat silința să-nvețe legile și datinile pământului, să codifice obiceiurile nației românești, ci au introdus pur și simplu codicele pe cari le învățaseră la Paris, ca și când poporul românesc a fost în trecut un popor de vite, fără legi, fără obiceiuri, fără nimic, și trebuia să i s-aducă toate celea de-a gata din cea mai renumită fabrică. Dar în genere advocații sunt inteligențele cele mai stricate din lume. Căci, într-adevăr, ce credințe poate avea un om care azi susține, mâini combate unul ș-același lucru, un om a cărui meserie este să dovedească că negru-i alb și albu-i negru? Oricât de bună morișcă intelectuală ar avea, ea se strică cu vremea și devine incapabilă de a afla adevărul. De aceea cele mai multe din discuțiile Adunărilor au caracterul de cârciocuri și apucături advocățești, de căutare de noduri în papură, de vorbe înșirate și fire încurcate.

Acestea sunt elementele cărora legile noastre franțuzești le dau în stăpânire țara. Plebea de sus face politică, poporul de jos sărăcește și se stinge din zi în zi de mulțimea greutăților ce are de purtat pe umerii lui, de greul acestui aparat reprezentativ și administrativ care nu se potrivește deloc cu trebuințele lui simple și care formează numai mii de pretexte pentru înființare de posturi și paraposturi, de primari, notari și paranotari, toți aceștia plătiți cu bani peșin din munca lui, pe care trebuie să și-o vânză pe zeci de ani înainte pentru a susține netrebnicia statului român.

Ce caută aceste elemente nesănătoase în viața publică a statului? Ce caută acești oameni cari pe calea statului voiesc să câștige avere și onori, pe când statul nu este nicăieri altceva decât organizarea cea mai simplă posibilă a nevoilor omenești? Ce sunt aceste păpuși cari doresc a trăi fără muncă, fără știință, fără avere moștenită, cumulând câte trei, patru însărcinări publice dintre cari n-ar putea să împlinească nici pe una în deplină conștiință? Ce caută d. X profesor de universitate, care nu știe a scrie un șir de limbă românească, care n-are atâtea cunoștințe pozitive pe câte are un învățător de clase primare din țările vecine și care cu toate acestea pretinde a fi mare politic și om de stat?

Ce caută? Vom spune noi ce caută.

Legile noastre sunt străine; ele sunt făcute pentru un stadiu de evoluțiune socială care în Franța a fost, la noi n-a fost încă. Am făcut strane în biserica naționalității noastre neavând destui notabili pentru ele, am durat scaune care trebuiau umplute. Nefiind oameni vrednici, cari să constituie clasa de mijloc, le-au umplut caraghioșii și haimanalele, oamenii a căror muncă și inteligență nu plătește un ban roșu, stârpiturile, plebea intelectuală și morală. Arionii de tot soiul, oamenii cari riscă tot pentru că n-au ce pierde, tot ce-i mai de rând și mai înjosit în orașele poporului românesc, căci, din nefericire, poporul nostru stă pe muchia ce desparte trei civilizații deosebite: cea slavă, cea occidentală și cea asiatică și toate lepădăturile Orientului și Occidentului, grecești, jidovești, bulgărești, se grămădesc în orașele noastre, iar copiii acestor lepădături sunt liberalii noștri. Și, când lovești în ei, zic că lovești în tot ce-i românesc și că ești rău român.

Într-adevăr, d. Serurie, care a scris un volum de poezii „grecești“, d. Andrunopulos, care batjocorește armata noastră puind-o să joace la circ, d-nii C.A. Rosetti, Carada, Candiano, tot nume vechi de care foiește textul cronicelor României, sunt singurii români adevărați, iar noi țăranii, mici și mari, căci, la urma urmelor tot țărani sântem, noi băștinașii din țările acestea suntem străini cari vindem țara cui ne dă mai mult pe ea.

Liberalii sunt smântâna și temeiul României, noi sântem niște rămășițe din vechile populațiuni autohtone, cari nu merită să fie băgate în seamă. De! iertați-ne, boieri, Arionești și Cărădești, că ni s-a părut și nouă biet că trăim în țara noastră ai avem de zis o vorbă. Iertați-ne pentru că nu băgasem de seamă că suntem în Bulgaria, iertați-ne apoi că n-am voit să ne batem pentru bieții greci și bulgari.

Nu vedeți că ne-am supus stăpânilor? Nu vedeți că ne-am trimis copiii la junghiere pentru că d. Anghelescu să poată culege lauri pe pielea lor? Ba au ajuns ca până și ciorò-horò, rumânaș de laie, alb ca pana corbului, să scoată gazetă, în care să ne batjocorească în toate zilele. Nu vă e destul, milostivi stăpâni?

Dar acum, de ne veți fi iertat sau nu, să stăm la vorbă gospodărească și să vă întrebăm ce poftiți d-voastră? Și, ca să știm că aveți dreptul de a pretinde, să întrebăm ce produceți? Arătați-ne în Adunările d-voastră pe reprezentanții capitaliilor și fabricelor mari, pe reprezentanții clasei de mijloc care să se deosebească de fabrica de mofturi ale „Telegrafului“, și ale „Românului“ și de fabrica d-voastră de palavre din Dealul Mitropoliei! Căci nu credem să puteți cere ca noi să confundăm mătăsăriile de Lyon cu blagomaniile d-lui N. Ionescu, nici postavurile de Manchester cu istețiile d-lui Popovici-Ureche.

Ciudată țară într-adevăr! Pe cei mai mulți din acești domni statul i-au crescut, adică i-au hrănit prin internate, ca după aceea să-și câștige, printr-un meșteșug cinstit, pâinea de toate zilele.

Dar statul a ajuns la un rezultat cu totul contrar. După ce acești domni și-au mântuit așa-numitele studii, vin iar la stat și cer să-i căpătuiască, adică să-i hrănească până la sfârșitul vieții. Dar nu-i numai atâta.

Domnia lor vor să facă pe boierii. 3—4—500 de franci pe lună nu-i liniștesc și nu-i fac să se puie pe muncă pentru a deveni folositori nației de pe spinarea căreia trăiesc. Sunt născuți pentru lucruri mai înalte, pentru deputății, ministerii, ambasade, catedre de universitate, scaune în Academie, tot lucruri mari la cari cinstiții lor părinți, care vindeau bragă și rahat cu apă rece sau umblau cu patrafirul și sfiștocul din casă-n casă, nici nu visaseră și nici n-aveau dreptul să viseze, căci nu dedese naștere unor feți-frumoși cu stele-n frunte, ci unor băieți groși la ceafă și târzii la minte, de rând, adesea foarte de rând.

Căci din două una. Sau acești oameni sunt toți genii, și prin „calitatea“ muncii lor intelectuale merită locul pe care-l ocupă, sau, neproducând nici o valoare, nereprezentând nici un interes general decât pe al stomahului lor propriu, trebuie reîmpinși în întunerecul ce li se cuvine.

Țărani? Nu sunt. Proprietari nu, învățați nici cât negrul sub unghie, fabricanți — numai de palavre, meseriași nu, breaslă cinstită n-au, ce sunt dar? Uzurpatori, demagogi, capete deșerte, leneși cari trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieroși și fudui, mult mai înfumurați decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale țării.

De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulități pentru orice scânteie de merit adevărat și goana înverșunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale țării, pentru că, în momentul în care s-ar desmetici din beția lor de cuvinte, s-ar mântui cu domnia demagogilor.

Într-adevăr, cum li s-ar deschide oamenilor ochii când unul le-ar zice: „Ia stați oameni buni! Voi plătiți profesori cari nici vă învață copiii, nici carte știu; plătiți judecători nedrepți și administratori cari vă fură, căci nici unuia dintr-înșii nu-i ajunge leafa. Și aceștia vă amețesc cu vorbe și vă îmbată cu apă rece. Apoi ei toți poruncesc, și nimeni n-ascultă. Nefiind stăpân care să-i ție în frâu, ei își fac mendrele și vă sărăcesc, creându-și locuri și locușoare, deputății, primării, comisii și multe altele pe care voi le plătiți peșin, pe când ei nu vă dau nimic, absolut nimic în schimb, ci din contră vă mai și dezbracă, după ce voi i-ați înțolit. N-ar fi mai bine ca să stăpânească cei ce n-au nevoie de averile voastre, având pe ale lor proprii? Sau cel puțin oameni care, prin mintea lor bine așezată, vă plătesc ce voi cheltuiți cu dânșii?

De aceea alungați turma acestor netrebnici cari nu muncesc nimic și n-au nimic și vor să trăiască ca oamenii cei mai bogați, nu știu nimic și vreau să vă învețe copiii, și n-au destulă minte pentru a se economisi pe sine și voiesc să vă iconomisească pe voi toți“.

II. PARALÉLE ECONOMICE

Trebuie să admitem că între anii 1830 și 40 vor fi esistat abuzuri și neajunsuri îndestule în țările noastre, pentru că neajunsurile se țin de natura lumii aceștia, încât oricând ne putem ruga, ca bătrânii, ca să nu dea Dumnezeu omului atâta necaz cât poate duce. În epoca aceea în care s-a născut Regulamentul și-au ivit capul și cele dintâi idei liberale și, ca totdauna, relele de atunci au fost atribuite claselor stăpânitoare. Dacă mergea lumea rău, boierii erau de vină. Căci lipseau garanțiele, lipsea suveranitatea poporului, lipsea controlul, abuzurile erau la culme, toți furau și liberalii ziceau: Dați-ne nouă țara pe mână și veți vedea ce om face dintr-însa, cerul pe pământ, nu altceva! Ca și acum, ei făgăduiau marea cu sarea, ca și acum cauza tuturor relelelor era că clasele privilegiate domneau, că dispuneau fără control de avuțiele țării, că jupuiau lumea și-și făceau de cap.

Bun. S-au dus privilegiele. Astăzi națiunea controlează tot ce se face. Nu mai esistă abuzuri, nici hoții, suntem stăpâniți de legi absolut drepte, cari ne garantează toate libertățile ce sunt cu putință.

Să facem deci izvodul averilor noastre.

Avem în avere: Camere, consilii comunale și județene, primari, notari, advocați, profesori de universitate, academii etc. etc., toate plătite cu bani în numărătoare.

Avem la datorii: o jumătate de miliard de franci datorie publică, o scădere regulată atât a muncitorilor agricoli cât și a breslașilor, o despoiare mai neîndurată a țăranului, ba sărăcirea claselor de sus, produsă prin sărăcirea generală, iar negoț și meserii în mâni străine.

Am admis legiuiri străine? Ei bine, nu le-am admis pentru român, cu trebuințele căruia nu se potriveau, ci pentru elemente economice cu care se potriveau și cari știu a se folosi de dânsele. Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care planta autohtonă moare.

Căci azi avem cele mai înaintate instituții liberale. Control, suveranitatea poporului, codice franțuzești, consilii județene și comunale. Stăm mai bine pentru aceasta? Nu, de zece ori mai rău, căci instituțiile nouă nu se potriveau cu starea noastră de cultură, cu suma puterilor muncitoare de cari dispunem, cu calitatea muncii noastre, încât trebuie să le sleim pe acestea pentru a întreține aparatul costisitor și netrebnic al statului modern.

Sântem țărani, curată socoteală, și țărănește ar fi trebuit să gospodărim. Țăranul, oricât seu la rărunchi ar avea, bani n-are, și statul modern are nevoie de bani. Un pas pe care-l face deputatul în Cameră, o prostie care o zice, costă pe țară bani și banul e muncă. Un șir scris de un ajutor de ajutor de primar la sat costă bani și banul e muncă. O prelegere rea ținută la universitate costă bani și banul e muncă — în sfârșit banul este pretutindenea reprezentantul și tălmăcirea citeață a muncii, într-însul e sudoare și putere musculară și, precum arătătorul pe ceasornic spune la numărul cutare câte ceasuri au trecut, asemenea suma din buzunarul meu arată cât s-au muncit pentru mine în societatea omenească.

Dar va zice cineva: Ei și? Cu munca românului nu pot face stat constituțional cu libertate, egalitate, fraternitate și suveranitate? Franțujii sunt farmazoni de au putut-o face, — și noi să nu putem? Nu suntem noi oameni și nu putem să ne luăm după dânșii? Adică ei să fie mai cu cap decât noi?

Adevărat. Franțuzul nu-i mai cu cap decât noi … dar mai este un cusur la mijloc, care ne-mpiedică sau ar fi trebuit să ne-mpiedice.

Franțuzul ia o bucată de metal în preț de 50 de parale și-ți face din ea un ceasornic pe care ți-l vinde cu doi napoleoni; d-ta îi vinzi ocaua de lână cu un franc și el ți-o trimite înapoi sub formă de postav și-ți ia pe aceeași oca 20 de franci; franțuzul ia paie de orez, care nu-l țin nimica, și-ți împletește din el o pălărie pe care nevasta dumitale dă trei sau patru napoleoni.

Nu-i mai cu cap, pentru că mintea nu se mănâncă cu lingura, ci o moștenește omul de la tată și de la mumă, încât un mocan poate fi tot atât de isteț și deschis la cap ca și un ceasornicar din Paris, numai vorba e că mocanul n-au deprins meșteșugul și de aceea câștigă într-un an cât câștigă meșterul din străinătate într-o zi.

De aceea însă meșterul din Paris are de unde plăti Camere, universități, teatre, biblioteci, ba chiar brânză de iepure, de ar avea poftă de dânsa, poate s-o aibă. Dar noi, popor de țărani, nu le putem toate acestea decât cu-ncetul, și unde franțuzul e cu dare de mână noi trebuie să legăm paraua cu trei noduri, pentru că ceea ce un popor agricol nu are niciodată sunt banii. Căci ce se-ntâmplă într-adevăr?

Ai vândut ocaua de lână cu un franc, pe care-l ai în mână și-l poți da iar, dar ea, când ți-a venit înapoi, te ține nu unul, ci 20 de franci. Cu ce-mplinești cusurul de la unul până la 20, de unde mai iai încă 19?

Neapărat că din alte producte și nu din lână, deci din grâu. Dar grâul se produce cu osteneală multă și spor puțin. Spre a produce un fir de grâu îți trebuie o vară-ntreagă, și atunci încă atârnă de la ploaie și de la vânt de se va face sau nu, pe când meșterul străin au lucrat ocaua de lână și i-au dat o valoare înzecită în câteva ceasuri. De acolo vine că țăranul trebuie să muncească o vară pentru a plăti un obiect de lux comandat din străinătate.

Calitatea muncii industriale e alta. Un zugrav face o icoană bună, o vinde și trăiește cu-ndestulare 10 ani de pe dânsa; un tăietor de lemne muncește zi cu zi și abia-și ține zilele de azi pe mâne. Și apoi ce deosebire între muncă și muncă! Unul muncește ușor și cu plăcere sufletească și câștigă mult, cellalt muncește din greu și câștigă puțin. Este vreo asemănare între unul și cellalt? Poate tăietorul de lemne, a căruia muncă prin calitatea ei prețuiește așa de puțin, să se măsure vrodată cu zugravul?

Dar așa-i și nația. O nație care produce grâu poate trăi foarte bine, nu zicem ba, dar niciodată nu va putea să-și îngăduie luxul națiilor industriale înaintate.

Neapărat că nu trebuie să rămânem popor agricol, ci trebuie să devenim și noi nație industrială, măcar pentru trebuințele noastre; dar vezi că trebuie omul să-nvețe mai întâi carte și apoi să calce a popă, trebuie mai întâi să fii nație industrială și după aceea abia să ai legile și instituțiile națiilor industriale.

Să zicem, bunăoară, că cineva are un palat cât al lui Vodă, și venituri numai de pe un petec de cincizeci de pogoane. Va putea el să ducă trai de Domn, să ție slugi multe de pe petecul lui de moșie?

Și ce-i într-adevăr o nație agricolă pe lângă una industrială? Cât un răzaș, oricât de vrednic fie, pe lângă un boier cu 100.000 de pogoane într-un hotar.

Poate să fie răzașul cât de isteț, cât de bun de gură și cât de harnic, să ducă traiul boierului tot nu-l țin curelele, pentru că de unde nu-i nici Dumnezeu nu poate lua. Acuma poate înțelege oricare om cu minte ce fel am putut introduce la noi instituțiile străinătății.

Păpușării, cari, ca păpușării chiar, sunt cumplit de scumpe pentru noi, căci de-a putere-a fi tot n-am putut face nimic.

Acuma, după ce am văzut că suveranitatea, libertatea, egalitatea și fraternitatea ne ține o jumătate de miliard datorie și optzeci de milioane de franci pe an, să vedem cât ne ținea pe noi, popor sărac, ocârmuirea jefuitoare a boierilor.

Douăzeci și vro două de milioane pentru amândouă țările cu două scaune domnești. Dar acești bani poate erau cheltuiți în zadar. Populația săracă și rău administrată poate că se stingea mai rău decât astăzi și la o vreme de foamete, Doamne păzește, mureau oamenii pe uliți?

Ia să vedem. Deschidem „Curierul românesc“ de la 1840, no. de la 5 august, și citim următoarele:

În anii 1837, 38 și 39 s-au născut 139263, au murit 90207. — Va să zică în trei ani au fost 43993 de oameni spor în populație, sau țifră rătundă 50.000 numai în Muntenia; să punem pentru Moldova 40.000, căci populația se-nmulțea acolo în același mod regulat ca și dincoace.

Dar populația se-nmulțește în pătrat, nu în progresiune aritmetică. Dacă ținea tot guvernul jefuitor al boierilor, astăzi aveam 8 milioane de locuitori, pe când n-avem nici patru bune — din contra populația românească a țării noastre e azi mai mică decât la 1840.

Dar ce mai citim încă în „Curierul românesc“?

În magaziile de rezervă se află depuse în vreme de trei ani din urmă 4441106 chile porumb, 299700 chile mei.

Ce avem astăzi în magaziile noastre de rezervă? Tot pe atâtea chile de palavre liberale.

Dar ce mai citim încă?

Capitalul „cutiilor satelor“ din Principate s-au văzut în catagrafia din urmă la 2357483 lei.

Câți lei avem noi în cutiile satelor? Datorii câtă frunză și iarbă, căci astăzi și comunele rurale sunt datoare cu câte 10—20.000 de franci, precum statul e dator cu cinci sute de milioane.

Dar boierii prădau și erau răi, zic liberalii. Haide să le facem pe plac și să zicem și noi că erau para focului și varga lui Dumnezeu; zicând-o, pe noi nu ne ține parale, iar liberalilor le facem o plăcere.

Nu rămâne însă mai puțin sigur că populația se-mulțea, că ea, întâmplându-se ani răi, nu era espusă să moară de foame, că erau nunți și cumetrii multe și prohoade puține, încât și popa era mai câștigat, pentru că la nunți și cumetrii mai mult chef se face decât la prohoade, și toate erau cu spor, până și cărările, pentru că părintele când se-ntorcea de la vrun botez, în loc de a umbla pe una, umbla pe cinci.

Dar poate avem azi mai multe garanții de dreptate? Ia să vedem.

Stan găsește azi o pungă înainte de a fi pierdut-o Bran. Care-i urmarea judecătorească?

Se discopere lucrul și Stan mănâncă mai întâi bătaie de la primar și de la subprefect, apoi e închis preventiv, pierde zece zile de lucru, câte un franc, fac zece franci. Judecătorul de instrucție își pierde ziua cu dânsul, în loc de-a se ocupa c-un delict mai complicat, deci punem leafa lui zece franci, fac 20. Judecata tribunalului corecțional ține 10, fac 30. Stan e închis pe două luni de vară, câte un franc ziua fac 60, la un loc 90. Stan se întoarce acasă și-și găsește ogorul pârloagă și via păragină, pierzând munca unei veri, fac zicem 100, la un loc 190. Stan găsește dările neplătite și-și angajează munca pe un an, ca să le plătească ș.a.m.d., c-un cuvânt: Stan e ruinat pe câțiva ani, pentru c-au găsit o pungă înainte de-a o fi pierdut Bran, bez bătaia primarului și subprefectului pe deasupra.

Cum era înainte?

Bran pâra pe Stan la boier și-și primea punga îndărăt, iar Stan căpăta în schimbu pungii cinci bețe sănătoase, pe care le ținea minte, ș-apoi se ducea să-și vadă de trebi. Scurt drept și … gratis. Azi mănâncă două-trei bătăi și-și pierde și tot rostul.

Dar apoi îndeobște legi franțuzești ne-au trebuit nouă? Pentru împresurarea ce pătimește un loc despre megieși, pentru pescuirea unui iaz, pentru neîngăduirea la posesie, pentru a li se alege părțile, pentru un vad de moara ș. a. trebuiau legi franțuzești, în care să se vorbească despre „lapini“, trebuiau miile de advocați, miile de primari și ajutori de primari, notari, consilii și paraconsilii!

Asta e curată socoteală de mofluz.

Și ce avem în schimb? Poate o cultură mai mare?

De loc. Dacă cultura se judecă după scriitori, atunci vom trebui să constatăm, cu părere de rău, că Eliad și Asachi știau de zece ori mai multă carte decât d-nii C.A. Rosetti, Costinescu, Carada și Fundescu, că Anton Pann era un scriitor cu mai mult talent și mai de spirit decât o sută dintre ofticoșii cari fac astăzi „esprit“ prin gazete, că singura comedie „Buna educație“ a lui C. Bălăcescu, e mai originală decât toate scrierile d-lui V. A. Ureche la un loc; apoi să nu uităm că de generația aceea a urgisiților boieri se ține pleiada scriitorilor noștri celor mai buni: Alexandri, C. Negruzzi, Bolintineanu, Donici, Bălcescu ș. a., că oamenii știau o limbă frumoasă, vrednică și înțeleasă de opincă ca și de Vodă.

Apoi esista autoritate și ascultare. De zicea Vodă un cuvânt, era bun zis; iar azi…?

Azi poruncește cânelui, cânele pisicei, pisica șoarecelui, iar șoarecele de coadă își atârnă porunca.

Azi găsești prin sate ordine ministeriale cărora nu li se dă nici o urmare, deși d. primar au scris pe dânsele: „se va urma în conformitate cu ordinele d-lui ministru“. Azi se împlinesc ordinele numai când d. prefect sau subprefect voiesc să se răzbune asupra unui conservator.

Statul e azi mașina prin mijlocul căreia cei lași se răzbună asupra protivnicilor lor politici.

Iată la ce hal am ajuns cu suveranitatea poporului, libertatea, egalitatea și fraternitatea.

Apoi bune sunt? Bune, numai au un cusur: Nu se potrivesc.

III. BĂTRÂNII ȘI TINERII

Cu greu pricepe o minte de rând că nu este în lumea aceasta nici o stare de lucruri și nici un adevăr social vecinic. Precum viața consistă din mișcare, așa și adevărul social, oglinda realității, este de-a pururea în mișcare. Ceea ce azi e adevărat, mâine e îndoielnic, și pe roata acestei lumi nu suie și coboară numai sorțile omenești, ci și ideile. În această curgere obștească a împrejurărilor și a oamenilor stă locului numai arta, adică, ciudat lucru, nu ceea ce e-n folosul oamenilor, ci ceea ce este, spre petrecerea lor.

Citim azi cu plăcere versurile bătrânului Omer, cu care petreceau odată neamurile de ciobani din Grecia, și imnele din Rig-Veda pe care păstorii Indiei le îndreptau luminei și puterilor naturei, pentru a le lăuda și a cere de la dânsele iarbă și turme de vite. Tot așa privim cu plăcere plăsmuirile celui mai mare poet pe care l-au purtat pământul nostru, plăsmuirile lui Shakespeare, și ne bucurăm de frumusețea lor atâta, ba poate mai mult încă decât contimporanii lui, și tot astfel privim statuele lui Fidias ș-ale lui Praxiteles, icoanele lui Rafael, și ascultăm muzica lui Palestrina. Tot astfel ne bucură portretul pe care-l face Grigorie Ureche Vornicul lui Ștefan Voievod cel Mare, încât simțim și azi plăcere citind ce vrednic și cu virtute român a fost Măria Sa.

Dar nu tot astfel sunt gândirile cari ating folosul oamenilor, bunul lor trai și petrecerea lor unul lângă altul fără a se prigoni și fără a-și amărî viața ei în de ei.

Introducând legile cele mai perfecte și mai frumoase într-o țară cu care nu se potrivesc, duci societatea de râpă, oricât de curat ți-ar fi cugetul și de bună inima. Și de ce asta? Pentru că — întorcându-ne la cărarea noastră bătută — orice nu-i icoană, ci viu, e organic și trebuie să te porți cu el ca și cu orice alt organism. Iar orice e organic se naște, crește se poate îmbolnăvi, se însănătoșează, moare chiar. Și, precum sunt deosebite soiuri de constituții, tot așa lecuirea se face într-altfel, și, pe când Stan se însănătoșează de o buruiană, Bran se îmbolnăvește de dânsa și mai rău.

Cum numim însă pe aceia cari zic c-au descoperit o singură doftorie pentru toate boalele din lume, un leac fără greș, care, de ești nebun, te face cu minte, de-ai asurzit, te face s-auzi, în sfârșit, orice-ai avea, pecingine, chelie, ciupituri de vărsat, degerătură, perdea la ochi, durere de măsele, tot c-o alifie te unge și tot c-un praf te îndoapă?

Pe un asemenea doftor l-am numi șarlatan.

Ce să zicem acum de doftorii poporului românesc, care la toate neajunsurile noastre tot c-un praf ne îndoapă, care cine știe de ce o fi bun?

Da'-i șoseaua rea, încât ți se frânge caru-n drum? Libertate, egalitate și fraternitate și toate vor merge bine. Dar se înmulțesc datoriile publice? Libertate, egalitate și fraternitate dă oamenilor, și s-or plăti. Da'-i școala rea, da'nu știu profesorii carte, da' țăranul sărăcește, dar breslele dau înapoi, dar nu se face grâu, da'-i boală de vite? … Libertate, egalitate și fraternitate, și toate or merge bine ca prin minune.

Am arătat, într-un rând, că aceste prafuri și alifii ale liberalilor le-am luat de ni-i acru sufletul de ele și tot rău.

Or fi bune ele buruienele acestea pentru ceva, dar se vede că nu pentru ceea ce ne lipsește tocmai nouă.

Să vedem acuma cum au ajuns liberalii la rețeta lor, bună pentru toate boalele și pentru nici una. În veacul trecut au fost în țara franțuzească tărăboi mare pentru că statul încăpuse prin risipa curții crăiești într-atâtea datorii încât se introdusese monopol până și pentru vânzarea grâului. Ajunsese cuțitul la os prin mulțimea dărilor și prin tot soiul de greutăți pe capul oamenilor, încât nu mai era chip decât să dai cu parul și, sau să-i scapi, sau să mori, decât să duci așa viață.

La noi, Vodă Știrbei pleacă din domnie lăsând 16 milioane în visteria țării și 3 milioane în cutiile satelor. Nu se potrivește!

În Franța toate dările erau date în antrepriză, și antreprenorii storceau toate clasele societății, pentru a hrăni curtea cu trântorii ei. La noi, dările se strângeau mare parte de-a dreptul, iar Vodă era boier cu stare, care trăia de pe moșiile lui și nici nu făcea vrun lux de-acătărea. Iar nu se potrivește!

În Franța locurile de judecători și din armată se cumpărau cu bani, și dreptatea asemenea, la noi fiecine, după câtă carte învățase și minte avea, putea să ajungă alături cu coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale țării. Iar nu se potrivește!

În Franța nemulțumirea economică era la culme: căci fiecăruia îi trebuia mai mult decât avea. Luxul și modele istoveau averile cele mai mari. La noi boierul moștenea o blană de samur de la străbunu-său, un șal turcesc de la bunu-său, un antereu de citarea de la tată-său, având de gând să le lase toate și nepotu-său ca să se fudulească și el cu dânsele și fiecare avea strânsură pentru iarnă și parale albe pentru zile negre; c-un cuvânt fiecare avea mai mult de câtu-i trebuia, căci pe atunci toată țara era „conservatoare“. Iar nu se potrivește!

Oare ce făcuseră moșnegii ca să merite urgia liberalilor? Ce să facă? Ia pe cât îi ajunsese și pe ei capul. Biserici/mănăstiri, școli, spitale, fântâni, poduri, să li se pomenească și lor numele când va crește iarba de-asupra lor… și încă una, pe care mai că era s-o uităm. Mulți din ei au scos punga din buzunar și au trimis pe băieții ce li s-au părut mai isteți „înlăuntru“, ca să-nvețe carte, să se procopsească spre fericire neamului. Și-au crescut șerpi în sân cu alte cuvinte.

Căci acest tineret s-au fost dus într-o țară bolnavă în privirea vieții sociale. Clasele superioare putred de bogate au ajuns acolo la o rafinare de plăceri nemaipomenită în alte colțuri ale pământului, producerile sănătoase în literatură și artă făcuse loc picanteriilor de tot soiul, în sfârșit orișice era mai căutat decât apa limpede și răcoritoare de izvor. Apă ca parfum, apă cu zahăr, apă cu migdale, apă cu otravă, tot ce poftești, numai apă de izvor nu.

Acolo, în loc să-nvețe lucruri folositoare, adică cum se ară și se samănă mai cu spor, cum faci pe copii să priceapă mai bine cartea, cum se lecuiește o durere de stomah, cum se țese pânza și se toarce inul, cum se fac talpe trainice la cisme și alte lucruri folositoare de acest soi, s-au pus aproape toți pe politică, să afle adică și să descopere cum se fericesc neamurile și cum se pun la cale țările, adică au adunat multă învățătură din „Figaro“, „Petite République Française“ și, cu capul gol și punga item, s-au întors rânduri — rânduri în țară, ca să ne puie la cale. Această tinerime veselă și ușoară trăiește în România și se trezește în Franța, trăiește într-o țară săracă și au deprins cu toate acestea obiceiurile bogatei clase de mijloc din Franța, are trebuințe de milionar și bani mai puțini decât cinstita breaslă a ciobotarilor din acele țări. Acest tineret, ce se caracterizează prin o rară lipsă de pietate față cu nestrămutata vrednicie a lucrurilor strămoșești, vorbind o păsărească coruptă în locul frumoasei limbi a strămoșilor, măsurând oamenii și împrejurările cu capul lor strâmt și dezaprobând tot ce nu încape în cele 75 dramuri de creier cu care i-a-nzestrat răutăcioasa natură, acest tineret, zic, a deprins ariile teatrelor de mahala din Paris și, înarmat cu această vastă știință, vine la noi cu pretenția de a trece de-a doua zi între deputați, miniștri, profesori de universitate, membri la Societatea Academică, și cum se mai cheamă acele mii de forme goale cu care se-mbracă bulgărimea de la marginele Dunării!

Căci cei mai mulți din acești lăudați tineri sunt feciori de greci și bulgari așezați în această țară și au urmat întru românizarea lor următorul recept: ia un băiat de bulgar, trimite-l la Paris și rezultatul chemic e un june „român“.

Pe la 1840, Eliad bătrânul, pe când încă nu se numea „Heliade-Rădulesco“ adică pe când nu-l amețise încă atmosfera Parizului, scria marelui ban M. Ghica următoarele:

Sunt tată de familie, n-am unde să-mi cresc copii decât în aceste așezământe (ale țării) pentru că, și de-aș avea mijloace a-i crește aiurea, gândul meu nu este ca să-i cresc străinește și ei apoi să trăiască românește; voi să fac din ei români și trebuie să știe cele românești, și legi și obiceiuri. Ticăloși au fost părinții și ticăloși fiii cari orbește s-au crescut pentru „alt veac“ și pentru „alta țară“ și au trăit apoi în „alt veac“ și în „altă țara“.

În mod mai precis abia se poate arăta ce lipsește acelor indivizi pe cari geograficește, și pentru că ei o spun, îi numim români. Le lipsește simțul „istoric“, ei se țin de nația românească prin împrejurarea că s-au născut pe cutare bucată de pământ, nu prin limbă, obiceiuri sau manieră de a vedea.

Astfel vin pătură după pătură în țara noastră, cu ideile cele mai ciudate, scoase din cafenelele franțuzești sau din scrierile lui Saint-Simon și alte altor scriitori ce nu erau în toate mințile iar formele vieții noastre de astăzi au ieșit din aceste capete sucite cari cred că în lume poate exista adevăr absolut și că ce se potrivește în Franța se potrivește și la noi. Când au sosit la graniță, bătrânii-i așteptau cu masa-ntinsă și cu lumânări aprinse, habar n-aveau de ce-i așteaptă și de ce belea și-au adus pe cap. Bucuria lor că venise atâția băieți tobă de carte scoși ca din cutie și frumoși nevoie mare!

Dar ce să vezi? în loc să le sărute mânile și să le mulțumească, ei se fac de către pădure și încep cu libertatea, egalitate, fraternitatea și suveranitatea, încât bătrânii-și pierd cu totul călindarul. Parcă se pornise morile de pe apa Siretului. Și le povesteau câte în lună și în soare, câți cai verzi pe pereți toți, c-un cuvânt câte prăpăstii toate. Cum să nu-i amețească? Cap de creștin era acela, unde se mai pomenise atâtea asupra lui? Apoi s-au pus pe iscodit porecle bătrânilor. Ba strigoi, ba baccele, ba ciocoi, ba retrograzi, ba câte altele toate, până ce au ajuns să le zică că nu sânt nici români, că numai d-lor, care știu pe Saint-Simon pe de rost, sunt români, iar bătrânii sânt altă mâncare. Vorba ceea: nu crede ceea ce vezi cu ochii, crede ceea ce-ți zic eu! Și, cu toate acestea, ei nu fusese decât tocmai numai români.

De aceea, la dreptul vorbind, nici nu pricepeau bine acuzarea ce li se făcea. Neam de neamul lor trăit în țară, nepricepând altă limbă decât cea românească, închinându-se în această limbă, vorbind cum se vorbește cu temei și sănătos, ei auzind -țiunile și -ționile, imperatorele, redaptorele, admisibilile și propriamentele, au gândit în gândul lor: „De, frate, noi om fi fost proști. Noi socoteam că, dacă știm ceaslovul și psaltirea, cum se ară gospodărește un ogor, cum se cresc vite și cum se strâng banii, apoi știm multe. Da' ia auzi-i, că nu știm nici măcar românește“. Și, în loc să ia biciul din cui să le arate care li-i popa lor, au zis: „De, dragii moșului, așa o fi. N-om fi știind nici românește… Dar de acuma mult au fost, puțin au rămas, și în locul nostru voi veți stăpâni lumea și veți orândui-o cum vă va plăcea vouă“. Și, luându-și ziua bună de la lume ca de la cel codru verde, s-au strecurat pe rând acolo unde nu le mai zice nimenea că au fost răi români, mai fericiți decât noi, cari am fost meniți să ajungem zilele acestea de ticăloșie, în care țara se înstrăinează pe zi ce merge în gândire și-n avutul ei, și când toți se fălesc de a fi români fără a mai fi.

Uimitoarea putere a frazelor, împrejurarea că mulți dintre liberali erau chiar copii de-ai lor, cari așteptau numai ca ei să închidă ochii pentru ca să bată la tălpi averea moștenită, credința că cei ce venise tobă de carte ar fi mai folositori țării decât dânșii, patriotismul lor din totdeuna încercat și dovedit prin cinci veacuri de când au stătut stâlpi acestor țări, i-au făcut să tacă molcum și să se retragă din viața publică fără zgomot, fără opoziție, fără mânie.

I-au tras liberalii pe sfoară, cum îi trăsese c-un veac și jumătate înainte fanariotul Mavrocordat. Acest domn șiret nu putea pune biruri grele pe țărani pentru că erau vecini și peste cisla, care-i ajungea pentru plata dării către Poartă, prea puțin mai ieșea. Ce va fi fost vecinătatea aceea nu știm bine nici astăzi, dar, tocmai pentru că n-o știm, ni se pare că trebuie să fi fost o măsură luată de Domni, după vremi de mare turburare și de invazii, ca să statornicească oamenii, să nu umble din loc în loc cu bejănia. De-ar fi fost vrun rău pe capul oamenilor ne-o spuneau cronicarii, cari totdauna revarsă cuvinte de mânie asupra orânduielelor ce asupreau norodul. Precum liberalii le ziceau boierilor „strigoi“ și alte celea, asemenea le-au zis și domnul fanariot că sunt vânzători de sclavi, tirani etc. și le au luat ochii, încât ei s-au adunat și, cu mitropolitul în frunte, au ridicat vecinătatea și s-au legat cu jurământ că neam de neamul lor n-a mai înființa-o. Atât au și așteptat domnul.

Nemaifiind oameni boierești, erau a nimănuia și de a doua zi le-au pus biruri ce nu le mai avuse niciodată, biruri pe cari apoi le-au încincit și înzecit preste câțiva ani.

Și, ca și la începutul veacului trecut, urmările bunei lor credințe au fost cumplite. Bătrânii aveau gură de lup și inimă de miel; au venit liberalii cu gura de miel, plină de cuvinte amăgitoare, dar cu inima de lup. Ce-au făcut, vom vedea mai pe urmă.

IV. ILUSTRAȚII ADMINISTRATIVE

Dacă i-au apucat liberalii pe boieri înainte, se-nțelege că opinia publică din țară s-au pornit asemenea asupra lor.

Nu înțelegea nimenea atunci la noi, și abia acum au început să înțeleagă pe ici pe colea, că temeiul unui stat e munca, și nu legile. Nu înțelegea, asemenea, aproape nimeni că bogăția unui popor stă, nici în bani, ci iarăși în muncă.

Banul „reprezentează“ numai munca, nu este ea însăși, și, aducând bani mulți cu ciubărul într-o țară în care munca lipsește, vei ajunge să plătești o zi de lucru c-un napoleon, o pereche de cisme cu cinci, și-ncolo tot povestea veche, adică tot sărac, dovadă țările cu mine de aur din America. Căci dintre cel ce câștigă 10 și cheltuiește 11 și cel ce câștigă 2 și cheltuiește 1, acest din urmă e cel bogat, iar cel dintâi e sărac. Apoi se mai răspândise încă o părere greșită, care era, ba mai este încă aproape generală, că țara noastră e cumplit de bogată și că poți cheltui din greu, ea tot o să aibă de unde plăti. Nu-nțelegea nimeni că bogăția nu este în aer sau în pământ, ci în brațe și că, unde lipsesc brațele sau calitatea producției e proastă, nu poate fi nici vorbă măcar de țară bogată.

Deci în țară săracă am voit să introducem de-a gata toate formele civilizației apusene.

Trebuiau școli. Prin ce le puteai înființa? După cum am spus, buruiana noastră de leac — prin muncă. Trebuia ca școalele puține, câte erau, să se ridice la cel mai înalt grad de dezvoltare cu putință, precum se și-ncepuse treaba în vremea în care d-nii Laurian, M. Cogălniceanu ș. a. nu erau decât simpli profesori de liceu. Pentru atâta treabă erau și buni. Generația ce le-ar fi urmat ar fi făcut altele mai bune și mai multe și, în treizeci de ani câți sunt de atuncea, aveam astăzi școli destul de multe și bune și o generație sănătoasă care ar ști să gândească limpede și cu temei și să-nșire două cuvinte potrivite pe hârtie.

Aceasta ar fi fost calea de dezvoltare prin muncă. Am luat calea contrară. Pe vechii profesori de liceu i-am prefăcut în profesori de universitate, deși nu se potriveau de loc, căci nu se ocupase toată viața c-un singur obiect, apoi am făcut o mulțime de școli secundare, pe cari le-am umplut cu care cum ne-au eșit înainte, apoi mii de școli primare, la numirea personalului cărora chiar de cap ne-am făcut. Afirmăm că sunt sute de învățători cari nu știu să despartă cuvintele unul de altul, nici să puie punct și virgulă unde trebuiește. Nu mai pomenim de sintaxă sau de ortografie, căci în privirea aceasta e vavilonie curată, și fiecine crede că poate scrie cum îi place.

Ne-au trebuit o administrație mai bună. Boierii — își procopseau vechilii de moșie făcându-i zapcii. Rău și fără cale, n-o tăgăduim, dar ce au făcut liberalii? Au numit pe orișicine, numai să fi știut a înnoda două slove, adică tot pe acei vechili, numai că le dădură dreptul de a juca pe autoritatea statului față cu foștii lor stăpâni. Ce treabă avea însă zapciul vechi? Să îngrijească ca oamenii să-și semene toți pământul, să depuie partea lor în coșarele de rezervă și, din când în când, îi mai scotea și la câte un drum a cărui facere o poruncise domnia.

Bun, rău — atâta treabă știa să facă.

Dar se mai potriveau ei cu noua stare de lucruri, cu cerințe mai mari? Câtu-i lumea și pământul nu. Căci, fiind astăzi omul liber de a nu ținea coșare de rezervă și de a nu-și semăna ogorul propriu, adică liber de a muri de foame cât i-o plăcea, subprefectul, care azi nu are o idee mai clară de ceea ce trebuie să facă decât predecesorul lui, nu mai are nici o treabă, ci e curat un agent de corespondență între prefectură și primării; iar prefectura este un biurou de corespondență între minister și subprefecturi și, în linia din urmă, primăria e un biurou de corespondență între autorități și particulari, o treabă pe care serviciul poștal îndeplinește mai bine și mai repede. Afară de aceasta mai sunt încă ceva, agenți electorali față cu cei care-și vând votul.

Li s-au luat atribuțiunile simple pe cari le aveau zapcii vechi și li s-au dat altele, pe care nu le pricepeau deloc, căci administrația este o știință, iar subprefectul de azi nu știe mai mult decât a scrie neortografic și a încurca slovele tipărite pe hârtie fără a ști ce zice într-însele.

A administra? Dar întrebatu-s-au vreunul din geniile universale ale liberalismului ce va să zică a administra? Ce va să zică a privi bunăstarea populațiunii ca pe un lucru încredințat înțelepciuni și vegherii tale? Să gândești pentru cel ce nu gândește, să pui în cumpănă dările comunale, să le deschizi oamenilor ochii ca să nu puie dări peste dări, ba butucărit, ba stupărit, ba văcărit, ba câte comedii toate îi trec prin cap primarului pentru a stoarce și cea din urmă picătură de sânge din țăran!

Ce era mai firesc decât ca liberalii să se întrebe ce însemnează a administra. Îndată ce și-ar fi făcut această întrebare ar fi văzut ce lucru gingaș e administrația și cât e de necesar ca un subprefect să știe atâta carte cât și un profesor de administrație și de economie politică, și pe lângă aceasta îi trebuie și o deprindere cu locul în care trăiește, pentru a ști să aplice ceea ce știe.

Escepție făcând de țara noastră, administratorul pretutindenea e un adevărat părinte al populației rurale. El are să judece, când scade populația, de ce scade; când dă îndărăt producția, de ce dă; când e un drum de făcut, pe unde să-l facă; când e o școală de înființat, unde s-o așeze mai cu folos, și în sfârșit el e autoritatea care cu vorbă bună poate convinge pe țăran că trebuie să aleagă de primar în sat pe cel mai harnic, mai de treabă și mai cuminte român, iar nu pe cel mai hărțăgos, mai bun de gură și mai rău de treabă; el vede dacă notariul și învățătorul știu carte și dacă popa își vede de biserică ș.a.m.d. Pentru sarcina de subprefect se cere atâtă știință, atâtă dezinteresare, atâtă patriotism pe cât le poate avea numai un om cu multă și temeinică cultură. Cumcă vor fi între cei de azi și oameni cumsecade admitem, dar, în orice caz, o cultură temeinică și o experiență lungă sunt o garanție mai mare decât nici o cultură și nici o experiență.

Dar fiindcă la aproape toate posturile din țară poate aspira oricare cenușer, de aceea fiecine care a-nvățat două buchii lasă plugul, cotul și calupul în știrea lui Dumnezeu și râvnește a se face roată la carul statului. Ș-au făcut ei, nu-i vorbă, mii de locuri în care să încapă, dar nu-i încape pe toți, încât acuma au de gând să mai scoață la maidan alt moft, decentralizarea și electivitatea funcționarilor publici, ca, cel puțin pe rând, să încapă în pita lui Vodă; adică vor să creeze un guvern de zece ori mai scump, c-un personal de zece ori mai numeros și mai netrebnic decât cel de azi, care să se schimbe din trei în trei ani și să se sature toți, căci numai cu libertatea, egalitatea și fraternitate sadea nu se cârpesc toate coatele rupte.

Dar să nu ne uităm vorba. Oameni cari nu știu bine scrie și citi în țara noastră sunt mulți și vor fi din ce în ce mai mulți. Toți au dreptul de-a fi funcționari ai statului sub diferite forme și toți aspiră ca măcar subprefecți să li dea Dumnezeu s-ajungă.

De acolo au interes ca liberalii să vie la guvernul central, pentru c-atunci se mătură țara de la un capăt până la altul, atunci e vremea ca un advocat fără pricini să se facă director de școală secundară, un altul primar de oraș, un al treilea revizor de școale, un al patrulea prefect. Dar, odată intrați în pâne, ei au interes să fie mult guvernul liberal și, fiindcă acesta atârnă de Camere, deci de alegeri, ei se fac luntre și punte ca să-și scoată prietenii deputați. Dar prietenii în mare parte sunt sau ei înșii arendași ai statului, sau rude cu arendași, sau antreprenori de lucrări publice, sau advocați de antreprenori, sau au procese cu statul, deci caută să fie aleși, ca să tremure miniștrii de dânșii și să le facă treburile. Băcanul, negustorul, preotul, cari nu știu istoriile astea, își dau votul, pentru că „libertatea“ e în primejdie și mai ales pentru că liberalii promit totdauna că nu se va mai plăti nici o dare; nici timbru n-are să mai fie în vremea lor, nici capitație, nici monopol de tutun, nici armată, nici dări pe băuturile spirtoase, ci numai posturi multe, în care să încapă toți, și Paștele Domnului, Paștele libertății de la un capăt al țării la altul.

Acuma, cumu-i omul, de se gândește mai întâi la sine, el nu vede legătura în care stau toate lucrurile cu munca și punga lui, nu vede că toți liberalii nu speculează decât să trăiască de la dânsul, pentru că n-au nimic și nu știu nimic, ci crede ce-i spun gazetele, cari ies ca ciupercile asupra alegerilor în tipografii jidovești, tipărite pe datorie, și astfel omul, besmeticit, alege cinstitele obraze propuse și se-njgheabă Camera liberală.

Acum adunătura de gheșeftari din Dealul Mitropoliei se pune să judece lumea. Mai întâi toți din guvernul trecut, fie miniștri, fie funcționari, au fost cel puțin hoți, stabilesc d-nia lor.

De aceea, proces tuturora, iar funcționarilor — destituire. Dacă unuia nu-i găsești nici măcar cusurul pe care-l are soarele și dacă are mai multă știință decum s-ar cere pentru serviciul lui, îi desființezi deocamdată postul pentru că trebuie făcute economii, apoi îl reînființezi când țara e iar bogată și-ți pui ciracul în locul găsit vacant, ca din întâmplare.

În predmetul alegerilor li se face primarilor cu ochiul de a protegia la muncile agricole pe cei ce țin cu guvernul, pe rudele miniștrilor și prefecților, iar la ceilalți rechiziții și perchiziții și ordin verbal, ca nu cumva țăranul să le lucreze pe moșie. Pentru acest scop se desființează legea tocmelelor, pentru ca cel ce au dat bani țăranilor să n-aibă lucrători, iar cel ce n-au dat să-i angajeze cu te miri și mai nimica, cu înscrisuri pline de clauze penale, pe cari apoi tot subprefectul liberal le judecă în absența împricinatului țăran și-l condamnă să-i dea arendașului liberal până și cenușa din vatră.

Familii ultraliberale s-au deprins și cu treaba asta. Au tras la sorți să vadă, care dintre ei să fie „conservator“, și apoi acela face treaba celorlalți cându-s conservatori la putere, iar restul roșu face trebile celui unul, când sunt liberalii la putere.

Și astfel mii de oameni râvnesc în țara aceasta să capete avere și onori pe calea statului sau cel puțin să trăiască de la dânsul. Prin ideea curat negativă a libertăței, care nu însemnează nicăieri alta decât ca să nu fiu oprit de a munci, adică de a produce bunuri reale, liberalii din România au ajuns la ideea pozitivă că libertatea trebuie să le dea și de mâncare și încălțăminte și lux și tot ce le poftește inima, iar clasele muncitoare? … Pe apa Sâmbetei meargă! Apres nous le déluge. Cât lumea n-avem să trăim, nu-i așa? Cât vom trăi, să ne curgă laptele-n păsat … După aceea, bun e Dumnezeu și va avea grijă de clasele pe care le sărăcim și le stoarcem.

Acesta e liberalismul la noi în țară. Cei care nu sunt nimic, nu reprezentează, nimic, nu au nimic formează o societate pe acții (un abonament la „Românul“ sau la „Telegraf“), formează apoi comitete prin județe, un fel de filiale, cu liste exacte a domenielor statului și-a funcțiilor existente, deschid jurnale în care arată „națiunii suverane“ că libertatea e în pericol, amăgesc mulțimea, care totdauna se luptă cu greutatea vieții, făcând-o să creadă că ei sunt mântuirea, fac alegerile și-apoi, când ajung sus, … țin-te bine.

De la un capăt al țării până la altul se corupe orice simțire curată, orice om onest. Ici unul e aruncat pe uliți cu o familie grea, pe care o ținea de pe o zi pe alta cu leafa lui, pentru ca să vadă pus în locu-i pe un om care știe tot atâta sau și mai puțin decât dânsul; dincolo un arendaș e dat afară de pe moșia statului, pentru că, deși are o avere întreagă băgată în semănături, n-a plătit la termen și un deputat vrea să ia moșia cu prețul jumătate și să se folosească și de semănăturile omului … și tot așa in infinitum.

Conservatorii au încercat ani îndelungați de zile a cârpi o clădire a cărei temelie chiar e o mare greșală. Astfel i-am văzut că, înspăimântați de delapidările de bani publici, de plastografii liberale ș. a. au botezat crimele delicte, ca să vie înaintea tribunalelor, adică înaintea unor oameni cari avea conștiința greutății crimelor; au voit să reducă prefecturile, au redus primăriile la sate, pentru a putea controla mai de aproape pe primari, notari și perceptori, erau pe calea de-a înființa școli reale și de meserii, în care să intre progenitura acestei generații corupte și să-nvețe ceva cu care să se poată hrăni… Aș! De-a doua zi cum au venit liberalii, au suflat în ele și au dispărut ca și când n-ar fi fost de când lumea.

De câte ori le arăți toate isprăvile zic: „Apoi noi n-am fost decât foarte puțin la guvern“. Dar un palat zidit în zece ani se strică în două zile, d-nii mei, și dac-ați fost în stare să treceți într-o bună dimineață cu buretele preste toată dezvoltarea istorică a țărilor, cu cât mai mult veți izbuti întru aceasta, neavând de risipit decât reparaturile făcute cu greu de conservatori.

V. DIN ABECEDARUL ECONOMIC

De câte ori un creștin s-apucă la noi să scrie un rând ca să lumineze neamul — presa este lumina, după cum zic d-nia lor — de atâtea ori pune mâna-n raft și scoate la iveală o carte nemțească sau una franțuzească și răsfoiește până ce găsește ce-i trebuie. Precum ni s-aduc toate d-a gata din străinătate și n-avem alt chin decât să băgăm mânile în mânicele paltonului venit de la Viena și piciorul în cizma pariziană, fără a ne preocupa mai departe din câte elemente economice se compun lucrurile, tot astfel facem și cu cunoștințele; le luăm frumos din cărți străine, le așternem pe hârtie în limbă păsărească și facem ca negustorul care nu-și dă nici el seama de unde-i vine marfa, numai să se treacă. Chiar învățații noștri, când vor să polemizeze, polemizează cu citate. Cutare minune a străinătății, d. X sau Y, a vorbit cutare lucru, deci trebuie să fie neapărat adevărat și să se potrivească, pentru că au ieșit dintr-o minunată morișcă de creier.

Să fie d. X sănătos, împreună cu toată casa, dar de se potrivește, e altă căciulă!

La gazetarii români, mai ales la cei liberali, lucrul e și mai simplu: își pune mai întâi degetul în gură și vede câte „cuvinte“ îi vin în minte. La chemarea aceasta se deschide dicționarul nepaginat al capului, compus din prea puține file, pe care stau scrise libertate, egalitate, fraternitate, legalitate, suveranitate și alte cuvinte tot cu atâta cuprins material și după aceea le-nșiră, mai puind pe la soroace și câte un Ștefan sau Mihai Viteazul, din buzunările cărora scoteam ce ne poftește inima.

Bietul Ștefan Voievod! El știa să facă fărâme pe turci, tătari, leși și unguri, știa nițică slavonească, avuse mai multe rânduri de neveste, bea bine la vin vechi de Cotnar și din când în când tăia capul vreunui boier sau nasul vrunui prinț tătăresc. Apoi descăleca târguri de-a lungul râurilor, dăruia panțirilor și dărăbanilor locuri bune pentru pășunarea hergheliilor de cai moldovenești, a turmelor de oi și de vite albe, făcea mănăstiri și biserici, și apoi iar bătea turcii, și iar descăleca târguri și iar se-nsura, până ce și-au închis ochii în cetate la Suceava și l-au îngropat cu cinste la mănăstirea Putnei. Ce-și bătea el capul cu idei cum le au d-alde gazetari de-ai noștri, ce știa el de subțietura de minte din vremea de astăzi?

Până la fanarioți n-am avut cod, un semn că nici trebuia. Ce-i drept și ce-i strâmb știa fiecare din obiceiul pământului și judecată multă nu se-ncăpea. Țară săracă, stăpânire puțină, biruri mai de loc, cară cu două oiști, să se poată înjuga boii la venirea tătarilor și dintr-o parte și dintr-alta, după cum l-apuca pe om vremea pe cale de munte, case de vălătuci acoperite cu paie, pentru a li se da foc la călcarea dușmanului, ba se da foc ierbei și se-veninau fântânele, pentru ca să moară dușmanii de flămângiune și de secetă, iar oamenii se trăgeau la munte și lăsau câmpul limpede în urma lor, până ce venea Vodă de-i amăgea pe dușmani prin glas de buciume în văi și prin codri, și-apoi vai de capul lor!

Îi mersese vestea voievodului românesc și moldovenilor că nu sunt deprinși a sta pe saltea turcește, ci sunt totdauna gata de război, oameni vârtoși, cari nu știa multă carte dar au multă minte sănătoasă; averi mari iar n-au, dar nici săraci nu sânt.

Și tot astfel au fost până-n vremea noastră, până la Regulament, cea dântâi legiuire importantă și plăsmuită. Românii au fost popor de ciobani și, dacă voiește cineva o dovadă anatomică despre aceasta, care să se potrivească pe deplin cu teoria lui Darwin, n-are decât să se uite la picioarele și la mânile lui. El are mâini și picioare mici, pe când națiile cari muncesc mult au mâni mari și picioare mari.

De acolo multele tipuri frumoase ce se găsesc în părțile unde ai noștri n-au avut amestec cu nimenea, de-acolo cuminția românului, care ca cioban au avut multă vreme ca să se ocupe cu sine însuși, de acolo limba spornică și plină de figuri, de acolo simțământul adânc pentru frumusețile naturii, prietenia lui cu codrul, cu calul frumos, cu turmele bogate, de acolo povești, cântece, legende, c-un cuvânt de acolo un popor plin de originalitate și de-o feciorească putere formată prin o muncă plăcută, fără trudă, de acolo însă și nepăsarea lui pentru forme de civilizație care nu i se lipesc de suflet și n-au răsărit din inima lui.

Au venit grecii, ș-au domnit o sută de ani. Când au ieșit din țară, nici urmă n-a mai rămas prin sate. Parc-ai fost trecut cu buretele peste kolakiile și bizantinismul acestor damblagii. Poporul nostru au rămas nepăsător la reformele grecești, rusești, franțuzești, și nu-și dă nici azi bucuros copiii la școală, pentru că simte ce soi de școli avem.

Ci înainte acest sentiment de sănătoasă barbarie era predomnitor.

Radu Vodă cel Mare adusese în țară pe sf. Nifon patriarhul, ca să ne puie la cale. Se-ntreba și el ce-o mai fi și civilizația și voia s-o vadă cu ochii. Dar sfântul, venind, începu să dea sfătuiri pentru schimbarea legilor și obiceiurilor, pentru introducerea paragrafelor ș. a., încât Vodă-i zise într-o zi; „Ia slăbește-ne, popo, că ne strici obiceiele“. Sfânt, nesfânt, vedea el pe cine nu-l văzuse de nu pleca în țara cui l-au fost avut!

Acesta-i sentimentul oricărui popor sănătos căruia-i propui să-i altoiești ramuri străine pe când el e dispus a-și produce ramurile sale proprii și frunzele sale proprii încet și în mod firesc. Un asemenea popor însă își impune feliul lui de a fi și vecinilor. Ce ar zice liberalii de la noi dacă le-am spune că, pe când ei introduc istorii franțuzești în instituții, limbă și datine, tot pe atuncea în Rusia de amiazăzi se introduc pe zi ce merge datinele românești pintre malorosieni, care au îndrăgit feliul de a fi al românului?

Dar aici se ivește totodată întrebarea: cui i-au putut veni în minte de a introduce toate formele costisitoare de cultură ale apusului într-o țară agricolizată, abia pe la anul 1830? Sigur că numai oameni cari nu-și cunoșteau țara deloc.

Oare crezut-au reformatorii că lucrurile acestea nu vor ținea bani? Și, dacă știau că vor ținea, n-au știut de unde, cum și cine îi va plăti? Nu știa absolut nimenea cum stat, armată, biserică, cultură, c-un cuvânt tot ce e comun al nației, se plătește numai și numai din prisosul gospodăriei private, cumcă din acel prisos se hrănesc toate formele civilației și că, dacă istovești pre acesta, atunci începi a mânca însuși capitalul de muncă al oamenilor, condițiile existenței lor private, și-i ucizi economic, deci trupește și sufletește?

Apoi de ce muncește omul? Ca să aibă el din ce trăi. Dacă ascultă vioara sau petrece sărbătorile, cheltuiește prisosul timpului și banilor lui, nu însă ceea ce-i trebuie pentru ca să-și ție sufletul lui ș-al copiilor.

Dar puterea fizică a unui om e restrânsă, căci natura n-au făcut calculul că această putere va avea de hrănit din prisosul ei liberali, advocați, pierde-vară și alte soiuri de paraziți, ci i-au dat fiecăruia atâta putere ca să se poată ține bine și să mai puie și ceva la o parte, pentru ca mâine să poată reîncepe munca cu mijloace mai multe. Va să zică prisosul pe care muncitorul îl poate pune la dispoziția civilizației și a junilor crescuți la Paris e foarte mic. Dar ce le pasă d-lor de aceasta! Liberi nu sunt de a sărăci lumea?

D. C.A. Rosetti, în cuvântul său de la circ, vorbea cu dispreț despre calitatea cea mai bună care o aveau boierii. „Țara?“ — întreba d-lui — „40 de boieri mari, 40 de boieri mici, iată țara pe când eram eu tânăr“. Ținem seamă de aceste cuvinte. Țara n-avea pe umerele ei decât 80 de oameni, încât la 30.000 de suflete venea un boier, și încă și acela cu trebuințe foarte mici; adică 80 de oameni cari îmblau cu zilele în palmă și țineau neatârnarea țării prin isteție și adesea prin sacrificiul persoanei sau al averii lor, adică compensau pe deplin munca socială care-i purta.

Astăzi avem zeci de mii de liberali cari nici îmblă cu zilele-n palmă, pentru că nici turc, nici leah, nici ungur nu caută să-i taie, nici de vrun duh așa de subțire nu se bucură, nici compensează prin ceva muncă socială, pe care o istovesc din rădăcini, mâncând chiar condițiile de existență a claselor producătoare, nu prisosul lor.

Moțul din Ardeal e un negustor foarte cuminte, lui nu-i trebuie la negoț nici un fel de samsar, nici chiar banul. El face ciubere și donițe, trece în Țara ungurească și nu se mai încurcă, ci le schimbă de-a dreptul pe … grâu. Atâtea donițe de grâu pe o doniță de lemn, atâtea ciubere de grâu pe un ciubăr de lemn.

Dacă am face și noi socoteala moțului din Ardeal am zice: Atâtea mii de chile de grâu ne ține o chilă de fraze liberale, atâtea chile ne țin mărfurile importate din străinătate, atâtea chile ne țin tinerii ce-și pierd vremea prin străini, atâtea mii de chile ne ține Constituția, atâtea ne țin legile franțuzești, cu un cuvânt toate liberalismurile.

Prisoasele economiilor individuale constituiesc o sumă certă. Dacă vei hrăni cu ele câteva mii de stârpituri liberale, de unde îți mai rămân condițiile pentru întreținerea unei culturi sănătoase și temeinice? Două sute de nebuni mănâncă desigur mai mult decât un singur înțelept.

Deci abecedarul nostru economic zice:

Natura i-a dat omului putere mărginită, socotită numai pentru a se ținea pe sine și familia.

El produce ceva mai mult decât consumă. În acest „ceva“ mai mult, în acest prisos sunt cuprinse: întâi ceea ce-i trebuie pentru a reproduce, va să zică condițiile muncei de mâni, și încolo un prea mic prisos, care-l poate pune la dispoziția societăței sub formă de dare. Din acest prea mic prisos al gospodăriei producătorului trăiește toată civilizația națională.

Dacă hrănim cu acest prisos străinătatea de idei, de instituții și de forme lipsite de cuprins al căror complex liberalii au apucat a-l numi „tot ce este românesc“, atunci nu ne mai rămâne nimic pentru ceea ce este într-adevăr românesc, pentru cultura națională în adevăratul înțeles al cuvântului.

VI. FRAZĂ ȘI ADEVĂR

Nimic n-ar părea mai natural decât ca oamenii să ia lucrurile așa cum sunt și să nu caute în nouri ceea ce-i dinaintea nasului lor.

Cu toate acestea tocmai calea contrară urmează.

Înainte de-a da exemple din țară dăm unul din străinătate.

Socialistul Bebel, în foaia sa „Volksstaat“, anul 1873, spune următorul lucru: „Sau există Dumnezeu, ș-atunci sântem trași pe sfoară, sau nu există, ș-atunci putem face ce-om pofti“. Fraza întoarsă nu va fi nici mai clară și mai cuprinzătoare de cum e. Să zicem: „Sau nu există Dumnezeu, ș-atunci suntem trași pe sfoară, sau există ș-atunci putem face ce-om pofti“.

Tot astfel sunt toate frazele radicalismului. Oricum le-ai întoarce, cuprinsul lor nu s-adaogă, pentru că nu-l au; ba adesea contrariul lor cuprinde mai mult adevăr decât ele înșile.

„Luminează-te și vei fi“. Poate contrariul e adevărat. „Fii și te vei lumina!“. Căci o existență lungă și sigură va avea drept fruct al ei cunoștința, adică lumina. Tot așa-i și cu „Voiește și vei putea!“. „Să poți, și-atunci vei și voi“, căci omul vrea ceea ce poate, iar când vrea ceea ce nu poate nu-i în toate mințile.

Dar, fie cum o fi, cu vorbe nu-l încălzești pe nimenea și vorbe rămân toate abstracțiunile și, cu cât mai abstracte sunt, cu atât sunt curată vorbă de clacă.

Dar cu asemenea cultură din gazete au început reformatorii noștri. Căci nu mai este îndoială că n-au învățat mai nimic de la străini decât să vorbească subțire, să se îmbrace subțire și să puie lumea la cale cu fraze. Cultura frazelor o puteau învăța bine din gazetele străine.

Oamenii scot acolo gazete în toate zilele și neavând ce spune, abstracțiunile le vin foarte bine la-ndemână, căci prin mijlocul lor poți scrie coale întregi fără să spui nimic. Să nu ne înșelăm. Beția de cuvinte din gazetele românești e numai întrecerea beției de cuvinte din cele străine. Mai puțin culți, deci având mai puține de împărtășit decât străinii, gazetarii noștri au și mai multă nevoie de gură decât de cap, dar și în străinătate lucrează în mare parte gura, fără ca crierii să știe mult despre aceasta. Ci în străinătate în genere nu prea iau oamenii gazetele în serios întrucât s-atinge de partea lor intențională. Se știe că sunt făcute pentru a trezi patimele societății și a crea în public atmosfera ce-i trebuiește guvernului sau adversarilor săi spre a inaugura suirea unora și coborârea altora; în sfârșit presa nu-i cu mult mai mult decât o fabrică de fraze cu care fățărnicia omenească îmbracă interese străine de interesul adevărat al poporului.

Căci ce este statul și ce scop are el? Nu din carte — aievea.

Iasă cineva pe uliță sau la câmp și va vedea îndată ce e. Colo unul vinde, altul cumpără, unul croiește, altul coase, un al treilea bate fierul până-i cald, la câmp se ară, se samănă, se seceră, colo meliță cânipa, țes, tund oi și numai în zi de sărbătoare stau mânile și lucrează crierul. Atunci se folosește omul de prisosul liber al unei vieți de muncă, merge la biserică, după aceea la horă, în sfârșit săptămâna toată e a stomahului, sărbătoarea e a creierului și a inimei.

Materia vieții de stat e munca, scopul muncii bunul trai, averea, deci acestea sunt esențiale. De aceea se și vede care e răul cel mai mare: sărăcia.

Sărăcia e izvorul a aproape tuturor relelor din lume; boala, darul beției, furtișagul, zavistuirea bunurilor altuia, traiul rău în familie, lipsa de credință, răutatea, aproape toate sunt câștigate sau prin sărăcie proprie sau, atavistic, prin sărăcia strămoșilor.

Sărăcia trebuie luată în înțelesul ei adevărat.

Sărac e cel ce se simte sărac, căruia îi trebuie neapărat mai mult decât are.

Că este așa ne e dovadă suma de cuvinte cari însemnează relele morale prin cuvinte împrumutate sărăciei și boalei. Mișel, altă dată însemna sărac, azi înseamnă lipsă de calități morale. Tot astfel, „misérable“ francez și „elend“ german. Odată voievozii românești dăruiau prin hrisoave pe „mișei“ în înțelesul lor, astăzi mișeii în înțelesul nostru stăpânesc toată țara de la un capăt la altul.

Calitățile morale ale unui popor atârnă — abstrăgând de climă și de rasă — de la starea sa economică. Blândețea caracteristică a poporului românesc dovedește că în trecut el a trăit economicește mulțămit, c-au avut ce-i trebuia.

Deci condiția civilizației statului este civilizația economică. A introduce formele unei civilizații străine fără ca să existe corelativul ei economic e curat muncă zădarnică.

Dar așa au făcut liberalii noștri.

În loc de a-și arunca privirile la răul esențial al societății s-au ținut de relele accidentale și fără însemnătate.

În veacul nostru se-nmulțeau trebuințele, deci trebuia înmulțită producția și brațele producătoare. Din contră am urmat. Numărul producătorilor, cari în țara noastră sânt absolut numai țăranii, dă îndărăt, deci e supus la o trudă mult mai mare decât poate purta; și se-nmulțesc — cine? Cei cari precupețesc munca lui în țară și în afară și clasele parazite. La țară putrezesc grânele omului nevândute, în oraș plătești pânea cu prețul cu care se vinde la Viena sau la Paris. Căci firul de grâu trece prin douăzeci de mâni de la producător până la consumator și pe această cale se scumpește, pentru că cele douăzeci de mâni corespund cu cinci zeci de guri cari, având a trăi de pe dânsul, produc o scumpete artificială.

Va să zică, înmulțindu-se trebuințele, trebuiau înmulțite izvoarele producțiunii și nu samsarlâcul, căci la urma urmelor tot negoțul nu e decât un soi de samsarlâc între consumator și producător, un fel de manipulare care scumpește articolele. În această manipulare nația agricolă totdeauna pierde, pentru că productele ei sunt uniforme în privirea valorii și, dacă constituiesc o trebuință generală, nu e mai puțin adevărat că sunt cel mai general articol de producțiune, adică acela care se face pretutindenea.

Pe când nația agricolă plătește atât transportul cât și vama și câștigul comerciantului la cumpărătura unui articol industrial, tot în aceeași vreme vamă, transport și câștigul comerciantului se scad din prețul cu care nația agricolă își vinde productele, va să zică ea păgubește dublu în toate tranzacțiile ei, la vânzarea productelor ei, la cumpărătura celor străine. Apoi e cumplit de mare diferența între valori. Încărcând 500 de vagoane cu grâu capeți în schimb o jumătate de vagon de obiecte de lux. C-un cuvânt nația agricolă e expusă de-a fi exploatată de vecinul industrial, ba de-a pierde pe zi ce merge clasele sale de manufacturieri, cari, neputând concura cu fabrica, devin proletare.

Dovada cea mai buna pe continent e chiar poporul nostru. Samsarlâcul care mijlocește schimbul între productele noastre și cele străine încape pe zi ce merge în mânile străinătății. Oameni bătrâni n-ar avea decât să asemăneze fizionomia de azi a Bucureștilor cu aceea pe care o avea înainte de cincizeci de ani. Nu-i vorbă, nu erau așa de străluciți Bucureștii pe atuncea, dar erau românești; azi …? Ce să mai zicem de Iași și, în genere, de orașele Moldovei?

Toate împrejurările acestea însă nu se schimbă prin fraze, ba nici măcar prin școli profesionale. Căci profesiile lipsesc, pentru că lipsesc condițiile lor de existență.

Dar aceste împrejurări nu se schimbă nici prin legi civile, cari regulează modul în care are a se face tranzacțiunea X între indivizii A și B; nu se schimbă prin axiomul că toți oamenii sunt liberi prin drept înnăscut și imprescriptibil, nici prin regula căci toți sunt născuți egali, mici prin participarea tuturor la afacerile guvernării.

Evul mediu avea o formă pentru păstrarea fiecării ramuri de producțiune, ș-aceasta era autonomia breslelor și îngrădirea lor față cu orice agresiune de din afară. La noi evul mediu au ținut până mai ieri-alaltăieri, și mulți bătrâni vor fi ținând minte epoca în care un străin nu putea fi breslaș. Nu mai pomenim că pricinele dintre breslași se hotărau la staroste și se întăreau numai de Vodă; nu mai pomenim apoi că instituția au fost atât de puternică încât împărăția, totdauna foarte diplomată, a Austriei și-au introdus consulatele în țară sub numele și forma de „stărostii de breaslă“.

Deci salus rei publicae summa lex esto. Puțin ne pasă pe baza căror principii metafizico-constituționale s-ar fi putut realiza bunul trai al claselor României, destul că avem dovadă că pe valea liberalismului mergem tocmai demprotivă.

Căci statul are nevoie de clase puternice, și liberalismul le-au adus la sapă de lemn. Înainte de 30—40 de ani aveam o clasă puternică de țărani, nu bogată, dar cuprinsă, și începuturile unei clase de mijloc.

Azi țăranul scade pe zi ce merge, proprietarul, ale cărui interese sunt identice cu ale țăranului, asemenea, bresle nu mai avem, negoțul încape pe mâini străine încât, mâine să vrem să vindem ce avem, găsim cumpărători străini chiar în țară și am putea să ne luăm lucrurile în spinare și să emigrăm la America. Chiar ar fi bine să ne luăm de pe acuma o bucată de loc în Mexico, în care să pornim cu toate ale noastre, când nu vom mai avea nimic în România.

Să nu ne facem iluzii. Prin atârnarea noastră economică am ajuns ca toate guvernele, spună ele ce or pofti, să atârne mai mult ori mai puțin de înrâuriri străine. Nu doar c-ar sta în relații cu consulii, această acuzare ar fi prea gravă pentru ca s-o facem cuiva. Ne înnegrim unii pe alții — vorbesc de naturile mai nobile, fie ele în orice parte, nu de stârpituri — ne înnegrim, zic, unii pe alții, pentru că simțim că starea poporului românesc e nesuferită și că ne-am încurcat rău. Dar în această încurcătură vina istorică și blestemul urmașilor să cază asupra celor ce-au făptuit tot răul, asupra liberalilor de orice nuanță, care au format cadre goale, în care au intrat tot gunoiul societății, au creat guvern reprezentativ pentru ca să-l împle oameni ce abia știu a îndruga două cuvinte, au făcut ca clasa de mijloc, în loc de a căuta să muncească și să înflorească, să se azvârle toată asupra puterii statului, ca să domnească.

Răul esențial au fost că se-mulțeau trebuințele fără a se înmulți producția sau fără a se urca în mod considerabil valoarea ei; inegalitatea claselor și nelibertatea, apoi neparticiparea la guvernul țării erau rele cu totul neesențiale.

Dați-mi statul cel mai absolutist în care oamenii să fie sănătoși și avuți, îl prefer statului celui mai liber în care oamenii vor fi mizeri și bolnavi. Mai mult încă, în statul absolutist, compus din oameni bogați și sănătoși, aceștia vor fi mai liberi, mai egali, decât în statul cu legile cele mai liberale, dar cu oameni mizeri. Căci omul are pe atâta libertate și egalitate pe câtă avere are. Iar cel sărac e totdauna sclav și totdauna neegal cu cel ce stă deasupra lui.

[16 decembrie 1877]

Multe am avut de zis când ai noștri au trecut Dunărea și cu grijă am întrebat de tocmele de zapis și chezășie, ca Stan pățitul, care nu crede cu una cu două câte i se spun, ci vrea să aibă iscălitură la mână, ca să poată apoi să se judece răzășește până-n pânzele albe când ar fi să aibă gâlceavă cu boierii cei mari, că până la împăratul rabzi încăieratul având înscris, dar încă fără dânsul.

Dar de s-a putut, de nu s-a putut, e altă întrebare; numai noi știam vorba ceea: „La tocmeală dușmănește, dar la plată frățește“ și o țineam una și bună cu zapisul nostru. Cu toată cinstea ce ni se făcea, noi ne făceam că nu pricepem și iar mai aduceam vorba la înscris. De s-a făcut, de nu, guvernul știe și treaba lui e.

La vreme de pace vom mai avea noi o vorbă de vorbit împreună și socoteli de descurcat și multe de pus la cale, nu de alta decât de dragoste pentru d-nii din Dealul Mitropoliei, că nu le-i asta întâi și n-am voi să-i trecem poliță la nimeni, ci tot pe seama noastră să rămâie.

Azi însă le punem toate la o parte și mulțămim lui Dumnezeu că vedem pe M. S. vesel și sănătos în mijlocul nostru și că-l putem întâmpina cu „Bun sositul între noi!“.

Căci cât despre partea M. Sale, netăgăduit este și va fi că ce-a stat în putința unui om cu bine și cu noroc au împlinit. Cel nevoiaș, norocul lui când nu întâlnește dușmani în drum;

iar cel voinic, norocul dușmanilor că nu-l întâlnesc pre el. Și n-au avut acest noroc dușmanii, căci odată lucrul hotărât, nu mai încăpea multă vorbă și viteaza noastră oștire, cu minte de bătrân, putere de tânăr și îndrăzneală de nebun, au trecut Dunărea și s-au așezat zid, unde era primejdia mai mare și mai multă laudă de câștigat. Căci n-au întrebat câți dușmani sunt, ci unde sunt și la vreme de mare cumpănă au aruncat sabia ei într-o parte. Decât un an corb, mai bine o zi șoim! și-au zis voinicii, și unde trebuia vitejie, cu vitejie, unde trebuia bună chibzuială, cu chibzuială s-au purtat. Datoria lor au împlinit-o cu strălucire și nu dorim decât ca tot așa să rămâie.

Nu dar din mândrie deșartă, nici pentru ochii vecinilor lăudăm pe-ai noștri, căci nimeni nu trăiește în lume numai pentru ca vecinul să aibă părere bună despre dânsul.

Creadă vecinii ce-or pofti, numai să ne știm noi că sântem în toată virtutea și că avem ce ne trebuie. Căci soarta armelor este-n mâinele lui Dumnezeu și, dacă s-au îndurat să răsplătească dușmanului relele ce le-am suferit în trecut, nu trebuie să ne mândrim mult, ci să ne bucurăm în liniștea sufletului c-au ieșit gâlceava la capăt bun pentru noi și s-avem nădejde că în curând vom avea pace, căci „pace preste pace“ zice Domnul prin Isaia prorocul, și cine cunoaște ce dar are ea cu nimeni nu se sfădește.

HORAȚ JIDAN

[16 decembrie 1877]

Directorul liceului comunal din Triesta, d. dr. Wilhelm Braun, a făcut ciudata descoperire filologico-confesională că poetul roman Quintus Horatius Flaccus, favoritul împăratului August și amicul lui Mecena, e adică jidan din născare. D. director și-au espus per longum et latum ideile într-o broșură italiană tipărită la Triesta. El susține că tatăl lui Horaț a fost un jidan evlavios și învățat care l-au crescut pe fiu-său în credința și înțelepciunea părinților.

De aceea filozofia vieții pe care Horaț o rostește în poemele sale este aceeași pe care-o cuprind cărțile sfinte ale evreilor, cunoscute sub numele Cartea înțelepciunii, și anume Proverbele, înțelepciunea și Isus Sirah. Această teorie d. Braun caută s-o dovedească prin numeroase citate.

Apoi el găsește că epicureismul și umorul lui Horaț constituiesc o trăsătură caracteristică a jidanului și într-această privire îl compară cu … Heine!

Citatul cunoscut din satire Credat Iudaeus Apella d. Braun îl esplică și zice că Apella nu-i nimic alta decât „Abeles“.

Dar atunci și Horatius Flaccus trebuie să se fi chemat Horatius Flekeles.

DOROBANȚII

[30 decembrie 1877]

Au sosit în București dorobanții de pe câmpul de război. Acești eroi, cu care gazetele radicale se laudă atâta, sunt, mulțumită guvernului, goi și bolnavi. Mantalele lor sunt bucăți, iar sub manta cămașa pe piele, și nici cojoc, nici flanelă, nici nimic. Încălțați sunt tot atât de rău, unul c-un papuc ș-o opincă, altul c-o bucată de manta înfășurată împrejurul piciorului, toți într-o stare de plâns, într-o stare care te revoltă în adâncul inimei.

O spunem de mai nainte, nici o scuză, nici o justificare, nici o esplicație nu ne poate mulțămi față cu această mizerie vădită și strigătoare la cer. Canibali au fost acei ce i-au trimis iarna la război în asemenea stare? Nu mai întrebăm de au fost români sau nu. Suntem de mai nainte siguri că numai români n-au putut fi aceia cari i-au trimis pe țăranii noștri în asemenea stare în Bulgaria. Dar am fi putut crede ca să fie cel puțin oameni. Turcii, despre cari se zicea că mor de foame și de frig, au sosit la București mai bine îmbrăcați și mai îngrijiți decât soldații noștri. Rușii cari pleacă la câmpul de luptă sunt toți îmbrăcați bine, cu cojoc și cu manta sănătoasă, și bine încălțați; la ai noștri îmbrăcămintea e curat ironia unor haine, e goliciunea parafrazată. Și astfel au petrecut aceste victime ale radicaliei, ca să nu zicem un cuvânt mai rău, în zăpadă și în ger, nemâncați, neîmbrăcați, decimați mult mai mult de frig și de lipsă decât de gloanțele dușmanului. Nu sunt în toate limbile omenești la un loc epitete îndestul de tari pentru a înfiera ușurința și nelegiuirea cu care stârpiturile ce stăpânesc această țară tratează cea din urmă, unica clasă pozitivă a României, pe acel țăran care muncind dă o valoare pământului, plătind dări hrănește pe acești mizerabili, vărsându-și sângele onorează această țară. Și pe când acești cumularzi netrebnici, această neagră masă de grecotei ignoranți, această plebe franțuzită, aceste lepădături ale pământului, această lepră a lumii și culmea a tot ce e mai rău, mai mincinos și mai laș pe fața întregului univers face politică și fanfaronadă prin gazete și se gerează de reprezentanții unei nații ai cărei fii aceste stârpituri nu sunt și nu pot fi, tot pe atuncea soldatul nostru umblă gol și desculț, flămând și bolnav pe câmpiile Bulgariei, îi degeră mâni și picioare, de cad putrede de pe trupul viu al omului și, veniți înapoi în țară, cad pe drumuri în țara lor proprie de frig și de hrană rea. Și tot în această vreme vezi greci obraznici în mijlocul Bucureștilor refuzând de a-i primi în cartier. Am ajuns cu teoria de „om și om“ așa de departe încât fiece grecotei, fiece venitură, fiece bulgăroi e mai om în această țară decât acel ce-și varsă sângele pentru ea. Scuzabil n-au fost acest război, dar esplicabil putea să devie purtat în condiții normale, dar în modul în care s-au purtat, cu oameni goi și flămânzi, au fost o adevărată crimă, un omor de oameni prin foame și frig.

Consistă această țară din călăi și din victime?

Din Timpul, ianuarie-martie 1878

[3 ianuarie 1878]

„Presa“ reproduce o serie de articole din 1870—1871 prin care se demonstră în modul cel mai pipăit că inițiativa ideii independenței aparține partidului conservator al căruia „Presa“ era pe atunci unicul organ. Această măreață și nobilă idee care a fost pusă înainte de conservatori, aplicată de dânșii prin încheierea tratatelor de comerciu și al cărui triumf definitiv se datorește oștirei, organizată, instruită și armată tot de un ministru conservator, soarta oarbă și nedreaptă a voit ca să se realizeze, grație unor împrejurări estraordinare, sub guvernul acelor care nu numai n-au făcut nimica pentru dânsa, dar au luptat din răsputeri ca să-i împedice realizarea. Ei au combătut-o în ziarele lor, ei au ridiculizat-o în pamfletele lor1, și au atacat tratatele de comerciu și, printr-o aberațiune, o îndrăzneală nemaipomenită, au cutezat să înfățișeze ca operă de trădare una din cele mai strălucite victorii diplomatice care s-a obținut vreodată; și au combătut cheltuielile pentru armată, concentrările și tot ce a făcut din soldații de paradă de altădată armata de la Plevna și de la Grivița. Ei, în fine, proclamau necesitatea de a ne ține legați de Turcia, inventau o pretinsă politică occidentală, care de la 1870—1871 nu mai esista, ei trimeteau la Constantinopol pe Mazar Pașa; ei felicitau sus și tare prin acte publice pe un ministru turc care se împotrivea din toate puterile, cum era datoria lui de turc, estensiunei drepturilor și privilegielor națiunei române guvernate de conservatori.

Ajunși la guvern, desființau armata prin buget, suprimau recrutațiunea într-un an ca 1876 și anunțau vânzarea prin mezat a efectelor de îmbrăcăminte, peste puțin poate și a armelor pe care le țineau mâini de români. În câteva luni însă ordine, se vede venite din afară, și dorința de a se menține cu orice preț la acea putere, izvor de beneficiuri bănești pentru clica catilinară pe care o reprezintă, îi făcea să schimbe cu totul politica turcească în numele căreia ajunseseră la putere. Însă, ca toate ființele servile conduse de interese, iar nu de principiuri, ci fură tot așa de esagerați filoruși cât fuseseră de supuși și umili filoturci. Intrară în răzbel, fapt care se putea foarte bine aproba și sprijini, dară intrară cu o armată nepregătită cu nimic, grație ineptei și culpabilei lor administrațiuni, și fără nici o convențiune stipulând și marginea sacrificiurilor și întinderea beneficiilor pentru români, mulțumită închinatei lor diplomații. Întrebați de presa conservatoare dacă au vreun tratat cu împărăția alăturea de care luptau, ei răspunseră cu cutezanță că acea împărăție nu putea să trateze cu un stat care este încă vasal și, adăogând la această umilă mărturisire lingușiri fățarnice pentru puternicul suveran ce ocupa România și Turcia cu cinci sute de mii de oameni, adăogau că ei nu fac insultă generosului țar a-i cere zapis, amanet etc.; cu aceste îndrăznețe cuvinte ei au voit să închiză gura conservatorilor, puindu-i între necesitatea de a tăcea și pericolul de a vorbi, displăcând astfel împăratului atotputernic care ține în mâinile sale destinurile Orientului. Parada (apărarea) era dibace, demnă de acea slugărească abilitate în care cei mai mulți dintr-înșii au fost crescuți. Niciodată însă nu s-a pus înainte o tactică mai bașă și mai ineptă. Dacă eram un stat vasal cu care nu se putea trata, de ce Rusia a făcut cu noi tratatul de comerț subscris sub ministerul Lascar Catargi de însuși Maiestatea Sa împăratul Alexandru alăturea cu M. Sa Domnitorul? Știm că s-a făcut pentru aceasta mari dificultăți. Însă insistența respectuoasă, dară fermă a conservatorilor a învins atuncea scrupulurile cancelariei rusești și apelul făcut la mărinimia împăratului a fost ascultat, și când? Când Rusia tratând cu noi ne acorda o concesiune diplomatică pur și simplu, fără să ne ceară în schimb nici aur, nici sânge.

Dacă eram stat vasal, de ce înainte de intrarea noastră în acțiune guvernul rus a iscălit cu noi convențiunea pentru trecerea armatei în care se stipulează condițiuni curat politice, cum este integritatea teritoriului? Iată ce s-a făcut când era vorba din partea noastră de o neutralitate binevoitoare.

Și astăzi, când M. Sa Țarul împărțește cu oștirea română pericolele și privațiunile războiului, când primește decorațiunea și medalia Virtuței a statului român, când acordă suveranului nostru distincțiuni care nu se dau decât suveranului unui stat independent, când ni se prodigă onorurile și decorațiunile (Trop de fleurs, trop de fleurs am putea striga), diplomația roșie ne declară că suntem stat vasal și că nu putem trata. Așadară când vine vorba de interese pozitive, la un tratat în formă, d-nii Cogălniceanu și Rosetti ne spun neted, unul la tribună, altul în ziar, că nu putem trata, că suntem un stat vasal și că ce este mai prudent este să ne încredem generozităței M. S. Țarului. Și noi avem cea mai deplină încredere în această generozitate și bunăvoință proverbiale. Însă este oare sigur că bunavoința personală a Majestăței Sale va putea totdeauna fi triumfătoare de dispozițiunile guvernului său, de interesele Imperiului, de timiditățile diplomației, de opinia poporului rus? Nu ne-a declarat însuși „Românul“, care de la un timp încoace are aerul d-a se face „Monitorul oficial“ al simțămintelor celor mai intime și celor mai personale Majestăței Sale, că Majestatea dorea acest răzbel și că a cedat mișcărei generale a opiniei în aceasta?

Iată dară un punct în care voința personală a M. Sale a cedat unor înalte considerațiuni. Pe lângă aceasta, organul ultraconstituțional al d-lui C.A. Rosetti găsește comod de a adăposti responsabilitatea guvernului roșu la niște înălțimi unde crede că este greu de a veni cineva să o caute. Însă această tactică lașă nu trebuie să izbutească.

Românii cunosc pe M. Sa ca un nobil și generos suveran. Asemenea cunosc guvernul rusesc ca guvernul unei puteri amice. Însă nimic mai mult. Ei n-au nimic a face nici cu o personalitate prea înaltă ca să fie pusă în joc și a cărui nume în aceste cestiuni ne-a silit să-l pronunțăm numai fățărnicia care nu respectă nimic a d-lui C.A. Rosetti. Asemenea românii n-au nici o vorbă cu guvernul rusesc care este, credem, însărcinat cu interesele Imperiului și ale poporului rusesc, iar nicidecum cu afacerile României. Românii au a face cu guvernul românesc, cu d. Brătianu, ministru de răzbel, cu d. Cogălniceanu, ministru al afacerilor străine, cu d. C.A. Rosetti, președinte al Camerei și inspirator al guvernului.

Aveam dară dreptul să-i întrebăm și erau datori să ne răspunză: Ce măsuri ați luat? Ce convențiuni ați încheiat? Cum credeți la încheiarea păcei să apărați interesele țării? D-lor ne-au răspuns curat și simplu că nici una și ne-au trimis să ne adresăm la generozitatea unui guvern străin. Ni se pare că răspunsul a fost categoric. Ne pare și nouă bine, căci istoria îl va înregistra. Dacă dar România nu va ieși din acest răzbel cu nici un avantagiu, sau cu avantagiuri disproporționale cu riscurile și cheltuielile sale, responsabilitatea va privi pe acești miniștri inepți și slugarnici, care n-au știut a vorbi și a stipula în numele unui popor liber și stăpân pe sine. Dar dacă, din contră, România va câștiga ceva sau în privința teritoriului sau a drepturilor sale, dacă va ieși pentru dânsa de aci integritatea sa ca teritoriu și ca națiune, o independență asigurată și garantată, atunci iarăși nu avem nici o recunoștință pentru miniștrii de astăzi, căci ei înșiși au declarat că n-au făcut nimic pentru aceasta și că toate sunt datorite generozităței unei puteri străine. Pentru dânsa dară în acest caz va fi recunoștința țării.

[4 ianuarie 1878]

„Românul“ concede că soldații au petrecut pe câmpul de război rupți și desculți, dar cu toate acestea ei s-au purtat vitejește; adică din nou confundă meritul dorobanțului cu meritele guvernului. Că soldatul a fost rupt, desculț, rău îngrijit, adesea rău condus e meritul guvernului; că el s-a purtat bine și vitejește este meritul soldatului. Distinguendum est.

Apoi se scuză liberalii că nu erau pregătiți, că voiau neutralizarea teritoriului ș.a.ș.a. Și noi ne aducem aminte de inepția d-lui Nicolae Ionescu, ne aducem aminte de ministrul Slăniceanu, care strângea soldații când era a pace și le dădea drumul când era a război. Ne aducem bine aminte că liberalii, veniți la putere în urma flămângiunii lor, n-aveau nici plan, nici idei, nici credit; c-a făcut tocmai contrariul de ceea ce promisese; că din prieteni turcilor s-au făcut dușmani lor; că din contrari războiului s-au făcut războinici nevoie mare, în sfârșit, că n-au urmat cărare hotărâtă de mai nainte.

Acuzarea că conservatorii i-ar fi condus pe soldați la starea de sclavi ai străinilor, la disprețul general și altele de același calibru, le-o întoarcem d-nilor liberali cu mulțumită înapoi. Dacă țara aceasta există până astăzi are s-o mulțămească elementelor conservatoare, care, cu mijloacele lor minime, espuindu-și numai capetele lor proprii, nu viețile a mii de oameni, au ținut țara neatârnată prin mijlocul tuturor nevoilor, de stă până în ziua de astăzi. Slavă Domnului, cu grecoteii din Strada Doamnei ne putem măsura orișicând.

PRO DOMO

[5 ianuarie 1878]

Iată „Simțimintele, iubirea de adevăr, bună-creștere și limbagiul ales al nobilei și ilustrei partide a conservatorilor“, exclamă „Românul“, reproducând notița noastră asupra dorobanților din numărul de vineri 30 decemvrie.

Nobili, nenobili — știm că-i ustură rău când le spunem pe nume și arătăm câtă deosebire este între frazele liberale, între esploatarea simțirilor celor mai sfinte ale nației românești și între realitatea crudă pe care au creat-o țării.

Martor ne e unul Dumnezeu c-am fi dorit să n-avem cauză de a arunca în fața radicalilor acele epitete pe cari, din nefericire, le merită pe deplin. Dar scriitorul acestor șiruri e însuși neam de țăran și priveliștea acelor jertfe ale frazelor liberale l-au durut. Radicalii trebuiau să știe că războaiele nu se fac cu palavre, ci cu bani, și că vorbele goale din Dealul Mitropoliei nici îl îmbracă nici îl încălzesc pe dorobanț.

Iară dacă e vorba despre cuvintele aspre, apoi tot lucrul are numele său. Ticălos nu e decât acela care ticăloșește pe oamenii ce în-adevăr nu sunt ticăloși; a le spune însă ticăloșilor că ticăloși sunt nu e nici o cestie de „creștere“, nici cestie de „limbagiu“, ci o foarte tristă datorie a tuturor oamenilor care a luat neplăcuta sarcină de a judeca despre netrebniciile ce se fac în lumea aceasta.

Ba o foiță care-și macină palavrele tot la moara „Românului“ ajunge să se anine până și de persoana colaboratorilor „Timpului“. Ba unul e ungurean, ba cellalt a fost corist la teatru. Despre asta nu e supărare, pot să înșire mult și bine asemenea filozofii și să se intereseze prea cu de-amăruntul de viața noastră privată, în care nu vor găsi nici umbră de faptă rea. Că unu-i român din Ardeal, că cellalt în copilărie a legat câtăva vreme cartea de gard și și-a făcut mendrele printre actori nu dovedește nimic rău nici în privirea caracterului, nici în privirea inteligenței lor. Dacă vor cerceta și mai departe vor găsi că unul a legat araci în via părintească și celălalt a ținut coarnele plugului pe moșia prințească și, la urmă, că amândoi sânt viță de țăran românesc, pe care nu-l faci străin nici în ruptul capului și pace bună.

Cine n-a simțit până acum că în mucul condeiului nostru e mai multă naționalitate adevărată decât în vinele tuturor liberalilor la un loc acela sau sufere de boala din născare ce nici un leac nu are sau își închide ochii cu de-a sila și nu vrea să vadă.

Când d-lor ne zic nouă că nu sântem români râde lumea care știe că ne ținem grapă de părinți ce neam de neamul lor au fost români; dar când le zicem noi d-nealor că sunt rămășițe și pui de fanarioți atunci îi ustură rău, pentru că e adevărat și se știu cu musca pe căciulă.

[6 ianuarie 1878]

D-l Candiano Popescu, între atâția generali și ofițeri care onorează armata română, a fost ales pentru a purta marelui duce Mihail cordonul ordinului Steaua României.

Eroul din noaptea de 11 fevruarie care a intrat cu revolverul în camera de culcare a suveranului său, răsculătorul de la 11 august 1866 care a proclamat pentru două ore ridicula republică de la Ploiești este dară ales pentru a înfățișa pe lângă ilustrul comandant al armatelor ruse din Asia disciplina și virtuțile ostăsești ale armatei române. Frumoasă și nemerită alegere! Dacă nu ne înșelăm, este a șasea răsplată pe care a obținut-o d-l Candiano de la începutul campaniei; să numărăm: 1. Gradul de maior, 2. Virtutea militară, 3. Crucea S-tului George, 4. Steaua României, 5. Gradul de locotenent-colonel, 6. Misiunea la Tiflis.

Fericită idee a avut d-l Candiano de a proclama, acum șapte ani, detronarea suveranului său! De altminterea, ce este drept, reprezintă foarte bine pe guvernul care-l trimite.

O NOTIȚĂ STRĂINĂ RELATIVĂ LA LITERATURA ROMÂNĂ

[12 ianuarie 1878]

Cetim în „Vossische Zeitung“ din Berlin, numărul de duminecă, 2 decemvrie 1877:

Aici urmează citat în traducere pasagiul de la pag. 334 și 335 din cartea d-lui Maiorescu Critice.

Cartea d-nei Kremnitz cuprinde, pe lângă citata narațiune de I. Slavici, încă o istorie sătească (Popa Tanda), de același autor, două „copii de natură“ (Popa Gavril și Cucoana Nastasia) de I. Negruzzi, o novelă (Mihnea cel rău) de A. I. Odobescu, o novelă de N. Gane (Șanta) și povestea populară a Gemenilor cu stea în frunte. Cu cât humor este scrisă și cu ce plăcere se citește d.e. simpla istorie sătească a d-lui Ion Slavici! Popa Tanda, prin caracterul lui cam prea drept, își atrage defavoarea mai marilor lui și se vede strămutat în mizerul și sălbăticitul sat Sărăcenii din Valea-Seacă. Aici preotul începe în anul dintâi să predice poporenilor săi cu multă seriozitate Evangelia îndreptării. Când vede că predica e în zadar încearcă în anul al doilea batjocura și în anul al treilea dojana.

Toate însă sunt degeaba; în mijlocul sărăciei și lenei obștești se și vede pierdut în mizerie cu nevastă și copii când, într-o dimineață, gândindu-se cu amar la starea lui în mijlocul bisericuței aproape ruinată îi vine deodată ca o inspirație de sus: el începe a munci însuși, se pune pe lucru cu propriile sale brațe, și reparează casa preoțească, și așează un gard în jurul curții, și lucrează ogorul, și sădește o grădină. Poporenii la început dau din cap și zic că e al dracului popa, dar încetul cu încetul se pun pe gânduri și în scurt timp fac unul după altul ceea ce au văzut că face popa. De abia trece un an și satul s-a schimbat la față și acum când ajunge un călător prin Valea-Seacă, pe șoseaua cea bună, și întreabă de satul cel frumos pe care-l zărește cu mirare, află că este satul Sărăcenii, adevăratul azil al săracilor.

ORIGINEA ROMÂNILOR

[13 ianuarie 1878]

La 4/16 ianuarie d. dr. Fligier a ținut la adunarea Societăței antropologice din Viena o conferință prin care a combătut părerea românilor că poporul lor s-ar trage de la vechii romani. La intrarea lui Victor Emanuel în Roma au venit felicitările municipalităților București și Iași, în cari se zicea că Italia este muma comună și a românilor, deci cu ocazia aceea mai mulți învățați italieni s-au pus să cerceteze originea lor. Rezultatul a fost că, precum formațiunea craniului la români este cu totul deosebită de aceea a italienilor, tot astfel nu este nici o înrudire între aceste popoare. Originea susținută de români de la coloniști soldați din Italia e un fantom, căci războaiele civile depopulase Italia însăși încă înainte de Traian și e istoric constatat(?) că, spre a coloniza țările de la gurile Dunării, s-au luat populațiuni semitice (?) din Asia Mică, din Siria ș.a. Dacă românii ar avea cuvânt să-și deducă originea de la coloniștii romani, atunci ar fi înrudiți prin sânge cu italienii, ci cu jidanii (?). D. Fligier polemizează contra lui Mommsen și a altor învățați, cari iau limba română drept dovadă a originei italiene, și el susține că românii sânt coborâtorii direcți ai vechilor traci. Dintre popoarele Traciei însă au primit și altele limba latină, și d-sa a sprijinit această teză, arătând că și alte popoare barbare, cu care cele dintâi au venit în contact în vremea migrațiunii, și-au apropriat cu ușurință limba latină.

La teza aceasta a d-lui dr. Fligier vom răspunde numai prin câteva observări.

1. Limba română e unica în Europa care n-are proprie-vorbind dialecte. Pe-o întindere de pământ atât de mare, despărțiți prin munți și fluvii, românii vorbesc o singură limbă. Prin urmare elementele din cari s-au zămislit poporul românesc n-au putut să fie decât numai „două“. În orice caz însă semiții d-lui Fligier ar fi lăsat în limbă o urmă cât de slabă care însă nu se găsește deloc. Să presupunem că toate cuvintele semitice au dispărut, n-ar fi dispărut însă gâtlejul, cerul gurii și părătușul lor, deci am găsi urme de „fonologie“ semitică în limba româna, caz care asemenea nu se-ntâmplă.

Am trebui să avem azi o limbă latină pronunțată jidovește. Toți știu însă că jidanii moderni de ex., chiar de-o sută de ani să fie în țară, nu sunt în stare să pronunțe românește.

3. Nu știm cum e istoric constatat că coloniștii ar fi fost semiți. Ex toto orbe Romano a lui Entropius (singurul loc ce vorbește despre colonizare) nu poate fi interpretat prin Siria Asia Mică ș.a.

4. Dacă coloniștii ar fi fost străini, ei n-ar fi putut vorbi decât limba latină clasică.

În limba română se găsesc însă tocmai elementele unei latinități arhaice, ce nu se putuse păstra decât tocmai numai în Italia și nu la cei ce-n-vățau limba clasică a statului. Cine-nvață azi franțuzește sau nemțește învață limba scrisă, nu cea vorbită prin ținuturi depărtate, în care s-au păstrat urmele limbii vechi.

5. Coborârea din traci o negăm pur și simplu. Affirmanti obstat probatio. Dacă n-ar exista această regulă salutară a logicei elementare, ne-am bălăbăni vecinic cu sute de mii de păreri. Poate c-am ieși la urmă și chineji și turcomani și tot ce ar pofti cineva. Prin simplă afirmare nu se dovedește nimic.

Cine au fost dacii, care au fost limba lor nu se știe nici până astăzi. Sigur s-ar putea deduce numai un singur lucru. La popoarele din Dacia, neesceptând pe cel român, trebuie să se afle urme de fonologie dacică.

DIN VEACUL AL ZECELEA

[20 ianuarie 1878]

Șesurile dintre Volga, Nistru și Prut au fost totdauna bogate în populațiuni războinice și neliniștite cari, negăsind piedici până în Carpați și până în Balcani, părăseau locuințele lor și porneau în lume spre a cuceri alte țări. Istoria Daciei vechi după colonizare consistă aproape numai din călcările roiurilor de popoare din răsărit, istoria Moldovei înscrie asemenea mulțime de războaie întâi cu tătarii, apoi cu cazacii, în fine istoria noastră nouă — cine n-o cunoaște? Cine nu știe câte invazii despre răsărit am avut de la Petru cel Mare încoace?

Dar nu erau țările noastre ținta cuceririlor. Precum popoarele germanice tindeau la Roma, cetatea pe șapte munți de lângă Tibru, așa popoarele slavice, care au primit religia creștină din Bizanț, întindeau odinioară mâna lor spre Roma nouă, cetatea pe șapte dâmburi de lângă Bosfor. Descendentul lui Rurik au făcut război Bizanțului la anul 907, dar n-au putut să cuprindă puternica cetate. Un alt duce, Igor, au pornit pe câteva mii corăbii mici de la gurile Dniprului ca să ia Bizanțul cu asalt, însă asemenea în zadar.

Sub urmașul lui Igor, Svetoslav, rușii au trecut Dunărea, însă în alte împrejurări.

Nicefor, împăratul bizantin, au fost atacat de către româno-bulgarii de dincoace de Balcani; deci se văzu silit de-a cere de la Svetoslav ajutor contra regelui bulgar Petru. Împăratul bizantin le trimise rușilor 1500 livre de aur (cam 2 și jumătate milioane de franci) drept subsidii de război, și în vara anului 968 rușii intrară în Bulgaria, cuceriră și dărâmară multe orașe și se întoarseră încărcați de pradă în țara lor. Dar țara dintre Balcani și Dunăre le plăcu atât de mult încât la anul 969 se întoarseră iarăși în Bulgaria, hotărâți de-a se așeza aici și de-a apăra țara cucerită chiar și contra bizantinilor. Regele bulgar, Petru, murise; fiii săi nevrâsnici, Roman și Boris, căzuse în mânile marelui duce rusesc, deci cucerirea provinției părea asigurată și ei se așezară în Bulgaria.

După moartea lui Nicefor au stătut împărat Bizanțului Ioan Cimisces, un armean. Acesta trimise lui Svetoslav solie să deșerteze fără întârziere țara, fiind parte a împărăției romane. Svetoslav zise scurt că în curând îi va răspunde împăratului sub chiar zidurile Constantinopolei.

Svetoslav adună oaste mare de slavi; câteva mii de unguri și de pecenegi se uniră asemenea cu dânsul și astfel trecu Balcanii, arse orașele și satele în drumul său, iar locuitorii luară câmpii, fugind care încotro. Rușii luară Filipopol puind în țeapă 30.000 de greci și de bulgari și își așezară tabăra între Adrianopole și Constantinopole, cam în locul în care se afla astăzi orașul Ciadal-Borgas.

Împăratul bizantin trimise împotriva lui pe arhistrategul Bardas, c-o oștire mică, însă bine disciplinată. Prin marșuri bine chibzuite, Bardas îi ținu pe ruși în loc, amăgi câteva detașamente din tabără afară și le bătu despărțite. Pe lângă această mai veniră preste ruși foametea și boalele, încât Svetoslav se văzu silit să se-ntoarcă iar dincoace de Balcani. El nu s-ar fi întors nesupărat dacă Bardas n-ar fi fost trimis în Asia Mică să întâmpine o răscoală ce se ivise acolo.

Dar țara între Balcani și Dunăre, Bulgaria actuală, rămase totuși în mânile rușilor. Împăratul bizantin, temându-se de-a-i avea pururea în atâta apropiere, hotărî să-i atace din nou și anume din două părți. Flota grecească, de 300 de corăbii, având proiectile de foc grecesc, merse spre gurile Dunării, purtând provizii multe pentru oastea ce se strângea la Adrianopole, iar în primăvara anului 972 împăratul merse însuși la Adrianopole și trecu Balcanii pe la strâmtoarea apuseană numită Poarta lui Traian, nepoposind decât dincoace de Balcani, pe un șes înălțat dintre două ape, precum povestește Leon Diaconul.

După popas oastea bizantină apucă drumul spre Șumla de astăzi (Prestlava pe atunci). Svetoslav crezuse atacul flotei mult mai primejdios decât pe acela al oștirii grecești, deci rămăsese cu partea cea mai mare a oștirilor sale lângă Dunăre. El se întărise în Silistra de azi (pe atunci Dorystolum) lăsând numai o garnizonă mică la Prestlava.

Rușii din Prestlava făcură o ieșire, fură însă respinși. În Joia mare, 4 aprilie 972, bizantinii porniră asalt, suiră pe scări valurile întăriturelor și siliră pe ruși a se retrage în castelul întărit și despărțit de oraș. Dar fiindcă acest castel era în mare parte durat din bârne, grecii-l aprinseră cu proiectile arzătoare. Siliți de foc, rușii (7000 la număr) ieșiră la larg și căzură în luptă până la unul.

Cimisces reclădi zidurile Prestlavei și o numi Ioanopoli, făcu Paștele aci și apoi plecă spre Dorystolum, unde Svetoslav se întărise în capul a 60.000 de oameni. În luptă grecii nu i-au putut învinge. Dar flota grecească, intrând în albia Dunării, le tăie aprovizionarea, boalele se răspândiră între ruși, încât în mijlocul verei, în iulie, Svetoslav trimise un sol la împăratul, propuindu-i pace.

Rușii se legară a ceda împăratului Dorystolum, a libera prizonierii, a părăsi pentru totdauna Bulgaria; iar grecii se obligară a nu-i supăra în retragere, a le da provizii și a trata bine pe negustorii ruși cari vor petrece în Bizanț.

Din 60.000 de ruși nu mai rămăsese în Dorystolum decât 22.000 cu viață.

Acestora Cimisces le dădu provizii îndestule.

Dar abia trecură Dunărea spre a se întoarce în țară și locuitorii de dincoace, mai cu seamă pecenegii nomazi, năvăliră asupra lor și-i uciseră împreună cu ducele lor Svetoslav. Din suta de mii, cu câți venise întâi Svetoslav, prea puțini își revăzură patria.

Deci în veacul al X-lea, și anume între anii 907—970, rușii au încercat de trei ori a cuceri împărăția bizantină, dar fără să poată izbuti. De la cea dintâi încercare sunt o mie fără treizeci de ani. Ce față vor avea oare aceste țări când mia de ani va fi împlinită? Căci pe aceleași locuri prin care stăteau odată arcașii lui Svetoslav sunt astăzi regimentele împăratului Alexandru II, dar în mai mare număr și încununate de izbândă. Din vechiul Mare Ducat de la Kiev au înflorit astăzi cea mai întinsă împărăție a istoriei nouă, alte ape duce Dunărea, alți stăpâni sunt la Bizanț, alți dușmani găsește Rusia în cale. Dar va veni o vreme când alte neamuri, ce dorm în sânul viitorului, vor înlocui în lumea vecinicei schimbări și pe învingător și pe învins, când vremea ce curge acum va fi o depărtată poveste, când nu va fi rămas nici urmă din toate câte ne mișcă acum, din toate câte dorim.

[25 ianuarie 1878]

În sfârșit vedem limpede. Generalul Ignatieff a propus guvernului nostru retrocedarea Basarabiei în schimbul a nu știu căror petice de pământ de preste Dunăre. România este singurul stat care azi e în primejdie de a fi dezmembrată de chiar aliatul ei, după ce au încheiat cu el o convenție prin care i se garantează integritatea teritoriului. România vede zburând ca pleava în vânt asigurările unei convenții a cărei iscălituri sunt încă umede și pe care a încheiat-o c-o împărăție mare, pe a cărei cuvânt se credea în drept să se întemeieze.

Și ce zice Austria la aceasta, Austria, pentru care gurile Dunării sunt o condiție de existență mai mult decât poate pentru noi? După cât auzim, ea nu are nimic de zis dacă i se asigurează neutralitatea întregei Dunări de Jos.

Dar cum să se asigure această neutralitate? Printr-un tratat? Ridicol! Tratările se scriu astăzi pentru ca să fie călcate de-a doua zi.

Dar cu ce drept pretinde Rusia bucata noastră de Basarabie, pe care am căpătat-o înapoi, drept din dreptul nostru și pământ din pământul nostru? Pe cuvântul cum că onoarea Rusiei cere ca să se ia o bucată din România. Va să zică onoarea Rusiei cere ca să se ia pe nedrept o bucată din România și aceeași onoare nu cere respectarea convenției iscălită de ieri. Ciudată onoare într-adevăr!

Și pe ce se-ntemeiază acest point d'honneur?

Fost-au Basarabia cucerită cu sabia? Nu. Prin tratatul de București de la 1812 s-a făcut această cesiune, nu ca preț al păcii, căci Turcia n-avea nevoie de pace, ci tocmai Rusia.

Napoleon era asupra intrării în Rusia și trupele rusești se-ntorceau în marș forțat, în ruptul capului, luând fața pământului românesc pe tălpile lor.

Cine i-a văzut întorcându-se, căzând pe drumurile țării de osteneală, nu putea zice că aceasta era o armie învingătoare, nici nu putea crede că peste curând succesele acelei armii aveau a-i câștiga o provincie. Se știe că diplomația engleză, împreună cu vânzarea beiului grec Moruzi, a fost cauza cesiunii Basarabiei.

Beiul grec și-au pierdut capul. Anglia e pedepsită abia astăzi. Și când Moldova au căpătat îndărăt o parte din pământul ce pe nedrept i se luase, atunci s-a atins onoarea Rusiei și acea onoare cere ca să se ia îndărăt de la noi ceea ce pe nedrept ni se luase?

Căci prin ce păcătuise Țările românești Rusiei? Nu le-am hrănit într-atâtea rânduri oștirile, nu erau țările noastre adăpostul lor, doveditu-ne-am vreodată dușmani ai ei? Într-adevăr nu găsim cuvinte pentru a califica această pretențiune, necum împlinirea ei. Oare puterea cea mare a Rusiei i-ar da dreptul de a-și bate joc de lume, de noi, de ea însăși?

Pe câtă vreme presa rusească comitea necuviința — căci altfel n-o putem numi — de a vorbi despre reluarea Basarabiei, pe atâta vreme am ignorat glasul unei prese care știam prea bine că n-are nici o însemnătate și este liberă a se ocupa în mod platonic de toate cestiunile pe cari le permite poliția de a fi discutate, fără de a-i crește cuiva prin aceasta peri albi.

Dar astăzi nu mai este presa rusească care vorbește, ci guvernul, care acolo este tot.

Astfel dar am pierdut 15.000 de oameni și câteva zeci de milioane cheltuieli de război, am ajutat pe „mandatarul Europei“ în îndeplinirea sacrei sale misiuni, pentru ca la urmă tot noi să fim cu pagubă, tot noi să plătim războiul Rusiei cu pierderea unei provinții?

Până acuma noi am refuzat orice schimb, ne astupăm urechile la orice propunere de schimb în această privință. Drepturile noastre asupra întregei Basarabii sânt prea vechi și prea bine întemeiate pentru a ni se putea vorbi cu umbră de cuvânt de onoarea Rusiei angajată prin Tratatul de Paris. Basarabia întreagă a fost a noastră pe când Rusia nici nu se megieșa cu noi, Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pământ drept al nostru și cucerit cu plugul, apărat cu arma a fost de la începutul veacului al patrusprezecelea încă și până în veacul al nouăsprezecelea.

Mandatarul Europei vine să mântuie popoarele creștine de sub jugul turcesc și începe prin a-și anexa o parte a unui pământ stăpânit de creștini, în care nu-i vorba de jug turcesc? Ciudată mântuire într-adevăr.

Cuvântul nostru este: De bunăvoie niciodată, cu sila și mai puțin.

Într-unul din numerii trecuți am înregistrat zgomotul că în Basarabia s-ar fi luat deja măsuri administrative din partea Rusiei, care trec dincolo de marginile convenției încheiate. Cerem lămurire guvernului. Convenția nu trebuie să rămâie literă moartă și orice trecere peste ea trebuie respinsă în orice moment. Nu e permis nimănui a fi stăpân în casa noastră decât în marginele în care noi îi dăm ospeție. Dacă nația românească ar fi silită să piardă o luptă, va pierde-o, dar nimeni, fie acela oricine, să n-aibă dreptul a zice c-am suferit cu supunere orice măsură i-a trecut prin minte să ne impună.

Dar toate acestea sunt considerațiuni făcute față cu o eventualitate asupra căreia stăruim a fi în îndoială.

Oricât de mulți oameni răi s-ar găsi în această țară, nu se găsește nici unul care ar cuteza să puie numele său sub o învoială prin care am fi lipsiți de o parte din vatra strămoșilor noștri. Guvernul rusesc a putut să facă o încercare, a trebuit însă să se încredințeze că în zadar a făcut-o.

Mai departe nu va merge!

Noi nu pretindem, chiar nu cerem nimic de la puternicul nostru aliat; atât însă și numai atât. Voim să păstrăm bune relațiuni cu vecinii.

Ei bine! Rusia nu se va face vinovată de o faptă care ar fi pentru dânsa o vecinică pată în ochii lumei; ea nu va lua ce noi nu voim să dăm.

[28 ianuarie 1878]

Fără a prejudeca hotărârile Adunărilor, credem cum că linia de purtare a conservatorilor va fi următoarea.

N-avem nici un schimb de făcut cu Rusia în particular și nu-i dăm nimic ei, precum nu pretindem nimic de la ea în special decât ca să consfințească cuvântul împăratului ei. Numai toți semnatarii Tratatului de Paris, care va servi de bază a deliberărilor Congresului, ne pot da ceva — lua nu ne pot nici ei nimic.

Se zice cumcă argumentarea unei părți ar fi următoarea: împăratul nu voiește să-și calce cuvântul și, în marginele voinței sale individuale, nici nu-l calcă vreodată, dar voința poporului rusesc cere reluarea Basarabiei.

Dar cu modul acesta orice tratat încheiat între două state se poate nimici. Caracterul individual al monarhului nu este decât o garanție mai mult pentru respectarea unui tratat, nu este însă unica lui garanție. Convenția a fost încheiată între guverne, adică între oameni cu plenipotențe din partea poporului lor, și tocmai voința popoarelor este angajată prin convenție. Deci nu înțelegem ca o voință angajată să vrea ceva contra angajamentelor ce le-au luat în mod formal. Ce deosebire mai este atunci între popor, ca personalitate juridică, și niște bande neorganizate?

Dacă am făcut odată greșala de a încheia convenție cu ea, n-am încheiat-o pentru a servi politica rusească în special. Însărcinată de Europa de a regula cestiuni ce nu ne privesc pe noi, nu i-am cerut decât să ne garanteze ea în special ceea ce toate puterile ne-au garantat prin Tratatul de la Paris: integritatea și neatârnarea teritoriului nostru actual. Poate să fie în alte locuri obicei să se precupețească pământul patriei și cetățenii statului, noi nu cunoaștem aceste obiceiuri și nici voim a le cunoaște.

Dacă Rusia ne propune un schimb — nu-l primim. Ba orice ne-ar propune Rusia îndeosebi nu primim.

Noi nu cunoaștem în ea decât pe mandatara Europei, care n-au declarat război Turciei pentru a schimba soarta noastră, ci pe aceea a bulgarilor, sârbilor, muntenegrenilor, în sfârșit a popoarelor de care a fost vorba la conferențe. De noi n-a fost vorba la conferență; războiul ce l-am purtat au fost poate o imprudență ce se iartă unui popor tânăr și arzător, și alianța de fapt o măsură care să ne asigure succesul armelor noastre, iar încolo n-avem a împărți nimic cu Rusia nici în clin, nici în mânecă. Poate din partea noastră să cucerească toată țara turcească, dacă o vor lăsa alte puteri, cu noi n-a avut război, deci n-are a ne lua nici pământ nici a ne da cu sila ceea ce nu-i cerem ei. Dacă avem a cere, nu Rusia este aceea de la care vom primi.

Nu cerem nimic, nu primim nimic, nu dăm nimic.

Vrea Rusia să ne dea independența? N-o primim de la ea.

Vrea să ne dea Dobrogea? Asemenea n-o primim.

Cu un cuvânt, de la Rusia nu primim nimic. N-avem nevoie de patronagiul ei special și nu-i cerem decât ceea ce suntem în drept a-i cere ei, ca oricărui om de rând, cu fața curată: să respecte pe deplin convenția încheiată cu noi. Nici s-a bătut pentru noi, nici n-am poftit-o să se bată; deci nu are dreptul de a trata cu Turcia în numele nostru. Nici ea s-a luptat pentru noi, nici noi pentru dânsa, ci fiecare pentru sine și ale sale; ea pentru a împlini mandatul Europei și pentru confrații ei de peste Dunăre; noi pentru noi.

Deci încă o dată: Nu voim s-auzim de nici de un aranjament cu Rusia, nu-i concedem dreptul de a trata în numele nostru, căci n-am însărcinat-o nici noi cu aceasta, nici puterile europene.

REPREZENTAȚIILE ROSSI

[28 ianuarie 1878]

La 24 curent s-au reprezentat Hamlet. Dacă în București am avea dreptul de-a fi exigenți și n-am trebui să fim mulțămitori din inimă pentru orice scânteie de arte adevărată, am avea observații de făcut, nu lui Rossi însuși, ci asupra reprezentației ca întreg. O piesă, dar mai cu seamă una de Shakespeare, este un op de arte în care toate caracterele sunt atât de însemnate încât merită jucate de artiști mari. Se înțelege de sine însă că nu se va găsi poate niciodată o trupă care să întrunească în sine atâția artiști escelenți încât întregul op de arte să se poată privi ca un bas-relief din care nici o figură să nu răsară prea afară de marginele care despart statuia izolată de bas-relief. Deosebirea între trupă și Rossi este prea mare, încât, pentru a stabili unitatea concepțiunii shakespeariene, ar trebui să scădem mult din Rossi sau să adăugăm mult trupei.

În trupă avem un orchestru în care un singur instrument prevalează cu mult. Nu-i vorba, celelalte instrumente acompaniază bine și cu măsură, dar totuși partitura unui singur instrument răsare mai mult. E o statuă izolată înaintea unui bas-relief. Cu multe schimbări făcute scrierii asemenea am trebui să nu fim înțeleși. Dar mulțămitori precum suntem pentru orice arte adevărată, renunțăm de mai nainte de a-l vedea pe Shakespeare interpretat ca întreg, așa îl văd ochii sufletului nostru și ne declarăm cu asupra de măsură învinși de jocul puternic al marelui maestru italian.

[Articol cu paternitate incertă]

[2 februarie 1878]

„Românul“ este adânc întristat; „Românul“ plânge cu amar; „Românul“ geme și se vaită că înfrățirea nu s-a făcut!

În ziua de 26 ianuarie, zice sibila radicală în numărul din 1 fevruarie, toate partidele s-au întrunit la un vot unanim; și în aceeași zi „Timpul“, după 24 de ceasuri „Presa“ și peste 48 câțiva senatori au sfâșiat pactul și atacă iarăși guvernul. Vai! vai! ce răi mai sunt acești oameni.

Mai încet, domnilor de la „Românul“, ia să ne înțelegem bine!

Votul unanim din 26 ianuarie cui era adresat? Ați putut crede oare un singur minut că era o aprobare a miniștrilor noștri, un vot de încredere dat patriotismului și capacităților lor sau un bil de indemnitate? Voi știți prea bine că nu este așa, este bine a se mai preciza lămurit încă o dată. Acel vot era o manifestațiune îndreptată către Europa întreagă în contra unui pericol de care țara este amenințată.

Dacă conservatorii din Cameră și din Senat s-au unit pentru această manifestațiune cu restul deputaților și senatorilor, ei au făcut-o pentru că, totdauna când este vorba de un fapt patriotic și bărbătesc, ei sunt în fruntea tuturor. Ei au făcut-o fără a privi, precum o ziceam sunt acum trei zile, nici la cei ce erau alăturea cu dânșii, nici la cei mai ales ce erau în fața lor. La 26 ianuarie nu era vorba nici de a judeca, nici de a spăla pe miniștri. Toate vin la vremea lor pe această lume; va veni și ziua unde va avea a se hotărî și despre d-nealor; însă nu a sosit încă.

Prin urmare încetați de a vă încerca să convingeți pe cineva că la 26 ianuarie s-a încheiat un pact de înfrățire ce s-a sfâșiat a doua zi.

Încetați de a mai zice că retragerea acuzațiunei în contra foștilor miniștri nu a fost decât urmarea acelei înfrățiri. Rătăciți într-un dedal din care nu mai știați cum să ieșiți, ați apucat cu fericire pretextul ce vi s-a înfățoșat pentru a vă scăpa înșivă. Fiți modești, precum ați fost prudenți; nu mai arătați ca un act de insolentă mărinimie aceea ce a fost un fapt de perfidie și de inichitate.

Dacă voiați înfrățire trebuia să trimiteți pe foștii miniștri înaintea Curței de Casațiune, ca să spulbere ineptele voastre acuzațiuni. Întru aceasta, Prințul A. Știrbey și d. Rosetti v-au dat o lecțiune în Cameră votând contra moțiunei de retragere a acuzațiunei. Acest singur fapt ajunge pentru a arăta cum înțeleg bărbații cu inima și cu simțirea demnităței pretinsul vostru act de înfrățire.

[4 februarie 1878]

Cititorii noștri își aduc desigur aminte de seama ce am dat-o despre procesul intentat tinerilor români, membri ai Societății Arboroasa de la Universitatea din Cernăuți.

Procesul s-a petrecut înaintea Curții cu jurați trei zile de-a rândul, și anume de la 20—23 ianuarie st.v. (1—3 fevr. st.n.). Tinerii au fost achitați cu „unanimitate“ de voturi.

Până acum nu s-a mai întâmplat în Cernăuți un proces de asemenea natură, din care cauză publicul se îmbulzea nu numai în sala de ședințe, ci și pe uliți, încât, pentru a păzi ordinea și de teamă de turburări, ulițele era percurse de patrule de agenți polițienești.

Arestul preventiv al tinerilor ținuse unsprezece săptămâni. În ziua achitării ei au fost puși pe picior liber.

CONTESTAREA ALEGERII D-LUI MAIORESCU

[8 februarie 1878]

Colegiul I din Iași au ales deputat în Cameră pe d. Titu Maiorescu și aceasta din cauze binecuvântate. Politica oarbă a roșiilor au adus soarta românimei întregi la marginea prăpăstiei. Prin buna chibzuință și înțelepciunea generației reprezentate de Negri, Alesandri, Grigorie Ghica Vodă și alții, Moldova a recăpătat acea bucată de pământ din teritoriul ei strămoșesc care stăpânește gurile Dunării și o parte a Mării Negre, Basarabia. Poporul românesc — deși destul de numeros pe fața pământului — a rămas însă în urmă economicește și în cultură, deci nu putea să întreprinză lupta pentru existență decât sub scutul unui rol istoric, recunoscut de Europa și congruent cu interesele ei. Misiunea statului român în afară era ca să formeze o despărțire între trei civilizații deosebite, între Austria și Rusia pe de o parte, între Rusia și Turcia pe de altă. Iar cât despre rolul intern, el e mai cu samă un rol de cultură temeinică, care să se răsfrângă asupra tuturor românilor, oriunde ar fi trăind ei, și să formeze oarecum stratul de căpetenie al unei culturi naționale comune. Partidul conservator din Iași, știind pe deplin că acel petec de pământ de la Dunăre este rațiunea de a fi a statului român din punctul de vedere al Europei și cunoscând fățărnicia liberalilor, cari sunt în stare să joace comedia protestării pentru a o da totuși rușilor în schimbul unor foloase personale de tot soiul, au ales cu majoritate absolută pe d. Maiorescu în aceste momente grele, dând astfel un vot de neîncredere purtării îndoielnice a guvernului și a Camerei. Afară de aceia d. Maiorescu mai însemnează și altceva: tendința pentru răspândirea unei culturi naționale și uniforme la țăranul românesc. Pedagog și fiu de pedagog, el a văzut cu ochi limpede beția de fraze și lipsa de cultura pozitivă a clasei de cenușeri din România și n-au găsit un alt antidot mai puternic contra epidemiei spirituale decât cultura țăranului. Dar pentru aceasta era de nevoie ca limba țăranului, fie el în România, fie în Ardeal, să fie pusă iar în scaunul de onoare ce i se cuvine, în locul în care o pusese cronicarii și biserica. În lupta pentru limbă și adevăr și contra jargoanelor franțuzite sau nemțite și a beției de cuvinte, d-sa a rămas învingător; autorii loviți de pana sa energică nu mai cutează a se întoarce la obiceiul lor de a înșira cuvinte nouă în loc de idei adevărate; limba, și împreună cu ea mintea, se curăță și se lămurește, căci numai o limbă în care cuvintele sunt împreunate c-un înțeles hotărât de veacuri este clară și numai o cugetare care se servește de o asemenea limbă e limpede și cu temei.

Colegiul I de Iași a știut dar ce face când a ales pe d. Maiorescu. Organe — în genere foarte bine informate — din străinătate vorbesc că guvernul ne trădează. În memorandul colonelului Wellesley către lordul Derby cu data de 17 iulie 1877 se zice deja că împăratul Rusiei vrea să ia Basarabia.

„Corespondența politică“ spune iar că măsura de a mobiliza pe toți câți poartă arme în România (în contra Rusiei, dragă Doamne) e cu totul de prisos, căci, după informațiunile ce le are, „guvernul român, cu toate manifestațiile de formă“ va da consimțirea la îndeplinirea dorințelor Rusiei.

Simțind deci că în dosul vorbelor d-lui V. Alexandrescu și a altora nu e decât frază și comedie, vechea capitală a Moldovei și-a pus încrederea într-un om care nu se lasă amăgit nici prin lacrămile de crocodil ale d-nului C.A. Rosetti, nici prin declamațiile d-lor Holban & Comp.

La știrea că Maiorescu și Florescu sunt aleși, Camera de astăzi, în care nu sunt decât vro doi-trei conservatori, a rămas îmărmurită de frică. Dosarul alegerii venise fără umbră de contestație, comisiunea de verificare n-a putut găsi motiv de invalidare nici măcar cât e negru sub unghie, deputatul trebuia proclamat. Ca cel ce se-neacă, Camera d-lui C.A. Rosetti trebuia să s-anine de un pai, de prerogativa de-a contesta fără motiv o alegere. Trebuia să se puie din nou în joc orice calomnie, orice nerușinare, doar s-ar găsi un pretext pentru amânarea acestei alegeri fatale frazei și minciunii.

Cu misiunea de a contesta alegerea s-au însărcinat — cine?

Răspundem indirect spre caracterizarea lucrului. Meargă în Adunare un om care nu cunoaște pe nici un deputat și uite-se de jur împrejur cari sunt oamenii cei mai urâți fizicește— nu mai vorbim de suflet — și dacă va găsi figuri a căror vedere să-i strice dispoziția pentru o săptămână de zile, atunci să puie mâna pe ei. Căci numai chipuri cu totul neizbutite ale naturii se pot însărcina cu caricarea unui adevăr limpede ca lumina zilei. D. Holban a contestat alegerea, susțiind că, deși biuroul electoral n-ar fi îndeplinit toate formalitățile, d-sa ar trece cu „indulgență“ peste aceasta dacă n-ar fi alte considerații, de „moralitate“, care să-i dicteze contestarea.

Motivele sale sunt:

1) Listele electorale sunt tot cele vechi, făcute de conservatori, deci false.

2) D. Carp votează alternativ când la Iași, când la Vaslui, după cum îi convine și d-sa a influințat de astă dată alegerea de la Iași.

3) D. Dim. Rosetti, care a declarat prin buletinul primăriei că n-are decât un cens de 78 de franci, a votat asemenea în colegiul I, deși se cerea un cens de o sută de franci.

4) D. Maiorescu aparține unei școale filozofice periculoase, căci Schopenhauer și Max Stimer spun că „forța primează dreptul“ etc. Aicea d-sa citează o frază în franțuzește ce avea acest cuprins. Întrebat de un deputat cine susține aceasta, d-sa răspunse: „Schopenhauer“.

5) Primăria de Iași n-au făcut prin foaia oficială și guvernul n-au făcut prin „Monitor“ convocarea alegătorilor cu 21 de zile înainte de terminul alegerei.

La toate acestea vom răspunde rând cu rând, reproducând în parte reflectările d-lui G. Vernescu.

1) Dacă listele electorale sunt false, toți deputații trebuie să plece acasă, căci toți au fost aleși după ele.

2) D. Carp își poate declara domiciliul politic atât la Iași, cât și la Vaslui, de vreme ce are avere imobiliară atât într-un loc, cât și într-altul. N-au votat însă niciodată în două locuri pentru una și aceiași alegere.

În faptă d-sa a făcut totdeauna parte din colegiul I din Iași și, dacă i-a convenit o dată să voteze la Vaslui, a renunțat la colegiul de Iași; „însă deja de la august 1877, adică șase luni înaintea alegerii“, au optat din nou prin buletinul primăriei pentru colegiul ieșan.

În fine Carp e un om cu avere ș-am înțelege ca d. Holban — care are atât pe cât știe, adică nimic — să intre vătaf de moșie la Carp și să-i asculte ordinile; dar nu-nțelegem ca un om cu neatârnare economică ca d. Carp, care n-are nevoie să ia în arendă cu prețuri scăzute după hatâr moșiile statului, să asculte de poruncile d-lui Holban și să-și fixeze domiciliu politic acolo unde voiește a i-l însemna acest curiosum al naturii.

3) D. Dim. Rosetti, după cât știm, n-a votat deloc. Dar, de ar fi votat, era în dreptul său, și acest drept încetează abia la formarea nouăi liste electorale. Un om poate într-un an să scază sau să se urce de zece ori în avere—până ce se constată aceasta prin noua listă electorală rămâne alegător în colegiul în care e înscris. Dacă mișcarea averilor omenești ar putea fi în orice moment un motiv de contestare a dreptului de alegător s-ar întâmpla ca țara să rămâie într-un moment dat fără putință de-a fi reprezentată. Listele electorale constată și stabilesc dreptul de alegători. Cu afișarea lor înceată drepturi vechi, prin împuținare de avere, și încep altele nouă, produse prin înmulțire de avere. D. Holban a încercat să suspicioneze caracterul prob al d-lui Dim. Rosetti, deci au calomniat.

4) E absolut neadevărat că Schopenhauer ar fi zis vrodată în vrun pasagiu a numeroaselor sale scrieri că „forța primează dreptul“. D. Holban a citat în franțuzește un pasaj din Max Stirner și cu nerușinare l-a atribuit lui Schopenhauer, spre a amăgi o Adunare incultă, ce nu-i putea controla nici ignoranța sa nici reaua sa credință.

Max Stirner, pseudonimul sub care un oarecare Caspar Schmidt (născ. la 25 oct. 1806), este hegelian, fost teolog, cunoscut prin traducerea Economiei politice a lui Say și a cărții despre Bogăția națiunilor a lui Adam Smith. După credințe politice, acest filozof al egoismului, al dreptului ca creațiune a forței, este „liberal radical“. Ca filozof au scris o caricatură ironică a filozofiei lui Fr. Feuerbach, în care neagă morala în favoarea egoismului (Vezi Der Einzige und sein Eigenthum, Lipsca, 1845).

Schopenhauer, care numește pe Hegel șarlatan și școala sa o adunătură de stârpituri, susține tocmai „contrariul“ de la cele zise de acest Caspar Schmidt.

Schopenhauer zice:

Rolul pe care cugetătorul îl dă forței brute este următorul: într-o lume plină de ființe rele și mincinoase precum este a noastră dreptatea este slabă și trebuie susținută cu puterea, iar tot geniul politic, toată munca seculară a statelor consistă numai și numai într-o singură țintă: a face ca dreptatea să stăpânească preste putere, iar nu puterea preste dreptate.

D. Holban atribuie deci lui Schopenhauer idei pe care acesta le numea șărlătănești și idei de stârpituri, insultă memoria unui geniu al cărui nume nu e vrednic să-l pronunțe, dă o idee mincinoasă despre scrierile filozofului pentru … pentru a contesta alegerea colegiului I de Iași.

A atribui lui Schopenhauer ideile lui Schmidt înseamnă tot atât ca și când Praxiteles, sculptând statua lui Apollo, ar fi luat drept model umerii d-lui Pantazi Ghica și fizonomia d-lui Holban.

5) Art. 46 al Legei electorale zice: „Colegiile electorale se convoacă prin decret domnesc. Ministrul de interne comunică aceasta primarilor orașelor de reședință, cari, prin înțelegere cu primarii din celelalte comune ale districtului, convoacă pe alegători cu 21 de zile înainte de termenul fixat pentru alegeri“. Convocarea prin placate, iscălite de d. Scarlat Pastia primar de Iași și deputat, s-a făcut într-adevăr cu 21 de zile înainte de termen. Dar, de s-ar fi făcut în urmă, ce-ar dovedi alt decât reaua-credință a guvernului și a primarului de Iași, pentru a pune piedici unei alegeri al cărei rezultat îl știau mai dinainte?

Cu chipul acesta pot scăpa de orice opoziție. N-are decât să convoace totdauna cu câteva ceasuri mai târziu colegiile cari i-ar da deputați opoziționali ș-atunci toate alegerile neplăcute ar fi nule.

Vă rugăm creați asemenea precedente!

După ce motivele d-lui Holban au fost combătute de d-nii Vernescu, P. Grădișteanu ș.a., d. Pantazi Ghica le-au mai rumegat încă o dată și în urmă d. Holban a depus la biurou următoarea propunere:

Contest alegerea d-lui Maiorescu, nefiind expresia adevărată a colegiului I de Iași și nefiind conform art. 46 a legii electorale, și conclud la invalidarea ei.

Iscălit Holban și alții de aceeași teapă.

Această propunere s-a votat cu majoritate însă nu cu ⅔.

Ce urma?

Validarea alegerii, căci, oricând se votează o propunere motivată, concluzia ei se votează. Dar altfel sună logica Parlamentului român. Nu s-a invalidat alegerea, ci s-a contestat numai.

Și, fiindcă d-nia lor nu știuseră ce votase, s-au suspendat ședința pe 10 minute pentru a reveni asupra votului. D. Holban și-a schimbat propunerea în mod radical, apoi s-au pus din nou la vot și s-a votat — Dumnezeu mai știe cum — căci mulți deputați susțineau în gura mare că numai vro trei-patru liberali ridicaseră câte amândouă mâinile, pentru a părea mulți. Dar ar fi o naivitate a crede că prima propunere a d-lui Holban ar fi fost făcută astfel numai din prostie. Dacă ea întrunea voturile a ⅔ dintre deputați alegerea se invalida; neîntrunind atâtea, ea s-a contestat cel puțin. Va să zică n-a fost numai prostie, ci și vicleșug la mijloc. Proștii sunt totdeauna vicleni. Apoi s-a trecut la ordinea zilei, adică la verificarea alegerii d-lui Marghiloman (Buzău).

Aici erau 21 de alegători contestați. Termenul era tocmai cel pus la alegerea d-lui Maiorescu, dar fiindcă era alt creștin, Adunarea n-a recunoscut absoluta identitate a cazului, ci, puindu-se la vot contestarea aceasta, a rămas nehotărâtă, din cauza parității de voturi.

Nu putem mântui fără a mustra cum se cuvine încă o necuviință a d-lui Holban.

Citând cazurile Carp și Dim. Rosetti, d-sa s-a rugat de miniștrii să aibă indulgență, să nu dea în judecată pe acești doi domni.

Bunătatea d-sale!

Mai bine vorbea însă de scârba pe care trebuie s-o producă în orice om întreg indulgența d-sale. Căci a suferi indulgența cuiva înseamnă a fi „inferior“ celui indulgent. Ce urât, ce mărginit, ce scârbos ar trebui să fie omul care ar avea nevoie de indulgența d-lui Holban!

Nouă ne pare rău că d. Vernescu își sacrifică talentul său oratoric voind să ridice nivelul acelei Adunări. D-sa își înnobilează contrarii, înjosindu-se de a disputa cu ei, căci e vrednic de contrari mai buni și de … amici mai buni. De ce nu-i lasă în știrea Domnului să se zvârcolească după plac în mlaștina lor? O sută de oameni cari nu știu ce votează și după vot se întreabă un sfert de ceas că oare ce-or fi votat în absență … de spirit, cari apoi răzvotează o altă propunere, contrarie celei dintâi? … E o superfluență de bunătate de a-i lua în serios. Și toate acestea … de „frica“ unui singur om.

[9 februarie 1878]

À tout seigneur, tout honneur! Cedăm astăzi primul loc în fruntea ziarului iubitului nostru poet V. Alexandri; trimițându-i în aceste puține rânduri tributul admirațiunei noastre, ne simțim datori totodată a-i cere iertare dacă pe dânsul, care n-a așteptat și n-avea nevoie ca „indignarea să-l facă poet“, îl coborâm astăzi la prozaica meserie de prim-bucureștan.

[10 februarie 1878]

Cestiunea retrocedării Basarabiei cu încetul ajunge a fi o cestiune de existență pentru poporul român.

Puternicul împărat Alexandru II stăruiește să câștige cu orice preț stăpânirea asupra acestei părți din cea mai prețioasă parte a vetrei noastre strămoșești.

Înțelegem pe deplin această stăruință, deoarece, la urma urmelor, pentru interesele sale morale și materiale, orice stat face tot ce-i stă prin putință: Rusia este o împărăție mare și puternică, iară noi sântem o țară mică și slabă; dacă dar țarul Alexandru II este hotărât a lua Basarabia în stăpânirea sa, pentru noi, Basarabia e pierdută.

Dar dacă ne dăm bine seamă, nici nu e vorba să pierdem ori să păstrăm Basarabia: vorba e cum o vom pierde ori cum o vom păstra.

Nenorocirea cea mare ce ni se poate întâmpla nu este că vom pierde și rămășița unei prețioase provincii pierdute; putem să pierdem chiar mai mult decât atâta, încrederea în trăinicia poporului român.

În viața sa îndelungată niciodată poporul român nu a fost la înălțimea la care se află astăzi, când cinci milioane de români sânt uniți într-un singur stat.

Mihai Viteazul a izbutit să împreune sub stăpânirea sa trei țări și să pregătească întemeiarea unui stat român mai puternic; a fost însă destul ca Mihai Viteazul să moară pentru ca planul urzit de dânsul să se prăbușească. Statul român de astăzi a trecut însă prin mai multe zguduiri și rămâne statoric, fiindcă are două temelii: conștiința românilor și încrederea marilor națiuni europene.

Dacă vom câștiga de trei ori atât pământ pe cât avem și vom pierde aceste temelii, statul român, fie el oricât de întins, va deveni o creațiune trecătoare; iar dacă ne vom păstra temeliile de existență socială, Rusia ne poate lua ce-i place și pierderile ne vor fi trecătoare.

Astăzi e dar timpul ca să întărim, atât în români, cât și în popoarele mari ale Apusului, credința în trăinicia poporului român.

Rusia voiește să ia Basarabia cu orice preț: noi nu primim nici un preț.

Primind un preț, am vinde; și noi nu vindem nimic!

Guvernul rusesc însuși a pus cestiunea astfel încât românii sunt datori a rămânea până în sfârșit consecuenți moțiunilor votate de către Corpurile legiuitoare; nu dăm nimic și nu primim nimic.

Românul care ar cuteza să atingă acest principiu, ar fi un vânzător.

[14 februarie 1878]

Fiindcă noi suntem atât de orbiți încât nu suntem în stare de a vedea lămurit poziția în care ne aflăm față cu Rusia și cu cererea ei pentru retrocesiunea Basarabiei, „Gazeta St. Petersburg“ de la 2 (14) fevruarie are bunăvoință a ne lumina asupra acestor împrejurări.

Iată articolul.

Care-i motivul părerei negative a românilor în privirea cesiunii părții de sud a Basarabiei; interesul real al țării și al mândriei naționale? Înainte de toate trebuie să relevăm că Rusiei nici prin gând nu i-a trecut de a spolia România, că nu poate fi nici vorba măcar de pierderi materiale ale Principatului. Dacă România aprețiază fruntarii naturale și rătunzite, dacă înțelege că ignorarea acestor condiții în dezavantagiul unui vecin puternic nu duce niciodată la un bun rezultat final, atunci nu trebuie să fie zgârcită cu câteva mile pătrate de pământ plin de lacuri și mlaștine. Și nouă ne trebuie o frontieră naturală ca și României și aceasta nu se poate stabili altfel decât primind noi Basarabia de sud, iar nu cedând pe cea de nord, precum cerea mai deunăzi o foaie românească. Dacă pentru România e o cestiune de onoare națională și militară de-a păstra partea respectivă de țară, e și pentru noi o cestiune analogă de a restabili granițele noastre precum erau ele înainte de 1856.

Să admitem că de amândouă părțile e amor-propriu la mijloc: dar un amor-propriu este acela al unui popor de 80.000.000, și cellalt a unui popor de patru-cinci milioane.

Presa românească se laudă fără folos cu conlucrarea României la război, cu jertfele sale, cu ajutorul ce ni l-a adus. În faptă, România ne-a adus folos real, dar și-a folosit sieși cu mult mai mult încă. Au cheltuit zece milioane de franci cu războiul, dar armata noastră a plătit cu zece, ba cu douăzeci de milioane mai mult în România pentru toate necesitățile vieții. Nu voim să relevăm întrebarea care din cele două state e datornic celuilalt; dar i-am sfătui pe confrații noștri din București să n-o releveze nici ei. Dacă România se arată implacabilă față cu noi, ea contează desigur pe sprijinul puterilor; e apoi posibil ca să-și găsească un asemenea sprijin chiar la amicii noștri cei mai buni, cari sunt totdauna gata de a nedreptăți pe Rusia; asemenea se poate ca Rusia să nu insiste asupra acestor pretenții, întâmpinând rezistență din partea fostului ei aliat. Frontiera noastră naturală trebuie s-o avem, acum ori mai târziu; de câțiva ani mai mult ori mai puțin nu ne pasă.

Ce se va întâmpla însă atuncea când, în momentul unor stipulațiuni internaționale, Rusia insultată nu va face nici un fel de pretenții în favorul României? Anglia și Austria se vor face din proprie mărinimie procuratorii României? Anglia, care pledează atât de mult pentru rămășițele puterii sultanului, Austria, care e contra unor state nouă și puternice la marginile sale? Suntem departe de a amenința pe români, și amenințările nici n-ar folosi nimic față cu un popor viteaz care a dovedit lumei întregi îndreptățirea neatârnării sale. Am voi să punem numai întrebarea pe baza ei justă și s-o liberăm de complicațiunile care se creează prin presa română, ce se lasă a fi târâtă prea departe.

Noi, pentru a contribui asemenea la restabilirea întrebării pe bazele ei adevărate, vom răspunde următoarele:

1. Cestiunea Basarabiei, care poate fi pentru Rusia o cestiune de onoare militară, deși după a noastră părere rău înțeleasă, este pentru noi nu numai o cestiune de onoare, ci una de existență. România, pierzând pământul ce dominează gurile Dunării, devine un stat indiferent, de-a cărui existență sau neexistență nu s-ar mai interesa absolut nimenea.

Acest interes ar fi indiferent dacă am fi destul de puternici sau dacă cel puțin am avea noi margini naturale spre vecini cari să ne înlesnească apărarea. Dar, cu țara deschisă spre nord și față cu un vecin cu precovârșire puternic, tăria noastră nu poate consista decât în interesul economic pe care Occidentu-l are pentru drumul pe apă al Dunării și Mării Negre. Deci pentru acest petec de pământ în stânga Dunării, care-a fost al nostru de la 1300 începând și pe care Rusia nu l-a posedat decât 44 ani, nu există nici un echivalent.

2. Presupuind că din parte-ne n-ar fi decât amor-propriu (ceea ce, în treacăt vorbind, nu e), nu înțelegem de unde ziarul rusesc ia ciudata teorie că un popor de 4—5 milioane trebuie să aibă mai puțin amor-propriu decât unul de 80 de milioane? Statele, ca personalități politice, sunt egale de jure și deosebirea de facto stă numai în puterea pe care o dezvoltă într-o stare nejuridică și anormală de lucruri, adică în război, și în înrâurirea pe care o esercită prin frica ce inspiră cu amenințarea puterei fizice. Dar dacă e vorba ca puterea fizică a statelor să domnească, atunci nu mai e vorba nici de amor-propriu, nici de neamor-propriu, ci pur și simplu de care pe care va bate. Dacă Rusia vrea să ia cu de-a sila ceea ce i se refuză de bunăvoie, vom rezista, ne va bate și va lua ceea ce e al nostru, dar cel puțin nu ni se va putea imputa că am fost atât de decăzuți încât, de bunăvoie și cunoscând limpede una din principalele noastre condițiuni de viață, am dat-o de înjosiți ce suntem în mânile Rusiei pentru … bani sau altele.

3. Plângerea că armata rusească ar fi plătit 10—20 de milioane mai mult decât se cădea pentru trebuințele ei și cumcă țara s-ar fi folosit din aceasta e o plângere foarte nelalocul ei de vreme ce nimenea nu poartă vina ei morală. E o lege economică, în China, Rusia, Anglia, ca și-n România, că, înmulțindu-se cererea unor obiecte, se urcă prețul lor. De se folosește sau nu o țară dintr-aceasta este indiferent pe de o parte față cu chestiunea internațională de care e vorba, și neevitabil pe de alta.

Turcii asemenea iau mai scump de la ruși pentru obiectele ce le vând. Oare turcii au cauză de a fi mulțămitori Rusiei pentru aceasta? Nu ne credem în drept a da lecții de economie politică ziarelor rusești, dar într-adevăr ne minunăm cum ni se poate face nouă o vină din trebuințele armatei rusești, pe cari, dacă și le procura din Rusia, le plătea și mai scump. Acest pretins câștig al negustorilor din România nu constituie o pierdere pentru Rusia dacă ea, procurându-și obiecte de trai din alte locuri și nu din România, le-ar fi plătit și mai scump. Apoi să nu uităm că parte din aceste pierderi ale soldaților, individual vorbind, erau de atribuit neștiinței lor de-a se orienta, iar pe de alta că și traiul românilor s-a scumpit, fără ca producțiunea să se augmenteze în mod considerabil. Din contra încă. Afară de aceea cheltuielile statului român ca atare, după cât știm noi, nu sunt de 10, ci de 260 de milioane, ceea ce e o mare deosebire.

4. Cât despre granițele naturale ale Rusiei, să ne deie voie confrații noștri să le-o spunem că cu teoria granițelor naturale departe mergem. Granițe naturale îi trebuiesc unui stat slab ca România, ce are nevoie de ajutorul configurațiunii teritoriale spre a se apăra. Dar ce granițe naturale îi trebuiesc puternicei Rusii contra periculoasei și amenințătoarei Românii? Iar granițele naturale ale sistemului de stepe de peste Nistru sunt Carpații și Dunărea, adică România întreagă. Dacă Rusia voiește într-adevăr să realizeze teoria granițelor naturale, atuncea ar trebui să anexeze toată România, dacă cerința de granițe naturale ar fi… un drept. Noi știm că sub pretextul de-a avea graniți naturale s-ar putea cuceri universul întreg.

Din parte-ne ni se pare însă că nici onoarea de stat și cea militară a Rusiei nu poate pretinde de a se lua de la un popor un pământ care de cinci sute de ani este al lui și pe care de bunăvoie nu voiește să-l dea, nici Rusia n-are nevoie față cu … amenințătoarea noastră putere de așa-numitele granițe naturale, c-un cuvânt că nu e nici un motiv plauzibil pentru a face o asemenea cerere, pe când noi avem grave, foarte grave motive de a o refuza.

[15 februarie 1878]

De câte ori s-a făcut în Parlamentul nostru întrebări guvernului asupra adevăratelor condiții de pace ale Rusiei, de câte ori s-a ridicat prin presă cestiunea Basarabiei, de atâtea ori guvernul răspundea că nu știe nimic, căci și celelalte guverne nu știu nimic despre acestea, iar în privirea Basarabiei ne răspundea „Românul“: Calomnii de ale conservatorilor, ca să discrediteze guvernul, scorniri ca să amăgească opinia publică, cai verzi pe păreți și invențiuni cari pun la îndoială loialitatea înaltului nostru aliat, fum care se va risipi la cea dintâi rază de adevăr.

Iată în fine că sosi generalul Ignatief, pentru a ne spune nouă tuturor că Dumnezeu a făcut lumea la 1812 și că pentru Rusia numai aceea e drept ce s-a făcut de atunci încoace. Deci, fiindc-au anexat Basarabia la 1812, trebuie să reanexeze astăzi părticica ce-am recăpătat-o noi cu mare greu la 1856.

Știindu-se că lumea nu-i făcută la 1812 și Basarabia a fost a nostră din veacul al patrusprezecelea, ba poartă chiar numele celei mai vechi dinastii românești, a dinastiei Basarabilor, care luase partea de loc de la tătari într-o vreme în care nu prea era vorba de împărăția rusească și fiindcă guvernul nostru știe importanța împreunată cu această cucerire a lui Mircea cel Bătrân era natural ca guvernul nostru … să nu știe nimic, absolut nimic despre intenția Rusiei, ba, mai mult încă, atât era de neștiutor asupra acestui punct, pe care celelalte puteri îl știau înaintea trecerii Dunării a armatelor rusești, încât au intrat și în război pentru ruși. Ca să arătăm câtă dreptate avea guvernul că nu știe absolut nimic reproducem pasagele de mai jos din nota pe care contele Șuvalof a comunicat-o lui Lord Derby deja la 8 iulie 1877.

Această notă dă asigurări cumcă interesele engleze nu vor fi atinse nici în Egipet, la Canalul de Suez, nici la Golful Persan, nici în Dardanele, pentru că Rusia pune mare preț pe neutralitatea Angliei. Apoi spune condițiile unei păci care s-ar încheia înainte de a trece rușii Balcanii. În aceste condiții se prevede reforma Bulgariei, rătunjirea frontierilor Serbiei, noua poziție a Bosniei și Herțegovinei și în sfârșit vine la România și la pretențiile proprii ale Rusiei.

Cât despre România, care și-a proclamat neatârnarea, împăratul e de părere că aceasta e o cestiune ce caută să fie regulată prin înțelegere comună.

Aceste condiții fiind primite, cabinetele ar putea să eserciteze o presiune comună asupra Porții, spuindu-i că, în caz de a refuza, rămâne răspunzătoare pentru toate urmările războiului.

Dacă Poarta ar cere pace și ar primi condițiunile pomenite mai sus înainte de a fi trecut armatele noastre Balcanii, Rusia ar primi pacea, dar și-ar păstra dreptul de a condiționa pentru sine câteva foloase ca compensațiune pentru cheltuielile de război. Aceste foloase n-ar întrece retrocesiunea Basarabiei cedată la a. 1856 până la malul de Nord al Dunării (esceptându-se așadar Delta Dunării), și cedarea Batumului împreună cu teritoriul învecinat.

În asemenea caz România ar fi despăgubită prin înțelegere comună sau prin proclamațiunea neatârnării sale, sau, „rămâind vasală“, prin cesiunea unei părți din Dobrogea. Dacă Austro-Ungaria ar cere asemenea o compensație, fie pentru câștigurile Rusiei, fie pentru siguranță contra reformării făcute în favoarea principatelor creștine din Peninsula Balcanică, atunci Rusia nu se va împotrivi ca Austro-Ungaria să-și afle această compensație în Bosnia și, în parte, în Herțegovina.

Acestea sunt bazele pe care le-ar aproba împăratul cu intenția de a stabili o înțelegere între sine, Europa și Anglia și de a ajunge în curând la pace. Contele Șuvalof e împuternicit de a cerceta părerile lordului Derby în această privință, fără de a-i tăgădui câtă valoare pune cabinetul imperial pe păstrarea bunei înțelegeri cu cabinetul din Londra.

Încolo Rusia amenință că, dacă Turcia nu s-ar învoi cu aceste condiții înainte de a trece oștirile rusești Balcanii, atunci condițiile vor deveni mai grele etc.

Din aceste destăinuiri aflăm două lucruri aproape cu siguranță. Întâi că Anglia a știut condițiile adevărate de pace încă de la iulie 1877, al doilea că Austria le-a știut asemenea, de vreme ce i s-a propus, drept compensație pentru câștigurile rusești, Bosnia și parte din Herțegovina, al treilea că deja din iulie 1877 Rusia ceruse pentru sine Basarabia. Este verisimil ca Austria, care nu voiește Bosnia și Herțegovina, și Anglia, care ține la existența Turciei, fără a face o cestiune capitală din această existență, să nu fi spus nimica ministeriului nostru de externe despre aceasta?

Dar să zicem, posito sed non concesso, cumcă într-adevăr nici una din puteri, nici binevoitoarea Italie, nici indiferenta Franță n-au avut de zis nici un cuvânt în privirea integrității României și c-am rămas cu totul izolați. Se potrivea oare cu rolul guvernului românesc să tăgăduiască acest lucru și să ne joace până acuma trista figură a unui înșelător înșelat?

Ceea ce am fi cerut e ca guvernul liberal, presupuindu-l chiar compus din oameni înstrăinați, să spuie sincer pericolele în care plutește țara și să se ducă în întunerecul din care a ieșit, pentru a lăsa să lucreze oamenii a cărora nume de la a. 1870 încoace e legat cu însuși destinatele țării și a căror cea mai mare glorie ar fi ca să moară pentr-o țară a cărui trecut și mărire ei au creat-o. Prin urmare elementul istoric din România ar fi trebuit să predomnească în aceste momente, în care istoria întreagă a României e primejduită. Și crează-se că cel din urmă răzaș din vremea lui Ștefan Vodă sau ai măriților Basarabi are mai mult simț istoric și mai multă iubire de țară decât veniturile cari decid astăzi asupra țării românești.

[19 februarie 1878]

În numărul nostru de vineri am publicat o corespondență din București a ziarului „Nordul“. Opinia acestui ziar este importantă. El reprezintă în Europa ideile și tendințele politicei rusești. El este pe lângă aceasta un jurnal oficios, adică prudent și cumpătat. Vom observa că mai întâi a păstrat asupra cestiunei Basarabiei cea mai adâncă tăcere și numai după ce această cestiune a fost pusă oficial la ordinea zilei a diplomației el în sfârșit a deschis gura despre dânsa.

Nu putem a ne îndoi un moment că această corespondință să nu reproducă în mod fidel nu numai ideile, dar chiar limbagiul guvernului rusesc.

Ce zice dar organul cabinetului din St. Petersburg? Cum face istoricul cestiunei și în ce mod poleiește hapul pe care vrea să facă să-l înghită România? Argumentațiunea sa pare solidă pentru cei ce nu cunosc cestiunea, atitudinea sa pare binevoitoare României și povețile sale părintești: Le seigneur Jupiter sait dorer la pilule. Mai întâi stabilește că Basarabia a fost cucerită de ruși în 1812 de la populațiunile sălbatice locuind sub corturi, asemănate cu cerchezii, și că în 1856 ea n-a fost dar restituită legitimilor săi proprietari.

Atâtea cuvinte, atâtea erori istorice. Basarabia în 1812 făcea parte integrantă din Moldova, de care fusese alipită în curs de mai bine de patru sute de ani. Ea a urmat până la 1812 soarta acestui principat, a cărui a constituit aproape jumătatea. Independentă la început, ca Moldova, și sub dinastia Bogdanilor, a susținut acea luptă eroică și disproporționată în contra islamismului învingător a cărei culme strălucitoare au fost victoriile lui Ștefan cel Mare, lupta care, cu mult înainte de aparițiunea politică a Rusiei pe scena lumei, a oprit la Dunăre, parte prin arme, parte prin înțelepte tractate, progresele spăimântătoare ale Semilunei. În sfârșit, împreună cu Moldova, a intrat cu înalta Poartă în acele relații rău definite pe care diplomația modernă, în lipsa de alte cuvinte, le-a caracterizat prin numirile împrumutate dicționarului feodalităței, de suzeranitate și vasalitate, dar care în drept constituiau mai mult un fel de independență a celui slab protegiată de cel tare, în schimbul a câtorva îndatoriri precise. Se va zice poate că în limbagiul Porței otomane, la acea epocă, Valahia și Moldova formau parte din Imperiul otoman cu toate privilegiurile și imunitățile lor. Este adevărat. Dar nu trebuie a se uita că atunci padișahul lua titlul de împărat al împăraților și considera tot pământul cunoscut ca fiind proprietatea sa, cel puțin în drept dacă nu în fapt. Orișicum, în 1813, ca în tot cursul istoriei sale, Moldova cu Basarabia împreună formau un stat deosebit, cu legile și prințul său, și se aflau supuse numai la ceea ce diplomația a numit impropriu suzeranitatea Porței Otomane. Basarabia fiind în această situațiune în 1812 a fost, în actul oficial de cesiune, dobândită de către Rusia de la Poarta otomană, dar în realitate răpită de la legitimul și adevăratul său proprietar, care era Moldova, și transmisă de către acel ce nu avea drept s-o cedeze la acel ce nu avea drept s-o ia. În nici un caz n-a fost cucerită, căci Rusia, atuncea chemată îndărăt de invaziunea napoleoniană, se retrăgea în grabă, și încă și mai puțin cucerită de la populațiunea musulmană-tătărască locuind sub corturi.

Se poate ca în sudul Basarabiei, precum în Crimeea și sudul Rusiei, precum în Dobrogea, să se fi aflat pe atunci câteva pâlcuri de bandiți nesupuși, tătari musulmani ce înfruntară autoritatea guvernelor regulate ale acestor localități, care era, atunci ca și acum, Moldova, Poarta otomană și Rusia. Însă se poate oare serios susține că de la dânșii Rusia a cucerit Basarabia, dacă este vorba de cucerire? Și că dânsa revendică această provincie astăzi ca legitima lor moștenitoare? Populațiunea musulmană-tătărască locuind sub corturi, formând o entitate politică în mijlocul Europei și la începutul secolului al XIX, este o ingenioasă descoperire a corespondentului „Nordului“, pentru care ar trebui să solicite un brevet de invențiune.

În orice caz, dacă se aflau în mlaștinile Deltei Dunărei câteva triburi vagaboande de tătări, imensa majoritate a populațiunei era compusă de români agricultori cu portul, cu limba, cu tradițiunile române. Chiar astăzi ei formează în Basarabia rămasă rusă o populațiune compactă de aproape 700.000 locuitori.

Iată pentru ce susținem că mica parte de Basarabie pe care o poseda România a fost într-adevăr restituită legitimului său proprietar. Iată răspunsul nostru în privința dreptului României asupra Basarabiei.

Dar, adaogă corespondentul „Nordului“, chiar așa să fie, alta era în 1856 a da Basarabia micului principat al Moldovei, și alta este a o lăsa astăzi în mâinele unui puternic stat de al doilea ordin, ca România. Va să zică motivul Rusiei principal ar fi temerea ce i-ar insufla puternica Românie, al cărei teritoriu n-are nici sfertul din întinderea celei mai mici guvernii rusești care are astăzi 4 milioane și jumătate locuitori, cam împuținați la fiecare zece sau 15 ani prin răzbelările frecuente dintre vecinii săi puternici. Acest stat ar înspăimânta în viitor pe puternica Rusie, care numai astăzi numără 80 milioane de locuitori.

Pe lângă aceasta se mai constituie în Orient pe flancul acestei teribile Românii două principate slave, Serbia și Bulgaria, tot atât de importante fiecare din ele ca însăși România. Și cu toate astea România este de temut și în contra ei trebuiesc luate măsuri de siguranță! Nu credem a putea caracteriza mai bine un asemenea raționament decât lasându-i numele ce însuși corespondentul „Nordului“ simte că-l merită, adică acel de panglicărie dialectică.

Dacă România a violat Tratatul de Paris, adaugă ingeniosul corespondent, de ce Rusia să-l respecteze? Apoi oricine poate opune României acest raționament, afară de însuși Rusia. Dacă România nu viola Tratatul din Paris, apoi Rusia putea să treacă Prutul fără opunere, chiar armată? Apoi toate resursele României erau să fie puse la dispozițiune Rusiei? Apoi însuși armata română era în drept să treacă Dunărea și să sosească sub întăriturile Plevnei, la un moment destul de oportun? Toate astea nu s-au putut face desigur fără violarea Tratatului din Paris. Dară Rusia, care a cerut aceste călcări de la România și care s-a folosit de ele, este ea în drept astăzi să le reproșeze României și să se bazeze pe ele spre a o dezmembra? Scrupulurile nu sunt prea la modă în diplomația de astăzi, dară toate au o margine în lumea asta și chiar dreptul celui mai tare trebuie încă să se razime pe o umbră oarecare de rațiune și de morală.

Suntem siguri că diplomația rusească o va înțelege în cele din urmă. Cât pentru cuvântul de ingratitudine pe care corespondentul Nordului“ îl strecoară la sfârșitul articolului său, sunt multe de zis în privința aceasta. Nu negăm îndatoririle ce avem către Rusia, când acum vreo cincizeci de ani ea a făcut să reînvieze privilegiurile noastre călcate în picioare de Poartă, aceasta n-o uităm; însă, din nenorocire, trebuie să ne aducem aminte că această binefacere a fost răsplătită prin pierderea Basarabiei, care este a treia parte din teritoriul României, și din care bucățica restituită la 1856 este astăzi încă obiectul poftelor cabinetului din St. Petersburg. Pe lângă asta, de câte ori de atunci n-am plătit acest serviciu?

Țara noastră a fost călcată de vreo patru-cinci ori în acest secol de către Rusia; din această cauză comerciul și agricultura noastră au trebuit să sufere niște catastrofe aproape periodice, cari la fiece zece-cincisprezece ani ne fac a pierde tot fructul muncei noastre. Noi suntem baza de operațuni a Rusiei în contra Imperiului turcesc. Noi îi servim de grânar, de cazarmă, de pozițiune înaintată. I-am dat în atâtea rânduri bogăția noastră, fructul muncei noastre; de astă dată i-am dat și sângele nostru.

Dacă s-ar trage o socoteală, nu știm care ar rămâne dator, marea Rusie, sau mica Românie? Însă noi nu insistăm asupra acestei comptabilități politice. Nu credem în proverbul francez că les bons comptes font les bons amis. Astăzi ne oferă o tocmeală, o compensațiune, Dobrogea în locul Basarabiei. Darurile sale ni se par primejdioase.

Misiunea României este pe malul stâng al Dunărei, n-are ce căta pe malul drept, unde, deși locuiesc mulți români, totuși majoritatea populațiunei este de ginte slavă. A ne lăsa ceea ce avem, iată ce cerem de la stricta dreptate a Rusiei. De la echitatea și înțelepciunea ei și a Europei am putea cere numai Delta Dunărei, care a fost a noastră, și indemnitatea pentru pagubele noastre de răzbel. Atâta și nimic mai mult. Dacă nici atâta nu putem obține, ei bine, aceasta se va adăoga la partea activului nostru de recunoștință și vom avea cel puțin mândria de a fi îndatorat gratis o mare, bogată și puternică împărăție.

[21 februarie 1878]

De câteva zile limbagiul ziarelor liberale s-au înăsprit preste măsură; ele bat tolba cea mare și ne învinovățesc — ca totdauna — că unica noastră țintă este de a compromite și răsturna ministerul în momente atât de grele. O acuzare și mai gravă este că, cu ajutorul Rusiei, am voi să înlăturăm Constituția și că pierdem ocazia de a ne recomanda învingătorilor, cedându-le Basarabia și primind în schimb … o altă constituție.

În „Corespondința politică“ găsim apoi știrea că M.S. Domnul va abdica în caz dacă rușii ar insista în cererea lor pentru Basarabia, iar rușii propun candidat pentru domnie pe prințul Grigorie Mih. Sturdza. Prințul Grigorie Mih. Sturdza este însă unul din cei cari au subsemnat petiția de la Iași.

Alăturând „Corespondența politică“ cu acuzațiunile „Românului“ vedem că știrile acestea trebuie să aibe unul și acelaș izvor.

De aceea vom discuta punct cu punct aceste știri, nu pentru a răspunde „Românului“, pentru că, o spunem de mai înainte, cine ne crede pe noi răi români, răi naționaliști și răi patrioți nu merită ca să discutăm cu dânsul. Cine este în stare să creadă că partidul conservator, a cărui existență este legată de existența țării, a cărui istorie până ieri e însăși istoria țării, ar fi în stare să dea astăzi mâna cu rușii, după esperiențele făcute cu Cantemir Vodă, după fanarioți, după vânzarea Bucovinei, care s-a făcut printr-un general rus, după răpirea Basarabiei, făcută asemenea prin cumpărarea lui Moruzi, după Regulament, care au introdus începuturile de statornicie economică și socială în clasele istorice ale țării, cine ar crede deci că noi, cari vedem limpede toate înrâuririle rele și toate dezastrele urmate din alianțele cu Rusia, am da astăzi mâna cu ea pentru a schimba legile interne ale țării, acela ar trebui să-și zică pe față: conservatorii sunt străini, trădători de țară și trebuie esterminați. Aceasta-i singura concluzie ce se poate face din acuzarea „Românului“ și-i rugăm s-o facă. Dar repetăm că asemenea acuzator nu merită nici un răspuns.

Noi le vom aduce aminte două lucruri. Când s-au anexat Bucovina nu s-a găsit un singur boier accesibil mituirii, când s-au răpit Basarabia asemenea nu s-a găsit nici unul care să fi consimțit cu rușii. Protestul Divanului de la 1812 e față.

Dar la ce să mai răsfoim istoria, a cărei pagine sânt pline de sângele și de lacrimile noastre și în care sunt înscrise vremi când neamul d-lui C.A. Rosetti petrecea sub cerul fericit al Greciei, iar a d-lui Voinov prin Bulgaria. Să venim la acuzările actuale.

Voim să schimbăm Constituția, zice „Românul“, conform cu stipulațiunile petiției de la Iași.

Petiția de la Iași era făcută în vreme de pace, când nu era vorba de invazie rusească; a fost adresată Măriei Sale Preaînălțatului nostru Domn, ca o formulare de dorințe a căror realizare se căuta tot pe calea prevăzută de însuși Constituțiunea țării. De atunci încoace opiniele noastre s-au adâncit și în orice caz repetarea acelei petiții ar avea acelaș spirit, dar nu se știe dacă ar mai conținea aceleași puncte sau și altele. Dar, dacă ea s-ar repeta, o spunem de mai-nainte, că aceasta s-ar întâmpla numai în vreme de pace și, de voim o schimbare, e numai urmând calea legiuită. Suntem contra lovirilor de stat, pentru că ele împuținează conștiința de drept a poporului, ba o nimicesc chiar. Această conștiință, atât de rău încurcată prin introducerea a sute de legi traduse din franțuzește, nu trebuie nimicită prin răsturnarea de legi fundamentale pe cari M. Sa Domnul a jurat. M. Sa Domnul trebuie dezlegat de jurământul său prin aceleași puteri cari l-au legat cu jurământ, deci tot prin nația românească. Precumpănirea pe care Constituția actuală o dă advocaților fără pricini și claselor nepozitive asupra claselor istorice și pozitive nu ne place desigur nouă, căci într-un popor de țărani, mari și mici, am dori ca clasele țărănești, fie sub forma de proprietar mare, fie sub forma de răzaș, moșnean, împroprietărit, să aibă de zis cuvântul cel dântâi și cel de pe urmă. Am dori asemenea o poziție materială mai bună pentru preoțime și pentru învățătorul sătesc, cu un cuvânt toate ramurile de activitate câte au în vedere ridicarea și emanciparea prin cultură a claselor agricole am dori să se bucure de o deosebită atenție, ceea ce astăzi nu se întâmplă, căci Constituția a creat un povârniș fals, pe care se mișcă mai mult ori mai puțin toate guvernele. Am dori apoi statornicia în toate ramurile administrației și justiției, neatârnarea funcționarului onest și inteligent de capriciile ministrului, și toate acestea nu se pot introduce fără o schimbare a mecanismului actual, născut sub dictarea Constituției.

Dar de la aceste dorințe, pe care sperăm a le putea împlini pe calea prescrisă de lege și în vreme de liniște și pace, până la înțelegerea cu Rusia ca să ne ajute a face lovire de stat și să-i dăm drept recompensă Basarabia, este deosebire cât cerul de pământ. Rusia e prea puternică pentru ca s-o putem birui, dar Rusia nu e destul de puternică pentru a ne face să-i dăm de bunăvoie o palmă de loc din pământul patriei sau să-i cerem ajutorul pentru schimbarea legilor interne ale țării.

Venim acum la știrile „Corespondenței politice“.

Dacă M. Sa voiește să abdice nu putem ști, deși am putea-o înțelege. După ce M. Sa s-a purtat atât de cavalerește cu Rusia și spera a fi tratat pe un picior egal, cum se și cuvine coborâtorului nobil dintr-o familie care și-a amestecat sângele cu acela a lui Carol Magnu și care e mai veche și istoric mai însemnată decât cea de Holstein (Romanof), înțelegem ca inima M. Sale să fie jignită de cererea Rusiei, care nu se poate justifica din nici un punct de vedere. Dar opinia noastră nu este ca M. Sa să abdice. Fratele M. Sale, care ar urma în mod firesc la tron, nu ar avea acele esperiențe dureroase ale M. Sale cari l-ar prezerva pe viitor de esperimente primejdioase a partidului estrem, compus din oamenii ce nu știu nimic și nu au nimic, care nu cunosc istoria țării lor, nu au averi de pierdut, nici un nume istoric de păstrat și cari nu riscă decât cel mult ridicola lor personalitate individuală supuind țara la cele mai grele încercări.

Cât despre candidatul rusesc, care ar fi prințul Gr. M. Sturza, credem că știrea e o pură calomnie răspândită poate de chiar inamicii naționalității noastre pentru a discredita pe aceia cari se opun astăzi mai mult pretențiilor Rusiei.

Prințul face parte din partidul conservator; prin urmare e dinastie și apoi e de-a dreptul absurd de a crede că ar primi să fie recomandat de ruși pentru junghiarea propriei sale patrii.

Noi avem credința că nu vom pierde Basarabia. Cererea Rusiei e strigătoare la cer, nemaipomenită, apoi pământul de care e vorba nu e rupt din trupul Rusiei, precum le place a susține, ci al nostru de pe la începutul veacului al patrusprezecilea, și n-a fost nici cincizeci de ani sub dominație rusească. Putem dovedi oricui cu documente și cu istoria în mână că n-a fost nici cucerit cu sabia de ruși. Prin influență engleză, turcii au cedat un drum rușilor, pe care drum rușii, prin „mituirea“ comisarilor turci l-au prefăcut într-o țară. E aceeași istorie ca și în Bucovina, numai sub alte împrejururi. Că comisarii turcești au vândut pe ruble un pământ ce nu era al lor nu e motiv ca românii să-și vânză pe ruble pământul patriei lor străveche.

Prin urmare vom ieși din război c-o mulțime de esperiențe dureroase, care vor servi de învăț M. Sale, cu pierderi de oameni și bani, ruinați poate — dar nu vom pierde Basarabia, și desigur nu cu bunăvoia noastră.

[22 februarie 1878]

Venim încă o dată asupra scrisorii adresate directorului ziarului „Le Nord“ de către un domn X. din București. Deci reproducem textul francez, ca să nu fie îndoială de autenticitate și ca să vedem argumentele de care se servește pentru a justifica cererea Rusiei.

De quoi s'agit-il en effet? De la restitution à la Russie d'un territoire qu'elle a du céder à la suite de la guerre de Crimée…

Je rechercherai l'historique de ce lambeau de terre, qui n'a pas été arraché à la Russie par la force des armes, ni conquis par la Roumanie…

La Bessarabie a été conquise à une grande époque et par des generaux au renom populaire, Roumiantsof, Soumarof, sur une population musulmane, tatare, campant sous la tente et reproduite assez fidèlement de nos jours par ces odieux Tcherkesses… Ainsi conquise sur ces peuplades à demi sauvages, la Bessarabie, a „aucun point de vue“, n'a pu être considérée par le Traite de Paris „comme restituée à ses possesseurs legitimes“.

Înainte de toate un preambul. „Basarabia“ este numele medieval al Țărei Românești și vine de la numele dinastiei Țarei Românești, a Basarabilor. În secolul al patrusprezecelea Mircea cel Bătrân, vestitul domn al Țărei Românești și despot al Dobrogei, domn al Silistrei și al țărilor tătărești până la mare, cel care a luat parte la bătălia de pe șesul Kossovo, la bătălia de la Nicopole, între luptătorii creștini între cari erau conetabilul Franței, regele Ungariei și marele prior Frideric de Hohenzollern, acest Mircea și-a întins domnia până în Nistru, de unde partea aceea de loc care e în posesiunea noastră a păstrat numele de Basarabia de la Mircea Basarab. Va să zică „le vrai possesseur“ este Țara Românească, Valachia magna.

Ceea ce se numește Basarabie rusească au binevoit rușii s-o numească astfel, dar aceea, afară de părțile de la sud, e Moldovă curată și anume jumătatea țării Moldovei.

A cui a fost însă Basarabia noastră până în Nistru în veacul al patrusprezecelea? A unor tătari pe cari generalii vestiți (și ce trece oare peste un general vestit?) i-a cules de sub corturi, „roiuri“ pe jumătate sălbatece, zice d. X.

Nu vorbim de ziua de astăzi. Românii sânt în majoritate absolută în Basarabia noastră și străinii sunt colonizați de Rusia de la 1812 încoace.

Să-i vedem pe tătarii d-lui X de la 1400-1500.

La anul 1407 Alexandru cel Bun regulează prin o convenție închieiată cu negustorii din Lemberg negoțul de import, esport și tranzit. Acolo se zice:

Esportând mărfurile spre părțile tătărești (Crimeea) se va plăti de la 12 cântare: în Suceava 1 rublă de argint, în Iași 30 groși, în Cetatea Albă (Akkermann) jum. rublă de argint; iar mergând nu prin Cetatea Albă, ci prin Tighina, se va plăti aicea vama Cetatea Albe.

Alexandru cel Bun era tătar!

La anul 1420, ierodiaconul rusesc Zosima, călătorind către Sfintele Locuri prin Moldova, spune următoarele:

De la Kiev, cu neguțători și cu boieri mari, am mers treizeci de mile, iară o milă e ceva peste cinci verste, și am ajuns departe la un fluviu numit Bug, unde stă orașul Braslav, și am stătut acolo o săptămână. De aci am purces prin câmpul tătăresc, mergând cincizeci de mile prin acel șleah tătăresc numit drum spre Dunăre; iară lângă locul Mitirevi-kămini am dat peste fluviul numit Nistru. Aici fu trecătoare și graniță moldovenească; din cealaltă parte a Nistrului se plătește pentru trecătoare moldovenilor, iar din ceastă parte marelui duce litvan Vitold, adecă totalitatea dării se ia din partea din care se începe trecerea și apoi moldovenii și litvanii și-o împart pe jumătate. De acolo cale de trei zile până la Cetatea Albă pe teritoriul Moldovei. Șezurăm la Cetatea Albă două săptămâni. De la Cetatea Albă până la mare este o distanță de nouă verste. Chiar la gura Nistrului stă un stâlp numit Fonar (fănariu), aci e șchelea pentru corăbii.

Publicat de Saharof în Skazaniia russkavo naroda, Petersburg 1849.

Cetatea Albă era deci … tătărască!

La anul 1421 cavalerul Guillebert de Lannoy, ambasador din partea regelui Franciei Carol VI și a regelui Angliei Enric V, descrie 'n cartea sa Voyages et ambassades de Messire Guillebert de Lannoy en 1399—1450 întâlnirea cu Alexandru cel Bun și călătoria la Cetatea Albă. Mergând, a ajuns la une ville fermée et port sur la ditte mer Majour, nommée Mancastre ou Bellegrad ou il habitent Genevis, Wallakea et Hermins — adică a ajuns la Bielograd (Cetatea Albă) unde locuiesc genoveji, români și armeni. Cavaleriul, prădat de hoți lângă apa Nistrului, se adresează lui Alexandru Vodă, „care este Domn al Cetății Albe“, și este satisfăcut, căci hoții prinși au fost aduși cu lanțuri de gât înaintea cavalerului și i-au înapoiat banii.

Deci tot tătari sub corturi … din Genova, Moldova și țara armenească.

Ciudați tătari!

La anul 1453 Alexandru Vodă, fiul lui Iliaș dăruiește prin hrisov din Suceava mănăstirii Pobrata mai multe regalii. Hrisovul e iscălit și de d-nia lui Stanciu, pârcălab de Cetatea Albă. Tot tătar!

La anul 1475 un arhitect grec, anume Theodor, face, din porunca lui Ștefan cel Mare și sub privegherea pârcălabului, un turn nou și un zid la Cetatea Albă. El o spune aceasta prin o inscripțiune grecească care stă și ASTĂZI pe rămășițele vechilor tării din actualul Akkermann. Textul pe zid zice: „Această cetate s-a zidit în zilele preavlaviosului Domn Io Ștefan Voievod prin îngrijirea magistrului provinciei și comandantului cetății.

Ștefan Vodă se știe că-i tătar, iar magistrul era asupra unei provincii tătărești și comandant peste o cetate de tătari din Genova.

La anul 1480 Ștefan Vodă întărește prin hrisov lui Mihu Buzatul o moșie. Iscălit e hrisovul de d-nia lor Gherman și Oană pârcălabi de Cetatea Albă, Ivașcu și Maxim, pârcălabi de Chilia. Boierii aceștia sunt tătari, ca și Ștefan Vodă!

Anul 1513. În cartea geografică publicată de Essler și George Ubelin, la Strassburg, și intitulată Tabula moderna Sarmatiae sive Hungariae, Poloniae, Russiae, Prussiae et Valachiae (reprodusă de Lelewel în Géographie du Moyen-âge) se vede toată Basarabia până la mare, deci Moncastro (actualul Akkermann), Istropolis (Kilia) ca făcând parte din Moldova.

Dar Strassburg e în Tătaria!

Prin urmare:

La Bessarabie, à aucun point de vue, n'a pu être considérée par le Traite de Paris comme restituée à ses possesseurs légitimes.

Dar, adevărat, dacă a fost la mijloc niște generali așa de vestiți ca Rumianțof și Sumorov, cum să nu se poată?

Ei au luat cu sabia țara de la populațiuni sălbatice cari nu existau. A te bate cu inamici ce există este faptă omenească de general, dar a te bate cu inamici ce nu există … asta-i meșteșugul, și numai generali așa de vestiți ca Rumianțof și Sumarof a putut s-o facă.

Dar încă una foarte actuală. D. baron Stuart a iscălit convenția renumită alături c-un tătar, căci Cogălniceanu, al cărui bun e cronicar moldovenesc, s-a sălbăticit în urmă ș-a trebuit cules de sub corturi de vestiții Rumianțof și Sumarof de lângă apa Cogălnicului, care curge de-a lungul prin mijlocul părții de sud a Basarabiei.

Et voila, comment on recherche l'historique de ce lambeau de terre!

[Articol cu paternitate incertă]

[26 februarie 1878]

Reputatul nostru artist, d. Grigorescu, care a urmărit armata românească în campania ei peste Dunăre, a început a expune dintre tablourile sale lucrate după schițele militare ce a cules în Bulgaria.

Întâiele două tablouri sfârșite sunt expuse la magazinul de muzică Gebauer, Calea Mogoșoaiei.

Unul înfățișează Un transport de provisii pentru armata românească prin mijlocul nămolurilor și mlaștinelor Bulgariei; celălalt înfățișează O năvală de tunuri și călărime românească la atacul Opanezului.

E de prisos a mai aduce laude deosebitului talent al d-lui Grigorescu; destul e să spunem că și aceste din urmă două tablouri nu dă de minciună penelul din care a ieșit Un iarmaroc în Moldova.

[1 martie 1878]

Argumentul de căpetenie care ne întâmpină, atât în „Le Nord“, cât și în „Viedomosti“, întru cât privește cestiunea de drept a Basarabiei este următorul: rușii nu a luat Basarabia de la Moldova ci de la turci și de la tătari, nu prin convențiune, ci cu sabia; la 1856 nu a dat-o înapoi adevărațior ei proprietari, ci Moldovei, n-au pierdut-o prin sabie, ci prin o stipulațiune care azi și-a pierdut rațiunea de-a fi și în fine Moldova n-a contribuit întru nimic la acea cesiune, ci Basarabia i-a fost anexată numai pentru că ea era cea mai apropiată vecină și cel mai inofensiv stat. Dacă Moldova era un stat puternic, Rusia nu ceda Basarabia etc.

Îngustimea spațiului nu ne permite să dezbatem în mână. Într-unul din numerile viitoare vom face-o însă. Deocamdată ne mărginim a schița cestiuneă astfel.

Însuși numele „Basarabia“ țipă sub condeiele rusești. Căci Basarabia nu însemnează decât țara Basarabilor, precum Prusia înseamnă țara rușilor, România țara românilor. Pe la 1370 Mircea I Basarab, care se intitula Despota Dobrodicii adică despotul Dobrogei, Domn al Silistrei și al țărilor tătărești, întinsese marginile domniei sale până la Nistru de-a lungul țărmului Mării Negre, cucerind aceste locuri de la tătari. Pentru capătul veacului al patrusprezecelea stăpânirea Valahiei asupra acestor locuri e necontestabilă.

La începutul veacului al cincispezecelea, sub Alexandru cel bun avem dovezi sigure și autentice că Basarabia era a Moldovei. Și pentru ca să nu fie nici un fel de îndoială asupra acestei stăpâniri, întâmplarea a vrut ca întreg cursul veacului pârcălabii Cetății Albe, a Chiliei și a Hotinului să iscălească alături cu Domnii țării hrisoavele Sfatului coroanei moldovenești. Hotinul e însă tocmai în vârful cel mai spre nord al Basarabiei actuale rusești. Cetatea Albă se află la gurile Nistrului. Chilia la gurile Dunării, încât orice document din acea vreme rezumă în aceste trei nume carta Basarabiei întregi și proprietatea Moldovei asupră-i.

În veacul al șaisprezecelea Moldova intră sub protecția Porții. Tot în acest veac această țară are nenorocirea că se stinge dinastia Dragoșizilor, cum o numește Dim. Cantemir, a Mușatinilor, dacă ne luăm după cercetările mai nouă.

Cu fiii lui Petru Rareș se stinge sau, mai drept zicând, se-nstrăinează chiar linia nelegitimă a familiei domnești. Se-ncepe în Moldova o vreme neliniștită, un veac de turburări care a permis turcilor de a lua în posesiune — nu în proprietate — Cetatea Albă și Chilia. Voind să-și întărească drepturile asupra Moldovei ei își crează două puncte de razim în aceste două cetăți, în care au garnizoane turcești și pentru a căror hrănire ei însemnează și un raion împrejurul cetăților. Dar atât în raion cât și în cetate vechile autorități civile moldovenești funcționează mai departe.

Posesiunea locurilor era uzurpată de turci, proprietatea Moldovei nu era contestată nici acum.

La începutul veacului al șaptesprezecelea în fine, turcii își crează un al treilea razim, atât asupra Moldovei cât și în contra Poloniei, ocupând militărește cetatea Hotinului. Această cetate trece ades în mâinele moldovenilor, apoi iar o reocupă turcii, dar proprietatea și a acestei cetăți n-a fost înstrăinată prin nici un tratat formal. Tot în acest veac Domnii moldovenești colonizează ei înșii o parte din Basarabia, adică Buceagul, cu tătari, pe o întindere de două ceasuri lățime. Acești tătari se așază însă cu condiția de a se judeca singuri ei între ei, numai având judecăți cu moldovenii să aibă a se judeca înaintea autorităților moldovenești.

În veacul al optsprezecelea nefericitul Dimitrie Cantemir se aliază cu rușii. Toma Contacuzin, generalul de cavalerie al Domnului Valahiei, trece asemenea la ruși. Turcia pierde încrederea în Domnii pământeni și trimite fanarioți. Această alianță cu Rusia ne-a făcut să pierdem Domnia, armata, dezvoltarea noastră intelectuală și economică. Domnii fanarioți sunt numai umbrele domniei vechi. Atunci turcii pun țările noastre sub o atârnare foarte grea. Deși ele aveau autonomia lor veche în toate punctele esențiale, deși proprietatea lor n-a fost alterată, totuși, lipsiți de armată, adică de puterea fizică, lipsiți de domnia națională, adică de puterea noastră morală, noi nu puteam rezista loviturilor ce ni le da Poarta.

Deși la pacea de la Passarowitz Poarta declară că nu poate ceda Austriei Moldova, fiind țară închinată, nu supusă cu sabia, totuși ea mai târziu cedează Bucovina, iar în anul 1812 Basarabia, adică ținutul Hotinului, o parte bună a Moldovei, și Basarabia proprie până în Dunăre.

Cu sabia n-a fost luată însă nici Bucovina de austriaci, nici Basarabia de ruși, ci prin fraudă.

Pentru Bucovina s-a cumpărat delegații turci și un general rus, pentru Basarabia asemenea; căci delegații Rusiei primise ordin din San-Petersburg să-ncheie pace cu orice preț, de vreme ce intrase Napoleon I în Rusia. Dragomanul Porții, fanariotul Moruzi, cumpărat și sperând a veni la domnie prin ajutorul Rusiei, a-ncheiat pacea de la București. Moldova întreagă n-o putea ceda rușilor, că atunci n-ar fi avut unde domni, cedă deci jumătatea ei dintre Prut și Nistru.

O flotă engleză stătea în Bosfor și sili pe sultan să încheie pacea de la București. Sultanul ridică mucul condeiului de pe tratat și trecu pe o altă hârtie: sentința de moarte a lui Moruzi.

Iată în câteva linii generale cestiunea de drept pe care ne-o rezervăm a o espune pe larg în alte numere.

UN RĂSPUNS RUSESC

[2 martie 1878]

Un cititor rus al gazetei „Le Nord“ din Bruselles trămite acelei redacțiuni o scrisoare deschisă, ca răspuns la scrisoarea asemenea deschisă, pe care d. locotenent-colonel Alecsandri a adresat-o principelui Gorciacoff în privirea cererii de reanexare a Basarabiei.

Foaia noastră a fost una din cele dântâi cărora d. locotenent-colonel a binevoit a comunica acea scrisoare și pe care am și publicat-o românește la vremea ei. Acum reproducem mai la vale și răspunsul cititorului rus și observăm numai că acestuia i s-a întâmplat un lapsus, adică a alunecat a adresa răspunsul său poetului Vasile Alecsandri, pe când autorul scrisoarei către principele Gorciacoff e fratele poetului, Ioan Alecsandri.

Confundând pe poet cu omul politic, cititorul rus crede că, fiind însuși om politic, poate da lecții poetului, de aceea răspunde cu un ton oarecum magistral, pe când în adevăr i s-ar fi cuvenit mai de grabă tonul colegial a unui om ce voiește să măsure argumente, nu să împartă învățăminte. Relevăm acest lapsus, nu din altă cauză, ci numai pentru că el e obiectul unui fin paralogism. Cititorul rus voiește să zică că, fiind Alecsandri poet, adică mișcându-se pe un teren paralel, nu congruent cu acela al politicei, răspunsul din pana diplomatică ar fi oarecum superior adresei din pana cea de poet.

Ne permitem a releva că acest punct de plecare, pretinsul paralelism între poezie și politică, nu este exact. Poeți se găsesc foarte rar — politici cât frunză și iarbă.

Bunătatea sau netrebnicia unui om politic atârnă de împrejurări, de mediul social, de constelațiunea puterilor cari își țin echilibru. Un om mediocru poate fi un politic mare în împrejurări date, dar un om mediocru nu va fi sub nici o împrejurare un poet mare.

Politica este a crea sau stârpi condițiunile de existență a unei culturi; lucrul în sine însă al dezvoltărei intelectuale consiste ea în arte, consiste în știință, se naște și crește neatârnat de politică și politici. Ar fi grozav a admite că activitatea cea mai pură și mai nobilă a omenirii are aceleași ținte și se servește de aceleași mijloace fără scrupul, de cari se servesc și politicii.

Stabilim deci că, dacă autorul rus e într-adevăr om politic, el răspunde asemenea numai unui om politic, nu poetului, care atare se bucură pe scara omenirii de un rang înnăscut atât de mare încât pe lângă dânsul mulți dintre principii cei reali sunt numai niște bieți comedianți și tragi-comedia mizeriei, înjosirei și meschinătății omenești, al căror corelat în politic este răpirea prin putere și amăgirea prin cuvânt.

BASARABIA

[3, 4, 7, 8, 10, 14 martie 1878]

I. NUMELE ȘI ÎNTINDEREA EI

În toate întâmpinările de până acum, în scrisoarea d-lui X, din „Le Nord“, în articolul puțin politicos a gazetei rusești „Viedomosti“, în răspunsul unui rus către Alecsandri găsim repetându-se cu stăruință că Basarabia este din numărul provinciilor cucerite de ruși cu sabia de la tătari și de la turci. Convingerea noastră este însă că, din veacul al patrusprezecelea începând, Basarabia n-a fost nici întreagă, nici în parte a turcilor sau a tătarilor, ci a unui stat constituit, neatârnat, deși slăbit și încălcat în posesiunile sale, a Moldovei. Moldova era proprietarul locului și dacă reprezentanții statului moldovenesc, Domnii, ajunseseră atât de slabi încât dreptul nostru era dezbrăcat de putere și nu putea să se apere aceasta nu e o dovadă că Moldova a renunțat vrodată la dânsul. Căci un drept nu se pierde decât prin învoirea formală de a-l pierde. Dar fie această învoire smulsă cu de-a sila, fie dictată de rațiuni de stat, fie izvorâtă din orice alte considerații, nu se modifică și nu se nimicește decât din momentul în care renunțăm la el.

Cumcă aceasta nu e numai opinia noastră, ci chiar aceea a diplomației rusești se dovedește din istoria celor din urmă 150 de ani. De câte ori Rusia stipula ceva în favorul Principatelor în tratatele ei cu Turcia, ea se provoca totdauna la drepturile imprescriptibile, ab antiquo, la capitulațiunile Principatelor. Același Rumianțof de care d. X pretinde c-ar fi cucerit Basarabia de la tătari realipește Basarabia și Hotinul la Moldova, Giurgiu și Brăila la Valahia.

Rumianțof se învoiește cu desființarea mitropoliei Proilabului (Brăila), creată de greci pentru părțile pe cari, din cauze militare, turcii le ocupase, și permite mitropolitului Moldovei să alipească din nou, precum era din vechime, Basarabia la eparhia Hușilor, Hotinul la eparhia Rădăuților, Giurgiul și Brăila la eparhia Râmnicului.

Prin urmare Rumianțof, contimporan cu acele cuceriri, el însuși cuceritorul, știa mai bine ale cui erau acele locuri, știa mai bine că tătarii n-ar fi avut nevoie de mitropolit și de episcop, știa cu un cuvânt că locurile erau ale Moldovei. Cumcă această conștiință de drept nu s-a stins niciodată în Moldova vom avea ocazia de a o dovedi pas cu pas. Pas cu pas vom dovedi totodată că ocuparea părților din Moldova și Țara Românească n-a fost decât militară, că ea avea cel mult caracterul administrației trecătoare pe care și rușii o introduc în campanie prin provinciele inamice și că, oriunde erau a se hotărî cestiuni de proprietate unde puterea juridică a statului se manifesta, statul moldovenesc hotăra pe acest pământ ocupat de turci. Cazurile de reclamații sunt tocmai cu tătarii ce locuiau în Buceag, cărora domnia Moldovei le hotărăște locul unde le este învoit a fi așezați, măsură acel loc și-l hotărnicește, deși domnia era fanariotă, deși slabă, deși locul era ocupat de trupe turcești.

Dar până a sosi la capătul veacului al 17-lea și la începutul veacului al 18-lea, la slăbiciunea statelor noastre sub fanarioți, a cărei cauză e tocmai Rusia și alianța nefericitului Cantemir cu Petru cel Mare, vom stabili mai întâi drepturile țărilor pentru timpii în cari nu era vorba de precumpănire turcească la noi.

Acest petec de pământ, precum îl numesc corespondenții ziarului „Le Nord“, locuit de tătari sub corturi și de alte neamuri pe jumătate sălbatece, care-și datorește scoaterea lui din întuneric unor generali d’un renom populaire, ca Rumianțof și Sumarow, are cu toate acestea un nume care țipă sub condeiele rusești.

A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominațiunii rusești. Numele Basarab și Basarabeni existau cu mult înaintea vremii în care acest pământ devenise românesc; acest nume singur este o istorie întreagă.

D'Ohsson, în Histoire des Mongols (T. I, p. XXXV), ne spune că existau în arhivele hanului mongol din Persia fragmente istorice de o recunoscută autenticitate, scrise în limba și cu caractere mongole, pe cari însă prea puțini oameni le puteau citi. Pentru ca aceste fragmente să fie pricepute și de public, sultanul Mahmud Gazon Khan au voit ca ele să fie adunate într-un trup de istorie și au însărcinat cu această lucrare în anul 1303 pe medicul Fazel-Ullah, poreclit Rasid.

Medicul Fazel-Ullah-Rasid compilează deci cronica lui după fragmente mongolice, și sub anul 1240 povestește următoarele:

În primăvara anului 1240 principii mongoli trecură munții Gadiții, pentru a intra în țara bulgarilor și a ungurilor, Orda care merge spre dreapta, după ce a trecu țara Aluta, îi ieși înainte Bazaran-bam cu o armată, dar e bătut. Cadan și Buri au mers asupra sașilor și i-au învins în trei bătălii. Bugek trecu din țara sașilor peste munți, intrând la Kara-Ulaghi și a bătut popoarele ulaghice.

Așadar principii tătari au bătut pe Kara-Ulaghi, adică pe negri-valahi, ba înaintea unuia i-a ieșit o armată comandată de Basarab-ban.

În Annales Polonorum vetustiores, scrise se vede între anii 1248—1282 (publicate întâi de Sommersberg, analizate de Lelewel) se găsește însemnat pentru anul 1259:

Tătarii, după ce subjugaseră pe besarabeni, pe litvani, pe ruteni și alte neamuri, au luat cetatea „Sandomir“, sau, latinește: Thartari, subiugatis Bessarabenis, Lithvanis, Ruthenis etc.

Regele maghiar Carol-Robert, într-o diplomă din a. 1332, povestește bătaia ce o pățise de la Basarab, fiul lui Tugomir, în țara noastră: In terra transalpina per Bazarab, ilium Thocomery (Féjer VIII, 3, 625).

Din acest Tugomir-Basarab, care trăia pe la 1300 și ceva, s-a născut Alexandru, cel pomenit în diploma de mai sus, care a trăit până la 1360; din Alexandru s-a născut Vladislav și Radu Negru, din Radu Negru Dan și Mircea cel Mare (—1418).

Cam într-o sută de ani, de la Tugomir până la capătul domniei lui Mircea, Țara Românească ajunsese la cea mai mare întindere teritorială, căci cuprindea Oltenia, Valahia Mare, ducatele Făgărașului și Omlașului din Ardeal, mare parte a Bulgariei, Dobrogea cu cetatea Silistra, Chilia cu gurile Dunării și țări tătărești nenumite mai de aproape. În această vreme Valahia întreagă, împreună cu toate posesiunile ei, se numea în bulele papale, în documentele cele scrise latinește ale domnilor, în scrieri contimporane: Basarabia. Una din aceste posesiuni a fost și acest lambeau de terre de pe care Rumianțof și Sumarov pretind a fi cules tătari de sub corturi.

E destul a pomeni că, deși acea familie de Domni s-a stins în linie bărbătească, numele vechi domnesc de Bassaraba, se mai poartă și astăzi prin adopțiune de cătră un boier mare din Țara Românească.

Tot în vremea aceasta a înfloririi voievozilor Basarabi și a țării Basarabia, id est Valahia Moldova poseda teritoriul de la Hotin până în Cetatea Albă, căci la începutul veacului al cincisprezecelea cavalerul Guillebert de Lannoy se întâlnește cu Alexandru cel Bun, merge la Cetatea Albă, care e a Domnului moldovenesc și găsește aici un oraș stăpânit de un pârcălab (Burggraf) moldovenesc și populat cu genoveji, moldoveni și armeni.

Dar despre acestea mai târziu.

Destul numai că, într-o vreme în care abia era viață istorică prin împrejurimi, Basarabia actuală era pământ românesc stăpânit de Domni români. Și aceasta n-o deduc numai istoricii de astăzi, ci Miron Costin însuși; cronicarul cel învățat și mare logofăt în Moldova povestește aceasta în versurile dedicate regelui Poloniei.

Pentru a nu anticipa, reproducem acestea numai pentru a esplica numele și a arăta că el este puțin ceva mai vechi decât tătarii de sub corturi ai lui Rumianțof, iar pe acest general rus îl vom găsi, cum am zis, la vremea lui, susțiind cu act iscălit de dânsul tocmai teoria contrară celei espuse de corespondenții ziarului „Le Nord“.

Dar lăsând Valahia de o parte, ce se numește astăzi Basarabia?

Trăgând o linie de la Hotin, din Nistru până în Prut, avem o lature, de la amândouă capetele ei tragem câte o linie până în Marea Neagră, una de-a lungul Nistrului, cealaltă de-a lungul Prutului; iar capetele acestor două linii le încheiem cu o a patra linie formată prin țărmurii Mării Negre. Acest cuadrilater cam neregulat se numește azi Basarabia, deși fără cuvânt.

După ce Ștefan cel Mare a luat de la Valahia, între anii 1465—1475, părțile de sud, câte le aveau Basarabii între Prut și Nistru, aceste părți au păstrat numele distinctiv a dinastiei primae ocupantis, a Basarabilor. Deci nu întreaga țară dintre Prut și Nistru e Basarabia, ci aceasta e numai o fâșie spre sud, hotărâtă și mică, așa cum ne-o arată Cantemir în Descriptio Moldaviae.

Iată deci marginile reale ale Basarabiei reale: Trage o linie curmezișă de lângă Nistru de la Bender până în vârful lacului Ialpug la Bolgrad și ai o lature, apoi ia-o de la Bolgrad până în Reni, ai a doua lature, de la Reni pe Dunăre în sus până la Chilia, a treia lature, apoi luând malul Mărei Negre până la Cetatea Albă la gura Nistrului, a patra lature; apoi în sus pe Nistru de la Cetatea Albă până la Bender, a cincea lature. Numai pământul cuprins între aceste cinci linii s-a numit cu drept cuvânt Basarabie; tot ce-i dasupra e Moldovă curată, războtezată de la 1812 încoace.

Pământul cuprins între aceste cinci linii era împărțit în patru ținuturi: Bugeacul, Cetatea Albă, Chilia și Ismail. Numai în ținutul Bugeacului au locuit tătari cu învoirea Domnilor Moldovei, în celelalte se vor fi răsfirat câte unul-doi, căci nimeni nu poate opri în mod hermetic trecerea unui om, mai ales tătar fiind, peste marginele moșiei lui; dar în sfârșit numai în Bugeac tătarii colonizați s-au bucurat de oarecari privilegii, concese de proprietarul locului, care era statul Moldovei.

Cu acest pământ ne vom ocupa în numerii viitori. Statornicind, după cercetările mai noi, originea numelui după Cantemir, marginele pământului de care e vorba, vom arăta ce soi de tătari au putut culege de sub corturi generalii ziarului „Le Nord“, de la anul 1400 începând și până la 1812, adică în curs de patru sute și mai bine de ani. În treacăt ne vom ocupa și cu cetatea Hotinului.

II. VEACUL AL CINCISPREZECELEA

În n-rul nostru de la 20 fevruarie am răspuns deja unui domn X, care adresase din București o scrisoare către directorul ziarului „Le Nord“, spuind în ea că Rusia cucerise Basarabia de la niște cârduri (peuplades) cari locuiau sub corturi și erau pe jumătate sălbatice, de la un soi de bașibuzuci odioși, și că din nici un punct de vedere Basarabia prin Tractatul de Paris n-a putut fi considerată ca fiind restituită posesorilor ei legitimi.

Prin documente publicate în mare parte în arhive slave chiar am arătat că tătarii d-lui X, cari ar fi fost în trecut les possesseurs legitimes, erau cam ciudați în felul lor.

În Suceava domnește Alexandru Vodă cel Bun, care prescrie la anul 1407 ce vămi au să plătească negustorii poloni la Tighina (Bender) și la Cetatea Albă (Akkermann). Tot în vremea lui Alexandru trece la 1420 ierodiaconul rus Zosima prin Cetatea Albă și ne spune că, voind să treacă Nistrul, a trebuit să plătească pentru trecătoare un bir, pe care moldovenii și litvanii și-l împart la încheierea socotelelor. Ierodiaconul șade la Cetatea Albă două săptămâni și apoi pleacă de la fânarul așezat chiar la gura Nistrului pe o corabie către Sfintele Locuri.

Peste un an (1421) mai vine alt călător, cavalerul Guillebert de Lannoy, ambasadorul a doi regi apuseni, care asemenea petrece în Cetatea Albă, ce este sub stăpânirea lui Alexandru Vodă, pe care l-a văzut și-l cunoaște cavalerul.

Ba cavalerul are și ocazia de a afla că moldovenii din Cetatea Albă sânt minunat de bine administrați, căci, singur călărind pe lângă Nistru, a fost prădat și poliția de atunci i-a aflat în câteva zile pe hoți și i-au adus legați înaintea lui. Cavalerul, mirat de această justiție expeditivă, se roagă lui Vodă să-i ierte, căci i-au dat banii toți înapoi.

În fine, la a. 1475, Ștefan Vodă cel Mare trimite la Cetatea Albă pe un arhitect grec, anume Teodor, ca să facă un turn nou și un zid nou la întăriri, iar arhitectul le spune acestea prin inscripții care stau și astăzi pe zidurile cetății.

Totodată vedem în hrisoavele domnești de pe acea vreme, iscăliți deodată cu Domnul regulat, pârcălabii Chiliei, ai Cetății Albe și ai Hotinului, cari erau boieri mari, încât se vede cumcă tătarii de sub corturi ai d-lui X aveau trecere pe atunci.

Numai numiri ciudate aveau acei boieri tătari. Pentru că vedem din hrisoave că lângă boierul Manoil, pârcălab de Hotin, și Stanciu, de Cetatea Albă, sunt iscăliți d-nia lor: Albul Spătar, Ioan Băiceanu, Hodco Crețul, Oanea Pântece, Tudor Vascanu, Giurgea lui Gaură, tot nume … tătărești de boieri de a lui Alexandru Vodă.

Dar Cetatea Albă devine și mai ciudată prin o altă împrejurare. În așezământul ce-l dă Alexandru cel Bun la 1407 negustorilor poloni se vede și ce mărfuri importau acele peuplades à demi sauvages. Negustorii aduc din Lemberg postav, din Brăila pește, din Podolia cai și vite albe; ce or fi aducând ei oare din Cetatea Albă? Poate corturi tătărești? Ei aduc din Cetatea Albă stofe cusute cu fir de aur, stofe de mătasă și vinuri din Grecia, pe care prozaicul așezământ le numește cvas grecesc. Erau luxoși tătarii din Basarabia.

Se știe că după moartea lui Alexandru cel Bun au rămas doi fii, Ștefan și Ilie, cari și-au împărțit țara în două. Matci Strykcowski, în cronica sa polonă-litvană, tipărită întâi și întâi la Koenigsberg la 1582, ne spune cum și-au împărțit-o ei. Ilie a luat regiunea Nistrului, Hotinul, Suceava, Iașii, Hușii, Tecuciul etc.

Ce-i mai rămăsese bietului Ștefan?

Trei ținuturi: Cetatea Albă, Tighina și Chilia, care erau echivalente cu tot restul Moldovei. Se vede că Ștefan știa importanța acestui lambeau de terre, căci n-a cerut nici Iașii, nici Suceava, ci s-a mulțumit cu acești tătari, cari locuiau sub corturi și purtau stofe lucrate cu fir de aur și mătăsării, beau vinuri din Grecia și stăteau în relațiuni directe cu Genova și cu Veneția, Această împărțeală și împăcăciune între frați a pus-o la cale regele Poloniei la anul 1436.

Nu-i vorba de cronici, geografii și atlasuri. Nici una din ele nu contestă proprietatea deplină și neturburată a Moldovei asupra Basarabiei. Dar, având a face cu diplomați de soiul celor cari scriu în „Le Nord“, am adus, ca Toma necrediciosul, dovezi scrise de oameni trăitori în veacul al cincisprezecelea, oameni cari au vorbit cu Alexandru cel Bun, cu fiii săi Ilie și Ștefan, cu Ștefan cel Mare. Aici nu se poate spune că este o vreme ca aceea a lui Rurik sau a lui Oleg, în care istoria e mit și mitul istorie, ci, din contra, o vreme în care negustorul ce aducea pește de la Brăila trebuia să plătească vamă, importând iepe și vaci plătea vamă, trecând Nistrui plătea vamă; o vreme în care poliția de Cetatea Albă prindea pe tâlhari, încât, din contra, vremea de astăzi, cu nesiguranța ei caracteristică, e o licență poetică pe lângă epoca sănătoasă a lui Alexandru Vodă cel Bun. N-avem a face cu povești și drepturi închipuite, ci cu oameni cari au fost, cum suntem noi astăzi de ne vedem cu ochi, cari se îmbrăcau ei cu postav adus din Lemberg, iar cucoanele cu mătase din Cetatea Albă; și, de câte ori voim a spune povești de tătari sub corturi și oameni jumătate sălbatici, protestează boierul Manoil, părcălab de Hotin, Stanciu de la Cetatea Albă și-mpreună cu ei Tudor Vascanu, Ioan Băiceanu, Oane Pântece, Albu Spătaru și ceilalți.

Din acest triunghi format în documentele noastre de pârcălabul de Hotin, cel de Cetate Albă și cel de Chilia nu te scapă nici un soi de subtilitate diplomatică, nici un soi de apucătură. Nu-i ieșire precum nu-i intrare și, păgân să fie omul, trebuie să zică: Adevărat, a Moldovei e Basarabia.

De când există românii pe pământ, Basarabia noastră actuală, acest lambeau de terre, a avut și el onoarea de a forma un stat deosebit, deși foarte trecător, sub Ștefan, fiul lui Alexandru cel Bun. Altfel e pururea parte integrantă, sau a Vlahiei în veacul al paisprezecelea, sau a Moldovei din veacul al cinsprezecelea și până la luarea ei prin ruși.

Față cu aceste lucruri pozitive, cu acești pârcălabi, stofe cusute cu fir, vămi plătite de negustori, turnuri și ziduri făcute de Ștefan Vodă, nu știm zău dac-ar mai cuteza cineva să zică cumcă La Bessarabie à aucun point de vue n'a été considérée par le Traite de Paris comme restituée à ses possesseurs légitimes!

Hotinul-nord extrem, Chilia-gura Dunării, Cetatea Albă — gura Nistrului și tot teritoriul dintre liniile ce le-am putea trage între ele a fost al nostru și este de drept al nostru și astăzi, căci nu nouă ni s-a luat, nu cu noi s-au bătut rușii, nu pământul nostru l-au putut ceda turcii.

Știm prea bine că diplomații sunt isteți întru prefacerea dreptății în terfeloage fără valoare. Dar tăria unui popor mic a stat totdauna în drept. Oare nu-i era mai ușor la inimă d-lui X, sau cititorului rus a lui „Le Nord“, dacă afacerea se regula între noi și noi renunțam la dreptul nostru de bună voie? Nu-i părea mai bine dacă tăceam molcom și jucam după cum ni se cânta?

Sigur că da.

De aceea, oricât de slab ar fi dreptul lipsit de arme și de putere, el e tot mai tare decât nedreptatea, tot mai tare decât neadevărul.

Cu un cuvânt tătarii d-lui X și ai lui Rumianțof (a cărui nume d. X îl citează fără cuvânt, pentru că acest general n-a susținut niciodată de a fi eliberat Moldova de sub tătari, ci din contra el a dat Moldovei, pe lângă proprietatea și posesiunea liniștită a Basarabiei și a Hotinului, acei tătari n-au trecere, ci sunt pure invențiuni pentru a arunca praf în ochi Europei, neștiutoare de lucrurile noastre de la Dunăre.

Acest petec de pământ pe care „Le Nord“ ar voi să-l sacrificăm prieteniei noastre cu Rusia nu are pentru noi nici un echivalent în lume. El însemnează misiunea noastră istorică, tăria noastră.

La intrarea sultanului Mohamet în Țara Românească contra lui Vlad Țepeș Voievod se afla între ostașii lui și un sârb, anume Constantin Milialovicz de Ostrovița. El ne spune că pe atunci opinia publică era că oricine s-ar război cu românii, chiar să-i învingă, numai pagubă are. Aceasta-i foarte natural, pentru că românii nu sunt popor cuceritor, de aceea și apără ce-i al lor cu îndărătnicie, pentru că ce au cu drept au și al lor este.

Oricând însă turcii sfătuiau pe sultan să nu facă război cu românii, pentru că n-aduce nici un folos, ci pier numai o mulțime de turci în zadar, atunci sultanul le răspundea: „Până când românii stăpânesc Chilia și Cetatea-Albă, iară ungurii Belgradul sârbesc, până atunci nu vom putea birui pe creștini!“ (Vezi Sbior pisarzow polskich sec. II. tom. V, Warszawa 1828).

Prin urmare sultanul Mahomet știa bine că acest lambeau de terre nu-i de desprețuit, și dacă el zicea aceasta la 1490, de ce să n-o zicem noi la 1878?

Mutatis mutandis zicem:

Pe câtă vreme Basarabia este în mânile noastre, Rusia nu va putea cuceri Orientul. Căci, după cât dăm noi cu socoteala din ciudatele teorii a frontierelor naturale, a barierelor ostile de învins și a victoriilor repurtate la Cahul și Ismail, cam asta este intenția puternicului nostru vecin.

III. VEACUL AL ȘAISPREZECELEA

Pentru a înțelege tăcerea ce domnește în cronici în privirea Basarabiei în veacul al șaisprezecelea vom trebui să premitem câteva considerațiuni de o natură mai generală.

Centrul vieții istorice sunt orașele, nu șesul dimprejurul lor, nici satele. Îndată ce turcii au pus mâna pe orașele Chilia și Cetatea Albă nu se mai vorbește nimic despre viața împrejurimilor lor.

Am încheiat articolul trecut cu cuvintele lui Mahomet II rostite la a. 1462, că: „până când românii stăpânesc Chilia și Cetatea Albă, până atunci nu vom putea birui pe creștini“.

În dricul verii anului 1484 sultanul Baiazid II intră cu oști mari în țara Moldovei și bate Chilia și Cetatea Albă, pentru a realiza o politică oarecum tradițională. Miercuri, la 14 iulie, ia cetatea Chilia, comandată de pârcălabii Ivașcu și Maxim, iar la 5 august acelaș an ia Cetatea Albă, comandată de pârcălabii Gherman și Oană (la Ioan Urechi):

Tot în anul acesta 1485 Ștefan Vodă

Adăugăm numai că fiecine trebuie să se păzească de eroarea de a privi și judeca vremile trecute după împrejurările de astăzi, de a da numirilor ce există astăzi aceeași greutate pe care o aveau atunci. Puterea în istorie este o noțiune relativă. Veneția de ex. nu avea întindere mare, dar era una din puterile mari ale Europei. Acelaș Ștefan Vodă căruia turcu (pe atunci cea dântâi putere militară în Europa) îi iau Chilia și Cetatea Albă, acelaș Ștefan Vodă bate de-l stinge mai târziu pe regele Albert în Codrii Cosminului, încât rămâne proverb în țara leșească „în zilele lui Albert au pierit șleahta“ și acelaș Malcoci a cărui oaste turcească Ștefan au topit-o în ținutul Bolgradului a pătruns mai târziu în Polonia și prădă și arse până la Lemberg fără ca regatul să-l poată opri.

De aceea trebuie s-o spunem de pe acuma că, oricât de viteaz să fi fost bătrânul domn al Moldovei, oricât de puternic să fi fost pentru vremea lui, în care alte state cu întindere de zece ori mai mare erau mai slabe decât Moldova, contra Turciei sau a Spaniei din vremea aceea n-ar fi putut rezista decât în defensivă, decât nevoind la strâmtoare, pentru a le face sminteală, căci la gol nu îndrăznea.

În sfârșit, la anul 1504 Ștefan Vodă se coborî în mormânt, gârbovit de greutăți și de vârstă, după 47 și mai bine de ani de domnie, iar poporul în urmă-i i-a zis cu dragă inimă și Bun și Sfânt și Mare, căci așa Domn nici n-avusese până atunci, nici poate că va mai avea de acum și pururi.

Deși în gândul lui statornicise de-a închina țara turcilor, dar lui însuși, biruitorului tuturor vecinilor, nu i se cădea să se plece; vrea ca numele lui să însemne însuși țiitor preste toată țara; ci numai

Într-adevăr, în anul 1511, Bogdan, voievodul Moldovei, încheie capitulațiunea întâia cu turcii. În această capitulațiune Poarta recunoaște:

Având Domnii Moldovei stăpânire pe toată întinderea țării, recunoscută de jure prin acest tratat formal, avutu-l-au și de facto?

Pentru a lămuri și acest lucru consultăm tratatul lui Petru Rareș de la 1529.

Cu toate acestea turcii vor avea preferență înaintea celorlalte nații pentru cumpărarea de producte pe cari le vor tocmi în porturile Galați, Ismail și Chilia; dar ei nu vor pătrunde mai departe înlăuntrul țării, fără autorizarea espresă a lui Vodă. Aceasta e cestiunea de drept. De jure s-au restituit Moldovei toate câte i se luase, s-a recunoscut că nici un turc nu poate fi proprietar al vrunui imobil în Moldova, de facto însă turcii au ținut ocupate militărește atât Cetatea Albă cât și Chilia.

Aceasta ne lămurește și atitudinea febrilă și neliniștită a lui Petru Rareș; tratatul lui secret cu marchizul de Brandenburg, subscris la Suceava în 1542 și motivat anume prin voința de-a recăpăta părticelele Moldovei răpite de turci.

Tot în vremea lui Petru Rareș, la 1535, turcii ocupară și Tighina (Bender). Într-adevăr, ce să ne închipuim sub aceste ocupări turcești? O cucerire? Pentru a răspunde la această întrebare și a arăta totodată continuitatea dreptului Moldovei preste aceste locuri, vom întinde mâna pe deasupra veacului al 17-lea tocmai până la Ecaterina II, la stipulațiunile Tratatului de la Cuciuc-Cainardgi, 10 (24) iulie 1774. Ce se zice în el?

iar mai jos următoarea obligație pentru Poartă;

TERRES ET POSSESSIONS CI-DEVANT À EUX APPARTENENT, QUI LEUR ONT ÉTÉ PRISES CONTRE TOUTE JUSTICE, iată adevărata definiție pentru toate ocupările turcești din trupul Moldovei o definiție făcută de chiar Ecaterina II.

Cumcă prin această restituțiune nu se înțelegea nimic mai puțin decât restituțiunea către chiar statul Moldovei vedem din corespondența ambasadorului austriac Thugut, care scrie aceste amănunțimi la Viena.

Într-un raport din Pera, lângă Constantinopole, 3 dec. 1774, Thugut zice:

În alt raport de la 10 și 11 decembrie 1775, Thugut spune cumcă, la delimitarea Bucovinei, Reis Effendi se împotrivește de-a da o palmă de loc din ținutul Hotinului, căci, deși e stipulat espres „ca teritoriul Hotinului, a Benderului, a Brăilei etc. etc. să fie reîntrupate cu Moldova și Valahia …“ totuși Poarta stăruiește pe lângă Rusia să nu fie silită a îndeplini acest articol.

În raportul de la 1776, 3 ianuarie, Thugut repetă clar:

În fine la 1784 sultanul și eliberează hatișeriful în cestiune, care, afară de o mulțime de amănunțimi cari confirmă suveranitatea internă a Moldovei, repetă că nici un turc nu va putea avea avere imobilă în țările noastre și promite a restitui ținuturile în chestiune.

Aceste toate le dezvoltăm numai pentru a stabili un singur lucru. Dacă înainte de o sută de ani, pe la capătul veacului al optsprezecelea, drepturile Moldovei erau așa de tari că puteau fi dovedite de boieri și de mănăstiri, încât Turcia să recunoască prin Tratatul de la Cuciuc-Cainardgi și prin hatișeriful de la 1784 temeinicia lor, dacă acele drepturi nu se învechiseră și nu se prescrisese atunci, pututu-s-au ele prescrie în veacul al șaisprezecelea, în vremea lui Bogdan cel Chior, lui Ștefan cel Tânăr sau în zilele lui Petru Rareș, voievodul bogat, influent și plin de învățătură?

Desigur că nu.

Ceea ce țineau turcii pe atunci erau cele trei orașe, Chilia, Cetatea Albă și Tighina, avec les terrains affectées, căci așa numește Thugut circumspecția militară a orașului spre deosebire de districtul lui. Aceste terrains affectées erau însă pentru păscutul cailor ienicerești și nu vor fi întrecut cu mult suta de pogoane împrejurul zidurilor cetății și poate vor fi ajuns atât de departe pe cât ajungea săgeata din arcul tătăresc și glontele din pușca ienicerului.

Într-adevăr, Matei Strykowski povestește, după cum văzuse însuși cu ochii, cum este d.e. Hotinul și de ce soi e ocupațiunea turcească.

E drept că Hotinul trece în urmă din nou în posesiunea Moldovei și abia în secolul al 17-lea turcii îl reocupă și-l întăresc. Dar, ca un fel de probă de cucerire și de legitime possession, putem cita acest caz, în care vedem doi stăpâni trăind alături într-unul și acelaș loc: Domnul Moldovei, stăpân legitim, însă slab, alături cu sultanul, stapân neligitim, însă puternic.

Nu tăgăduim că o picătură de silă în dreptul limpede al Moldovei îl întunecă, precum o picătură de sânge întunecă limpezimea unui izvor; dar dreptul viu reîntinerește cu spor, pe când sila, tocmai contrariul lui, vremea o mână cu sine ș-o mistuie, de nu se mai cunoaște c-au fost.

De-a mirarea lucru cum s-au păstrat conștiința vie a dreptului până în ziua de astăzi prin vremi atât de turburate precum au fost pentru noi veacul al XVI-lea și al XVII-lea, căci jumătatea din urmă a celui dintâi și întreg al doilea nu sunt decât o lungă și sângeroasă tragedie.

Din afară încep a veni tătarii și cazacii, de preste Dunăre vin turcii cu vecinicele lor războaie ba asupra unuia, ba asupra altuia; înlăuntru, după stingerea dinastiei, se împerechează boierii în partizi, rădică Domni efemeri spre a-i răsturna iarăși, iar din când în când câte un tiran îneacă și revoltele, dar și dreptatea, într-o mlaștină de sânge și fărădelegi.

Și cu toate acestea, cu toată grozăvia acestor vremi, ele nu sunt nimic pe lângă epoca fanarioților, în care toate acele patimi urieșești cari mistuiau pe oamenii din țară, în loc de a fi conduse într-o albie comună spre folosul țării, au fost secate, nimicite prin mișelie, moliciune, venalitate; în care toate instinctele barbare însă nobile au făcut loc instinctelor ipercivilizate ale Bizanțului, acelui amestec de viclenie meschină, răutate meschină și nespusă fățărnicie.

IV. VEACUL AL ȘAPTESPREZECELEA

Bugeac în limba tătărească — zice Cantemir — va să zică unghi, un colț de pământ. Cam pe la anul 1568 se începe roirea tătarilor înspre țara Moldovei, precum ne-o spune Cantemir însuși, care era de origină din cea mai însemnată familie a tătarilor nohai din câte s-au așezat în țara noastră, ba chiar, în vremea în care Dimitrie era Domn creștin în Moldova, în Bugeac stăpânea preste tătari asemenea un Cantemir.

Tătarii, după cum ni-i descriu cronicarii, nu se ocupau cu plugăria, ci se țineau cu turmele de cai și cu prădatul. Sate nu aveau, ci numai târguri, se hrăneau cu lapte de iapă și nu era nici una din țările învecinate cu care să nu aibă bocluc.

La începutul veacului al șaptesprezecelea Ieremia Movilă dăruiește lui Kazigherei han in din Crim șapte sate în Bugeac, să-i fie de câșle, adecă de păscut și de strânsul fruptului, aceasta pentru a-l împăca pe han cu Polonia, căci Ieremia avea nevoie și de prietenia Poloniei și de mijlocirea hanului tătăresc pe lângă Poartă.

Se vede însă că curând după aceea tătarii Bugeacului, sub căpetenia lor Cantemir Pașa, au fost rechemați în Crim.

Să nu uităm că cronicarii noștri trăiesc toți în veacul al șaptesprezecelea, că Nistor Ureche, de pe a cărui izvoade au scris fiul său Grigore, e boier mare la curtea lui Ieremia Movilă și partizan al Movileștilor, că Miron Costin moare de sabia lui Cantemir, că ei toți cunoșteau istoria colonizării tătarilor în Basarabia; ba, Miron Costin vorbește de ei cu acel ton nepreocupat al contimporanului, care nu găsește de cuviință a mai esplica lucruri cunoscute de toată lumea; precum am vorbi noi astăzi de pahonții rusești prin gazete, fără a ne mai interesa cum au venit și cum se duc.

Destul că, după ce vedem cum la începutul veacului Ieremia Movilă le dăruiește nouă sate, aflăm că deja la 1637 ei nu mai erau în Bugeac și aceasta în urma unui tratat între Polonia și hanul de Crim.

Iată ce zice Miron Costin:

Nu-i vorbă, peste un secol îi întâlnim iar în Buceag, cerând acum loc de la moldoveni, cari, neavând ce să-și facă capului, le măsura un petec de pământ de 32 ceasuri lungime și două lățime tot pe locurile pe unde mai fusese înainte de un veac, iar mârzacii toți se obligă printr-un lung înscris, dat la mâna lui Grigore Vodă Ghica, să plătească arendă pentru locurile de pășunat, iar de unde le-or spune pârcălabii să se retragă cu turmele, de acolo să se și retragă fără a face bucluc. Dar despre acestea mai pe larg la veacul al optsprezecelea.

A vorbi despre acești oameni ca despre niște possesseurs legitimes ai Basarabiei ni se pare cel puțin curios și tot atât de curioasă este deci și teoria cumcă Basarabia s-a cucerit de Rusia de la turci și de la tătari.

Teritoriul pe care locuiau în Moldova le era dat în arendă, plăteau hacul pământului, cum zice învoiala, era o colonie de străini pe pământul moldovenesc, cari n-aveau proprietate, ba nici capacitatea juridică de a o avea.

Dar cea mai vie dovadă că în acest veac erau în Basarabia români este desigur existența eparhiei Brăilei. Vechiul Proilabum, a cărui nume turcii l-au prefăcut în Ibrăila, a încăput pe la jumătatea veacului al 15-lea sub domnia turcească, deci, nemaiputându-se administra bisericește de episcopia de Buzău, s-a format o nouă eparhie, atârnătoare direct de patriarhul din Constantinopol, având sub sine toate cuceririle lui Mircea cel Bătrân de pe malul drept al Dunării. Astfel, încă pe la anul 1622 un om al bisericei, totdauna conservatoare, înseamnă la finele mineiului lui iulie:

În anul 1641 părinții călugări de la mănăstirea Caracal, din Sfântul Munte, cer de la Ioanichie, patriarhul Constantinopolei, permisiunea de a repara vechea biserică din Ismail.

Din actul eliberat de patriarh la 2 iunie 1611 se vede însă 1) că eparhia Proilaviei se administra de un mitropolit numit mitropolitul Proilavului 2) că biserica Sf. Niculaie din Ismail se învechise și se dărâmase, de vreme ce călugării din mănăstirea Caracal cer voie s-o reconstruiască.

Prin urmare, biserica din Ismail fiind cel puțin din veacul al 16-lea, și orașul a trebuit să fie fondat de moldoveni, încât Miron Costin în Descrierea Moldovei și Țărei Românești (scrisă la 1674 în versuri polone) greșește când zice că Ismailul e de fundațiune turcească.

Cantemir nu comite această greșală, el zice lămurit: Ismail Moldavis olium Smil dictus…“ Se vede că Ismailul a avut aceeași soarta ca și Brăila. Turcii au făcut din Smil Ismail, ca și din Proilabum, Ibrăila.

Dar să venim iar la vorba noastră, la mitropolia Proilaviei.

De eparhia acestei mitropolii se ținea:

I. Silistra, Brăila, Chilia. Trăgând o linie din Silistra la Marea Neagră ajungem tocmai la Chiustenge, încât întreaga Dobroge a lui Mircea cel Bătrân intră în eparhie.

II. Reni, Ismail, Aeherman (Cetatea Alba), Bender (Tighina). Trăgând o linie de la Bender la Reni avem toată Basarabia în cestiune.

III. Toate satele și orașele românești dintre Nistru și Bug, adică din Podolia și Cherson. Citat anume e orașul Dubăsarii, dincolo de Nistru, care se ținuse de episcopia Hușilor. Dar la sud de Dubăsari sunt Mălaiești, la nord de ei e orașul Balta, apoi orașul Ocna și încă foarte multe sate, rămase până azi românești.

La Dubăsari — dincolo de Nistru — era la 1791 până și o tipografie românească din care au ieșit mai multe cărți bisericești.

Tătarii d-lui X devin foarte interesanți. Ei au nevoie de mitropolit, de biserici, de cărți românești, ba pe la anul 1640 Vasile Vvd Lupul le zidește o biserică în Chilia, iar la 1641 călugării din mânăstirea Caracal le reparează biserica lor cea veche din Ismail.

În faptă însă se vede și-n cursul acestui veac de ce aveau nevoie tătarii și de ce moldovenii. Tătarilor le trebuia pășune pentru cai, moldovenilor, poporului statornicit de veacuri și creștin, le trebuia biserici, cărți, mitropolit.

Ce ilustrație pentru fraza: „la Bessarabie à acun point de vue n'a pu être considérée comme restituée à ses possesseurs légitimes!“

Să mulțumim bisericei noastre care, prin dumnezeiasca liniște și statornicie pe care a avut-o în vremile cele mai turburate, ne-a păstrat prin însemnările ei acest argument zdrobitor față cu orice subtilitate diplomatică. Întrebarea posesiunei legitime nu mai poate fi controversată. Dar acest argument devine și mai tare în veacul al optsprezecelea, când graful Rumianțof lui-même — aprobă desființarea (deși numai trecătoare) a mitropoliei Proilabului și împarte eparhia, dând toată Basarabia până la Bender eparhiei de Huși, de care s-a ținut mai înainte, și Brăila eparhiei de Buzău. Dar despre acestea, mai târziu.

V. VEACUL AL OPTSPREZECELEA

Am zis într-un rând că, oricâte picături de silnicie ar fi căzut în izvorul limpede al dreptului nostru istoric asupra Basarabiei, vremea a trebuit să le mistuie și să le așeze și că de la un rând de vreme încoace, izvorul a trebuit să curgă din nou limpede, ca și mai înainte.

În veacul al 14-lea vedem pe Mircea întinzându-și domnia până la Nistru, în al 15-lea vedem pe moldoveni cuprinzând cu cetăți însemnate și avute întreg teritoriul dintre Prut și Nistru, în al 16-lea cetățile Chilia și Cetatea Albă sunt sub dominație turcească, însă numai cu circumscripția militară, în al 17-lea tătarii apar și dispar din Bugeac, iar, paralel cu viața călătoare și nestatornică a acestor nomazi, vedem cum românii din aceste locuri își urmează înainte viața lor de popor statornic, având o mitropolie proprie la Brăila, zidind biserici, trăind cum trăiseră înainte ca proprietari legitimi ai acestor locuri.

Ce ne va mai dovedi veacul al optsprezecelea?

Izvoarele istorice ale acestui veac apropiat trebuie să fie neapărat foarte limpezi și asupra oricărei îndoieli. Cronicarii noștri cari descriu acest veac au trăit în lăuntrul lui, ei nu sunt copiatori de izvoade bătrâne, ci martori oculari ai evenimentelor; luptele și învoielile Ecaterinei a II cu împărăția turcească stau deschise și pe față, nefiind nici un punct care ar admite controversă; în predmetul cesiunei Bucovinei avem corespondența dintre Thugut, ambasadorul austriac la Constantinopole, și Kaunitz, cancelariul Imperiului habsburgic; cu un cuvânt materialul se grămădește înaintea noastră și nu mai avem nevoie de a face judecăți prin analogie de cazuri, căci evenimentele înșile poartă pe ele pecetea valorei lor intrinsece, evenimente cari nu se pot nici nega, nici discuta chiar.

În acest embarras de richesse trebuie cu toate acestea să ne mărginim la puține.

La 1716 urmează cearta între Iorest, episcopul Hușilor, și Ioanichie, mitropolitul Proilavului, pentru hotarele eparhielor acestor două scaune.

Cearta e anume pentru Dubăsari — dincolo de Nistru — și satele Sultan-Câșlași și Musaip-Câșâași din Bugeag. Numele satelor sunt evident tătărești, dar populația e creștină, deci română, îndată ce vedem doi episcopi creștini purtând proces pentru ele.

Dar înaintea cui se judecă procesul? Poate înaintea sultanului sau a … hanului tătărăsc?

Ioanichie, mitropolitul Brăilei, vine la Iași și se tânguiește domnului Moldovei Mavrocordat în această chestie. Mavrocordat dă cazul în tratarea unei fețe bisericești, a patriarhului Samuil. Patriarhul, în prezența sfatului țării și a părților litigante, găsește cu cale că Dubăsarii, nefiind din hotarul Moldovei, să rămână sub jurisdicția mitropolitului de Brăila, iar cele două sate din Bugeac să rămână sub ascultarea episcopului de Huși.

Amândoi episcopii își dau înscrisuri conform acestei hotărâri:

Iată înscrisul lui Iorest, episcop de Huși:

Peste patrusprezece ani, la 1730, domnește în Moldova Grigorie Ghica bătrânul. În acest an urmează punerea la cale a tătarilor din Bugeac. Mangli-Gherei Han din Crim cere de la Poartă să mijlocească pe lângă scaunul Moldovei ca tătarii să capete Bugeacul în arendă, căci n-au nici un fel de rost. Printr-un înscris, iscălit de toți mârzacii din Bugeac, adică de toate căpeteniile, ei lămuresc raportul în care stau cu Moldova.

Pentru mai mare vădire a lucrului, reproducem întreg zapisul tătarilor nohai dat la mâna lui Grigore Vodă:

Din acest document neprețuit, plin de naivitate și de tautologie, se văd următoarele lucruri:

1) că tătarii erau supuși străini al hanului din Crim;

2) că li se orânduiește loc de așezământ și de pășunare lung de 32 ceasuri, lat de 2 ceasuri, drept care ei îi și zic Buceag, adică colț de pământ;

3) că până la acest înscris ei plăteau Moldovei două dări numite: ușurul și hacul, fiind, din început chiar, loc moldovenesc și de folosul și hrana pământului Moldovei;

4) că de acum vor plăti deosebit și chirie pentru loc, va să zică o a treia dare;

5) că afară de aceste locuri de așezare (60 de mile pătrate) mai cer permisiunea de a pășuna și pe alte locuri deșerte și că pentru un asemenea beneficiu vor să plătească alâm îndoit;

6) că li se dă permisiune, însă să n-aibă voie a zidi lăcaș sau sălaș, nici a bate par sau țăruș în pământ, ci numai sub cort să poată locui. Făcând bordei pentru iarnă, să-l ridice primăvara, căci altfel diregătorii Domnului moldovenesc vor da foc bordeielor și-i vor alunga;

7) că fără voia dumisale serdarului și a căpitanului de codru să n-aibă voie nici să-și viziteze vitele;

8) că, îndată ce li s-ar porunci să părăsească pășunea, s-o și părăsească fără întârziere și price;

9) că, făcând stricăciune sau val fânațelor, dobitoacelor, odăilor, pânilor sau semnăturilor, să fie prinși, legați, trimiși la Iași și pedepsiți;

10) că nu vor mai tăinui (vorbă subțire pentru fura) vitele raielii gau neguțitorilor;

11) că, oricând n-ar îndeplini obligațiunile lor, dobitoacele lor să fie alungate peste hotarul cel de două ceasuri.

Ciudați possesseurs légitimes?

Sub aceste condițiuni grele tătarii rămân ca arendași ai Buceagului, pe un petec de pămâmt de 60 de mile pătrate, pentru care plătesc dări domniei Moldovei. Pe acest petec se judecă între ei, dar, făcând neajunsuri cât de mici moldovenilor, sunt judecați la Iași de judecătorii ordinari ai țării. Pășunându-și vitele, n-au voie nici țăruș în pământ să bată, necum să-și facă casă.

De aceea nu-i mirare că renumiții generali Rumianțof și Șumarof i-a găsit sub corturi. Numai cortul pe care-l ducea în car avea permisiunea de a-l întinde dincolo de petecul Bugeacului.

În sfârșit rușii i-au dat pe bieții noștri arendași afară, făcând astfel pagubă visteriei. Dacă exista pe atunci o administrație a domeniilor statului, ar fi protestat și i-ar fi luat sub scutul articolului cutăruia din Codul civil. Dar bietul Chiel-Mehmet, iscălit al patrulea în înscris, nu știa să-și ia advocați și să se judece pe la curți și tribunale; de aceea l-au și tuns rușii. E drept că Chiel-Mehmet nici n-avea mare cheltuială la tuns.

Dar să lăsăm pe tătari de o parte și să ne-ntoarcem la alt șir de idei. În veacul al optsprezecelea se începe înrâurirea politicei rusești în provinciile turcești sau atârnătoare de Turcia.

După ce Petru cel Mare câștigase bătălia de la Pultava, Constantin Basarab Brâncoveanu trimite soli la dânsul și-i promite ajutor în contra turcilor. Constantin Brâncoveanu era în genere un om care promitea multe și voia să aibă în toate părțile razim. El sta în corespondență secretă cu toată lumea, până ce Poarta i-a aflat aceste din urmă uneltiri și a hotărât stingerea celor din urmă Basarabi. Dimitrie Cantemir, crescut la Constantinopole și crezut credincios turcilor, e trimis domn în Moldova; dar acesta, în loc să lucreze în favorul Turciei, încheie cu Petru cel Mare un tratat de alianță, ratificat la Lusk (13 aprilie 1711). Prin acest tratat de alianță Petru se obligă de a restabili vechile margini ale Moldovei. La 14 mai acelaș an Cantemir publică proclamația sa, în care zice că Petru s-a obligat a restitui Moldovei părțile uzurpate de turci și a întreține cu cheltuiala sa o armată moldovenească de 10.000 de oameni. Se știe ce trist sfârșit au avut acea campanie rusească, care s-au încheiat printr-o umilitoare pace prin care Rusia a consimțit a înapoia Azovul, a distruge portul de Taganrok, a risipi toate cetățile de la granițele Turciei.

Dar pe români i-a costat și mai mult pasul pripit al învățatului Cantemir. Constantin Brâncoveanu a fost tăiat împreună cu toată familia, iar de la 1716 încoace veni pentru noi veacul de tină al fanarioților. Tot în acest veac înrâurirea Rusiei în Principate crește din ce în ce.

Deja prin art. 2 al Tratatului de la Constantinopole (5 noiemvrie 1728) Petru cel Mare își asigură oarecare înrâurire asupra creștinilor din Orient. În vremea împărătesei Anei (1730— 1741) emisarii mareșalului Münich răspândesc aur și proclamațiuni prin provinciile Turciei, sub domnia Elisabetei (1741—1762) emisarii se înmulțesc, până ce în sfârșit, sub Ecaterina II (1763—96), politica rusească în Orient s-au copt cu desăvârșire.

În 1769 Rusia declară război Turciei, Galițin ocupă Hotinul; în fevruarie 1770 boierii moldoveni și munteni jură credință Ecaterinei, în 1771 feldmareșalul Rumianțof stabilește câte un guvern provizoriu în fiecare Principat, iar Ecaterina dorește unirea Principatelor sub un rege care era să fie Stanislaus August Poniatowski. În congresul de la Focșani din 1772 Rusia pretinde ca Principatele să fie declarate independente sub garanția mai multor puteri ale Europei. În fine la 1774 se încheie pacea de la Cuciuc-Cainargi, în care (art. 16) se stabilește că Principatele vor primi înapoi terenurile pe nedrept uzurpate de turci dimprejurul cetăților Hotin, Bender, Akerman, Chilia, Brăila ș.a.

În genere interregnul din vremea ocupației rusești de la 1769—1774 e cel mai caracteristic pentru vederile de atunci a Rusiei. Ea voia o Românie unită care s-ajungă de la Nistru până în Carpați. Pe monetele bătute pentru Principate marca Moldovei și a Țării Românești sânt împreunate sub o singură coroană. Rusia cerea dărâmarea întăriturilor de la Hotin, Bender și Cetatea Albă și împreunarea acestor orașe cu Moldova, iar a Brăilei cu Țara Românească. Corespondența lui Thugut cu Kaunitz dovedește aceasta cu asupra de măsură, ca și tratările din congresul de la Focșani, ca și candidatura lui Stanislaus August care — si fata favissent — era să fie cel dintâi rege al României unite. Deosebirea numai e că României de pe atunci i s-ar fi lăsat cu dragă inimă petecul de pământ de la gurile Dunării, pe când, celei de azi — nu.

Dar politica înaltă nu ne preocupă. Noi am urmărit până acuma firul roșu al dreptului neschimbat a Moldovei asupra Basarabiei întrucât el trăia în chiar conștiința țării. De aceea venim iar la mitropolia Proilavei. În vremea acestui interregn, Gavril, mitropolitul Moldovei, în înțelegere cu Grigorie, mitropolitul Ungrovlahiei, desființează Proilavia și reintegrează vechile eparhii române. Ținutul Brăilei se dă episcopiei de Buzău; ținuturile Ismail, Reni, Chilia, Acherman și Bender episcopiei de Huși, iar ținutul Hotinului episcopiei de Rădăuți. Mitropoliții au și aplicat hotărârea lor, înainte chiar de a supune dispoziția și grafului Rumianțof, de la care însă a primit în această privință următoarea deslegare printr-o scrisoare (românește și rusește).

În urmarea acestei epistole mitropolitul înștiințează prin enciclică pe toată tagma bisericească și pe toți creștinii ortodoxi din ținuturile anexate la eparhia de Huși (Ismail, Reni, Acherman și Bender) că, după înțelegerea cu graful Petru Alexandrovici Rumianțof, ei pe viitor au a asculta de Inochentie, episcopul de Huși.

Iată dar o vădită continuitate de drept și în veacul al optsprezecelea și o dovadă că românii au persistat pe acele locuri, adică în Basarabia noastră de astăzi.

VI. VEACUL AL NOUĂSPREZECELEA. IZVOARE

În iunie anul 1812 Napoleon I stătea gata să treacă preste Niemen cu o armată cum n-o mai văzuse pământul până atunci, de 640.000, (zi șase sute patruzeci de mii) de oameni cu 1370 tunuri (zi una mie trei sute șaptezeci).

Ce avea a le opune Alexandru I al Rusiei?

Barclay de Tolly stătea la Vilna cu 112.000 de oameni, având a se împotrivi la peste de jumătatea de milion a armiei celei mari, comandată în prima linie de însuși Napoleon I.

În momentul acesta Rusia avea 53.000 de oameni sub Cutusof în Moldova, cari-i trebuiau ca aerul pentru a nu fi înădușită și înecată de precumpănirea puterii lui Napoleon.

Spuie oricine drept: Era atunci Rusia în poziția de a anexa Basarabia? Când delegații ei din București aveau avizul de a încheia pace cu orice preț, poate cineva visa că afacerea Basarabiei a fost curată, a fost o afacere de cucerire?

Dumnezeu să ne ierte, dar nu știm într-adevăr cum ar trebui să fie conformat acel cap omenesc care ar putea să vadă în retragerea grabnică a oștirii rusești din Moldova o armată învingătoare. Oamenii bătrâni care au văzut pe atunci armata lui Kutusof povestesc că, demersurile forțate, bieții soldați cădeau în șanțurile drumurilor de țară și pe paveaua de lemn a Iașilor și, cu toată cumplita grabă, i-a trebuit patru luni ca să ajungă în fața aripei drepte a armiei împăratului francez; în fața corpului auxiliar de 34.000 de austriaci de sub generalul Seliwarzemberg.

Noi am spus-o încă în cel dântâi articoli că Anglia au stăruit pentru încheierea acestei păci, că ea a silit pe sultan s-o iscălească. O flotă engleză era în Bosfor, care a silit pe turci de a nu se folosi de cumplita poziție în care se afla Rusia atunci. Dar nici influența engleză n-ar fi fost în stare de-a cuceri Rusiei o provincie dacă nu era angajată o altă armă, rubla rusească și trădarea dragomanului Moruzi.

În orice caz, știind că adevărata putere care a silit pe turci să-ncheie pace e Anglia și nu Rusia, trebuie să admitem că diplomații engleji erau în deplină cunoștință de cauză și că ei ne vor da științele cele mai exacte despre această … ciudată cucerire cu sabia.

Consulul general al Angliei de la București, W. Wilkinson, în cartea sa Tablou istoric, geografic și politic al Moldovei și Valahiei, ne dă o descriere clară a acelei cesiuni, făcute în împrejurări atât de nefavorabile Rusiei. Iată acea relațiune:

Galib Efendi care, după schimbările mari întâmplate la Constantinopole, reluase funcțiunile de ministru al afacerilor străine a fost principalul plenipotențiar la București în anii 1811 și 1812: însă prințul grec Dimitrie Moruzi, dragoman al statului, era față la negociațiuni, au dat direcție celei mai mari părți a lor și era în realitate revestit cu foarte întinse puteri. Ca și cei doi frați ai săi, el fusese cu nestrămutare atașat de partidul rusesc de la începutul carierei sale politice; și speranța ce o concepuse, de a fi înălțat la domnia unuia din cele două Principate, cel mai mare obiect al ambițiunii sale, îi părea foarte întemeiată după restabilirea păcii. Caracterul său public, serviciile la Congres, sprijinul Rusiei, erau într-adevăr considerațiuni care păreau a face sigură numirea lui.

Cesiunea Valahiei și a Moldovei nu putea în nici un fel să intre în vederile sale și el o combătu cu energie și succes; dar, făcând Porții un serviciu atât de important, era necesar ca, pe de altă parte, să deie Rusiei o probă de atașamentul său. Dacă el ar fi insistat să se restituie cele două Principate în întregul lor (restitution intégrale), plenipotențiarii ruși ar fi consimțit fără nici o îndoială, căci aveau ordin a grăbi încheierea păcii și de a o subscrie sub orice condiție care nu s-ar fi întins dincolo de această restituțiune. Dar Moruzi, care avea cunoștință perfectă despre aceste dispozițiuni, a hotărât definitiv condițiunile tratatului, cedând Rusiei cea mai frumoasă parte a Moldovei, care e situată între râurile Nistru și Prut, și făcând astfel pentru viitor din acest din urmă râu linia de demarcațiune a frontierelor rusești.

Agenții vigilenți ai lui Buonaparte la Constantinopole nu pregetară de a face cunoscută purtarea lui Moruzi. Când, după încheierea păcii, ei s-au văzut frustrați în speranța de-a determina pe Poartă să continue războiul au căutat să facă să cadă în dizgrație familia acestui prinț grec, pentru a putea cel puțin să hotărască pe guvernul otoman de a pune în capul Principatelor persoane alese de dânșii. Ei îl arătară pe prințul Dimitrie că e trădător, căci fusese cumpărat (suborné) de Rusia pentru a-i servi interesele, în momentul în care era în puterea sa de a obține condițiile cele mai avantagioase.

Între acestea se-ncepură ostilitățile între Franța și Rusia; și Poarta, arătând rezoluția sa tare de-a rămâne neutră și nevoind să dea nici umbră de îndoială celor două puteri beligerante prin alegerea noilor hospodari, hotărî a o fixa asupra a doi indivizi a căror principii politice nu fusese niciodată în contact cu curțile străine (Scarlat Calimah pentru Moldova. Iancu Caragea pentru Valahia)… Dimitrie Moruzi, care se afla încă în Valahia cu Galib Ețfendi, află noutatea acestor două numiri într-un moment în care s-aștepta de-a primi numirea sa. Totodată el fu informat în taină că, întorcându-se la Constantinopole, s-ar expune la cele mai mari pericole și i s-au dat sfatul de a se retrage într-un stat creștin. I s-a oferit un azil în Rusia, cu o pensiune considerabilă din partea acestui guvern, însă, temându-se că fuga sa ar face pe guvernul otoman de a se răzbuna asupra familiei sale, care rămăsese în puterea turcilor, și în speranța de a justifica purtarea sa, pentru că toată responsabilitatea afacerilor tratate la Congres trebuia, propriu vorbind, să cadă asupra lui Galib Effendi, el se determină de a însoți pe acest ministru până în capitală. El era departe de a presupune că acest ministru turc, a cărui purtare fusese dezaprobată, ștersese din spiritul sultanului toate impresiile defavorabile pe cari le-ar fi putut concepe în socoteala lui, atribuind condițiile păcii ce le subscrise intrigilor și trădării lui Moruzi și că primise în consecință ordine secrete de a aresta pe acest prinț, îndată ce vor fi trecut amândoi Dunărea și a-l trimite prins marelui vizir, care avea încă cartierul său general la Șumla.

Moruzi, încuragiat din ce în ce mai mult de protestațiunile de amiciție a lui Galib Effendi, părăsi Bucureștiul în luna lui septemvrie. Ajungând la Rusciuc a fost condus cu escortă la Șumla; dar abia intră în locuința marelui vizir când mai mulți ceauși se aruncară asupra lui îl tăiară în bucăți cu lovituri de sabie. Capul său a fost trimis la Constantinopol, unde a fost espus trei zile la porțile seraiului împreună cu capul fratelui său Panaiot Moruzi, care, în absența lui Dimitrie, suplinise postul (de dragoman) pe lângă Poartă și-a fost acuzat de a fi complice la trădarea sa în contra imperiului otoman.

Iată dar sfârșitul binemeritat al aceluia care a trădat Basarabia pentru ca s-ajungă Domn, povestită de un contimporan, de un consul general englez care era la București în vremea tratărilor și, fiind interesată chiar Anglia la încheierea acestei păci, e sigur că trebuie să fi fost în cunoștință deplină despre toate firele care se torceau și se țeseau la noi, pe socoteala noastră.

Este oare cu putință de-a admite că onoarea marelui nostru vecin ar fi fost angajată în această … cucerire? Posibil de-a zice astăzi cumcă împăratul ar lua-o ca o insultă făcută lui dacă această cestiune ar veni înaintea Congresului? Am înțelege ca ziaristica rusească să vorbească de interesul Rusiei de a o recăpăta; atunci discuțiunea s-ar învârti pe un teren propriu și le-am opune asemenea arma interesului. Dar a mesteca în toată afacerea numele celui mai puternic monarc, pe care ne-am obicinuit a-l crede generos și bun întru cât privește persoana sa, noi, în simplitatea noastră, credem că nu se cuvine.

Toate elementele morale în această afacere sunt în partea noastră. Dreptul nostru istoric, incapacitatea juridică a Turciei de-a înstrăina pământ românesc, trădarea unui dragoman al Porții, recăpătarea acelui pământ printr-un tratat european semnat de șapte puteri și obligatoriu pentru ele, garantarea integrității actuale a României prin convenția ruso-română, ajutorul dezinteresat ce l-am dat Rusiei în momente grele, toate acestea fac ca partea morală și de drept să fie pe deplin în partea noastră.

Mai vine însă în partea noastră împrejurarea că acel pământ nu l-am cucerit, n-am alungat pe nimenea de pe el, că e bucată din patria noastră străveche, este zestrea împărțitului și nenorocitului popor românesc.

Ni se scoate ochii cu binele ce l-am avut din partea rușilor. Pentru a răspunde și la aceasta ne-ar trebui să împlem un volum întreg. Destul numai să pomenim că alianța de la Lusc dintre Petru cel Mare și Dim. Cantemir ne-a costat domnia națională și un veac de înjosire și de mizerie, iar cea mai nouă alianță dintre Rusia și noi a început a aduna nouri grei deasupra noastră. Basarabia, mănăstirile închinate, mii de oameni pierduți în bătălie, zeci de milioane de lei aruncate în Dunăre și în fine poate existența poporului românesc pusă în joc, iată binele de care ni se cere a ne bucura și a fi mulțămitori.

Ce ni se opune?

Interesul a 80 de milioane de oameni față cu slabele noastre cinci milioane. Dar Temis e cu ochii legați spre a nu vedea părțile ce se judecă înaintea ei și, în loc de cumpănă în care să se cumpănească deosebirea de greutate între 80 și 5 milioane, ea ar trebui să ia cântarul. De brațul scurt sau prezent al cântarului ar atârna în greu Rusia, de brațul cel lung al unei istorii de 500 de ani atârnă România cu drepturile sale străvechi și nouă.

Înainte de a încheia, avem a împlini un act de gratitudine, nu pentru noi, asupra cărora nu pretindem ca să se reflecte meritul acestei lucrări, ci pentru țară în genere, căreia puținii lucrători pe ogorul istoriei naționale îi oferă azi mijloace de a se apăra.

Pentru veacul al XIV-lea și al XV-lea am cercetat cu mult folos Istoria critică a românilor de d. B.P. Hajdeu și Arhiva istorică a României, editată de același, apoi Beitrage zur Geschichte der Romunen V. Eudoxius, Frhrn. v. Hurmuzaki; pentru veacul al XVI-lea materialul cel mai prețios sunt capitulațiunile Domnilor moldoveni cu Poarta; pentru al XVII-lea, textul cronicelor editate de d. Mihail Cogălniceanu, iar, în privirea eparhiei Proilaviei, Cronica Hușilor de P.S.S. Părintele Melchisedec, episcopul Dunărei de Jos; pentru al XVIII-lea aceeași colecție de cronici, cu deosebire însă cronica tradusă după ordinul lui Grigorie Vodă în grecește de un Amiras, în care e cuprins și textul autentic al înscrisului tătarilor din Bugeac, apoi colecțiunea de documente a lui Hurmuzaki, vol. VII; pentru veacul al XIX-lea în fine mai sus citata carte al consului general englez Wilkinson. Asupra lui Amiras și Wilkinson ne-au atras atenția d. Al. Odobescu.

[5 martie 1878]

D. Hasdeu ne trimite o scrisoare în care se plânge că, în articolele noastre despre Basarabia, nu constatăm că arsenalul nostru de citațiuni îl datorim Istoriei critice și Arhivei istorice. Rugăm din parte-ne să binevoiască a constata, întâi, că articolele noastre nu s-au sfârșit încă, al doilea, că meritul lor nu se reflectă personal asupra nimănui, al treilea, că e-n chiar interesul politic al lucrării noastre de a cita la capăt toate izvoarele de care ne-am servit. Rugăm deci să ni se îngăduie de a cita izvoarele abia la capătul studiului nostru, care se termină cu cesiunea de la 1812.

CONCESIUNI ECONOMICE

[25 martie 1878]

O telegramă a agenției Havas ne vestește sosirea d-lui Brătianu în Viena, solicitarea sa pentru sprijinul Austriei în afacerile noastre și răspunsul Austriei, care se zice că ar fi egal cu încuviințarea acelui sprijin, dacă i se vor face concesiuni economice. Nu putem ști nici de ce natură pot fi acele concesiuni, nici întru cât prim-ministrul nostru este în stare de a pricepe însemnătatea lor. Cu toate acestea, tărâmul economiei politice fiind circumscris și putându-se împărți în cele două ramuri mari ale producției brute și a celei industriale, e ușor de presupus că Austria va fi cerând avantage nouă pentru înlesnirea desfacerei industriei sale în România, avantaje pe care în mare parte le posedă și astăzi și le-a avut de mult.

Fără a prejudeca lucrurile, vom premite numai următoarea întrebare: Are Austria interes politic ca noi să existăm? În decursul lungei și mult încercatei noastre vieți istorice am putut observa un lucru. De câte ori i se propunea Poloniei să anexeze Moldova, de atâtea ori Polonia răspundea că desființarea statului moldovenesc ar fi un pericol, pentru că această perdea între Turcia și Polonia era cel dintâi zid de apărare, cea dintâi stavilă de înlăturat în înaintarea armelor osmane. Pe atunci Turcia era cea dentâi putere militară în Europa, neîntrecută decât de Spania, care, sub Casa de Austria, ajunsese la culmea mărirei sale. Polonia avea un interes ca Moldova să existe, precum Ungaria avea unul pentru ca Valahia să existe.

Regii Ungariei și ai Poloniei aveau pentru Domnii acestor țări o deosebită bunăvoință. Cităm numai câteva cazuri. Vladislav Iagello și soția sa Hedviga îl dăruiesc pe Vlad Dracul, fiul lui Mircea cel Bătrân, cu foarte întinse posesiuni în Ungaria și în Ardeal, Petru Mușat căpătă de la poloni Pocuția pe o cale cu totul prietenească, Movileștii sunt principi egali în Polonia cu cei mai mari magnați ai acestei țări, lui Miron de pe Bârnova (Barnoschi Vvod) i se dau, pentru că pierduse Moldova, câteva mici principate în Polonia, pe cari el domnește în acelaș mod semisuveran ca și ceilalți principi, c-un cuvânt marele regat slav căuta să întărească pe cât putea, prin simpatii, prin daruri, prin ajutoare contra turcilor și tătarilor perdeaua Moldovei și a Țării Românești contra puterii osmane. Cei ce vor să se încredințeze despre aceasta pot cerceta Tratatul de la Karlovitz, și anume stipulațiunile privitoare la Polonia și la Moldova.

Polonia își deschisese totodată o cale bătută și sigură pentru comerțul său cu înfloritele orașe italiane prin intermediul coloniilor genoveze din Cetatea Albă, Chilia și Tighina. Această cale comercială se ramifica lângă Prut în două drumuri, al Dunării și al Mării Negre, respective a gurilor Nistrului.

Dar pe acea vreme industria omenească era mărginită la lucru cu mâna, produsă cu unelte care prefăceau în obiect de consumațiune tot numai putere omenească. Căci războiul pânzarului și al postăvarului, ciocanul și dalta, gelăul și strugul sunt pârghii și suprafețe înclinate care prefac la un capăt al lor în muncă industrială puterea omenească aplicată la cellalt capăt.

Afară de aceea, lipsind drumurile de fier, transportul scumpea marfa manufacturată în mod considerabil și o făcea accesibilă numai claselor bogate, încât alături cu industria subțire, care era pusă în schimb de o negustorime internațională, alături cu lucrarea capetelor culte a industrialilor străinătății, aceleași instrumente, același război, ciocan, daltă, gelău produceau la noi cu folos o industrie groasă pentru trebuințele claselor de jos ale țării, producție care se dovedește prin organizarea medievală a breslelor din orașe. Românii aveau o clasă de mijloc nu atât de puternică ca cele din străinătate, dar în orice caz populația orașelor avea o piață în care să-și vânză munca, avea pânea de toate zilele cu îndestulare. Dacă domnea un deplin liber schimb între țările noastre și celelalte, el scădea poate ceva din bunăstarea clasei noastre de mijloc, dar esistența ei modestă, traiul cu îndestulare îi era asigurat, încât zeci de mii de brațe erau puse în mișcare printr-o muncă folositoare, care-i ferea în mod egal și de moleșirea produsă prin prea mari bogății și de istovirea și imoralitatea produsă prin sărăcie și lipsă. Animalul făcător de unelte, precum definește Aristotel pe om, era un animal liniștit și neturburat de grija pentru a doua zi.

În veacul nostru însă lucrurile iau o formă foarte amenințătoare pentru cel economicește slab, pentru cel necult, când concurența e pe deplin liberă. Nu aducem exemplul nostru, dar pânzarii din Silezia, ba chiar băiașii din Boemia, care au găurit pământul mult mai adânc decât toți băiașii altor munți, fără ca munca lor să poată concura, cu toată greutatea ei, cu munca lesnicioasă a altora, sunt o dovadă demnă de plâns pentru tristele împrejurări ce se nasc când i se ia unei populații piața pe care să-și desfacă munca prin absoluta libertate de schimb între productele omenești. Atârnarea economică de altădată se schimbă din nefericire în veacul nostru în esterminarea economică a aceluia căruia locul unde muncește sau nivelul său de cultură nu-i dau aceleași avantage ca vecinului său mai fericit.

Capătul pârghiei, care odată era ridicat și plecat de puterea omenească, e astăzi pus în mișcare de o putere elementară, care nu ostenește niciodată, care se hrănește cu jăratic, asemenea cailor năzdrăvani din poveste, care produce în minute ceea ce omul singur ar produce în ceasuri sau în zile, puterea oarbă a aburului întemnițată în cilindrul mașinei cu vapor ridică pârghia la un capăt, iar acea ridicătură se preface la cellalt capăt în rotațiune, în izbiri cu ciocanul, în imprimări în metal, în zbor de suveică, c-un cuvânt puterea individuală nu e mai nimic față cu această neadormită putere care n-are nevoie pentru hrana ei decât de cărbuni și de apă. Unde apare productul fabricei de postav sau de pânză, războiul postavarului și al pânzarului încetează. Ba Maiestatea Sa aburul și-a creat un anume popor în toate țările, o a patra clasă care, datorindu-și nașterea unei puteri oarbe și elementare, amenință c-o elementară orbire vechile clădiri ale civilizației omenești.

N-avem nevoie a o mai spune că România e asemenea în mare parte jerfa acestei întunecoase maiestăți. Breslașii, creștini și evrei, și-au zvârlit uneltele la apropierea lui, cu deosebirea că creștinii fac politică, se sfâșie și se mănâncă între ei și ridică în cer pe d. C.A. Rosetti, pe când evreii, mai practici și mai oameni de pace, știu a se despăgubi de stingerea breslelor prin precupețirea întinsă a obiectelor de consumațiune, scumpind în mod artificial traiul zilnic.

Cumcă acest soi de viață economică nu poate duce decât la descompunerea deplină a societății române nu mai poate fi îndoială. Mai poate însă o asemenea societate să formeze renumita perdea polonă între Austria și … grațiosul nostru aliat?

Nu pomenim decât un lucru. Istovirea noastră economică ne-a oprit de-a avea o armată mai mare; această istovire a făcut ca, cu toată vitejia și cu tot patriotismul celei ce o avem, ea să îmble goală și flămândă în această campanie de iarnă în care răbdarea soldatului român a fost poate mai de admirat decât curajul său.

Noi credem că împărăția învecinată, care-nțelege atât de bine toate acestea, ar trebui să chibzuiască cu noi în această privire un modus vivendi care pe de o parte să ne facă cu putință — nu zic să ne înlesnească — de a ne crea o piață pentru munca populațiilor noastre din târguri. Leben und lehen lassen este un bun proverb german care se tâlcuiește; „Trăiește tu, dar lasă și pe altul să trăiască“. O deplină subjugare economică în condițiile de astăzi ale muncii e egală cu sărăcirea, demoralizarea și moartea.

Tocmai pentru că știm prețui înțelepciunea politică a oamenilor de stat din împărăția învecinată, de aceea nici credem că acele concesiuni cerute să fie de natură a compromite viitorul nostru economic.

Din Timpul, aprilie-august 1878

[5 aprilie 1878]

Nu de mult un doctor însemnat, director al unui mare stabiliment de alienați (adică, pe bună românească, de nebuni), a avut o idee din cele mai originale: voind a arăta publicului vienez bunătatea sistemului său de psihiatrie, el a convocat, fără alegeri, pe toți pensionarii săi la o adunare unde erau slobozi să facă toate după capul lor.

Cine a fost de față la ședința de sâmbăta trecută, 1 aprilie, a Camerei, a avut fericirea de a vedea o a doua edițiune, revăzută, însă nu îndreptată, a adunărei din balamucul vienez. Când am aflat cele petrecute în Dealul Mitropoliei am gândit deocamdată că, fiind 1 aprilie, este vorba numai de o glumă, cum se obicinuiește după o deprindere universală, și a trebuit să citim darea de seamă in extenso din „Monitorul oficial“, pe care o și reproducem aci îndată, ca să ne încredințăm de seriozitatea lucrurilor.

La ordinea zilei era dezbaterea raportului comisiunei de cercetare parlamentară asupra alegerii colegiului I de Iași. D. raportor, Pantazi Ghica, dă citire raportului său, pe care d. Maniu îl califică de „Cântul unei sirene“, confundând astfel pe autorul cu o dihanie fabuloasă. Nu ne vom opri mult asupra analizării acestui document, lucrat cu „zel și eleganță de stil“, tot după d. Maniu, care este om competent. Singurul argument constituțional sau mai bine zicând juridic, adică acel a nerespectării termenului de 21 zile pentru convocarea colegiului electoral, care se invocă, a fost de mai nainte răsturnat de ministrul și de cei puțini bărbați cu mintea sănătoasă ce s-au strecurat în această Adunare.

Considerațiunile morale invocate de acel raport le vom apreția când va veni rândul d-lui Holban.

Ceea ce nu ne putem opri de a observa este că atunci când un om aduce atâta patimă în silințele ce-și dă pentru a culege motive de invalidarea alegerii unui adversar politic încât merge până a susține absurda teză că d. Mârzescu a influențat alegerea, acel om către lipsa de nepărtinire adaugă ipocrizia când, la sfârșitul raportului său, zice că are „regretul de a conchide“ pentru invalidare.

D. Maniu, care admiră forma stilistică a raportului, a avut vitejia de a combate fondul.

După aceea, un deputat, înzestrat cu o figură care reflectează ca o oglindă toate pasiunile înjosite ce-i frământă inima, unde stau întipărite în trăsuri idoase invidia și mai ales ura pentru tot ce este bun și frumos, d. Holban în fine, ia cuvântul și atunci începe acea scenă burlescă care amintește scena citată mai sus de la institutul de alienați din Viena. Acel domn combate moralitatea alesului colegiului I de Iași pentru că: 1) d-sa este fondatorul Direcției nouă, care prin foaia ei „Convorbirile literare“ a tratat pe d. Holban de ignorant și de prost; 2) pentru că locuitorii Lacului Sărat nu se pot alege în Camera de la Washington (aici se zburlește președintele Adunărei și protestează); 3) pentru că d-sa, adică oratorul, se teme de bătaia cu biciul, care este bună pentru sălbateci, iar nu pentru dânsul. Și, spre a întemeia toate argumentele sale, citește o scrisoare a d-lui P.P. Carp unde tânărul și spiritualul senator scrie comisiunei de cercetare că: dacă ar fi știut că d. Maiorescu propagă ideile filozofice ale lui Schopenhauer, adică că este de opinie că d. Holban este un ignorant și un prost și că ar fi bine să i se poată aplica penalitatea filozofică lăudată de Schopenhauer, niciodată nu ar fi votat pentru vechiul său amic.

Cerem iertare cititorilor „Timpului“, un ziar serios, dacă, pentru astă dată, am împrumutat tonul articolului nostru de la „Charivari“ sau mai bine de la „Tintamarre“. Este întâia și cea de pe urmă oară că o facem; scuza noastră este că nu am putut urma altfel, de vreme ce aveam a da seama despre o comedie bufonă, ale cărei personajiuri de căpetenie erau d-nii Pantazi și Holban.

TENDENȚE DE CUCERIRE

[7 aprilie 1878]

Situația persistă a rămânea nehotărâtă, cu toate acestea noi credem că limba cumpenei înclină spre război. Într-adevăr, dacă Rusia ar face concesiunile cerute de Anglia, dacă ar supune deliberării Europei Tratatul de la San-Stefano în întregul lui, ea ar renunța la foloasele materiale în a cărora prevedere a declarat război. Căci cine va mai lua acum la serios declarațiile diplomatice făcute înaintea trecerii Prutului? Erau declarații îmbunătoare, de care noi credem că nimeni n-a fost înșelat decât acel ce au voit să fie.

Aceasta o spunem despre guverne, nu despre popoare. Guvernele au fost în stare să cunoască foarte bine politica rusească și țintele ce ea le urmărește de-o sută și mai bine de ani. Răsărită din rase mongolice, de natura lor cuceritoare, așezate pe stepe întinse a căror monotonie are înrâurire asupra inteligenței omenești, lipsind-o de mlădioșie și dându-i instincte fanatice pentru idei de-o vagă măreție, Rusia e în mod egal muma mândriei și a lipsei de cultură, a fanatismului și a despotiei. Frumosul e înlocuit prin măreț, precum colinele undoiate și munții cu dumbrăvi a țărilor apusene sunt acolo înlocuite prin șesuri fără de capăt. În tendințele de cucerire, în așa-numitele misiuni istorice cari-și caută marginile naturale nu e nimic dedesupt decât pur și simplu neștiința și gustul de spoliare. În zadar caută un popor în întinderi teritoriale, în cuceriri, în războaie ceea ce-i lipsește în chiar sufletul lui; sub nici o zonă din lume nu va găsi ceea ce Dumnezeu i-a refuzat sau mai bine zicând ceea ce Dumnezeu a voit ca să fie rezultatul muncii a multe generații dedate la lucru.

Căci stă oare destoinicia unei nații în vrun raport cu întinderea teritoriului pe care ea-l ocupă?

Mica Veneție era odată o putere mare europeană prin cultura ei intensivă, prin arte, prin industrie, prin judecata sănătoasă a aristocrației ei. Dar toate aceste condiții de mărire erau câștigate prin muncă îndelungată, deprinderea și priceperea se moștenea apoi din neam în neam, încât chiar astăzi ciceronii venețieni au păstrat mai mult gust în judecarea tablourilor decum au mulți profesori de estetică.

Un rol analog l-a avut Olanda în istorie, și astăzi încă sunt state mici care se bucură de-o înflorire estraordinară; pe un pământ de mică întindere se află mai multe averi decât în Rusia întreagă. Astfel suntem aproape siguri că în cumpăna economică Rusia, câtu-i de mare, trage mai ușor decât mica Belgie.

De aceea ni se pare că din nefericire rușii sunt sub dominarea unui deșert sufletesc, a unui urât care-i face să caute în cuceriri ceea ce n-au înlăuntrul lor. Nouă ni se pare că cercurile culte, în loc de a stăvili acest horror vacui, în loc de a-l împlea prin muncă și cultură, îl sumuță contra Europei, pe care o numesc îmbătrânită și enervată, coaptă pentru a cădea întreagă sub dominație rusească.

Europa le pare astăzi în starea în care era Bizanțul la aparițiunea unui neam asemenea mongolic, a turcilor.

În locul civilizației grece înflorit-au în Bizanț o cultură turcească? Deloc. Tocmai așa nu va înflori o cultură moscovită pe pământurile supuse rușilor, pentru că lipsește rădăcina subiectivă a unei asemenea culturi. În Rusia chiar miezul culturii e în Ingermanland și în cele trei provinții baltice, în mânele și capetele a poate două sute de mii de oameni de origine germană, pe când populațiile străvechi a acelor provinții, leții, livii, crevinii și cum îi mai cheamă, nu se vor fi aflând cu mult mai sus decum îi va fi găsit episcopul Albrecht la a. 1200.

Astfel misiunea istorică de care se face atâta vorbă nu-i o misiune care-și are originea în afară, ea e rezultatul unui gol sufletesc, a unei barbarii spoite cu frac și mănuși, a unui deșert care, de-ar stăpâni pământul, tot nu s-ar umple.

Cerul deasupra-l schimbi, nu sufletul, marea trecând-o.

Pot să treacă și Dunărea și Carpații și Adrianopol, să ia Roma veche, precum amenință pe cea nouă, pot să presure Europa întreagă cu cenușă și cadavre, nu se va naște din milioanele de oameni nici un Rafael, nici un Beethoven, nici un Kant, ba tocmai lipsa unor asemenea spirite de adâncă înțelepciune și de un adânc sentiment pentru bunurile ce înnobilează omenirea este cauza acelui gol sufletesc care-și caută compensație în glorii sângeroase și în cuceriri.

De mult, dar mai cu seamă de o sută cincizeci de ani încoace, ținta cuceririlor rusești sunt țările răsăritene ale Europei. Nu mai vorbim despre cuvântul d-lui Aksalvof, care vede întinzându-se panslavismul în miezul Europei, în țările coroanei habsburgice până la Marea Adriatică. C-un cuvânt în loc de-a desfășura activitatea înlăuntru, ochii vecinului nostru sunt pironiți cu flămângiune asupra Apusului, cercurile culte umplu golul sufletesc cu fantasmagoria unui imperiu care ar ajunge de la Sibir până sub zidurile Veneției și apoi mai departe… tot mai departe.

Și această misiune tainică o împlinesc apoi diplomații și baionetele. Existe testamentul lui Petru cel Mare sau nu existe, el există în capetele a mii de oameni visători cari dau tonul în Rusia.

Războiul a fost declarat Porții pentru a elibera pe creștini — în formă ― în fond însă pentru a cuceri întreg Imperiul otoman într-un mod care să poată fi înghițit, mai de voie, mai de nevoie, de Europa. După Turcia urmează Imperiul habsburgic, după dânsul cine mai știe cine. Scopul fictiv al războiului și scopul adevărat sunt diametral opuse.

Astfel se dăruie un regat splendid celui mai neînsemnat popor din Peninsula Balcanică, bulgarilor.

Se stabilește în Tratatul de la San-Stefano independența României și c-un rând după aceea se stabilește c-un al treilea, fără de noi, dreptul de a-și trece trupele prin țara noastră, de a o ocupa cu alte cuvinte doi ani de zile. Doi ani — văzând și făcând ― s-ar preface apoi în zece și în o sută, pentru că splendidul regat bulgar e plăsmuit așa de frumos pentru ca să rămâie proprietatea ohavnică rusească.

Se stabilește principiul ca Basarabia să fie cedată prin liberă învoială, ceea ce presupune că suntem în drept de a o ceda sau de a n-o ceda. Ne hotărâm de a n-o ceda și Rusia a ocupat-o astăzi pe deplin.

În fine, susțiind dreptul nostru, vedem ivindu-se colții prieteșugului. Bucureștii sunt împresurați de trupe, în Vlașca cazacii își bat joc de populație dând oamenii afară din case, trenurile noastre cu munițiuni sunt oprite în drum, c-un cuvânt Rusia a început a întrebuința mijloacele ei civilizatrice pentru a ne intimida.

Nu deprindem frica și pace bună.

Teamă ne e numai ca Imperiul habsburgic să nu cadă la învoială cu Rusia, căci despre Anglia nu e vorbă. Ea este în stare a ținea război până ce Rusia-și va fi zvârlit în vânt cea din urmă rublă metalică.

Dar contele Andrassy a făcut propuneri de împărțeală și aceste propuneri prefac înțelegerea în complicitate și complicitatea cu Rusia e totdeauna fatală.

N-avem nevoie a pomeni exemplul nostru. Oamenii fără simț istoric, liberalii consmopoliți c-un foarte incolor sentiment de patrie s-au dat în apele Rusiei și au declarat un război care ne-a costat mii de suflete viteze, zeci de milioane și poate o provincie.

Zicem poate, pentru că Europa e interesată ca și noi în cestiune. Se poate ca Rusiei să i se întâmple soarta pe care ne-o pregătește nouă.

Guvernul a ales o politică pe care o aprobăm ca directivă, deși-l găsim foarte inept pentru a o executa. Guvernul liberal a intrat în ițele Rusiei și e prea angajat, încât vecinii se găsesc în drept de a se rosti nediplomatic față de cei ce reprezintă țara, coroana ei și pe augustul purtător. Aducem aminte convorbirile dintre principele Gorciacof și generalul Ioan Ghica, care convorbiri aveau un aer deja neînmănușat.

Nu mai vorbim de altele și mai rele, dar destul că, în momentul în care Gorciacof se răstește, cazacul pradă în Vlașca. Răstirile diplomatului se traduc în acte de brutalitate când ajung în rândurile din urmă.

Deși nu s-a născut încă rusul care să fie în stare a ne insufla frică, grijă tot ne inspiră, ba putem zice siguranța că ne așteaptă vremi grele. Despre biruința cauzei drepte nu ne îndoim, precum nu ne îndoim că, oricare ar fi curentul ce se mișcă în contra civilizatiei, el trebuie să fie nimicit cu vremea. Dar acea vreme e adesea foarte departe.

Deviza noastră este: a nu spera nimic și a nu ne teme de nimic. Nesperând nimic, n-avem nevoie de a ne mai încrede în alții precum ne-am încrezut, ci numai în noi înșine și în aceia care sunt nevoiți să ție cu noi; netemându-ne de nimic, n-avem nevoie de a implora generozitatea în locuri unde ea e plantă exotică.

DOMNUL HOLBAN ȘI ARTHUR SCHOPENHAUER

[9 aprilie 1878]

După ce d. Holban și-a primit platca de la noi când, în rândul trecut, a atribuit în mod tendențios și pe față neadevărat niște fraze ale lui Max Stirner lui Arthur Schopenhauer, toate acestea pentru a combate o alegere, d-nia lui vine din nou și ajunge cu cutezarea de-a atribui din nou înțeleptului de la Frankfurt ideile lui Max Stirner, plângându-se că, indicând printr-o citațiune (mincinoasă) doctrinile (ce d. Holban voiește a atribui) candidatului, și-au atras critice și grațiozități incivile din partea noastră, taxându-l noi de ignorant.

Dăm din nou pasagele din cuvântul d-lui Holban, întrucât ating această materie:

Înainte de toate constatăm că nu l-am taxat pe d. Holban numai de ignorant. Citând fals, atribuind ideile lui Stirner unui alt autor, d-sa a fost de rea-credință și acest din urmă calificativ dorim să se cunoască. D-sa a spus neadevărul despre un autor cu renume european și l-a spus cu intenția de a-l spune. Ignoranța este o nenorocire, nu o vină, minciuna este o vină pozitivă; ignoranța arată că capul este deșert, minciuna arată că inima și caracterul sunt de nimic. Un om ignorant poate fi de treabă, unul c-un asemenea caracter niciodată.

D-nia sa, țiind să constate și de astă dată că ceea ce a zis e exact, spune în fiece vorbă ce-o pronunță un nou neadevăr, și aceasta știind bine că-i neadevăr.

D. Holban zice că filozoful în cestiune e contra proprietății.

Neadevărat.

Că e contra castităței familiei.

Neadevărat.

Contra onorii, a virtuții, a moralității.

De trei ori neadevărat.

Și-n fine — finis coronat opus — d-nia lui mai susține că abjectul Schopenhauer e materialist. În șapte rânduri de șpalt a „Monitorului“ d-sa aruncă 7 (zi: șapte) neadevăruri, nemaiauzite prin colosala lor sfruntare, prin lipsa de rușine a aceluia ce cutează să le pronunțe.

Schopenhauer e unul din cei mai aprigi apărători ai proprietății; castitatea o arată ca o virtute principală și ca temeiul familiei; sentimentul de patrie e-n ochii lui atât de mare încât în scara virtuțiilor omenești sacrificarea pentru patrie e aproape de sfințenia deplină, de asceză; el cere aspre legiuiri pentru păstrarea onorii cetățenești, combate însă le point d'honneur al evului mediu, care-ți comandă să nu-ți plătești datoriile contractate legitim, ci numai pe cele de la jocuri de hazard, iar, când cineva îți spune adevărul, să-l ucizi. În fine în veacul nostru nu există nici un singur filozof care să fi stabilit atât de înalte ideale de moralitate ca tocmai înțeleptul de la Frankfurt.

Disprețul amorului de patrie și a sentimentelor de onoare nu le-a propagat niciodată. Ceea ce combate este acea mândrie deșartă națională care face pe niște secături să se laude c-o calitate la care cel mult părinții lor poartă meritul și pe care o împărtășesc cu alte milioane de oameni.

O dovadă ne dă însuși d. Holban. Într-o cumpănă pune 12 ani de muncă literară a „Convorbirilor“ și într-alta ridicola sa personalitate, și, pentru că e român, crede a putea contesta meritul unor lucrări stăruitoare. D. Holban n-a produs nimic, nu știe nimic, nu însemnează nimic, cu toate acestea, fiindcă e român, ține cumpănă la toate.

Apoi nu e așa.

Ceilalți sânt asemenea români — desigur că după origine, limbă și mutre mult mai curați decât d. Holban — dar pe lângă acest așa-zis merit mai au și altele, pe care d. Holban nu le are.

În fine Schopenhauer e materialist.

Dar știu astăzi până și copiii, și orice enciclopedie îl poate lumina pe d. Holban, că Schopenhauer e idealist pur sang. Ceea ce produce iluzia în capul d-lui Holban e că d-lui își închipuiește că idealiști se numesc aceia care-și bagă degetul în gură și apoi scriu la cai verzi pe păreți.

Schopenhauer știa carte, asta e deosebirea între el și alții. El era în curentul științelor naturale, era fiziolog, era anatom și-ntr-o viață lungă el totdeauna a căutat probe pentru teoriile lui idealiste în științele naturale. Dar faptul că Schopenhauer știe mai multă fiziologie decât mulți profesori de acest obiect nu-l preface încă într-un … abject materialist.

Pedeapsa cu moartea a susținut-o pentru că el a dovedit că, cine e născut canalie și om de nimic, om de nimic și dușman omenirii rămâne întotdeauna. Tot prin această idee însă el arată totodată că n-o primește pentru crime comise din nevoie sau din patimi mai puternice decât natura omului. Dar el nu voiește neapărat pedeapsa cu moartea. Lucrul principal este înlăturarea radicală a răului, deci propune în locul acestei pedepse: scopirea, pentru a nu se mai înmulți canaliile.

Este aceasta poate cauza din care d. Holban urăște pe Schopenhauer?

[11 aprilie 1878]

În afacerea Holban-Schopenhauer am uitat a releva o aserțiune inesactă a d-lui deputat. D-sa se plânge cum că d. Maiorescu, într-o foaie a sa („Timpul“), i-ar fi adresat epitete care în dicționarul de sinonime într-adevăr nu se găsesc sub vorba compliment. Dar tocmai împrejurarea aceasta ar fi trebuit să-l facă pe d. Holban să judece că articolele „Timpului“ nu sunt și nu puteau fi scrise sau inspirate de d. Maiorescu.

Cel mai elegant scriitor român ― care este fără contestare d. Maiorescu ― se mișcă în genere pe un nivel pe care d. Holban nu e de găsit și fiindcă d. Maiorescu nu avea nici o trebuință să se coboare, precum nici d. Holban nu are putința de-a se urca, rolul de a se ocupa cu filosofia d-lui Holban cade asupra altcuiva, mai puțin însemnat decât d. Maiorescu. D. Maiorescu se află, din contra, în poziția vrednică de invidiat de-a nu trebui să se ocupe deloc de ceea ce d. Holban, sau alții de aceeași țeapă, zic sau fac.

PAȘTELE

[16 aprilie 1878]

Să mânecăm dis-de-dimineață și în loc de mir cântare să aducem stăpânului, și să vedem pe Christos, soarele dreptății, viața tuturor răsărind!

Și la sunetele vechei legende despre suferințele, moartea și învierea blândului nazarinean, inimile a milioane de oameni se bucură, ca și când ieri proconsulul Pilat din Pont și-ar fi spălat mânile ș-ar fi rostit acea mare, vecinică îndoială a omenirii: „Ce este adevărul?“.

Ce este adevărul?

De două mii de ani aproape ni se predică să ne iubim, și noi ne sfâșiem. De mai multe mii de ani Buddha-Șakya-Muni visează împăcarea omenirii, liniștea inimei și a minții, îndurarea și nepizmuirea, și cu toate aceste de tot atâtea mii de ani, de la începutul lumii, războaiele presură pământul cu sânge și cu cenușă. În locurile pe unde au înflorit odinioară cetăți frumoase pasc pe risipe turmele, și ceea ce necesitatea au ridicat, ura au dărâmat; ba, chiar în numele celuia care propovăduia iubire, s-a ridicat în nenumărate rânduri sabia și chiar astăzi aceiași cruce, același simbol de mântuire e în ajunul de a încurca (ca pretext, nu negăm) Europa într-un război al cărui sfârșit nici un muritor nu-l poate prevedea.

La întrebarea ce și-o face David Strauss, scriitorul vieții lui Isus, de mai sântem noi creștini sau ba, o întrebare la care răspunde negativ, noi adăogăm alta: fost-am vreodată creștini? — și suntem dispuși a răspunde? — nu.

Mai adevărate sânt cuvintele lui Calist, patriarhul de Constantinopol, care, într-o fierbinte rugăciune pentru încetarea secetei, descrie caracterul omenesc:

Rar ni s-a întâmplat să vedem șiruri scrise cu atâta cunoștință de caracterul omenesc: Tu ești bun, recunoaștem că noi suntem răii-răilor, dar bagă de seamă că nu-i vrednic de tine să-ți răsplătești asupra noastră pentru că ai sta în contrazicere cu calitățile tale de atotbun îndelung răbdător, lesne iertător.

„Video meliora proboqne, deteriora sequor.“

„Vedem cele bune și le aprobăm, dar urmăm cele rele.“

Astfel, cu multă umilire strigăm:

Și astfel a fost totdeuna.

În loc de a urma prescripțiunile unei morale aproape tot atât de veche ca și omenirea, în loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorigibilă nu-l urmează deloc; ci, întemeiată pe bunătatea lui, s-așterne la pământ în nevoi mari și cerșește scăpare. Și toate formele cerșirei le-a întrebuințat față cu acea putere înaintea căreia individul se simte a fi ca o umbră fără ființă și un vis al înșelăciunii. Conștient despre nimicnicia bunurilor lumii, înțelegând că această viață cu trebuințele ei prime e deja destul de grea pentru a o mai îngreuia cu alte scopuri deșerte decât cele pe care le are din natură, omul totuși pune o deosebită valoare pe împrejurarea de a domni asupra altora, de a robi pe alții, de a-și întinde stăpânirea peste tot pământul, de s-ar putea.

Ce-i ajută lui Cezar c-a fost un om mare? Astăzi poate cenușa lui lipește un zid vechi împotriva ploii și furtunei.

Stau oare în vrun raport mijloacele ce le punem în mișcare cu rezultatele la cari ajungem?

Într-adevăr, privită prea de aproape, ce ne prezintă viața decât împlinirea normală a unor trebuințe din cele mai simple? A bea, a mânca, a dormi, a se îmbrăca, adică a-și hrăni existența și a o apăra contra intemperiilor. Conform cu acest scop, albina adună vara ca să aibă iarna; furnicile își zidesc locuințele lor simple grămădind în ele merinde; bursucul își adună provizii pentru iarnă, și încolo fiecare din aceste animale lasă lumea lui Dumnezeu să fie precumu-i, neinteresându-se mai departe nici de politică nici de nimica.

Omul, pentru îndeplinirea tot a acestor trebuințe primare, are nevoie de un stat cu zeci de mii de funcționari, de o oaste cu sute de mii de oameni, de drumuri de fier, de cai de comunicație, universități și școale, diplomați, adunări legiuitoare, biruri, advocați, societăți academice, gazete, marșandemode, teatruri, bani de hârtie, tunuri, corăbii, prafuri de dinți, mânuși, câini de vânat, biblioteci, cazarme, filozofi, cafea, spitale și altele ca acestea.

Nu-i asta o socoteală de mofluz?

De aceea Faust, în care se întrupează omenirea cu poftele, ambiția și deșertăciunea ei, dar și cu geniul și setea ei de știință, stând înaintea ultimei probleme, își toarnă venin dintr-o fiolă veche într-un pahar și voiește să-l bea… când iată că sună încet clopotele și cântecele de la Înviere… și paharul îi cade din mână… el e recâștigat pentru viață.

Înviere — renaștere?

Paralel cu istoria reală a faptei, războiului, cruzimii și răutății, paralel cu acea țesătură de egoism, vicleșug, tiranie de uliță și tiranie personală, din care cea din urmă e de preferat, alături cu voința acelui soi de oameni pe cari Calist îi descrie așa de bine în rugăciunea lui — trăiește creierul omenirii o mică parte din viață deosebită, nesupus nici politicei, nici diplomației, nici războaielor și, în acele puține momente ale lui proprii, el măsură depărtarea stelelor și adâncul mărei, greutatea pamântului și ușurința eterului, aude florile crescând, întrupează în marmură frumusețea liniilor și în pictură a colorilor, descompune lumina soarelui, află limba ce au vorbit-o asirienii, numără biblioteca lui Ptolomeu și desleagă un vechi papyrus ce cuprinde leacuri egiptene.

E în aceasta … mântuirea?

Fi-va omenirea cultă, omenirea știutoare mai bună decât cea neștiutoare?

După câte știm din trecut și vedem azi, nu.

Va rămânea într-adevăr un tezaur în urma generațiilor, însă totuși, omul armei și acela al vicleșugului, ostașul și diplomatul, vor însemna mai mult în vremea lor, vor fi mai mult viețuind decât pictorul Rafael sau muzicantul Mozart sau astronomul Newton.

De aceea, la ademenirea muzicei cerești, Faust răspunde:

„Aud solia, dar îmi lipsește credința în ea!“

Vin zile de înviere și trec. Aci se salută oamenii cu „Surrexit! Verc Surrexit!“, dincoace cu „Hristos Voscres!“ și în toate limbele pământului se repetă acest cuvânt, dar noi zicem ca Faust:

„Die Botschaft hör ich wohl, allein mir fehlt der Glaube!“

Ba credem c-a înviat în inimele sincere cari s-au jertfit pentru învățătura lui, credem c-a înviat pentru cei drepți și buni, al căror număr mic este; dar pentru acea neagră mulțime, cu pretexte mari și scopuri mici, cu cuvânt dulce pe gură și cu ura în inimă, cu fața zâmbind și cu sufletul înrăutățit, el n-a înviat niciodată, cu toate că și ei se închină la același Dumnezeu. Tiranul ce mână la moarte sute de mii fără de nici un scrupul, demagogul ce prin vorbe măsluite trezește patimile cele mai negre și mai uricioase ale mulțimii sunt adesea mai credincioși vechei legende religioase decât Faust; poate că, după orice crimă comit, s-aruncă înaintea icoanei și șoptesc cuvintele lui Calist, cerșind iertare de la lesne iertătorul Dumnezeu. Dar cu aceștia chemați, cari sunt mulți, nesfârșit de mulți, nu sporește comunitatea creștină: puțini sânt cei aleși și puțini au fost de-apururi.

Dar rămâie datina și înțelesul ei sfânt, așa cum e de mult; și, de nu va sosi niciodată acea zi din care să se-nceapă veacul de aur al adevărului și al iubirii de oameni, totuși e bine să se creadă în sosirea ei, pentru ca să se bucure cei buni în „ziua învierii“, când ne luminăm prin sărbătoare și ne primim unul pe altul și zicem frați celor ce ne urăsc pe noi și iertăm pe toți pentru înviere, strigând cu toții:

„Christos a înviat!“

[16 aprilie 1878]

Vineri 14 (26) aprilie a apărut primul număr al unui nou ziar german în București care promite a ieși în toate zilele (afară de luni) și poartă titlul „Deutsche Orient-Zeitung“. Pentru a însemna poziția noului ziar față cu politica dinlăuntru reproducem următoarele șiruri din articolul întitulat Zur Lage (Situațiunea):

Vestita ședință de la 26 fevruarie — să ne dea voie confrații noștri să le spunem — s-a petrecut într-o Cameră în care opoziția n-a deschis gura, ci a tăcut ca peștele ― pentru că e prea puțin numeroasă.

Guvernul însuși și-a comandat interpelantul în persoana d-lui V. A. Urechia, recte Popovici, și după aceea a dus-o strună până ce i-o veni gustul să se scalde în alte ape.

Opoziția adevărată, care s-a luptat foarte serios contra tendințelor Rusiei și va lupta și de acum înainte, n-a întrebuințat niciodată contra puternicului vecin expresiile de cari foiesc tocmai gazetele guvernamentale. Opoziția a fost rezervată în cuvinte și puternică în argumente, presa guvernamentală a fost puternică în fraze și vorbe late și slabă în argumente.

Noi pe oamenii de la guvern nu-i credem pe atât de răi patrioți pe cât sunt de ușori, nu pe atât de ușori pe cât sunt de meschini și nu pe atât de meschini pe cât sunt de lași. Știm foarte bine că au avut nevoie de glasul opoziției pentru a zice nu în această cauză și i l-am dat pentru că singuri erau prea lași pentru a se rosti. Cu un cuvânt lașitatea e cea dentâi, patriotismul cea din urmă calitate a acestor oameni, care se înțelege că e bine să rămâie la guvern, pentru ca opoziția adevărată, (nu comandată) să nu fie silită a lua pe umerele ei o sarcină, pe care tocmai guvernul a creat-o prin inepția lui și care azi întrece puterile oamenilor cari se respectă, căci acei cari au creat această situațiune au abuzat de dânsa, pentru ca în opoziție, combătând urmările faptelor lor proprii, să facă peste putință orice acțiune înțeleaptă și energică.

MILLO ÎN BUCUREȘTI

[Articol cu paternitate incertă]

[21 aprilie 1878]

Luni d. Millo a reprezentat în sala Bossel Lipitorile satelor, cu care ocazie am văzut că bătrânul artist n-a pierdut nimic din vigoarea și virtuozitatea lui.

Rolul său propriu l-a jucat cu o vervă care ne făcea să uităm cu totul că artistul are astăzi peste 65 de ani. Aceeași viiciune, același joc al fizionomiei, aceeași putere de mai nainte.

Publicul era încântat, ba chiar actorii erau cuprinși de acelaș curent de veselie, de râdeau împreună cu publicul. Un lucru avem însă de observat, care ni se pare destul de însemnat pentru a reveni și altădată asupra lui.

Actorii cari au dat concursul lor în această piesă sunt în mare parte diletanți ori începători, încât nu s-ar fi cuvenit ca d. Millo să se înconjure cu ei. Nu zicem nimic de d. Mincu, care, ca rutinar în vârstă, joacă în maniera lui toate rolurile cu un fel de haz cu totul propriu, care privește mai mult persoana și maniera lui de-a juca decât caracterul reprezentat. Dar Măriuca, de ex., ar fi trebuit reprezentată de o persoană cel puțin simpatică. Cităm tocmai acest exemplu. pentru că nu se cuvine indulgență acolo unde observăm o absolută greșală în alegerea carierei. Alegându-și cineva cariera reprezentării dramatice, trebuie să știe că tocmai arta aceasta are exigențe fizice, pentru că instrumentul artistului e chiar fizicul lui. Cu acea zestre fizionomică pe care o are d-na ce a jucat pe Măriuca din Lipitorile satelor nu se prezintă cineva pe scenă.

O părere nefavorabilă avem și despre restul trupei improvizate. Deci, oricât am prețui de mult geniul individual al lui Millo, găsim totuși că se cuvine neapărat ca să se înconjoare altfel. Nu zicem că toți acești domni ar fi lipsiți de talent, dar a recunoaște un talent mediocru sau ascuns sau nedezvoltat nu va să zică a recunoaște că el are deja dreptul de a seconda pe un om ca Millo într-o piesă cu care acest din urmă a cules atâția lauri și atâtea aplauze.

Cestiunea se prezintă sub două puncte de vedere, unul estetic, altul de bună-cuviință.

Esteticește o piesa e totdauna un întreg, ca și un tablou, ca și o statuă. Un tablou în care o singură figură e escelentă, foarte escelentă chiar, iar celelalte caricate, e un tablou rău.

Din punctul de vedere al bunei-cuviințe întâmpinarea noastră e și mai aspră. Asemenea înjghebări sau improvizări de trupe arată din două lucruri unul: sau puțin respect pentru public sau ignorarea deplină a exigențelor unui oraș mare cum sunt Bucureștii.

Foarte cu greu ne-am hotărât a face aceste observații numai pentru că n-am dori să atingem persoana unui oaspe atât de iubit care, după ce a lipsit un an aproape din București, vine astăzi înapoi și are drept de-a fi întâmpinat cu bine și cu bucurie. Dacă deci reprezentația în întregul ei ar fi fost, oricât de mediocră, numai admisibilă, dacă privazul ce înconjura portretul măiestru al cârciumarului evreu ar fi fost câtuși de puțin bun, am fi tăcut. Dar reprezentația a fost purtată, întreagă, de la început până la sfârșit, de umerii unui singur om. E drept că publicul venise să-l vadă pe Millo și l-a văzut tot așa plin de spirit și viociune ca și mai nainte, dar publicul venise să vadă și o piesă, nu numai scene izolate, căci adesea când personajul evreului lipsea de pe scenă fundul salei Bossel nu mai semăna a scenă, ci a altceva.

Găsim că e interesul artistului, în interesul său cel mai bine înțeles, ca să se înconjure altfel; nu zicem cu genii sau cu artiști eminenți, dar din șirul celor ce-l secundează să lipsească cel puțin figurile „imposibile“. Repetăm dar că, deși întâmpinăm cu bucurie sosirea d-lui Millo, deși prețuim fără rezervă talentul său propriu, suntem totuși siliți a stabili, ca o exigență inevitabilă, ca să joace înconjurat de o trupă regulată, care să-și învețe rolurile, încât să putem vedea piese întregi și nu numai virtuozitatea individuală a unui singur personaj din piesă.

[26 aprilie 1878]

De câte ori făceam observările noastre asupra infructuozității intrării în război a românilor contra Turciei, liberalii și alții de un gând cu ei ne înșirau marile avantaje morale, pe care nația le-a câștigat trimițându-și floarea fiilor săi ca să moară de frig, de foame și de gloanțe înaintea valurilor de pământ a întăriturilor Plevnei.

Când le spuneam că o asemenea conlucrare, ce pentru ai noștri era un fel de martiriu, trebuia să fie ținută în cumpănă de foloase, chezășuite în scris și legate cu noduri, foile liberale râdeau de zapis și chezășie, vorbeau de generozitatea aliatului nostru, de vitejia cu care se bat dorobanții, de „A! bravii mei copii!“ exclamat de cutare ori cutare ofițer străin, de laudele jurnalelor străine. Cu un cuvânt, amăgitoarea glorie, vorbele mari la cari aplaudă necunoscătoarea mulțime se îmflaseră ca râul de munte, înecând glasurile celor puțini cari, cunoscători ai istoriei naționale și a istoriei marelui vecin, prevedeau de mai înainte ce frumuseți or să se întâmple când vremile se vor limpezi.

Nu știm de ce, dar de câte ori gândim la războiul ce l-am purtat și la roadele ce le-am cules ne vine în minte vestitul monolog al lui Sir John Falstaff, în care el dă definiția onorii.

Gloria nu se bea, nu se mănâncă, nu se îmbracă, ea nu vindecă oasele sfărmate de ghiulele, nu cârpește mantalele rupte prin care suflă amorțitorul crivăț, nu-nlocuiește porumbul crud pe care l-au mâncat soldații noștri cu pâne caldă, c-un cuvânt gloria ce-o câștigi e frumos lucru, dar pentru dânsa e bine ca omul să nu riște nici măcar degetul cel mic, necum zeci de mii de oameni și zeci de milioane de bani, storși la urma urmelor tot din spinarea muncii productive a țăranului.

La anul 1392 regele Sigismund al Ungariei încheiase alianță cu Mircea cel Bătrân în contra turcilor. Sigismund trece Dunărea și ia Nicopoli, apoi, auzind de turburări în propria lui țară, se întoarce cu oaste cu tot din campanie, lăsând pe Mircea singur cu țara în fața dreptului ce-l aveau turcii de a se răzbuna. Ce face însă Mircea? Poate că, mișcat de nenorocirile nobilului său aliat, s-au despărțit cu lacrimile în ochi de dânsul, urându-i izbândă bună în Ungaria? Ba de loc. Mircea, întemeiat pe tratatul de alianță, îl somează pe rege să continue războiul, căci altfel va fi rău. Regele nu urmează, se întoarce prin Oltenia, e înconjurat de oastea ușoară a Țării Românești și scapă abia cu puțini oameni ca prin urechile acului în Ardeal. Stricatu-s-au poate prieteșugul pentru vecinicie prin acest act de răzbunare? Ba nu, căci doi ani după aceea încheie o nouă alianță cu același rege al Ungariei. În sfârșit această alianță îl duce pe Mircea din nou înaintea Nicopolei, unde în fața strălucitei oști creștine stătea Baiazid Fulgerul. După planul cuminte de război trebuia ca lupta s-o înceapă românii cu oaste ușoară și abia după aceea să intre în luptă greaua cavalerie franțuzească. Dar cavalerii franțuji, setoși de glorie și plini de ambiție, nu vor să stea în urma moldovenilor și muntenilor, ci vor în frunte să dea năvală vitejască, să spulbere pe turci. Ce face Mircea? Recunoscând poate generozitatea cavalerimei, s-a plecat acestui plan glorios și s-a învoit să rămâie el în urmă? El a tuns-o binișor cu oaste cu tot peste Dunăre, lăsând oastea Crucii în știrea lui Dumnezeu și a unei sorți pe care el o prevedea foarte clar. Și cum prezisese el în consiliul de război, așa s-a întâmplat.

Creștinii conduși de entuziasm, de dorința de glorie, de cavalerism și generozitate, au fost cumplit bătuți în urma planului pe dos, dictat numai de sentimente frumoase, iar Mircea și-a scăpat oastea sa intactă în urma planului său cuminte; o oaste mică, însă prețioasă, cu care peste un an el a stins pe același Baiazid care sfărâmase frumoasa oaste creștină, în care erau față cele mai nobile și mai glorioase nume ale Europei.

Dar Mircea era un biet român cu mintea coaptă, care știa că popoarele au lucruri mai scumpe de apărat decât gloria.

Nouă ni se pare deci că, de-am fi urmat cum urmau bătrânii, de ne-am fi păstrat pentru vremi în care într-adevăr existența țării ar fi fost în joc, mai bine am fi făcut. Apoi am mai adăoga că, în schimbul suferințelor reale, a morții reale, a banilor reali cheltuiți cu războiul, ar fi trebuit să căpătăm bunuri reale, nu cuvinte frumoase prin gazete străine. Acesta-i lucru aproape de mintea omului, încât toate foloasele morale puse în cumpănă cu ceea ce am fi trebuit să câștigăm după o campanie victorioasă sunt te miri ce și mai nimica.

Acum situațiunea e cu totul alta și mult mai nefavorabilă; o mulțime de lucruri sunt cu putință. Se vorbește de o nouă convenție ruso-română. Această convenție n-ar avea pentru noi nici un folos real, dar mulțime de pagube. Presupunând că, în schimbul unei nouă convenții, Rusia ar renunța la Basarabia, ce se va întâmpla? Rusia învingătoare va sta față cu Austria armată și se va învoi să împartă și țara noastră; rușii vor lua Moldova, austriacii Țara Românească sau, în cazul cel mai bun, Austria le va lua pe amândouă și vom fi buni-bucuroși că încăpem sub un stat în care cnutul nu joacă nici un rol. Rusia învinsă va trebui să renunțe ș-așa la Basarabia, silită de un al treilea, încât toate sacrificele noastre de până acum și viitoare nu ne vor aduce decât ceea ce timpul ar fi trebuit să ne aducă prin puterea lucrurilor.

C-un cuvânt poziția noastră e mai grea decât orișicând, dar aceasta ar fi foarte puțin dac-am fi știut a ne păstra și dacă n-am fi contribuit noi înșine de-a o-ncurca și mai rău.

NOU ABECEDAR ROMÂNESC DE VASILE PETRI

Sibiiu, 1878, Tipografia lui Ios Drotleff & Comp., 1 vol. 8° — Prețul 25 cr. v. a.

[28 aprilie 1878]

Abecedarul d-lui Petri e compus amăsurat cu cererile pedagogiei moderne. Urmând principiile scriptologiei, adică a învățării citirii prin scriere, el cuprinde o parte (întâia) numai cu litere de scrisoare. Învățând de timpuriu a scrie, și anume deodată cu cititul, școlarii sunt de-a pururea activi și, pe când învățătorul (mai ales cel sătesc) se ocupă cu cei mai înaintați, cei începători se pot pune la scris. Alt folos al învățării cititului scriind e că se face de prisos silabizarea și se întroduce de sine insonarea.

Pe întâiele pagini sunt elementele desemnului și a scrisorii, adică puncte, linii drepte și figuri construite din linii drepte, apoi linii strâmbe și trăsăturile subțiri, cele groase și îndoite, cari constituie elementele materiale ale scrisorii. În urmă vin toate literile mici cu sonul original, rânduite genetic, adică astfel încât după cel mai ușor de scris, de ex. i, urmează o, apoi a, u, e, apoi din consoane n, m și a.m.d. Copilul nu citește nicăieri silabe izolate fără de înțeles, ci pretutindenea împreunează cu sunetele ce le rostește un înțeles concret, încât se evită învățătura mecanică. Rostind cuvinte cu înțeles concret, i se prezintă o icoană în minte; el învață cugetând.

Abecedarul d-lui Petri e scris cu semne, adică cu ortografia de dincoace de Carpați. Zicem ortografie pentru ca să fim înțeleși, deși aplicat la modurile noastre de a scrie cuvântul cuprinde o contradictio in adjecto. Cum se pot numi într-adevăr mai multe moduri de-a scrie ortografii când între toate nici una nu e bună sau esclusiv numai una ar putea fi bună?

Cauzele cari l-au făcut să admită scrierea de dincoace le spune însuși în prospectul alăturat cărții.

Ortografia, zice d-sa, este cea cu „semne“ pentru că:

1. Așa scrie astăzi majoritatea românilor și nu avem presemne că ea se va acomoda minorității, iar unitatea „ortografică“ este pentru noi românii un bun mare, la care trebuie să tindem cu toți cu orice preț.

2. În cărțile cu ortografie fără semne școlarii începători sunt nevoiți a ceti cuvintele cari conțin sonuri derivate „de două ori“, o dată așa cum ele se prezintă ochiului d.e. saratura, apoi așa cum le dictează auzul românesc: „sărătură“. Chiar și etimologiști pronunțați ca d. Bariț încă recunosc „că pentru începători este greu a ceti fără semne“ („Observatorul“, nr. 8).

3. Cuvintele nouă sau adecă „neologismii“ se pronunță adeseori cu totul fals, mai ales când învățătorii nu știu latinește. Astfel am auzit însumi cum elevi și învățători pronunțau: timpurii în loc de timpuriu, amicițiă în loc de amiceață (amiciție) etc., pentru că era scris timpuriu, amicetia. Unii mai pronunțau „gerunz“, alți „gerundiu“, unii „concoarză“, alții „concordie“ etc. Tot așa, de nu mai rău, o pățim cu numele propriu; R. D. canonic Șerban din Gherla cetea la un esamen în Năsăud consecința Țîșeni în loc de Titieni (numele unui învățător).

Autorul ne spune și greutățile administrative cu care au a lupta cărțile românești dincolo.

O grijă deosebită am avut — zice — la compunerea acestui Abecedar, ca să nu cadă și el sub interdicțiunea guvernului, și am cuvinte a crede că mi-a succes a înconjura în pace această stâncă periculoasă. În adevăr inspectorul regesc de școală, d. Fr. Koos, din Bistrița, a publicat în ziarul „Kelet“ din Cluș (nr. 284 de la 12 dec. 1877) asupra noului Abecedar o recenziune în termini prea măgulitori pentru mine, terminând prin a-l recomanda colegilor săi și autorităților scolastice cu toată căldura, ceea ce se poate lua drept „aprobare din partea guvernului“.

Recenziunea ziarului unguresc e următoarea:

Scoțând la lumină noul său abecedar — „oprit în amândouă edițiunile de mai înainte“ — autorul a eliminat cu îngrijire toate pasagele dificultate de guvern, menținând însă, ba chiar emendând împărțirea, pe care însuși guvernul a numit-o „metodică“.

…Abecedarul are două părți, una scrisă, alta tipărită. Cuprinsul și planul abcdarului vădesc îndată pe eminentul bărbat de specialitate. Esteriorul cărții este așa de elegant încât face onoare tipografiei Drotleff & Comp. Prețul e numai 25 cr., care cu privire la edițiunea elegantă și estetică este moderat. Din parte-mi recomand cu cea mai mare căldură colegilor mei inspectori și autorităților școlare acest Abecedar, cu atât mai vârtos, căci, în cât știu eu, un Abecedar românesc mai eminent decât acesta nu esistă nici unul. Doresc, în interesul învățământului și al eminentului autor, cu această edițiune să treacă cât mai curând.

Dacă nu ne înșelăm, d. Fr. Koos, inspectorul școlar în ținutul Bistriței, este identic cu preotul maghiar care petrecea într-o vreme în București și a avut neplăceri cu chiar poporenii (maghiari) ai bisericei sale din cauza înfocatului său naționalism, care neliniștea viața pacinică a micei colonii maghiare din orașul nostru. Tempi passati.

Pe noi ne interesează mai cu seamă pasul ortografic făcut de autor.

Mergem mai departe și zicem că nu unitatea ortografică e un bun mare pentru români, ci unitatea limbei. Într-adevăr, pe la a. 1640 și ceva, în urma ridicării lui Luther, s-a introdus în bisericele reformate limba națională și această tipărire de cărți clerice în limbele deosebite a fost întrebuințată ca mijloc pentru a calviniza pe români. Atunci biserica română, în ramura ei cea cu totul neatârnată, mitropolia Moldovei și a Sucevei, a luat inițiativa unui sinod pentru părțile locuite de români și a admis, ca măsură contrarie reformațiunii, tipărirea de cărți românești ortodoxe, pentru a feri poporul și preoțimea de a se adăpa la izvoare eretice. Din reforma protestantă a răsărit această reformă în biserica română, care și-a imprimat pe de-a pururea urma ei binefăcătoare în dezvoltarea noastră.

Cel mai mare noroc pentru bătrâni a fost desigur acela de a nu ști latinește. Luând limba astfel cum crescuse ea în propria ei individualitate, bătrânii au creat o ortografie pentru români cum ea nu are păreche în nici una din limbile moderne. Înzestrați cu o fineță nemaipomenită a auzului și cu un bun-simț de care noi ne-am înstrăinat de mult, ei au simțit care dialect anume — dacă putem numi dialecte deosebirile dintre noi — este acela ce trebuie cultivat. Moldoveni și munteni au tipărit în veacul al șaptesprezecelea cărți care, ca oglindă a pronunției vie, admise ca clasică, nu lasă nimic de adaos și nimic de scăzut. Abia în epoca fanarioților, sub înrâurirea nimicitoare a lor, limba începe a-și pierde unitatea ortoepică și tinerețea ei naivă care strălucește în cronicari. Dar pe la capătul domniei fanariote românii de peste Carpați încep să învețe latinește și, mișcați de o ură neînțeleasă contra bietelor semne cari nu le păcătuise nimic și a bietelor cuvinte cu care poporul în curs de atâtea veacuri își făcuse locuțiuni, proverbe, cântece și povești, învățații au năvălit să stingă de pe fața pământului acea minunată operă la care contribuise milioane de capete, în mare parte foarte bine formate, și zeci de cărturari cu bun-simț și cu auz credincios.

Ce-a putut ieși dintr-asta decât o adevărată vavilonie?

Suntem și azi încă departe de restabilirea vechei noastre unități ortoepice. Dar încercările de a ajunge la ea sunt multe, unele mai izbutite, altele mai slabe. Astfel vedem pe chiar autorul abecedarulul întrebuințând încă ó și é în loc de oa și ea, deși în aceste unități sunetare partea pe care cade tonul e tocmai a și nu o sau e. O și e nu sunt decât ¼ a sonului deplin, iar a e întreg. Aceste pătrimi de son au aceeași cantitate ca și ĭ consonans în iată, iapă zarbă. Un semn că e astfel e pronunția vie, care a eliminat aceste pătrimi de sonuri; căci din țeară s-au făcut țară, din feată —fată, din afoară — afară ș.a.m.d.

Tot astfel de greșită ni se pare scrierea așa-numitelor sunete derivate cu semnul sunetului originar din care derivă. Așa d când avem echivalentul lui în z ni se pare de prisos. În genere întrebăm ce are a face originea, etimologia unui sunet cu scrierea lui? Nimic. Cum va scrie autorul — pentru a pune în evidență — sunetul j, când se derivă din z + ĭ consonans? Astfel englez face pluralul engleji, verbul a putrezi dă naștere substantivului putrejune, verbul a repezi — substantivului repejune; apoi sunt mulțime de numiri colective cari se termină în ez sau az și au regulat ej la plural precum genoveji, franțuji, olandeji, engleji, portugeji, apoi praz/praji, obraz/obraji, viteaz/viteji etc.

Un exemplu și mai ciudat. Ch (x) se preface în limba noastră înaintea lui i consonans în ș de ex.: Leach, Leși; Ierarch, Ierarși, ș.a. Dorim a ști cum ar scrie d. Petri pe acest ș ca să se vadă din ce sunet originar derivă.

Rezumăm opinia noastră în privirea ortografiei astfel. A cerceta vorbirea vie a poporului din toate părțile și a suma fenomenele sub legi generale fonologice e treaba filologiei române; tot astfel e treaba ei de-a căuta originile cuvintelor. Dar în ortografie ca atare n-are să se răsfrângă munca filologilor, căci nu e treaba ei de-a oglindi originile cuvintelor. Ca oglindă a pronunției aceleia care s-a recunoscut de cătră poporul întreg ca ortoepică, și aceasta nu prin convenție, ci în mod istoric, ea trebuie să păstreze acest caracter. Filologia poate schimba întru-câtva ortoepia, și atunci ortografia îi urmează pe această cale. Mai departe nu merge, nu trebuie să meargă legătura între acea știință abstractă și-ntre scriere, care trebuie să fie accesibilă cu înlesnire poporului întreg.

Cu toate acestea noul Abecedar este un progres spre bine și de aceea-i dorim bună izbutire.

[30 aprilie 1878]

De când guvernul conservator s-a retras, partidul conservator observă o atitudine foarte rezervată, dar statornică. Înainte de a fi izbucnit războiul, cu ocaziunea încheierii convențiunei, în cursul războiului, după încheiarea păcii, în sfârșit totdeauna și față cu toate chestiunile mari, partidul conservator a combătut guvernul, dar niciodată nu i-a făcut greutăți. În deosebi „Timpul“, organul partidului conservator, a combătut mereu pe guvern, l-a combătut adeseori chiar cu multă amărăciune; niciodată însă nu a uitat că, fie oricât de rău, acest guvern din nenorocire reprezentă statul român.

Dovadă ne sunt coloanele acestui ziar. Ca opoziție, am dat părerea noastră asupra faptelor guvernului ne-am rostit asupra politicei ce credeam că este bine de a se urma din partea statului român și adeseori, plini de amărăciune, am mustrat pe aceia cari nu voiau să înțeleagă sfaturile bărbaților politici din partidul conservator.

Atunci când era vorba să se încheie o convenție cu Rusia, ne-am rostit în cuvinte lămurite că atitudinea statului român față cu Rusia trebuie să fie rezervată, plină de respect, dar demnă și hotărâtă.

Cu toate aceste guvernul a încheiat convenția de la 4 aprilie, care ne impunea imense sacrificii morale și, în urmă, a încheiat alianța morală, care ne-a impus imense sacrificii materiale.

Am combătut guvernul pentru aceste fapte, dar noi înșine am rămas consecuenți în atitudinea noastră față cu Rusia; totdeauna rezervați, plini de respect, dar demni și hotărâți

În urmă, la încheiarea păcii, s-au adeverit temerile noastre, exprimate încă din vreme cu atâta stăruință.

Guvernul și organele sale au căzut acum din o extremitate într-alta și au început să ieie o atitudine violentă față cu Rusia; noi însă am rămas consecuenți, adică rezervați, plini de respect, dar demni și hotărâți.

„Românul“ dezmințea încă știrea despre cererea de retrocedare a Rusiei, predica încă cetitorilor săi încredere în generozitatea țarului, pe când, luând act despre zgomotul răspândit, noi puneam la îndoială temeinicia lui, dar în acea vreme declaram scurt, cuprinzător, cu demnitate și hotărât: „Nu dăm nimic Rusiei și nu primim nimic de la Rusia. Voim să întreținem relațiuni de bună vecinătate cu rușii, dar nu putem jertfi nimic de dragul lor“.

Iară atunci când organele rusești au început să pună la îndoială drepturile României asupra Basarabiei, nu ne-am pierdut răbdarea, nu am devenit insolenți față cu o puternică invazie, ci am răsfoit cărți, ne-am folosit de munca altora, am adunat dovezi și am arătat că poporul român niciodată nu a renunțat la drepturile sale asupra Basarabiei și că prin urmare nici astăzi nu are dreptul de a renunța.

De la început deci până în ziua de astăzi „Timpul“ a umblat pe o cale croită de iubire de țară, de buna chibzuință și de cunoștința trecutului și prezentului acestei țări; de la început până în ziua de astăzi el și-a rămas consecuent și la 4 aprilie nu susținea decât aceea ce susține și astăzi.

Dovadă ne sunt coloanele acestui ziar.

De câtva timp însă protivnicii noștri au adoptat programul nostru politic și, voind să-l aplice, nu numai îl duc ad absurdum, ci își mai dau silință de a încredința lumea că noi combatem acest program, în vreme ce nu combatem decât lipsa de capacitate a oamenilor ce vor să-l aplice.

Astfel „Românul“, în numărul de la 27 aprilie, arată cetitorilor săi cari sunt faptele patriotice ale guvernului. După aceea întreabă:

Așa zice „Românul“!

Am zis demult că oamenii cari scriu în ziarul „Românul“ nu sunt vrednici de a sta de vorbă cu noi: nu-i mai putem dar mustra pentru grosimea obrazului lor. Ne cuprinde însă o uimire cu totul obiectivă când ne vedem față cu fenomenala îndrăzneală de a rosti astfel niște cuvinte atât de grave, cu toate că acela care le rostește trebuie să știe că ele cuprind un neadevăr.

„Ne cere Basarabia: BINE FACE, zic ei PRIN BROȘURE“.

Zic ei?! ―

În o singură broșură s-a zis ceva de asemeni, și „Timpul“ a declarat scurt și lămurit că scrietorul acestei broșuri nu e membru al partidului conservator și că acest partid combate vederile cuprinse în acea una singură broșură.

„BINE FACE, zic ei prin ZIARE!“ urmează „Românul“.

În care anume ziar însă? Când? Cum?

Cu care anume cuvinte s-a zis din partea „aderenților ministerului Catargi“ că „BINE FACE RUSIA DE NE CERE BASARABIA?“

Îndeosebi „Timpul“, adevăratul organ al „aderenților ministerului Catargi“, când anume a rostit cuvinte din cari ar putea rezulta ceea ce zice organul sibariților?

Nu se știe și nici nu-i nevoie să se știe: „Românul“ nu voiește să producă decât un efect trecător.

Am dori însă ca în sufletul cetitorilor acest efect să fie temerea ca nu cumva „Românul“ să-și facă socoteală astfel:

„Dacă vom face ca mulțimea să crează că partidul conservator, fiind la putere, ar ceda Basarabia, ea va găsi că e mai bine să o cedăm noi, fiindcă suntem mai buni patrioți“.

Dar nu credem de cuviință a mai spune unde ajung oamenii cu asemenea socoteli.

Fără îndoială … nu la Panteon.

[4 mai 1878]

Dimitrie Petrino, cunoscut și sub epitetul de bard al Bucovinei, a încetat din viață sâmbătă 29 aprilie la 1 oră după amiazăzi în spitalul Brâncovenesc. Luni la 4 ore i s-a făcut înmormântarea la cimitirul Șerban-Vodă, după un serviciu funebru oficiat în biserica Doamna Bălașa.

Familia sa e originară din Moldova, de unde trecu în Basarabia rusească și de aci în Bucovina, unde a fost născut Dimitrie. Însurat foarte de tânăr cu frumoasa fiică a baronului de Buchenthal ― boier român din Bucovina — fu adânc lovit de moartea soției sale, în amintirea căreia a scris cele dintâi și cele mai bune poezii: Florile de mormânt. Micei broșuri îi urmă în curând un volum mai mare, Lumine și umbre, apoi un poem epic, scris sub impresia lui Rolla al lui Alfred de Musset, intitulat Raul. Puțin după aceasta trecu din Bucovina în Moldova. Un defect, rezultat din tifos, adecă surzirea deplină de amândouă urechile, îl făcea impropriu pentru însărcinări publice de o activitate mai întinsă. Încă ministrul Maiorescu îl numise director al bibliotecei din Iași. Precum merg lucrurile la noi, unde orice talent, fie poetic, fie artistic în genere, e atras în vârtejul jucăriilor politice, tot astfel s-a întâmplat că și Petrino a fost ademenit prin făgăduințe, târât în vârtejul vieții politice și tot prin instigațiile coteriei politice care îl captivase, a fost împins la publicarea mai multor lucruri ce erau mai prejos de demnitatea unui adevărat talent. În această vreme a publicat două poeme din care una, La gura sobei, e bună, cealaltă, Legenda nurului, e slabă. Cea din urmă poezie a sa a fost publicată în „România liberă“ și cuprinde o persiflare a unei poezii a lui Vasile Alecsandri, încât se vede că înrâurirea noilor săi amici îl dusese din rău în mai rău. Dar, în sfârșit, de mortuis nil nisi bene. Talent a avut, poet era! Cât despre celelalte calități ale caracterului, nu a inteligenței, ele astăzi nu mai sunt. E bine chiar că de la cei mai mulți oameni cari se deosibesc întrucâtva de turma cea mare și neagră, de turma celor răi și mărginiți totodată, nu rămân în urmă decât faptele inteligenței.

Înmormântarea poetului Dimitrie Petrino a fost simplă și tristă. Câțiva amici politici și câțiva stimatori ai talentelor lui, cu totul vreo douăzeci de persoane, erau adunate împrejurul cosciugului. D. N. Ionescu a rostit un discurs funebru plin de vervă declamatorie; a vorbit despre drepturile României asupra Bucovinei, despre regimentul al treisprezecelea de dorobanți, despre hotărârea românilor de a nu ceda Basarabia; ne-a spus că răposatul, fost milionar de mai multe ori și născut baron, a risipit avere, a lepădat titlu și rang, și-a părăsit țara, fiindcă era democrat și voia să trăiască ca democrat, fiindcă desprețuia deșertăciunea lumească și își iubea națiunea.

Cât de trist e a vedea un poet mort și a-i asculta panegiricul, în care numai despre poet nu se vorbește!?

În o viață atât de bogată și atât de zbuciumată, d. N. Ionescu nu a găsit decât un hârb democratic!

O RECTIFICARE

[6 mai 1878]

„Războiul“ și după dânsul „Presa“ publică următoarea poezie, pe care o atribuie răposatului Ioan Eliad:

Ioan Eliad (sau, după cum se numea mai târziu, Heliade-Rădulescu) a fost într-adevăr un om însemnat, dar poezia aceasta n-a făcut-o el. Ea e din pana lui C. Bălăcescu, scriitor cu mai puțin renume, dar cu mai mult talent poetic decât Eliad.

Poezia în original e intitulată Progresul și se află tipărită în biblioteca portativă editată de Eliad. E caracteristic pentru multe din reputațiunile noastre literare că toți îi citează dar nimeni nu-i citește.

[2 august 1878]

De-o seamă de vreme „Românul“ năvălește aprig asupra „Presei“, inculpând-o că s-ar fi contrazicând, că ar fi susținut odată primirea Dobrogei, iar azi pledează contra ei. Lucrul stă astfel. „Presa“ în realitate nu s-a rostit până astăzi nici pro nici contra, dar a ținut seama de opiniile amânduror taberilor. În unul din ultimii ei numeri organul conservator a găsit de cuviință a da o deosebită atențiune moțatei moțiuni a celor patruzeci și șase din Cameră, spre a arăta, zice „Presa“, respectul nostru pentru orice opiniune care este rezultatul unei convicțiuni onorabile, iar pe de altă parte ca să supunem aprecierii publice modul de a vedea al unor bărbați distinși asupra unei așa de grave cestiuni.

C-un cuvânt „Presa“ nu s-a rostit încă, dar a comunicat publicului ei moțiunea, lucru ce-am făcut și noi, dar între … varietăți. Opiniunea celor patruzeci și șase, departe de a fi rezultatul unei convingeri, e rezultatul fricei. Cei patruzeci și șase, cu puține escepții, fac parte din acel partid de cumularzi din Moldova numit fracțiune, oameni foarte viteji când e vorba de-a da năvală la posturile și la moșiile statului, foarte sfioși însă față cu orice împrejurare care ne-ar sili la muncă serioasă și la gândire serioasă, iar în fruntea lor e iscălit d. Vernescu, adică un advocat bun, un om de ispravă și un orator simpatic în de altmintrelea, dar ale căruia calități ca om de stat sunt până acuma foarte problematice. După opinia noastră intimă d. Vernescu pare a fi singurul care a iscălit din convingere moțiunea.

„Românul“, căruia opinia celor patruzeci și șase din orta motio belferorum îi era foarte neplăcută, în loc de-a se lega de ei de-a dreptul, se leagă de „Presa“, ca și când „Presa“ ar fi susținut ca ale sale opiniile d-lor Holban, Pantazi Ghica, Anghel Rachierul, Misail, Fulger Șoarec ș.a.

Vom lua și noi motivele acelei moțiuni precum sunt reproduse în „Presa“ și credem că răsfrângerea lor ne va fi foarte ușoară. Iată-le:

Ad 1 observăm că neluând Dobrogea nu mai întrerupem formidabila unitate a rasei slave și pierdem importanța noastră politică și istorică. Neluând-o tocmai, lăsăm drum liber Rusiei în Peninsula Balcanică. Iar amestecul și contactul cu rasa slavă e nedovedit, de vreme ce Dobrogea nu e locuită de bulgari, ci în cea mai mare parte de români, turci și tătari.

Ad 2 observăm că pretențiunile etnografice și istorice asupra Vidinului formulate de serbi sunt naturale, dar nu sunt c-o iotă mai îndreptățite decât cele ale României. În special Vidinul, înainte de a deveni turcesc, a fost când sârbesc, când românesc, când unguresc. Întreg malul drept al Dunării, de la Vidin până în Marea Neagră, turcii l-au luat de la români și nu de la bulgari, nici de la sârbi. În bătălia de la Kossovo craiul Lazăr al Serbiei fusese pe deplin bătut (1389), pe când la 1390 Mircea cel Bătrân e tot încă stăpânitor al malului drept al Dunării până în Marea Neagră, despot al Dobrogei și Domn al Silistrei.

Ad 3 observăm că populațiunile Dobrogei nu sunt sălbatece. Românii îndeosebi au mai multe mănăstiri în Dobrogea, în carii tagma călugărească e în mare parte chiar din țara noastră, au un mitropolit propriu (mitropolitul Proilaviei și al Dristului), iar tătarii sunt în cea mai mare parte emigrați din stepele Cubanului, adecă din Rusia, și sunt agricultori, care chiar din epoca așezării lor produceau însemnate cantități de grâu pentru export, ceea ce dovedește o regulată muncă agricolă, ce întrece cu mult trebuințele zilnice. Cine lucrează însă pentru export și devine producător și consumator în economia întreagă a Europei nu poate fi numit sălbatec. Tot cu acești tătari o companie engleză a lucrat drumul de fier de la Cernavodă până la Kiustengé și tot acești sălbateci au înființat în câțiva ani înfloritorul oraș Medgidia, care în mai puțin de 10 ani ajunsese la 20.000 de locuitori și 5000 de clădiri. Dd. Holban și Șoarec sunt cel puțin de zece ori mai sălbateci decât acești tătari. În fine lui Mircea Vodă nu-i era rușine de a se numi Domn al țărilor tartarice, lui Carol Vodă asemenea nu-i va fi rușine de a fi în parte și princeps Thartarorum Dobrodicii.

Punctul patru nu dovedește decât sfiala de muncă a fracțiunii. Țara este deja productivă, și o administrație compusă din oameni speciali, nu din cumularzi, postulanți și diurnași, o administrație din oameni cu cunoștințe economice și tecnice nu va cheltui un ban peste ceea ce poate da provincia însăși și va ajunge totuși la rezultatele cele mai bune. Roșii se înțelege că sunt incapabili de a introduce o asemenea administrație, care să procedeze cu cumpăt și să introducă pe rând și gradat reformele necesare, dar incapacitatea roșilor nu dovedește imposibilitatea lucrului.

Cât despre punctul 5 (că guvernul Bulgariei va găsi pretexte să ne ceară Dobrogea), el e copilăresc și ridicol. Mai întâi quo jure ar face-o aceasta invidiabilul guvern al Bulgariei?

Bulgaria fino-tartarică a hanului Boris (Mihail) nu poseda Dobrogea, Asanizii au avut-o, dar Asanizii erau, precum se știe foarte bine, români, iar după stingerea Asanizilor malul drept al Dunării au fost al Țării Românești. Etnologicește e o țară locuită de români, tătari și turci. Câteșitrele elementele însă sunt opuse slavilor și formează la un loc tocmai bariera ce rumpe formidabila unitate etc.

Din punct de vedere istoric, dreptul nostru asupra Dobrogei e incontestabil. Romană în vremea împăratului August și loc de exiliu a poetului Ovid, bizantină în urmă, trecând de la Asanizi la Țara Românească, ea a rămas a Țării Românești până ce ne-au fost luata de turci și de nimeni altul. Dan II (1374—1386), după Engel unul din cei mai buni generali ai vremii sale, începuse război cu Șișman, regele cel din urmă al Bulgariei, pentru marginele adevărate ale Țării Românești de dincolo de Dunăre, un război căruia Mircea I îi pune capăt printr-un tratat de pace primit și încheiat cu bună-credință. Mircea, bătut la Kossovo, ca aliat al gerbilor, de cătră Baiazid I Fulgerul, se supune osmanilor la 1391, păstrând însă Silistra, Siștovul, Nicopole și Vidinul. În plină pace și fără nici un motiv, Baiazid ocupă la 1394 aceste locuri întărite, ceea ce-l face pe Mircea să ia parte la cruciata pornită de regele Ungariei, unde însă creștinii fură pe deplin bătuți la 1396. La 1398 Baiazid trece Dunărea și intră în Țara Românească, dar, hârțuit într-una de oștirile românești, el se retrage cu rușine peste Dunăre. După moartea în prinsoare a lui Baiazid, ajunge în Europa împărat turcesc Suleiman, pe care Mircea îl subminează sistematic și-l răstoarnă cu trupele și banii săi, puind în locu-i pe Musa, tot fiu al lui Baiazid, dar prieten personal și frate de cruce al lui.

În tot timpul acesta Bulgaria proprie este numai un vilaiet turcesc, desființată cu totul ca stat.

În fine, după ce Mohamed I învinge și omoară pe Musa, Mircea se vede silit a se pleca definitiv (1414) înaintea acestui Mohamed, a acestui Noe care a mântuit chivotul împărăției turcești din potopul tătarilor și din stâncele sfâșierilor dinlăuntru. De la 1414 încetează deci formal stăpânirea malului drept al Dunării, și Mircea e redus iar numai la titlul de comite al Severinului, voievod al Valahiei și duce de Făgăraș și Amlaș1.

Cu toate considerațiile acestea sau mai bine zicând tocmai în puterea lor nu înțelegem panglicăriile presei roșie.

Organul ministrului de externe vorbește de compensații suficiente. Noi am zis de la început că nu există compensații pentru Basarabia, precum nu există niciodată vro plată pentru o palmă măcar din pământul patriei. Aceste sânt lucruri sfinte, cari se pierd sau se câștigă prin împrejurări istorice, dar nici se vând, nici se cumpără, nici se schimbă.

Cumcă am ajuns de-a vedea trecut în protocoalele de la Berlin terminul umilitor de schimb e un fruct al domniei radicalilor care, nepuind nici un preț (amanet, chezășie, zapis) pe sângele vărsat al românilor, era neapărat ca ușurința lor să aibă drept urmare disprețul din partea Congresului. Clara pacta, boni amici. C-un tratat în regulă cu Rusia în momentul intrării în luptă nu mai era vorba de schimb, compensație etc., și Basarabia ar fi rămas a noastră împreună cu Dobrogea.

Dar asupra tuturor acestora vom reveni.

[4 august 1878]

Știm prea bine că până acuma guvernanții noștri nu au nici o idee clară despre ceea ce trebuie să facă în Dobrogea. Știm de ex. că înțelepciunea guvernamentală așteaptă ca englejii să organizeze Ciprul, austriacii Bosnia și Herțegovina, Rusia provinciile din Asia Mică și apoi să întrebe prin agenții săi diplomatici ce-au făcut aceste trei puteri, pentru ca apoi și guvernul nostru să facă un conglomerat electic de măsurile cele mai diverse, a căror binefaceri să le reverse cu de prisos asupra populațiunilor Dobrogei.

Deocamdată ministeriul mai are și alt proiect in petto. Mai mulți bancheri din Viena ar fi propus să cumpere pământurile, numite ale statului, din Dobrogea, și să se parceleze între evrei, adecă să agricolizeze evreii precupeți din țară.

Nu ne îndoim că îndărătul acestei agricolizări mai sunt și intenții politice ale unei mari puteri care în virtutea împrejurărilor devine din zi în zi mai favorabilă atât statului român al Dunării cât și propriilor sale populațiuni române. Această putere e Austria. De pe când încă gurile Dunării și Dobrogea erau turcești s-au făcut și repetat adesea cererea către Înalta Poartă de-a încuviința colonizarea deltei cu supuși austriaci, ceea ce Poarta a refuzat cu stăruință. Ținta politicei austriace de-a se întinde cel puțin cu influența sa politică de la Adria pân' la Marea Neagră, necesitatea de piețe orientale pentru desfacerea mărfurilor sale, teama justă de precumpănirea elementelor slăvenești, toate acestea sunt armonizabile cu instinctul de conservare al neamului românesc și, având conștiință limpede despre rolul modest ce sântem meniți a juca în istoria acestei lumi din cauza izolării noastre depline de celelalte popoare romanice, e lesne de înțeles că razimul nostru viitor va fi o putere mai puțin esclusivă decât Rusia care, cu vrerea lui Dumnezeu și așa fiind scris în cartea sorții, ajungând stăpână pe Basarabia bunăoară, a știut să scoată până și din biserică limba românească, deși pravoslavia ar trebui să știe că un asemenea lucru e cu desăvârșire anticanonic și necreștinesc. Nu e vorbă, patriarhatul ecumenic al Constantinopolei au făcut tot astfel, biserica romană a urmat aceeași cale, dar urmările sunt cunoscute. Cu toate protestele și opunerea patriarhatului ecumenic, preoții greci, sfinții Metodie și Cyrill, au introdus limba slăveană la creștinatele nații slave, iar scaunul roman au avut și mai grele înfrângeri, căci biserica protestantă, în special Luther, au introdus în biserică limba națională. Și această respectare a limbii naționale în biserică e nu numai permisă, ci este de-a dreptul un postulat al Noului Testament. Națiile cari nu-l respectă ar trebui să șteargă din calendarul lor sărbătoarea Coborârei Sf. Duh asupra apostolilor, care în frumoasa concepție a Noului Testament pluti în limbi de foc asupra lor, arătând că în multe limbi vorbește spiritul sfânt al îngăduirii creștinești și al iubirii aproapelui. E cunoscut că după Coborâre apostolii au știut toate limbile pământului. Pomenim în treacăt că noi românii în special am fost în toți timpii un model de toleranță religioasă: episcopiile atârnătoare de scaunul papal, al Siretului (mai târziu al Băcăului) și al Milcovului, petrecerea fără supărare a armenilor și evreilor în țările noastre, libertatea de cult, garantată acestora prin anume hrisov de către Ștefan cel Mare, desele raporturi ale episcopilor catolici despre desăvârșita toleranță și respectul dovedit pentru cultul apusean de către popor, boieri și Domn (la sărbători mari Vodă și boierii luau parte la serviciul divin din bisericele catolice), toate acestea dovedesc că — cel puțin în această privință — n-am făcut niciodată ceea ce dorim să nu ni se facă nouă. E dar sigur că, în urma izolării noastre între elementele străine, acela din ele ne va părea mai preferabil și stâlp mai bun de razim pentru zile grele care respectează individualitatea noastră, altfel îndestul de inofensivă și tolerantă.

Cine ne alungă limba din biserică și din instrucția educativă (a școalelor elementare și secundare), cine nu ne lasă să fim ceea ce sântem a rupt-o cu conștiința noastră națională și cu simpatiile noastre intime, oricât de bune ar fi relațiile lui internaționale cu statul nostru. Numai o sectă fără de patrie și fără de simț istoric, numai cetățenii liberi, egali și înfrățiți ai universului întreg, numai republica universală, reprezentată la noi prin urmașii fanarioților, C.A. Rosetti ș.a., a putut da mână de ajutor unui element străin a cărui tendință este nimicirea noastră națională.

Am premis toate acestea nu pentru a repeta dreptele învinuiri contra republicanilor de la guvern, căci lucrul e știut de toată lumea și abia mai are nevoie de a fi repetat; dar pentru a arăta că, întru cât interesele Austro-Ungariei și României sunt armonizabile, neatingându-se nici una din rădăcinele existenței noastre, buna-înțelegere și o sinceră simpatie, bazată pe reciprocitatea intereselor, e nu numai cu putință, ci chiar foarte probabilă pentru viitor.

Așadar n-am avea nimic de zis în contra unei apropieri în relațiunile statului nostru cu statul austriac. Lucrul însă de care ni e teamă este că guvernul radical, fără experiență și fără cunoștința lucrurilor după cum îl cunoaștem, în loc de a armoniza interesele Austrii de la gurile Dunării cu ale noastre, să nu ne strice și mai rău, făcându-i aceleia promisiuni cari nu va fi în stare să le țină, căci împrejurările din Dobrogea sunt departe de a fi atât de lămurite decum li se par capetelor seci de la noi.

Comparând începuturile tuturor statelor, observăm la cel dântâi pas un lucru ce se repetă aproape în mod identic la toate și pretutindenea. Teritoriul întreg ocupat de un popor se privește ca aparținând statului. Așa sub regii romani și la începutul republicei tot pământul era considerat ca fiind al statului. Ceea ce aveau cetățenii romani era numai posesiunea bunurilor imobile. În vechiul stat germanic lucrul stă tot astfel. Speculum saxonicum și mai târziu Schwaben-spiegel păstrează în ordinea feudalității urmele unui drept originar conform căruia tot teritoriul era al statului, iar oamenii liberi stăteau după o deosebită ordine în legătură cu capul suprem al statului, cu împăratul. În cronicele românești ne întâmpină asemenea memorabila frază: La început tot pământul țării era pământ domnesc. În țările slave lucrul e acelaș, deși poate sub altă formă … c-un cuvânt originea proprietății imobiliare e pretutindeni posesiunea conferită de stat, pentru servicii anumite, mai cu seamă însă râzboinice. În acelaș spirit se aplica la noi bunăoară până mai ieri alaltăieri, adecă până la introducerea orbească a Codului Napoleon, împărțeala de pământ între membrii unei comunități răzășești care descindea adesea de-a dreptul dintr-o singură familie. Precum Cănteștii, Bălșeștii, Sturzeștii nu sunt decât membrii unei familii răsărite din bătrânul Canta, Balș, Sturza, tot așa Bucureștii nu sunt decât membrii familiei lui Bucur, Stoieneștii ai lui Stoian, Floreștii ai lui Florea ș.a.m.d. Se înțelege că între membrii egali îndreptățiți ai unei familii care s-a înmulțit la 3—400 de inși trebuia să existe un alt drept de moștenire decât acolo unde originea proprietății era cu totul alta, încât totalitatea moșiei răzășești era privită ca aparținând personalității juridice abstracte a bătrânului cutăruia ori cutăruia, iar membrii acelei personalități juridice, înrudiți de-a dreptul și răsărind dintr-o mamă și dintr-un tată, aveau părticelile lor de pământ în posesiune numai.

Această esplicare lungă a fost de nevoie pentru a lămuri că românii, ocupând noua provincie, să nu procedeze în mod barbar, apucând și stârpind rădăcina existenței economice a populațiunii, să nu crează că ceea ce se numește pământ al statului e într-adevăr al statului, căci acolo proprietatea e în acel stadiu genetic în care statul e privit ca personalitatea abstractă a cărui proprietate e teritoriul întreg, pe când elementele proprietății individuale sunt reprezentate sub forma posesiunei, conferite de stat pentru servicii ostășești. E caracteristic pentru statele primitive, că numai persoane abstracte pot fi proprietare în sensul dreptului nostru civil: adică biserica și statul. În faptă lucrul stă astfel: a statului român sunt numai acele locuri cari nu sunt a nimănui, res nullius; oriunde însă se ivește un posesor, fie colectiv, fie individual, la intrarea steagului român în acea țară el devine proprietar pe ceea ce posedă, rămâind a se regula numai modus vivendi pe proprietățile colective (pășuni, câșle etc.).

Astfel numai s-ar realiza de la cel dântâi pas în Dobrogea un progres real în viața juridică a poporului. Dar a procede în mod barbar, a lua vorba turcească de proprietate a statului în înțelesul strict și definit al proprietății private a statului, precum stă lucrul la noi în România, a deposeda turci, tătari, români și bulgari pentru a parcela pământul lor, câștigat cu sudori și cu sânge, la coloniști ar însemna a-și atrage de la început ura populațiunilor, ba a ajunge la conflicte sângeroase chiar. Elementele turanice din Dobrogea ne trebuiesc tocmai pentru că nu sunt slave. Ele trebuiesc cruțate, trebuie să se simtă în patria lor veche, dar într-o mai bună stare, sub o mai bună administrație. Cumcă prin aceasta slavii de acolo n-ar fi nedreptățiți se înțelege de sine.

Din nefericire superficialitatea și pospăiala în toate a radicalilor, cunoscuta lor lipsă de respect pentru orice rezultat al unei dezvoltări istorice, cultura lor mai mică decât a lucrătorilor de rând din Apus, ne dau și acum ca totdeuna o rea prevestire despre modul barbar în care vor procede. Dea Dumnezeu să ne înșelăm noi și să fie ei mai buni de cum îi cunoaștem.

Acum venim iar la punctul de la care am pornit. Numai pe locurile acelea cari nu sunt într-adevăr ale nimănui s-ar putea așeza colonii. Auzim că lumea noastră oficială e încântată de propunerea bancherilor de la Viena și că guvernanții noștri așteaptă proiectele de organizație ale Angliei, Rusiei și Austriei pentru a aranja administrația Dobrogei, care ar avea a se face de o comisie de diurnași.

Părerea noastră este alta. Ar trebui trimis un om cu foarte întinse cunoștințe administrative, financiare și economice, înzestrat cu puteri discreționare, care să unifice încet-încet țara cu patria mumă. Și ar trebui să fie un om mai în vârstă, nu un Pache, Mache sau Sache, scos din cutia unei curtizane pariziene și cules de pe ulițele Bucureștilor „pour civiliser en deux jours la sauvage Dobroudja“. Cel din urmă hamal turc ori tătar e un om mai prețios și mai folositor decât tot comitetul de redacție al „Românului“ bunăoară, nemaivorbind de alte ziare liberale.

Alți oameni trebuiesc acolo.

[6 august 1878]

Din Petersburg ne sosește știrea că în ziua de 4 (16) august, adică ieri, doi indivizi au tras cu revolverul asupra generalului Mezenzow, șeful secțiunii a treia (al înaltei poliții), și că generalul a fost greu rănit.

Știrea are nevoie de confirmare și noi ne îndoim încă dacă s-a întâmplat într-adevăr acest atentat, care n-ar fi decât o repetare a celui comis asupra generalului Trepof de către Viera Sasulici, căci Mezenzow e urmașul în funcțiune al lui Trepof. Dar de s-a întâmplat sau nu e deocamdată lucru secundar. Ceea ce e caracteristic sunt știrile tot de această natură de care e încărcat aerul. Mai zilele trecute ziarele pariziane și cele din Viena cuprindeau știrea că s-ar fi atentat asupra vieții principelui de Bismarck.

O serioasă turburare socialistă amenință Europa. Cetățenii liberi, independenți și înfrățiți ai republicei universale, cari la noi sunt reprezentați prin partidul roșu, încearcă a răsturna toate formațiunile pozitive de stat, și dacă n-o vor putea face aceasta, ceea ce e de mai nainte sigur, totuși vor încerca s-o facă pe calea lor obicinuită a atentatelor, scenelor de ulițe, turburărilor etc., iar acele încercări încep a-și arunca umbrele de pe acum.

Noi, cari suntem siguri că victoria principiilor liberale-socialiste însemnează moartea oricării culturi și recăderea în vechea barbarie, vom combate tendințele lor, ori în ce punct s-ar fi ivind. Lucrul stă astfel. Cultura omenirii, adecă grămădirea unui capital intelectual și moral nu seamănă cu grămădirea capitalelor în bani. E drept că cei ce trăiesc astăzi se folosesc de rezultatele dobândite de alți cugetători înaintea lor, însă acele rezultate ei nu le capătă deodată, ca o strânsură părintească, ci trebuie să și le aproprieze prin o nouă muncă individuală, prin studiu. Civilizația omenească se-ncepe oarecum din nou și din fundament cu orice generație nouă, care, dacă nu e silită a repeta anevoioasele cercetări făcute de părinți totuși trebuie să-și câștige prin propria memorie și judecată cunoștințele lor. Prin urmare cercul de oameni într-adevăr culți cari conduc societatea și au fost în stare să-și aproprieze suma de cunoștințe grămădite de părinți, acest cerc e relativ foarte mic; împrejurul acestui cerc e unul mai mare, al publicului cult, care poate să priceapă și să aprecieze munca învățaților, fără însă de-a produce ceva pe acest teren. În afară de aceste cercuri e masa sau incultă sau pe jumătate cultă, lesne crezătoare, vanitoasă și lesne de amăgit, pe care oameni cu cunoștințe jumătățite, semidocți sau inculți cu totul, caută a o amuța asupra claselor superioare, a căror superioritate consistă în naștere, avere sau știință. Cultura oricărei nații e împresurată de-o mulțime oarbă, gata a recădea în orice moment în barbarie. Această mulțime nu se recrutează mai niciodată la țară, între țărani, ci tocmai în orașe, între acei oameni produși în condiții nefavorabile și trăind în ele, cari crescuți închirciți fizicește și intelectual, cari n-au mintea clară și sănătoasă a omului născut și crescut în condiții normale. Chiar în orașe însă ei s-au înmulțit prin căderea micei manufacturi și victoria capitalului mare, reprezentat prin fabricele cu mașine de vapor.

Romanii și în vremea noastră englejii caută a înlătura aceste nevoi sociale printr-un sistem practic de colonizare, căci colonia e un canal de abatere a superfluenței populației care, rămasă în țară, ar îneca în valurile ei și statul și cultura.

În Rusia însă ne-ntâmpină ciudatul fenomen al tendințelor comuniste agrarii. Dacă socialismul orașelor industriale e esplicabil, deși nu justificat, cel agrar în vremile noastre nu are înțeles și mai ales nu într-o țară în care pământ nempărțit există cu prisosință și populația e rară.

Socialismul industrial pornește de la o iluzie economică. El ignorează pe deplin faptul că, chiar de s-ar împărți averea toată a claselor bogate între cele sărace, chiar de s-ar organiza altfel munca, mijloacele prime de existență nu se pot înmulți în infinit și că nevoile sociale trebuie neapărat să consiste în renumita disproporție formulată de Malthus, conform căreia populația se-nmulțește în progresie geometrică, adecă în pătrat, pe când mijloacele de trai se-nmulțesc numai în progresie aritmetică. Contra acestei legi, în temeiul căreia omul e condamnat la muncă aspră pentru a putea să-și întreție existența fizică, nu există remediu. Dar omul se distinge tocmai prin aceasta de lumea animalelor, că are o existență deosebită morală, că are o cultură a minții și a inimei ai cării hrănitoare sunt puțin numeroasele clase avute. A le răsturna pe acestea sau a le face existența imposibilă însemnează a dărâma temelia culturei.

Iluziile economice a sectei socialiste s-a lățit însă și în state în care n-au rațiune de a fi.

În Rusia, comunismul are o mulțime de adepți, și unora dintr-aceștia pare a fi căzut jertfă și generalul Metzentzow.

La noi în țară socialismul are asemenea adepți. Au început a apărea foi periodice care, scrise fără ortografie și fără primele cunoștințe gramaticale, totuși cred că cu acest minim capital de creieri și învațătură se poate reforma universul.

Cumcă liberalii noștri se bucură de progresul ideilor lor se înțelege de sine.

Mai la vale comunicăm proiectul de lege îndreptat contra socialiștilor din Germania, proiect destinat a se propune Reichstagului, care e convocat deja pe ziua de 9 septembrie anul curent.

[9 august 1878]

„Românul“ repetează mereu fraza pe care a rostit-o de astă iarnă încă, cumcă la intrarea noastră în acțiune nu mai trebuia un alt tratat cu Rusia, de vreme ce convenția era cu totul suficientă și un nou tratat n-ar fi fost decât repetarea, id est un al doilea exemplar al convenției.

Discuțiunea, pusă pe acest teren pe care-l pune „Românul“, desigur că nu va înainta deloc dacă nu se va arăta geneza convenției. În faptă hagiul de la Livadia sau c-a făcut promisiuni pozitive, cumcă Basarabia se va retroceda, sau c-a păzit o ținută îndoielnică, nici a zis da, nici ba, lucru ce trebuia neapărat să convie rușilor. În vremea hagialâcului la Livadia era ministru de externe d. N. Ionescu, cel de incapabilă memorie.

Acest om cu puține cunoștințe și cu mai puțin talent de om de stat, profesor slab și orator bombastic, în dealtfel prototipul tuturor acelor nulități din Moldova cari se botează fracțiune liberă și independentă, văzându-se pus în capul trebilor, începuse a împăna posturile diplomatice, câte sunt, cu feciori de popă cari toată viața lor se ocupaseră cu advocatura de mâna a doua pe la tribunale și judecătorii de pace din provincie și acum, fără știrea lui Dmnnezeu, erau chemați să reprezinte maiestatea poporului român lângă celelalte maiestăți. În faptă politica d-lui N. Ionescu nu era nici una.

Politica externă a țării era în realitate purtată de d. I.C. Brătianu, iar d. Ionescu nici visa de ce se petrece la spatele d-sale și găsea numai că diplomația e un lucru plăcut și ușor chiar în vremi furtunoase. Cum începură a se limpezi lucrurile, d. Brătianu îi trimise d-lui Ionescu demisia scrisă gata acasă, neavând domnia lui decât s-o iscălească, iar primirea acelei demisii din partea M. Sale era deja gata în buzunarul d-lui prim-ministru, înainte de a fi gândit d. lonescu să și-o dea.

În această vreme în care la Ministeriul de Externe era o păpușă care nu știa nimic din câte se petrec și care era pus în jețul de ministru tocmai pentru că nu știa să dea nici o informațiune, hagiul de la Livadia a compromis pe deplin cestiunea Basarabiei și a României în genere. Purtarea d-lor pare a fi fost astfel încât Rusia era în drept de a-i considera sau mai bine de a-i deconsidera ca pe niște instrumente ale politicei rusești. Pe această clină primejdioasă, ministeriul român, nu din patriotism pe cât de ochii lumii, căuta un pretext ca să intre în acțiune, își oferea alianța etc. pe care Rusia o respingea cu stăruință. Ei bine, iată că sosi momentul, singurul moment avantagios în care puteau îndrepta colosalele greșeli ce le făcuse, puteau șterge promisiunile verbale ce le vor fi rostit, și liberalii noștri sunt din nou trași pe sfoară — cu voia lor proprie poate — puind temei pe vorbe măgulitoare în loc de-a încheia un tratat cu punctele pe i, în care să se garanteze fără înconjur și de-a dreptul Basarabia.

Acesta este istoricul pe scurt al fazelor cari au precedat misiunea Ignatief. Câtă vină și câtă greșeală a fost în procedarea guvernului va hotărî viitorul, noi putem ști numai atâta, că un tratat în regulă la intrarea noastră în acțiune era neapărat necesar, căci această intrare însemna alianța temporală cu Rusia, și acea alianță nu se putea face fără compensațiuni și fără garantarea, cu de-amănuntul stipulată, a integrității noastre teritoriale.

De aceea am strigat noi de pe atunci: zapis, chezășie, amanet. Tot de atuncea încă am spus că Rusia e hotărâtă să ne ia Basarabia, iar „Românul“ ne scotea ochii cu generozitatea aliatului nostru și cu admirațiunea care o are pentru armata și diplomația română.

E o adevărată nenorocire de-a prevedea tot și de-a nu putea împiedeca nimic. Tot ce s-a întâmplat în urmă am prevăzut și, încărcați cu hulă și cu ocară din partea presei liberale, ne duceam păsul liniștiți, știind că vremea ne va da dreptate și cuprinși de durerea că, puși afară din cercul vieții publice, nu puteam mișca nici degetul cel mic pentru a opri dezastrul.

[10 august 1878]

Din istoria mănăstirilor închinate știm câtă însemnătate avea odată pentru noi românii muntele Athos sau Sf. Munte, acea limbă de pământ a Peninsulei Chalkidice din Marea Egeică, care, purtând și astăzi numele unui gigant din mitologia grecească, a devenit în suta a zecea după Christos minunatul loc de conviețuire a mii de călugări. Republica de astăzi a călugărilor numără douăzeci de mănăstiri mari, 10 sate (skele), 250 de chilii izolate și la 150 de sihăstrii. Fiecare nație de lege greco-orientală are una sau mai multe mănăstiri, în care și azi vin în fiecare an vizitatori din Rusia, de la noi, din Ardeal, din Sârbia, din Bulgaria, Grecia, Asia Mică, Constantinopole ș.a. Călugării înșii, astăzi în număr de 10.000, între cari o mie de români, se recrutează din toate națiile de lege răsăriteană și trăiesc după regula Sf. Vasilie în deplină singurătate.

Sfântul Munte se bucură și astăzi de privilegiile foarte largi acordate de Murad II, pentru că i se supusese încă înainte de luarea Constantinopolei. Astfel nici un musulman nu se poate așeza în sfântul ținut afară de Bostangi-Aga, care întreține relațiile între călugări și sultanul. Guvernul acestei republici eclesiastice în mâna Sf. Sinod din Karias, frumoasa capitală a peninsulei; acest sinod e compus din 20 de delegați (de fiecare mănăstire unul) și patru prezidenți, cari în fiece an se iau tot din alte patru mănăstiri. Acest sinod ține disciplina și dispune cele de trebuință pentru anevoioasa administrare a averii mănăstirilor. Toate mănăstirile sânt închinate Pururea-Fecioarei și se împart în cultul lor astfel încât fiecare stadiu al vieții Maicii-Domnului e mai cu seamă serbat în una din mănăstiri.

Din vremi nemaipomenit de vechi există însă o deosebire între guvernul și administrația deosebitelor mănăstiri. Unele, chinoviile proprii, au un egumen, iar membrii lor au renunțat la propria lor voință și la averea lor și trebuie să se supuie necondiționat; pe când celelalte mănăstiri, monastira idiorhythma, au constituție republicană, își aleg în fiece an starețul și hotărăsc asupra afacerilor generale în soboare, la cari iau parte toți cei ce au dreptul de-a vota. În chinovii călugării trăiesc în comun, în celelalte mănăstiri trăiesc după plac, neprimind din partea mănăstirii decât pâne și vin. Altfel regula e-ndestul de aspră. Dar toate aceste sunt mai mult ori mai puțin cunoscute; ceea ce voim a face acuma este de-a atrage atenția asupra unei tendințe, ce merită toată lauda precum și toată încurajarea din partea publicului român.

După căderea împărățiilor ortodoxe a Bizanțului și a Trapezuntului, Sf. Munte a devenit obiectul unei deosebite îngrijiri din partea voivozilor români și a poporului românesc. N-avem decât a aminti că dintre cele 21 de abații mari, șase numai sunt fundațiuni ruso-bulgare, opt sânt fondațiuni românești și anume: St. Grigorie, Caracal Dochiarion, Cotlomușul, Xeropotamul, Pantokratoros, S. Dionis de Trapezunt și în fine însăși frumoasa și splendida Lavra. Nenumărate moșii se dăruiseră de către Domnii și boierii din țările noastre, bani și odoare și cu toate acestea până astăzi nu s-a văzut o mișcare de viață intelectuală între membrii români ai marii comunități religioase.

Acuma pentru întâia dată ne întâmpină o tendință într-adevăr vrednică de toată lauda. S.S. Arhimandritul Chiriac, român născut în Botoșani, a întreprins o călătorie prin țările noastre spre a aduna mai cu seamă cărți pentru înființarea unei biblioteci la schitul Cotlomușului, al cărui stareț este.

„Războiul“, espuind pe scurt remarcabila biografie a arhimandritului, acesta a răspuns prin scrisoarea de mai la vale, pe care o reproducem și noi.

Până la formarea unui anume comitet, care să se ocupe cu strângerea de bani, cărți și obiecte, redacția „Timpului“ primește asemenea în păstrare cărțile, banii ș.a., pe cari cititorii noștri ori alte persoane din public ar dori să le ofere în folosul schitului și a bibliotecei, ce se va înființa.

Vom reveni asupra cestiunii.

[12 august 1878]

Anunțăm cu plăcere tuturor cititorilor cari se interesează personal de soarta bărbaților ce aparțin la opoziție că am scăpat și de astă dată cu pielea curată. Generoșii noștri adversari nu ne acuză de trădare, cu toate că ar putea s-o facă atât de lesne.

Este într-adevăr o plăcere de a avea a face cu adversari politici atât de nobili, atât de buni și, înainte de toate, atât de sinceri, cari-ți arată de mai nainte primejdia ce te amenință, cursa în care ai putea cădea. „Românul“ în revista sa de alaltăieri dovedește lămurit că suntem niște trădători, niște oameni fără nici un simțământ de patriotism, și că nu ne sfiim a lucra fățiș și în toate zilele în interesul Rusiei, și cu toate acestea nu ne acuză de trădare, numai și numai din cauza patriotismului orb, căci este bun „Românul“ ăla, bun patriot, atât de patriot, încât nu-i poate trece nici prin gând măcar că ar putea exista trădători între români. Simțăminte atât de nobile, întotdauna frumoase, chiar atunci când nu le poți înțelege. Căci trebuie să mărturisim că noi, asupritorii patentați ai poporului, nu prea înțelegem de ce oamenii cari au aruncat la picioarele contelui Andrassy cadavrul sângerând al României cu cunoscutul cuțit înfipt în pieptul ei până la mâner să nu comploteze acuma și cu Rusia pentru a-i arunca și ei o bucată de cadavru.

Contele Șuvaloff a declarat el însuși

Adică guvernul radical și patriot a crezut de cuviință să-l convingă pe contele Suvaloff că România are un interes special a se lăpăda odată de blăstămata aia de Basarabia.

Contele Șuvaloff a înțeles-o după multă strădanie și a fost atât de bun să pledeze înaintea Congresului pentru interesul acesta eminent al României.

Opoziția susține acuma că guvernul n-ar fi trebuit să dea Basarabia; ergo lucrează în contra unui interes al țării. Oricine lucrează în contra unui interes al țării este un trădător; ergo opoziția este trădătoare. Orice trădător trebuie pedepsit; ergo opoziția trebuie pedepsită. Și cu toate acestea guvernul este atât de bun încât nici nu-i vine a crede că un român ar putea fi trădător.

Ce oameni buni! Ce inimi de creștin!

Foarte bine fac că ne iau așa dulce și cu bunătate. Este mijlocul cel mai bun de a ne face și pe noi roși — roși de rușine și mânie despre nemernicia și îndrăzneala cu cari nu se sfiesc a ne imputa lucruri de cari sunt capabili numai ei.

Să ne acuze și de trădare — am avea ceva de râs.

TEODOR DÖRING

[12 august 1878]

Alaltăieri, marți, toți artiștii din Berlin au condus pe un amic al lor la cel din urmă loc de odihnă. Oricine a trăit câtva timp la Berlin trebuie să fi văzut o dată pe bătrânul Döring, unu din cei mai însemnați membri ai personalului Teatrului de Curte din Berlin, reprezentatorul ilustru de caractere bine pronunțate, care sâmbătă, trei ceasuri după-amiază, căzuse victima unei suferințe ce-l ajunsese în vremea vacanțelor din anul acesta. În persoana lui se săvârși din viață un actor a cărui ideal fusese a realiza întotdauna intențiele scriitorilor dramatici, o țintă pe care și-o și ajungea în mod neîntrecut, mai cu seamă în crearea rolurilor vesele. El s-a născut în 19 ianuarie 1803 la Varșovia. Părinții lui hotărâseră a-l face negustor, dar el părăsi în curând cariera aceasta pentru cea spinoasă de artist dramatic. În anul 1825 debută în rolul Iuliu în piesa Poetul sărac; în anul 1826 veni la Breslau și de aci la Mainz. Între anii 1832 până la 36 jucă la Mannheim, Carlsruhe și Hamburg. De la 1840 încoace a fost membru al Teatrului de Curte din Berlin.

Acu patru ani el serbă iubileul său artistic al unei activități de 50 de ani și cu ocazia aceasta a primit onoruri și distincțiuni nu numai din partea colegilor și amicilor săi, ci și din partea împăratului german, precum și din partea multor principi. La 15 iunie anul curent el jucă pentru cea din urmă dată rolul lui Attinghausen în Wilhelm Tell. În curs de aproape 54 de ani Döring a jucat aproape 300 de roluri deosebite, între cari cele mai principale sunt Mefistofiles, Natan, Attinghausen, Iust, Falstaf, Iago, Shylock, Șeva în Evreul lui Cumberland, Polonius ș.a.m. În vremea cât a stat la teatrul curții a jucat, după propria sa mărturisire, de 4900 de ori în 295 de roluri diferite. Teatrul Curții pierde într-însul unul din cei mai distinși actori, care va fi cu greu înlocuit.

ANEXAREA DOBROGEI

[19 august 1878]

În ajunul de-a pierde o parte din patria noastră, Basarabia, și a adăuga la pământul strămoșesc ținuturile de peste Dunăre ale Dobrogei, credem că cestiunea aceasta trebuie cercetată mai cu deamăruntul și din mai multe puncte de vedere.

Cunoscând odată stipulațiunile respective ale Tratatului de Berlin, vom cerceta deci întru cât avem datoria și întru cât dreptul de a le urma.

Considerația care ni se impune chiar de la început este că actele noastre cari vor avea de obiect realizarea stipulațiunilor Tratatului sunt acte ce le vom face de astădată și pentru prima oară după sute de ani pe răspunderea noastră proprie. Oricâte ne-am fi închipuit în trecut despre drepturile noastre ab antiquo, fie cu, fie fără cuvânt, totuși marile puteri europene ne considerau parte ca pe niște vasali ai Turciei, parte ca pe niște epitropisiți ai Europei, și răspunderea pentru faptele noastre era adeseori ale suzeranului, dar și mai adesea ale epitropilor, așa încât părtinirea părintească a unuia ne scăpa adesea de supărul poate mai puțin părintesc al celuilalt din ei. Legați de-o împărăție pusă sub epitropie din cauza bătrâneții ei, noi, popor tânăr de ciobani, deveniți plugari abia de la 1830 încoace, croirăm cu ușurința ce ne caracterizează planuri de politică europeană și ne amestecarăm în certele celor mari, fără a pricepe politica lor, urmărită de veacuri cu stăruință de fier și cu mijloace uriașe, cășunându-le, de nu primejdii serioase, ceea ce nu suntem în stare, totuși însă vexațiuni pe cari ei le treceau cu vederea tocmai din cauza atârnării noastre relative.

Mai este însă același caz și astăzi? Ca și fiul pierdut din parabola evangheliei, noi ne-am pierdut din calea istoriei noastre adevărate, am cheltuit în mare parte moștenirea părintească pe formele goale ale unei civilizații străine pe care n-am avut nici timpul, nici mijloace îndeajuns spre a ne-o apropria, și azi, cu mult mai săraci în puteri decât acuma douăzeci de ani, noi ne vedem puși înaintea unor întrebări, pe care trebuie să le dezlegăm, deși viața ușoară de până acuma nu ne-a înțelepțit decât prea puțin.

Nu e vremea de a ne face unul altuia imputări: cel puțin nu în această privire. Națiunea va judeca la momentul oportun pe cei ce merită să fie judecați și va mustra pe cei ce s-au jucat cu interesele ei. Noi, abstrăgând deocamdată de la orice polemică, vom privi cestiunea cedării Basarabiei și luării în posesiune a Dobrogei într-un mod cu totul obiectiv și fără a face fraze.

Premisa de la care pornim și pe care credem că ne-o consiliază orice român cu minte este că trebuie să ne supunem Tratatului de Berlin, mai ales acum și după câte s-au întâmplat. Ar fi fost mai demn poate dacă de la început urmam o altă cale și ne îndeplineam cu sfințenie și curaj misiunea ce ni se impunea de către Tratatul de Paris, ar fi fost mai cu minte poate de a face cauză comună cu popoarele de peste Dunăre abia atuncea când am fi putut regula cestiunea singuri și fără costisitorul ajutor de peste Prut, dar în sfârșit în cartea sorții a fost scris, ca să fim împresurați de mreaja ademenirilor de dinafară și a vanității dinlăuntru și să jertfim bunuri câștigate și sigure pe bunuri necâștigate încă și închipuite poate. Înainte de un an eram poate în stare de a schimba multe din cursul evenimentelor; astăzi evenimentele petrecute în mod fatal ne silesc sub jugul lor. Ieri încă puteri egale își țineau cumpăna și micul nostru adaos ar fi înclinat limba într-o parte ori într-alta, astăzi nu mai avem nimic din importanța ce ne-o dăduse un moment mare și solemn din viața noastră. Nefiind ieri cu dreptatea, astăzi dreptatea nu e cu noi.

Deci să ne supunem certării, adecă Tratatului de la Berlin.

Întâi: Basarabia ni se dăduse pentru a ne indica rolul nostru la gurile Dunării și ținerea acelei fâșii de pământ era pentru noi o misiune europeană. Aceeași Europă care ne-a redat-o a găsit de cuviință să ne-o reia și ne-a oferit Dobrogea, reînnoind un mandat dat pe tăcute prin Tratatul de la Paris, mandatul adecă de-a păzi libertatea celei mai importante artere a negoțului răsăritean, nu atât prin puterea noastră proprie, pre cât prin lipsa de amestec a unei puteri mari, oricare ar fi aceea, a cărei preponderanță ar deveni hotărâtoare prin posesiunea exclusivă a gurilor Dunării. Meniți a fi proprietarii unui bun asupra căruia toate puterile mari vor să aibă servitutea liberei întrebuințări, slăbiciunea noastră e o garanție; pe când o putere mare în locul nostru, legată chiar prin tratate juruite, ar ști cu vremea să dispună în mod discreționar de un bun atât de prețios pentru toți sau cel puțin ar ține legați pe mulți și i-ar paraliza în acțiunea lor politică prin gingășia unei libertăți de navigație garantată numai prin șiruri negre pe hârtie albă. Deosebirea între noi și dispuitorii Europei e că ei ne iau o provincie și ne dau alta, privind lucrul în sine ca foarte indiferent, pe când noi simțim cu vioiciune că ni se rupe o bucată din patria noastră străveche, lucru ce nu se poate compenza nici prin bani, nici prin drepturi nouă, nici prin cesiuni de teritoriu.

Durerea noastră e drept că nu mișcă pe nimeni, dar presupunem totodată că nici un om înțelept din diplomația europeană, nici chiar aciia ce ne sunt contrari, nu ne vor lua a nume de rău un resentiment ce e natural și care-și poartă justificarea în sine însuși.

Vederat e asemenea că, deși stăm înaintea unor hotărâri a căror întreagă răspundere cade asupra noastră, totuși libertatea noastră de deciziune și de acțiune e departe de a fi atât de largă precum ar cere-o gingășia momentului. Obiectele stipulațiunilor Tratatului de Berlin, Basarabia și Dobrogea, sunt ocupate de trupele împărătești; ba chiar mijlocul țării e pentru un an calea deschisă pentru mișcarea din și înspre Bulgaria a acelor trupe. Și cu toate acestea trebuie să ne hotărâm. Mai mult încă. Pe când suntem siguri de simpatiile populațiunii noastre din Basarabia, nu suntem încă siguri de acelea ale dobrogenilor, încât s-ar putea repeta și față cu noi scenele ce se petrec, cu austriacii în Bosnia, cu rușii în Lazistan și poate în curând cu muntenegrenii în părțile anexate ale Albaniei, cu sârbii în ținuturile locuite de moametani. Acest lucru ne-ar fi indiferent dacă noi, ca stat și ca națiune, am împărtăși punctele de vedere cari au hotărât acțiunea tuturor beligeranților în cestiune; dar noi — precum am declarat-o solemn de la început — n-am întreprins un război de cucerire trecând Dunărea, ci am întins numai preste Dunăre acțiunea noastră defensivă. Dacă n-am putut fi consecinți în lucruri pe cari ni le-au impus alții, să fim cel puțin consecinți în lucruri în care suntem liberi de a fi.

Deci dacă pe de o parte noi ne supunem și primim Dobrogea, pe de altă parte cestiunea cum s-o primim, adecă a modului luărei în posesiune, e mai grea decum s-ar pare la prima vedere, grea din cauza împrejurărilor, grea prin necesitatea de a fi consecuenți cu declarațiunea făcută la intrarea în luptă, grea în fine prin modul de-a armoniza o anexiune de teritoriu pe care de aproape 500 de ani am pierdut-o către turci cu întreaga noastră manieră de-a privi lucrurile, cu moralitatea noastră politică, cu sentimentul nostru de dreptate.

Să nu se uite un lucru. Tratatul de Berlin însemnează într-adevăr o înțelegere între toate puterile cele mari, dar acea înțelegere e numai formală. Sub forma netedă a articolelor așezate pe o hârtie care nici se supăra nici bănuiește fierb totuși dușmăniile și esclusivitatea intereselor; din cutele păcii, decretate în mod formal și solemn, se scutură insurgenții din Bosnia, liga albaneză, nemulțămirile din Rumelia, revolta lazilor, rezistența Porții contra cererilor grecești, iar pentru noi: concediarea cu nepusă în masă a colonelului Fălcoianu și repatriarea cerchezilor în Dobrogea. Să ne înțelegem. N-am fi avut nimic contra repatrierii sub auspiciile noastre sau sub auspiciile voinței liber exprimate a provincialilor dobrogeni, însă repatriarea energicului dar turburătorului element sub scutul ocupației rusești poate avea o altă semnificație când cunoaștem înlesnirea cu care acești oameni, mercenari de meserie, se pun la serviciul orișicui și când din cazurile citate, avem dreptul de-a ne îndoi despre sinceritatea omnilaterală a stipulațunilor Tratatului de Berlin.

Nu ne e frică de acești oameni, precum austriacilor nu le e frică de bosniaci sau rușilor de lazi, căci Dobrogea e departe de a avea prin natura ei fizică o atât de însemnată putere defensivă ca Bosnia și Lazistanul. Dar a împușca în oameni ar însemna a preface anexiunea pacinică în cucerire, ar însemna a împărtăși punctul de vedere a tuturor celora cari s-au luptat cu turcii în acest război, ar însemna a deveni complici cu ei și a consfinți prin această complicitate pierderea pe de-a pururea a Basarabiei. Cu ce drept ne-am plânge de-o nedreptate, pe care am comite-o noi înșine de a doua zi chiar? Cu ce drept ne-am plânge că poporul nostru se-mparte ca o turmă necuvântătoare, când noi înșine am trata ca pe-o turmă necuvântătoare părțile unui popor care și el are mari calități și mai cu samă o mare și nu tocmai neîntemeiată susceptibilitate națională? Sau poate turcii din Dobrogea, cu strălucitul lor trecut militar, ei, cuceritori în trei continente, se pot privi ca o turmă făr' de voință, căreia nu-i pasă sub ce stăpân încape?

Într-alt număr al „Timpului“ am anticipat cestiunea de principiu ca și când ar fi fost hotărâtă deja, pentru că știrea, adusă de bine informata „Corespondență politică“, cumcă guvernul nostru umblă să precupețească de pe acum pământul Dobrogei, ne indignase. Același principiu moral care ne dictase respect pentru averea privată din Dobrogea ne dictează și șirurile acestea, cari ating modul politic al luării în posesiune. A face ce fac toți, adecă a lua și stăpâni cu baioneta, e lucru ușor; a păstra însă acest Orient în miniatură, cu tot amestecul său de popoare, a dovedi că sântem destul de drepți și destul de cumpătați ca să ținem în ecuilibru și în bună pace elementele cele mai diverse este o artă, este adevărată politică pe lângă care politica forței brute e o jucărie.

Dar, înainte de a hotărî definitiv datoriile ce ni le impune nouă în special anexarea Dobrogei, ne abatem puțin pentru a arăta dreptul nostru la aceasta. Dreptul nostru este istoric. Dacă împrejurările sunt de natură a-l sprijini, cu atât mai bine; însă în orice caz, fără acest sprijin, ar fi un drept nud, de a căruia întrebuințare ar trebui să ne ferim.

Într-adevăr, încă în vremea lui Herodot, Dobrogea era stăpânită de geți, cari, îngemănați într-un singur stat cu dacii, țineau amândouă malurile Dunării. În vremea lui Cezar Dobrogea e în mânile romanilor, iar dacii și geții trecuseră de mult dincoace de Dunăre și se așezase definitiv aicea. Pe timpul împăraților Dobrogea era populată, în orașe, de comercianți greci, pe șes, de sciții plugari și făcea parte din provincia Moesia inferioară. Poate că în vremea aceasta a fost epoca dezvoltării celei mai mari a provinciei. Cosmografia anonimului din Ravenna, o compilație din veacul al 7-lea după Crist, dar a cărei autenticitate e fără de nici o îndoială, ne citează orașele Dionisopolis, Bisoi, Timum, Tirissa, Callatis, Stratonis, Tomis (locul de exil al lui Ovid), în fine Istriopolis, toate colonii grecești de negoț (Cf. Ravennatis anonymi cosmographia, IV. 6) iar Pliniu bătrânul citează ca orașe scitice Afrodiaias, Libistos, Zigere, Borcobe, Eumenia, Parthenopolis, Gerania. Pe itinerariul lui Antonin numărăm de la Silistra (Durostoro) până la Noviodunum (Tulcea) șase orașe mai însemnate: Transmarisca (Turtucoaia), Capidava, Carso, Cio, Beroe, Troimis; iar de la Novoiodunum (Tulcea) până la Callatis (Mangalia) două orașe: ad Salices și Tomis (Küstengè). Dacă mai adăogăm încă o parte din orașele Mesiei inferioare tot la Dobrogea, vom avea însemnatul număr de 20 de orașe în acea provinție, dintre cari cele mai multe au pierit fără de nici o urmă. Rămâind moștenire împărăției Răsăritului, Dobrogea a fost cutreierată, ca și Principatele românești, de roiuri de popoare, de huni, avari, pecenegi, cumani și în fine de tătari. Într-adevăr, pe la începutul veacului al XI-lea, cumanii sau polovții, un neam fino-tartaric, își părăsi așezarea de lângă Volga și ocupă țările române, din cari au gonit pe chazari și pecenegi. Cumcă în veacul al unsprezecelea, cu mult în urma venirii bulgarilor, stăpânea în Dobrogea pecenegii se dovedește prin multe nume actuale de pârâuri și localități. Scoși au fost pecenegii de cumani, aliații viguroși ai Asanizilor contra Bizanțului. În fine, în veacul al treisprezecelea, epoca fondării principatului Valahiei, cumanii sunt scoși din țară de către tătari, cari se așezară cu predilecțiune în Dobrogea și sunt până azi acolo. Existența lor în acele părți îl face pe Mircea I să se numească, prin crisoave, în toată forma, domn al țărilor tătărești. Astfel provincia a fost stăpânită succesiv de toate roiurile de popoare barbare care a trecut prin țările noastre, deși această stăpânire n-au întrerupt continuitatea de drept a împărăției bizantine, care-și mănținea garnizoanile și organizația provincială mai cu seamă în orașele țărmurene și în olatele mai mult puțin întinse ale acelor orașe. Cu succes au fost luate orașele țărmurene de către Asanizi, pe când șesul însuși pare a fi rămas tătăresc. De la tătari a luat Mircea, domnul țărilor tătărești, Dobrogea, de la Șișman Vidinul și malul drept până la Silistra și le-a și ținut toate acestea, până ce la 1413 sultanul Mohamed I, ocupând cetățile românești Isaccea, Silistra și Giurgiul, precum ocupase Nicopolul și Vidinul, puse capăt domniei Basarabilor pe malul drept al Dunării. În vremea lui Mircea populația Dobrogei se vede a fi fost în majoritate tătărască.

În vremea migrațiunii popoarelor, deci și în vremea venirii bulgarilor cât și mai târziu, atât Dobrogea și țările române se considerau ca aparținând împărăției bizantine și anume Țara Românească și Moldova făceau parte, adesea numai nominal, din Mesia inferioară. Anonimul din Ravenna zice:

Urmași ai dacilor și romanilor și cei din urmă posesori ai Dobrogei înaintea cuceririi prin Mohamed I, dreptul nostru istoric este întemeiat; dar sprijinul cel mai bun al acestui drept sunt împrejurările chiar.

Într-adevăr, petițiunile uniforme ale bulgarilor din Rumelia, cari declară că nu vor a trăi alături cu mohametanii, și că or unii or alții trebuie să iasă din țară, aprobarea indirectă a acestor petițiuni cuprinsă în răspunsul principelui Dondukof-Korsakof; vestita programă despre organizarea Bulgariei, trimisă din Belgrad cătră „Norddeutsche Allgemeine Zeitung“, în care se stabilește confiscarea averilor geamiilor și vânzarea cu toptanul și pe prețuri de nimica a bunurilor imobile ale musulmanilor din Bulgaria, toate acestea sunt de natură a face pe mohametanii din Dobrogea să piardă orice gust de a fi lipiți de o provincie în care majoritatea generală ar estermina majoritatea locală.

Dar dacă dreptul nostru istoric și împrejurările sunt îndestul de puternice față cu Bulgaria și cu alte puteri, lucrul nu stă tot astfel față cu chiar populația Dobrogei. În privirea acesteia maxima jus posterius derogat priori e-n vigoare. Locuitorii Dobrogei sunt adevărații proprietari ai ei și dreptul nostru istoric alături cu posesiunea lor de fapt se poate compara cu un hrisov vechi domnesc alăturea cu proprietatea reală, mai ales când n-a fost acest drept istoric cauza intrării noastre în război, mai ales când am declarat că nu trecem Dunărea ca să cucerim.

Afară de Delta Dunării și insulele, care sunt incontestabil ale noastre, căci ne-au fost hărăzite și prin Tratatul de la Paris și se țin de noi prin chiar natura teritoriului, apoi, fiind nelocuite, nu ne impun datoria de-a ține seamă de voința legitimă a altuia, celalalt teritoriu al Dobrogei îl primim într-adevăr, dar numai c-un titlu veritabil de drept, cu consimțământul populațiunilor.

Cum se vor întreba populațiunile, prin plebiscit sau pe altă cale, e o cestiune de detaliu. În orice caz n-ar fi o cestiune de dominare ci de conviețuire, căci nu e vorba de cucerire, ci de uniune.

Această atitudine credem că ar fi pe deplin corectă. Ar fi corectă din punctul de vedere al moralității politice, ar fi conformă cu maniera de a vedea a unui popor care, fiind însuși în mare parte apăsat și supus sub popoare străine, nu voiește a face și el cea ce dorește să nu i se facă.

Apoi ni s-ar dovedi în mod pipăit cumcă stipulațiunea respectivă a Tratatului de Berlin e sinceră și în fine n-ar mai fi vorba de schimbul Basarabiei, cel puțin nu pentru conștiința noastră națională.

Se înțelege că nu dăm nimănui lecțiuni de morală politică și de dreptate. Dar pentru un popor mic e primejdios de a imita procederea celor mari și singura sa tărie e dreptul, dreptul legătuit, juruit, întărit cu șapte peceți.

Cazul consultării populațiunii în privirea aceasta nu e cel dintâi, deci nu e unic. Nizza și Savoia, cedate Franței printr-un tratat în regulă, au fost consultate și au primit a fi anexate; într-un mod asemănător se poate consulta Dobrogea. Sau, dacă acest mod s-ar părea nepotrivite cu starea Dobrogei, atunci se va găsi o altă formă legală corespunzătoare. Cu această ocazie s-ar dovedi totodată și dorințele speciale ale provinciei și prerogativele cari le-ar cere gințile deosebite pentru a-și păstra individualitatea.

S-ar dovedi c-un cuvânt modul de conviețuire pe care-l doresc populațiunile. Raționamentul nostru trebuie să fie următorul:

În război am pierdut o provincie și n-am câștigat nimic; să vedem acuma dacă avem destul sentiment de dreptate și dacă inspirăm destulă încredere pentru a câștiga o provincie pe cale pacinică și numai pe cale pacinică.

Acesta e singurul protest pe care-l putem ridica fără a jicni pe nimenea, dar și fără a lovi în noi. Sentimentul de naționalitate a poporului român e prea viu pentru ca guvernul lui să poată face abstracțiune de dânsul. Deci, constrânși a fi înțelepți în procedarea noastră și independenți fiind acuma, adecă liberi de a muri de arma celui mai tare, să păstrăm cel puțin pân' în ultimul moment mândria și sentimentul dreptății noastre, cari ne sunt absolut trebuitoare pentru momentul când existența noastră, de astă dată atârnând ca frunza pe apă, ar fi din nou pusă în cestiune. Greutatea e: de a împăca exigențele simțului nostru național cu succeptibilitatea, asemenea naturală, a fostului nostru aliat.

În cazul când populațiunile Dobrogei ar fi contra anexiunei în forma ei cea mai blândă chiar, de ex. contra uniunii personale, atunci ar fi un semn: 1) că stipulațiunea Tratatului de Berlin relativă la aceasta a fost subminată de mult de contralucrările unei puteri mari; 2) că ni s-a preparat o mreajă care să ne consume puterile și mijloacele în lupte sterile, al căror rezultat — cel mai bun chiar — ar fi cucerirea unei provincii c-un climat în mare parte nesănătos și care nu ne-ar aduce nici un folos pentru cincizeci de ani; căci n-avem nevoie a spune, ceea ce toți știu, cumcă de când Dobrogea e cunoscută — adică de 2500 de ani aproape, de la Herodot și până azi — ea a fost o provincie mlăștinoasă, puțin populată, foarte fertilă, dar și foarte nesănătoasă, care numai sub cârma de fier a poporului roman putuse ajunge la un grad de înflorire relativă. Dar cum a căzut cauza acelei înfloriri, adică Roma, toată suprafața Dobrogei, lăsată la discrețiunea agenților naturei, cari-o stăpânesc, redeveni repede pustiul care-a fost întotdauna, un pustiu care atrage prin fertilitatea lui mereu colonii nouă, dar pe care le și stinge cu aceeași repejune cu care le atrage.

[20 august 1878]

Am spus-o în numărul trecut că, pentru prima oară după sute de ani, suntem chemați a hotărî cestiuni a cărora rezolvare va determina pe de-a pururea soarta nației românești în genere, a statului român îndeosebi. Cele trei mari întrebări: cestiunea Basarabiei, acordarea de drepturi politice evreilor, anexarea Dobrogei, atârnă ca o sabie cu trei tăișuri asupra noastră, și va depinde de înțelepciunea noastră de a le face inofensive în marginile putinței.

Știm foarte bine, pentru noi și între noi, întâi că Basarabia ce ni se ia e o parte străveche a țării Moldovei și c-a fost a noastră de la 1300 și ceva până la 1812, știm asemenea că evreii nici au fost nici sunt persecutați în țările noastre și că îngrădirile ce li s-au impus au fost dictate de un natural instinct de conservațiune.

Asupra cestiunii a treia știm că, întru cât poate fi vorba de drept istoric, continuarea Deltei de pe malul drept al Dunării, adică Dobrogea, e o dependență naturală a Țării Românești, care a și fost a Țării Românești curând după întemeiarea acestui principat.

Dar nu ajunge că le știm noi acestea.

Basarabia se retrocedează de Congres cu supoziția tacită că ar fi o parte a Rusiei ce i se luase pe nedrept; Dobrogea ni se dă în schimb; în fine restricțiunile îndreptate contra unei prea copioase imigrări a unor elemente cu totul străine Congresul le interpretează ca o restricțiune a libertății conștiinței și, sub condiția de a fi sau de a nu fi, ni se dictează de mai nainte hotărârile ce trebuie să le luăm.

E cumplit de nedrept acest lucru, dar cu toate acestea nu e mai puțin adevărat că el ni se impune și că o rezistență de-a dreptul nu-i cu putință. Pe de altă parte însă e tot așa de sigur că cu sistemul șovăirii, nedomiririlor, anxietăților și paliativelor nu vom ieși la nici un capăt și că ne vom crea numai izvoare de continue neplăceri, încât claritatea hotărârilor noastre trebuie de astă dată să înlătureze pe deapururea chiar pretextul pentru un viitor amestec al cuiva în afacerile statului român.

În privirea modificării art. 7 din Constituție, toată ziaristica recunoaște necesitatea convocării unei Constituante. Nu tot astfel e însă cu art. 2 din Constituție, care face obiectul unei discuții vii în ziaristică.

Noi facem deocamdată abstracțiune de la principiul convocării sau neconvocării unei Constituante și ne restrângem pentru astă una dată la răsfrângerea polemică a argumentelor aduse contra convocării.

Constituția zice:

„Românul“ crede a putea comenta lucrul astfel:

Ciudată ideie de schimbare și rectificare are ziarul guvernamental!

Sofisma e atât de vederată și de pipăită încât un copil o poate duce ad absurdum. Căci într-adevăr, dacă cesiunea a trei județe întregi nu-i decât o schimbare de limite, atunci și cesiunea a 10, 15, 20 de județe nu-i decât o schimbare de limite, ergo rectificându-se și schimbându-se mereu limitele prin Camere ordinare, am putea ajunge să vedem rectificat teritoriul României la circumscripțiunea Fefeleiului.

Sofisma „Românului“, departe de a fi de o fineță deosebită, e din contra atât de ordinară încât, stabilindu-se odată clar și bine status controversiae, argumentațiunea „Românului“ devine absurdă.

Stabilindu-se în mod absolut inalienabilitatea teritoriului României, e de sine înțeles că nu poate urma în alinea a doua o dispoziție care să facă iluzoriu principiul general, căci între două dispoziții contradictorii dintre care una susține inalienabilitatea cealaltă alienabilitatea, e sau una sau alta adevărată, nici când însă amândouă dodată. Ar trebui să se admită că legiuitorul n-a știut ce vorbește, că-n șirul de întâi stabilește un lucru pe care îl anulează prin șirul al doilea. Dar e cunoscut atât de oameni în genere, cât și de psihiatri în deosebi, că o asemenea anomalie, adecă o contrazicere, nu se poate petrece într-un cap sănătos omenesc și că toate contrazicerile sunt numai aparente. C-un cuvânt un om nu poate susține în aceeași vreme despre unul și același lucru că și există, și nu există. Sferele inalienabilității și schimbării (rectificării) teritoriului nu pot fi deci contradictorii, ci una, inalienabilitatea, e sfera mare, care cuprinde în sine sfera a doua, a schimbării sau rectificării.

„Românul“ ia schimbare și rectificare în sensul cel mai larg al cuvântului, care sens larg esclude inalienabilitatea sau o preface într-o simplă frază banală; pe când legiuitorul o ia în sens restrâns. Omul e schimbător, va să zică că o mulțime de lucruri accidentale se modifică, rămâind totuși el ceea ce-a fost în privirea celor esențiale ale existenței sale. El rămâne identic acelaș cu toate schimbările. Și moartea e o schimbare, și decompozițiunea organismului în elementele chemice e o schimbare, dar nu o schimbare în înțelesul tezei de mai sus.

C-un cuvânt inalienabilitatea teritoriului statului ca principiu general nu admite și nu poate admite decât schimbări sau rectificări neesențiale, nu însă esențiale, precum e pierderea a trei județe, a unei porțiuni din malul Mării Negre, a unei guri a Dunării.

Cari pot fi însă aceste schimbări neesențiale?

Teritoriul statului este inalienabil. Dar acest teritoriu, măsurat și hotărnicit de oameni ce pot greși nu e în toate punctele pe deplin cert. Se pot descoperi documente cari să arate că în cutare loc limita se întindea mai departe și a fost uzurpată, că dincoace era mai aproape și am uzurpat noi teritor străin. Aceste uzurpări pot fi mari sau mici; mari fiind aduc după sine schimbări de limite, mici fiind condiționează rectificări neînsemnate.

Asemenea schimbări sau rectificări au de presupunere fundamentală că statele învecinate au rămas idealiter proprietari ai locurilor inalienabile pe care le-a uzurpat unul de la altul. Deci nu e vorba de schimb (échange) al teritoriilor uzurpate, ci unul, recunoscând prin bună învoială și cu bună-credință drepturile celuilalt, își rectifică granițele, restrângându-le ici, lărgindu-le dincolo. Asemenea schimbări sau rectificări nu se fac însă niciodată pe locuri unde granița e bine determinată prin râuri, prin valuri de pământ etc., ci numai pe acolo unde semnele ce deosebesc un teritoriu de celălalt au fost deteriorate. Astfel granița între Austria și Moldova era însemnată la munte prin șir de stejari, în al cărora lemn era săpat bourul Dragoșizilor. Dar parte a crescut coajă peste săpătură, parte rău-voitorii au tăiat acei copaci, încât limitele, devenind nesigure, au trebuit rectificate. Posesiunea de fapt a cedat atuncea proprietății inalienabile de drept. Proprietatea statului asupra teritoriului său e inalienabilă, posesiunea de fapt poate fi uzurpată, deci schimbată și rectificată. Schimbare și rectificare presupun totdauna o uzurpațiune.

Vedem deci că un teritoriu inalienabil nu se poate aliena. Ceea ce se poate aliena sunt posesiuni uzurpate.

Uzurpat-am noi Basarabia?

Sunt granițele atât de nesigure între noi și Rusia încât să aibă nevoie de așa o rășluitoare schimbare sau rectificare?

Tocmai contrariul e adevărat. N-am uzurpat Basarabia și granițele ei sunt foarte sigure.

De aci însă rezultă că teritoriul statului, declarat inalienabil de către o Constituantă, trei mari părți ale lui nu se pot declara alienabile decât iar printr-o Constituantă.

De va voi Constituanta s-o facă aceasta sau nu e altă cestiune, care desigur că e foarte grea și merită un studiu separat.

Pe lângă aceste întrebări mai vine o alta. În vremea alegerii actualelor Adunări erau cu totul alte cestiuni la ordinea zilei. Darea în judecată a cabinetului Catargiu, economia în finanțe etc.

Poporul român, consultat, a crezut de cuviință a-și rosti atitudinea față cu cabinetul trecut prin alegerea oamenilor ce ne reprezintă astăzi. Oare tot aceleași cestiuni sunt de hotărât astăzi? Procesul contra foștilor miniștri a rămas fără acuzatori, economiile în finanțe au degenerat în cheltuieli de război etc. Fost-au oare alegătorii consultați în privirea unor cestiuni cari nu li s-au făcut încă și pe cari ei nici nu le presupuneau la începerea evenimentelor? Apoi pot Camerele să se mai pronunțe în cestiuni pe cari le-au hotărât odată?

[23 august 1878]

„Românul“ pune în revista sa de la 21 august următorul neadevăr:

Organele opoziției cer convocarea unei Constituante care să introducă Dobrogea din capul locului fără nici o tranzițiune în viața constituțională a României… (opoziția) fiind sigură că nici un guvern nu va putea să aplice din capul locului în Dobrogea Constituțiunea și întreaga noastră legislațiune; că prin urmare în această privire nici guvernul actual nu va putea face astfel, ea începe de pe acum a cere imposibilul, pentru ca în urmă să aibă aerul de a fi mai liberală și mai constituțională decât partida liberală și constituțională și să-și facă din această cestiune o armă de opozițiune.

Ziarul „Românul“ spune pur și simplu neadevărul și-l spune cu intenție, știind că-l spune, când ne atribuie nouă panglicării de care el numai ar fi capabil.

Din contra, o repetăm că nimic din legile noastre nu se potrivește cu starea actuală a Dobrogei, pentru că instituțiile noastre sunt în parte nedrepte, sunt coruptorii, sunt creațiuni în mare parte a coteriei liberale, sunt un mijloc pentru esploatarea claselor de jos prin grecotei vicleni, prin advocați fără pricini, prin dascăli proști cari fac politică, în fine, instituțiile noastre nepotrivindu-se cu România, sunt și mai departe de a se potrivi cu Dobrogea mai primitivă.

Dar faptul că instituțiile noastre, copiate de pe cele străine, care sunt rezultatul cu totul altor raporturi, nu se potrivesc, nu e deloc o dovadă cumcă noua provinție trebuie dată pradă acelui soi de funcționari netrebnici, acelor proletari cu câte patru clase primare din care roșii vor scoate elita cu care-i va năpusti pe bieții oameni primitivi, secătuindu-le toată puterea lor vitală prin spoliațiune, delapidare și venalitate.

Să cităm un exemplu: d. Stătescu dă pe mai mulți judecători afară pentru că au judecat un proces după cum credeau că e drept. Aci în România împricinații vor avea un adăpost în Apel, la Casație, în sfârșit la oameni ai dreptului de care se sfiește acest palavragiu ministru să se atingă. Procedura d-lui Stătescu ne face a crede că d-nia lui va fi așteptat ca împricinații să-l mituiască pentru a dispune el însuși pe judecători în favorul lor, dar, neîndeplinindu-se aceasta, d-sa a influințat contra lor.

Ce apărare ar avea însă populațiuni mai primitive a cărora justiție ar fi administrată de oameni de soiul d-lui Stătescu?

Iată dar sub ce elită liberală ar încăpea Dobrogea, și de aceea noi spunem că n-avem dreptul a o anexa decât cu consimțământul populațiunilor. Noi am fost cei dentâi cari am susținut că în Dobrogea trebuie să se mănție intactă viața juridică și socială a acelor populațiuni, pentru ca ei să se poată apăra în contra unor mutre de codru de soiul d-lui Stătescu și a clicei liberale. Noi în România avem încă mijloace de a ne apăra pacinic de instinctele unor oameni de nimic, populații mai primitive ar trebui să apeleze la apărarea cu pistolul și o spunem verde: le-am da tot dreptul să-mpuște în canalia liberală care-ar cerca să-i esploateze în modul barbar în care esploatează pe țăranul român.

A introduce starea noastră de lucruri în Dobrogea am zis de la început că ar fi o barbarie.

Să cităm un alt exemplu. În țara aceasta s-au făcut rechiziții și pentru ruși și pentru… liberali. Nu zicem pentru armată, căci armata n-a văzut aproape nimic din rechizițiile roșilor. S-au înțolit și din ele pe când armata umbla flămândă și goală. Ei bine, rușii au plătit ceea ce au luat, grecoteii barbari cari ne guvernă n-au plătit nimic decât la adepți de-ai lor. La mii de oameni le-au pierit boii, încât n-au cu ce ara la toamnă și sunt ruinați pe mulți ani înainte, și aceasta pentru că au fost siliți a merge în Bulgaria cu carul și cu boii, de unde s-au întors cu palmele, fără ca mulți din ei să aibă măcar o fițuică pentru prestațiunile care-i costă bunăstarea lor economică.

E destul ca să-și închipuie cineva că și populațiile străine prin limbă și origine din Dobrogea ar fi supuse aceluiași tratament barbar ca și poporul românesc pentru a putea prooroci ce ură ar prinde acei oameni primitivi în contra unei țări în care e cu putință ca s-ajungă a-i guverna gunoaiele ulițelor, oamenii netrebnici al cărora prototip și cristalizațiune e Stan Popescu.

Dacă suntem oameni onești am trebui să le-o spunem verde: „Băgați bine de samă, oameni buni, țara de care vă alipiți e locuită de un popor pacinic și de treabă, dar în orice pădure sunt și uscături. Ei bine, legile fundamentale ale acestei țări permit ca din când în când să vie la putere ulița, așa-numiții roșii, adică oamenii fără de lege cari nu cunosc nimic sfânt în lume și cari ar fi în stare să vă despoaie ziua-n-amiază mare fără ca să găsiți nicăiri un razim, căci Domnul în țara aceasta nici are, nici voiește să aibă vreo putere. Se poate întâmpla ca s-aveți miniștrii cărora voi, privindu-le mutra numai, nu le-ați încredința nici cânii voștri, necum soarta voastră“.

Se înțelege că toate acestea le spunem ca întâmpinare la obrăznicia „Românului“ care, întorcând lucrurile după cum îi convine, cearcă a arăta că noi voim să trecem de mai liberali decât liberalii, adică decât domnia lor. Da, într-adevăr suntem mai liberali, dar din umanitate, nu din punctul d-lor de vedere, care voiește ca stârpitura să stăpânească pe omul întreg, cel prost și bezmetic pe cel cuminte, cel sărac pe cel bogat, cel neștiutor pe cel învățat. Cultura liberalilor e însă cu totul egală cu cea a tătarilor din Dobrogea, iar caracterul liberalilor e cu mult mai corupt și mai netrebnic decât chiar al cerchejilor. Acești oameni prădători și pe jumătate sălbateci sunt adevărații confrați ai liberalilor; ei sunt liberi, egali, frați și cu mare poftă după ceea ce nu e a lor.

Acestea ni s-au părut neapărate spre a pedepsi pe adversarii noștri pentru neobrăzarea de a ne atribui lucruri pe cari numai ei ar fi în stare a le face.

Acum ad rem. Dacă pe de o parte nu e vorba de a introduce spoielele noastre franțuzești în Dobrogea, pe de alta oamenii aceștia — de se vor învoi a trăi alături cu noi — vor trebui neapărat să trăiască în raporturi bine hotărâte, legiuite, drepte. A stabili aceste raporturi însă nu e treaba unei Camere ordinare și încă foarte ordinare, ci a unei Constituante.

Camera de astăzi a fost aleasă sub alte împrejurări, alegătorii aveau în vedere cu totul alte chestiuni, nu cesiunea unei bucăți din pământul patriei, nu anexarea unui teritoriu de preste Dunăre. Întreg sistemul reprezentativ, dacă e vorba ca să nu fie numai un pretext de exploatație pentru o clică fără de patrie certă și fără de naționalitate certă, se bazează pe consultarea nației în cestiuni vitale. Ridicola dare în judecată a cabinetului Catargi, iată de ce a fost capabilă Camera actuală; cu cestiunile serioase a cărora hotărâre ni se impune acum ea nu are dreptul de-a se ocupa și nici capacitatea cerută.

[25 august 1878]

„Românul“, de câte ori se înfundă cu sofismele față cu niște adevăruri limpezi ca lumina soarelui, aleargă numaidecât la mijlocul cel mai ieften și totodată cel mai puțin onest de a discuta, la citate din autori străini.

În faptă citatele sunt de două feluri. De acelea cari în mod istoric (povestitor) sau descriptiv constată existența sau neexistența unui lucru, și atunci citatele se numesc date și, adunate cu conștiință, formează materialul științelor istorice și a celor naturale. Dar nu citate de acestea ia „Românul“. El ia comentarii străine (nu fapte sau date) la constituțiuni străine și voiește a dovedi că înstrăinarea a trei ținuturi ale țării nu-i decât o rectificare de graniță.

Citarea de autorități dovedește însă trei lucruri: 1. lipsa de cugetare proprie 2. specularea asupra neștiinței publicului, căruia nu i se dă nici i se poate da cartea întreagă cu spiritul ei, ci numai bucățele cari se potrivesc cu panglicăria argumentatorului 3. evidența adevărului combătut, de vreme ce ploaia de citate e egală cu capitulațiunea.

Citarea gândirii altor oameni nu dovedește și n-a dovedit de când lumea nimic în privirea obiectului în discuțiune. Argumentațiunea trebuie să fie adevărată și evidentă prin sine însăși, fără ajutorul zeilor de teatru (deorum ex machina).

Noi am argumentat astfel: dacă înstrăinarea a trei ținuturi nu e decât o rectificare de fruntarii, atunci înstrăinarea a 4, 5, 10, 20 de ținuturi e asemenea o rectificare de fruntarii.

Contra acestei duceri ad absurdum nu poate sta nici o autoritate, nici Vatell, nici Moser, nici Martens, nici Bluntschli, nici Klüber, nici Hugo Grotius, cu un cuvânt nimenea.

Cât despre citatele din tratate străine, provocăm pe liberali să declare cu mâna pe inimă dacă la statornicirea Constituției noastre a fost un singur deputat care, votând alinea a doua a acelui articol, să-i fi trecut prin gând măcar că schimbare sau rectificare de fruntarii va să zică pierderea a trei ținuturi, a unei porțiuni a Mărei Negre, a unei guri a Dunării? Nimeni, absolut nimeni n-a gândit la aceasta, ci fiecine a gândit cel mult la rectificările de graniță cu Austria, nu la pierderea unei bucăți însemnate a țării.

A căuta în nori ceea ce-i dinaintea ta, a aduce sofisme și citațiuni unde lucrul e evident va să zică a arunca pulbere în ochii publicului. Scriitorii „Românului“ nu cred ei singuri ceea ce spun când susțin că înstrăinarea Ismailului, Bolgradului și Cahulului nu-i decât o rectificare de fruntarii.

Totdauna la comentarea unui articol de lege trebuie să se ție seamă de intenția legiuitorului și de ocazia legii, de obiectul care i-a dat naștere. Intenția Constituantei n-a fost de-a prevedea înstrăinarea Basarabiei, iar obiectul care au dat naștere acelui articol n-a fost un război pierdut sau o provinție pierdută.

Acum trecem însă și mai departe. Ce are a face dreptul public european cu Constituțiunea noastră internă?

Dreptul public european e în mare parte ceva nedefinit; o știință el nu este până astăzi, ci cel mult încercarea unei științe. El cuprinde raporturile schimbăcioase între popoare, stabilite în mod trecător de tratate sau alte titluri de drept însă sunt totdeuna încheiate cu clauzula tacită rebus sic stantibus, adecă până ce lucrurile vor rămânea așa ca în momentul încheierii. Produse a unor împrejurări politice, ele sunt primejduite în orice moment.

Constituția noastră e o lege pozitivă internă care n-are a face nimic nici cu dreptul ginților, nici cu tractatele dintre puteri, așadar nici cu Tractatul de la Berlin.

Dar precum Constituțiunea esclude o cesiune de teritoriu, tot așa ea esclude o anexiune și mai cu seamă o anexiune complicată, care cere pentru Dobrogea o organizațiune specială.

Dar cine e în drept de a legifera principiul unei organizări speciale pentru o parte a țării? Cine e în drept de a dispune ca locuitorii cutărei părți a țării să fie supuși cutărui sistem, iar ceilalți altui sistem?

Camera ordinară? Prevede oare Constituția ca o Cameră aleasă în împrejurări normale să decidă asemenea cestiuni?

E aproape de mintea omului că, națiunea română fiind chemată a se rosti în niște cestiuni cari-i ating Constituțiunea, răspunsul nu-l poate da decât un corp care ar avea puterea de a o modifica, de va voi. Se poate prea bine ca Constituanta să nu admită nimic din stipulațiunile Tratatului de la Berlin, se poate să admită pe unele, să respingă pe altele, se poate în fine să le admită pe toate; dar chiar pentru a le respinge pur și simplu trebuie convocarea unei Constituante, căci numai ea ar fi în drept a se rosti, fie pozitiv, fie negativ, asupra acelor stipulațiuni. Tot ce ar face o Cameră în această privire ar fi nul și neavenit.

C-un cuvânt, nici un fel de sofismă și de apucătură advocățească, nici un argumentum id hominem, nici o citare de autorități nu ne poate face să ocolim adevărul clar că aceste schimbări esențiale au nevoie de-a fi regulate în mod definitiv. M. Sa Domnul e legat prin jurământ dinaintea țării de a mănținea integritatea teritoriului și numai țara îl poate dezlega de acest jurământ, chiar în caz de forță majoră, și țara printr-un organ care să aibă aceleași puteri pe care le avea organul înaintea căruia M. S. a depus acel jurământ. Apoi e un act de înțelepciune politică de-a nu face ca noua stare a țării să atârne de Camere, cari votează, răzvotează și exvotează cu ușurința unor păpuși pe cari guvernul le ține de ațele arenzilor moșiilor statului și altor interese private. Trebuie ca noua stare de lucruri să fie clară, notărită, statornică.

DR. BARBU CONSTANTINESCU, PROBE DE LIMBA ȘI LITERATURA ȚIGANILOR DIN ROMÂNIA

București, Tipografia Societății Academice, 1878, 1 vol. 8°, 112 pag.

[27 august 1878]

De mult încă, eruditul slavist Fratz Miklosich, care în anii din urmă s-a ocupat cu deosebită atenție de dialectele și migrațiunea țiganilor, ceruse în convorbiri private și prin scrisori de la cunoscuții săi din România detalii asupra limbei țiganilor de la noi. Presupunem că și adunarea aceasta de cântece și povești o datorim impulsului marelui învățat. Din introducerea foarte scurtă a cărții, aflăm că țiganii, emigrând din India în timpuri necunoscute, se află locuind pe la noi din suta a paisprezecea încă și că din țările noastre au trecut în celelalte părți ale Europei. Limba lor are mare asemănare cu dialectele indice moderne, deși se găsesc într-însa multe elemente împrumutate de la acele popoare, cu cari ei au fost în contact. Parte din cântece au fost publicate și prin „Columna lui Traian“. Apoi mai urmează o scurtă însemnare despre proveniența probelor și despre modul transcrierei lor, apoi imediat după această scurtă introducere, urmează cântecele și basmele cu adnotațiuni.

Colecția e în sine prețioasă, dar cartea nu îndeplinește condițiunile care s-ar cere de la ea. Înainte de toate colecția de probe ar fi trebuit să formeze textul pus în urma unei gramatici elementare și urmat de un glosariu după alfabet și în toată regula.

În acest mod s-ar fi ușurat citirea nu numai pentru publicul mare, ci chiar pentru aceia cari ar voi să se ocupe mai de aproape cu acest obiect. Dacă am putea spera că d. dr. Constantinescu ar mai edita a doua oară cartea sa, am fi în drept să credem că d-sa va ținea seamă de acest consiliu și ne va introduce în textul colecției sale printr-o scurtă gramatică, care să-i conție fonologia și flexiunea măcar, iar în urma colecției am trebui să găsim un glosariu alfabetic, lesne de mânuit.

[31 august 1878]

La propunerea noastră de a nu se anexa Dobrogea fără consimțământul populațiunilor n-am găsit pân-acuma întâmpinări decât din partea unui singur organ guvernamental, adecă a „României libere“, pe când celelalte păziră o adâncă tăcere.

„România liberă“ îndeosebi are norocirea sau nenorocirea de-a nu reprezenta nici un partid, nici un grup de oameni politici, ci numai părerile izolate a câtorva tineri, păreri cari ș-acelea nu sunt de-o deplină statornicie.

Deși dar am avea dreptul de-a ignora opiniile emise de confrații noștri de la acea foaie, forma care li s-a dat și interesul prea general al lucrului ne face totuși să revenim asupra lor.

Nu vorbim de forma exterioară a stilului, ci de forma logică, rezultată din împrejurarea că ideea noastră a fost pusă între două acuzări, una privind trecutul, alta timpul de față. Întâi ni se fac complimente că noi, cari tocmai respect de personalitatea omenească și de voința cetățeanului român n-am avut, astăzi am făcut progres teoretic în această privire, iar a doua acuzare, cu toate că acoperită, e că ne-am pus pe terenul Rusiei.

„România Liberă“ s-ar fi putut scuti de întâmpinarea noastră vehementă dacă ar fi voit a fi dreaptă. Ororile electorale despre care vorbește sunt departe de a fi o născocire a conservatorilor sau o metodă întrebuințată esclusiv de ei. Se știe că sub guvernul d-lor Brătianu et comp. s-au inventat și adus la perfecțiune alegerile cu reteveiul, și bandele electorale de reteveiști sunt părinții spirituali ai părintelui Tache, la care reteveiul lui Musceleanu se încârjise în bâtă. Nu ne e dat nouă a cerne mijloacele economicoase ale poliției bucureștene pentru influențarea alegerilor, mijloace cari rămân aceleași sub toate guvernele, fie ele albe, fie roșii, dar existența lor atât de comună tuturor partidelor ne dă dreptul de a crede că nu tocmai individualitatea omenească și voința cetățeanului român au fost aceea ce n-am respectat noi. Din contra, existența unor asemenea mijloace dă și mai multă consistență ideei noastre fundamentale că poporul românesc nu este încă matur pentru libertățile sale constituționale și că alegerile, departe de a-i esprima individualitatea și voința, i-o falsifică, i-o întunecă și i-o corup. Era nouă a guvernului liberal a fost inaugurată cu un mijloc, dacă voiți, mai subțire, însă cu mult mai corupător, pe lângă care reteveiul și bâta se bucură oarecum de privilegiul unei naive sincerități. Acest mijloc nou sunt așa-numitele comitete de salut public, acele adunături oculte de naturi catilinare cari țin liste de moșiile statului și de funcțiile publice și le împart azi la adepți ai partidului sau la cei cari plătesc o taxă mai mare, încât statul, care trebuie să fie impersonal, a devenit sub mâna liberală firma unei companii generale de exploatație care contractează orice principii, orice puncte noi de vedere cu prețul de-a rămâne la putere.

Din nefericire partidul conservator nu e asemenea decât un partid. Singurul său merit e că interesele membrilor săi sunt strâns legate cu chiar natura statului, cu mersul liniștit și regulat al afacerilor, cu ordinea și stabilitatea; apoi o cultură cu mult mai înaltă, efectul unei creșteri mai îngrijite și mai omnilaterale, e un accesoriu în viața statului care devine în practică esențial, în fine neatârnarea economică a celor mai mulți îi face să nu fie lacomi de câștig, să nu privească statul ca pe-o materie exploatabilă în interesul lor privat. Din aceste cauze partidul conservator nu se lasă amăgit prin fraze bombastice și declamațiuni ca și vecinic amăgitul popor de-a cărui simplitate se folosesc demagogii pentru a înnegri și a descredita tot ce se opune la instinctele lor de rapacitate înnăscută.

Prin sistemul minciunii constituționale, prin mascarea urelor și intereselor individuale cu masca intereselor statului, prin formarea de comitete de esploatare în tot lungul țării, statul român e cuprins de putrejunea unei adânci corupțiuni, ce roade în mod egal cercurile cele mai nalte guvernamentale până la cel din urmă postulant din sat. Chiar dacă sentimentul statului revoltă pe mulți din cei cu mintea și inima limpede, poporul a pierdut de mult încrederea că lucrurile se pot schimba în mai bine și, cu acel fatalism al raselor nefericite, duce nepăsător greul unei vieți fără bucurie și fără ticnă.

Fără îndoială că nici un partid, tocmai pentru că e partid, nu e în stare de a pune capăt unei stări de lucruri care, văzând cu ochii, apropie statul român de prăpastia unei depline descompuneri. Dar între partizi e desigur acela mai preferabil care nu amăgește pe nimeni, ale căruia interese sunt identice cu ale bunei orânduieli, care prin averea, dar mai cu seamă prin cultura sa, dă mai multe garanții contra coruptibilității. Un remediu radical ar fi numai o mână de fier, dreaptă și conștie de țelurile ei bine hotărâte, care să inspire tuturor partidelor convingerea că statul român, moștenit de la zeci de generații care au luptat și suferit pentru existența lui, formează moștenirea altor zeci de generații viitoare și că nu e jucăria și proprietatea esclusivă a generației actuale. Acest sentiment istoric al naturei intrinsece a statului și trebuitoarea mână de fier lipsesc însă din nefericire, încât, departe de-a vedea existența statului asigurată prin cârma puternică și prevăzătoare a tot ce poate produce nația mai viguros, mai onest și mai inteligent, suntem din contra avizați de-a aștepta siguranța acestei existențe de la mila sorții, de la pomana împrejurărilor esterne, cari să postuleze ființa statului român ca pe un fel de necesitate internațională.

Cumcă acea necesitate internațională n-are nevoie de-a ține seamă de sentimentele noastre intime, de existența rasei latine, ci numai de un petec de pământ cuasi neutru lângă Dunăre ne-a dovedit-o cu de prisos Congresul. Ce-i pasă Congresului că se răpește o parte din patria străveche a neamului românesc ca atare? Ce li-e lor Hecuba? Ce-i pasă cine va locui pe pământul românesc? Materialul de oameni îi e indiferent, cestiunea europeană e ca să existe o fâșie de pământ între Rusia, Austria și nouăle formațiuni ale fostei Turcii, încolo lucrul le e totuna.

Când guvernul conservator a crezut că trebuie să confunde interesul european cu acela al naționalității române, când bătrânul Lascar Catargiu, care simțise de mult că începuse a se pregăti ștreangul pentru gâtuirea Turciei, s-a opus, politicos însă foarte hotărâtor, la tentativele de a complica și România în politica orientală a Rusiei, soarta guvernului și a partidului conservator era hotărâtă. Trebuia să cadă cu orice preț. Vecini cari privesc cu bucurie neașezarea și netocmirea vieții publice de la noi au știut să stârnească cu mâna lungă acea furtună dinlăuntru și au știut să găsească instrumente mai docile pentru politica lor.

Mai avem nevoie a continua espunerea acestui argument? Promitem că, atunci când cerul nostru va fi mai senin, vom da istoria pe larg a acelor tentative. Deocamdată asigurăm — „România liberă“ știe prea bine că noi în deosebi vorbim totdauna adevărul ― că cele relatate sunt pe deplin adevărate.

Dar relația noastră e totodată cel mai bun argument contra celor două acuzări și o dovadă că numai pe terenul Rusiei nu putem sta.

Din Timpul, septembrie-octombrie 1878

[2 septembrie 1878]

Nu ne pare bine că suntem atrași pe terenul teoriilor elementare ale vieții statului, căci discuțiuni asupra unor asemenea materii dovedesc totdauna nematuritatea politică a celor ce le pun pe tapet. Politicește nematur e oricine susține adevărul absolut al unor teorii aplicabile la viața statului, căci acele teorii, departe de a fi absolut adevărate, nu sunt decât rezultatul, cristalizațiunea, formula matematică oarecum a unei stări certe a societății, care stare iarăși e condiționată prin o mulțime de factori economici, climatici, etnologici ș.a.m.d.

Precum haina se îndreptează după climă și e în țările calde un obiect de lux, supus unor schimbări foarte fantastice, pe când la nord devine un apărător foarte neschimbat contra frigului, adaptându-se agenților naturii, tot astfel legile și instituțiile nu sunt decât espresia acelui instinct de conservațiune al popoarelor, instinct în toate popoarele același și totuși manifestat în sute de forme deosebite, căci un popor, ca societate organizată prin natură contra agenților destructori ai naturii, are a se lupta ici cu arșița, dincolo cu apa mării, colo cu nefertilitatea pământului, colo iar cu invaziuni repetate, și având toate același scop, adică conservarea existenței proprie, popoarele se folosesc pentru ajungerea lui de cele mai deosebite mijloace.

Greutatea cu care viața organică se desface din moartea statornică a naturii anorganice, mulțimea de condițiuni pe care o are cea dântâi și lupta pentru câștigarea lor, confirmă teoria neuitatului fiziolog Bichat despre caracterul negativ al vieții fiind o luptă contra morții ca ceva pozitiv și statornic. Tot ce vedem viu pe pământ, începând de la cele dentâi formațiuni organice cu condițiuni puține, până la organismul cel mai nalt, cu o mulțime de condițiuni de existență, omul, ne reprezintă miile de forme ale acestei negațiuni. Ceea ce o ființă nu vrea e lesne de știut, ceea ce vrea pozitiv e foarte greu de hotărât. Tot astfel e, se înțelege, și cu popoarele, căci natura e una și aceeași pretutindenea și de-a pururea, cu toate formele ei atât de deosibite.

De aceea însă e clar că nici un popor nu e destul de sălbatic sau destul de civilizat pentru a nu mai ști ce nu vrea. Deosebirile mari se nasc abia acolo unde e vorba ca în fața negațiunii făcute să se stabilească o voință pozitivă bine formulată. Aci quot capita tot sensus…

E în orice caz ciudat ca un organ de publicitate care se numește liberal și democrat ca „România liberă“ să denege dobrogenilor până și această formă infimă a instinctului lor de viață, a voinței lor libere.

Trebuie oare să-i aducem exemple pentru a dovedi că suveranitatea unei populațiuni e pe calea negațiunii totdeauna sigură și hotărâtă, și nehotărâtă numai pe calea afirmațiunii?

Germania nu vrea slăbiciunea, nu vrea împărțirea în state mici, nu vrea influența franceză în politica ei dinlăuntru. Această voință negativă, existând în popor de mai bine de o sută de ani, s-a manifestat într-un mod strălucit prin războiul de la 1870. Știu însă germanii, cu aceeași siguranță ce vor? Nici un parlament nu e atât de împărțit în bucăți și nuanțe de bucăți ale voinței pozitive ca cel german.

Exemple mai apropiate de cercul nostru găsim în proximă vecinătate. Românii din Austro-Ungaria nu vor să fie absorbiți de elemente străine. Știu ei însă cu atâta siguranță ce vor? Pe terenul voinței pozitive întâlnim activiști, pasiviști, deakiști etc.

Noi n-am voit a trece de rasă slavă. C-o ușurință foarte mare, negațiunea s-a introdus în scriere prin alungarea cirilelor, în limbă prin alungarea elementelor lexicale slavone. Știm însă ce voim? Din contra, câți oameni, atâtea ortografii — sau mai drept vorbind cacografii.

Ni se pare deci că „România liberă“ reneagă cu desăvârșire principiile ei liberale și democratice când binevoiește a-mpărți neamul românesc în rase ce au privilegiul de a-și putea exprima voința și rase sălbatece, cari n-au acest privilegiu. Fiecine știe mai bine unde-l doare, și tătarul din Dobrogea știe mai bine decât confrații noștri dacă vrea sau nu vrea unirea cu România.

Cât de puternică și sigură e voința negativă se dovedește în mod foarte pipăit în Bosnia și Erzegovina. Poporul musulman nu vrea unirea cu Austria și îndată vedem cum cei mai vechi și aristocratici begi, mână în mână cu Hagi Loio, conducătorul fanatic al maselor, ș.a.m.d. Exemplele se pot înmulți în infinit pentru a dovedi că orice popor, sălbatec sau civilizat, e foarte sigur despre suveranitatea lui și se crede în drept, cu deplin cuvânt, a o manifesta pe cale negativă.

Toate cele zise dovedesc însă că, admițând chiar cumcă populațiunea e sălbatecă — ceea ce noi, protestând, nu admitem — totuși ea este consultabilă și cu siguranță consultabilă.

Acum vom cerceta mai de aproape afirmarea sălbăticiunii populației.

Populația Dobrogei consistă din români, bulgari, ruși, tătari nogai, turci (parte osmani, parte pomaci), cerchezi, germani din Basarabia și ținutul Odesei, greci, țigani, armeni și evrei (numai în orașe).

Aceste populațiuni foarte amestecate trăiau sub regimul așa-numitului pateni de colonizațiune al Înaltei Porți, una din legile cele mai liberale și mai democratice nu numai a Împărăției otomane, ci a Europei în genere.

Pământurile se dau locuitorilor gratis. În cei dentâi șase ani ai posesiunii locuitorii erau liberi de orice dare fonciară, ba chiar de darea numită a răscumpărării serviciului militar. După douăzeci de ani coloniștii devin proprietari definitivi ai pământurilor ocupate. Trăind sub regimul unei absolute libertăți a conștiinței, puindu-li-se la dispoziție pământuri roditoare fără de nici o plată, neavând a plăti decât o dată pe an darea pentru turme, dobrogenii, după a lor proprie mărturisire, au avut sub guvernul Porții traiul cel mai fericit cu putință. Dacă aceasta n-ar fi fost astfel, n-ar fi emigrat moldoveni, ruși, germani, tătari cu miile în acele ținuturi. Iată dar sălbăticia afirmată de „R.L.“, redusă la o organizațiune foarte liberală și la o stare de lucruri fericită.

Românii (moldoveni 33.000 plus câteva mii de ardeleni) cuprind și orașe și sate. În Tulcea sânt 5000 și asemenea în număr mare sânt în Măcin (1000), Mahmudia, Isaccea (Vadul lui Isac). În frumosul sat Grecii sânt 400-500, apoi aproape neamestecați sânt în marile sate Niculițel, Topală și Rasova. Aproape neamestecați mai sânt în satele: Saranus, Caraibel, Sarighiol (Lacul galben), Agighiol (Lacul amar), Calica, Sabangi, Cătăluiu, Nălbant, Câșla, Samova, Părchiș, Răchel, Lungavița; la munte în Țufirca și Iaița; în fața Galaților în Văcăreni, Garbina și Jijila; spre sud de Măcin în Turcoaia, Satu-Nou și Peceneaga. Amestecați cu mocanii sânt moldovenii în marele sat Doienii, la Fântâna Berbecelui (Koiunbunar), la Igrumat, Cemșiler, Araklar ș.a.m.d. Împrejurul Rasovei sânt curat românești Cocârlenii și Satul-Român (Ohlakioi). Apoi se întind departe în țară amestecați mai mult sau mai puțin cu tătarii și bulgarii.

În fine ardelenii (mocani), întru cât sânt așezați și nu umblă cu turmele, ocupă satele Văruș, Gârlice și Groapa-Ciobanului. Pe lângă multe biserici și o seamă de școli române au două mănăstiri: Cucoșul și Niculițelul.

Tătarii formează majoritatea relativă a populațiunii din țară. Parte sunt așezați de mult, partea mai mare însă (60.000) au fost izgoniți din Rusia la 1856 și au ocupat în Dobrogea un teritoriu de vro patruzeci de mile pătrate. Ei se ocupă cu plugăria, creșterea de cai și cămile și sunt chirigii pentru mărfuri dinlăuntrul țării spre țărmul Mării Negre.

Osmanii sunt în pașalâcul Tulcei abia vro 2500.

Cerchejii fuseseră aduși în număr de 20.000; germanii locuiesc în patru sate: la Malcociu vro 30 de familii catolice din Germania de sud, la Cataloiu 20 familii, la Ciucarova 30 familii amestecate cu români, ruși și tătari, la Falkenhain (Atmage) 50 de familii cu biserică nouă și preot din Prusia.

Grecii nu sunt plugarii decât într-un singur sat, Alibeikioi, cam 30-40 de familii. Ceilalți sunt negustori, cârciumari, cafegii în orașe și prin sate.

Rușii de toate cultele și bulgarii vor fi asemenea în număr de 22-23.000; bulgarii se ocupă cu negoțul și plugăria, rușii în mare parte cu păscuitul morunilor și prepararea icrelor.

Și o țară în care atâtea elemente trăiesc pacinic lângăolaltă, sub regimul unor legi mult mai liberale decât cele din restul împărăției, o țară unde n-au fost conflicte sângeroase, nici revoluții, unde populațiunea e în parte foarte bogată, „R.L.“ o numește o țară sălbatecă. Dobrogea e o țară pustie și nesănătoasă, însă e departe de a fi sălbatecă. Pustie din cauza mlăștinelor, mocirlelor, din cauza frigurilor, cu un cuvânt o țară unde omul e mai mult decât în alte locuri expus agenților destructori ai naturii. Dar acest om care locuiește acolo nu e deloc sălbatec.

„România liberă“ știe regula: affirmanti obstat probatio. Să probeze sălbătăcimea locuitorilor Dobrogei; noi o negăm și susținem din nou că populațiunea este consultabilă și că trebuie consultată.

De nu va voi să se unească cu noi nu e de loc probabil că va voi să se unească cu Rusia sau Bulgaria. Nu e îndoială cumcă formularea unor voințe pozitive e cu mult mai grea și mai șovăitoare decât aceea a voinței negative, însă nu credem că nagaica ce domnește în Bulgaria, împreunată cu fanatismul unei populațiuni reînviate la existență proprie, să exercite o atragere tocmai mare asupra dobrogenilor.

Părăsind terenul general al cestiunii, suntem siliți a ne întoarce la discuțiile pro domo.

Punctul de vedere pe care ne-am pus în articolele noastre, neavând a face numai cu interesele partidului conservator, ci cu acelea ale tuturor românilor, era natural ca să nu păcătuim prin reticențe, pentru a ne cruța pe noi, ci să spunem adevărul întreg. Dar când l-am spus și cu ocazia în care l-am spus am fi avut dreptul de a aștepta, ca și adversarii noștri, care ne reproduc șirurile: 1. să ni le reproducă întregi și nu numai părți cari le convin; 2. să nu facă deduceri pripite și forțate, cari, nici sunt cuprinse în șirurile noastre, nici ne-au trecut prin gând. Nu aceasta însă pare a fi linia de purtare a confraților noștri de la „România liberă“, cari cu o fericită grabă, folosindu-se de pasage din articolul nostru, stabilesc îndată că „«Timpul» nu neagă ororile electorale comise de conservatori“, drept care „România liberă“ se miră din nou cum noi, cari am nesocotit voința cetățenilor din România, profesăm față cu Dobrogea principiul consimțământului poporațiunilor, apoi ziarul liberal mai afirmă monstruozitatea că noi ne-am fi manifestat preferința pentru retevei și bâtă.

Mai întâi ce am avea de negat în privirea așa-numitelor orori electorale? Cumcă cutare ori cutare cetățean liberal n-ar fi mâncat bătaie de la cutare sau cutare cetățean conservator? Nici prin gând nu ne-a trecut una ca aceasta. Oameni din popor și unii și alții, deosebirea e numai că sub d. Brătianu conservatorii erau tratați cu reteveiul, pe când în urmă liberalii au fost tratați cu bâta. Am spus însă că tocmai existența unor asemenea mijloace electorale ne dovedește că nu individualitatea și voința cetățenilor e ceea ce n-am respectat noi. Dacă „România liberă“ ar fi binevoit a reproduce întreg articolul oricine ar fi văzut că importațiunea cu deridicata de legiuiri organice străine în mijlocul poporului românesc a introdus o corupțiune care nu poate fi atribuită întru nimic partidului conservator și anume nu i se poate atribui ca faptă positivă. Vina partidului nu este alta decât că nu s-a opus cu toate puterile la introducerea înnoiturelor ci, cedând fără împrotivire, au contribuit fără de voie prin păcat de omisiune, la starea deplorabilă de astăzi. Cât despre preferința ce am dat-o reteveiului, aceasta e o aserțiune cu totul gratuită. Comitetele de salut public sunt culmea imoralității, pe lângă cari bâta și reteveiul sunt mijloace naive. Atâta am susținut nimic mai mult. Amândouă mijloacele însă sunt condamnabile. A deduce din zisele noastre preferența pentru vreunul din aceste mijloace este a imputa unui jurist că preferă furtul în locul tâlhăriei dac-a stabilit că cel dentâi e o crimă mai mică decât cea de-a doua.

[6 septembrie 1878]

Acu câteva zile, anunțând convocarea Corpurilor legiuitoare, „Românul“ zise că afară de cestiile privitoare la executarea Tratatului de la Berlin, reprezentanții țării vor avea a se ocupa și cu bugetul.

N-am voit să-l întrebăm atuncea în ce legătură stă bugetul cu sesiunea extraordinară și cum se face că guvernul, care se îngrijește atât de mult de interesele personale ale domnilor deputați și senatori, mai cu seamă în momentul de față, când fiecare dintre acești domni are gândurile sale acasă la munca câmpului, să vie tocmai acuma, cu două luni înaintea deschiderii sesiunii ordinare, impunând oamenilor să renunțe la munca câmpului și la gândurile lor și să se mai ocupe în treacăt și ex tempore și de buget.

N-am vrut să-l întrebăm despre aceasta, fiindcă am gândit că este mai bine să deschiză el însuși vorba pentru a nu putea zice în urmă că este iar o calomnie a opoziției. Văzând că nimeni nu vorbește despre aceasta, „Românul“ de azi atinge iar cestiunea.

După obiceiul lui învăluiește hapul amar într-o bucată mare de hârtie acoperită cu literi negre, adică într-o revistă lungă.

Vorbind despre anexarea Dobrogei, despre care, după părerea lui, Corpurile legiuitoare se vor pronunța în curând, și enumerând lucrările cari vor fi necesare în noua provincie, precum sunt construirea unui port pe mare la Chiustenge, o rețea de drumuri de fier, un pod peste Dunăre la Cernavodă etc., zice: „Acestea sunt primele lucrări publice de întreprins în Dobrogea. Pentru acoperirea lor, va trebui să se consacre nu numai tot escedentul de venituri al acelei provincii, escedent care mulți ani nu va trebui să fie întrebuințat în întregul său decât numai pentru îmbunătățiri locale, dar și o sumă oarecare din veniturile proprii ale României, căci întreaga țară va avea să retragă multe foloase din acele lucrări.“

Adică aci e buba: bani, trebușoare, un nou câmp de exploatat.

Dar de ce atâta grabă? Nu va fi destul timp pentru aceasta în sesiunea ordinară? Sau nu este asta oare o momeală vădită pentru nevrâstnicii cu duhul, ca să voteze iute cedarea Basarabiei și primirea Dobrogei, pentru a găsi acolo un isvor de afaceri mai atrăgătoare decât munca câmpului, care cea mai mare parte dintre deputații actuali îl are în lună, încât este foarte ostenitor de a-l munci?

Trebuie să se voteze doar imediat o sumă oarecare din veniturile proprii ale României, pentru executarea unei mulțimi de proiecte în Dobrogea, înainte de a ști măcar cum vom merge cu ocuparea ei?

Noi însă nu credem că suntem deja atât de departe. Noi nu credem că M.S. Vodă Carol I se va lăsa a fi condus de consilierii lui actuali până a nu-și ținea seamă de jurământul lui de a păzi Constituțiunea și integritatea teritoriului românesc.

Țara întreagă are jurământul lui, și numai țara întreagă, iar nu o mână de oameni, îl poate deslega.

[7 septembrie 1878]

„Românul“ în numărul de vineri 1 septemvrie începe prin a contesta buna-credință a organelor conservatoare, combate maniera noastră de a vedea în privirea modului de sancțiune al stipulațiunilor Tratatului de la Berlin și în urmă vine în favorul teoriei sale, că o simplă Cameră poate ceda Basarabia și primi Dobrogea — cu citate din Bluntschli.

Noi am fost aciia cari am susținut că citate de socotințe, păreri, opinii (jugements Urtheile) din autori străini dovedesc lipsa de cugetare proprie și abuzarea de buna-credință a publicului, căruia nu i se dă spiritul întregei cărți, prin urmare nici spiritul locurilor citate, ci numai petece de fraze ce se potrivesc cu ceea ce voim a dovedi.

Lăsând doparte acuzările de rea-credință, vorba ceea: „el dă, el țipă“, prin care „Românul“ voiește să inducă de mai înainte pe public în eroare, prevenim numai pe confrații de la „Românul“ de a nu ne sili să ne întoarcem la argumentum ad baculum cu cari am fost adesea nevoiți a ne servi față de acești iubitori de adevăr confrați. În fapt însă dacă renunțăm de a întrebuința o manieră mai viguroasă de a discuta n-o facem doar pentru că „Românul“ ar fi încetat de a merita un tratament părintesc, ci pentru că ne-am săturat noi înșine de a mai îndrepta un lucru strâmb prin chiar firea lui.

Deci, lăsând la o parte buna sau reaua-credință cu care discută „Românul“, venim la citatele din Bluntschli:

Iată-le:

Fiindcă am invocat pe Bluntschli și fiindcă „Presa“ a admis autoritatea acestui eminent jurisconsult, să ne referim din nou la dânsul:

În Dreptul internațional codificat Bluntschli zice:

„Art. 706. Când o parte de teritoriu este cedată printr-un tratat de pace, această cesiune este valabilă în dreptul internațional chiar dacă constituțiunea statului care cedează ar interzice acest act“.

Dar se va zice că aceasta privește dreptul internațional și nu răspunde direct la dorința opozițiunii.

Să dăm dar „Presei“ răspunsul otărâtor ce cere.

Bluntschli, în Teoria generală a statului zice:

…Astăzi teritoriul e zis inalienabil și indivizibil: nu poate fi alienat decât printr-un mod escepțional și în formele dreptului public, în virtutea unei legi.“

Și, ca comentariu, Bluntschli adaugă:

„Constituțiunea prusiană de la 1850, care stabilește inalienabilitatea teritoriului, otărăște la art. 2 că limitele teritoriului nu pot fi schimbate decât printr-o anume lege“.

Iacă un autor, și un autor de o autoritate universală, care susține întocmai teza noastră. Așteptăm acum de la „Presa“ să-și ție cuvântul măcar o dată în esistența ei.

Ca să ajungă la această eroică deciziune, o rugăm să puie alături art. 2 al Constituțiunii prusiane cu art. 2 al Constituțiunii române și să-și aducă apoi aminte că acest articol n-a oprit de loc pe Prusia de a-și modifica de mai multe ori fruntariele fără să convoce pentru aceasta o Constituantă.

În privirea dreptului internațional codificat renunțăm de-a urma citatul: 1. pentru că „Românul“ însuși prin fraza „dar se va zice etc.“ recunoaște că citatul nu e ad rem; 2. pentru că nu există nici un drept internațional, dar și mai puțin încă unul codificat (cartea lui Bluntschli nefiind decât o încercare individuală); 3. pentru că acel art. 706 spune cu drept cuvânt că, dacă noi am fi încheiat un tratat de pace, am fi legați prin el chiar dacă Constituția noastră ar interzice actul cesiunii. Noi neîncheind nici un tratat de pace cu nimenea, art. 706 din codificarea lui Bluntschli nu poate fi invocat în contra noastră.

Acum venim la opul pe care „Românul“ îl numește Teoria generală a statului și al cărui titlu adevărat e Allgemeines Staatsrecht.

Vom reproduce întreg pasagiul din capitolul XXIV (pag. 223), ca să se vază înc-o dată în ce fel „Românul“ escamotează toate părțile câte nu-i convin, citând numai bucățele cari, izolate, nu reprezintă spiritul textului.

Iată-l:

În fine înstrăinarea teritoriului statului sau a unor părți a lui în formele și după noțiunile dreptului privat, precum au obicinuit a o face în evul mediu toți regenții cari vindeau, amanetau, sau împărțeau1 teritoriul lor ca niște moșii nu mai e astăzi compatibilă cu caracterul public al suveranității teritoriale. Dreptul public modern mănține din contra ca regulă2 principiul nealienabilității și indivizibilității teritoriului statului. Numai prin escepție se poate admite o înstrăinare în forma dreptului public, în temeiul unei legi sau în urma unor tratate internaționale, la cari se numără și încheierile de pace.3

Hugo Grotius mai cere după dreptul natural, dacă o parte a teritoriului statului are să fie înstrăinat, să nu fie de ajuns numai consimțământul întregului corp al statului, ci și consentimentul locuitorilor acelei părți de teritoriu: o cerere foarte dreaptă, de vreme ce e vorba de întreaga existentă de stat a acelor locuitori și de vreme ce e peste putință ca ei să fie reprezentați într-un mod suficient în legislațiunea statului întreg, în momentul în care aceasta e dispusă pentru disoluțiunea comunității. Dar sila împrejurărilor va fi în cele mai multe cazuri de acest fel mai tare decât acel principiu al dreptului natural.

Nota 2. Rectificări de graniță nu cad sub noțiunea înstrăinării teritoriului statului. Prin ele nu se înstrăinează o parte a teritoriului statului, ci se determină numai mai de aproape cuprinsul adevăratului teritoriu al statului. Dar dacă, pentru scopul arondării unui stat, se dezlipesc și se dau în schimb întregi întinderi de teritoriu, locuite mai cu seamă, cari fără de nici o îndoială au aparținut pân-acum statului, atunci aceasta nu mai este o rectificare de graniță.

Iată dar cum citează „Românul“ cu bună-credință pe Bluntschli și cum îl cităm noi cu rea-credință. Mai ales alinea ultimă triumfătoare a „Românului“, în care ne provoacă să comparăm art. 2 al Constituției prusiane cu cea română, e un model de bună-credință.

În faptă Bluntschli cere ca înstrăinarea teritoriului statului să nu se facă decât în formele dreptului public, prin o lege.

Neapărat că prin o lege, căci și Constituanta face legi. Dar forma dreptului nostru public nu e o Cameră ordinară.

Constituția noastră nu dă competență Camerei decât în privirea rectificărilor de granițe. În nota 2 Bluntschli arată foarte clar ceea ce e rectificare de graniță, pe când „Românul“ asuda s-arate din textul tratatelor că cedarea Basarabiei e o rectificare de graniță.

Noi am definit demult că nu e o rectificare sau schimbare de graniță, ci o înstrăinare a teritoriului statului, și că pentru o asemenea înstrăinare dreptul nostru public nu admite competența Camerei ordinare.

Cât despre art. 2 a Constituției prusiene, el poate fi oricât de identic cu art. 2 a Constituției noastre, argumentul „Românului“ va fi tot absurd de vreme ce Prusia nici nu are altă cale de a hotărî decât aceea prin Camerile ordinare. Prusia n-a avut nici Constituante, nici Adunări de revizuire — puterea legiuitoare nu emană de la popor, ci de la rege. Camera Prusiei n-are dreptul de inițiativă, voturile ei de blam nu influențează puterea executivă a statului, a treia parte din membrii Senatului sunt numiți de rege, cu un cuvânt ori de câte ori se naște vreun conflict între coroană și Adunări coroana face ce vrea și Adunările merg acasă, deși membrii acelor Adunări sunt oameni cari ar putea cu mai mult cuvânt să pretinză că sunt nația decât adunătura de stâlpi de cafenele și de cartofori din Dealul Mitropoliei.

CA LA NOI LA NIMENEA

[12 septembrie 1878]

Proverbul acesta, moștenit din moși strămoși, e rezultatul unei dureroase istorii, în cursul căreia poporul nostru, pierzând orice speranță de îndreptare, ia lucrurile mai mult în bătaie de joc, ca și când lui Dumnezeu i-ar fi plăcut să drapeze tragedia sorții noastre cu foarte multe scene comice.

Realitatea tragică a vieții noastre de stat e nespusa mizerie a populațiunilor de jos, e stoarcerea lor prin nemăsuratele clase improductive, compuse mai cu seamă din străini, e ușurința și lipsa de caracter în viața publică, e putrejunea bizantină a puilor de fanarioți care, sub masca interesului general, fură de sting, fie pe calea diurnelor și lefilor nemeritate, fie prin arendarea moșiilor statului, fie pe alte mii de căi. Comedia consistă însă în minciuna vecinică a constituționalismului, în pretextarea diferitelor libertăți publice, a civilizației și a altor mofturi pentru a acoperi unica tendință a acelei negre mulțimi de liberali care nu caută, nu visează decât puterea statului, pentru ca prin mijlocul ei să prade.

O mulțime de oameni mari se mișcă pe această scenă bizară, pe care toate sunt cu putință afară de un singur lucru: onestitatea.

Autori cari nu știu a scrie o frază corectă (vezi Pseudo-Ureche), oameni de stat cari nu pot justifica nici săvârșirea școalei primare, advocați fără știrea lui Dumnezeu, pictori orbi și sculptori fără de mâni, generali cari nu știu citi o hartă, subprefecți ieșiți din pușcărie, legiuitori recrutați dintre stâlpi de cafenele, jucători de cărți și oameni cu darul beției, caraghioși cari înaintea erei liberale vindeau bilete la café chantant, iată banda ocultă care guvernează azi România, bandă care, până mai ieri republicană până la comunism, astăzi crează decorații, împărțindu-le între ei cu profuziune; ieri voind să răstoarne pe Domn, azi îl titluiesc rege; ieri proclamând republică la Ploiești, azi joacă cu aceeași măiestrie pe lingușitorii Curții.

Din focarul Bucureștilor putrejunea morală și socială se mănține metodic asupra întregei țări; din păinjinișul hidoasei pocituri se-ntind firele în filialele societății de exploatație ce au forma de comitete de salut public. Pe când nici o îndreptare nu se face nici școlii, nici bisericii, nici ramurilor de producțiune materială, tot pe atunci presa vecinicei minciuni, presa radicală, discută subtilități despre cea mai bună organizare a statului. Militari cari au pus pistolul în pieptul lui Vodă Cuza azi au reintrat în rangurile lor militare și sunt decorați; omul care a proclamat la Ploiești republica și l-a detronat pe Vodă e-naintat, primește decorații și reprezintă azi pe monarhul pe care l-a trădat ieri înaintea altor principi. A-și călca jurământul a devenit în România un titlu de înaintare. Plebea de sus, slugarnică cătră cei mari, de neomenoasă cruzime și trufie cu clasele de jos, esploatează poziția ei oficială în interesul ei privat. Un meschin egoism, o lăcomie de câștig cu orice mijloace, lipsa de buna-credință în afacerile publice și în cele private, fățărnicia și amăgirea ca busolă a presei, iată cumplitele efecte ale unui guvern liberal de câțiva ani. Încă alți câțiva ani și societatea va începe a plesni din toate încheieturile.

Elemente străine vor inunda România ca valurile potopului, după ce vor fi subminat terenul pe care hidoasa pocitură conduce ca regisor comedia meschină jucată de bufonii partidului său.

Mai mult încă. Noi credem că mâni-poimâne, desființându-se și justiția, va începe deplina anarhie.

„Românul?“ crede de pe acum că trebuie să-și pregătească terenul pentru a lovi în judecători și a aduce din nou pe delapidatorii de bani publici înaintea juraților.

Cumcă radicalii se pregătesc a nimici orice garanție în contra urmăririi hoțiilor ce le comit ei în prezent se dovedește din articolul de mai jos al“Românului“. Cu fățărnicia cu care e scris s-ar crede că pe foaia bizantină o doare inima de interesele țării. În faptă însă judecătorii nu-i plac și vrea să vază iar reintroducându-se tratarea proceselor pentru delapidare de bani publici în mâna juraților, unde totul se va face mușama. Condamnarea de către tribunalele ordinare a vestitului Arion îi stă „Românului“ și azi pe inimă, el știe ce soartă ar avea corelegionarii lui politici înaintea tribunalelor ordinare.

Să ne așteptăm dar curând la desființarea justiției, la darea frâului slobod tuturor hoțiilor, la corupțiunea deplină, sub pretext că tribunalele sunt părtinitoare. Oricât de părtinitoare ar fi însă, ele sunt mai bune decât curțile cu jurați, căci în orice caz e mai preferabilă o justiție nedeprinsă încă bine cu cercetări criminale, deci îngăduitoare, decât nici o justiție. Jurații însă nu sunt nici o justiție.

Articolul tendențios al „Românului“, vro inspirațiune a d-lui Stătescu, cel care permută și destituie judecătorii pentru opiniile lor, cel care a propus grațiarea de vinovați fățiși, dar exercită presiune asupra judecătorilor ca să condamne oameni nevinovați, merită a fi reprodus ca un model de fățărnicie, amăgire și lipsă de pudoare.

Iată-l dar:

Administrațiunea unei țări formează un tot nedivizibil; diferitele ei ramure fac parte din aceeași sistemă și sunt neapărate una alteia tocmai după cum o bucată a unei machine este neapărată celeilalte și mecanismului întreg. Când o bucată a mecanismului merge rău, toată sistema din care face parte sufere.

Această observațiune, de mii de ori repețită și devenită un loc comun din cele mai mult întrebuințate, dar totdauna adevărat, ne-am făcut-o văzând ce fel de concurs dă justiția, pentru înfrânarea delapidărilor, hoțiilor, bătăilor de tot felul.

Ne-am plâns de escesele și de abuzurile comise în armată, ne-am plâns de cele comise în administrațiune; ar fi trebuit poate să începem prin a ne plânge de modul în care justiția, și mai cu osebire juzii instructori înțeleg a-și face datoria față cu delapidatorii, cu hoții, cu cei ce comit felurite abuzuri, și pe care celelalte ramure de administrațiune îi trămit înaintea tribunalelor.

Ar fi trebuit, zicem, să începem prin a ne plânge de justiție, fiindcă un delapidator, un hoț dovedit, trimis înaintea justiției și achitat sau liberat prin ordonanță de neurmărire, este o mare încurajare, un puternic îndemn pentru alți hoți, pentru alți delapidatori.

Ne plângem că unii subprefecți fură și bat, că unii vameși fură, că unii perceptori și casieri fură. Așa este, din nenorocire. Dar, pe de altă parte, meargă oricine la ministerul de finanțe, și vază câți funcționari culpabili au fost dovediți și dați de aceste administrațiuni în judecată, și câți au fost condamnați.

Faptul e deplorabil; el arată o tristă stare morală, chiar la aceia a căror instrucțiune ne dădea dreptul să-i privim ca pe agenții cei mai activi și mai luminați ai rădicării nivelului moral în țară.

Sunt câțiva ani, guvernul trecut luă pe delapidatori de la juriu și-i dete tribunalelor. Care fu resultatul? Astăzi, delapidatori condamnați mai că nu se mai văd; nu numai că tribunalele îi achită și-i absolv cu cea mai mare ușurință, dar mai înainte de-a ajunge la tribunale, juzii instructori sunt aci spre a găsi mijlocul de-a declara că nu e caz de urmărire.

Vom face în alt număr o enumerare mai lungă de funcționarii culpabili dați judecății de diferite administrațiuni și achitați, absolviți, sau făcuți scăpați sub toate formele de către justiție. Pentru astăzi, ne vom mărgini a cita numai câteva cazuri.

Nu vom face decât să amintim că chiar o bandă de hoți, cu căpetenia lor, s-a prins în toamna trecută în județul Putna și a fost liberată prin ordonanță de neurmărire.

Nu de mult se descoperă la Vama Predeal hoții enorme. Vameșul, dovedit culpabil, este dat judecății; faptele sunt constatate, judele instructor nu poate da ordonanță de neurmărire, dar tribunalul colorează hoția astfel încât absolvă pe culpabil, sub cuvânt că „nu e articol de lege“ în temeiul căruia să se poată rosti condamnarea.

În județul Prahova, administrațiunea descoperă că un subprefect a comis o faptă odioasă de a alcătui liste de subscripțiune de la sine și de a aduna bani de prin plasa sa, sub cuvânt de subscripțiune pentru răniți sau pentru cumpărarea de arme. Faptul se dovedește pe deplin de administrațiune; ea silește pe subprefect să înapoieze o parte din sumele adunate, îl destituie și îl trămite naintea justiției.

Judele instructor declară că nu e un caz de urmărire.

În fine, chiar zilele trecute, după cum este știut, se dovedește la Ploiești, de către procuror și de către președintele juraților, că directorele penitenciarului bate crunt cu biciul pe arestați. Ministrul de interne suspendă pe director, rămânând ca justiția să-și facă datoria. Însă, după cât ni se asigură, și de astă dată judele instructor ar fi declarat că nu e caz de urmărire.

Această procedere ar fi atât de cutezătoare din partea judelui instructor, în urma svonului ce s-a făcut asupra bătăielor, încât stăm la îndoială a-i da crezământ și așteptăm o nouă confirmare.

Atragem luarea aminte a d-lui ministru de justiție asupra acestei deplorabile și penibile stări de lucruri. Suntem încredințați că d-sa se va gândi serios la mijloacele de vindecare, căci, atunci când justiția nu-și face datoria, nu esistă justiție în țară, prin urmare nu esistă nici moralitate, nici progres real.

CU OCAZIA PREMIULUI ACADEMIC…

[12 septembrie 1878]

Societatea Academică e-n ajunul de-a conferi premiul Năsturel de 4000 franci pentru cea mai bună carte tipărită în cursul anului acestuia.

Auzim — ceea ce se și putea presupune — cumcă concurenții vor fi numai membrii de-ai Academiei. O putem presupune, pentru că ne cunoaștem țara. În oricare altă țară din lume conferirea de premii între colegi ar fi o monstruozitate, la noi ne așteptăm ca toți membrii Academiei pe rând să fie împodobiți cu premiul Năsturel și la sfârșitul șirului să se-nceapă da capo.

Astfel numai se poate păstra acea unitate în instituțiile noastre publice, cari, cu prea puține escepțiuni, sunt societăți economice-comerciale de esploatare. Just ar fi fost ca asemenea premii să se confere unor autori cari nu fac parte din Academie, iar în caz când asemenea autori n-ar exista, să nu se dea defel, ci să se treacă la economii. Dar o asemenea măsură justă nu se potrivește cu instinctele renumitului Pseudo-Ureche, de ex., care anume cu scopul de-a câștiga cei 4000 de franci a și început în anul acesta publicarea operelor sale spurii.

Pentru a reîmprospăta în memoria cititorilor noștri judecata despre valoarea prezumptivilor premianți retipărim parte din studiul de patologie literară intitulat Beția de cuvinte1.

[16 septembrie 1878]

Astăzi se deschide Adunarea din Dealul Mitropoliei. Guvernul, precum a zis-o organul fanariot, deși pregeta a-și aduna deputații săi ocupați cu interesele lor private, se vede totuși silit a apela la patriotismul lor și a-i convoca, deci iată că toți și-au părăsit interesele, unul stosul, altul proslăvirea zeului Bacchus, moșiile pe cari nu le au și tacurile de biliard, pentru a se aduna și a dezbate interese grave. Aci capetele și inimele cultivate la focariul canțonetelor alcazarului Ionescu, frunțile înăsprite la cruzimile de hazard ale jocului cu cărți măsluite, diurnașii și cumularzii, oamenii ce nu știu nimic, nu au nimic, nu cred în nimic, naturile catilinare scoase la maidan de comitetele de salut public, indivizi a căror nume dovedesc în mare parte că nu aparțin nici unei țări certe, nici unei națiuni certe se vor aduna ca să consfințească pierderea unei bucăți a patrii noastre românești, ei, cari n-au patrie, n-au lege, n-au Dumnezeu și cari consideră pământul nostru ca lucru străin, ce-l pot precupeți numai să rămâie la putere.

În zadar am spus că asupra unei întrebări atât de grele țara trebuia consultată din nou, căci aceștia, veniți la putere prin influența Rusiei, primiseră cu buchete de flori pe aceia pe cari pururea i-am numit inamicii naturali ai poporului românesc. Nu. Aleșii comitetelor de salut public se cred în drept a hotărî din nou și în senz contrariu cestiuni pe cari, de ochii lumii și de zgomotul nostru, au fost siliți de-a le rezolva în mod negativ.

Acuma însă, când cred că opinia publică e-ndestul de amețită prin frazele și minciunile lor, acuma când prin Tratatul de la Berlin poporul românesc e legat și de mâni și de picioare, ei cred de cuviință a-i pune și căluș în gură, pentru ca fără protest să se consume o vânzare de țară convenită de mult.

Când s-a luat Bucovina nu s-a găsit un singur român, de la Domn pân-la plugar, de la mitropolit pân-la pupa cu opinci care să consimtă a o da, încât guvernul austriac s-a văzut silit să dispenseze pe români de jurământul de fidelitate către împăratul.

Când la 1812 rușii au luat Basarabia nu s-a găsit un singur român carele să fi căzut sub ispitele Rusiei. Un fanariot a vândut-o, trădând Poarta și Moldova totdodată.

Un fanariot, C.A. Rosetti, o dă și astăzi muscalilor sub o ploaie de decorații rusești; dar n-o dă singur. Azi puii de fanarioți și tot ce ulița au avut mai corupt și mai înrăutățit se unesc spre a consfinți în mod îndoit vânzarea pământului patriei.

Da, în mod îndoit. O dată prin învoire, apoi prin luarea în mod silnic a Dobrogei, fără a ținea seamă de dorințele populației, făcându-se țara noastră nevinovată complicea Rusiei, justificând răpirea prin răpire, dând drept Rusiei de-a ne trata și pe viitor așa cum ne tratează astăzi.

Ce-i pasă fanariotului al cărui tată nu știa o vorbă românească, ce-i pasă lui că se vinde un pământ pe care el, cosmopolitul, cetățeanul universului, antichrist, s-a născut din întâmplare numai?

Nu sunt dezmoșteniți cei cari prin munca mânilor lor contribuie la înflorirea unei societăți naționale, a căreia cultură și vază se răsfrânge și asupra lor; nu sunt dezmoșteniți acei ce se pot lăuda că au o patrie de iubit, un popor de apărat, o cultură de înaintat. Nu-s dezmoșteniți acei cari iubesc trecutul poporului lor, cei cari au în suflet tezaurul de amintiri care îl face pe omul singuratec să se simță și el o parte, un rezultat al istoriei țării sale. Dezmoșteniți sunt acei ce nu mai cred în nimic, dezmoșteniți sunt acei cetățeni ai universului întreg, ce, neavând patrie, își aleg pe cea mai ieftenă din toate: universul; cei cari neavând popor, își aleg pe cel mai lesne de avut: omenirea toată.

Ce le pasă lor că se ia o bucată din Țara Românească Patria lor, universul, rămâne intact. Ce le pasă că se robește o parte a poporului românesc? Poporul lor, omenirea, rămâne intactă. Ce-i pasă fanariotului, ce nu este nici grec, nici român, nici francez, nici neamț, că se rupe patria noastră în bucăți, poporul nostru în fâșii? A găsi destui de o seamă și de o origine cu dânsul cari, pentru diurna de doi galbeni pe zi, vor fi salahorii votanți ai monstruozităților sale.

Dar nu-i numai atâta. Între dușmanii noștri și între ei s-a pus la cale ca România să sângere din nou. Nu destul s-au purtat soldații noștri degerați și flămânzi pe câmpiile Bulgariei, nu destul că și-au vărsat sângele pentru cauze și interese străine; acum România e menită a intra în cuibul de viespi pregătit în Dobrogea, unde tot după zisa fanariotului se vor vărsa milioanele noastre pentru a face șosele pe apă și poduri pe uscat, căci visteria geme de bani, birnicul nostru nu mai știe ce să-și facă capului de mulțimea bogăției și nu mai avem altă treabă decât de a răspândi civilizația, reprezentată prin vestitul Chițu sau prin Pseudo-Ureche, plagiatorul, și prin alte multe celebrități de soiul acesta.

Tot pentru această sesiune estraordinară se mai păstrează și un alt proiect: acela al emisiunii de bani adevărați de hârtie, de astă dată prin crearea unei așa-numite bănci de fițuici. Împrumutul silit cu bilete ipotecare nu ajunge pentru acoperirea colosalelor rezultate politice obținute de radicali. Mai trebuiesc 60—70 de milioane de fițuici fără de nici o garanție, emise de guvern chiar, printr-o bancă înființată de el, cu guvernor și viceguvernor ca la banca Londrei.

Fiindcă nimeni nu va primi fițuicile noastre în străinătate, tot numerariul din țară va fugi pe mărfurile industriale ce ne trebuiesc, încât vom rămânea numai cu gologani de aramă și franci de hârtie; căci modelul după care se formează banca e cel din Austria, unde-ntr-adevăr nu te mai învrednicești să vezi circulând galbeni de aur și fiorini de argint și unde există mii de oameni bătrâni cari nu țin minte să fi văzut vrodată ban de metal.

Invidiând starea înfloritoare a finanțelor austro-ungare, d. C.A. Rosetti & Comp. ne vor ferici și pe noi cu milioane de hârtii făr' de valoare, mai depreciate decât bumaștele rusești, fiorinul emisiunii de stat al Austriei și cam deopotrivă cu caimelele turcești.

Făr-a înțelege câtuși de puțin cumcă hârtia e un reprezentant al banului numai în statele industriale, unde, sporindu-se prin mulțimea brațelor disponibile, munca are nevoie de un mijloc de schimb pentru ea: un mijloc ce se-nmulțește cu-mulțirea muncii și scade cu scăderea ei. Roșii noștri, ignoranți în toate și intervertind șirul cauzei și efectului, uită că noi n-avem brațe destule pentru agricultură, chiar și că vom deprecia de la întâiul moment un mijloc de schimb prea numeros, ieftenind banul și scumpind munca, încât productele noastre vor deveni inexportabile prin scumpetea cu care se vor produce.

Dar nici abecedarul economiei politice roșii nu-l știu. Ei nu-nvață nimic din exemplul trist al Austro-Ungariei, al Rusiei, al Turciei, ci vor să ne fericească numaidecât cu hârtii cari nu valorează nimic pe câtă vreme lipsește munca industrială. Pentru a acoperi falimentul moral și material al țării vor mai încerca și acest ultim mijloc desperat de a se ținea la putere. Iată banii mulți ai visteriei cu cari voiesc să facă poduri peste Dunăre și să civilizeze Dobrogea.

Odinioară la Mazar Pașa rusofagi, au dat faliment și s-a-nvoit cu creditorul ce i-a adus la putere, cu Rusia.

Odată neprimind nimic în schimbul Basarabiei, au dat faliment și vor să ia cu orice preț Dobrogea, ca teren nou de antreprize patriotice, ca pretext pentru a smulge țării cel din urmă ban.

Odată, numindu-ne calomniatori când i-am denunțat că vor emite bani de hârtie, azi le-a căzut până și masca hipotecarelor și vin la ideea falită de-a înființa bancă de caimele.

Mergeți dar înainte pe această cale și cădeți în prăpastia ce vă așteaptă, nulități pe cari poporul românesc, pentru rușinea lui, v-a suferit atât de mult la cârmă. Votați cu amândouă mânile, după obicei, oricând va clipi din ochi bătrânul fanariot care vă hrănește și fără de care ați fi rămas în întunerecul cafenelelor și al tavernelor de jocuri oprite. Adunați-vă în capiștea minciunii, ascultați pe preotul minciunii, nesfințiți cu suflarea voastră necurată acea culme pe care părinții noștri legiuiau înțelepțește și păstrau avutul țării cu șapte noduri.

Prin fuga voastră de muncă ați desființat statul și ați dat țara în prada urelor de partid, pentru ca voi să puteți avea rând la pita lui Vodă, voi cari altfel nu sunteți vrednici să călcați pe pământ. Prin instinctele voastre de neorânduială veți desființa armata! Împinși de cumplita voastră frică de justiția ordinară, veți desființa justiția.

Organul fanariot cuprinde deja articole din care se vede că voiește înlocuirea oștirii prin gardă; prin niște bieți oameni cu griji și familii, luați de la ocupațiile lor pentru a fi conduși la vifleim de toți crăcănații și cocoșații din Țara Românească.

Tot organul fanariot, speriat de condamnarea confratelui Arion, cere ca procesele de delapidare de bani publici să vie iar înaintea juraților, adică a unor oameni privați cari, neavând ochii ageri de judecător, nu vor putea descoperi subțietatea nelegiuirilor ce le comiteți și se vor lăsa amețiti de advocați guralivi.

B. PETRICEICU HASDEU, CUVENTE DEN BETRĂNI — LIMBA ROMÂNĂ VORBITĂ ÎNTRE 1550-1600

Tomul I, București, 1878, 1 vol. 8° mare, 432 pagine

[17 septembrie 1878]

Crestomația sau Analectele canonicului Cipariu (Blaj, 1858) cuprind transcrieri exacte din vechi tipărituri românești. Texturile cărților bisericești din suta a XVI-ea și a XVII-ea i-au servit învățatului filolog la compunerea gramaticei sale istorice, cunoscute sub titlul de Principie de limbă. În faptă însă ideea fundamentală a autorului Principielor, de-a generaliza pronunții mărginite la o samă de ținuturi, de-a reintroduce în scriere rostirea veche, trebuia să fie o încercare nu tocmai norocită. Limba Principielor n-a fost vorbită niciodată de un om, necum de o țară întreagă; ci, adunându-se într-un mozaic bucățele de elemente linguistice risipite în câteșipatru părțile Daciei s-a făcut încercarea de-a reprezenta acest mozaic de piatră ca ceva viu și organic. Tipăriturile vechi mai aveau însă și alt defect. Fiind texte bisericești traduse din grecește ori slavonește, textul român urma din cuvânt în cuvânt și virgulă după virgulă originalul, încât de sintaxă, deci de spiritul limbii române, nu putea fi nici vorbă măcar. Tot astfel se urmează astăzi în școalele evreiești pentru copii mici, în cari aceștia traduc, din cuvânt în cuvânt și-n acelaș șir, originalul ebraic într-o nemțească de două ori stricată — și fonetic și sintactic — din care cauză evreii, chiar cei mai civilizați, se cunosc în vorbă prin guturalizarea semitică a limbei pe care o vorbesc și prin greșeli de sintaxă ce se pot reduce la obiceiul, contractat în copilărie, de-a rândui cuvinte germane după consecuțiunea pe care o au cuvintele în biblia ebraică.

Ideea cumcă vechile tipărituri sunt departe de a avea importanța care li s-a dat de către d. Cipariu și că ele, fiind traduceri ad litteram din slavonește și grecește, cuprind și cuvinte slavonești cu de prisos și o sintaxă cu totul străină a esprimat-o întâi d. Cihac într-o polemică cu d. Hasdeu, când acest din urmă imputase celui dentâi că nu le-ar fi citit. Acum însă d. Hasdeu dezvoltă și mai pre larg în prefață ideea lui Cihac, spuindu-ne că „modeluri de neromânie ne întâmpină la fiecare pas în orice veche tipăritură română“, drept care dumnealui în colecția de față ne dă graiul viu al românului din a doua jumătate a sutei a XVI-ea. Acte oficiale sau particulare scrise în România după trebuințe locale și momentane de niște autori români, oameni din popor, care nu știau multă carte și scriau așa cum vorbeau în zilele lor în orașul sau chiar în satul în care trăiau, vor avea o importanță dialectologică, arătând diferințele ce existau în același timp, dar în locuri deosebite; fonetică, pentru că scriitorii, lipsiți de cultura ortografică, se sileau a reda în scris pronunția lor; sintactică, pentru că espresiunea liberă a cugetării nu era împiedecată prin tirania vreunui text străin.

D. Hasdeu ne dă seamă în introducere despre mijloacele ce le-a întrebuințat pentru a fi cât se poate de credincios în transcrierea texturilor.

Pentru a caracteriza importanța scrierii ne vom servi de o comparație. Ceea ce există într-adevăr nu este limba scrisă și vorbită de clasele culte, ci tocmai dialectele. Deși noi nu avem dialecte în înțelesul strict al cuvântului, totuși plantele reale ale graiului viu sânt tocmai acele moduri de a vorbi din deosebitele părți ale românimii întregi. Aceste dialecte stau în același raport cu limba scrisă ca și mulțimea concretă de ființe organice de acelaș fel, însă totuși deosebite între ele, cu chipul zugrăvit într-un atlante în care caută a se rezuma toate semnele caracteristice ale speciei ca atare, lăsându-se la o parte ceea ce e individual sau accidental. Limba cultă a unui popor e așadar o abstracțiune și o unealtă artificială comparată cu dialectele vii și totdeuna în mișcare a poporului. Îndată ce se scrie limba începe a se pietrifica. Limba scrisă are ceva determinat, nemișcător, mort: dialectele produc cu asupra de măsură formațiuni nouă, cari câteodată trec în scriere, câteodată nu.

A aduna rămășițele graiului viu din documente private este deci o lucrare care dă cel mai sigur material pentru o gramatică istorică a limbii.

Dar lucrarea nu este deplină fără cercetarea paralelă a graiului actual. Dacă profesorii de limba latină și greacă de pe la liceele din țară ar avea umbră de cunoștințe filologice, dacă ar cunoaște metoda exactă de a transcrie diferitele pronunții din părțile deosebite alte țării, lucrarea cea din urmă s-ar putea face cu succes, dar un nivel mai înălțat al personalului didactic din școalele secundare nu se poate aștepta decât de la o nouă lege a instrucției, care să nu permită intrarea în corpul didactic secundar decât la învățați tineri. Apoi atârnă și mai mult încă de la curățirea facultăților de litere și de științe de profesorii paraziți, cari nu știu nimic. Exemple câți peri-n cap. Astfel de ex. faimosul Vizanti de la Iași susține până în ziua de astăzi în prelegerile sale autenticitatea cronicei lui Hurul și un alt lefegiu de la Iași, anume Leonardescu, profesor de filozofie, a publicat o broșură în care-l numește pe Schopenhauer materialist, iar numele lui Kant îl scrie cu u scurt la sfârșit (Kantu). Să mai pomenim pe vestitul Pseudo-Ureche și pe alții? Destul că elevii unor asemenea profesori își pierd vremea în zadar și niciodată nu va ieși din ei un personal ca lumea care, prin analiza deosebitelor nuanțe ale graiului provincial, să dea mâna de ajutor filologului sintetic ce ar încerca a construi în știință teoretică organismul viu al limbii.

Cartea d-lui Hăsdău împlinește un gol simțit între materialele cercetărilor istorice asupra limbei și ca atare merită recunoașterea cuvenită.

Rămâne a mai adăuga că ediția e foarte îngrijită și că, afară de accente, care nu s-au reprodus din cauza lipsei materiale de caractere tipografice, toate celelalte particularități ale textelor sânt reproduse cu multă credință.

Lucrul prin care d. Hăsdău își înstrăinează însă simpatiile cititorilor celor cunoscători e nemărginita închipuire despre sine însuși. Deși scrierea e-n orice caz meritoasă, ea totuși nu întrece lucrarea unui simplu învățat care copiază în bună-credință texte vechi și pune în evidență însemnătatea lor istorică și filologică; o lucrare în fine pe care un bun elev al unei facultăți de litere din străinătate ar putea-o face tot așa de bine ca și d. Hăsdău.

Se înțelege cumcă în special pentru noi românii, la cari asemenea culegători și comentatori conștiințioși lipsesc, meritul e mai mare, dar în orice caz nu e atât de mare încât să-i dea autorului dreptul de a se lăuda prin superlative în prefață.

Iată ce zice de exemplu d. Hăsdău în prefață:

“Pătrunderea și erudițiunea lui Hăsdău se manifestă în modul cel mai strălucit“.

Nu noi vom fi aciia cari să contestăm autoritatea in philologicis a autorului Vocalismului latinei vulgare dar totuși modesta noastră părere este că nu tocmai părerea amicului său e aceea pe care d. Hăsdău ar trebui s-o citeze.

Pentru ca d. Hasdeu să fie pătrunzător și erudit, Schuchardt trebuie numit celebru linguist, Ascoli ilustru, Diez mare. Argument cu autorități, cel mai rău argument.

Din note în fine respiră o vederată animozitate contra d-lui Cihac, care, cu toate împunsăturile ― permită-ne d. Hasdeu să i-o spunem — a scris totuși cel dintâi dicționar comparativ al limbelor romanice luând de temei limba română.

A doua scădere accidentală este, împrejurarea că d-sa a concurat pentru premiul academic cu cartea sa. Ne-am spus deja opiniunea în privirea aceasta. E un rău și periculos precedent ce se creează acuma, acela a împărțirii de premii între colegi, care ar preface Academia într-un fel de institut de industrie literară, concepțiune ce o are deja d. Pseudo-Ureche.

Cât despre scăderile esențiale ale cărții, ele sunt cele comune tuturor scrierilor d-lui Hasdeu și cauzate prin o mare pripire a judecății. Astfel de ex. sentența (dintre a. 1583-1585) publicată pe pag. 31 ș.c.l. ne inspiră nouă o mare neîncredere și suntem departe de a trage din ele concluziile întinse ale d-lui Hăsdeu. Un caz atât de izolat de scriere nu ne-ndreptățește niciodată la generalizări atât de îndrăznețe ca existența cantității prozodice în județul Muscel, lungimea silabelor fără accent tonic și a.m.d. Un caz izolat rămâne un caz izolat și, fără a se găsi analogii în alte documente, nu se pot trage din el decât deduceri primejduite.

[19 septembrie 1878]

Ciudată e pretențiunea a o samă de ziare liberale ca, după toate câte sufere țara, și anume țara adevărată, cea cu opinci, noi să mai fim și politicoși cu d-nii gentelmani din Cameră, din minister, din demnitățile responsabile ale țării.

După un război biruitor, d-nia lor pierd una din acele provincii ale României a căreia posesiune e strâns legată cu chiar începuturile amândoror Principatelor românești de la Dunăre, provincie care-n mâna noastră însemna o misiune europeană în Orient și valora cât neutralitatea garantată de toate puterile. D-nia lor o pierd după ce au avut ocazie a o asigura și noi să fim politicoși.

Poziția bine definită a Tratatului de Paris dumnealor o schimbă, declarând independența și război Turciei, și ne creează o situație din cele mai nesigure cu putință ― și noi… să fim politicoși, se-nțelege.

Domnia lor nu numai că duc război în Bulgaria pentru interese străine și dușmane două, dar încă chinuiesc zeci de mii de oameni din tot ce țara are mai tânăr și mai cu vârtute, îi chinuie cu frigul și cu foamea, cu lipsurile și neajunsurile cele mai înfiorătoare — și noi … noi să fim politicoși.

C-un cuvânt, d-nia lor joacă va banque cu toată soarta unor țări care, fără prețiosul d-niei lor concurs, au avut puterea de-a exista șapte veacuri de-a rândul — și noi… noi să fim politicoși, pentru că prin acte nesocotite și prin aventuri copilăroase și neprevăzătoare pun în primejdie o formațiune istorică care trăiește de șapte sute și mai bine de ani, și trăiește numai prin încordarea cea mai mare, fie a brațelor, fie a isteției poporului românesc.

Tot d-nia lor sunt aceia cari, printr-un exagerat liberalism și prin legiuiri cosmopolite, au prefăcut țara într-un loc neutru de colonizare pentru toate elementele străine de primprejur; cari, prin favorizarea culpabilelor comitete revoluționare bulgărești, au grăbit soluțiunea unei cestiuni ce trebuia să se rezolve numai de cătră noi și de cătră celelalte elemente constitutive ale fostei împărății turcești. D-lor au contribuit la prefacerea întregei Peninsule Balcanice și a țării noastre într-o rețea de halte și conacuri ale politicei rusești — și noi … noi să fim politicoși și să le mulțumim poate pentru aceasta.

Tot d-nia lor, pretextând la Mazar Pașa cea mai mare rusofobie și mergând cu jalba-n proțap la M. Sa, pentru a-l conjura, în numele lui Dumnezeu, să mănție vechile noastre legături cu Înalta Poartă, acuzau cabinetul Catargiu de complicitate cu rușii, și tot d-nia lor amăgiră prin această purtare pe alegători, pentru ca în urmă să ajungă la convenție, la conlucrare, la complicitate cu Rusia.

Dar relele acestea sunt numai preludiul altora și mai mari. Curând va-ncepe a funcționa banca de fițuici care va împle țara cu caimele, va face să dispară numerariul, va scumpi munca prin înmulțirea unui mijloc de schimb prea numeros și fără valoare intrinsecă, va face productele noastre brute, cari prin natura lor nu sunt accesibile de o esențială sporire de preț, să devie inexportabile, și în fine tot d-nia lor vor ajunge să vânză moșiile statului cu toba la companii de cumpărători străini, încât tocmai societatea noastră superioară va fi compusă din străini, din oameni ce nu vor mai avea nici un fel de durere pentru țară sau pentru păsul plugarilor ei. Aceștia vor fi reduși la proletariat, adică la un instrument brut și inert de muncă, fără nici o însemnătate pentru stat. Și noi — văzând cu ochii apropiindu-se relele — noi să fim politicoși.

Și pe când o extremă mizerie se pregătește acestei țări, o mizerie care a început a se manifesta deja, noi să aplaudăm spusele organului fanariot din Strada Doamnei, că visteria geme de bani, că poporul nu mai știe ce să facă de fericire.

Pentru a ilustra extrema fericire a poporului și metodul dumnealor de a-l administra, vom reproduce raportul către Domn al ministrului de finanțe, în care se expune prin prozaice țifre bunăstarea unuia din cele mai laborioase județe ale țării.

Iată ce zice acel raport:

Făr-a cerceta cauzele adevărate ale colosalelor restanțe într-un singur județ, ministrul crede că persoana casierului și un caz izolat de neîncasare e cauza răului.

Nici cunoaștem pe d. Lupașcu, nici ne interesează în cestiune.

Dar iată cum stă lucrul:

Mare parte a județului a fost cumplit de bântuită de grindină, care a nimicit recolta cu desăvârșire. Iar plugarii, luați peste Dunăre cu boi și care, nu numai c-au pierdut boii acolo și și-au lăsat carele în câmp, ci puținele vite pe cari le-au readus au umplut județul de epizootie, încât oamenii, cu toată voința din parte-le, n-au avut cu ce să are și nu vor avea nici la anul. Se-nțelege de sine că nici arendaș, nici plugar nu se pot înjuga ei înșii la plug și c-au ajuns la sapă de lemn cu toții aproape.

Iată cauza sigură a restanțelor.

Pentru a le încasa va trebui să li se vânză oamenilor ceaunele de mămăligă și cenușa din vatră. Ce le pasă d-lor roșii de starea economică a unui județ pricinuită de chiar dumnealor? Regula fanarioților este: să scoți lapte din piatră. Se va găsi deci ienicerul care să aplice administrația d-lor financiară și acestui județ, secătuit până la măduvă de rechizițiuni, de epizootie și de nenorociri elementare.

Nu persoanele d-lor liberali sunt acelea ce nu ne convin, nu. Lipsa de conștiință unită cu lipsa de orice cunoștințe serioase, superficialitatea cu care tratează orice cestiune cât de gravă, sistemul de-a face o mulțime de promisiuni amăgitoare alegătorilor pentru a le fura voturile, promisiuni ce nu le îndeplinesc nicicând, c-un cuvânt minciuna introdusă sistematicește în viața statului, iată ceea ce ne face să-i combatem din răsputeri.

D-nia lor, în mare parte săraci de știință și de bani, găsesc în organismul impersonal al statului singurul mijloc de trai, de aceea luptă fără scrupul; pentru noi însă lupta pentru ideea statului nu este o luptă pentru existența individuală. N-avem nevoie a ne căciuli la nimenea, nici a linguși mulțimea sau tronul, nici a fi politicoși cu oameni cari nu merită a fi tratați mai bine. Spuind adevărul, verde și fără înconjur, ne simțim în drept de a scrie cu litere de foc, și dispensați de politețe, datorită unui adversar de principii abstracte numai.

Mizeria reală a populațiunilor de jos, amenințarea reală cu banca de fițuici, pierderea reală a unei bucăți din pământul strămoșesc nu sunt o materie pentru discuțiuni academice, pe cari, dacă le-am face, d-nia lor, în fundul inimii, ne-ar taxa de simpli.

Într-un car de oale nu se dă cu argumente metafizice.

ELEMENTE DE ARITMETICĂ PENTRU UZUL ȘCOALELOR SECUNDARE

De Dimitrie Petrescu, profesor la Universitatea din București. Op aprobat de Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, București, 1878, 1 vol. 8°, pag. 262

[19 septembrie 1878]

În urma recenziunii făcute manuscrisului d-lui Petrescu, ministerul, văzând claritatea și preciziunea cu care este lucrat și îngrijirea ce a pus-o domnul profesor de universitate de a-l face să răspunză programului oficial, a aprobat cartea pentru școalele secundare din țară.

Nu suntem dispuși a urma și noi drumul d-lui Gr. Ștefănescu sau al consiliului permanent, pentru că deocamdată nu ne interesează practicitatea cărții, ci onestitatea literară. Adevărat că o carte de școală nu poate fi originală. Ea va fi totdeuna mai mult ori mai puțin un mozaic de definițiunile cele mai bune, date în forma cea scurtă, mai hotărâtă, mai lesne de înțeles. Dar în acest caz autorul va trebui să citeze neapărat literatura întreagă de care s-a servit, fie în prefață, fie într-un adaos bibliografic, fie în text chiar. Nu e permis de a copia autori străini fără a-i cita, fără a pomeni că ne-am servit de definițiunile, de exemplele, de comparațiile lor chiar.

Maniera de a-și apropria cugetări străine în mod conștiut și a le da drept ale sale a devenit la noi calea ieftină de a ajunge la renume și la bani. Vestitul Pseudo-Ureche, reprezentantul-prototip al furtișagului literar și coleg cu d. Petrescu, Pseudo-Ureche, care își ia operile dramatice din Lope de Vega, știința filologică de la un băiat de 15 ani (Ascoli) și care n-are nimic al lui, de la nume începând, escamotat de la un cronicar vechi, până la zecile de volume ce promite a le publica, acest prototip, zicem, n-a putut rămâne fără imitatori mai mult ori mai puțin îndrăzneți.

În prefața Aritmeticei sale d. Petrescu zice că, profitând de experiența făcută de d-sa ca profesor, a lucrat opul său în scop de a veni cu slabele d-sale cunoștinți în ajutorul junimei studioase, fără a avea pretențiunea de a fi făcut ceva perfect.

Pentru a demonstra însă de ce fel de experiențe a profitat d. profesor de universitate și ale cui cunoștințe slabe vin în ajutorul junimei, fără a avea pretențiunea de a fi făcut ceva perfect, vom deschide următoarea carte franceză: Eléments d'arithmétique, par J. A. Serret, membre de l'Institut, 3-ème édition, Paris, 1861 (editor: Mallet-Bachelier, Quai des Augustins, 55).

Din această carte deschidem orice față vom voi și vom găsi îndată cuvânt din cuvânt experiența profitată de d. Petrescu, slabele d-sale cunoștințe și modestia sa de a nu fi făcut ceva perfect.

Iată dar câteva exemple:

Cu modul acesta profesorii noștri de universitate, cu munca lor proprie, cu esperiența lor proprie, vin în ajutorul tinerimei cu scrieri despre cari sunt destul de modești a zice că nu sunt perfecte.

Dar ne putem aștepta la mai mult? Cartea e aprobată de consiliul permanent din care fac parte atât d. Petrescu cât și d. Pseudo-Ureche, un coleg; director al ministerului e d. Ștefănescu, asemenea un coleg, ministru în fine este un om ce nu pricepe nimic, un bulgar pripășit de ieri-alaltăieri prin Țara Românească.

Toată cartea e plină de asemenea concordanțe biblice, și chiar acolo unde textul român se abate de la cel francez, această abatere e numai aparentă, pentru că profesorul nostru mai sare câteva rânduri, mai circumscrie pe ici, pe colo.

Felicităm deci pe ministrul instrucției și pe copiatorul român că nu se abat de la spiritul general al partidului d-lor și că mănțin acel admirabil esprit de corps conform căruia toți liberalii fură, unii diurne nemeritate, alții premii, alții statul, arendând moșii de ale lui, alții numele unor vechi familii boierești cari s-au stins de mult (v. Pseudo-Ureche) și în fine alții esperiența și lucrările literare a unor autori străini (v. tot Pseudo-Ureche și alții).

Aceasta este elita roșie care va civiliza și moraliza Dobrogea, aceste sunt căpeteniile cari vor cultiva în populațiunile necorupte de dincolo de Dunăre instinctul onestității, cu acest capital de respect al proprietății altuia trec roșii Dunărea.

[20 septembrie 1878]

Am susținut și încă susținem categoric că guvernul are de gând a înființa o bancă de fițuici (Zettelbank) și că aceea are să umple țara cu caimele. La aceasta „Românu“ ne dă următorul dementi:

Voind a da deodată mai multe lovituri în creditul statulul, atât de sus rădicat de guvernul actual, opozițiunea inventă zilele din urmă un neadevăr mai cutezător, mai sfruntat decât toate. Guvernul, după zisele opozițiunii, ar fi în ajunul de a emite încă 60 sau 70 de milioane de hârtie monetă, fără nici o garanție, deoarece biletele Ipotecare n-ar ajunge spre a acoperi golul din finanțe.

Câte cuvinte, atâtea criminale neadevăruri în aceste afirmări. Zicem criminale, fiindcă opozițiunea, izbind creditul statulul, nu face rău guvernulul, ci țării întregi. Creditul nu este al guvernului, ci al țării, și cine izbește într-însul este nu numai inamic al guvernului, ci și al țării.

Mai întâi, întrebăm în treacăt pe scamatorii din Strada Doamnei să ne spuie anume cât de sus a ridicat guvernul actual creditul statului? Nu cumva l-o fi ridicat și mai sus decât „situația cea strălucită“ de mai zilele trecute? Ferească-ne numai bunul Dumnezeu de atâta ridicare a creditului nostru, că despre d. C.A. Rosetti și cârdășia puțină nădejde a mai rămas!…

Apoi, la fraza: „Opoziția inventă zilele din urmă un neadevăr mai cutezător decât toate“… ne luăm voia a întreba pe „Românul“ să ne spuie vreunul sau două din acele toate neadevăruri cutezătoare inventate de opoziție, între cari cel mai cutezător ar fi alarma dată de noi în privința băncii de fițuici.

Cu toată dezmințirea „Românului“ repețim încă o dată că guvernul are de gând să înființeze o asemenea bancă și, chiar în această sesiune extraordinară — dacă tăceam-noi— era să vie cu proiectul în Camere.

Noi ne-am obicinuit cu neobrăzatele dezmințiri ale „Românului“, și nu pentru noi sau pentru el, ci numai și numai pentru publicul cititor mai căutăm a-i spulbera pe aceasta din urmă, și poate cea mai neobrăzată.

Ne aducem bine aminte cu ce lipsă de rușine „Românul“ ne arunca cuvântul calomnie când noi dădeam alarma că guvernul ctitorilor de la Alcazarul Ionescu are să aducă în Camere proiectul de hârtie-monedă. Noi nu ne-am pălit atunci dezmințirea „Românului“ și, cu toată calomnia lui, am susținut necontenit că hârtia-monedă vine, și hârtia-monedă a venit. Cine dar a rămas calomniator?

Pățind de bună-credință așa rușine ca cei de la „Românul“ cu calomnia d-lor, niște oameni de treabă desigur s-ar fi spânzurat: dar cine merită spânzurătoarea niciodată nu se spânzură, și mai ales democrații-socialiști, ca cei de la școala d-lui C.A. Rosetti, cărora, fiind foarte modești, nu le place să-și afirme singuri meritele, ci lasă mai bine să capete în zăstâmpuri o solemnă și mai înaltă afirmare de la dreptatea publică.

Acum, cu banca de fițuici, îi făgăduim cu siguranță „Românului“, cutezătorului nostru dezmințitor, aceeași pățeală ca și când cu hârtia-monedă și sperăm pentru viitorul socialismului în Orient, că și de astă dată atât meșterul cât și ucenicii din Strada Doamnei n-au să se spânzure de rușine.

[Articol cu paternitate incertă]

[22 septembrie 1878]

Nu trece sesiune fără ca să se grămădească noi nori grei asupra țării, fără ca incapacitatea cristalizată și neonestitatea politică din dealul Mitropoliei să nu amenințe țara cu nouă și grele loviri.

Ctitorii piosului așezământ de canțonete Alcazarul-Ionescu, după ce s-au constituit odată în judecători de instrucție, după ce-au călcat hoțește casele oamenilor, ca să le fure scrisori și poate și lingurițele de argint, după ce-au dispus asupra țării întregi rechizițiuni, luând averea oamenilor în contra literei și spiritului constituției, după ce-au votat convenția cu Rusia, războiul și alte nevoi, după ce se constituie în suverani, ignorând și justiție și Domn și tot, — mai primesc astăzi asigurarea că tot ce vor binevoi a vota e și voința Coroanei.

Deci d-nii miniștri pun în gura augustului purtător al Coroanei renunțarea la prerogativele sale, supunerea sub votul conventului din dealul Mitropoliei, și într-adevăr acea renunțare era neapărat necesară, pentru că altfel nația n-ar fi pierdut ultimul reazim și ultima garanție contra tentativelor ucizătoare ale acestor oameni.

Într-adevăr, acea renunțare e prea la locul ei, căci fără ea nu s-ar putea vota nici cedarea Basarabiei, nici banca de fițuici și nici noua Convențiune cu Rusia, care nu înseamnă alta decât prefacerea României într-o semi-autonomă gubernie rusească.

Iată dar ce soartă ne-au pregătit adâncile prevederi și luminatul patriotism al celor la cari spirtul ține locul spiritului și punga diurnașă locul inimii.

Nu sunt destule până acuma călcările fățișe și piezișe ale legilor fundamentale ale țării, nu destule sacrificiile de sânge și bani, făcute pentru interese nu numai străine, dar de-a dreptul dușmane existenței poporului românesc, nu-i destul c-am ajuns la discreția Tratatului de Berlin prin înțelepciunea d-lor politică, acuma se mai pregătesc caimelele și prefacerea țării în șosea rusească, și a orașelor noastre în conacuri căzăcești.

Și pe când toate uneltirile acestea contra rămășițelor de autonomie și de avere ale țării se pregătesc, parte în taină, parte pe față, gazetarii guvernului pretind să stăm cu brațele încrucișate, să ne minunăm de fericirile revărsate cu îmbelșugare asupra poporului, să fim politicoși, prevenitori, amabili; să ne închinăm înțelepciunii Pătărlăgenilor și Fundeștilor, s-alegem Vodă pe d. C.A. Rosetti și să-ntemeiem astfel viitorul lui Smintilă, iubitul moștenitor al Coroanei României. O asemenea purtare ar fi se-nțelege patriotică, națională, măreață; ea ne-ar duce cu vremea, nu la împărțirea muncii, ci la munca împărțirii, adică la comunism și la republica universală cu împărat neogrecesc.

Copii, a mai rămas Plevna internă, cetățuia reacției. Dați năvala bărbătește, căci tot se mai află câțiva oameni în țara aceasta cari au moșiile lor străbune, știu carte și răsar deasupra mulțimii. Dați copii și scurtați-i c-un cap ca să fie toți de-o potrivă la minte, la avere, la obiceiuri. Atunci va răsări aurora unei nouă lumi, întâi sub formă de ghilotină, în urmă sub formă de cnut, care va pune capac de-a pururea comediei liberalo-patriotice.

Fie dar. Primim lupta propovăduită de d. C.A. Rosetti, marele rabin al roșilor și al belferilor, și vom sta ca Plevna în fața negrei mulțimi a invaziei rusești pentru a mântui onoarea numelui românesc.

[23 septembrie 1878]

Cronicile noastre vechi vorbesc despre niște domnișori, adecă pretendenți la coroană cari turburau vreun colț al țării, își puneau cizme roșii în picioare și cucă în cap, distribuiau după placul lor în ținutul uzurpat moșiile și veniturile domniei, se ridicau apoi cu oaste de strânsură asupra domniei, până ce, lângă vrun vad, ori vrun cot de moară ori pod, oștile domniei țării puneau capăt cizmelor roșii și crisoavelor scrise în cerneală roșie.

Credeam că cel puțin de 300 de ani a dispărut epoca lui Papură Vodă, a lui Ciubăr Vodă și a multor altora cari amărau viața bietului Petrea cel Șchiop.

Iată însă că un raport cătră Domn al ministrului nostru de interne ne arată că în ținutul Bacăului din Moldova au subzistat în timpul cel mai nou dinastia d-lui inginer Tetoianu, care în comuna Berzunțu a luat pământurile unui arendaș și le-a împărțit la locuitori și că abia acuma, reintrând domnia legitimă în drepturile ei, s-a reintrodus statu quo ante bellum, scoțându-se de cătră d. prefect locuitorii de pe pământurile uzurpate.

Iată raportul în cestiune:

C-o mirare de cronicar întrebăm cine a fost acel d. Tetoianu care a avut puterea de a deposeda pe un arendaș și de a pune în stăpânirea pământurilor pe locuitori?

În faptă însă lucrul stă astfel: d. inginer, ca reprezentant al statului, proprietar al acelor pământuri, nu le-a dat în posesiunea, ci în proprietatea locuitorilor. Dacă d. inginer a comis erori, acestea-l privesc pe d-sa și pe statul păgubaș, nicidecum pe locuitori, cari erau în drept a da cu pușca atât în prefect cât și în arendaș și în d. C.A. Rosetti, care cutează a le răpi pământuri ce sânt cu bună-credință a lor; și în orice caz, chiar dacă locuitorii n-ar fi avut dreptate, pământurile nu li se puteau lua decât în urma unei hotărâri judecătorești și pe calea legiuită, nicidecum însă prin bunul plac al unui prefect sau al unui ministru. Chiar o posesiune uzurpată nu se poate lua așa ca din senin și fără știrea lui Dumnezeu din mâinile unui om ce o posedă cu bună-credință.

ROMÂNII PENINSULEI BALCANICE

[26 septembrie 1878]

Unul din defectele cele mari ale noastre e că, departe de a ne ocupa cu fondul lucrurilor, credem că e deajuns să avem numai forma lor, asemenea copiilor cari, voind a-și face o florărie, smulg plante din câmp și le așează fără rădăcini în straturi, improvizându-și pentru câteva ceasuri o grădină, în aparență frumoasă, însă fără de trăinicie. Nerăbdători cum suntem, nu ne-am deprins a cunoaște cumcă lucrurile luate din temei ar fi și mai trainice și mai folositoare și totodată cu mult mai ieftine decât mulțimea de forme goale care, neavând înțeles și vitalitate, cer mereu muncă de Sisif de a fi reînnoite.

Nestatornicia noastră, iubirea de schimbări, deasa răsturnare a tuturor temeliilor statului și rivalitatea copilărească de a întrece pe toată lumea a făcut, atât în trecut, cât și în prezent, ca să irosim o mulțime de puteri vii, care se puteau utiliza pe un teren folositor, pe lucruri de nimic sau de-a dreptul stricăcioase.

Aceste defecte mari ale caracterului nostru național sunt, pe lângă împrejurările de dinafară, cauza pentru care un element etnic atât de răspândit ca al nostru să nu ajungă la nici o însemnătate în lume, ci, bucățit între zeci de stăpâni, să reziste ici și colo, să fie absorbit însă în multe locuri.

Nu există un stat în Europa orientală, nu există o țară de la Adriatica până la Marea Neagră care să nu cuprinză bucăți din naționalitatea noastră. Începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia și Erțegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unități etnice în munții Albaniei, în Macedonia și Tesalia, în Pind ca și în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia până sub zidurile Atenei, apoi, de dincolo de Tisa începând, în toată regiunea Daciei Traiane până dincolo de Nistru, până aproape de Odesa și de Kiev.

Pe când rușii au cea mai mare îngrijire pentru triburile cele mai neînsemnate chiar care se țin de marea familie slavă, pe când germanii stăruiesc prin autoritățile lor consulare pentru cele mai neînsemnate colonii ale lor din Orient și pe când fiecare popor apusean dezvoltă o deosebită îngrijire pentru naționalii săi din aceste locuri, singuri noi ne zbuciumăm în lupte interne pentru cea mai bună formă posibilă a organizării omenești, neavând un ideal de cultură, ci cel mult idealuri politice cari nu stau în proporții cu puterile noastre și cari, în loc de a da naștere la fapte, vor fi cel mult cauza unor aventuri periculoase.

Cu ocazia Congresului de la Berlin aproape toate popoarele Peninsulei Balcanice au dat semne de viață, numai românii transdanubieni nu. Cauza e lesne de înțeles. Toate celelalte fragmente de populațiuni stau în legături de cultură cu acele centre politice create de naționalitățile lor. Grecii din Turcia europeană citesc și scriu limba care se vorbește la Atena; sârbii din Turcia înțeleg foarte bine instituțiile și cultura confraților lor liberi; numai noi, cu maniera noastră de a vedea, suntem străini în Orient și rămânem neînțeleși chiar pentru cei de un neam cu noi. Cum ne-am putea esplica în alt mod fenomenul întru adevăr ciudat ca fragmente atât de însemnate de străveche populație precum sânt românii din Tesalia și Macedonia să nu dea absolut nici un semn de viață, cu tot trecutul lor cel strălucit, cu toate că până astăzi și-au păstrat și apărat limba și datinele mai bine decât slavii, dintre cari mulți s-au grecit, decât albanejii, dintre cari asemenea mulți s-au făcut turci.

Vlahii Tesaliei, zice Fallmerayer în Fragmentele sale asupra Orientului, se numesc români, ca și conaționalii lor din Principatele dunărene, vorbesc o italienească stricată și locuiesc în creierii munților Pindului și pe cele două laturi ale lui, în popoarele din care izvorăște Peneios și râurile afluente, pe unde îi pomenește pentru întâia dată istoria bizantină a sutei a unsprezecea.

Fie rămășițe a coloniilor militare romane, fie barbari autohtoni latinizați, ei se întind și se ramifică de-a lungul șirului de munți prin Macedonia Superioară până sus în Balcani și au stat odată în legătură cu conaționalii lor de pe malul stâng al Dunării. Ei păzesc și domină porțile dintre Tesalia și Albania, iar Mezzovo, oraș zidit din piatră tocmai în creierul munților, acolo unde dintr-o parte și dintr-alta trecătoarea se coboară în direcții opuse, este locul de căpetenie al românilor tesalieni.

Malacași, Lesinița, dar în deosebi Kalarites, Kataki și Klinovo și douăzeci și câteva sate în ponoarele Pindului și pe lângă ele sânt asemenea ale acestui popor, care, din cauza temperaturii aspre a patriei sale, se ocupă puțin cu agricultura, dar cu atât mai mult cu cultura vitelor și cu câșlile, aceasta într-un stil mare și cu succes însemnat, încât, prin bogăția turmelor lor de oi, sânt vestiți în Rumelia toată. În vremea iernii, când omătul acopere înălțimile munților, ei își mână turmele în văile cu o climă mai blândă și le pasc, nomadizând pe șesurile pline de iarbă până chiar înlăuntrul Greciei libere, iar, când se întoarce primăvara, negrile sate de corturi ale pribegilor ciobani români dispar din câmpie, căci ei se întorc la munte.

Sobri, având instinct de căsnicie și industrie, românii sânt în privirea acestor calități cu mult superiori celora ce vorbesc grecește; sunt însă inferiori greco-slavilor în spirit și în șiretlic. Totuși acești ciobani, simpli și de rând, au o eminență aptitudine pentru lucrări în metal. Armele și armăturile lucrate în aur și argint pe cari le admirăm la arnăuți și palicari au ieșit din atelierile vlahilor. Asemenea mantalele cu glugă nepătrunse de ploaie și foarte bine cunoscute în toate orașele de portale Mării Mediterane sub denumirea de cappa, greco și marinero sunt în cea mai mare parte un product al industriei postăvarilor vlahi. Băcani și breslași vlahi se află în toate orașele Turciei europene, ba chiar și în Ungaria și în Austria îi duce iubirea de câștig. Că se pricep și la negustoria în mare o dovedește bogatul Sina din Viena, vlah născut, de nu ne înșelăm, în Klinovo, sau totuși în una din localitățile Pindului numite mai sus.

Din această viață călătoare se esplică familiarizarea generală a vlahilor cu dialectul neogrecesc, dialect pe care-l întrebuințează și în biserică, care formează mijlocul comun de înțelegere și de legătură a diverselor naționalități din laturile amândouă ale Mării Egeice. Femeile în multe sate nu pricep decât românește. Ca toți locuitorii de munte, vlahul nu-și poate uita patria nici în țările cele mai depărtate chiar și se întoarce adesea la bătrânețe în Pind cu ceea ce a agonisit, prin osteneala unei vieți întregi, pentru a fi înmormântat în același pământ în care odihnesc strămoșii săi.

Dar poporul vlahilor, atât de pacinic astăzi și dedat numai la muncă și câștig, n-a fost însuflețit întotdeauna de un spirit atât de liniștit, nici a fost strâmtorat și mărginit la așezările sale prezente prin munții apuseni ai Tesaliei. Vlahii iesalieni, ca și mai târziu vecinii lor albanejii, au avut perioada lor de strălucire și de mărime politică scurtă și trecătoare ca mărimea tebanilor, dar, în epoca bizantinilor, nu fără însemnătate. Lângă comunele Vlaho-Libadi și Vlaho-Iani, cari există încă astăzi în promontoriile de sud ale munților Cambunici, nu departe de Târnova, Ana Comnena (1083) pomenește un târg de vlahi, Exebas, în văile muntelui Pelion, la marginea răsăriteană a Tesaliei; iar Beniamin de Tudela, care în suta a douăsprezecea a călătorit prin Grecia, spune cumcă, la sud, Zitun era orașul de margine și intrare în țara vlahilor. Ca și Peloponezul, pierduse și Tesalia în veacul de mijloc numele ei vechi și s-a numit, mai multe sute de ani dupăolaltă, numai Μεγάλη Βλαχία, adecă Valahia Mare, spre a se deosebi de Acarnania și Etolia care, după bizantinul George Phrantzes, se numea Valahia Mică. George Pachymeres, istoricul de curte al întâiului Paleolog Mihail, zice lămurit că tesalienii, comandați odată de Achil și numiți în vechime elini, se numesc în vremea lui vlachiți mari (G. Pachymeres în Mich. Paleolog, I, 30)

Nicetas din Chonae mărginește Megale Vlachia la inelul de munți și la țara de coline care se rădică deasupra șesului, iar șesul central, locuit de fricoșii și nerăzboinicii greco-slavi, îi place să-l numească Tesalia. Dar oare rabinul Beniamin nu spune lămurit cumcă vlahii locuiesc în munți și se coboară în regiunea grecilor pentru a-i prăda? În sprintenie, călătorul acela îi compară cu căprioarele, curajul lor războinic e neînfrânat, și nici un rege n-a fost în stare de a-i domoli.

Omul din Tudela pricepuse bine impresiele veacului său, căci, curând după călătoria rabinului Beniamin (1186), toți românii din lanțul de munți ai Pindului, până sus în văile Balcanilor, se ridicară sub conducătorii lor Petru și Asan contra domniei apăsătoare, neoneste și tâlhărești a Curții bizantine, fondară un regat cu capitala Tâinova pe clina nordică a Emului (Balcan).

Marginea cea mai în spre sud a regatului româno-bulgar erau munții Tesaliet) sub un căpitan neatârnat care se numea Megas Vlachos (adică Marele Român) și strălucește sub acest nume în cronicele contemporane francilor și bizantinilor.

Astfel vorbește Fallmerayer.

Noi mai știm că tot acești români luaseră Tracia, Macedonia și Tesalia, că au biruit de nenumărate ori oștirile grecești și pe acelea ale împărăției latine din Orient, că au prins pe Baldovin I, că au răpus floarea cavalerilor apuseni, că Asanizii au fost recunoscuți de papa ca dinastie regală a Europei, că domni legitimi Blacorum et Bulgarorum, cu un cuvânt că acest fragment de popor, atât de nebăgat în seamă astăzi, când nici în ziaristică, nici la congres nu s-a pomenit de el, are îndărătul lui un trecut strălucit câștigat prin proprie vitejie față cu niște dușmani cu mult superiori în cultură și în arta războiului.

Și cu toate astea acești oameni, la noi în țară chiar adecă între conaționalii lor, n-au fost cunoscuți decât sub porecla ridicolă de cuțovlahi. Iar pe când averile boierilor noștri și ale monastirilor se închinau fără scrupul la biserici grecești și se esploatau pentru scopuri grecești, nu se găsea în tot largul acelei regiuni o singură biserică măcar în care să se fi auzit graiul românesc.

Astăzi, când acele averi, închinate totuși unei misiuni de cultură, s-au luat de către statul român, pentru ca să stârnească aviditatea acelei clase de hoți semidocți carii stăpânesc România, astăzi speranța unei întrebuințări raționale a acelor bunuri pentru deșteptarea risipitelor părți ale poporului românesc e mai mică decât oricând. Pe când sute de mii de oameni ce fac parte din neamul nostru sunt cuprinse de un adânc întuneric, pe când mintea lor naturală, curajul lor înnăscut și iubirea lor de muncă îi face vrednici pentru un viitor mai mare, tot pe atuncea noi nu mișcăm nici degetul cel mic măcar în favorul lor, ci ne frământăm în turburări interne, amețiți de orgia palavrelor bizantine și putrezind de vii prin corupțiunea unor parveniți din Fanar carii sub pretextul a chiar ideilor naționale irosesc în vânt puterile noastre.

[27 septembrie 1878]

E ciudat că tocmai noi, aceia cari n-am susținut niciodată valoarea absolută a Constituției române, noi, cari am dovedit de atâtea ori că organizația la care ea dă naștere, potrivită numai cu națiuni c-o dezvoltată industrie, e prea costisitoare pentru un popor agricol ca cel românesc, sântem astăzi în poziția de a o apăra față cu acei cari au creat-o, față cu elementele acelea cărora Constituția de astăzi le-a dat viață.

Fără îndoială Constituția noastră liberală a anticipat într-o direcție formarea unei clase de mijloc care nu exista și, admițând existența ei, a stabilit o organizație în care această clasă formează organul cel mai important al vieții statului. Constituția, negăsind însă nici industrie națională, nici negoț național, a trebuit să-și umple golul cu acel noian de profesii liberale, adică de oameni fără de nici o ocupație, advocați, aspiranți la funcțiuni și funcționari în disponibilitate la acel proletariat al condeiului care de jure face parte din colegiul al III-lea din orașe, dar cari de facto nu plătesc nici dările și nu împlinesc nici datoriile colegiului IV, și apelează mereu la acești oameni, dându-le preponderența și dominațiunea în stat.

E lesne de înțeles de ce aceste elemente trebuiau să fie liberale și să ție la Constituție ca la pânea de toate zilele, pentru că, într-adevăr, ce-ar fi ei fără de Constituție? N-ar fi nimic, pentru că nici nu merită de a fi nimic; pentru că nici avere au, nici știință au, nici vro altă calitate care să-i facă apți de a juca vreun rol în statul român.

Cu toate acestea, abia s-au văzut la putere și călcările legii fundamentale au fost atât de dese încât noi, cari suntem departe de-a fi amici ai Constituției, în înțelesul absolut și apostolic al cuvântului, ne-am văzut siliți a o lua în apărare.

Într-adevăr, conservatorii, pentru cari statul și participarea la guvern nu sunt deloc condiții de existență, ci pentru unii implică sacrificii personale, pentru alții împlinirea unor datorii cătră patrie ca o sfântă moștenire de la părinți, conservatorii, zicem, izbutiseră a ține guvernul țării în liniște și cu orânduială cinci ani de zile de-a rândul, lucru neauzit de la introducerea Constituției încoace, de când toate ministeriile avuseră un trai efemer. În cinci ani însă suferințele personale ale tuturor doritorilor de posturi, a tuturor advocaților de provincie se sporiseră într-un mod înspăimântător. Putere cu orice preț era deviza lor.

Într-adevăr, cu grozav și rușinos preț au cumpărat puterea. Nici un partid, nici cea din urmă nuanță de partid conservator n-a fost în stare de-a cumpăra cu așa preț puterea.

Turcofili la Mazar Pașa au încheiat alianță cu rușii; dușmani sângerânzi ai convenției comerciale cu Austro-Ungaria, ei au iscălit-o cu propriile lor mâini; ei, dușmani ai militarismului, au îndoit regimentele de dorobanți, făcând din 16 treizeci și două și, urmând acea vestită lege fizică conform căreia corpurile cad în orice clipă următoare în pătrat, liberalii noștri au confundat justiție, administrație și legislațiune, devenind ei judecători, legiuitori și putere administrativă (cu ocazia renumitului proces contra cabinetului Catargiu de ex.), apoi ei au declarat război turcilor, ei vor înstrăina mâne Basarabia, ei au dispus contra legilor rechiziții, adică atingerea proprietății private din partea statului ș.a.ș.a.

Ce dezmințire mai grozavă i se putea da liberalismului de la noi decât tocmai faptele d-lor de doi ani și mai bine? A ajunge tocmai la contrariul celor ce susținuseră nu este oare dezmințire destulă? Promiteau desființarea dărilor pe băuturi spirtoase, a monopolului tutunurilor, a capitației, a timbrelor? Desființat-au vro dare? Din contra. Capitația au sporit sub altă formă. Protestat-au cu jalba-n proțap la M. Sa Domnul contra convențiunii comerciale? Ce au făcut? Au iscălit-o.

Câștigat-a oare poporul românesc minte destulă pentru a vedea ce făgăduințe deșerte, ce fraze de nimic, ce laude bombastice sunt acelea cu cari liberalii ajung la putere?

Asta e nenorocirea acestor oameni și nenorocirea tuturor demagogilor din lume. Promit ceea ce nimenea nu poate face.

Ei uită că viața unui popor, afară de legile scrise, e supusă la legi fizice pe cari nu le poate clătina nimeni din loc, apoi la legi economice, a căror urmări nu se abat prin fraze, ci numai prin muncă; ei uită în fine că orice fenomen social e foarte complicat și întrețesut c-o mulțime de amănunțimi cari trebuiesc studiate și că înlăturarea răului nu atârnă numai de la bunăvoință, ci în cele mai multe cazuri de la adânca înțelegere a problemei.

Dar dacă tendințele partidului liberal ar fi numai teoretice, de a rezolva adecă cu bună-credință problemele vieții statului, ele n-ar fi atât de periculoase. Răul stă într-altă parte.

Toți acești oameni vor ca ideile liberale să-i și hrănească, să le dea de mâncare și de băut.

În momentul în care cei nevinovați dintre ei se conving că nu sunt în stare de-a face nimic, ei devin tot atât de corupți și de fățarnici ca și șefii lor. Atunci fac concluzia următoare: Nu putem face nimic, dar totuși putem rămâne la putere. Țara păgubește în orice zi, dar noi câștigăm; așadar, țara ca țara, noi să stăm bine.

La acest punct au ajuns acuma partidul liberal.

Mulțimea nesucceselor politice înlăuntru și în afară apasă greu asupra lor, situațiunea a devenit mai puternică decât dânșii, ei sunt zdrobiți de propria lor incapacitate.

Dar pentru moment nu dispoziția mahmuriei morale a liberalilor ne interesează, ci altceva. Învățat-a poporul românesc minte destulă pentru a vedea unde duce încrederea în oameni cari nu știu nimic, nu au nimic și nu trăiesc decât din amăgirea nației?

Aducă-și aminte că noi n-am făgăduit niciodată decât orânduială și statornicie și seriozitate în afacerile statului. Orice am făgădui peste aceasta ar fi o apucătură demagogică. Noi nu putem făgădui decât o mânuire a puterii statului care să asigure o dezvoltare liniștită economică și intelectuală. Nici glorie, nici cucerire, nici reduceri de biruri, nici poduri peste Dunăre, nici drumuri de fier prin Dobrogea, nici canaluri navigabile între Dunăre și Marea Neagră, nici bănci naționale cu milioane de fițuici de hârtie, c-un cuvânt nimic din toate astea nu promitem; ci ordine, legalitate și, vrând Dumnezeu, mai multă cultură temeinică și generală (nu sporadică), astea lipsesc la noi în țară. Acestea ce le spunem nu sunt un program, ci pur și simplu călăuza oricărui om cu vedere limpede, care cunoaște de ce avem nevoie mai mult.

Ceea ce am dori să se stabilească în convingerea poporului românesc e că, departe de a ne putea juca cu puterile noastre vii și departe de a ne fi permis să le risipim, noi n-avem vrun prisos de puteri nici chiar pentru întreținerea vieții normale a statului român și că trebuie să fim zgârciți cu puținul ce-l avem. Convingerea însă că suntem economicește săraci și ca popor relativ slabi ne va face cruțători cu banul și cu sângele nostru; ne va face să cunoaștem că armata noastră nu există pentru a apăra creștinătatea amenințată, ci pentru a ne apăra pe noi înșine; că veniturile statului nu sunt pentru a hrăni clase numeroase de paraziți, ci pentru a ține în regulă viața statului prin organe serioase și cu știință de carte și, în fine, că întreg organismul nostru trebuie simplificat în măsură cu simplele trebuințe ale unui popor sărac.

[28 septembrie 1878]

Trist este când o nație mică, în loc de a sta cuminte și a căuta să tragă folos dintr-o situație pacinică garantată de toate puterile, își iese din minți și sfâșie ea însăși tractatul ce-i asigură acea situație. Trist este când acea nație, săracă de bani, azvârle nebunește pe apa Dunării milioane pentru aventuri războinice; trist este când acea nație, săracă de brațe muncitoare și bogată, prea bogată, de guri flămânde, de speculanți și gheșeftari, își trimite zece mii de muncitori peste graniță să moară în țară străină, de foc, de ger și de foame, fără vreun folos, fără un anume scop decât, poate, a ajuta interesele unui element etnic dujman elementului ei național. Trist este pentru acea nație când, netrăgând nici un folos din nebuneștile ei jertfe, nu poate barem să-și mănție neatinsă întregimea pământului strămoșesc și, deși biruitoare, este silită a ceda trei ținuturi unui puternic și neîndurat aliat și trebuie umilită să se supuie poruncei dinafară întru reorganizarea ei dinlăuntru. Trist este când o așa nație, după atâtea nefericiri de care în nici un chip nu este răspunzătoare nu știe a cere socoteală sumară guvernului smintit ce a împins-o în așa ticăloșenie. Trist. Însă e și mai trist, e rușinos ca atunci când i se cere a se rosti în privința stării ce i s-a creat, atunci când e chemată a-și spune și ea părerea asupra osândei nedrepte dar nerevocabile ce i s-a dat, să fie reprezentată, să se rostească prin graiul unei haite netrebnice de oameni fără nume sau cu nume furat, fără merite, fără nici o garanție de legătură cu pământul țării, fără nici un pic de demnitate omenească. O adunătură de pe poduri, oameni fără altă meserie decât deputăția, samsarii moșiilor statului, pamfletari fără să știe alfabetul cum se cade, plagiatori nerușinați, oameni cu nume și cu titluri de contrabandă, profesori fără pic de știință, patrioți-calpuzani, toată lepădătura socială, cu atât mai primejdioasă cu cât a știut mai bine para dispozițiile din condica penală, e chemată azi a se rosti asupra competenței sale proprii în materie de revizuire a legii temeinice, asupra cedării a trei ținuturi și asupra dării de drepturi la jidani.

O nație întreagă, care și-a vărsat milioane și a înecat cu sângele ei pământul Bulgariei fără să știe pentru ce și numai pe răspunderea guvernului, stă și așteaptă consternată să vază ce hotărâre vor lua Camerile în privința stării nenorocite ce i s-a creat prin Tractatul de pace, la a cărei dezbatere n-a fost admisă a lua parte.

O nație întreagă așteaptă consternată, și în Cameră un smintit paralitic se ridică și aiurește trei ceasuri, citând pasaje bombaste din producțiile sale proprii. Un caraghioz strigă că el nu vrea să dea Basarabia cu nici un preț, odată cu capul, și că e de părere să ne opunem cu armele oricui va voi să ne-o ia, adică Europei întregi. Iar un șarlatan, un escroc literar (ale cărui escrochieri le vom publica amănunțit în curând), un om care a furat numele venerabil al unei familii istorice românești fără moștenitori, un d. Pseudo-Ureche se scoală și insultă cu tirade șarlatenești situația de solemnă durere în care se găsește țara. El, d. Pseudo-Ureche, pe care guvernul radical și naivitatea câtorva alegători l-au ales a fi deputat tocmai al unui ținut din Basarabia, când se discută asupra competenței Camerilor actuale în privința celor trei ținuturi basarabene, el se scoală și, fără rușine, cum e din firea lui, se proclamă competent a vota pentru acea retrocedare.

Întocmai ca meșterii de discursuri funebre, cari caută a se străluci și folosi ei înșii pe cadavrul de-abia coborât în groapă, haita netrebnică ce compune majoritatea radicalilor din Dealul Mitropoliei, cu Misail și Pseudo-Ureche în frunte, caută, în discursuri stupide sau șarlatanești, să se apoteozeze pe sine plângând Basarabia, pentru a cărei retrocedare însă la urma urmelor se proclamă competenți.

În adevăr, orice român cu inima dreaptă și cu mintea sănătoasă trebuie să fie cuprins de un adânc sentiment de durere văzând scârboasa comedie ce se joacă în Dealul Mitropoliei.

[29 septembrie 1878]

Comisiunea aleasă de Senat pentru a face încheieri asupra dispozițiunilor din Tratatul de la Berlin care ne privește pe noi și-au mântuit în sfârșit lucrarea prin propunerea unei moțiuni de următorul cuprins: guvernul să fie autorizat a se conforma Tratatului din Berlin. Totodată să fie autorizat a lua în posesiune Dobrogea și s-o administreze prin regulamente de administrație publică până la convocarea Adunării constituante.

Totodată comisia propune Senatului de a angaja pe guvern ca, atât pentru soluțiunea definitivă a cestiunii Dobrogei, cât și pentru celelalte cestiuni ce rezultă din Tratatul de la Berlin să convoace cel mult în cursul sesiunii viitoare ordinare de trei luni o Adunare constituantă de revizuire, conform art. 129 din Constituțiune.

E prea adevărat cumcă moțiunea aceasta cuprinde în sine capitulația liberalilor în privirea dreptului ce îl pretindeau pentru Camerele lor, că pot ceda, lua, face și desface toate celea după plac.

„Românul“ a rămas pe jos cu citațiile sale false din Bluntschli, cu vestitele sale rectificări de graniță prin care se rășluesc trei ținuturi întregi, cu toate sofismele și mofturile ce le toca zilnic de luni întregi încoace.

Adevărul, ca totdauna, a pătruns încet, dar a pătruns. Cestiuni cari ating atât de mult viața de stat a României, care-i modifică Constituțiunea, care-i schimbă condițiile de existență, nu pot fi rezolvate decât consultându-se din nou nația și întrebând-o de primește sau nu primește stipulațiunile Tratatului de la Berlin; de vreme ce toate cestiunile acestea nici nu erau cunoscute nației pe timpul alegerei actualelor Camere, de vreme ce ea nu și-au făcut alegerile în prevederea sau fiind la ordinea zilei asemenea cestiuni, și în fine pentru că, chiar în cunoștință de cauză alese, totuși Camerele ordinare n-au dreptul de-a rezolva asemenea cestiuni.

Dar ca totdauna capitulația liberalilor e nesinceră. Ce nevoie avea guvernul de autorizația acestor Camere de a ocupa Dobrogea și de a ceda Basarabia, când ele n-au dreptul de a se pronunța nici afirmativ nici negativ în cestiune. Voturile Adunărilor sunt niște pleonasme, niște voturi fără de nici o valoare, pentru că autorizarea de a executa provizoriu și din cauze de imediată oportunitate sau de imediat pericol lucruri care se impun, acest drept îl are guvernul cu și fără Camere.

Sau autorizarea Adunărilor este un pleonasm, o formalitate de prisos, sau, ceea ce credem noi, este un tertip pentru a prejudeca votul Adunărilor de revizuire.

Și un tertip este. Guvernul vrea cu orice preț ca viitoarea Adunare de revizuire să aibă numai a aproba post festa fapte îndeplinite, de a cărora răspundere voiește să se spele de pe acuma prin autorizarea ce o cere de la Adunări.

Tot un tertip e termenul de trei luni pentru convocarea unei Constituante. Interesul cel mai mare al statului nostru ar fi să aibă cât se poate de curând o poziție definitivă, întărită printr-un tratat internațional, mai ales când acel tratat internațional poate fi mâni sau poimâni controversat și când atuncea situațiunea noastră provizorie sau suspensivă va fi în detrimentul nostru.

Se știe de ex. cumcă Tratatul de Paris ne acordase gurile Dunării. N-am avut grija de-a le ocupa repede și Turcia s-a folosit de răgazul dat pentru a revizui tratatul în acea privință și a ne lua gurile Dunării.

În sfârșit, de va primi Adunarea de revizuire sau nu va primi stipulațiunile Tratatului de Berlin, ea trebuie convocată imediat pentru a ști definitiv ce avem de făcut.

[4 octombrie 1878]

Nu suntem dispuși a reveni la umilitul apel pentru unire al „Românului“, la mutra blândă și supusă pe care o face hidoasa pocitură când vede cumcă ștreangul politicei șărlătănești pe care o face ș-o dictează de doi ani și mai bine a început să-l gâtuie. Nu ne pasă asemenea de mântuirea ce-o caută, tinzând mânile în dreapta și în stânga, pentru a găsi razim în primejdia sa.

Ceea ce ne preocupă acuma este falimentul de idei și de acțiune al partidului roșu și ultima încercare de a scăpa printr-un tertip, printr-o apucătură; termenul de trei luni cerut pentru convocarea Adunărilor de revizuire.

De ce nu se convoacă imediat aceste Adunări? Ce discuții grave preocupă pe cele actuale?

Într-adevăr, legea prezentată de d. ministru de finanțe pentru înființare de băi publice, în a cării expunere de motive se zice cumcă igiena este arta prin care sănătatea se perfecționează, legea aceasta, care cere ca-n băile publice să se puie două zile pe săptămână la dispoziția guvernului băi gratis din compartimentul destinat poporațiunei sărace, arătându-se, în naivitatea stilului câmpenesc, că guvernul are nevoie de spălătură și Camera de lăutoare; apoi proiectul d-lui Chițu despre Academie, în a căruia espunere de motive vorbește despre generozități particulare; toate aceste încercări de stil sunt de o natură atât de gravă și de importantă, atât de neînlăturabilă, încât e de neapărată nevoie de a ține Camerele acestea convocate și de a nu apela la conștiința țării în cestiunile de înaltă gravitate care o preocupă.

Trebuie să se mântuie odată comedia aceasta jucată de incapacitate și de perfidia morală. Nu e adevărat că acești domni stau adunați în Dealul Mitropoliei pentru că gravitatea intereselor țării îi cheamă; ei stau aci pentru a se mănține la cârma statului, ca singurul lor mijloc de trai. De aceea, deși bătuți de argumentarea opoziției, deși recunosc cumcă nu sunt competenți a lua nicio hotărâre, totuși cutează a se susține competenți, totuși cutează a se autoriza, când înșii au nevoie de autorizație pentru a-și mai deschide gura astăzi.

N-au dreptul de-a autoriza pe nimeni în privirea dispozițiunilor cuprinse în Tratatul de la Berlin. N-au acest drept cât de depărtat măcar, pentru că la alegerea d-lor era vorba de darea în judecată a cabinetului Catargiu, de desființarea convenției cu Austro-Ungaria, de desființarea armatei permanente, de ridicarea monopolului tutunurilor și a băuturilor spirtoase, lucruri pe cari le-au promis pe toate la Mazar Pașa și din cari n-au ținut pe nici unul, pentru că n-au putut să le ție. N-au dreptul, pentru că au mințit în toate cestiunile de pe atunci, precum mint în toate cestiunile actuale, pentru că toată tendința lor este diurna și bugetul, iar mijlocul minciuna. Trebuie odată ca poporul românesc să înțeleagă cumcă totdeuna omul ce are ceva, omul care are ce pierde, fie nume istoric, fie avere, fie razimul moral al unei mari inteligențe sau a unei mari culturi, numai acela cumpănește când face legi, judecă cu precauțiune și nu are interes de a sta neapărat la putere, numai și numai pentru a se hrăni din budget.

De aceea trebuie un nou apel la țară, întâi, pentru că Adunările actuale sunt pe deplin incompetente de a se rosti în alte cestiuni decât în punerea la dispozițiunea lor a băilor gratis din compartimentul populației sărace; al doilea, pentru ca Adunările să se curețe de diurnași, cumularzi, cartofori de meserie, vânzători de bilete de la „Caffe chantant“ și advocați fără pricini cum și fără știință de carte.

Puțin ne pasă nouă cine se va alege. Fie negustori cinstiți, țărani, proprietari mari, numai elemente sociale pozitive să fie, nu de acelea cari trăiesc din putrejunea corupțiunii publice, nu de acelea pentru cari diurna de doi galbeni și gheșefturile cu moșiile statului sunt idealele vieții.

Respingem dar tertipul autorizării de prisos din partea Camerelor, o autorizare prin care guvernul voiește să scape de răspunderea ce cade asupră-i și prin care totodată voiește să lege libera părere a Adunărilor de revizuire.

Respingem termenul de trei luni, pentru că nu suntem în stare a vedea importanța băilor gratis pe care le cere guvernul în compartimentul poporațiunii sărace.

Amețiți de gravitatea unei situațiuni pe care au creat-o prin ușurința și incapacitatea lor, simțindu-și apa la gură și aproape a se îneca, mai încearcă din răsputeri a amăgi prin tertipuri opinia publică.

Dar a sosit momentul grav în care unul care vorbește adevărul e mai ascultat decât o sută cari mint.

A sosit momentul mare în care apa se limpezește și gunoaiele pe cari le purta vijelia trecătoare sunt aruncate la mal sau cad în fund; a sosit momentul în care nulitatea, incapacitatea, corupțiunea și venalitatea trebuiesc să reintre în întunericul din care au ieșit, să se coboare în ulița de pe care s-au ridicat.

[4 octombrie 1878]

Din capul locului politica esterioară a guvernului nostru a fost șovăitoare, nehotărâtă, lipsită de energie având numai și numai de scop de-a mănține popularitatea oamenilor ce-l compun, nimic mai mult. Ceea ce s-a făcut în mod hotărâtor s-a făcut întotdeauna prea târziu.

Înainte de toate nu mai e nici o îndoială cumcă guvernul a lucrat întotdeauna fără știrea și consimțământul prealabil al Parlamentului.

Acest guvern anihilat — precum îi zice d. Cogălniceanu — știa în iunie anul trecut că rușii vor cere îndărăt Basarabia, o știa din gura a chiar principelui Gorciacof, precum a mărturisit-o ministrul nostru de externe, și cu toate acestea a trecut Dunărea cu armata, fără a semna cu rușii cel mai mic act internațional, lucru nemaipomenit de când lumea. Tot acest guvern anihilat a dat Basarabia, a primit Dobrogea și s-a declarat că se supune dispozițiilor Tratatului din Berlin, convocând post festa Parlamentul, ca să-i dea un bil de indemnitate.

Camera aceasta, împreună cu guvernul, știind bine că nu sunt, nici pot fi espresia voinței naționale și-au intervertit rolurile. Camera protesta în toate privințele, guvernul făcea după spatele ei tot ce poftea și în urmă-și primea absoluțiunea.

Cel puțin dacă guvernul ar fi fost consecuent de la început până în capăt; dacă, puindu-se odată deasupra opiniei publice și a voturilor esprese ale Camerei, ar fi lucrat cu energie, ar fi considerat votul țării ca prejudițiabil intereselor ei adevărate, dacă ― intrat odată în apele rusești — s-ar fi aranjat cu această putere și ar fi primit tot ce ea voia să dea de la început; adică o sută de milioane despăgubire de război, ținutul și cetatea Vidinului, Dobrogea împreună cu Silistra, dacă ar fi primit fără rezervă sfatul unui mare și energic diplomat, care le-a spus Arrangez-vous avec la Russie! atunci … ei bine atunci ar fi comis greșală, nu o negăm, dar o greșală consecuentă, pentru moment folositoare, c-un cuvânt ar fi riscat ceea ce pierde și astăzi, dar ar fi câștigat cu mult mai mult. Dar a căuta și popularitate și succese, a se teme de incriminările opoziției, pentru că reprezintă alte puncte de vedere; a înota în ape rusești și a se strica cu ea, a repeta apoi greșelele și astăzi cu aceeași duplicitate și lipsă de statornicie este sau incapacitate, sau — ceva mai rău — trădare, sau amândouă deodată.

Care va fi purtarea guvernului cu luarea Dobrogei? Înainte de trei săptămâni încă, sub interimul d-lui Câmpineanu, guvernul a părut dispus de-a se pune pe terenul occidental, de-a primi Dobrogea numai din mânile comisiei europene, ca o zestre europeană.

Ce se va întâmpla în realitate?

Nota din urmă a Rusiei a spus curat că acele comisii însărcinate cu predarea dintr-o parte și luare în primire de alta a Basarabiei vor putea servi și pentru luarea în posesiune a Dobrogei. Guvernul n-a răspuns nimic la aceasta. Quis tacet consentire videtur… vom primi deci Dobrogea din mâini rusești; schimbul, atât de mult combătut prin vorbă de d-l Cogălniceanu, se va consuma în faptă.

Într-adevăr la 12 ale lunei curente, înainte de a fi vorba de o comisiune europeană de delimitare, armata noastră va intra în Dobrogea și va primi-o din mânile unei comisii rusești.

Astfel guvernul nostru înoată în ape rusești fără de-a trage din acest raport nici un folos, iar Camera zeloasă dezice ceea ce a zis, dezvotează ceea ce a votat, își mânjește existența ei cu cea mai mare lipsă de consecuență care e cu putință și toate acestea numai pentru a se ține la putere împreună cu toată ceata flămânzilor.

A presupune că toate acestea se fac din patriotism ar fi absurd. Se fac din interes. Cine n-are nimic, nici avere, nici nume, nici inteligență, nu poate fi patriot; e un om de rând și nimic mai mult.

Primirea în acest chip a Dobrogei, anexarea unei țări și cesiunea unei provincii prin o moțiune e lucru nemaipomenit, nu e decât masca sub care se ascunde carte blanche, mâna liberă de a cheltui cu milioanele, rapacitatea partidului liberal.

Dobrogea — după cât auzim — va fi administrată de Ministerul de Esterne, având mâna liberă în privirea cheltuielelor și fiecine știe cât de liberă e mâna d-lui Cogălniceanu. Prefecții viitoarei provincii se vor recruta asemenea din tot ce țara românească are mai flămând și mai lacom; auzim de ex. de d. Holban, care pentru a fi numit prefect și-a renegat solidaritatea cu fracția din Iași și a votat pentru moțiune, pe când d. Ionescu, privit pân-acum drept șef al fracției, a votat contra ei.

Cu prețul de-a rămâne la putere vor mai face multe d-nii liberali. Astfel după o depeșă din Viena, „Daily Telegraph“ ne spune că guvernul rus solicită deja de la cel român subscrierea unei convenții care să acorde trupelor rusești dreptul de-a trece prin teritoriul României pentru doi ani minimum de la espirarea terminului stipulat prin Tratatul de Berlin pentru deșertarea țării de trupe rusești.

Cunoscând deja cu cine avem a face, prevestim că, de la început, vor refuza înjurând, pentru a lua țării orice drept de compensație, și în urmă guvernul anihilat va semna totuși o asemenea convenție, convocând în urmă Camerele pentru ca să-i dea un bil de indemnitate. Și Camerele îl vor da negreșit.

Astfel din rău în mai rău, până ce vom ajunge în starea Chinei. Nu ne îndoim că până atuncea roșii se vor fi înțolit toți; și, cetățeni ai universului întreg, cosmopoliți precum sunt, se vor așeza cu prețul vânzării la Paris, toți cavaleri ai ordinelor Sf. Anne, Sf. Stanislas etc.

Bătrânul C.A. Rosetti își va fi ajuns ținta vieții întregi: nimicirea României.

[4 octombrie 1878]

Este istoricește inexact cumcă plaga funcționarismului datează de la regimul constituțional, adică suirea pe tron a lui Cuza Vodă. Această plagă e foarte veche. Ea exista și sub Regimul Vechi, unde slujba făcea pe om să intre în ierarhia aristocratică și-l elibera de serviciul militar, de biruri, de pedepsele trupești. Mai cu seamă Regulamentul Organic a făcut să răsară funcționarismul după exemplul Rusiei. Îndealtmintrelea e prea adevărat cumcă înaintea regimului constituțional funcțiunile erau căutate din cauza titlurilor și avantajelor ce dădeau, nu însă pentru leafă. Apoi mai trebuie s-adăogăm că pe atunci un singur om — Vodă — era distribuitorul, pe când azi 159 de deputați și 76 de senatori, adecă 235 suverani, în mare parte hămesiți, fără scrupul și fără responsabilitate sunt distribuitorii. Iată răul.

[5 octombrie 1878]

Am avut adeseori ocazia de-a spune în ziarul nostru că valoarea întregei activități omenești nu atârnă de la ceea ce face omul, ci de la cum o face. Ce, adică substratul acțiunii, poate fi combătut, însă dacă modul de aplicațiune e în toate părțile sale complet, consecuent și puternic atunci el poartă tiparul onestității. Ideea poate fi greșită, dar e respectabilă, și-n orice caz discuția asupră-i rămâne teoretică și rezervată, precum e orice discuție asupra unor principii generale. În acest cum, în modul aplicațiunii unei idei se reflectă totdauna caracterul oamenilor cari o aplică, și când acest caracter e hotărât și mare, fie cineva chiar dușmanul ideei, totuși impresia ce-o face asupra lui aplicarea este binefăcătoare.

Din nefericire tocmai esențialul acțiunii omenești, caracterul statornic și hotărât lipsește multora din oamenii noștri de stat, iar axioma generală pe care un român trebuie să și-o puie când judecă asupra oamenilor țării sale este că vor face tocmai contrariul de ceea ce-au făgăduit să facă. Altfel, luându-se după vorbele lor, va greși în totdauna.

N-am admis nicicând convenția cu Rusia, nici trecerea Dunării, pentru că n-am susținut niciodată că nația românească e moleșită și trebuie să i se lase sânge, precum zicea „Românul“. Dar, neadmițând-o ca idee, ne puteam aștepta că, dacă guvernul va trimite armata, o va îmbrăca, o va hrăni, o va comanda cum se cuvine. În locul acestora ce a făcut guvernul? A trimis-o ca o jertfă pentru care țara n-are dreptul de a cere nici o compensație, căci n-au iscălit nici două linii cu împărăția Rusiei, a trimis-o îmbrăcată în zdrențe pentru că comisese deja crima de a vinde mantalele și căciulele cumpărate de ministrul Florescu; au lăsat-o fără provizii, încât era silită de a se hrăni cu porumbii cruzi de pe câmp, în fine a purtat-o câmpiile, fiind în parte rău comandată, și dacă această armată n-ar fi avut curagiul personal și sângele rece moștenit de la străbunii ei, adecă de la niște rase mult mai nobile decât guvernanții noștri, campania ar fi fost o mare rușine.

Să judecăm în analogie ocuparea Dobrogei. Ministrul nostru de esterne a promis că nu va face mari cheltuieli, că ele se vor acoperi din chiar venitul provinciei.

Permită-mi-se a crede tocmai contrariul.

Anexarea Dobrogei poate să fie pentru mulți o idee admisibilă, a căreia combatere nu va trece dincolo de marginele unei discuții teoretice. Prevedem însă de pe acuma — să dea D-zeu să nu avem dreptate — cumcă aplicația are să fie revoltătoare.

Deja ni se spune despre lefile mari pe cari au de gând să și le croiască patrioții; deja au început a se ivi prin ziare planuri de poduri peste Dunăre, canaluri între Dunăre și Marea Neagră, deja, cu ficțiunea și sub pretextul de a crea un Eldorado, se fac încercări de a îndupleca opinia publică în favorul unor cheltuieli cari vor fi enorme. Vom vedea în curând cum partidul roșu va umplea provincia cu ciracii d-lui C.A. Rosetti, cu netrebnicii cari nu se pot hrăni și îmbogăți altfel decât pe spinarea și în paguba statului român. Apoi vor urma întreprinderi de milioane pentru poduri pe uscat și șosele pe apă și câte comedii toate.

De aceea revenim la ideea noastră emisă de a se consulta populația și de a vedea sub ce condiții voiește să se țină de statul român. Să fie o învoială, nu o cucerire. Departe de a voi să deznaționalizăm deosebitele elemente de acolo, noi suntem din contra, de părere că școala elementară trebuie să fie confesională și că în ea turcii să învețe turcește, tătarii tătărește; căci aceasta e singura cale pe care pot înainta. Să nu repetăm noi, popor mic și necuceritor, nedreptățile ce se fac naționalității noastre chiar în țările învecinate, să nu impunem nimănui limba și instituțiile noastre.

Nu exista o Românie transdanubiană, ci o provincie populată mare parte cu elemente străine cari, alipite de țara noastră, trebuie să se simtă, în patria lor străveche, nesupărați întru ale religiei, limbei, dreptului. A face însă din Dobrogea o colonie de netrebnici, în care să trimitem o pletoră de funcționari fără știință de carte și lipsiți de omenie, precum împlusem la rândul ei Basarabia cu tot ce avea România mai inept și mai corupt, ar fi un dezastru pentru acea provincie și cel mai nimerit mijloc de a o pierde cât se poate de curând.

Sunt relații de drept acolo ce trebuiesc cunoscute bine și mănținute; sunt relații economice care trebuiesc cruțate. Administrația din România e tot ce se poate mai rău pe pământ. Voim s-o dăm și acelei provincii? Voim să sărăcească și să scadă populația de acolo precum sărăcește și scade la număr populația agricolă din România? Ne îngrozim la ideea că s-ar introduce și acolo acele mii de lipitori și de cenușeri cari umplu țara noastră, acei vandali cari nu știu nici abecedarul și aspiră de-a deveni prefecți, acele lăcuste ale visteriei și ale averii țăranului cari ne-au înfundat țara în datorii și au adus pe sătean la sapă de lemn.

Știm că vorbele noastre sânt ca celea ale prorocului din pustii. Contra instinctelor de rapacitate a unei societăți putrede și corupte, contra Bizanțului modern cuvintele nu ajută nimic, ci numai biciul și baioneta; dar ne îndeplinim datoria, deși știm bine că, în loc ca Dobrogea să devie un Eldorado al unei bune și părintești administrații, al dreptății și muncii regulate, va deveni din contra un Eldorado al tuturor cavalerilor de industrie, al diurnașilor și cumularzilor pe cari patrioții nu i-au căpătuit încă.

[5 octombrie 1878]

Acest articol se vede a fi scris de o inteligență care caută sincer mijloacele de a îmbunătăți soarta sătenilor noștri; și cu toate astea, în pasajul care precede, începând de la cuvintele „nu știți că orice lege relativă la veniturile și cheltuielile statului…“, ideea autorului nu ni se pare lămurită. Dacă autorul voiește să zică că Constituțiunea dă, în Adunarea Deputaților, preponderanță burgheziei și sătenilor și că aceste elemente din nenorocire nefiind încă destul de dezvoltate la noi, influența pe care legea le-o atribuie se exercită nu de ele, ci de o categorie de oameni care se prefac, pentru interesul deputăției, că sunt protectori ai burgheziei și ai sătenilor, dar care, în realitate, nu înțeleg interesele și nu simt trebuințele acestora și nu știu prin urmare să îndeplinească rolul ce Constituțiunea atribuie burgheziei și sătenilor în mecanismul nostru constituțional; dacă aceasta este ideea autorului, atunci ideea este esactă și acest fapt constituie un rău pe care suntem datori să-l constatăm. Dacă însă ideea autorului este, după cum s-ar părea din câteva cuvinte întrebuințate în acest pasaj, că nu se cade ca Adunarea Deputaților să voteze ea întâi legile finanțiare, ci Senatul să aibe cea mai mare influență în privirea acestor legi, nu împărtășim această părere. Credem din contră că Adunarea Deputaților trebuie să păstreze o influență predomnitoare în afacerile finanțiare.

[6 octombrie 1878]

„Pe arborul tăcerii crește fructul ei, pacea“ — zice un frumos proverb arab, care se aplică întrucâtva la atitudinea modestă de astăzi a presei române.

Întradevăr, pare că s-ar fi dat un mot d’ordre ziarelor liberale și afiliaților de a păzi un silențiu tăcut sau o tăcere silențioasă, după cum ar zice d. Pantazi Ghica, asupra activității acestei sesiuni estraordinare, în care s-a pus la cale cestiunile cele mai grave pentru viitorul României.

Această tăcere se manifestă prin deosebitul interes etnologic ce-l arată ziaristica pentru regiuni depărtate, unele pentru Bosnia și Erțegovina, altele pentru Afganistan și pentru îndrăznețul Șir-Ali, încât, urmându-se acest metod de-a discuta cestiunile, vom ajunge mai departe, până ce concertul penelor oficioase va ajunge la o simfonie asupra descoperirilor din Africa centrală; iar triburile negrilor vor avea onoarea de a întuneca prin importanța lor pierderea unei bucăți din pământul patriei.

Astfel, pe când turcii împresurau Bizanțul, înlăuntru se discutau și se certau asupra unor subtilități teologice, iar azi, când slavismul lovește cu talazurile sale de invaziune corabia statului român, pasagerii acestei corăbii fără busolă și fără ancoră, corupta generație de astăzi începe a avea un semnificativ interes pentru cestiuni de pură etnologie. În zadar s-au ridicat glasuri spre a arăta că într-altă direcție ar fi trebuit să pornească corabia, că vâslașii au apucat pe unde talazurile sunt mai mari și stâncile mai primejdioase; societatea din corabie, superficială și plină de zădărnicii, nu încetează sau de a se certa pentru cea mai bună formă a organizației omenești, pe când nu are nici pe cea mai rea, sau tace atârnându-se de câte o cruciuliță rusească.

Deci Basarabia s-a dus de unde nu se va mai întoarce, în surul negrei străinătăți. În zadar moldovanul va mai privi în zile senine din vârful Ceahlăului în zarea depărtată Ismailul, Cahulul, Bolgradul și țărmii Mării Negre, în zadar va vedea departe, ca margine a orizontului său, Cetatea Albă și Chilia; ceea ce va vedea din punctul din care Alexandru Voevod cel Bun va fi rotit ochii pentru a-și măsura țara cu agerimea lor, ceea ce va vedea va fi pământ înstrăinat. În zadar își va aduce aminte omul cunoscător de cele trecute, cumcă, tari ori slabi, în trecut nu s-a găsit unul dintre noi care să consfințească pierderea pământului sfânt al patriei, astăzi va găsi sute de oameni, aleși în Sfatul țării, cari au căutat zile întregi formula ca să scape de acel pământ, căutând a masca cu fraze patriotice lipsa lor de statornicie și de bărbăție, lipsa lor de adevărat și energic patriotism.

Iar poporul? Poporul tace, petrece cu jucării, cu părăzi, cu intrări triumfale; poporul, care și-a vărsat sângele și aurul pentru a ține pe umere o politică nesocotită și criminală, va găsi în fraze jurnalistice, în laudele lingușitorilor săi, în panglicăriile demagogiei fățișe și a celei mascate o despăgubire meritată pentru pierderi reale și ireparabile.

Aceiași oameni cari vorbesc totdauna de dânsul, se numesc reprezentanții lui par excellence și găsesc neapărată consultarea lui dacă un profesor ignorant a fost dat afară sau un cetățean bețiv a mâncat bătaie la alegeri, aceiași oameni găsesc cu totul de prisos de a-l consulta când e în joc soarta lui întreagă. Pentru România cestiunea că d-nii Vizanti sau Daniileanu își pierd posturile sau că un guvern a avut candidaturi oficiale sunt lucruri de zece ori mai importante decât pierderea a trei ținuturi și anexarea unei țări a cărei cultură va costa minimum două sute de milioane.

Și care e motivul că nu se consultă țara tocmai când e mai mare trebuință de aceasta? Pentru că sunt rușii în țară — răspunde d. Holban, viitorul prefect din Dobrogea cu 1500 de franci pe lună.

Pentru că sunt rușii în țară. Dar oare Senatul n-a fost dizolvat asupra intrării rușilor, iar actualul Senat n-a fost ales pe când talazurile invaziei acoperise Moldova? Oare nu tocmai corpul acela, care ar fi putut rezista, care ar fi putut împiedeca acțiunea fatală a unui guvern vitreg, a fost dizolvat spre a se convoca altul într-un termen mai scurt decum prevede legea și sub imediata impresie a invaziei?

Fost-a cineva care să spuie poporului în ce stare vor ajunge frații lui din Basarabia cedată, pentru a-i trezi instinctul de conservare și bărbăție?

Rusia a intervenit cu generozitate în neliniștele agrării din Bulgaria și Erțegovina, căci substratul material al neorânduielilor din Turcia a fost, ca totdeuna, o cestiune economică. Dar oare știe d. Holban, prefectul de Tulcea, ce e în Rusia?

Nu e acolo poporul supt și istovit de tot felul de dări nedrepte, nu a devenit țăranul rusesc chiar o adevărată raia? Nu e arbitrariul agenților guvernului mai mare decât a celor turcești, nu lipsesc toate garanțiile siguranței și libertății personale?

Relele Turciei moscovite, sub care încape Basarabia, sunt cu mult mai mari decât ale Turciei balcanice. Neliniștele din Bosnia, Erțegovina și Bulgaria sunt pe zece părți întrecute de cele din ținuturile Cirigin din gubernia Vorones, Cernâgov și altele din Rusia. E destul ca țăranul să fie acolo nemulțămit cu soarta lui pentru ca guvernul rusesc să prefacă țara într-un pustiu. În momentul în care rușii au plecat spre a elibera Orientul limba polonă se alunga din oficiile Poloniei, tipărirea de cărți în limba ruteană era oprită; era oprit chiar de-a cita în note la scrieri istorice textul unor documente vechi, scrise în limbă malorosiană; era oprit cu asprime de a cânta concerte arii malorosiane.

Sub forma monarhiei absolute domnește cel mai mare arbitrariu administrativ; se rusifică cu sila tot ce nu e moscovit; biserica a devenit o poliție a conștiinței care închide în temniți mii de oameni de altă religie; pentru o vorbă liberă sau un șir liber tribunalele dictează pedepse neomenoase, condamnă la muncă silnică în minele de plumb fete în vârstă aproape copilărească și băietani de pe băncile școlii, pentru nimicuri, pentru credințe cari au trebuit să se nască ca idealuri nerealizabile în întunericul acelor internate în care semicultura și pospăiala e un mijloc pentru o mai adâncă barbarie decât aceea a unui popor primitiv.

Și acestea nu le spunem noi, le spune un rus chiar, un profesor de universitate, d. Dragomanov, care a fost destituit din catedra sa de la Chiev pentru că a încercat a scrie asupra limbii malorosiane.

Și dacă o asemenea soartă așteaptă pe slavi chiar în împărăția Moscului, ce soartă va aștepta oare pe bieții români din Basarabia!

Cu toate că o străinătate neagră și nendurătoare, barbară și robită și-a întins ghearele asupra unei părți din țara noastră, Camerele actuale au autorizat, neautorizate ele înșile, cedarea provinciei, fără a crede de cuviință de a consulta poporul. La ce trebuie să știe poporul sub ce soi de stăpâni va ajunge o parte a lui, sub ce stăpâni e amenințat de a cădea întreg?

Câteva numiri schimbate ale ulițelor Bucureștilor, câteva cântece ale muzicei militare, o reprezentație gratis la teatru și căpătuirea patrioților în Dobrogea îi vor lua ochii. Apoi mai e cestiunea Afganistanului și a Africei centrale, care ne interesează pe toți într-un grad cu mult mai mare, alcazarul Ionescu, unde vor veni celebrități care să netezească neplăcutele încrețituri ale frunților sibarite și să readucă râsul pe buzele stâlpilor de cafenele care pun la cale țara și soarta nației.

TEATRUL ROMÂNESC. DESCHIDEREA STAGIUNII 1878-79

[Articol cu paternitate incertă]

[6 octombrie 1878]

Dumineca trecută, 1 octombre, Asociația dramatică și-a deschis stagiunea cu reprezentația Fiica lui Tintoretto, melodramă în 5 acte.

Ca toate melodramele „de boulevard“, după cum se zice în termeni de teatru, și Fiica lui Tintoretto este un spectacol interesant, în care o intrigă încâlcită și presărată cu situații enigmatice ține loc de tot, patimi umflate câte vrei, dar la caractere să nu te aștepți, minuni închipuite destule, dar adevăr lumesc deloc. Eroii se nasc, trăiesc și mor, umblă, se mișcă, intră și ies, totdeauna ex machina, fără altă noimă decât spre a sluji încâlcirii melodramatice. Un intrigant, cel puțin un om mârșav și spurcat (după fapte numai, că aminteri, după vorbele lui naive, se vede a fi băiat bun), încurcă și turbură fericirea și liniștea a o sumă de alte persoane cinstite, ori din ambiție, ori din dragoste, ori din „sfânta foame“ a banilor, ori din cine știe ce altă netrebnică pornire, sau, și mai bine, din toate deodată, ca să fie melodrama și mai grozavă. Ba încă, mulți intriganți de melodramă, dacă i-ai întreba la o adică, nici ei n-ar ști să spuie pentru ce fac atâtea mișelii și supără pe oamenii de treabă, buni-nevinovați; dar îi supără pentru că-i supără; aminteri, ce fel de melodramă ar fi aceea fără un „infam intrigant“? Intrigantul umblă ce umblă, patru acte d-a rândul, dar în sfârșit, în actul al cincilea, i se înfundă și lui; ori că-l ia și-l duc la poliție; ori că victimele lui chiar îl răpun; ori că se ucide el însuși de mustrarea cugetului; ori, dacă nu i se întâmplă una din astea, apoi trebuie neapărat să-i cază apoplexie sau tavanul în cap, pentru satisfacția înaltei nobilimi și onor public.

Acesta e calapodul literar pe care e turnată și Fiica lui Tintoretto și în adevăr, în această melodramă mișelul Arezzo, după ce a făcut atâtea ticăloșii, moare la sfârșit trăsnit de o încurcătură galopantă de intestine, și astfel se descurcă toată comedia.

Astfel dar, pentru deschiderea stagiunii unui mare teatru național, nouă ni se pare că alegerea unei bucăți de soiul cam rococo al melodramelor „de bulevard“ nu este tocmai nimerită.

Traducția melodramei Fiica lui Tintoretto se datorește unei pene strălucite, ce nu pentru întâia oară păcătuiește numai de hatârul muzelor românești. (Vorba ceea: — El iubește muzele românești. — Dar muzele pe el? — Și el pe ele.) Și se poate zice într-adevăr că e o traducție minunată, de vreme ce traducătorul, anume d. Frideric Dame nu știe, nu poate să știe românește.

Onor. comitet teatral are în frunte-i, ca director general, pe d. Ion Ghica, prezidentul Academiei Române, și în sânu-i pe d. G. Sion, membru în aceeași Academie; nu mai pomenim și de multiscusitul d. Pseudo-Ureche, membru și în comitetul teatral, care se zice c-a părăsit jețul academic fiindcă, din nenorocire și dimpotrivă cu speranțele-i legitime, nu s-a dat premiul Năsturel operelor d-sale spurii, tipărite ad hoc. Prin urmare, de la acest onor. comitet teatral, bucățică ruptă din Academie, suntem în drept a cere puțin respect pentru limba românească. Întâiul teatru românesc din țară, cârmuit de membri din Academia românească, pe a cărui scenă se vorbește o limbă ce numai românească nu-i, e cam ciudat lucru, ce-i drept. Și de aceea nici nu putem crede că onor. direcție generală a avut ceva în știre despre traducția minunată a d-lui Fr. Dame, cu care s-a deschis alaltăieri seara stagiunea teatrală.

Deschiderea unei stagiuni nu e tocmai un prilej pentru a se critica fiecare actor în parte, mai ales când toți sunt cunoscuți din trecut publicului. Însă o observație sau două, chiar de pe acum, întru cât privește aceea ce în franțuzește se zice l'ensemble, credem că și-ar găsi loc în această dare de seamă.

Este elementar într-un teatru că toți actorii trebuie să vorbească tot într-un glas, adică să aibă cu toții un diapazon statornic. Duminică seara multe scene s-au jucat așa încât părea că un actor vorbește din pivniță și altul din podul casei; iar când vorbeau mai mulți era și mai ciudat. La o întrebare șoptită, un actor poate răspunde într-un glas cât vrea de tare, însă nu într-un glas mai înalt sau mai adânc decât glasul căruia-i răspunde.

Apoi ar mai fi de dorit ca figuranții, coriștii și rolele de a doua și a treia mână să se arate ca făcând parte vie din comedia ce se înfățișează pe scenă; adică, la moartea vreunui erou, jalnici să fie, iar la nuntă cheflii; și dacă s-ar putea să nu mai stea drepți și la rând, soldățește, că doar disciplina dramatică se deosebește de cea de la cazarmă. Un erou zelos asudă în fața scenei în agonia ceasurilor din urmă; iar tovarășii lui de luptă, chip și seamă, pe cari el îi conjură cu limbă de moarte să-l răzbune și să scape patria de vrăjmași, voinicii lui, stă drepți la linie, fără să-l asculte, și se gândesc: unul că s-apropie Sfântul Dumitru, altul că n-are palton ori că s-au rupt ghetele, altul că n-a plătit abonamentul la birt — fel de fel de nevoi, mă rog, cum are tot omul, măcar corist să fie. Toate aceste nevoi însă fiecare și le știe și nu privesc deloc pe public, care ar dori să vază pe „tovarășii de luptă“ ai eroului ce moare puțin mai mișcați de pierderea căpitanului lor.

Direcția de scenă ar trebui să se cam gândească la îndreptarea acestor cusururi inveterate în teatrul românesc.

Sfârșim, sperând că la locurile competente din teatrul românesc părerile criticei cinstite vor fi citite măcar cu aceeași luare-aminte cu care se citesc măgulirile și laudele banale, gratuite sau nu.

LA VOCE D’ ITALIA

[7 octombrie 1878]

D. Cavaler Enrico Croce și-a propus a scoate un ziar italiano-român pentru a face România cunoscută conaționalilor săi.

Nu discutăm necesitatea ziarului, căci în urma urmelor aceasta va atârna în mare parte de la modul cum va fi redigeat. E adevărat îndealmintrelea că tocmai în Italia am fost calomniați îndestul, că chiar astăzi cercurile oficiale ale noului regat nu ne dau un sprijin îndestul de puternic și că în special Italia ne cunoaște foarte puțin, deși națiunea italiană ne e cea mai înrudită prin limbă dintre toate celelalte națiuni romanice.

Ceea ce am dori însă cu tot dinadinsul e ca noua foaie — căreia îi dorim mult succes și viață îndelungată — să fie pătrunsă de spiritul adevărului.

Destule ziare avem în țară, a căror singură ocupațiune este de-a lăuda națiunea, a-i măguli instinctele sale, a-i demonstra lucruri indiferente ca periculoase, iar pericolele, ca lucruri vrednice de dorit. Destul ni s-a vorbit de glorie, de tărie, de primatul nostru în Orient, pe când ar fi trebuit să ni se dea sfatul serios de-a cumpăni puterile noastre și de-a nu aspira la lucruri himerice, foarte costisitoare și foarte zădarnice pentru stadiul nostru cel mic de cultură.

Desigur că ținem la simpatiile Italiei și am fi foarte bucuroși ca să se reînoiască acele relațiuni amicale și de solidaritate de interese, cari predominau în veacul nostru de aur sub coborâtorii Basarabilor și ai viței Mușatin, pe când Cetatea Albă și Chilia erau pline de negustori genovezi și venețieni, pe când galbenul venetic era o monetă cunoscută, pe când republica Veneției întreținea atât de puternice relațiuni cu Ștefan Vodă pomenească-l!

E drept că un ziar nu e vrun lucru mare, — puțin schimbă din cursul fatal al evenimentelor, ba este adesea un fruct al acelui curs. Dar de bine de rău tot e mai mult decât nimica și poate da direcție unei mișcări oarecare. Astfel planul de colonizațiune a Dobrogei prin italieni ar fi vrednic de-o atenție unui ziar italian român; și dacă ar succede o dată de-a porni curentul unei colonizări latine spre România, nu ne îndoim că chiar latifundiile României proprie ar fi un teren roditor pentru o asemenea lăudabilă operă.

Nu ne facem mari iluzii asupra acestui plan — din contra suntem mai aplecați de-a crede că nu va reuși decât că va reuși. Dar bine cercetându-se terenul și având ținte limpezi înaintea ochilor, lucrul n-ar fi cu neputință și ne-ar fi folositor și nouă și cauzei romanice în genere.

Iată dar un orizon larg, care se deschide noii întreprinderi ziaristice. Istoricește s-ar putea ocupa cu relațiile tradiționale, deși ajunse în desuetudine dintre Italia și țările dunărene române, politicește ar putea milita în favorul întărirei elementului nostru izolat din răsăritul Europei printr-o nouă influență de sânge romanic.

După programă nu ne putem rosti încă, dar sperăm că foaia nu va fi pur și simplu un vestitor de noutăți și de complimente, făcute nouă, cari nu le prea merităm, ci va îndeplini un scop serios și bine hotărât.

„La voce d'Italia“ va apărea joile și duminicile; prețul pe an 20 franci, pe șase luni 12; direcția și administrația e în strada Academiei nr. 24 la Tipografia națională.

MIȘCĂRILE ÎN RUSIA

[8 octombrie 1878]

„Journal des débats“ primește din Petersburg următoarele șiruri:

Dacă revoluționarii se abțin pentru moment de la noi acte sângeroase și nu fac să urmeze uciderii generalului Mezențof alte fărădelegi asemănătoare, ei se despăgubesc dând un avânt mult mai mare literaturii lor; oprite prin legi și înmulțind proclamațiile și broșurile lor, pe cari le iubesc într-un mod atât de particular. E curios că toate silințele celor două poliții, cea oficială și cea secretă, cu care Petersburgul e cu deprisos aprovizionat, nu izbutesc a descoperi ascunzătorile misterioase unde se fabrică și se imprimă productele lor și că continuă a da piept cu autoritatea făcându-le să circuleze liber prin mijlocul poștei mici. Proclamațiile nu se mai numără printre rarități și orice persoană, cât de puțin notabilă, primește mai multe cum ar dori; cum e cu putință deci ca poliția să fie în neputință de-a pune mâna pe autorii lor, cât și pe presele tipografice, de sub cari ele ies la lumină? Tipografiile sunt supuse în Rusia unei inspecții mai riguroase, care pare a face cu neputință orice contravenție; sfințenia domiciliului nu se respectă mai mult decât libertatea cetățenilor; arestările nu atârnă decât de buna chibzuință a agenților și cu toate înlesnirile acestea, perchizițiile nu ajung la nici un rezultat.

Efectul cel mai limpede a acestei literaturi subterane e că-ntreține panica-n societate. Citind profesiile de credință a acestui partid pus la index și care nu pierde nimic din superba sa mândrie, partid ce amestecă amenințările cu blestemele și în cari un tribunal, avându-și scaunul în întuneric și arogându-și cu toate astea drepturile unui judecător suprem, rostește hotărâri neîndurate atât contra unor clase întregi ale societății, cât și contra unor indivizi izolați, citind zic acele profesii de credință e natural că funcționarul public cât și burghezul nu se simt tocmai în apele lor și se-ntreabă ce trebuie să crează. Dacă aceste foi n-ar fi cu asprime proibite, ei s-ar îngriji cu mult mai puțin și nu le-ar da mai multă importanță decât altor rătăciri ale spiritului omenesc; însă faptul că apărarea guvernului e-n neputință de-a opri circularea acestor foi, trezesc ideea că dușmanul se razimă pe puteri însemnate și că neapărat cată să se ție seama de el. Mii de zgomote stranii circulează în privirea aceasta și s-acreditează pe zi ce merge mai mult: se asigură, de pildă, că această organizație revoluționară are afiliați pretutindenea, că-i are în toate ramurile administrației publice, ba până și-n sânul corporațiunilor, destinate anume pentru a urmări pe revoluționari și că prin această conivență secretă se esplică imunitatea relativă, de care s-au bucurat pân-acuma. La aceste descoperiri îngrozitoare se mai adaogă povestiri nu mai puțin îngrozitoare asupra proiectelor grandioase ce li se atribuie contra societății. Se vorbește de esterminarea personalului guvernamental, a bogaților și a burgejilor și oamenii își șoptesc la ureche că întreaga capitală sau măcar unele cartiere vor zbura în aer prin mijlocul dinamitului pe care hornarii îl vor pune pe drumuri. Toate acestea se spun firește într-un ton pe jumătate glumeț: însă bagi în curând de seamă că această veselie prefăcută ascunde o neliniște reală și că viitorul se anunță plin de nouri grei.

În aceste proclamații, dintre cari una din cele din urmă poartă titlul Moarte pentru moarte, se găsește esplicarea și justificarea uciderii șefului jandarmeriei. Dacă o credem, atunci fără cuvânt s-au atribuit acest act unei simple răzbunări pentru esecuțiunea lui Kovalski, răzbunare esercitată asupra unui nevinovat. Generalul Mezențof a fost condamnat la moarte pentru că a meritat-o el în persoană, în zilele prefectului capitalei Trepof el își permisese procedări crude și ilegale către deținuții politici și a primit răsplătirea. Revoluționarii nu sunt atât de răi, precum ar voi cineva să-i facă în aparență, și nu sacrifică vieți omenești fără deosebire. Dacă generalul Mesențof n-ar fi călcat datoriile sale, nimeni nu l-ar fi făcut răspunzător pentru ofense comise de alții și el ca persoană, nu ca șef al jandarmilor a suferit pedeapsa decretată.

[8 octombrie 1878]

Mâne, duminică, e ziua hotărâtă pentru intrarea triumfală a trupelor noastre în București.

Într-adevăr, dacă este vreun organ al națiunii care-n aceste vremi triste, când totul e amenințat, să prezinte o priveliște mai mândră și mai întăritoare de suflet, e organul puterii fizice a poporului românesc, ostașul, care azi, când Camerele s-au dezonorat, revenind asupra voturilor solemne din trecut și rumpându-le, au ținut singur drapelul sus, gata a se bate pe Argeș cu rușii, precum a fost gata a se bate în Bulgaria cu turcii.

Pe când o generație coruptă, fără de mândrie și statornicie, formează publicul privitor, oștirea, această singură reprezentantă a poporului românesc adevărat, cum este el la plaiuri și la șes, dovedește încă urmele unor virtuți cari în restul societății s-au pierdut.

E drept că toată organizarea noastră politică, tot aparatul de legi și instituții introduse cu deridicata, toată neîngrijirea de pân-acuma pentru clasa agricolă română tind a o nimici cu desăvârșire.

Nu e număr din „Monitor“ care să nu cuprindă liste lungi de dări directe și indirecte, județene, comunale și de alt soi, cari toate în linia din urmă se percep din punga țăranului, de vreme ce el formează singura clasă productivă în România. Munca lui o precupețesc negustorii și o schimbă pe mărfuri străine, munca lui dă valoare latifundiilor statului și celor particulare, dările plătite direct și indirect de cătră dânsul susțin legiunile de funcționari ai statului, ai comunelor, ai județelor; c-un cuvânt o organizație în care vorbește și pe care-o influențează toți aceia cari nu produc în economia nației nici măcar valoarea unui capăt de ață; pe când țăranul, care singur produce întreg substratul vieții noastre economice, nu are nici un glas care să-l reprezinte pe el, să vorbească în numele lui.

Și când voim a ne făli și a ascunde cu vălul gloriei mizeria acestei generații fără razim moral și intelectual, atunci cu ce ne vom făli decât cu vitejia personală a aceluiași țăran?

El merită într-adevăr să intre în triumf în Sybaris, el care în mijlocul veacului al nouăsprezecelea, ce pentru noi însemnează domnia frazei și a pospăielii străine, reprezintă încă cu aceeași bărbăție frumoasele pagine ale unui trecut când toată țara era ca dânsul. Dar vremile s-au schimbat din veacul al cincisprezecelea și până azi. Astăzi grație liberalismului am izbutit a face din România o nouă Americă, un teren pentru colonii, pe când poporul românesc se stinge prin simplificarea muncii, prin pierderea pieței în care să și-o ofere, prin mizeria cauzată de mulțimea dărilor, prin sărăcirea cauzată de introducerea unor costisitoare forme goale fără nici un cuprins real. Astăzi ca niciodată putem vorbi de o plebe de sus și de un popor de jos.

Să descoperim oare toate păcatele câte s-au comis până în ziua de astăzi contra elementului celui mai conservator din țară, contra săteanului? Dar nu e lege introdusă care să nu fi distrus sau să fi încercat a distruge sentimentul lui de drept, ce se păstrase de bătrâni ca obicei al pământului, ca datină moștenită; nu e școală înființată care să nu fi fost o unealtă contra limbei lui și a bunului său simț, nu e instituție care să fi răspuns la adevăratele lui trebuințe. În mijlocul formelor cosmopolite, introduse la noi fără alegere, el e singurul ce și-a păstrat frumoasa limbă stăveche, frumoasele datine, cari și ele pier din zi în zi sub suflarea înghețată a unui veac străin de toată ființa noastră.

Știm prea bine că nici Dumnezeu din cer, nici om de pe pământ nu mai e în stare a opri repedea cădere pe povârnișul fatal pe care am apucat. Peste douăzeci și cinci de ani românul în România chiar va fi o curiozitate etnologică precum e astăzi în munții Emului, unde-a stăpânit cu glorie două veacuri. Știm prea bine că am făcut drumuri comode de fier și poduri peste râuri invaziei veacului modern și că stăpânii viitori ai pământului nostru trec în fiece zi granițele cu sutele și cu miile. Noua Americă, America răsăriteană de lângă Dunăre, a deschis de mult porțile ei imigrațiunii care ne-aduce civilizația și stingerea.

Dacă le spunem toate acestea n-o facem pentru că ar fi ceva nou, pentru că am putea spune remedii contra răului, ci pentru a arăta că, dacă e un element care să mai merite recunoștința noastră deplină, pentru că dă oarecare strălucire celor din urmă pagini ale istoriei noastre, este tocmai acel popor din sate, care a rămas inaccesibil tuturor înnoiturilor noaste nenorocite, dar care se stinge prin munca de Sisif ce i s-a impus, pentru ca tocmai el și nu altul să susție uneltele care-l esterminează.

Dar chiar bucuria și recunoștința noastră sinceră este înveninată de un eveniment care se petrece în aceeași zi în care se petrece intrarea triumfală. Într-adevăr, între comisarii ruși și cei români s-a fixat aceeași duminecă, aceeași zi de 8 octomvrie pentru schimbarea autorităților române din Basarabia cu cele rusești. Deci în aceeași zi în care Bucureștii vor fi împodobiți cu flamuri tricolore și se vor ilumina, un alt colț al pământului românesc va intra într-un întuneric vecinic poate. Nu există o mai mare ironie decât aceea a sorții.

[11 octombrie 1878]

„Românul“ combate ideile emise de noi în privirea organizării viitoare a Dobrogei. Noi am cerut ca școlile primare din Dobrogea să fie confesionale, să nu impunem populațiunilor limba și instituțiile noastre, în fine ca Dobrogea să fie tratată ca o provincie deosebită, respectându-se legile, datinele, individualitatea lor locală, iar nu ca Românie transdanubiană.

Cuvintele pentru cari am făcut acele propuneri sunt multe și varii; cel mai grav însă e că, cu toate drepturile noastre istorice necontestabile asupra acelei părți de țară, ea este azi de facto o țară străină și nici nu putea fi altfel de vreme ce dominațiunea română a încetat acolo de aproape cinci sute de ani. Al doilea cuvânt e că am voi să nu ne fie rușine într-o zi de starea în care administrația ineptă, imorală și vândută a generației liberale de astăzi a adus România Întreagă.

De aceea unirea personală a provinciei cu România ar fi poate expedientul cel mai bun pentru a o scăpa de lăcustele diurnașillor, cumularzilor și postulanților flămânzi care cotropesc și vestejesc în România totul — instrucție, administrație, advocatura, justiția chiar.

Acuma venim la răspunsurile „Românului“.

„Românul“ numește ideile noastre erezii. Să vedem ce erezii sunt:

Ziarul guvernamental zice că noi nu știm sau uităm că deja Luther a stigmatizat identificarea științei cu biserica, o identificare la stârpirea căreia n-a încetat, nu încetează de-a lucra pedagogia modernă.

Înainte de toate „Românul“ trebuie să știe că școala primară n-are a face nimic cu știința, precum pe de altă parte știința n-are a face nimic cu pedagogia.

Școalele primare nu sunt institute pentru propagarea științei, ci institute de creștere (educațiune). Pe de altă parte biserica este asemenea un institut de creștere, și influența ei asupra școlii primare este cea mai folositoare. Cititul, scrisul și socoteala nu sunt științe, sunt mijloace numai, cele dentâi pentru a-și fixa memoria și a ajunge la cunoștințe, cea din urmă pentru a ușura judecata asupra valorilor. Materia adevărată ce caută a se preda în școlile primare trebuie să fie educativă. Tocmai acesta e defectul școalelor din România, că atât cele primare cât și cele secundare îngreuie memoria și judecata copiilor c-o mulțime de cunoștințe nefolositoare — nici o programă de studii nu-i așa de încărcată ca cea din România — lăsând caracterul și sentimentele paragină. Știința începe abia acolo unde judecata e coaptă, disciplina caracterului deplină, înainte de această epocă nu există decât creștere prin deosebite mijloace, din cari religia e cel mai puternic. Partea pur dogmatică a religiei se pierde cu vremea, dar sâmburul ei moral rămâne și formează tăria caracterului. Institutele noastre de educație — interconfesionale — produc pehlivanii și papugii cari de la 15-16 ani încep a aspira la funcțiile statului, împlu — priveliște grețoasă — localele obscene de petrecere și ne inspiră de pe acum dezgust și o mare neliniște în privirea viitorului României.

Dar dovada cea mai limpede că tocmai ideea „Românului“ este o erezie sunt școalele confesionale din Austro-Ungaria, singurele institute vrednice de toată lauda, care disciplinează în mod riguros caracterul populațiunilor române de acolo. O altă dovadă sunt școalele catolice din București, vizitate de copii români, ba de evrei chiar. Și de ce? Pentru că școalele interconfesionale corup. C-un cuvânt școalele elementare sunt institute de educație, iar mijloacele sunt cunoștințe fie practice, fie religioase.

Îndealmintrelea „Românul“ greșește rău citând în această privire pe Luther ca autoritate. În realitate obscurantismul introdus în Germania prin reformați a fost mult mai mare și mai cumplit de cum l-au introdus vreodată catolicii. Reformații au ars și spânzurat eretici mai rău decât catolicii, și tocmai contra acestui obscurantism barbar catolicii au introdus școala primară populară, care este o invențiune a lor, dacă se poate întrebuința acest cuvânt. Tocmai ordinul cel mai calomniat — iezuiții — sunt creatorii și răspânditorii învățământului popular gratuit, care înaintea lor nu exista.

Lăsăm la o parte pedagogia d-lor modernă, care se vede că e atât de modernă încât n-o cunoaște încă nimenea. Pedagogia nu are a impune materia cutare ori cutare ce e a se preda, ci numai modul de-a o preda pentru a înrâuri asupra caracterului și a disciplina mintea. E o știință formală sau mai bine o artă pentru a face mai priceput copilului ceea ce voim să-i spunem și a-i imprima mai adânc ideile morale și, câte puțin, a deveni directivele vieții sale. În materie chiar ea nu decide nimic.

De aceea am ruga pe „Românul“ să nu confunde pedagogia adevărată cu ideile secăturilor republicane cari vor să puie mâna pe școala primară și a căror pedagogie consistă întru a nu avea nici o pedagogie. Atât pentru instrucția publică a dobrogenilor.

Ideile „Românului“ sunt greșite ori tendențioase, în tot cazul idei din care nimeni nu va putea să tragă folos.

Iată ce zice însă „Românul“ despre limba administrației din Dobrogea:

Aceste idei nu sunt greșite, nu sunt tendențioase: ele sunt primejdioase.

Asupra acestor idei nu mai încape nici un fel de discuțiune: este în vecinătatea noastră un stat în care ele sunt aplicate și nu avem decât să căutăm urmările acestei aplicațiuni pentru ca să ne încredințăm despre aceasta. Cuvintele pe cari le extragem din „Românul“ par a fi estrase din foile maghiare; din cuvânt în cuvânt argumentele cu care „Românul“ combate cererile noastre sunt argumentele cu care politicii maghiari combat cererile românilor din Ardeal. Într-un cuvânt, politica pe care „Românul“ ne sfătuiește s-o urmăm față cu dobrogenii este politica pe care maghiarii o urmează față cu românii din Ardeal.

E înțeleaptă această politică?

Întrebați pe ardeleni, ca ei să vă răspundă.

„Românul“ zice: „România transdanubiană există, dar trebuie să știm a o iubi, ca și ea să ne iubească.“ Așa este, trebuie să știm a o iubi, pentru ca și ea să ne iubească. Dacă însă vom procede față cu dobrogenii cum maghiarii proced față cu ardelenii, dobrogenii ne vor iubi cum ardelenii iubesc pe maghiari.

Mai avem nevoie de alte dovezi? Rusia urmează aceeași cale a introducerii silnice a limbii statului, apoi o urmează Prusia în provinția Posen, în Alsas și Lorena, c-un cuvânt toate statele cuceritoare. E o armă periculoasă aceasta în mânile celui slab, căci se-ntoarce mai în genere contra lui la urma-urmelor. Pasajul din „Românul“ e evanghelia tiraniei maghiare, rusești, prusiene. Noi concedem ca limba românească să fie obiect de studiu obligatoriu, însă predarea tuturor obiectelor să se facă în limba maternă a copiilor, căci numai așa vor pricepe ce-nvață și numai așa vor învață a iubi România.

Acum venim la instituțiile noastre liberale, pe cari n-am voi să le vedem introduse în noua provincie. Am voi să se respecte adică statu quo ante bellum relațiunile de proprietate și de posesiune, administrația comunală cum a fost, jurisdicțiunea matrimonială exercitată de cler, sentințele de pace dictate părților prin persoane clerice, c-un cuvânt toată organizația primitivă, însă morală și de bună-credință a unui popor primitiv. Pentru aceasta ar trebui un studiu îndelungat făcut la fața locului asupra obiceielor pământului, asupra acelui drept viu, recunoscut de toți și necontestat de nimenea, care cuprinde puterea sa coercitivă în sine însuși și în conștiința omului. Dacă „Românul“ se teme de veacul de mijloc, să-și aducă aminte că amândouă țările noastre dunărene n-au avut de la fondarea lor și până în suta a optsprezece nici un cod scris (codicele Vasile Lupu și Matei Basarab nu s-au aplicat niciodată) și că abia fanarioții, stricând țara din temelie și corumpând până în măduvă simțul de drept al românului, au fost siliți să-ntroducă norme scrise într-o societate în care totul era putred, iar șiretlicul, sofisma și neadevărul se introdusese în locul sentimentului înnăscut de dreptate și de adevăr.

[12 octombrie 1878]

Era lesne de prevăzut că acel compromis din Senat, ce formează astăzi punctul de purcedere al multor articole politice în ziarul „Presa“ să fie o ocazie binevenită pentru organele radicale de-a se bucura de închipuita dezbinare în partidul conservator și de-a ironiza slăbirea acestuia.

Noi din parte-ne credem că o furtună de hârtie nu e în stare nicicând să risipească convingeri bine formate și unitatea aceea care se naște din comunitate de interese și de vederi. De aceea, oricât de mare ar fi bucuria „Românului“, știm că ea nu e deloc justificată și cel puțin nu ne atinge pe noi, cară de la-nceput și până acuma am rămas consecuenți, descoperind pas cu pas minciuna și duplicitatea politicei radicale și neamăgindu-ne prin nici una din apucăturile partidului radical.

Limpede și în mod neîndoios a dovedit d. Maiorescu în Cameră că ministrul nostru de externe știa despre pretențiile Rusiei asupra Basarabiei și cu toate astea n-a spus Camerei nimic, și cu toate astea a dus armata peste Dunăre, ca să se lupte în interesul celora cari aveau să ne sfâșie țara.

Și când țineam seamă de știrile ce ne veneau din ziare străine, din Rusia chiar, în privința aceasta, eram numiți calomniatori; și când ne rugam lui Dumnezeu să facă a trece păharul acesta de dinaintea noastră și a nu ne împlini ceea ce vedeam apropiindu-se ca fatalitatea, în ale cărei unde pluteau cu mulțumire roșii, atunci eram acuzați că vorbim rău de partidul fanarioților și de nobilul său aliat.

De aceea era evident că oricât de identice ar fi îndealtmintrelea principiile fundamentale ale partidului conservator, numească-se el dreapta, numească-se centru, nu ne-am putut asocia la darea unui bil de indemnitate pentru actele acestui ministeriu care-a făcut atât de bine trebile Rusiei și atât de rău pe-ale României.

Ceea ce e mai hazliu însă e desigur știrea ce-o comunică „Românul“ cititorilor săi cumcă „Timpul“, zi „Timpul“, a devenit socialist. Pentru că arătăm cum țăranul nostru, fie proprietar mare, fie mic, e singurul producător real în această țară și cum din spinarea acestui țăran se nutresc toți paraziții liberali, impuindu-i statului netrebnicia lor intelectuală și morală, de aceea noi am devenit socialiști, ba, mai mult, comuniști și nihiliști.

Dacă arătăm că prin calamități economice țăranul, care e proprietar și producător, dă îndărăt și se stinge prin greutatea birurilor, că fiecare număr din „Monitor“ cuprinde liste lungi de dări comunale, județene etc. cari-n ultima linie se plătesc din punga țăranului pentru a întreține o administrație hoțească, atunci noi … suntem socialiști, se-nțelege. Și dacă vom spune că populațiile noastre orășenești au pierdut — prin importarea mărfurilor străine de tot soiul — pânea zilnică și sunt reduse parte la proletariat, parte la precupețirea băuturilor spirtoase și a obiectelor de consumație zilnică, adecă trăiesc din scumpirea artificială a acestor obiecte, atunci „Românul“ va zice că suntem socialiști.

Tot atât de nepotrivită e citarea în această privire a unui alt articol din „Timpul“.

Despre articolul întitulat Mișcările din Rusia n-avem decât a repeta că este o corespondență din „Journal des debats“, ziar care în orice caz numai socialist nu e. E de sine înțeles că, oricât de criminale ar fi mișcările din Rusia, noi nici le combatem, nici le aprobăm. Împărăția vecină s-a izolat atât de mult de restul lumii încât mișcările dinlăuntrul ei nu înrâuresc întru nimic spiritul public al Europei și sunt afaceri curat rusești. Pentru străinătate ele au valoare numai întru cât împiedecă sau înaintează scopurile guvernului rusesc și poate că acest din urmă, ocupat îndestul înlăuntrul țării sale, va exercita un amestec mai puțin simțitor în afacerile altora în afară. Interesul ce-l au ziarele străine — putem zice toată presa europeană — pentru acele mișcări e cu totul identic cu al nostru și nu privește decât influența pe care ele ar putea-o avea asupra politicei esterne a Rusiei. Asta-i destul de lămurit pentru a arăta deplina noastră neinteresare, fie în afirmativ, fie în negativ, pentru mișcările dintr-o țară care am dori să ne inspire pe de-a pururea tot atât interes pre cât ne inspiră Afganistanul de ex., chiar dac-am trebui să renunțăm la onoarea de-a vedea pe d. Slăniceanu ministru plenipotențiar la Curtea din Cabul.

Nu știm pentru a câtea oară cată să repetăm că reflecțiunile noastre nu le mai facem „Românului“ îndeosebi.

Acest ziar a mințit de atâtea ori pe socoteala noastră, când cu bandele de săcui, când cu dezmințirile în privința banilor de hârtie și în cestiunea Basarabiei, cari toate s-au dovedit din parte-i ca nevrednice apucături, încât noi față cu ziarul fanariot nu mai suntem în poziție de apărare. Sântem prea sus pentru ca să ne poată atinge. Am spus totdeuna adevărul și nu ne-am înjosit a întrebuința apucăturile coțcărești ale foilor fanariote. Deplângem că generația de astăzi ne dă ocazie de a spune atâtea adevăruri dureroase și că mai ales partidul așa-numit liberal ne impune, prin netrebnicia sa intelectuală și morală, datoria sfântă de a-l contesta zi cu zi. Dar dacă poziția noastră prin apărarea fără înconjur a adevărului devine grea din cauza alianței naturale a celor mărginiți și a celor răi contra noastră, de pe altă parte calomnia și minciuna nu ne pot atinge. Săgețile neputincioase ale progeniturei importate a Fanarului se frâng fără putere de pavăza noastră. Statornici și consecuenți de la început, nimeni nu ne poate arăta o singură deviere din calea ce ne-am prescris-o.

[Articol cu paternitate incertă]

[14 octombrie 1878]

Aflăm din Tulcea că autoritățile rusești de acolo au oprit în mod absolut pe locuitori de-a face vreo manifestație de bună primire la intrarea trupelor române. Acest fapt a fost raportat deja în străinătate (însă nu din partea guvernului nostru), unde se va cunoaște cu mult înainte cauza adâncii tăceri ce vor observa-o populațiunile la luarea în posesiune a Dobrogei.

Cu această ocazie rugăm pe confrații noștri de la „Presa“ de-a fi atât de buni să nu ne mai dea lecții de patriotism prin notițele cronicei. Cu intenție comunicăm toate știrile date, nu de „Le Nord“ ci de „Curierul guvernului“, jurnalul oficial al Împărăției rusești, asupra pretinsei bune primiri a rușilor în Basarabia noastră. Tot cu această intenție publicăm și următoarea depeșă a guvernorului Basarabiei, generalul Șebeco, către Împăratul, cu data Ismail, luni 21 octombre:

Predarea s-a făcut deci duminică, în aceeași zi în care trupele noastre au intrat în triumf în capitală. Sapienti sat.

[19 octombrie 1878]

„Românul“ se grăbește a reproduce din ziarul francez „La Presse“ un articol intitulat România în care se aduc laude senatorilor guvernamentali, deputaților și guvernului pentru buna lor purtare în cestiunile cele trei impuse de Tratatul de la Berlin.

Aceasta n-ar fi nimic. Un articol de jurnal, mai cu seamă într-o depărtată străinătate care nu se interesează de noi, se câștigă lesne, mai ales cu motive sunătoare. Guvernul se poate lăuda prin presa străină — i-o permit mijloacele deocamdată. Noi în genere n-am prea dat și nu prea dăm mult pe părerea străinilor, părere care e sau unilaterală și formată cu acel prisos de suficiență individuală pe care în țara noastră — și în cea turcească — se crede în drept de a o avea orice gazetar străin, pe de alta cu acea superfluență de lingușire care dovedește ceva și mai rău și aduce aminte de casele de binefacere. Pân-acum ni s-a întâmplat foarte adeseori să nu ne supărăm câtuși de puțin de opinia cea rea a ziaristicei străine și să nu ne bucurăm de părerea ei cea bună. Prea adeseori s-a întâmplat ca cea dântâi să fie falsă, cea din urmă plătită, iar fabrica unora și altora e mai adeseori țara noastră chiar, în care vestiții corespondenți se pun ușor la serviciul cutărei persoane sau cutărui interes. Dar dacă cunoștința originei multor producte intelectuale de asemenea natură nu ne inspiră nici vrun respect deosebit, nici vro temere în privința relei opinii căreia i-ar putea da naștere, pe de alta ne bucurăm oricând dacă vedem aprecieri adevărate, fie-n rău, fie-n bine; căci adevărul — atingând susceptibilitatea noastră națională și dureros fiind chiar — e tot mai bun decât minciuna aurită.

Atâta despre ziare în genere, cărora nu le dăm o importanță mai mare decum au într-adevăr.

Așadar guvernul poate să-și scrie laude în ziarele străine pe cât îi va plăcea, n-avem nimic în contra, ba ne pare chiar bine dacă caută a inspira încredere acolo unde are nevoie de ea, cu condiția numai ca acea încredere să nu coste prea scump.

Dar ceea ce nu putem trece cu vederea este calomniarea opoziției și confundarea tuturor nuanțelor ei sub eticheta de conservatori. Astfel de ex. moțiunea negativă din Cameră, propusă de d. Vernescu, i se atribuie asemenea opoziției în genere.

Propunerea d-lui Vernescu — zice „La Presse“ — ia aparența unei manopere care tinde a lăsa să se piarză într-adins pentru România provincia care-i era atribuită, ca să poată învinovăți pe cabinetul actual c-a lăsat să se mutileze teritoriul fără nici o despăgubire.

Acest machiavelism — urmează „La Presse“ — intră cu totul în mijloacele conservatorilor din București care, în timpul crizei de acum un an, găseau totdeauna oficioși grăbiți, gata să sufle la urechile principelui sfatul că luând un ministru din dreapta va îndrepta ca printr-un farmec reaua dispozițiune a țarului.

Principele Carol… a avut destulă perspicacitate și lealitate ca să recunoască că, luând un cabinet reacționar, urât de țară, riscă să provoace sub ochii roșilor un război civil. Un minister compus de oameni cari fuseseră loviți într-un mod atât de otărâtor de toate scrutinele care s-au urmat de la 1875, un minister ai căror membri scăpaseră numai prin răzbel de darea în judecată ar fi fost nu pacea cu rușii, ci intervenirea rușilor în afacerile României. Principele Carol a refuzat de-a intra în vederile ce voiau să-i dicteze, a cruțat țării sale durerea și rușinea de-a vedea ordinea restabilită de baionetele rusești în folosul câtorva ambițioși.

………………………

Bucurându-se de aclamările cari izbucneau în calea sa și ascultând mulțămirile meritate pe cari i le exprima bărbăteasca elocință a d-lui C.A. Rosetti, principele Carol a putut compara situațiunea actuală cu aceea în care era acum trei ani. Atunci, prizonier al camarilei conservatoare, trăia în cea mai mare izolare. La fiecare moment se vorbea de demisia sa și trebuia toate silințele și toată puterea de persuadare a miniștrilor cari se serveau de dânsul pentru ca să-l rețină. Dacă ieșea din palatul său, trecătorii își întorceau capul și nimeni nu se ascundea ca să-și exprime opiniunea asupra încercărilor sale dictatoriale.

Trebuie să concedăm că, între multele exemple de onestitate inversă și de iubire de adevăr intervertită, acest nou Brutus care a scris liniile de mai sus merită un loc deosebit în memoria noastră, precum ar merita un locușor asemenea deosebit, foarte deosebit, în societate, sau mai bine în afară de ea.

Propunerea d-lui Vernescu e un machiavelism care intră cu totul în mijloacele conservatorilor. S-a suflat M. Sale sfatul de a lua un ministru din dreapta ca să îndrepte reaua dispozițiune a țarului.

D. Vernescu e un om de treabă, căci toți aliații de la Mazar Pașa sunt oameni de treabă, dar nu-i conservator, ci liberal, tot atât de liberal ca d. C.A. Rosetti, iar cât despre sfatul dat M. Sale ne declarăm în imposibilitate de a-l judeca, pur și simplu din cauză pentru că, după încheierea convenției, M. Sa n-ar fi găsit un ministeriu din dreapta. Iar cât despre M. Sa țarul, noi suntem aceia cari am prețuit după adevărata ei valoare purtarea Rusiei față cu România și tocmai fiindcă am prețuit-o îndestul și nu suntem în fericita poziție de a retrage nici câtu-i negru sub unghie din aprecierile noastre, ne simțim incapabili de a îndrepta răua dispozițiune a țarului, lucru care ar fi de prisos pentru că e cu neputință, și e cu neputință tocmai pentru că există multe lucruri de prisos în lumea aceasta de la cari renunțăm cu dragă inimă. Avem din contra perspectiva de a nu plăcea nici odinioară înaltelor personaje cărora roșii le plac atâta.

Atâta despre rolul în stat al dreptei de la convenție și până azi.

Cât despre războiul civil pe care l-ar fi adus rămânerea la putere a conservatorilor, suntem pe deplin de acord cu scriitorul articolului din „La Presse“, adecă nu ne îndoim defel că roșii, a căror singură perspectivă de trai sunt funcțiunile statului, ar fi fost în stare, chiar în timpul unei invazii, chiar dacă România s-ar fi opus invaziei cu arma în mână, să turbure liniștea Bucureștilor prin manifestări de uliță, să amenințe pe domn cu detronarea, precum l-au mai amenințat, să prezinte spectacolul unui război civil în momentul în care am fi avut război cu străinii.

Despre asta nu ne îndoim, pentru că cunoaștem înaltul patriotism de care sunt insuflați acești copii mai mult importați decât importanți ai nefericitei noastre țări.

Cât despre estrema noastră fericire de-a fi scăpat prin război de darea în judecată, declarăm că nu suntem în stare de-a înțelege de ce ni se perpetuează fericirea. Lucrul se poate corige foarte lesne — rugăm pe roșii să ne dea din nou în judecată. O pot face, de nu prin Camere, totuși însă pe altă cale și, dacă roșii ar fi oameni onești, ar trebui să vadă că ne datoresc darea în judecată.

Nici nu știm alt mijloc care ar răsturna pe deplin toate rămășițele acestei bande de esploatatori ai averii și puterilor statului decât tocmai darea noastră în judecată. Ceea ce dorim de la d-nii roșii și de la organele lor de publicitate este ca să rămânem totdauna atât de respectuoși unul pentru altul precum am fost până acum și am fi desperați de a vedea că schimbă tonul față cu noi, alterându-ne astfel acea dulce uniformitate a vieții cu care ne-am deprins atât de bine prin dovezi de iubire la cari nu suntem în stare a răspunde.

Într-adevăr, reproducțiunea articolului din „La Presse“ în nr. de luni-marți 16-17 brumărel nu-l oprește pe „Românul“ de a face în numărul său de miercuri 18 brumărel declarații de iubire partidului conservator și — ceea ce mai lipsea — lecții de politeță „Timpului“. Într-adevăr noi, cari nu suntem admiratorii elocinței bărbătești a d-lui C.A. Rosetti, găsisem că glumele făcute de „Românul“ asupra partidului conservator sunt de rău gust și le dădusem epitetele cari le meritau, de vreme ce nu meritau un răspuns serios.

Guvernul, adică întreg partidul liberal azi la putere, iubește oposițiunea. Dar nu ne știm vinovați cu nimic. Nu s-ar putea să ne scutiți cu dovezi de iubire? Iată, suntem gata să ne declarăm nevrednici de iubirea voastră, numai dați-ne bună pace, să rămânem așa cum suntem.

Dar nu numai din astă cauză ne simțim neliniștiți. E drept că iubirea guvernului radical e o … fericire insuportabilă, dar în sfârșit multe lucruri sunt insuportabile și totuși omul trebuie să le ducă. Vorba ceea: să nu dea Dumnezeu omului cât poate purta. Ceea ce ne-ngrijește serios e că toată iubirea aceasta a liberalilor cată neapărat să fi ascunzând vro nouă nenorocire a țării. Se zice că d. Brătianu a fost din nou la vie la vestita sa vie din Livadia.

Este oare petrecerea aceasta la aer curat care pricinuiește focul dragostei pentru noi?

Noi am crede c-ar fi mult mai demn de-a spune verde ce vor. Bani vor? Oaste vor? Spuie-o curat și nu mai umbla cu tertipuri diplomatice și cu dovezi de iubire pe care nu le pricepem tocmai de teamă că le-am priceput prea bine.

[21 octombrie 1878]

Chiar în cestiunea administrării Dobrogei nu e unitate în vederile cabinetului actual. Cel puțin hotărârea ca fiecare ministru în parte să-și facă regulamentul său de administrație publică dovedește că întreg cabinetul nu are nici o idee clară despre ceea ce trebuie să facă. Cauza este simplă. La noi în România nu există miniștri de resort, cari să-și înțeleagă ramura lor de administrație, căci toți d-nia lor au găsit de cuviință de-a administra patria lor proprie ca regulamente și legi traduse cuvânt din cuvânt din franțuzește, pe când toată activitatea minții individuale a d-lor, câtă va fi binevoit a le-o da Dumnezeu, se consumă pur și simplu în ambiția de-a rămânea miniștri, iar mintea ciracilor d-lor se consumă în tendința de-a ajunge cât mai în grabă la o poziție cât de bine plătită, cu condiția ca să coste muncă puțină. Generația actuală de postulanți, cumularzi și diurnași se găsește deodată față cu stări de lucruri care — mirabile dictu — nu se pot administra cu regulamente traduse și la tratarea cărora se cere gândire proprie și muncă proprie din greu.

Aci le stă mintea locului. Gândire proprie! Dar n-au avut-o niciodată.

Făcându-și prin Piza, Belgia și Elveția doctoratele în drept în câte 10—15 luni sau poate chiar în tot atâtea săptâmâni, tăind cânilor frunză prin Paris, unde câteva săptămâni înaintea examenelor se pun sub repetitori să-nvețe pe de rost răspunsurile la întrebări certe, precum se învață cățeii la aportare, și câștigând titluri fără vreo muncă a inteligenței, fără ca vreodată să fi învățat a judeca, a gândi, a cerceta, ne vin cu droaia și aspiră toți de a deveni miniștri, membri la Curți, academici etc. încât nu știm ce să admirăm mai mult, ignoranța sau tupeul lor.

Un ciudat mod de mișcare în societate se observă de mai mult timp încoace. Tocmai băieții cei mai blegi și mai târzii la minte, cari se strecură sau nu se strecură cu chiu cu vai prin școalele secundare, au norocul de a pleca în străinătate, de unde se întorc ca vițelul din fabulă, adecă mai blegi — dar cu titluri și cu aspirațiuni nemărginite. Cea dântâi aspirațiune a acestor tineri plini de speranță este o zestre de 10—20.000 de galbeni; a doua, deputăția; a treia, funcțiunile înalte ale statului și, în fine, fotoliul ministerial. Astfel vedem oameni cari n-au nici atâta judecată proprie câtu-i negru sub unghie grămădindu-se în Corpurile legiuitoare, în justiție, la universități. O cultură câștigată prin cafenelele Parisului dă tinerilor români dreptul de a aspira oricât de sus. Fiindcă însă pe calea regulată a unui stat bine organizat lucrul n-ar fi cu putință, întrebuințează alte mijloace, se fac ciraci politici ai cutării sau cutării persoane, câștigă o importanță nemeritată de oameni de partid și deodată numai ce vezi răsărind cutare ori cutare reputație uzurpată, pe cari organele gaștei o laudă și o ridică în ceruri, iar cetitorii cred, reputația se întemeiază, până ce la urma urmelor avem leit-poleit înainte-ne pe candidatul la minister. Cazuri s-ar putea cita o mulțime, ba chiar ar fi practic de a se face o statistică, a putrejunii sociale, atât de numeroase și instructive sunt ele.

Pentru România cel întâi și cel mai mare bine ar fi o curățire a universităților noastre de semidocții și simplii postulanți cari îi ocupă catedrele și introducerea unui alt mod de numire la ele, bazat pe incontestabile cunoștințe, dovedite prin scrieri însemnate și printr-un trecut științific însemnat, nu numai pe titluri academice cari dovedesc foarte puțin și în multe cazuri nimic chiar. Apoi ar trebui ca de la o epocă fixată să nu se mai admită în funcțiuni publice cei cari studiază în străinătate. Nicăiri în lume nu se întâmplă aceasta. În Germania și Austria nu s-ar primi nimeni în vro funcțiune a statului dacă a studiat în Franța și viceversa.

Dar această cestiune e de cea mai mare greutate; ea este izvorul reputațiilor uzurpate, a meritelor imaginare, și cultura în străinătate va fi încă multă vreme rana cea mai adâncă a acestei țări. Ea ne face să nu ne cunoaștem țara, să judecăm toate după calupuri străine, admițând pe acestea ca pe niște valori absolute, ca pe niște adevăruri nerăsturnabile, pe când ele nu sunt decât cristalizațiunea unor stări de lucruri cari n-au nici o asemănare cu ale noastre.

Își poate imagina cineva că oricare din această generație de avocați și intriganți de meserie va înțelege cu atât mai puțin starea Dobrogei cu cât n-au fost capabili de-a înțelege starea propriei lor țări, în care s-au născut și a cării limbă de bine de rău o vorbesc.

Tot acești oameni vor trece în Dobrogea spre a o civiliza. Oricine își poate închipui în ce fel va ieși această civilizare. Lefuri mari, trândăvie absolută, înfumurare și aroganță față cu muncitoarele elemente din acea țară, ruinarea cât mai curândă a ei prin invențiunea copioasă de dări cătră stat, județene, comunale etc. etc.

Noi din parte-ne am făcut oarecari propuneri pozitive și, deși știm că nu vom fi ascultați, le repetăm din nou.

Școalele primare ar trebui să fie confesionale, în cari însă se poate învăța în mod obligatoriu și limba statului, dacă se va crede de cuviință. Mijloacele pentru întreținerea acestor școale ar trebui să le dea averile bisericești, fie creștine, fie moametane, constituite în fonduri religionare și administrate de chiar membri ― clerici și mireni — ai comunității religioase. Limba maternă a copiilor să fie neapărat limba de propunere în școală.

Căsătoria fiind pentru toate elementele din Dobrogea o afacere religioasă și nu juridică, cauzele matrimoniale trebuie judecate de către forurile de cari s-au judecat și până acuma.

Organizarea administrației comunale să se lase așa cum era înaintea războiului.

Să nu se impuie nici o dare peste celea cari existau înaintea războiului.

Tratând Dobrogea cu aceeași lipsă de respect a trecutului ei precum am tratat patria noastră proprie de douăzeci și mai bine de ani încoace vom face populațiile să regrete trecutul și să ne urască. Numai complectând sau dând ocazie de a se complecta formele deja existente ale vieții publice îi vom face pe oameni să se simță tot în patria lor veche, să se simță la ei acasă, iar nu sub o dominațiune străină.

[25 octombrie 1878]

„Românul“ află că d. George Chițu, ministrul instrucțiunii publice, și-ar fi dat demisiunea.

Deie-ni-se voie a admite că timpul a început în genere a se limpezi, așa încât a sosit momentul în care nu numai d. Chițu își va curma sacrificiul, ci și alții.

E prea adevărat că roșii aleg tocmai timpurile cele mai nefavorabile pentru țară, când e război în zare, când e vorba de o mare prefacere undeva, când se poate face paradă de vorbe late, ca să ajungă la putere, căci în timpuri normale nu pot ajunge. Dacă un ministeriu conservator ar fi făcut una măcar din greșelele comise de dd. roșii în politică, d-nia lor, cu toate c-am fi avut oștire străină în țară, ar fi făcut manifestații pe uliță, ar fi îmblat cu jalbe în proțap la M. Sa sau poate la consulul știut, cu un cuvânt și-ar fi pus în mișcare toate apucăturile cari ar fi fost numai în stare de-a aduce cele mai mari greutăți asupra țării. A spune că d-nia lor fac sacrificii stând la ministeriu e absurd. D-lor cată a veni oricând pot și se duc când trebuie să se ducă, când adecă li se arată ușa.

Cauza pentru care d. Chițu e trimis la primblare nu ne e cunoscută dar desigur că nu numeroasele sale greșeli ca ministru sunt motivul retragerii sale. Se vede că se face loc cuiva pentru vreo tranzacțiune politică și de aceea i s-a dat vânt să-și vază de trebile advocățești.

„Românul“ urmează:

Într-adevăr cestiunea stă așa — ceea ce contestăm însă e că d. Chițu ar fi înțeles-o vreodată.

D. Chițu, ca și „Românul“ și ca toți roșii în genere, pun mâna pe idei emise de alții, pentru a abuza de ele nepricepându-le pe deplin. Cauza că facultățile noastre sunt rele stă în modul numirii profesorilor. Și catedrele de la facultăți nu sunt nimic alta în România decât un obiect vrednic de invidia postulanților. Legea instrucției iar e în privința numirilor de-a dreptul rea. Titluri academice se cer și nimic mai mult. Dar simple titluri academice se cer de la un advocat, de la un medic, de la un judecător, de la un amploiat de administrație chiar, nu de la un profesor de facultate. Acesta ar trebui să-și fi dovedit calificarea științifică în alt mod, prin scrieri însemnate de valoare necontestabilă.

E drept că acest titlu e asemenea admis de consiliile examinătoare. Dar cum? O mică monografie fără nici o valoare e de ajuns pentru a-l numi pe un asemenea postulant la o catedră, care adesea-și prezintă teza sa de licență ca o scriere de merit?

Facultățile noastre sunt atât de slabe și de puțin frecuentate încât adesea profesorii sunt mai numeroși decât elevii. N-ar fi oare mai bine ca Facultatea de Litere din Iași de ex. să se desființeze cu totul, să se creeze catedre la București pentru unul sau doi din profesorii mai buni de acolo, iar din restul fondurilor să se dea stipendii la buni absolvenți de liceu, ca să se prepare în străinătate pentru studii superioare speciale? Aceasta ar fi practic și financiar și în privirea fondului. S-ar desființa o sumă de sinecure pentru a pune temelie unui corp adevărat de învățați. Acești tineri s-ar putea numi apoi la licee și, dovedind mai târziu o deosebită aptitudine personală, și la facultăți.

Căci migrațiunea tinerilor pentru științele istorice și cele exacte nu e atât de mare precum își închipuie „Românul“. Din contra. Cei mai mulți tineri cari se duc în străinătate sunt dresați a aporta cestiunile codului civil francez, se fac juriști. Deci tocmai în privirea facultăților de drept ar trebui o radicală prefacere și lărgire a învățământului superior. Aci e singurul teren în care s-ar putea specializa munca, s-ar putea crea catedre nouă, s-ar putea impune prin lege că, de la epoca cutare ori cutare, numai tinerii cari vor fi studiat dreptul în țara lor proprie vor putea ocupa funcțiuni judecătorești și administrative.

E necontestabil că emigrarea studenților în drept e o adevărată calamitate pentru țară. Abstracție făcând de la milioanele pe cari le cheltuiesc în străinătate și pe cari le-ar putea cheltui în țară, mai vin alte rele nu mai puțin esențiale. Întâi se deprind în centrele cele mari c-o mulțime de trebuințe, îndeplinite ieften acolo, scump la noi, trebuințe cari aci nu se pot satisface cu leafa de judecător la Piatra, Câmpulung sau Târgul-Jiului. Al doilea, ne vin aproape toți c-o omeopatică doză de cunoștințe, dar cu pretenția de-a se face de-a doua zi deputați, miniștri, profesori de universitate. Aceiași advocați apoi, cari nu știu nici dreptul cum se cuvine, nu se dau îndărăt dela concursuri pentru licee, pentru catedre de la facultatea de litere chiar. Afară de asta mai e un alt inconvenient și mai mare. Facultățile străine, foarte riguroase pentru indigenii lor, nu sunt deloc riguroase, ci din contra foarte îngăduitoare pentru străini. Tineri rău preparați, adesea fără studii liceale complete, pleacă în străinătate, unde după 10-15 luni de dresură li se dă vânt cu vorba: Assez fait pour l’Orient.

Întorși în țară — cu obiceiuri mult mai orientale de cum s-ar crede ― însă ca scoși de cutie, încep a se forma în grupuri politice și a pune la cale țara. Astfel se sporesc pe zi ce merge oamenii cari nu știu munci, dar cu o mulțime de necesități, fără ca producțiunea națională să poată ținea pas cu acea sporire, se-mulțesc consumatorii puri, ba încă rafinați și costisitori, fără ca inteligența acestor tineri să compenseze cât de puțin măcar munca reală și suferințele reale ale poporului lor.

Gândit-a d. Chițu la toate acestea? Defel.

Și cu toate acestea „Românul“ o susține, căci iată ce zice:

Facultățile de litere și de științe!

Apoi tocmai acestea au nevoie de concursul străinătății. Cele de drept ar fi trebuit să atragă atenția d-lui ministru.

Știm foarte bine la ce vrea să facă aluzie „Românul“. La numirea celor trei distinși învățați — Odobescu, Hăsdeu și Frollo — ceea ce nu l-a oprit însă pe d. Chițu de-a găsi foarte suficient și pe d. Crăciunescu, numit pe baza unei teze de licență (în treacăt vorbind, fără de nici o valoare reală).

Măsura cea mai nimerită pentru popularea acestor facultăți ar fi fost o lege prin care să se stabilească o dată pentru totdeauna că nu se vor numi profesori de licee, de gimnazii și de școli secundare în genere decât cei ce vor fi absolvit cu succes cursurile universitare.

A doua măsură ar fi fost curățirea acestor facultăți de postulanții ce le ocupă catedrele, cari nu știu nimic și pentru cari catedra e o sinecură. D. ministru ar fi trebuit să găsească mijlocul pentru aceasta dacă nu vrea să prefacă facultățile în spitale de nevolnici cu mintea…

Astfel e la facultatea din București d. P. Cernătescu, numit prin surprindere de către locotenența domnească profesor; sunt la Iași, d. Vizanti, Leonardescu ș.a., sunt la facultatea de medicină d. Protici și alți bulgari, buni de salahorie, nu de catedre.

Dar d. Chițu n-a gândit la toate acestea. A pune la loc pe profesorii de facultăți depărtați de predecesorul său pentru ignoranță sau pentru neglijență absolută a fost grija sa cea dentâi. Dacă și acesta e un merit, el e necontestabil.

D. Chițu a binevoit a crede că toți oamenii aceștia erau victime politice, mari învățați persecutați pentru adevărurile ce le propagă, descendenți direcți ai lui Galilei, pe când din contra nu erau decât sau ignoranți sau negligenți pe care o defectuoasă lege a instrucției îi făcuse în aparență sacrosanți.

Adevăratele merite ale d-lui Chițu ca ministru al instrucției sunt următoarele:

A-mpuținat școalele rurale. La ce să învețe mojicul carte, a socotit d-nia lui. A retras aprobarea esclusivă pe care predecesorul său o dedese unor cărți pentru învățămăntul primar, pentru ca buruiana cărților rele să înece planta mai gingașă a acelor bune. Dacă acele cărți aprobate esclusiv de predecesorul său au pătruns, cauza e plivirea generală ce se făcuse puțin înainte, încât se dăduse plantelor folositoare spațiul necesar ca să prinză rădăcină.

Un alt merit necontestabil al d-lui Chițu este încărcarea și încurcarea programelor. Desfidem pe cineva de a ne arăta programe atât de monstruos încărcate ca cele actuale din România. Uitând vechiul și nestrămutatul adevăr pedagogic non multa sed multum, d. Chițu a presupus că copiii români sunt toți excepționali prin memorie și judecată și i-a încărcat cu materii atât de multe și atât de diverse încât nici profesorii, nici școlarii nu se pot orienta în capetele lor. D-sa a crezut că, dacă copiii învață vorbe, apoi învață în genere ceva. Nimic nu învață, pentru că memoria nu păstrează nimic nepriceput, nerumegat, unde interesul viu și judecata copilului n-a jucat nici un rol.

Singurul efect al încărcării memoriei cu lucruri pe cari nu le poate mistui e sila și scârba copilului de carte. La acest rezultat au ajuns aproape toate școalele la noi. Vezi tineri cari au învățat latinește, grecește, istoria universală, logică și psicologie, științe naturale, geografie în toate clasele, drept administrativ, economie politică, au trecut bacalaureatul și … cu toate astea nu știu a scrie o frază corectă, iar a doua zi după ce a părăsit școala a uitat tot.

Meritul d-lui Chițu e că sau a distrus sau a încercat măcar a distruge orice început bun și temeinic în școalele noastre. Că n-a stricat și mai mult nu e vina d-sale.

[28 octombrie 1878]

În numărul de vineri al ziarului „Războiul“ un domn care iscălește numai cu inițiala T. și se numește vechi conservator găsește de cuviință a imputa „Timpului“ tonul ce l-am avut față cu Rusia și că venim azi a învenina relațiile dintre noi și ruși.

Ni se va permite a nu răspunde direct la această imputare. Am spus adeseori că, relațiile dintre stat și stat fiind întemeiate numai pe interese, pot fi foarte cordiale, fără ca prin aceasta sentimentele intime ale națiunii să ia parte la acea cordialitate…

Dovezi despre bunele relațiuni dintre România și Rusia ne dau mulțimea decorațiunilor pe care guvernul puternicei împărății vecine găsește de cuviință a le împărți la noi spre a împodobi piepturile patrioților și dovezi și mai temeinice credem că ni se dau pe cale diplomatică. Prin urmare în predmetul acesta suntem la limpeziș și nu mai imputăm nimănui nimic, pentru că credem de prisos a o mai face când cunoaștem înaltele virtuți civice ale luminatelor noastre sfere dirigente.

Contestăm asemenea că noi am fi înveninat vro relație bună existentă, căci, chiar dacă am fi voit s-o facem, antidoturile puternice cari se administrează nației ar face veninul nostru foarte neputincios, precum nici nu poate fi altfel, precum ar fi nenatural dacă ar fi altfel.

Asemenea avem și noi principiul cazuistic, nu absolut, că trebuie să stăm foarte bine cu toți vecinii noștri, și avem acest principiu tocmai din cauza înaltelor calități de tărie, statornicie, prevedere și patriotism care caracterizează partidul astăzi la putere, și numai când n-am avea cunoștință despre acele calități am fi de opinia contrarie a lui Machiavel.

Prin urmare e o necontestată identitate de principii în politica practică între noi și d. T.; suntem adecă țară mică și săracă și trebuie să cunoaștem puțina noastră însemnătate, să nu ne amestecăm în certurile celor mari și să mărturisim, mai ales, anemia noastră. Ceea ce contestăm însă e ca oricine să se recunoască atins de anemia generală, mai vârtos când știm că relații atât de trainice și de bine întemeiate pe reciprocitatea intereselor ca cele însemnate mai sus nu se pot învenina prin o furtună de hârtie. Într-adevăr, ce politică ar fi aceea și ce adâncime de vederi ar trebui să aibă ca să se modifice așa, numaidecât și în mod esențial, prin atitudinea unui ziar? Am spus-o noi înșine de mai multe ori că e un guvern rău acela care-și poate schimba politica sa după polemici jurnalistice, și e rea, absolut rea politica ce se poate modifica după articolul de fond al cutărui jurnal. Privilegiul, dacă voiți, pe care ni-l păstrăm în situațiunea de față e ca să mărturisim că nu suntem vrednici de a recunoaște adâncimea și siguranța de vederi a politicei guvernului, că nu ne intră în cap, poate că suntem prea târzii la minte, și acest privilegiu nu-l cerem pentru ca să câștigăm o popularitate de care n-am fost vrednici niciodată de a o căpăta nici prin lingușiri, nici prin îngâmfata încredere în puterile noastre, ci pentru că așa este făcută mintea noastră, că nu înțelegem adecă prăpăstiile, nici să credem orbește vorbe ale căror cuprins real nu se pipăie și nu se vede.

Așadar nu se teamă d. T. că ne deosebim tocmai mult în privirea politicei esterioare, factorii reali ai acestei politice fiindu-ne prea bine cunoscuți pentru ca să sperăm că prin atitudinea noastră vom schimba ceva din mersul ei fatal, inaugurat de la începutul războiului.

Ceea ce ne credem însă datori a rectifica sunt unele chestiuni de fapt în întâmpinarea d-lui T., precum cea privitoare la art. 2 din convenție despre care d. T. zice că n-ar fi garantând integritatea actuală a României și despre partea Rusiei; apoi depeșa marelui duce Nicolae, pe care d. T. o declară de falsă.

Să ne ierte d. T., dar adevărul înainte de toate. Amicus Plato, magis amica veritas. Articolul 2 garantează integritatea teritoriului român și despre Rusia, aceasta-i opinia lumii întregi; opinia contrară e pur și simplu o sofismă foarte străvezie.

Iară faptul că o telegrama a marelui duce a fost trimisă M. S. Domnitorului, cerând ajutorul armatei române, este un fapt autentic. Însuși guvernul a declarat-o în ședințele secrete ale Adunărilor și, până când nu se va dezminți în mod limpede, mănținem afirmațiunea noastră în fața afirmațiunei d-lui T. Trebuie să observăm însă că aceasta nu oprește ca și cealaltă depeșă, publicată de ziarul „Le Nord“, poate să fie asemenea autentică.

Un singur pasaj ne mai rămâne în întâmpinarea d-lui T. la care avem ceva de zis. El e atât de caracteristic și de neașteptat încât nu-i vom refuza spațiul cuvenit. Iată-l.

Iată acum și răspunsul nostru.

Dacă domnul T. este român, ceea ce cam ne vine a nu o crede, îi vom aduce aminte că cele trei județe basarabiene ce ni s-au răpit astăzi sunt numai o parte dintr-un mare trup numit Basarabia și că acest trup se află acum de 66 de ani sub administrațiunea împărătescului nostru vecin. Așa fiind, binevoiască d. T. a ne spune la ce stare de prosperitate materială, finanțiară, economică și intelectuală a ajuns Basarabia în acest interval de 66 de ani de când a avut fericirea de a fi dezlipit de muma-patrie. Dacă d-sa poate să ne răspundă în cunoștință de cauză că mama poate râvni pe fiica pentru bunăstarea ei în toate privințele enumerate, atunci nu avem decât a ne închina înaintea celor zise de d-sa în pasajul citat mai sus.

Dacă însă, precum știm, nu ne poate face această mărturisire, atunci declarăm că d. T. poate să fie român prin întâmplarea nașterei, dar desigur nu este nici prin cugetul său, nici prin inima sa.

DIN ISTORIA CALULUI

[Articol cu paternitate incertă]

[28 octombrie 1878]

Homer nu cunoaște încă cavaleria, eroii săi merg la luptă în căruțe, și numai Odisseu și Diomed se suie de două ori pe cai. Abia în timpul istoric al Greciei oamenii încep a călări, iar căruța de bătălie, cu două roți, se mai păstrează pentru alergări în arenă. În timpul lui Solon era o mică trupă de călăreți la Atena, iar în războiul peloponeziac cavaleria avea deja 1000 de oameni. Scări și șa nu existau în anticitate, ci numai chingă, frâu și cel mult o cergă. Tot așa era la greci și la teuctherii germani, ai căror cai Cezar îi găsește mici, urâți și cu coame lungi.

Frâul era adesea un simplu căpăstru. Scara a fost cunoscută abia în suta a patra după Hristos și anume de la parți; înainte omul punea mâna în coama calului și se arunca pe el. Alexandru cel Mare se urca astfel pe calul său Bucephalos. Cea dântâi potcoavă cu cuie s-a găsit în mormântul regelui francilor, Childerich I, la Tournay.

Pentru a înlesni suirea la deal, Via Appia și orice drum roman pentru armate avea trepte de piatră pentru cai, apoi călărimea romană avea la lănci un fel de călcâi, cum sunt catalicii, pentru a se urca pe cai. Grecii și romanii creșteau cai mai cu seamă pentru petrecerile publice. Se călărea și se umbla în căruți cu câte patru cai sau mânzi. La alergări s-alegeau oamenii cei mai ușori, băieți chiar ca în zilele noastre, jockeyi. În Roma trăsurile cu două și patru roate se introduseră abia în zilele lui Cesar.

Rasa excelentă a cailor arabi durează după tradiție, din cele cinci iepe ale lui Mohamed; în realitate însă e mai veche.

Dar Mohamed, în contrast cu ovreii, pe cari legea-i oprea de a avea călărime (5 Moisi 17:16, Jes. 2:7), a făcut din contra din cultura calului o prescriere religioasă. Rasa spaniolă, îmbunătățită prin cai arabi, a căzut iar sub Carol V prin cultura catârilor. În zilele războiului de 30 de ani cultura spaniolă veni în Germania, mai cu seamă în Mecklenburg, Friesland, în Austria și-n Danemarca.

Până-n zilele dinastiei Hohenstauffen femeile îmblau călărește ca și bărbații; abia mai târziu se-ntroduse șaua de-a curmezișul. Cele dentâi trăsuri le-a adus la 1533 Catarina de Medicis din Italia în Franța, la 1601 Maria de Spania în Germania.

Nobilul cal arab trece până azi de rasa cea mai bună; se țin registre de familie și de șirul strămoșilor pentru ei, în cari s-arată descendența lor. Calul arab e cel mai sprinten și mai iute, dar totodată cel mai nobil și mai elegant în mișcările lui. De la el descind calul englez și cel andaluz. Ali Pașa din Cairo, care ținea mult la nobilii cai arabi și susținea că niciun cal englez nu se poate întrece cu unul arab într-o alergare de patru mile engleze. Halim Pașa se oferi a se rămăși pe orice sumă că pe calul său englez Companion se va-ntrece cu orice cal arab. Și-ntr-adevăr calul englez învinse pe cel mai bun cal arab a lui Ali cu jumătate de ceas.

În structura capului caii arabi și cei englezi sunt ușori și eleganți, spre deosebire de cei finlandeji și daneji. Din vremea migrațiunii popoarelor rasele de cai s-au amestecat și s-au corcit. Caii poloneji sunt mici, cei din Ucraina și cei căzăcești sunt foarte răbdători, deși neînsamnați.

Corcirea cailor să-ntâmplă cu măgari, zebra, ba chiar cu cerbii. Mulul asemănător cu caii se trage din măgar și iapă, catârul din armăsar și măgărița. În Bruxelles era un corciu de cal și zebra, în Berlin unul de cerb și iapă. Cultura catârilor e străveche, ba Moisi o oprește chiar. Cu toate acestea în vremea lui David cei mari călăreau pe asemenea animale, precum Absalon, sirienii și armenii. Încă și azi armenii din Rusia și din Turcia se ocupă cu cultura catârilor.

Din Timpul, noiembrie-decembrie 1878

O CURIOZITATE

[5 noiembrie 1878]

Primim din Vaslui următoarea foarte minunată telegramă:

Lucrul pare cam încurcat; dar putem să ne deslușim pe calea analizei gramaticale despre cele ce zice minunata telegramă.

Prin urmare:

„Acești infami calomniatori: iscăliții“ roagă chiar ei „pe înaltul guvern și pe oamenii de onoare să nu le mai dea crezământ.“

Dânșii spun în capul telegramei, că „s-a atribuit niște calomnii d-lui Holban de cătră niște indivizi, unii paraponisiți, alții fără greutate socială“. Noi știam că d-lui Holban i s-a atribuit cu totul altă vină decât vina calomniei.

Apoi, dânșii „dezmint că faptul atribuit prefectului sunt (adică este) pure invențiuni“ și zic că dezmințirea lor este întărită și „prin constatarea procurorului“.

P.S. Între iscălituri se află și numele directorului școalei din Vaslui, d. Chrisoscoleu, profesor de gramatică românească. Bănuim că, fiind cărturar distins al democrației vasluiene, dumnealui trebuie să fi așternut pe hârtie această hazlie telegramă. Notăm cu bucurie că stilul democratic face progrese la Vaslui. Democrații vasluieni s-au hotărât, se vede, a se ține la înălțimea diapazonului stilistic al fraților întru Constituție din Capitală. Începutul, după cum văzurăm din telegrama de mai sus, merită laude și încurajare și de aceea ne-am hotărât a insera producția democraților vasluieni chiar pe a treia pagină. Înainte dar, democrații vasluieni! Dați-i zor cu stilul! Deviza vă este mare: condeile democratice nu admit nici o pudoare, și mai ales pe cea gramaticală!

[8 noiembrie 1878]

Spiritul public modern sufere de-o boală până la oarecare grad nepricepută pentru noi, născută fiind din împrejurări și din stări de lucruri fără analogie în viața noastră internă. Nu e vorba, internaționaliștii din Germania, Franța și Anglia sunt prieteni buni și personali cu d. C.A. Rosetti, cu d. Brătianu, dar ideile politice profesate de cosmopoliții apuseni sunt, pentru stadiul de dezvoltare în care trăim, utopii în care nu cred nici cei ce le profesează la noi. Religia, cu credințele ei fericite, care stabilea în mod dogmatic toate răspunsurile la întrebările cele mari ce preocupă o minte omenească, a suferit grele lovituri, însă numai negative — din partea unor ultime raționamente materialiste, cari în sine sunt tot atât de neîntemeiate ca și mitologia grecească.

Dar raționamentele materialiste, brutale fiind, lesne de priceput și apelând oarecum la bestia din om, găsesc în suta a nouăsprezecea o mulțime de aprigi apărători, încât viața noastră modernă pare a se apropia de povârnișul fatal pe care istoricii latini îl presupun, fără cuvânt, a fi existat înaintea constituirii statelor, adecă acea stare de vecinică vrajbă însemnată cu vorbele bellum omnium contra omnes, războiul tuturor contra tuturor.

Fără cuvânt s-a admis această stare de lucruri pentru omul primitiv, din cauză că există un sentiment de drept înnăscut.

Nu doar că oamenii s-ar fi adunând din impuls propriu și ar fi stabilind un modus vivendi prin discuție și punere la cale. Acest stadiu vine cu mult mai târziu. Dar precum în roiul de albine sau în mușinoiul de furnici nu esistă legi scrise și facultăți de drept, deși toate ființele câte compun un roi trăiesc într-o rânduială stabilită prin instincte înnăscute, tot astfel omul primitiv trăiește din cele dintâi momente în societate, iar când începe a-și da seamă și a căuta să esplice modul de conviețuire și de conlucrare se nasc religiile, cari stabilesc adevăruri morale, sub forme adevărat că dogmatice sau mitologice, religii cari sunt totodată și codici.

Cu încetul însă omul perfectibil se desprinde din totalitatea organizației naturale și-și lărgește din ce în ce cercul său de activitate individuală și atunci abia începe pentru el viața într-adevăr omenească, viața liberă. Dar totuși în lărgirea individualității sale omul poate atinge o margine în care pune în cestiune individualitatea și libertatea semenilor săi și în cele mai multe cazuri a semenilor acelora cari sunt mai buni, mai capabili, mai de inimă.

Astfel s-ar putea spune că întreaga luptă între taberele opuse, numite una liberală, care ajunge la comunism, alta conservatoare, care poate ajunge într-adevăr la osificarea statului, e pe de o parte lupta pentru drepturi, pe de alta lupta pentru datorii.

Conservatismul luptă pentru datorii. Pentru el împlinirea datoriilor către semenii săi, solidaritatea de bunăvoie sau impusă prin legi a cetățenilor unui stat, o organizare strictă, în care individul e numai mijloc pentru întreținerea și înflorirea colectivității, cruțarea economică a tuturor claselor pe cari le privește ca organe vii ale societății, cu un cuvânt organizarea naturală, înțeleasă de toți, moștenită adesea prin tradiție, prin obiceiul pământului, recunoscută de toți fără legi scrise chiar, iată starea de lucruri la care aspiră conservatismul estrem.

Dar și această direcție are primejdiile ei. Vecinica tutelă exercitată asupra claselor de jos le dă într-adevăr pânea de toate zilele, dar le lipsește de energie individuală, le face indolente.

Pe altă parte sistemul libertății, totodată a individualismului, cuprinde primejdii și mai mari. El preface viața într-o luptă de exploatare reciprocă, care poate ajunge la disoluțiunea completă a statului. Și într-acolo tind ideile comuniste internaționale de azi. Între acestea două extreme e poate meșteșugul adevăratei politice. A împreuna exigențele existenței neapărate a statului cu exigențele libertății individuale, a nu permite ca asociații de indivizi răpitori să facă din stat o unealtă a lor și a nu lăsa pe de altă parte ca statul impersonal să lege cu totul mânile individului, asta e problema pe care mulți s-au încercat s-o dezlege, dar de la cezarii Romei și până la cezarii moderni nu s-au găsit încă remedii radicale, ci numai paliative.

Un nemărginit individualism s-a lățit peste toată Europa. Individul e scopul căruia i s-au sacrificat toate elementele cari formau încheieturile organizației vechi. Teoria că viața e un drept, ori drept la a prins rădăcini în toți și cu durere trebuie s-o mărturisim că în multe locuri chiar clasele superioare au încetat a crede că au datorii către cele de jos, precum și cele de jos nu mai vor să aibă datorii către cele de sus.

Un nou atentat — al patrulea pân-acuma — comis asupra unui cap încoronat, a regelui Umbert al Italiei, dovedește pe ce povârniș fatal se află ideile a o samă de lucrători din Europa. Un oarecare Passamente a dat cu cuțitul în regele Italiei, pe care l-a rănit ușor la braț. Prins, s-a găsit în domiciliul lui hârtii cari dovedesc că stă în legături cu internaționalii.

E caracteristic că în momentele în care asemenea atentate se-ntâmplă în Berlin, în Madrid, la Neapole, în fotoliile ministeriale din București să stea oameni cari au și au avut legături intime cu oamenii de frunte ai internaționalei.

[24 noiembrie 1878]

Vorbe, vorbe, vorbe! esclamă Hamlet, melancolicul principe al Danemarcei, citind un pasaj dintr-o carte. Fraze! esclamăm noi de câte ori vorbește d. C.A. Rosetti. Fraze îmflate, spuse fără convingere internă, fraze de uliță, de-o confuză generalitate, plănuite pentru a ameți mintea celor ce n-au puterea a cântări valoarea unei abstracții, formule mistice cari nu spun absolut nimic tocmai pentru a produce iluzia că spun ceva.

Cel mai nou product al muzei d-lui C.A. Rosetti este cuvântul ce l-a ținut la realegerea sa în Cameră și pe care-l dăm întreg atât ca o curiozitate de valoare comică, cât și ca semn caracteristic al generației ce ne guvernă.

D. C.A. Rosetti, ocupând fotoliul președenției în aplauzele se înțelege frenetice ale Camerii, a rostit următoarele cuvinte:

Un biurou … altar politic? De ce numaidecât altar și nu clopotniță? Are chiar mai multă asemănare cu aceasta din urmă. În fine, d-lui C.A. Rosetti i se pare că petrecu nu trei, ci o sută de ani. De ce nu mai bine o mie, căci nu-i deosebire decât de-o nulă, și în nule sunt foarte bogați liberalii, încât pot să-și permită acest lux.

Noi știam din contra că oameni, animale și lucruri sânt supuse cu toate aceluiași mers absolut și exact al timpului, căruia nu-i putem cumpăra o clipă mai mult din ceea ce ne dă, și că un prezident de Cameră ar trebui să fie cel puțin un om serios, care să nu facă fraze sentimentale și să vorbească nerozii copilărești.

„Ce iritațiuni, ce temeri la început, zice d. Rosetti, și iată-ne ajunși ca indivizi și ca națiune la liniște și la deplină independență“.

Ca națiune, înțelegem — dar ca indivizi? Ce are a face liniștea și independența individuală cu cea a nației? Liniștea individuală e în oameni deosebiți efectul unor cauze foarte deosebite. Astfel de ex. vorbele d-lui C.A. Rosetti pe alții îi mișcă, pe noi ne liniștește, tocmai pentru că nu sunt decât vorbe goale cari nu găsesc în noi nici un fel de rezonanță.

„Ați percurs un ciclu întreg …“ Ciclu de ce anume? De evenimente, de piese muzicale, de tablouri?

„Lungi sunt trei luni pentru aleșii națiunii, cari au învățat a iubi și a lucra“.

Aici reamintim ce-am zis mai sus. Pentr-un om serios trei luni sunt trei luni, nici mai mult nici mai puțin, încât nu înțelegem absolut cum ele pot fi lungi, cu mult mai lungi pentru niște aleși ai națiunii cari au învățat a iubi. Dar permită-ni-se a întreba ce? A iubi? Vinul? Jocul de cărți? Alcazarul Ionescu și pe cuvioasele lui mironosițe?

„Se pare o minune de a face o parte din ce datori suntem a face; veți face însă, căci români sunteți, și prin minuni a trăit 18 secole colonia lui Traian“. Noi, din contră, știm că numai prin minuni n-am trăit, și tocmai de când începurăm a face la minuni și a avea proroci și rabini liberali ne merge cumplit de rău.

„Iubitoare, inteligentă etc. e nația română“. Am întreba din nou ce vrea să zică d. C.A. Rosetti prin această vorbă care, dezlipită de un compliment necesar, are în limba românească un înțeles prost și urât. O femeie care iubește pe cineva e cinstită, dar una care iubește în genere fără a se spune pe cine sau ce … O nație poate fi iubitoare de muncă, de libertate, de arte, de industrie, dar o nație iubitoare numai așa … e poate iubitoare de muscali.

În fine d. C.A. Rosetti încheie prin declarația că primește prezidenția, pentru că e ușor de a prezida o majoritate care iubește. Ce iubește ne întregim noi înșine cu ușurință și cititorul asemenea.

NOTIȚĂ BIBLIOGRAFICĂ

[24 noiembrie 1878]

La îndemnul și insistenția mai multor învățători și bărbați de școală, d. Vasile Petri a făcut să reapară în Sibii foaia sa pedagogică „Școala română“. Deocamdată foaia va apărea în făsicioare lunare de câte 3 coale și învălitoarea, cu prețul de 4 fl. pe un an întreg sau de 2 fl. pe o jumătate. Pentru România foaia va costa un galben sau 12 lei noi. Programa rămâne aceeași, numai cât tractatele practice vor ocupa pe viitor un loc mai estins. Anul foaiei, pentru a se acomoda mai mult anului scolastic, se va începe cu luna lui octomvrie și să va încheia cu luna lui septemvrie.

Din făscioara I reproducem următoarele considerațiuni care au făcut pe redactor a primi în scrierea sa ortografia cu semne.

Adoptând și noi, în locul ortografiei „etimologice“ de până acum, ortografia „cu semne“, ne simțim de obligați a îndica motivele cari ne-au îndemnat a face aceasta. Ele sunt pe scurt următoarele:

1. Ortografia etimologică nu este destul de precisă, în ceea ce privește mai ales scrierea sunetelor derivare; de unde urmează că multe cuvinte nici nu să pot ceti îndată corect. Cum să va scrie după ortografia etimologică d.e. mușcă, ca să nu să citească nici muscă, nici musică? Tot așa e cu cuvintele: pișcă și pisică, moșie și moașă, pasiune și pășune, mană și mână, paturi și pături, satul și sătul, urzeau și urdeau (a urdi, a face urdă), coseau (iarba) și să coșeau (pânile în cuptor), mințeau și aminteau etc. Cum să vor scrie, tot cu acea ortografie, cuvinte ca: ești, foști, aștept, pușcă, trițcă, știucă, șder etc. Și mai rău stăm cu numele proprii, în privința cărora nu putem consulta nici legătura cuvintelor, nici simțul nostru limbistic. Am pățit-o înșine nu o dată că, asistând la esamenele publice chemând școlarii să răspunză, am fost coreși de cătră preot sau învățător, sau de către amândoi deodată, fiindcă cetisem fals numele cutare. Acesta s-a întâmplat însă și să întâmplă și altora. D. canonic Șerban din Gherla d.e. cetea, la un esamen în Năsăud, numele Titieni când Tițeni, când Țițeni, numai nu așa cum trebuia să-l cetească: Ti-ti-e-ni. În adevăr, cum să se scrie fără semne nume ca Roșca, Bosian, Cadian, Câțiu, Mintiu etc. ca să nu să cetească Rosca, Boșian, Cânzan, Caț, Minț?

2. Lângă acest neajuns să mai adaogă unul cu mult mai greu în consecințele sale, căci privește frumusețea și chiar unitatea limbei române, înțelegem neajunsul că ortografia etimologică, după natura ei, nu regulează întru nimic pronunțarea limbei. Astfel noi românii „ungureni“ ne-am deprins a pronunța: năciune, educăciune, enărăciune, comișune etc., în credință negreșit că tot astfel pronunță și ceialalți români fără escepțiune. După ce însă am început a ceti cărți și foi din România, scrise cu semne, am aflat spre surprinderea noastră că ei urmează alt mod de pronunțare, și adecă: națiune, educațiune, enarațiune, comisiune etc. Ei mai pronunță: Zeu, zi, zic, și, ieșire, singur etc., iar nu ca noi: Zău, și, zâc, și, ieșire, singur etc.; în un cuvânt: la ei nu să aud atâtea sunete guturale ca la noi. Va admite orișicine al lor mod de pronunțare este mai frumos, mai fin, mai elegant.

Una din problemele școalelor noastre cu privire la limba maternă este de a face ca să dispară din limbă cu desăvârșire toate formele corupte, barbare și neestetice și în locul lor a introduce forme corecte și frumoase, Aceasta însă nu să poate decât pe lângă ortografia cu semne, căci ortografia etimologică, lăsând pronunțarea în voia fiecărui lector, departe de a ne sprijini întru rezolvarea acestei probleme, mai vârtos ne încurcă. Am auzit cu urechile noastre cum elevii și învățătorii pronunțau: timpuriu în loc de timpurâu, amiceție în loc de amiceață (?) etc., pentru că sta scris: timpuriu, amicetia. Unii mai pronunțau: gerunz, alții gerundiu, unii concorză, alții concordie, și așa mai departe.

Ce să va alege de limba noastră urmând mai încolo pe calea aceasta?

3. Majoritatea precumpănitoare a românilor prohorescează1 ortografia etimologică și nu sunt pe semne că aceasta majoritate să va supune minorității; din contră, ortografia etimologică pierde pe zi ce merge tot mai mult din terenul avut. Nici că este mirare, deoarece:

4. Ortografia cu semne este neasemănat mai precisă, prin urmare și mai simplă și mai ușoară. Însuși d. Bariț, etimologist pronunțat, recunoaște că „pentru începători este greu a ceti fără semne“ („Observatorul“, nr. 8). Odată acest adevăr recunoscut, pentru noi cestiunea ortografică este definitiv decisă; căci doară nu vom introduce, ca vechii egipteni, trei moduri de scriere, unul pentru începători și popor, altul pentru învăți și al treile pentru monumente?

Iacă motivele pentru care am primit noi ortografia cu semne!

Sumarul fascioarei I-a e următorul:

Ioan Amos Comenius. — Băncile de școală (cu ilustrațiuni). — Importanța și utilitatea studiului limbei române. — Geometria în școala poporală — Din computul2 cu frângeri vulgare. — Pentru primul învățământ din istorie. — Câteva observațiuni relative la orele de lectură în școala poporală. — Regule de toate zilele pentru învățători incipienți3. — Ortografia cu semne. — Pentru „Școala română“. — Varietăți. — Bibliografie.

Ceea ce ne cam miră în foaia pedagogică a d-lui Petri e reproducerea nimicurilor d-lui A. Vizanti. Dar, în sfârșit, multor scriitori de peste Carpați li se întâmplă nenorocirea de a lua la serios tagma Pseudo-Urechea et Comp.

Îndealtmintrelea recomandăm cu căldură învățătorilor noștri această foaie. Prenumerațiunile sunt a se adresa la: Redacțiunea Școalei române în Sibiu (Hermanstadt), Transilvania.

[25 noiembrie 1878]

Astronomia corpurilor cerești n-ar fi o știință atât de sigură dacă fundamentul ei n-ar fi descoperirea unei legi nestrămutate: a gravitațiunii. Având însă cheia întregei ordini cerești, cuvântul scurt care explică toată minunea, observi că întreaga complicațiune nu e decât aparentă, iar în fond lucrurile se mișcă după o orânduială fatală.

Dacă cineva ar încerca să-ntemeieze știința unei astronomii a stelelor politice ar trebui să găsească asemenea cuvântul tainic. Căci într-adevăr există ceva tăinuit care dă consistență stelelor căzute în Dealul Mitropoliei, care le ține la un loc, pe când cuvinte de ordine superioară constituțională ar fi trebuit s-o facă să se risipească de mult, ca scânteile de zgură când faurul bate cu ciocanul în nicovală.

De mult adunarea din Dealul Mitropoliei și emanațiunea ei, ministeriul, sunt neadevăruri întrupate. Camera a hotărât cestiuni asupra cărora nația n-a fost consultată nicicând, precum cestiunea Basarabiei și încorporarea Dobrogei, ea se pregătește a anticipa judecata nației și asupra cestiunii a treia, a evreilor. Rațiunea de-a fi a acestei Camere a încetat din ziua când s-a prezintat cestiuni asupra cărora nația trebuia consultată din nou și neapărat. Ba, ce e mai mult, Senatul a recunoscut-o aceasta, puind un termin de trei luni pentru convocarea unei Adunări de revizuire, ministeriul a recunoscut-o aceasta, admițând moțiunea din senat, coroana a recunoscut-o, rostind în mesagiul de deschidere necesitatea convocării unei asemenea Adunări.

Și, deși de la rezolvarea cestiunii a treia atârnă recunoașterea definitivă a neatârnării noastre, deși orice întârziere e prejudițioasă poziției noastre internaționale, deși Camera aceasta însăși a recunoscut că nu e-n drept a rezolva cestiunea, ea totuși stă la un loc primindu-și consistența de la un ce necunoscut, cu toate că sunt o mulțime de cuvinte constituționale contra ei.

Ce să fie acel ce necunoscut? Ministeriul e cuprins de friguri perpetue și criza nu e rezolvată. Se ivește când o constelațiune, când alta, și roșii în special au făcut deja apel la membrii tuturor nuanțelor politice, dar fără succes până acuma. Lupta între roza roșie și roza albă nu mai e o luptă —steaua rozei albe răsare frumoasă și liniștită pe cerul acestei țări, așa de liniștită precum au fost în toți timpii, de câte ori țara și-a venit în fire din visurile turburi ale himerelor liberale.

Dar nu aceasta e întrebarea. De ce Camera mai stă, de ce va astărui a sta? O cercetare anatomică a Camerei actuale ne va conduce poate la adevăr.

Camera e compusă din oameni cari și-au făcut din politică o meserie, pentru cari politica însemnează pânea de toate zilele, însemnează diurnă, buget, domenii ale statului, însemnează îmbogățirea prin esploatarea poporului. E drept că mai toți și-au făcut trebușoarele, încât trebuie să fi existând un gheșeft de tot important care să-i ție la un loc cu magnetul câștigului material. Această Cameră, iubitoare în genere, e și iubitoare de arginți, căci se compune cam tot din sfinți fără de arginți.

Care e dar punctul împrejurul căruia gravitează buzunările majorității iubitoare'? Care e formula ce ne rezolvă misterul existenței unei Adunări care de mult ar fi trebuit să se risipească în întunericul din care a ieșit?

E răscumpărarea drumurilor de fier, așa-zisa răscumpărare.

Rugăm pe cititor să ție seamă de prevestirea noastră. Pentru a realiza acest gheșeft roșii vor fi în stare să facă compromis cu orișicine, de orice nuanță politică ar fi. De acolo mâna frățească pe care-o întind în toate părțile, de acolo durerea de țară a Camerei iubitoare: hinc illae lacrimae.

[30 noiembrie 1878]

Așadar ieri a trecut un an de când a căzut Plevna. Vremea e muma ironiei; ea, care a fost sufletul marilor evenimente, trecând nu ne-a lăsat în mâini decât coji deșerte cari azi sunt departe de-a ne mai atinge sufletul cum ni-l atingea odată.

Cine nu-și aduce aminte de bucuria febrilă de acum un an la căderea Plevnei, deși de-a doua zi politica rusească s-a întors în contra noastră? Bucuria de atunci era pentru un eveniment în defavorul nostru. Cine nu-și aduce aminte că d. C.A. Rosetti, primind tinerimea academică, zicea cu glasul său patetic-prefăcut: „A căzut Plevna — dar mai rămâne o altă Plevnă de luat, Plevna internă a reacțiunii!“.

Ce impresie mai fac astăzi vorbele d-lui C.A. Rosetti? În Cameră, unde era atotputernic, și-a luat inima-n dinți și a primit totuși o prezidenție oferită numai de membri roșii puri ai Adunării și de doi trei din partidul gheșeftarilor liberi și independenți, cari-și caracterizează ideile independente printr-o suspectă iubire pentru moșiile pendente … de mănăstiri. În Senat în fine era să se aleagă prezident d. M.K. Epureanu din opoziție și numai voturile conservatorilor au făcut ca să s-aleagă c-o mică majoritate persoana agreată de roșii, I. P. S. S. Mitropolitul primat. Situația în Senat e pierdută deja pentru liberali și într-o bună dimineață, tocmai când le-o fi viața mai dragă, se pot simți puși în eșec de Senatul acela pe care l-au ales în momentul când erau purtați de alianța de la Mazar Pașa.

În fine, luni d. Brătianu apăru în fruntea unui nou cabinet, însemnat prin lipsa lui de însemnătate, un cabinet compus în două din trei părți din advocați mai mult sau mai puțin dibaci, dintre cari unii plouați ca din senin. În locul d-lui Cogălniceanu, singurul om de o inteligență estraordinară din cabinetul trecut, îl vedem pe d. Câmpineanu, care până acuma n-a avut nicicând ocazia de a-și dovedi calitățile sale estraordinare, apoi vedem pe d. Ferichidi, asemenea fără nici o însemnătate politică, pe d. Cantili în fine, de la care nu se poate aștepta nimic în resortul pe care și l-a ales. Ce mi-e Chițu, ce mi-e Cantili. D. prim-ministru Brătianu a citit în amândouă Adunările un fel de program care zice tot atât de puțin ca și numele noilor săi colegi, căci din nimic nimic nu iese.

Programul și indivizii au fost primiți în amândouă Adunările cu un mare sentiment de deziluzie. Deputații roșii își ziceau fiecare în inimă: de ce Cantili și Ferichidi și nu eu? Și trebuie s-o mărturisim că fiecare din ei, chiar d. Holban de ex. sau d. Pantazi Ghica, aveau cuvânt. Dar nu numai partidul guvernamental e deziluzionat — căci aceasta n-ar însemna nimic — dar opoziția asemenea. Căci, într-adevăr, ori de câte ori te lupți îți place a avea cu cine te lupta. Celor tari le place a se lupta cu cei tari, nu cu căsulii făcute din cărți de joc, cu combinațiuni cari tremură la orice suflare de vânt.

Ce mai face oare Plevna internă a d-lui C.A. Rosetti? Oare bătrânul cap al demagogiei române a început a vedea că, oricât de amețită ar fi lumea prin fraze, ea totuși se trezește până în sfârșit? Neadevărul și duplicitatea politică sunt lovite de un fel de nulitate dinlăuntru care le face să se risipească curând. Astfel și liberalii noștri simt cum le piere în mod fatal pământul de sub picioare, fără ca cineva să contribuie la aceasta decât ei înșii prin greșelile lor. Oriunde încearcă a se răzima simt că se razimă de o umbră, de o închipuire a lor. Nimic nu le rezistă și tocmai din cauza asta nu se pot ținea, pentru că, spre a putea merge, trebuie un pământ vârtos care să reziste picioarelor, un razim tare care să reziste mânilor.

Dacă ne mângâie ceva de relele lumii acesteia, dacă credem într-o providență răsplătitoare, e legea constantă că ceea ce e neadevărat piere prin sine însuși. Toată alianța de la Mazar Pașa era un neadevăr — a dispărut. Acuzațiunea adusă cabinetului conservator era un neadevăr și a sfârșit prin faptul că nu se mai găsea nimeni care s-o susție; acuzarea ce ni se face c-am fi reacționari e neadevărată și cade de sine.

Elementele pe cari un neadevăr le conglomerează pentru un moment se îndreptează unul contra altuia și se mănâncă între sine, aducându-și reciproc pieirea pe când elementele cari sunt ținute la un loc printr-o idee adevărată se țin la un loc fără silințe personale. Conglomerată prin neadevăruri, coalițiunea de la Mazar Pașa s-a fărmăturit în sine, ca toate coalițiunile unde nu interese generale, ci lăcomia personală și ambiții smintite sunt sigurele cauze ale unei uniri momentane.

[5 decembrie 1878]

Curând se va prezinta în Cameră următorul proiect de lege de o importanță de căpetenie.

Din espunerea de motive a d-lui raportor D. Giani estragem următoarele:

Proiectul ca proiectul, dar considerațiunile filozofice ale d-lui Giani sunt într-adevăr admirabile!

Să venim acum la considerațiunile filozofice ale d-lui D. Giani. Înainte de toate ne-am întreba ce scop urmăresc ele într-o prozaică dare de seamă asupra unui proiect de lege relativ la clauza penală, dare de seamă în care date statistice și considerațiuni economice ar fi fost mai cu cale decât fraze ieftene, pe care d. D. Giani, cu sentimentul său de modestie, binevoiește a le numi filosofice. „Principiul libertății convențiunilor e subordonat principiului libertății omului“! Asta s-ar părea că vrea să zică ceva, dar în fond nu zice nimic. În realitate omul e tot așa de puțin liber precum e picătura de ploaie ce cade sau unda ce curge la vale, iar nu la deal, așadar despre o libertate absolută, în sens metafizic, nu poate fi nici vorba, prin urmare nici despre o libertate a omului supraordinată libertăților lui. Foarte cu greu ni s-ar putea da definiția unei asemenea libertăți abstracte și absolute și, chiar dacă ni s-ar da, ea n-ar putea fi exactă, căci ar trata despre un obiect a cărui existență nu s-a putut dovedi până acuma. Libertatea omului e mai mult o noțiune istorică decât filozofică, o serie de acte de eliberare succesivă, un șir de libertăți coordonate și câștigate în curgerea timpurilor și în acest șir e cuprinsă și libertatea tranzacțiunilor.

Vorbind sans phrases proiectul este o mărginire a libertății tranzacțiunilor și o mărginire salutară, pentru că nici averea noastră, nici cultura generală nu ne-a făcut încă maturi pentru exercițiul deplin al acestei libertăți.

D. D. Giani ar fi făcut mai bine să consulte pentru darea sa de seamă dezbaterile Reichsratului din Viena și a Dietei galițiene asupra legei cametelor, precum și escelena scriere a d-rului Platter asupra Cametei în Bucovina. Cel puțin în cestiuni practice am trebui să renunțăm de la fraze ieftene, care aleargă ulițele rostite de toți și nepricepute pe deplin de nimenea.

DEPUTATUL AVRAM BURĂH

[5 decembrie 1878]

Cine este cel mai fierbinte apărător al romanismului? — Jupân Avram sin Moișe. Cine este cel mai nepot dintre toți nepoții divului Traian? — Jupân Avram sin Moișe Leiba.

Cine este cel mai mare patriot român? — Jupân Avram sin Moișe Leiba Roșu. Cine a făcut rechizitorul și actele de acuzare împotriva miniștrilor conservatori români? — Jupân Avram sin Moișe Leiba Roșu sin Dreicop Burah.

Și ce este și cine acest jupân Avram Burăh? Deputat radical sub pseudonumele George Misail.

Iată în adevăr următoarea interesantă notiță biografică, pe care am mai publicat-o și acum o lună după un ziar din Iași:

La această prețioasă notiță biografică n-am primit, de când am publicat-o și până astăzi, nici o dezmințire sau întâmpinare. Prin urmare datele din cuprinsul ei rămân adevărate, deoarece partea interesată nu caută să le răstoarne. Cum rămâne dar cu jupân Avram sin Moișe-Leiba Roșu Dreicop Burăh, cum am zice cu d. Pseudo-Misail? Care va să zică în Camera românească, înainte chiar de Tractatul de la Berlin, ne-a învrednicit Iehova să vedem și un român cu cusur pe banca de deputat; căci, după cum vedem în documentul de mai sus, feciorul lui Moișe Leiba Roșu sin Dreicop Burăh a asigurat pe tatăl său, când l-a găsit în proastă stare la Roman, că el, Avram, nu s-a botezat și i-a făgăduit prin urmare că pe ceea lume, la masa cea mare, au să mănânce amândoi din Leviatan și Șorobor, ca toți ovreii drept-credincioși ai Talmudnlui. Jupân Avram Burăh ar fi deci nebotezat; atunci cum ar rămâne cu voturile pe cari jupân Avram Burăh le-a dat în Camera românească?

Noi, din parte-ne, deși d. Pseudo-Misail a tăcut până acuma, încă nu credem că n-ar fi botezat și așteptăm de la Jupân Avram-Burăh-Misail să ne trimeață acte prin cari să dovedească: că dumnealui s-a fost lepădat de Himeș, ce a învățat-o la belferul Moișe Feleșler, că, măcar că nu mai e leac, îi pare rău de ce i-a făcut psaltul Leiser Mendel și că, pentru a fi nepot al lui Traian și deputat radical, a renunțat la tacâmul cu care l-o fi așteptând la masa veciniciei venerabilul său părinte, Moișe Roșu sin Dreicop Leiba.

[9 decembrie 1878]

Într-un studiu de politică contimporană intitulat Martirii de la 48 și salvatorii de la 66 d. G. Mârzescu espune pe 37 de pagine cicero istoricul scurt al ministerielor perindate dela suirea Măriei Sale pe tron și până astăzi.

Nervus probationis espus în broșura d-sale este că pricina agitărilor și răsturnărilor ministeriale provine nu atât din deosebirea de principii cât mai cu seama din pasiunea meschină ce a esistat și esistă încă între bărbații ce joacă la noi rolul de oameni politici și de bărbați de stat. Acești oameni — martirii de la 1848 și salvatorii de la 1866 ― sunt după d-sa: frații Brătianu, C.A. Rosetti, Ioan Ghica, Cogălniceanu, Principele Dimitrie Ghica, Manolache Costache, Lascar Catargiu, Mavrogheni, General Ioan Florescu, General Tell, Neculae Crețulescu și încă alți vro câțiva.

E un sâmbure de adevăr în teza pe care voiește a o dovedi d. Mârzescu și e asupra oricării îndoieli că cele mai multe grupuri politice de la noi din țară sunt strânse împrejurul unor firme personale, nu împrejurul unor principii. Când ne aducem aminte de înaltele făgăduințe și de programa stabilită la Mazar Pașa, apoi de deplina deviere de la ea, atât în viața interioară a statului, cât și în politica esterioară, nu ne putem împotrivi a admite teza că mai toate, deși nu toate grupurile politice sunt conduse nu de o programă sigură, statornică, nestrămutată, ci de dorul unui număr de persoane de a ajunge la putere și de a se mănține. Cumcă pentru scopul acesta se iau drept deviză toate principiile posibile și … imposibile, cumcă cutare grup se poreclește cu cutare nume de fantezie, iar altul cu cutare, e asemenea adevărat. Dar ceea ce d. Mârzescu nu espune în broșura d-sale, ba poate nici cutează a espune, sunt cauzele acestor simptome de bizantinism.

Un medic nu se va opri la simptomele exterioare ale unei boale, ci va căuta cauza lor internă. Mutatis mutandis, vom lua un alt exemplu de aiurea. Un Mârzescu german ar zice poate că socialismul din Germania există pentru că 10—20 de persoane citate anume, precum Marx, Lasalle, Bebel, Liebknecht ș.a. au voit să ajungă la însemnătate în viața statului exploatând mizeriile poporului. Aceasta ar fi poate adevărat pentru unii din ei, dar n-ar fi cauza adevărată a răului. Existând cauza socială, efectul trebuia să vie de sine încât e cu desăvârșire indiferent numele individual care ar fi ieșit deasupra pentru a cristaliza în el soiul de mizerie socială în cestiune.

Cauza proprie a relelor noastre însă e lipsa de cultură adevărată, și sub cultura adevărată înțelegem pe cea productivă. Exceptând câteva centre din țară, tinerimea română nu se mai ocupă cu nici o ramură a producției naționale; ea emigrează cu miile prin Paris, Bruxelles, Piza etc. pentru a-și menaja un doctorat în drept și toți aceștia se-ntorc apoi în țară cu pretenția de-a deveni de-a doua zi oameni mari. Uite-se d. Mârzescu în toate laturile și vază din cine se compun grupurile adunate împrejurul oamenilor politici și va vedea că sunt în cea mai mare parte tineri advocați. Și, fiindcă pita lui Vodă nu-i încape pe toți deodată, încearcă de-a veni cel puțin pe rând la ea și a se folosi pe cât se poate de mult din scurtul timp pe care li-l acordă păpușeria constituțională.

Și, fiindcă nu există între acești oameni deosebiri aievea, de vreme ce mai toți au aceleași nevoi de căpătuire și aceleași tendințe, inventează cel puțin deosebiri factice, porecle nouă pentru aceeași marfă veche. Între capi iar sunt o mulțime de oameni — de o necontestată inteligență, n-o negăm — dar pentru cari statul e o unealtă pentru a-și mai re-mprospăta averile sau cel puțin numele și influența personală. Și, dacă sunt deosebiri reale, acelea nu sunt în genere dictate de grupuri de interese naționale, precum ar trebui să fie, ci mai mult de temperament, de-o minte mai clară înnăscută și de un caracter mai onest asemenea înnăscut. Fiind însă că mintea și caracterul sânt totdeuna mai rare decât stupiditatea și lipsa de caracter, de aceea vom vedea că partidul cel mai numeros din țară, roșii, e totodată acela care reunește în sânul său mai multă incapacitate, perversitate morală, lăcomie de avere publică și invidie pentru tot ce răsare cu un cap peste masă, peste cei ce nu gândesc nimic și nu au nimic.

În jucăria parlamentară care se desfășură înaintea noastră oamenii pentru care nimic nu e îndestul de sus pentru a ajunge, oricât de lipsiți ar fi de cunoștințe speciale și de resort, sunt advocați. Nu ne-am mira să vedem într-o zi pe un advocat făcându-se mitropolit și pe altul general de brigadă, căci unde-i leafă apare și advocatul; restul îndatoririlor și-l aranjează apoi într-un chip cât se poate de comod. O societate ca a noastră, care nu se întemeiază pe muncă, e o societate coruptă. Grupurile politice ar trebui să aibă drept corelat grupuri economice și în cea mai mare parte nu le au.

Organizația de astăzi a favorizat fuga de muncă, ea a ridicat elemente cari n-au nimic în fruntea statului, ca să trăiască sau să se îmbogățească din averea lui, și tot organizația aceasta a făcut și pe alte clase să crează că numai prin politică poți ajunge la ceva. Astfel profesorii de universitate, în loc să-și caute de treabă, fac politică; profesorii de licee și de școale primare asemenea; ingineri, medici, scriitori, muzicanți, actori chiar, toți fac politică, pentru a parveni. Și acesta e răul cu desăvârșire mai mare; căci relele actuale ar putea fi trecătoare, dar conrupându-se însuși nervul vieții oricării societăți, iubirea de muncă, nu mai e nici măcar speranța de îndreptare. Armata noastră poate câștiga bătălii, Alecsandri poate scrie versuri nemuritoare, un ministru de externe poate conduce politica în afară cu nemaipomenită dibăcie; toate acestea împreună vor forma luxul istoric al esistenții noastre dar acest lux nu va opri descompunerea sângelui nostru social, pieirea noastră prin pieirea muncii.

STUDII EXEGETICE ASUPRA UNEI PARABOLE CARE LIPSEȘTE ÎN SFÂNTA-SCRIPTURĂ

[12 decembrie 1878]

Odată Afganistanul juca un rol cu desăvârșirea preponderant în primii București ale unei foi oarecari, iar Emirul Șir-Ali, relațiile cu nenorocitul om și fiul neascultător, Iacub-Han, era oarecum centrul împrejurul căruia gravita centrul însuși.

Deși lucrul e cam încurcat, noi, simpli muritori cari nu vedem legăturile intime dintre cauză și efect, vom spune numai că afganii, acest popor primitiv, însă se vede că foarte simpatic, aveau în Asia rolul de-a acoperi cu neagra lor mulțime tendințele Rusiei, iar Franța orientală acopereau cu vitezele lor regimente o poartă mare, pe care cineva se-ncerca să intre.

E ciudat cum o poartă mare poate deveni o cheie pentru dezlegarea interesantelor cestiuni… din Asia centrală.

Dar Afganistanul s-a cam învechit … precum e în genere greu de-a vorbi mult timp într-aiurea, chiar când ești advocat. O formă mai poetică se puse la dispoziție pentru urmărirea aceleiași porți mari și acea formă este … parabola.

Vestita parabolă a prorocului Nută cătră David-împăratul, povestirea lui Hristos despre fiul risipitor și despre lucrătorii din via Domnului și altele de asemenea natură n-au putut a nu face victime din naturile simțitoare ale unei depărtate posterități.

E bine ca augurii să se-nțeleagă sub rosa, iar noi, ucenici umiliți, vom încerca numai să facem o exegeză plină de admirațiune asupra unei adânci parabole, ce-o găsim în „Presa“.

Încă în numărul de la 26 noiemvrie „Presa“ prevestise că ministeriul d-lui Cairoli va cădea, o prevestire atât de sigură încât se-ntâmplase deja cu câteva zile mai nainte.

Nimeni nu a contestat fostului ministru italian nici buna-voință, nici sinceritatea intențiunilor sale, — zice „Presa“ — dar toți l-au acuzat de o slăbiciune fără margine față cu societățile primejdioase ale socialiștilor internaționaliști.

Au fost foarte instructive, sub mai multe puncturi de vedere, discuțiunile ce s-au urmat în Camera din Roma, cu ocaziunea combaterii ministerului Cairoli.

Au vorbit contra ministerului și d. Depretis, și d. Sella, și d. Crispi, și d. Minghetti, ca să nu mai amintim pe domnii Peruzzi, Bonghi, Finzi, Mari și alții. Toți întruniți au dărâmat cabinetul din stânga.

Așa e. Ce să mai facem atâta vorbă de d-nii Peruzzi, Bonghi, Finzi, Mari și alții! Importantă e întrebarea ce-au făcut regele Italiei în cazul acesta.

Chemat-au la minister pe d. Finzi?

Aș, de unde.

Dar poate d. Mari sau d-nii Bonghi și Paruzzi vor fi fost chemați?

Nu, ferească Dumnezeiu! Pe cine altul putea regele să cheme decât pe d. Depretis — numai pe d. Depretis. Și de ce?

Iată de ce.

În numărul de la 26 noiembrie trecut, „Presa“, cercetând posibilitatea chemărei domnului Depretis, arăta calitățile eminente ale acestui bărbat de stat, luminat, progresist și liberal-moderat, membru al centrului cum am zice la noi, plin de idei practice și de vederi nemeritate.

Mulți pretind că d. Crispi reprezintă în Italia credințele politice ale principelui Bismarck și dar regele, binecugetând, nu s-a adresat la dânsul, voind să facă în țara Italiei o politică pură italiană, iar nicidecum o politică agreată străinilor.

Vedeți, cam tot lucrul acesta s-ar putea întâmpla și în România. Pentru a face o politică pură românească, iar nu una agreată străinilor, M. Sa Domnul, binecugetând, nu se va adresa la cutare ori cutare, ci neapărat la un om luminat, progresist, liberal-moderat, membru al centrului, cum am zice la noi, plin de idei practice, de vederi nimerite.

Partidul centrul, nuanța partidului liberal, a dat dar și în Italia ministerul Depretis.

De vreme ce partidul centru — această nuanță a partidului liberal — a dat și în Italia ministerul Depretis, de ce nu l-ar da și în România?

Nu e nimic de criticat în această privință și mersul instituțiunilor constituționale a putut da foarte bine rezultatul acesta.

Dar, dacă am zis că regele nu a chemat pe d. Crispi, fiindcă a voit să urmeze o politică numai națională, ne putem întreba totdodată: care a fost cauza de nu a chemat oare pe d. Sella, căci și concursul cestui din urmă a contribuit la căderea domnului Cairoli?

Așa e. Dacă regele, voind a urma o politică numai națională, n-a chemat pe d. Crispi, pe acest om vândut la Bismarck —, care să fi fost pricina că Maiestatea Sa a uitat pe d. Sella? Bine, ăsta n-a stat umăr la umăr pentru a răsturna pe d. Cairoli? Ba da! a stat umăr la umăr, dar vedeți Sella este șeful dreptei și, ca atare, regele nu a crezut că-l poate chema azi la putere, în fața sureccitațiunei poporului și a aprinderei spiritelor în Italia. D. Sella are idei cam învechite; azi trebuiesc vederi democratice și pur liberale. Spiritul timpului din zilele noastre ne cere moderațiune în libertate, dar nu comprimarea și restrângerea libertăților.

Așa e. Sella e, cum am zice la noi, ca dumnealui arhon slugeriul Sandu Napoilă, giubeliu, și-n zilele de azi nu mai merge. Alte mofturi a ieșit la modă pe vrema noastră. Azi trebuie să ai vederi democratice, pur liberale, moderațiune în libertate, c-un cuvânt să fii:

un om din partidul centru, cum am zice la noi.

Și dar în fața acestor împrejurări d. Sella a trebuit să lase locul d-lui Depretis, care reprezintă ideile liberale-moderate în Italia. Și cu modul acesta s-a dovedit prin urmare și cu această ocaziune că într-o țară, în multe asemănată nouă, nici vederile radicale nu mai pot fi primite, nici estrema opoziție nu mai este agreată. Dacă d. Cairoli — și-ar fi schimbat sistema; dacă în locul d-lor Conforti și Zanardelli, miniștri de justiție și interne, partizani ai principielor radicale, d. Cairoli s-ar fi adresat la bărbați politici cu altă greutate și altă pricepere, poate că regretabilul atentat din Neapole nu s-ar fi petrecut și fostul prim-ministru nu ar fi fost constrâns să demisioneze.

Adecă bate șeaua să priceapă — d. Brătianu. Ia pildă, d-le Brătiene, de la nenorocitul Cairoli. Italia ne e în multe asemănată nouă. Italia a avut pe Dante, noi pe Prodănescu, ea o papalitate celebră, noi pe părintele Gr. Musceleanu, ea pe Beccaria, noi pe Athanasiad. Ce mai vrei dar d-le Brătiene? În țări cari se aseamănă atât de mult, nu mai merge nici cu vederile radicale, nici cu reacția ruginită. Nu mai sunt agreate. Dacă d-ta ți-ai schimba sistema, dacă în locul unor domni ca Conforti și Zanardelli, te-ai adresa la bărbați politici cu altă greutate și altă pricepere, la un om luminat, progresist, liberal-moderat, membru al centrului, cum am zice la noi, atunci poate, poate că n-ai fi constrâns să-ți dai demisia.

Mai înțelept se vede decât d. Cairoli la Roma, d. Canovas del Castilio la Madrid, prevăzând o mică neînțelegere, voiește să preîntâmpine răul; și, ca să nu sufere ce alții au suferit în Italia, se pregătește a chema, se zice, la minister bărbați de stat liberali-moderați, ca d-nii Bugallal, don Francisco Silvela și generalul Yovellar, în locul domnilor Robledo, Colantes și Ceballos. Cu modul acesta spiritele s-ar împăca și d. Canovas del Castilo, cu spiritul său practic, ar preîntâmpina zdruncinarea sa din minister.

Iată dar o altă pildă luminoasă: d. Canovas del Castillo. Ce Robledo, Colantes, Ceballos? — Nu! Bugalal, Silvella și Yovellar, adecă liberali-moderați, membri ai centrului cum am zice la noi.

De aceea ca să preîntâmpine zdruncinarea sa din minister, d. Brătianu trebuie să fie mai înțelept decât Cairoli de la Roma și să se pregătească a chema la minister bărbați de stat liberali-moderați ca don Francesco Silvela.

Căci:

Astfel lucrează adevărații bărbați de stat; acei cari se ridică mai presus de politica mică și cari, privind în depărtare, numai la binele și prosperitatea națiunei, nu se opresc la prejudecăți zadarnice, nici la invidii nedemne de un adevărat om de stat.

Când este vorba să lucrăm numai pentru binele țării nu căutăm decât combinațiunea cea mai nemerită și cea mai conformă bunelor rezultaturi ce ne propunem, lăsând criticilor mici și unor vederi strâmte și înguste grija de a combate stăruințele noastre, ce tind a consolida întărirea nouăi noastre constituiri și a viitorului țării.

Bărbați cu înțelegere dreaptă și corectă, ca d. Canovas del Castillo, ca să scape țara, preschimbă întocmirile sale ministeriale. Bărbați ca d. Cairoli, scurți la vedere, compromit liniștea statului, compromițând cu desăvârșire și esistența cabinetului lor!…

Toată parabola aceasta alegorică, în care se vorbește mereu de Cairoli și de Canovas del Castillo, de Sela, Robledo, Yovellar și de patriile mântuite sau mântuibile prin centrele respective, cari nu există în realitate, pe când în adevăr e vorba de D. Brătianu, Boerescu etc., toată parabola, zicem, ne-au mișcat atât de mult și ne-au descoperit calități până acum atât de ascunse în fundul inimei privighitorii respective de la „Presa“ încât, dacă ne-a mai rămas o mângâiere și am comprimat începutul unei lacrimi, precum Sella ar comprima libertatea, e că ne-am adus aminte cumcă, asemenea tiradelor din tragedie, lucrurile par foarte jalnice, dar nu sunt adevărate. Nomenclatura chiar de dreapta, stânga, centru are în alte țări cu totul alt înțeles. Centru în Germania de ex. însemnează tocmai partidul cel mai reacționar; lăudabil prin tăria convingerilor lui… dar reacționar.

Iar cât despre Italia și Spania — acolo nici nu există centre în sensul „Presei“. Nu e nici o deosebire bunăoară între d-nii Cairoli și Depretis, decât că unul reprezintă fosta stângă a unei provincii, iar altul fosta stângă a altei provincii, din cele acum întrunite în o singură Italie. Deosebirea dintre acești domni, precum trebuie s-o fi știind „Presa“, e cestiunea drumurilor de fier — din Italia se-nțelege. Iar nuanțele din Spania sunt pentru publicul nostru tot atât de interesante ca și nuanțele de partid din Afganistan și, fiind noi oameni buni, nu voim a ocupa până și această branșă a istoriei contimporane, care poate fi atât de folositoare pe viitor organului, aliat cu noi; destul numai că nici aicea nu e vorba de centru.

Singura țară, în care există două centre și a căror maimuțare, cam incoloră, vor fi precum prevedem și superfetațiunile din viitoarea adunare turcească din Stambul, e Franța; cu deosebirea — mică neapărat — că centrul din Franța e compus — nu din persoane, care se împrumută la alegorii și joacă în mai multe fețe, ci din oameni, pe cari te poți întemeia și a căror vorbă e vorbă.

Izbutita alegorie a „Presei“ e atât de bună încât ne e teamă că va și rămâne un model de alegorie și nimic mai mult. Ca toate capodoperile promite a nu se preface niciodată în realitate — de aceea ne și inspiră același sentiment de siguranță personală, pe care-l avem când privim din colțul nostru o jalnică tragedie, jucată pe scenă.

Și în priveliștea lumii aceștia oamenii se poartă după temperamentul lor. Cel melancolic plânge, cel vesel râde — cel născut cu caracter statornic și predispoziții skepticoase fluieră.

[16 decembrie 1878]

Nu știm pentru a câta oară suntem nevoiți a întreba pe guvern de ce ține ascunse toate neajunsurile ce le întâmpină în Dobrogea. Știrile de mai jos, pe care le-a primit ziarul gălățean „Vocea Covurluiului“, în genere foarte bine informat, sunt de o îngrijitoare gravitate.

Fiecine-și aduce aminte starea îngrozitoare în care s-au întors soldații noștri din campania trecută. Mantalele, povestea cântecului, postav de trei parale și ață de cinci galbeni, nemaipomenind că în puterea iernei nu mai avea nimic pe ei decât numai ferfenița de manta, care ajunsese scurteică. Cine nu i-a văzut pe acei bieți soldați cu picioarele goale în opinci rupte și cu părul ieșit prin căciulă și cine nu s-a indignat de criminala negligență a oblăduitorilor noștri, cari porniseră război cu ușurința cu care s-ar face o paradă la Capu-Podului Mogoșoaii — toate acestea, nu pentru a da ocazie armatei române ca să-și arate vitejia, ci pentru ca sub umbra steagului încărcat de glorie, să se poată lustrui, pieptăna și decora d-lor, frații liberali, această sectă de deturnători de bani publici și de incapabili.

Și luarea Dobrogei s-a făcut cu aceeași criminală ușurință și lipsă de prevedere. Nu-i vorba: misiuni și paramisiuni, toate cu diurne însemnate, răspunse până la un ban fraților căuzași, s-au făcut, se înțelege. Căci și în afacerea Dobrogei, ca în toate celelalte, diurna e pentru roșii totul, iar datoria nimica toată. Fumând o țigară pe malul drept al Dunărei și-a împlinit misiunea și, bând o cafea turcească la Babadagh, conștiința misionarului apostolic al rabinatului universal se liniștește dimpreună cu spiritele populației transdanubiene.

Și de astă dată misiunile au fost de căpetenie. Ba auzim că până și Ministerul instrucției are de gând a trimite-n misiune pe mai mult decât vestitul domn Pseudo-Urechia, ca să aranjeze instrucția publică în Dobrogea după cum l-ajunge capul și știm deja la câte l-ajunge capul pe acest domn.

Când ne-am arătat indignarea asupra stării triste a armatei întoarse din campanie, ni se tot cânta că așa-i războiul, că în așa stare cată s-ajungă eroii pentru a face impresie asupra demoazelelor; dar oare mai e și acuma război, pentru ca soldații noștri să fie nevoiți a sta în puterea iernii sub corturi? Soldații noștri pot avea speranța ca prin iulie viitor li se vor trimite din București cojoacele și lemne de durat case: iar până atunci să se-nvălească cu ațele, să tremure sub cort și să roază pesmeți din Rusciuc, pesmeți desigur începuți de șoareci, vro rămășiță ale oștirii rusești.

Dar cine-i cunoaște pe roșii poate oare să s-aștepte la altceva din partea lor? Vorbă multă și lucru nimic — iată caracterizarea lor în două cuvinte. Repetăm din nou cererea ca guvernul să dea publicului lămuriri asupra neajunsurilor ce le întâmpină și să nu ne lase sub sarcina de-a ne-nchipui răul și mai rău decum e.

În cât despre misionarul apostolic, d. Pseudo-Urechia, cestiunea e atât de interesantă încât promitem a ne întoarce asupră-i și a descrie pe acest domn cu toate calitățile sale care-l fac propriu și bun pentru-o asemenea însărcinare.

[17 decembrie 1878]

Aflăm că actualul ministru al instrucției publice, d. Cantilli, ar fi însărcinat cu organizarea instrucției în Dobrogea pe un ilustru personaj al cărui nume adevărat mărturisim că nu l-am putut afla nici până azi, dar care a sfeterisit porecla unei vechi și de mult stinse familii boierești din Moldova pentru a-și împodobi mutra cu ea, după ce mai nainte a mai fost purtat încă vro patru-cinci porecle, parte îndreptățite, parte de fantazie.

Toată lumea ghicește că nu poate fi vorba decât despre d. Pseudo-Urechia.

Singura mângâiare ce ne mai rămâne e că acest domn n-a sfeterisit exact numele boierului moldovenesc care se iscălea Ureki, ci a adăogat la trupina cuvântului sufixul -i-a (Urechia), foarte semnificativ pentru strigătele metamorfozatului rege Midas.

L-am luat de atâtea ori pe domnul acesta în zeflemea în cât ne pare rău că i-am creat chiar acest soi de popularitate, căci dumnealui e din oamenii aceia cărora, asemenea vestitului Barnum, confratelui său american, nu le prea pasă dacă reputația e bună sau rea, numai să se vorbească în genere de dânșii. Zgomotul odată făcut, știe d-lui să-l abată pe căile ce-i priesc.

Să vorbim oare de renumele său de autor? Ar trebui atunci să facem un curs întreg de literatură furată, să pomenim de Lope de Vega, de Gozzi, de Ascoli, de Goethe, cari toți aceștia în România s-au metamorfozat în chipul pomenit mai sus și poartă pseudonimul Urechea. Toate scrierile sale sunt sfeterisite din autori străini, căci dumnealui obicinuește a nume imitație liberă or prelucrare sau traducerea ad litteram sau cel mult bădărănirea nesărată a unui text străin. Ceea ce ar putea dovedi că e original al său va fi sau o platitudine sau un nonsens, regulă generală pentru producțiunile proprii ale acestei celebrități După orice șir original al acestui domn am întinde mâna, întâmpinăm numaidecât sau una din cele două calități sau pe amândouă la un loc. Astfel, bunăoară nu mai departe decât în no. de la 5 decemvrie al „României libere“ d-sa anunță cum că la institutul său de băieți se va da o reprezentație cuasiteatrală. Prețul locurilor: aplauze și iubire.

Stă scris negru pe alb: „Prețul locurilor: aplauze și iubire“!

Ex ungue leonem!

Noi din parte-ne suntem de mult la limpeziș cu d-sa. Din propriile sale mijloace nu e în stare să construiască una singură frază corectă sau c-un înțeles lămurit. Își ascunde grozava goliciune a capului și a inimei cu întortocheri de cuvinte și cu iperbole ridicole. Neputând dovedi că-n viață ar fi urmat vrun studiu serios, a pretins într-un rând că și-ar fi pierdut diploma de doctor în litere în Dunăre, deși n-a avut-o niciodată. Și unui asemenea om i se conferă catedre la Universitate, scaune la Academie, ba i se încredințează încă și creșterea copiilor, ca și când copiii de creștin ar fi animale ce trebuiesc dresate pentru a sări peste bețe și a aporta, căci tot un fel de dresură li se dă copiilor în institutul său; se deprind a aporta răspunsurile la cestiunile de bacalaureat în mod mecanic, fără a fi temeinic preparați.

De ar fi să pomenim toate din trecutul d-sale, ușor ne-ar fi a dovedi că d-sa e acela care a corupt învățământul public în România. Poate că-n toată țara aceasta nu e om care să hrănească o invidie mai înverșunată contra oricărui merit adevărat și care să fie mai accesibil pentru lingușirile naturelor de rând decât omul al cărui nume adevărat până în ziua de azi nu l-am putut afla. Las' că de câte ori a putut a stăruit pentru numirea personalului didactic celui mai rău posibil, las' că nu există rudă de a sa, oricât de depărtată, care să nu fie căpătuită prin d-sa în posturi publice, dar până și membrii familiei sale cari sufer de boale de creieri au funcții plătite de stat. Astfel un unchi al d-sale, om de care sub regimul legilor vechi desigur că și-ar fi făcut vrun creștin pomană de a-l duce și interna la balamuc, e de o mulțime de ani conservator al pinacotecei din Iași, deși e recunoscut ca pătimaș de perpetuă alienațiune mentală.

Dar în cazul de față nu ne interesează pe atâta nepotismul său pe cât uneltirile sale politice.

Se știe că-n totdauna își punea candidatura între bulgarii din Basarabia, cărora, în schimb cu alegerea, le mijlocea concesiunile cele mai mari. Având o influență cu desăvârșire nemeritată în administrația învățăturilor publice, d-sa stăruia să se numească pe acolo tot profesori pe sprânceană, de se putea de origine bulgari și cu sentimente bulgărești, încât Basarabia noastră, în loc de-a redeveni ceea ce-a fost cinci sute de ani de-a rândul, adică pământ românesc, devenise din contra vatra agitațiunilor panslaviste — cu concursul d-lui Urechia, care-a fost în acest chip, cu sau fără voință, un instrument al tendințelor rusești. Iar când au sosit urmările complicității sale, a crezut că-nșirând cinci ceasuri verzi și uscate în Cameră și prefăcându-se că plânge, răspunderea d-sale s-a mântuit.

Am fi fost în drept de-a aștepta ca acest domn, periculos în cel mai mare grad prin ignoranția lui dovedită, prin lipsa dovedită de judecată, prin lipsa asemenea dovedită de orice calitate superioară omenească, să aibă de nu pudoarea, cel puțin frica de a se mai amesteca în afaceri publice.

Ei, nu și nu! Cum se ivește ocazia dea-și crea alegători din populații rămase îndărăt, se prezintă dumnealui ca să le dreseze și tot acest prieten și promotor al bulgarilor din Basarabia umblă azi după însărcinarea apostolică de-a organiza instrucția în Dobrogea.

Oricine-și poate închipui ce o să se aleagă de acea instrucție. Dacă va fi astfel, prorocim de mai nainte că tot instrucție de soiul celei din Basarabia o să iasă, instrucție la ordinile panslaviștilor.

Indignați de cutezarea reînnoită a acestui domn, conjurăm pe guvern ca, oricât de roșu ar fi, cel puțin de astădată să-și dovedească intenția de-a face cum e mai bine. Dacă n-are oameni speciali pentru lucrul acesta, însărcineze cu organizarea instrucției acolo pe un ofițer superior de artilerie sau de geniu — fiecare din ei are mai multe cunoștințe pozitive și-nainte de toate mai multă judecată decât d. Urechia.

[19 decembrie 1878]

În revista ziarului „Presa“ din 15 decembrie citim următoarele rânduri:

Deși numele ziarului nostru nu se rostește în aceste rânduri, nu putem să nu recunoaștem că acele cuvinte de „insinuări sarcastice“, de „parabole născute din imaginațiuni fecunde“ se adresează „Timpului“.

Acele reflecțiuni mai mult sau mai puțin melancolice nu ne ating deloc; nu înțelegem însă câtuși de puțin gravitatea imputărilor ce ele conțin. Ne întrebăm întru ce aprețierile noastre umoristice asupra considerațiunelor foarte transparente ale „Presei“ cu ocaziunea înlocuirei ministeriului Cairoli prin ministeriul Depretis ar constitui o crimă în contra intereselor țării „în aceste zile de grea încercare“ precum zice „Presa“?

Suntem cu totul de părerea că „dezbinările și animozitatea diferitelor partide pot produce cel mai mare rău, mai ales în timpi critici“. Dar „Presa“ uită un lucru pe care trebuie să i-l aducem aminte: adică cine a sădit acele adânci dezbinări și în care împrejurări.

Cu mâna pe conștiință întrebăm dacă timpii nu erau critici când radicalii, venind la putere, au semănat, prin prigoniri nedemne și sistematice, ura și discordia? Dacă ei nu jurase distrugerea partidului conservator nu când era în capul ocârmuirei, ci după căderea lui de la putere? În curgere de doi ani, în fața împrejurărilor celor mai critice pentru țară, cu un război ce se pregătea și, în cursul acelui război, sub povara și primejdia invaziunei unei armate străine, s-a urmat, în contra partidului învins, acel sistem de persecutare odioasă care nu tindea la mai puțin decât la uciderea lui politică și morală.

„Presa“, imputându-ne nouă dezbinările și animozitățile partidelor, pare a fi uitat toate aceste. Odinioară însă era și dânsa pătrunsă de indignarea generală ce se manifestase atunci. Volume întregi am putea alcătui cu articole în cari acel ziar își rostea, cu o dreaptă vehemență, părerea asupra urei pasionate cu care radicalii de la putere, în curs de doi ani, urmăreau stingerea desăvârșită a adversarilor lor. Și atunci erau zile de grea încercare pentru România, și atunci timpii erau critici, cu toate aceste cine, fiind sincer, ar fi putut imputa „Presei“ că atitudinea ei era vătămătoare intereselor țării? Și pentru ce, dacă noi astăzi tot nu putem uita toate acele, pentru ce să fim învinovățiți că lovim în binele țării pentru că nu putem înțelege, nu putem admite nici o apropiare, necum nici o alianță cu făptuitorii acelor persecuțiuni?

„Presa“ încheie articolul său prin următoarele cuvinte bine simțite:

Binele, vină el ori de unde ar veni, când îl întâlnim trebuie să ne punem toate silințele noastre spre a-l face să devie o realitate. Aceasta, credem noi, se numește a lucra în interesul țării, iar nu când facem opozițiune continuă pe singurul motiv că binele propus nu derivă de la noi! …

Incriminarea ascunsă printre aceste rânduri nu putem crede că poate fi îndreptată la adresa noastră. „Presa“ nu poate insinua că opozițiunea noastră împotriva guvernului radical este întemeiată pe singurul motiv că binele propus nu derivă de la noi, pentru că lovitura aruncată ar începe prin a cădea pe însuși capul al acelui organ care, în curs de doi ani și în vremuri din cele mai critice, alăturea cu „Timpul“, a atacat pe acel guvern pentru aceleași cauze, pentru aceleași greșeli pentru care îl combatem noi încă și astăzi.

Dacă ar fi nevoie de o dovadă și mai pipăită despre aprecierile noastre le-am găsi în articolul ce a apărut în numărul de duminică a ziarului „România liberă“; acest ziar, din punctul său de vedere și pentru motive ce n-avem noi a le cerceta, se miră de ceea ce numește el «apropiarea, dacă nu și unirea între guvern și „Presa“». În uimirea sa, sinceră sau prefăcută, el exclamă:

Nu te mira, Românie, căci toate aceste împerechieri, sunt pentru fericirea ta!

Ei bine, dacă chiar organul recunoscut al unui bărbat care până ieri făcea parte din guvernul pe care îl combatem nu înțelege apropierea ce ni se impută vouă că nu voim a o face, cum poate „Presa“ să ne acuze că facem „opozițiune continuă“?

Nu! Și „Presa“ și „Românul“, cari astăzi stau alăturea pentru a ne ataca direct, au conviețuirea că „Timpul“, în combaterea sa a guvernului actual, urmează o luptă leală și ne interesată, fără a-i cere nimic, fără a-i râvni moștenirea sau împărțirea puterei.

Cu toată prigonirea la care a fost supus partidul conservator din partea adversarilor săi radicali, facă-se binele chiar și de dânșii, dacă sunt capabili de a-l face, și vom fi cei dântii nimeni nu se poate îndoi despre aceasta — cari vom fi fericiți de a putea aplauda măsurile binefăcătoare pentru patria noastră.

[20 decembrie 1878]

Organele de publicitate ale tuturor partidelor sau grupurilor politice fac a suna zilnic în polemicele lor „principiile liberale, moderate sau nemoderate“ de cari se cârmuiesc.

Ca programă teoretică, ca mărturisiri de credință, asemenea declarațiuni ne sunt foarte indiferente și din parte-ne acordăm bucuros orcui facultatea de a întrebuința acest lesnicios mijloc de popularizare, rezervându-ne numai, firește, dreptul de a arăta la vremea cuvenită, prin logica esperienței, prin autoritatea faptelor săvârșite, sinceritatea acelor protestațiuni

Când însă acel liberalism se revendică, ca să zicem așa, ca o deviză de război, atunci când este vorba de a ne ataca pe noi, conservatorii opozanți, organul ce are onoarea de a-i reprezenta are de datorie să ridice glasul, așezând pe fiecare la locul său și arătând lucrurile în adevărata lor lumină,

Reacțiune! Reacționari! Iată cuvintele magice ce trebuie să ne spulbere în ochii țării, iată acuzarea, pururea reînnoită pe care, deși s-a discutat de atâtea ori de noi, nu ne vom obosi de a-i arăta adevărata valoare, adică deșertăciunea.

Noi declarăm, și aceasta din toată puterea conviețiunii noastre, că suntem liberali în toată întinderea cuvântului și în tot adevărul său.

Toate libertățile înscrise în Constituția noastră le iubim și le sprijinim; departe de-a urmări răsturnarea lor, le-am apăra, din contra, împotriva acelor ce ar voi să se atingă de ele. Ni s-a imputat că am vorbit în ziarul nostru de modificarea legei electorale. Însă am făcut-o nu pentru a răpi sau a restrânge drepturile alegătorilor, ci tocmai pentru a ne întoarce la spiritul Constituției, ce este strâmbat, și pentru a garanta pe cât se poate mai mult libertatea alegerilor.

Noi, inițiatorii și propagatorii acelor libertăți de a căror dezvoltare ne bucurăm astăzi, n-avem nimic de căutat înapoi. În țara noastră nu există legitimiști, nici orleaniști, sau imperialiști sau clericali; nu avem o nobleță, nici privilegiuri de reconstituit. De asemenea, nu avem republică de răsturnat, nici monarhie de restabilit. Posedăm din fericire o Constituțiune și o dinastie la care ținem.

Aceea ce nu voim este sufragiul universal, sunt aspirațiunile republicane, despotismul și opresiunea prin mulțime, radicalismul și demagogia.

Este incapacitatea erigiată în titlu de merit, prostia și neștiința brevetate ca titluri de recomandare.

Ceea ce combatem este împresurarea prerogativelor puterii executive de către Camere, cari nu mai sunt supuse nici unui control mai presus de dânsele, și în genere împresurarea atribuțiunilor reciproce ale puterilor statului precum sunt stabilite de Constituție.

Este violarea legii fundamentale prin înțelegeri, după conveniențele momentului, între miniștrii și reprezentanții din Adunări, anulând astfel răspunderea miniștrilor, furișați tiptil la dosul Corpurilor legiuitoare.

Respingem încercările de a reduce rolul înalt al suveranului la acel al unui președinte vremelnic de republică, mărginit la subsemnarea și sancționarea decretelor, respingem forma republicană și, mănținând neatinse toate prerogativele și toate mărginirile constituționale ale puterii domnului, cerem totodată cea mai deplină și cea mai largă întrebuințare a dreptului suveran de veto, atunci mai ales când miniștri și Camere, în înțelegere, calcă Constituția.

În rezumat, respingerea a tot ce este republică, mai mult sau mai puțin deghizată, și conservarea Constituției cu monarhia constituțională ce avem, iată statornicele noastre principii.

Dacă acei ce zilnic proclamă liberalismul lor au principii mai liberale decât aceste, atunci recunoaștem că suntem rămași înapoi, dar totodată cată să mărturisim că, de câte ori se vor face încercări de a păși peste limitele libertăților și așezămintelor noastre constituționale, noi ne vom face reacționari, în adevăratul și binefăcătorul înțeles al cuvântului.

[22 decembrie 1878]

„Românul“ găsește ocazie a da lămuriri în privirea stării de lucruri din Dobrogea. Se înțelege că, îndată ce e-n stare a da lămuriri asigurătoare, trebuie neapărat să-nceapă prin a ponegri intențiile acelora cari au semnalat neorânduieli și a le numi invențiuni cu care se speculă asupra situațiunii ce-ar fi având-o trupele și autoritățile noastre dincolo de Dunăre.

Noi, cari am urmărit toate știrile acestea, fie în presa pământeană, fie-n cea străină, n-am putut descoperi nicăieri o asemenea speculă cu situațiunea, și, dacă lămuririle pe cari le dă „Românul“ ar fi tot atât de adevărate ca și insinuațiunile cu care-și începe articolul, atunci am sta rău de tot în Dobrogea. Dar să sperăm că e altfel. Ceea ce e caracteristic pentru lămuririle date de organul oficios e generalitatea lor. Turcii, tătarii, românii, grecii și alții sunt mulțumiți cu noi, bulgarii nu, căci li s-au luat dominațiunea de care s-au bucurat câtva timp sub ocrotirea armelor rusești.

Cazurile speciale pe care le-am citat noi nu sunt dezmințite însă. Adevărat e de ex. că bande de bulgari de la margine au intrat în Dobrogea, au prădat turme de vite și le-au vândut în cetatea Silistriei sub ochii autorităților de acolo, cari nu le-au pus nici o piedică la înstrăinarea unor averi cari nu erau ale vânzătorilor? Adevărat că după intrarea românilor perceptorii bulgari au strâns înainte dări și le-au vărsat la casieria din Silistria și că între aceste dări era una de două ruble de cap, pentru înarmarea țării? Bine ar fi fost ca, la asemenea puncte speciale să se răspundă asemenea de-a dreptul, nu prin generalități, nu lăudându-se legile, instituțiile și civilizația noastră, pe cari noi toți le știm ce plătesc la noi acasă, încât nu mai e nevoie de-a mai ști frumoasele perspective ce le așteaptă sub ceriul Dobrogei.

După noi statul este un product al naturii și nu a instituțiilor convenționale și, precum un om poate fi bolnav având ideile cele mai sublime în cap, tot așa nici sănătatea sau trăinicia unui stat nu atârnă de la legile scrise pe cari le are. Un stat poate fi sănătos și trainic cu instituțiuni barbare, un altul poate fi putred cu toate instituțiunile lui frumoase, încât toate laudele ce se aduc misiunii, scrise pe hârtie, nu ne încălzesc pe noi.

Apoi mai e o altă chestiune, asupra căreia „Românul“ a vorbit într-un rând în treacăt, dar mai târziu a tăcut cu desăvârșire: vânzarea veniturilor publice pe ani întregi înainte de către gospodăria ruso-bulgară care ne-au precedat. Cum am ajuns „Românul“ a pomenit odată abuzurile acestea, dar nu s-a mai întors la ele, încât suntem siliți a judeca prin analogie.

Comisia financiară pentru Rumelia răsăriteană de ex. a dat asemenea de-o mulțime de fapte împlinite care i-au legat mâinele. Înainte de a sosi comisia în Filipopoli toate dările directe pentru anul financiar 1878 erau încasate deja de către ruși. Astfel și despre Dobrogea s-a susținut de-un organ, în genere bine informat, că agenților noștri fiscali nu le-au rămas de perceput decât o seamă de dări indirecte, vamale, iar celelalte venituri și-au luat drumul la Silistria sau în buzunările vreunui zugrav oarecare, căci veniturile Rumeliei răsăritene s-au dovedit că nu pot rezista picturii, mai ales când această artă e-n alianță cu doi ochi pe care civilizatorul Bulgariei i-a iubit în a sa viață.

Iată dar iarăși o cestiune care se putea lămuri într-un mod mai pozitiv, întrucât statul român e angajat prin gestiunea financiară a diferiților Maréchali și Donducofi cari s-au strecurat după vremuri1 în anii din urmă și prin Dobrogea.

[20 decembrie 1878]

Ministeriul Agriculturei, Comerțului și Lucrărilor Publice a inventat un meșteșug sau o negustorie nouă — nu știm bine ce o fi — care se numește „pomologia“. D. W. Knechtel e numit profesor de acest meșteșug la școala de la Herăstrău.

Dacă ministeriul voiește să zică cultura pomilor prin acel cuvânt, atunci îi recomandăm încă câteva compuneri tot atât de ingenioase. În loc de patologie să se zică bologie (de la boală), în loc de cranioscopie-capologie, în loc de botanică-tufo- sau buruienologie și în fine în loc de zoologie-dobitocologie. Mai cu seamă această din urmă știință e foarte necesară pentru a cunoaste regnul liberalilor.

Dascăli de felul nostru, suntem atât de buni a da învățături pozitive pomologilor noștri.

În limba românească se întrebuințează pentru însemnarea meșteșugurilor sufixul -ar, pentru lucrarea lor — sufixul verbal derivat -ărire, pentru meșteșug în fine — participium praeteriti substantivat -ărit, precum cism-ar, cism-ărit văc-ar, văc-ărit mor-ar, mor-ărit apoi prisăcărit (și prisăcărie), pădurărit și a.a. Tot acest sufix, care dă verbelor un caracter frecurentativ se-ntrebuințează și pentru biruri și taxe: oierit, ierbărit etc.

Escelenta carte de cultura pomilor a d-lui Dim. Comșa se-ntitulează deci cu drept cuvânt Pomărit — și nu Pomologie.

Numai meșteșugul advocaților se servă de un sufix mai bizantin și se cheamă advocat-lâc!

PANDARUS, VORNICEL DE NUNTĂ

[30 decembrie 1878]

Sunt misiuni și misiuni. Pe lângă misiunile de înaltă gravitate, încredințate capacității cunoscute a d-lui C.A. Rosetti și celei și mai cunoscute a d-lui Dim. Brătianu, mai avem de înregistrat încă una d-o deosebită delicateță. România, sau persoanele Măriilor Lor, nu știm bine, va fi reprezentată la însurătoarea Maiestăței Sale Wilhelm III rege al Olandei cu tânăra și-ntr-adevăr grațioasa prințesă Ema de Waldeck-Pyrmont. E drept că împărăția pe pământ a descendenților contelui Widekind de Schwalenberg— mai târziu principi de Waldeck — nu este tocmai mare; principatul Waldeck are 19,2 mile pătrate, iar principatul Pyrmont chiar numai 1,2 milă pătrată. Dar întâi aceleași lucruri se petrec în Roma ca și într-un sat, căci micul stat și-a avut luptele sale dinastice, feudalism, constituție, ba chiar un coup d'état care au tulburat spiritele cetățenilor la a. 1814; și al doilea, nu e vorba de asta. Lăsăm istoriografiei viitorului rolul de a lumina începuturile acestui stat. Mai însemnat pe scara lumii acesteia e Maiestatea Sa Regele Țărilor de Jos, țări cari la rândul lor au fost putere mare în Europa și cam de greutatea de care e Englitera astăzi; ba se poate chiar ca de acuma-nainte o țară de averea și de puterea intelectuală a Olandei să aibă o influență hotărâtoare în o samă de afaceri europene, și chiar în vederea acestora, va să zică din pure rațiuni de stat, Maiestatea Sa se zice că s-ar fi hotărât a se căsători din nou.

Dar nu e vorba de asta.

Regele e născut la 10 fevruarie 1817, e așadar de 62 de ani; princesa Emma e născută la 2 august 1858, e așa dar numai de 20 de ani, încât între mire și mireasă e o deosebire de 42 de ani.

Dar nu e vorba nici de asta, ci de cine reprezintă România — sau pe suveranii ei — la ceremonia căsătoririi.

D. Ștefan Belu.

Toată lumea se va întreba: Cum ajunge Pandarus — pardon — d. Ștefan Belu să reprezinte o țară cinstită la o cununie cinstită.

I s-o fi părut d-lui Belu că deosebirea de vrâste e atât de mare încât să fie oarecum nevoie de prezența d-sale în Arolsen, capitala principatului Waldeck … până acum nu îl știam pe d. Ștefan Belu ambasador de nuntă, ci mai mult de contranuntă, și în această ramură a activității omenești d-sa nici măcar n-avea ambiția de a reprezenta capete încoronate, ci se mărginea a fi ambasadorul celor … cornorate.

Dacă Maiestatea Sa Regele Olandei ar afla ce onoare îi facem, Maiestatea Sa ar putea s-o ia anume de rău. Auzi, Pandarus ambasador?

Dar cititorii vor fi întrebând cine e Pandarus? Într-o dramă mai puțin cunoscută a lui Shakespeare intitulată Troilus și Cressida e un boier cam bătrâior care izbutește a liniști inimele celor două suspinătoare turturele din Troia primindu-i întru casa sa. Nu e vorba, și în Biblie se zice: „În vremea aceea mers-au Isus într-un sat, iar o femeie, numele ei Marfta, l-au primit pre el întru casa sa“. Dar primirea acelei femei, numele ei Marfta, era pentru cuvântul Domnului, nu pentru cuvintele lui Pandarus. Ospitalitatea femeii era o virtute antică, pe când la boierul Pandarus era un viciu antic.

Nu știm cui i-a venit nefericita idee de-a recomanda pe d. Ștefan Belu pentru îndeplinirea unei așa de delicate misiuni, dar presupunem că d-lui ministru de esterne Câmpineanu trebuie să-i fi venit. Am fi dorit din suflet să n-avem a-i imputa și aceasta, nu din cauza d-sale, ci din cauza țării.

Din Timpul, ianuarie 1879

[5 ianuarie 1879]

Nu știm de unde și până unde partidul conservator din țară a ajuns să aibă onoarea de-a fi numit reacționar. Spunem onoarea tocmai pentru că ceea ce se numește reacțiune în alte țări e atât de departe la noi și pentru că elementele unei reacțiuni lipsesc — din nefericire — atât de mult, încât putem privi această stafie cu ochii reci ai unor judecători și să vedem întâi dacă are vro realitate, al doilea dacă, existând într-adevăr, ar fi un rău pentru dezvoltarea nației românești și al treilea dacă, stinsă fiind, ar mai putea fi renviată.

Așadar cari sunt bazele unui partid reacționar?

O nobilime ereditară și istorică, bogată și puternică prin maiorate, adică prin dreptul de moștenire al celui dentâi născut; o dinastie asemenea istorică, răsărită din acea nobilime și identificându-se oarecum cu ea; în fine prerogative politice ereditare, de ex. un Senat compus numai sau aproape numai din privilegiați. Această clasă privilegiată ar trebui să lupte sau pentru mănținerea drepturilor ei față cu tendințe de uzurpațiune fie din partea altor clase, fie din partea coroanei, sau ar trebui să tindă a recâștiga prerogative pierdute.

Deie-ni-se voie a spune că toate aceste premise ale unui partid reacționar nu există la noi. Clasa privilegiată de mai nainte ajunsese un fel de nobilime de serviciu mai mult decât de naștere, iar despre ereditate nu era nici vorbă. Se-nțelege că existau familii influente și bogate, cari mănțineau un fel de ereditate de facto a prerogativelor în familie, dar acea ereditate nu exista de jure, precum o știe aceasta orice copil mic. Cauza pentru care boierimea în țările noastre n-a ajuns niciodată la acea formă strictă și nestrăbătută a instituției din alte țări, a fost vecinica neașezare a lucrurilor de la noi din țară, vecinicele schimbări de domnie cari se făceau în urma influențelor polone, ungare și turcești, căci câteșitrei marile puteri vecine căutau să absoarbă pe socoteala lor patria noastră, iar aceasta căuta să pareze tendințele lor prin alegerea unui Domn cât se poate de plăcut vecinului aceluia care pentru moment era mai puternic. Nu tăgăduim că aceasta era o politică de slăbiciune, dar, bună-rea cum era, a prezervat țara de lucrul cel mai rău din toate, de căderea pe mâni străine, și tot politica aceasta a fost cauza neașezării dinlăuntru, cauza pentru care nu s-au cristalizat din fierberea vieții istorice un miez statornic al unei nobilimi naționale care să aibă voința și puterea de-a rezista tuturor încercărilor necoapte și costisitoare de înnoire și de pospăială apuseană. Dacă ar fi existat o asemenea clasă nobilitară, nu se teamă d-nii liberali, altfel le mergeau reformele, nu așa cum au mers; atunci se convingeau că revoluțiile nu se fac de pe saltea ca la 1848, nici mântuirea patriei nu se face prin intrigi de palat și stârnind din somn pe un om vândut de cei ce prin jurământul lor erau obligați să-l apere și să-L păzească.

Când mișcările revoluționare dau de rezistența puternică a unei reacțiuni compuse din elemente istorice, acele mișcări sau pier prin oameni mari, sau dau naștere la oameni mari, a căror mărime nici nu stă în raport cu întinderea teritorială a țării măcar. Au trebuit într-adevăr ca două capete vârtoase ca cel spaniol cu cel olandez să se ciocnească ca să dea naștere acelei înflorite și puternice Olande din veacul al XVI-lea și al XVII-lea; au trebuit ca două capete vârtoase ca acela al nobilimii engleze și a poporului englez să se ciocnească pentru a da naștere lui Cromwell, acelui întemeietor al actualei puteri mari, care-a prefăcut o aproape neînsemnată țară agricolă în cel întâi stat al pământului, căci, ca să-ntrebuințăm o expresiune aplicată la cel din urmă, „ca să gonești dracii, îți trebuie tatăl dracilor“. Dar așa? Ieși cu masalaua pe uliță, strigă „Jos cutare, Sus cutare!“, zi-i revoluție și te-ai mântuit. Apoi deie-ni-se voie, asta nu-i revoluție, ci comedie.

Ș-apoi să nu creadă cineva că toate istoriile astea au ieșit din poporul românesc. Unde foc poporul… pentru toate ticăloșiile astea el e prea cuminte și prea așezat de felul lui. Și nici să nu crează cineva că o singură reformă măcar s-a făcut în favorul poporului — singurele reforme mai mult sau mai puțin priitoare treptei țărănești le-a făcut un Domn absolutist, Cuza Vodă, Dumnezeu să-l ierte.

Dar așa? Ba Stan Popescu face republică la Ploiești, ba d. C.A. Rosetti pleacă-n exil… la Paris, ca să petreacă acolo mâncând pânea neagră a străinătății, stropită cu vin de șampanie și lacrimi de crocodil, ba s-adună toți boierii buclucii la Mazar Pașa să răstoarne domnia, ba d. Câmpineanu găsește o prăpastie între tron și țară, care se umple numaidecât c-un portofoliu, ba fagăduiești nației suverane că te ții grapă de turcul suzeran, c-ai să desființezi toate dările și armata, și în urmă declari război turcului și pui peste dări rechiziții și peste oaste paraoaste, ș-apoi când vine vrun creștin mai așezat și zice: „Ia stați rogu-vă, mie-mi pare că treaba asta are cusur. Sau e pehlivănie sau e nebuneală sau și una și alta la un loc“ — atunci știți cum se cheamă acel sărman întrebător? Reacționar, rugină paraponisită, austro-maghiar sau rusofil, vânzător de țară. Noi îi zicem conservator. Liberal în România nu va să zică ceea ce se zice cu acest cuvânt în alte țări. Dar când cineva n-a învățat carte și-i cam zevzec de felul lui, s-apucă și el de negustoria cea mai ușoară, se face liberal.

Dar între conservatori se află mulți coborâtori din familii boierești, se va zice. Ei, se află! Și? Toată omenimea să aibă neapărat fericirea de-a se chema Serurie sau Fundescu? Mai trebuie să se cheme oamenii și altfel.

Adevărata cauză a necontenitei revoluții ― dacă putem s-o numim astfel — e următoarea; mișcarea n-a pornit de jos în sus, precum se cuvenea, ci de sus în jos. Cine erau purtători de steag la revoluția de la 1848? Poporul? Am spus că poporul e prea cuminte pentru asemenea lucruri. Fii de boieri, rău preparați în țară, cari, apucând de ici și de colo în străinătate când o așchie de cunoștință, când alta, s-au întors cu surcelele în poală să dea foc țării și nu altceva. Să fi văzut apoi luptă între giubelii și bonjuriștii de moda veche cu mustața bătută și în frac civit cu nasturi de aur. Dar lupta n-a ținut mult, pentru că numiții bonjuriști erau chiar fiii giubeliilor, cari, mai murind, după vremuri, mai dându-se în lături de bunăvoie, era libertăților și pospăielii importate a-nceput la largul ei. Și deodată cu era libertăților și a nouălor legi încurcate, în cari paragrafii se bat în capete, a-nceput să emigreze o generație de tineri în străinătate, ca să învețe… teologia? Nu. Științele naturale, tehnica, medicina, filologia. Nu, nimic din toate aceste. Dreptul. În sfârșit, a sosit o droaie de doctori în drept și-n strâmb, cărora le trebuie pânea de toate zilele și, cuconași scoși ca din cutie precum sunt, deveniseră și cam exigenți de felul lor. Pita lui Vodă nu-i tocmai mare în Țara românească. Mai drumuri de fier pe unde și-a-nțărcat dracu copiii, mai poduri pe uscat, mai școli prin sate unde populația stă din trei creștini și-un șoarece, c-un cuvânt, mai una, mai alta, au împuținat rău de tot pita lui Vodă și lefurile nu sunt tocmai mari. Au credeți cumcă e vreuna din aceste somități care să-nțeleagă că trăim în țară săracă? Aș, ferit-a sfântul! Propune-i unui asemenea geniu ticluit la Paris— la Piza chiar — un post de subprefect sau de judecătoraș la târgul Hârlăului. Se va crede insultat în demnitatea lui democratică. Alte visuri îi umblă prin cap. Nu-i vorba, ca judecător de pace în târgul Hârlăului omul poate face mult bine și, mai cu munca, mai cu vrerea lui Dumnezeu, poate asemenea ajunge departe — membru la Casație sau ministru de justiție chiar.

De ce nu? Nici o lege n-o oprește aceasta și societatea noastră — orice s-ar zice — chiar cea mai naltă societate e pe deplin democratică. Dar pentru o asemenea înaintare regulată prin merit, prin știință, prin onestitate se cere muncă și răbdare, iar cuconașii nu iubesc munca și sunt nerăbdători de-a parveni. Aceasta e adevărata corupție: tendința de-a câștiga lesne și fără muncă, tendința de-a se gera în om mare fără merit, aceasta e corupția adevărată, ale cării urmări sunt ura și invidia contra oricărui merit adevărat și cocoțarea nulităților în acele locuri la cari numai o înaltă inteligență sau un caracter estraordinar dau un drept.

Dar spune vrunuia: „Măi creștine, vezi-ți de treabă! Ce te amesteci la un lucru când nu știi seama și rostul lui? Ce te amesteci la învățăturile publice bunăoară dacă nu știi cum se dresează cap de berbece, necum cap de creștin?“ Știi ce-ți va răspunde? Că ești reacționar, austro-maghiar, vânzător de țară.

Zi-i altuia ce s-amestecă la război când nu știe a deosebi pușca cu cremene de tunul Krupp tot așa îți va răspunde. Apoi de te-o mai prinde și necazul și-i zice, în pilda lor, că Dumnezeu biet umple lumea cu ce poate, atunci ești chiar retrograd.

Ei bine, iată în ce consistă reacție și liberalism în România. Dacă un om își mai are toate sâmbetele la un loc, atunci e reacționar, se-nțelege. Dacă i-a mai rămas vrunuia niscaiva brumă de avere și crede a putea pretinde ca la decretarea de legi organice să nu se voteze cu drumul de fier, ci să se mai oprească pe ici pe colo, ca să vază de nu sunt interese atinse, atunci e reacționar.

Atâta-i deosebirea. Ar fi de dorit, nu pentru acești reacționari, ci pentru nația românească preste tot, ca această deosebire să fie mai mare, dar din nenorocire nu este. Se simte adânc lipsa acelei clase istorice care să fie păstrătoarea tradițiilor și a bunului-simț, pârguit prin lupte seculare și suferințe seculare.

Multă-puțină cât mai era, s-au tot dat și dat într-însa, pentru a pune în locu-i o generație de advocați, și azi, când în fine visul democrației române s-a îndeplinit, stăm mai bine? Abstracție făcând de la împrejurarea că-n urmarea înnoiturelor croite și răscroite de advocați poporul românesc în toate clasele lui sărăcește pe zi ce merge, e poate vro deosebire atât de mare între cultura de azi și cea de alaltăieri? Deie-ni-se voie a o contesta aceasta. Estensiv poate c-a câștigat cultura națională, intensiv însă desigur că nu. Cât de puțini tineri se disting, și chiar astăzi un Cogălniceanu sau un Epureanu se deosebesc aproape de tot tineretul nou cât cerul de pământ, în vorbă, în spirit, în toată atitudinea. Am fi curioși într-adevăr să știm care-i acel Sefendache, Holban, Chițu, Pătărlăgeanu, Cantilli e tutti quanti care ar putea suferi o comparație cu acești doi oameni, nemaivorbind de alți bătrâni, o comparație cât de depărtată măcar?

Așadar — unde e reacția și unde reacționarii?

Trăiește vrun descendent al Basarabilor sau al neamului Mușatin din Moldova sau ca să fim compleți — al Asanizilor din regatul româno-bulgar al Emului care să petreacă în țări străine ca ducele de Cumberland, fiul regelui Hanoverei, iar partizanii lui să frământe țara, căutând a răsturna dinastia actuală și readuce pe cea veche?

Nu!

Este vro castă aristocratică care și-au pierdut drepturile ei ereditare și istorice, jurisdicțiunea și dreptul esclusiv de-a administra cutare ori cutare județ, și care acuma caută a le recâștiga cu orice preț?

Asemenea nu. Ar fi bine să fie, căci în orice stat o clasă puternică e folositoare, dar nu există și nici poate exista.

Așadar ținem la dinastie și la Constituție așa cum sunt și fiindcă Constituția e liberală, suntem și noi liberali.

Orice încercare de-a reînvia clasele vechi e astăzi zadarnică dintr-o cauză simplă. Alte împrejurări au dat naștere boierimei vechi, împrejurări cari nu se repetă nicicând de două ori în lume. Dacă România ar avea o epocă mare, atunci ea ar avea și o aristocrație nouă, dar fără o asemenea epocă hotărâtor mare nu se poate aștepta nici reînvierea unei clase aristocratice.

Conservatismul reprezentat prin organul nostru nu înseamnă așadar altceva decât menținerea Constituției actuale tale quale, adecă bună-rea cum este și împiedicarea de-a nu merge cu dezvoltarea constituțională și mai departe, de pildă la sufrajul universal, la republică, la ostracism, la despotismul mulțimii. Constituția actuală e adecă destul de liberală și nu mai trebuie lărgită de cum este.

Nu făgăduim c-ar fi fost mai bine dacă ideea statului avea putere mai mare, ca să fie-n stare a înfrâna costisitoarele și nemărginitele ambiții personale ale nulităților de-a ajunge la cârma țării. Și aceasta ar fi fost mai bine, nu absolut ci relativ, pentru că la noi oamenii nu-și cântăresc încă pe deplin bine interesele. Dar o lungă esperiență învață că pasuri îndărăt nu se pot face. Vom pierde multă vreme încă pentru a împlea formele civilizațiunii pe cari le-am împrumutat, dar ele trebuiesc împlute, nu nimicite. Deocamdată — nu-i vorba — cam ciudați crai de la răsărit se-mbracă cu ele, însă, convins odată poporul că numai munca și meritul adevărat îndreptățesc la ceva în viața publică, lucrul va fi pe jumătate îndreptat.

Repetăm deci cele spuse în numărul de 20 decembrie: Respingerea a tot ce este republică mai mult sau mai puțin deghizată și conservarea Constituției cu monarhia constituțională, iată statornicele noastre principii.

[9 ianuarie 1879]

Credem că destul am vorbit despre liberalismul nostru adevărat și sincer. Odată calea croită prin chiar legea fundamentală a țării, toate inconvenientele unui sistem liberal, care ― precum bine știe orice birnic― este cu mult mai scump decât primitivul și patriarhalul sistem de mai nainte, toate acele inconveniente zicem se pot înlătura prin muncă, căci sistemul libertăților e sistemul muncii. Asta am dori să intre odată în convingerea oricăruia; trebuie ca cetățeanul să vază că fără muncă și fără capitalizarea ei, adecă fără economie, nu există nici libertate. Celui care n-are nimic și nu știe să s-apuce de nici un meșteșug dă-i toate libertățile posibile, tot rob e, robul nevoilor lui, robul celui dintâi care ține o bucată de pâne în mână, căci e cu totul indiferent dacă închizi o pasăre în colivie sau dacă ai strâns de pretutindeni grăunțele din care ea se hrănește.

Și cam așa-i cu omul: brutarul nu coace pentru cel ce n-are nimic, măcelarul nu taie pentru cel ce n-are cu ce cumpăra.

Suntem deci liberali în puterea cuvântului, dar nu înțelegem ca cineva, exploatând ideile liberale, amăgind mulțimea, promițându-i munți de aur și râuri de lapte fără muncă, să ajungă în fine a exploata acea mulțime chiar și a o conduce din rău în mai râu.

De aceea privim cu oarecare nevinovăție și cu mânile-n sân la vecinica discuție între ziarele române asupra principiilor politice pretinse că conduc pe unul sau pe altul. Ba unu-i liberal moderat, ba altu-i liberal nemoderat, ba al treilea e liberal-conservator. Ca și când dd. Holban-Tacu-Anghel-Fleva etc. ar fi mai buni, mai de treabă sau mai cu minți dacă ar fi liberali-moderați sau dacă ar da o altă poreclă aspirațiunilor lor personale!

Caracterul general al acelor oameni e că vor să câștige fără muncă, că statul pentru ei e o materie de exploatat și că ideile chiar ce le profesează în fiece zi sunt asemenea mijloace de exploatare a țării și a nației. Astfel se ivește azi un grup, mâne alt grup, cari nu sunt în fond decât societăți anonime ce pun un mic capital la mijloc pentru a izbuti într-o mare afacere: a veni la putere.

E drept că sunt grupuri a căror țintă nu este aceasta, pe cari le dezgustează acea febrilă activitate de a se mănține sau de a ajunge la putere și cari, chiar dacă doresc a veni la ea pentru a-și realiza ideile și a pune lucrurile p-o cale mai naturală și mai cumpătată, nu sunt în stare a face mii de promisiuni mincinoase pentru a amăgi mulțimea.

Astfel de ex. toată programa de la Mazar Pașa e de sus până jos un mare neadevăr. Ei bine, sunt grupuri politice cari nu sunt în stare a spune acel mare adevăr și cărora deci calea aceasta a înrâuririi asupra opiniei publice, calea neadevărului și a amăgirii, le este și le rămâne închisă.

Acesta e răul fără leac al partidului conservator: neputința de-a spune minciuni, de-a face promisiuni deșerte, deși prin ele mulțimea se amăgește. Adevărat că acest defect al partidului este o virtute, dar în orice caz e o virtute care-ngreuiază calea în loc de-a o netezi, căci poporul crede lesne celor ce-l amăgesc, e lesne măgulit de lingușirile demagogilor și se lasă dezbrăcat de cel ce-i aruncă o frază frumoasă și-l numește la tot momentul suveran, generos, mare, neîntrecut, unic pe fața pământului.

Contra acestui rău a credinței ușoare a mulțimii există un remediu, un singur remediu pe care binevoitoarea natură a dat-o, și acest dar neprețuit e deosebirea între oameni. A umplut Dumnezeu lumea cu ce-a putut, dar a mai făcut și deosebiri; sunt legile și instituțiile pentru toți d-opotrivă, dar niciodată egalitatea legală nu va șterge inegalitatea înnăscută sau pe cea câștigată cu munca.

Clasele avute și culte se amăgesc o dată, de două ori, nu pururea.

Când există cens și deosebire de clase bazată pe el amăgirea nu mai e atât de lesne și chiar dacă o parte a celor aleși sunt ieșiți din urnă prin amăgirea colegiilor numeroase sau prin influența guvernului, totuși rămâne o parte rezultată din alegerea unor oameni cari știu a-și cumpăni interesele și a deosebi adevărul de prăpăstii.

De ce mulțimea e lesne crezătoare…? Nu tocmai greu de explicat. Ea uită zicala: „Să nu dea Dumnezeu omului atâta rău cât poate purta“ și, pentru a scăpa de suferinți actuale, relativ mici, face orice i s-ar cere, necunoscând că din ceea ce face ar putea rezulta ceva și mai rău. Din nefericire nevoia e tovarășa oamenilor, a tuturor oamenilor, deși în alte proporții și în altă măsură. Numai unul e în stare să judece dacă cutare sau cutare schimbare i-ar putea-o alina, iar alții nu sunt în stare. Afară de aceea nevoia perpetuă mai are și o cauză obiectivă, în natură chiar, pe care-a formulat-o Malthus: populația se-mulțește în pătrat, iar mijloacele de existență se-ndoiesc numai. Când o populație găsește mijloace de existență ea se sporește foarte repede, dar, sporită odată, înmulțirea mijloacelor de existență n-au ținut pas cu acel spor și iată nevoia la loc în toată asprimea ei. Apoi nu numai atâta, dar cu cât o populație se-mulțește, cu atâta se civilizează mai mult, și cu cât înaintează în cultură, cu atâta exigențele ei devin mai mari, cu atâta devine mai simțitoare pentru lipse și pentru trebuinți care pentr-un om primitiv sunt mai mult un lux. Pentru regina Engliterei, marea Elisabetă, o pereche de ciorapi de mătase era un prezent neprețuit ce i se putea face; azi orice commis voyageur simte trebuința lor; iar împărăteasa lui Carol cel Mare fierbea la bucătărie, ceea ce nu face azi nici nevasta unui șef de biurou măcar. Astfel o nouă trebuință se-nvață lesne și se dezvață greu, și învățu-i dulce iar dezvățul amar.

Ei bine, pe nevoile — din nenorocire vecinice — și pe lesnea crezare a mulțimii se-ntemeiază demagogii cari, neștiind nimic, neavând nimic, vor să se ridice deasupra tuturora și să trăiască din obolul nemeritat al săracului. Și fiindcă demagogii, fiind în genere oameni de rând, înzestrați în loc de minte cu vicleșug numai, stăpânirea lor însemnează domnia brutalității, a viciilor și a ușurinței.

Singura chezășie însă contra domniei demagogiei este censul, e împărțirea alegătorilor în categorii după importanța lor economică sau intelectuală. De aceea suntem contra sufrajului universal, căci acesta ridică deosebirea de clase, face ca votul celui cu minte să aibă aceeași greutate cu a celui nerod, c-un cuvânt e exploatarea celui ce are ceva prin cel ce n-are nimic, a celui învățat prin cel ignorant, a celui drept prin cel nedrept. Urmările sufrajului universal se văd în America, unde într-adevăr tot ce nația are mai rău, mai coruptabil, mai mincinos ajunge în Parlament și la putere, pe când elementele cuminți și drepte, dezgustate de priveliștea aceasta, nici nu se mai amestecă în viața publică. Și care e urmarea demagogiei?

Dezbinare și ură între cetățenii statului, pentru ficțiuni și pentru cinstitele obraze ale d-lor demagogi.

Shakespeare nemuritorul pune următoarele vorbe în gura cumintelui Ulis:

Astfel se răzbună ignorarea adevărului: că statul, cu treptele și deosebirile lui, e un product al naturii, nu al rațiunii omenești.

Iar când punem sufrajul universal în locu-i, cu teza abstractă: toți oamenii sunt egali, deci toți cată să aibă o egală înrâurire în viața statului, atunci ajungem că cei mulți, cari nu-și cunosc interesele, aleg pe cei ce-i amăgesc mai bine, iar aceștia, odată sus, se dușmănesc ei în de ei, se batjocoresc ei în de ei, încât ajungem că râde om de om — și dracul de toți. Atunci se pierde deosebirea între judecata dreaptă și judecata strâmbă, atunci d. Fleva propune emanciparea femeilor și d. P. Ghica pe a tuturor femeilor fără deosebire, atunci dăm pas cu pas îndărăt, părându-ni-se că înaintăm.

Căci de această iluzie sunt bolnavi liberalii noștri, că înaintăm. Într-adevăr, grozav înaintăm îndărăt în toate celea.

În teorie nimic mai frumos decât sufrajul universal, dar în practică nu este decât opresiunea mulțimei, a ignoranței, a pasiunilor măgulite și lingușite de demagogi. Când știe cineva că toată civilizația și cultura omenească e neapărat mărginită la cercurile acelea cari au destul timp și destulă neatârnare pentru a le învăța și pricepe, când știe că nimicind capul unui învățat ai nimicit învățătura lui, care era poate rezultatul unei dezvoltări de sute de ani, când știe apoi că nulitatea demagogică nu sufere nici un merit adevărat lângă sine și că ea și cu semenii ei voiește a fi tot, atuncea vede lesne că radicalismul și demagogia, sub scutul teoretic al sufrajului universal și al principiilor liberale (de care știu a se servi cu mare succes mulțămită credulității maselor și slăbiciunei sau sentimentalismului oamenilor luminați) conduc lumea europeană la distrugerea civilizațiunii — la haos.

DIONISIE, MITROPOLIT AL DRISTULUI

[9 ianuarie 1879]

Joi la 4 ianuarie a adormit întru fericire aici în București o persoană care reprezintă o veche eparhie, a cării interesantă istorie am schițat-o cu câteva trăsături de condei în articolele privitoare la Basarabia. Acea persoană a fost Dionisie, mitropolitul Dristului și exarhul Dunării întregi.

Când turcii, la-nceputul veacului al XV-lea, au luat toate cetățile de pe malul drept al Dunării câte stăteau în stăpânirea lui Mircea cel Bătrân, autoritatea bisericească a Țărei Românești a încetat dincolo de Dunăre, însă credincioșii — pe malul Mării Negre greci, iar pe malul Dunării români — știindu-se fii ai scaunului ecumenic, se vede că vor fi cerut anume capi bisericești ai lor, drept care pentru lungul întreg al Dunărei de Jos s-a înființat mitropolia Proilaviei (Proilabum) cu reședința în actuala Brăilă, căci și acest din urmă oraș avea garnizoană turcească.

Mai târziu, și anume în timpul lui Ștefan Mare, turcii au ocupat Cetatea Albă de la gura Nistrului, precum și Chilia, iar mitropolitul Proilaviei și-a întins și asupra acestor orașe jurisdicțiunea sa bisericească. Iar când turcii au ocupat Hotinul, ba chiar Camenița din Podolia, mitropolitul Brăilei și-a întins și asupra lor autoritatea, deși-i veneau foarte peste mână locurile acelea.

Dar când s-a restituit Țării Românești Brăila și Giurgiu, când Hotinul, Cetatea Albă și Chilia au încăput pe mâna rușilor, atunci și mitropolitul Proilavici a scăzut numai la eparhia Silistrei dincolo de Dunăre, încât el era suprema autoritate bisericească în Dobrogea noastră.

În secolul nostru a încetat însă abia a exista eparhia Proilaviei.

Dionisie venise la București pentru a pune la cale poziția bisericei din Dobrogea și a intra cu eparhia sa în organizația bisericei autocefale române.

El era de 67 ani, fusese vicar al Patriarhiei și a administrat optsprezece ani eparhia.

În vremea ivirii schismei bulgare — căci se știe că bulgarii s-au rupt de scaunul ecumenic în mod necanonic — Dionisie și colegul său, mitropolitul de la Varna, n-au voit să recunoască autoritatea exarcului bulgar schismatic și în această atitudine a sa a fost sprijinit de populația românească și de cea grecească de pe malul drept al Dunării. De gând avea să-și întindă autoritatea asupra tuturor creștinilor ortodoxi, partea locului cari nu voiesc să recunoască schisma. Venit la București pentru a recunoaște autoritatea bisericească și politică a României, el a fost foarte bine primit de Î.P.S.S. Mitropolitul primat, iar în ziua de 1 ianuarie a oficiat chiar la Mitropolie. C-o zi înainte de-a merge la palat, unde fusese invitat anume, a răposat.

MOFTURI ȘTIINȚIFICE

[11 ianuarie 1879]

„Românul“ (numărul de la 6 ianuarie) ne surprinde cu știrea că d. T.O. Giuvara a descoperit în Biblioteca Națională din capitala Franciei două manuscripte de interes național. Foaia publică cu plăcere o scrisoare și un articol al d-lui Giuvara, felicitându-l pentru lăudabila osteneală ce-și dă de-a dezmormânta documentele privitoare la țara noastră și recomandă ca exemplul acestui domn să fie imitat de orice bun român.

Iar modestul d. Giuvara, „cunoscând zelul cu care bătrânul «Românul», stâlpul ziaristicei noastre, apără și încurajează cu părintească binevoință tot ce-ar putea face să propășească, fie întru cât de puțin, scumpa noastră literatură națională născândă, îi trimite cu preferință notița sa.“

Articolul învățatului tânăr e intitulat Două manuscripte române ale Biblioteci Naționale din Paris necunoscute până acum și începe astfel:

Apoi d. Giuvara povestește, cu aceeași prisosință de satisfacțiune personală, câtă trudă și-a dat ca să afle manuscriptele, cum bibliotecarul (care se-nțelege că nu știe românește) l-a rugat să-i indice titlurile exact în franțuzește, cum a făcut-o d-lui fără zăbavă, cum a făcut pe file unse facsimile de pe pagine și cum a copiat unul din manuscripte, păstrând numărul șirurilor și numerotarea paginelor din original.

Când aude cineva de dezmormântare de documente privitoare la țara noastră, de un interes național, de felicitări pentru lăudabila osteneală ce trebuie imitată de orice bun român, prin care se îmbogățește, întru cât de puțin, scumpa noastră literatură națională născândă, apoi mai văzând și articolul care începe cu esclamația „Veste bună!“ (de astă-vară) și de norocul de-a fi întrecut pe Picot, s-așteaptă … la ce“?

Cel puțin la documente din suta a X sau a XI sau la vreun manuscript din epoca lui Mircea cel Bătrân, căci, deja din vremea lui Vasile Lupu să fie, n-ar merita atâta șfară.

Ei bine, manuscriptele d-lui Giuvara sunt unul din veacul trecut, altul o copie de cronici din veacul nostru, al nouăsprezecelea, și anume tot lucruri cunoscute și cari se găsesc la noi în țară, dar mai cu samă la anticuari evrei din Moldova foarte des.

Unul din acele manuscripte, acela de care modestul tânăr face mai multă vorbă, cuprinde Vămile văzduhului, carte care se află ca manuscris în biblioteca oricărui boier bătrân, legat în genere împreună cu Minunile Maicii Domnului, iar al doilea manuscript cuprinde o copie scrisă cu cerdace de pe cronicele lui Urechi, Miron Costin și Niculae Costin.

Iată ceea ce voia d. Giuvara „să aducă la cunoștința publicului român, și în special tutor acelora ce iubesc bătrânele noastre tradițiuni naționale și rămășițele ce strămoșii ne-au lăsat împrăștiate pe ici pe acolo“.

Tant de bruit pour une omelette!

Cogălniceanu a tipărit acele cronici de pe copiile cele mai vechi ce s-au putut găsi (1700 și ceva); Șincai a publicat sute de documente, Hurmuzachi a cules câteva mii, Hajdeu asemene, dar nici unuia din aceștia nu i-a venit în minte să facă atâta vorbă zadarnică. Mai adăogăm, ca pentru a constata vechimea manuscriptelor, învățatul d. Giuvara a avut nevoie de… Tocilescu.

Sfatul ce avem noi a-l da d-lui Giuvara este că scumpa noastră literatură națională născândă, care până acuma — slavă Domnului — n-a ajuns încă la halul de-a fi apărată și încurajată de bătrânul „Românul“, are nevoie de mai puțină suficiență și de mai multă modestie, mai ales din partea acelora cari prin sine nu însemnează nimic și cari vor să-și câștige un modest nume prin copiarea Vămilor văzduhului.

Iar cât despre rămășițele ce strămoșii ne-au lăsat împrăștiate pe ici pe colo, primejdia asemenea nu-i tocmai mare. D. Giuvara e cam tot de o origine cu d. C.A. Rosetti, încât strămoșii d-sale nu ne-au împrăștiat nimic, cel puțin în limba românească nu.

Apoi îl mai rugăm să nu prea generalizeze ignoranța sa, atribuind-o tutor; căci, înainte de-a manifesta o asemenea grozavă bucurie asupra unor descoperiri imaginare, ar fi putut să-ntrebe și pe alți creștini câtă importanță pot avea.

Acolo unde s-a ivit o adevărată greutate s-a-ncurcat și d. Giuvara și anume la Descrierea Chinei, scrisă slavonește de spătarul Nicolae Milescu, pe care d. Giuvara îl numește, c-o consecuență demnă de o cauză mai bună, Miclescu, deși vestitul spătar nu pare a fi fost rudă cu liberalul Sandu Miclescu, supranumit Păgânul, din ținutul Vasluiului.

Despre acest manuscript — zice d. Giuvara — a vorbit deja Urechiă (adecă Pseudo-Urechia). Vestitul anonim a vorbit multe și mărunte în viața sa, numai nu prea de seamă, ceea ce se dovedește și din cazul de față, căci manuscriptul spătarului a rămas necitit, de vreme ce nici d. Giuvara, nici colegul său, ilustrul anonim, nu știu încurcata de slavonească — iar la Vămile Văzduhului se pricep amândoi.

[12 ianuarie 1879]

În numărul nostru de la 20 decemvrie anul trecut am spus că ceea ce nu voim este incapacitatea erijată în titlu de merit; prostia și neștiința brevetate ca titluri de recomandație.

Ce se mai cere azi în România pentru a deveni om mare? Merit? Știință? Avere? Caracter? Nimic din toate acestea.

Se cere să fii războtezat în numele tatălui: C.A. Rosetti, a fiului: I. Brătianu, a Sfântului Duh: Carada, atunci le ai pe toate cu de prisos, și merit, și știință, și avere.

A nu ști carte, a nu fi învățat nimic serios în viață nu este, în sine privit, nici nenorocire, nici defect, ci o împrejurare indiferentă pentru viața statului, căci marea mulțime a activităților omenești nu exige decât puțină știință teoretică. Dar lucrul se schimbă foarte când brațele cari ar trebui să fie consacrate unei munci folositoare și lor și societății, în loc de daltă, mistrie, coarnele plugului, bardă și gelău apucă condeiul și vor să stăpânească un popor. Ei bine, sunt o mulțime de oameni, mai cu seamă liberali, în România cari n-au mai multă știință teoretică decât un țăran din Saxa sau un lucrător din Prusia. Și, ca să cităm un caz concret și foarte caracteristic, spunem că șeful diviziei școalelor în Ministeriul Învățăturilor Publice este un funcționar care nu va putea să dovedească mai multe studii decât un țăran sau un lucrător.

Acest caz nu-l cităm pentru că ar fi rar — toate ramurile administrației publice gem de asemenea înțelepți — ci numai pentru că e caracteristic, căci în orice caz e foarte ciudat ca școala și învățăturile publice — de la universitate începând și până la școala rurală — să fie administrate de oameni cari nici la școală au îmblat, nici vro învățătură acătării au.

Dacă cineva nu se pricepe în țara noastră la nimic, tot se mai pricepe încă la ceva: se face liberal, strigă prin mahalale contra reacționarilor, jură în numele trinității Rosetti-Brătianu-Carada, se face luntre și punte la alegeri, făgăduind unuia că-i va pune nepotul în slujbă, altuia că i se va arenda o moșie a statului fără parale și — patria e mântuită.

Putem zice de-a dreptul că partidul liberal (roșu) reprezintă la noi o sumă de oameni, parte ignoranți, parte și ignoranți și târzii la minte, și că acest partid formează la noi în țară, ca și fracționiștii în Moldova, acea coalițiune vecinică pe care cei scăpătați pe scara naturii și a muncii o formează pururea contra cuminției, a învățăturii și a meritului.

Și cu toate astea ce fin, ce gingaș organism e statul, ca tot ce produce înțeleapta natură! Cum în consecuțiunea de generații și într-o dezvoltare sănătoasă ajung sus tocmai elementele de care societatea are mai multă necesitate! În epoce eroice, când lupta pentru existență e grea, curajul, puterea de sacrificiu, caracterul nestrămutat care nu cunoaște frica de moarte, ajung la cârmă și mănțin cu tărie existența statului; când, din contra, viața fizică a statului e întrucâtva asigurată și când munca și tendința de economie ajunge a fi firul roșu al vieții naționale, ajunge sus știința disciplinată și cunoscătoare, căci științele nu sunt decât ochii muncii.

Nu se poate aștepta — se-nțelege — ca-ntr-o țară ca a noastră, care a admis toate formele de organizație a celor mai înaintate țări, aceste forme să se întrupeze numaidecât în oameni pe deplin potriviți cu statura intelectuală, cu grelele și gingașele probleme cu cari sunt însărcinați. Nivelul culturii generale a nației nu-l poate ridica nimeni cu umărul — timpul și munca împlu neajunsurile. Dar ceea ce ar trebui să se observe e tendința spre bine, voința de-a numi oameni cari se pricep în cutare ramură, începutul unei luări în serios a vieții statului.

Conservatorii, oricâte rele s-ar zice despre ei, sunt singurul element neesclusivist din țară. Nu s-a aflat judecător bun pe care ei l-ar fi depărtat pentru că profesează cutare credință politică, nici profesor, nici vameș, nici casier cari, buni fiind, ar fi fost înlăturați pentru motive politice, dacă își vedeau numai de lucru și nu prefăceau dreptul lor politic într-o unealtă de agitație scandaloasă, de turburare și de ambiție neînfrânată.

Un guvern conservator, cu toate defectele inerente mai mult epocei decât persoanelor dominante, alege totdauna grâul din neghină și, dacă rămâne neghină pe ici pe colo, e semn că grâu nu e îndestul. În adunări conservatoare se va vedea totdauna floarea nației, tot ce ea are mai însemnat ca știință, avere, caracter sau experiență întru ale țării, ba într-o asemenea adunare opoziția chiar e reprezentată prin oamenii cei mai însemnați pe cari-i are.

Singură deosebirea numai că, sub conservatori ambiția personală e restrânsă prin puterea lucrurilor la valoarea individului, e destulă deja pentru a da partidului conservator o înzecită importanță asupra celorlalte. Liberalii, din contra, se folosesc de ambiția exagerată a oamenilor de puțină valoare pentru a ajunge și a se mănține la putere. Dar precum un venin, oricât de plăcut ar fi la gust, rămâne venin și distruge organismul căruia pentru câtva timp i-a sporit prin surescitațiune febrilă puterile, tot așa și ambițiile diverse ale liberalilor au condus partidul la descompunere.

De la începutul alcătuirii ministerului Brătianu, el s-a transformat într-un caleidoscop care ne-a arătat pe rând prefacerea personalului chemat a-l compune prin trecerea la minister, fiecare la rândul său, a tuturor corifeilor din ortaua roșiilor de toate nuanțele.

Lucrul a ajuns a fi o mare greutate de învins pentru d-nii Rosetti-Brătianu din cauza neputinței în care se află de-a satisface îndestul de repede nerăbdarea tuturor nulităților marelui partid.

Supărarea celora ce rămân în așteptare devine din ce în ce mai mare și nu puțină turburare provoacă în rândurile majorității din Cameră.

Și cu toate acestea d-nii Rosetti-Brătianu nu dispun de alt mijloc pentru a se mănținea. Astfel incapacitatea — numai cu ambiție și cu lăcomie să fie unite — devine neapărat în ochii capilor liberali un titlu de merit; iar nulitățile, ajungând miniștri ai M. Sale, pentru a se simți în minister ca acasă negreșit că vor căuta să se înconjure cu ipochimene după chip și asemănare, încât pe această cale prostia și neștiința sunt brevetate ca titluri de recomandație.

[Articol cu paternitate incertă]

[13 ianuarie 1879]

Ziarele din Viena ne aduc știrea că Francisc Schuselka, renumitul publicist austriac și redactorul revistei politice ebdomadare „Reforma“, ar fi fost lovit de dambla în ziua de 7/19 ianuarie și că starea sa inspiră serioase îngrijiri.

Schuselka e un om cam în vârstă, căci e născut la anul 1811, la Budweis în Boemia, a studiat dreptul în Viena și a fost mai întâi practicant la tribunalul criminal, în urmă institutor privat în Viena, Salzburg și Praga.

De la 1835 a început a se ocupa cu publicistica. La 1845 apăru cel dântâi roman al lui. În urma unui conflict cu cenzura austriacă a mers întâi la Weimar, apoi la Jena, unde-a publicat între altele broșura Este Austria germană?. Aproape toate broșurile lui politice au avut drept urmare cercetări, avertismente și espulsiuni. Astfel, în urma scrisorii Cestiunea orientală adecă rusească a fost dat în judecată și avertizat. Broșurile Războiul jezuiților contra Austriei și a Germaniei și Biserica nouă și politica veche au avut drept rezultat espulsiunea din ducatul Sachsen-Weimar. De aci merse la Hamburg, unde fu unul din fondatorii comunității religioase germano-catolice. În urma scrierii Austria, progrese și regrese, librăria Hoffmann et Comp. din Hamburg a pierdut în Austria debitul pentru toate cărțile ce le edita.

În timpul revoluției de la 1848 se întoarse în Austria. A fost ales în Parlamentul de la Frankfurt, și anume în comitetul de cincizeci, apoi de către cercul electoral Klosterneuburg în Adunarea germană-națională, unde-a fost la stânga estremă, apoi fu ales în Parlamentul austriac, unde făcea parte din stânga moderată, iar în adunarea de la Kremsier dezvoltă o crâncenă opoziție parlamentară.

După dizolvarea adunării din Kremsier se întoarse la Viena. La intrarea rușilor în Ungaria scrise broșura Nemțește sau rusește, prin care făcu mare zvon.

La 1850 fu espuls din Viena, fără a i se cita motive, și trăi internat doi ani la vila sa din Gainfarn, unde trecu la biserica evangelică.

După ridicarea acestei internări merse la Dresda, unde scrise broșura Fatalitatea turcească și marile puteri.

Întors la 1854 în Austria, trăi retras. Abia la 1859 ținu un discurs cu ocazia unei aniversare a lui Schiller și făcu iar mult zgomot, dar guvernului-i displăcu atât de mult discursul încât a oprit publicarea, iar autorul a primit un avertisment. La 1860 — începutul erei constituționale — el luă parte la mișcările pentru alegerile comunale. Un discurs ținut înaintea unei adunări de cetățeni avu drept urmare că poliția l-a oprit de-a lua parte la adunările electorale din Viena, nefiind înscris între alegătorii vienezi. Totuși fu ales la 1861 de vienezi în Dieta Austriei de jos, unde pledă pentru o organizare federativă a monarhiei, părere pe care-a espus-o și în broșura Austria și Ungaria.

La 1862 înființa revista politică „Reforma“, în care continuă lupta contra centralismului. Ca redactor al acestei reviste avu mai multe procese de presă, fu condamnat de mai multe ori la închisoare, pedepse pe cari i le-a iertat împăratul, deși prin ele își pierduse drepturile electorale. Când vienezii îl aleseră totuși, împăratul îi iertă și urmările juridice ale acelor condamnări, încât putu să primească mandatul de deputat.

Din epoca apărării federalismului datează și simpatiile de cari Schuselka s-a bucurat între naționalități. Coloanele revistei sale erau pururea deschise și pentru cestiunile românilor din Austria, pe cari le-a apărat cu obicinuita lui putere de raționament și de dicțiune.

[Articol cu paternitate incertă]

[17 ianuarie 1879]

Cum sub ochii părtinirii și sub logica pasiunilor virtuțile se schimbă în vicii și viciile în virtuți! Lessing — dacă nu ne înșală memoria — povestește cazul unui om din India care comisese un omor pentru o femeie urâtă. La-ntrebarea judecătorilor cum s-a putut una ca aceasta vinovatul răspunse: „O dac-ați vedea-o cu ochii mei!“

Tot așa am ajuns astăzi și cu monopolul tutunurilor: „O, dacă l-am vedea cu ochii fraților liberali, ce frumos, ce admirabil ni s-ar părea atunci“.

Singura deosebire între omul din India și decanul ziaristicei liberale este că acel om era statornic în vederea lui pe când „Românul“ își schimbă ochii după împrejurări și are vedenii înfricoșate și apocaliptice atunci când frații căuzași au numai rolul ingrat de-a striga prin cafenele; și perspective trandafirii atunci când aciiași frați ajung să puie țara la cale.

Știți ce era odată monopolul tutunurilor — când erau conservatorii la putere — în ochii ziarelor liberale și ai tovărășiei de la Mazar Pașa?

„Românul“ singur mărturisește tonul ce-l creaseră liberalii în țară. „Când s-a înființat monopolul tutunurilor la noi n-a fost decât un strigăt în toată țara în contra acestei noi măsuri fiscale“. El însemna: uciderea unei ramure de producție națională, o spoliațiune a țării din partea străinilor.

Puși în vesela necesitate de-a ilustra purtarea liberalilor de pe atuncea, vom spune numai că Regia era compusă din hoți cari înșelau publicul la cântar și dădeau fidea de carâmbi vechi în loc de tutun în pachetele de calitatea întâia. Experții roșii cântăreau și răscântăreau prin „Românul“ și prin alte ziare liberale hârtia învelitorii pachetelor, staniolul, smoala cu cari sunt lipite și făceau ingenioase exerciții de adunare și scădere asupra celor 25 de grame. Un colaborator vremelnic recomanda cititorilor „Românului“, prin scrisoare deschisă, tutunul Regiei ca mijloc excelent contra anghinei difterice, de vreme ce tăbăcește gâtul în așa chip încât nu se mai poate prinde nimic de el.

Știți însă ce este azi monopolul?

„Românul“ de la 10 curent ne răspunde: „monopolul tutunurilor este, fără îndoială, cel mai echitabil din toate impozitele indirecte; el nu izbește un obiect de prima necesitate, ci din contra un rău obicei, un fel de viciu“.

Acest viciu trecea odată drept mucenic. Astfel de ex. st. marele mucenic Mărculescu își tăbăcise gâtul cu tutunul Regiei, pentru a da învățături sărmanei omeniri ce otrăvuri cată să întrebuințeze contra anghinei. Își răstignise beregata pe altarul omenirii. Un viitor martirologiu al tuturor candidaților academiei de înțelepți de la Mărcuța va păstra cu gratitudine numele tuturor acelor ilustrațiuni cari au vorbit pe atuncea în „Românul“ contra monopolului.

Va să zică fumatul era sub conservatori un martiriu, o virtute par excellence, sub liberali a devenit un rău obicei, un viciu, iar fumătorii trebuie să-și spășească păcatele, căci tot „Românul“ zice că acești vicioși n-au nici un drept să vorbească; bine li se face ceea ce li se face și, dacă nu vor să fie loviți pentru viciul lor, n-au decât să nu mai fumeze și vor fi mai … sănătoși. Va să zică fumătorii nu sunt numai niște vicioși, ci totodată și bolnavi. „Prin urmare nu se poate zice nimic contra monopolului tutunurilor ca impozit indirect“.

Și dacă fumatul e un viciu, știți ce vor deveni contravenitorii, fie în cultură, fie în contrabandă, după ordinea actuală de idei a ziarului guvernamental?

Cel puțin criminali.

Căci „dacă regia va consimți la modificări și complectări ale controlului, i se vor da și ei în schimb garanțiile pe cari le cere în contra contrabandei și a culturii ilicite“.

Aceste garanții, pe care însă „Românul“ nu le citează, sunt pedepse criminale de ani de închisoare contra cultivatorilor sau introducătorilor iliciți, și încă pedepse pronunțate nu de jurați, ci cu judecată scurtă, încât cine ucide pe un om va veni și de azi înainte la jurați și va fi achitat, iar cine va cultiva zece fire de tutun în mod ilicit merge pe câțiva ani la pușcărie fără judecată.

Dacă esistă opinie publică la noi compare atunci declamațiunile liberale din vremea înființării monopolului cu declamațiunile de astăzi, compare obligațiunea luată de tovărășia de la Mazar Pașa de-a aboli darea cu tendința de azi de-a o mănține cu orice preț, și judece în consecuență.

Noi n-am amăgit niciodată oamenii și de aceea deie-ni-se voie a nu admite nici sofismele cele noi ale „Românului“, precum n-am admis nici pe cele vechi. A fuma nu este nici un rău obicei sau un viciu, dar nu este nici o virtute, ci pur și simplu o trebuință contractată, ca oricare alta. Cumcă omul poate fără fumat nu-i nici o dovadă pentru viciozitatea și răul obicei al fumatului, căci omul poate fără multe. Dacă nu-și poate face casă șade-n bordei, dacă nu poate frige carnea o mâncă crudă, în fine dacă nu se poate îmbrăca umblă și-n hainele lui moș Adam. Toată mișcarea economică a omenirii consistă în crearea de trebuințe nouă și numai escesul acestor trebuințe e un viciu. Dacă cineva ar admite teoria „Românului“ atunci toate artele: muzică, pictură, arhitectură, teatru; industriile: mătasă, catifele, broderii, țesături, toate ar fi un viciu, pentru că nu constituiesc o primă necesitate, ar fi un rău obicei de care, dacă oamenii s-ar lăsa, ar fi mai… sănătoși. În realitate însă obiecte de prima necesitate nu sunt decât acelea cari se-ntrebuințează pentru nutrirea și conservarea individului; acele obiecte sunt foarte puține la număr, iar tot restul de producte omenești sunt obiecte pentru îndestularea unor trebuințe contractate, fără cari mai nu ne putem închipui existența omului modern.

Aceste trebuințe nu sunt contractate de cătră sistemul nutritiv, ci de cătră cel nervos, adecă de cătră organele acelea cari fac din om om, pe când obiectele de prima necesitate sunt acelea cari au a face cu existența sa ca animal.

Și într-adevăr animalele au nevoie de mâncare, de acoperământ contra intemperiilor, dar nu le-am văzut încă nici îmblând la teatru, nici fumând, nici cumpărându-și tablouri, nici făcând muzică. Adecă de! o spunem și noi aceasta în nevinovăția noastră: poate că între dd-lor vor fi văzut și cazul contrariu. A numi dar fumatul un rău obicei, un viciu, e o sofismă pentru a îndreptăți impunerea unei dări, ceea ce nu era necesar.

Mai bine s-apuca „Românul“ s-arate de ce darea aceea a trebuit să se creeze. Pentru că tot d-nii liberali votaseră drumul de fier Stroussberg, pe care apoi n-a voit să-l plătească, și pentru că, plata fiind obligatorie prin iscălitura țării, conservatorii trebuiau s-o realizeze, creând resurse nouă. Departe dar de-a vedea în monopol o dare bună, contra căreia nu e nimic de zis, ea a fost privită așa cum este în adevăr, adecă ca o nouă sarcină, dar care se impunea prin greutățile create de guvernul dumnealor.

O dare este dar totdeauna o neplăcere, individual vorbind, numai poate că sub roșii va deveni o fericire sau o beatitudine chiar de-a plăti biruri. De aceea noi nici apărăm, nici combatem monopolul. Necesitatea lui e evidentă, pentru că reprezintă un venit sigur de zece milioane, cari trebuiesc și sunt deja angajate în cheltuielile asemenea neapărate ale statului. Ceea ce voim însă este a stigmatiza din nou acel sistem al minciunii și al amăgirii publicului și de-a arăta cum dd-nii liberali nu pot ține promisiunea lor de-a aboli monopolul și cum acea promisiune nu era decât o manevră electorală, făcută cu deplina conștiință că n-o vor putea ținea.

Cel mai hazliu pasaj însă din articolul, menit a face epocă, al „Românului“ e următorul:

Noi credeam cum că băuturile spirtoase sunt arareori obiecte de primă necesitate, dd-lor zic adesea. Știm că acele băuturi produc proroci în șirurile dd-lor, cari, mai competenți fiind în materie, ne impun plăcuta datorie de-a le da dreptate în privirea acelui esces de necesitate.

Fiziologicește însă lucrul nu-i adevărat. Alcoolul, întrucât e trebuitor nutrițiunii, se poate substitui, c-un înzecit folos pentru sănătate, cu hrana substanțială.

[18 ianuarie 1879]

Tot în n-rul nostru de la 20 decemvrie, în care am arătat din nou cele ce am zis de atâtea ori, că reacție în adevăratul înțeles al cuvântului nu există și nici poate exista în țara noastră, am spus între altele că combatem împresurarea prerogativelor puterii executive de cătră Camere, combatem violarea legii fundamentale prin înțelegeri, după convenințele momentului, între miniștri și reprezentanții din Adunări, spre a se eschiva responsabilitatea miniștrilor, adăpostiți în dosul Corpurilor legiuitoare.

Care este îndealtmintrelea înțelesul constituționalismului dacă nu neatârnarea puterilor statului și responsabilitatea fiecăreia din ele? Și care e înțelesul unei Camere legiuitoare dacă ea face pe sub mână tot ce-i cere ministrul și-l acoperă cu figura ei, ea care n-are nici o responsabilitate?

Înainte toate puterile statului erau împreunate într-o mână: coroana era supremul legiuitor, administrator și judecător.

Se-nțelege că atunci se putea întâmpla cazul ca judecat și judecător, administrator și administrat, controlor și controlat să fie una ș-aceeaș persoană și că cel ce avea puterea-n mână să-și croiască legi după bunul lui plac.

Dar astăzi nația, care nu numește nici funcționari, nici miniștri, și care nu-i în stare a-i controla și a-i trage la răspundere direct, își alege mandatarii pe cari-i însărcinează cu această afacere importantă sub presupunerea bona fide cumcă acești mandatari formează într-adevăr un corp deosebit de puterea executivă, nu însă o companie de controlori cumpărați de cătră cei controlabili și înțelegându-se cu ei pe sub mână, pentru a face treburi împreună. Afară de asta mai e și un alt inconvenient: guvernul trebuie să fie al țării întregi, fără deosebire de partizi, pe când Camera va lucra mai totdauna în sensul unilateral al unei partizi.

Inconvenientul cel mai mare din toate însă este că Adunările nu pot fi făcute răspunzătoare de voturile și actele lor și că nația, singurul lor judecător, nu e-n stare direct a face altceva decât a alege alți oameni atunci când actele și voturile rele sunt consumate de mult; pe când guvernul, de la miniștri începând și pân-la copist, e și trebuie să rămâie răspunzător de tot ceea ce face. A confunda însă atât de rău lucrurile precum se-ntâmplă astăzi, a se anihila guvernul în favorul Camerelor și Camerele în folosul guvernului este o dovadă mai mult că n-avem a face nici cu guvern într-adevăr responsabil, nici cu Camere într-adevăr controlatoare a actelor lui, ci c-o societate de exploatație în care unii joacă pe miniștri, alții pe legiuitori.

Din capul locului am văzut că Adunarea actuală a împreunat toate puterile statului: puterea Domnului, atribuțiile executivei, a justiției. Din capul locului onorata Adunare s-a numit suverană, pe deplin stăpână pe oameni, pământ, bani, oștire, pe toate celea, ca și când ar fi luat țara în arendă sau în otcup și ca și când, afară de Adunări, nu mai e suflet de muritor care are dreptul de a zice și el cuvântul său în privirea acestei țări.

Cu toate acestea Domnul are drepturi mult mai mari decât Adunarea. El are liberul veto în toate împrejurările, el poate da pe miniștri în judecată ca și Camera, consiliarii lui sunt răspunzători înainte-i ca și înaintea Camerei. Pentru a scăpa însă de această responsabilitate Camera și d-nii miniștri ce fac? Se înțeleg, după convenințele momentului, acum într-un chip, acum într-altul cu totul contrariu, și înaintea M. Sale cabinetul apare totdauna curat ca zăpada și ocrotit de voturile neconstituționale ale unei Adunări care, la rândul ei, nu poate fi apucată și trasă înaintea judecății de nimenea.

Acesta e sistemul cel mai nou, inventat anume de d. C.A. Rosetti, întâi pentru a scăpa de orice responsabilitate pe confrații din ministeriu, al doilea pentru a escamota coroanei dreptul ei de control legiuit asupra actelor guvernului, al treilea pentru a face iluzoriu dreptul pe care îl are nația de a-și exercita controlul în afacerile publice. Pe această cale de nelegiuită suveranitate d. C.A. Rosetti a condus sistematic Adunarea spre… republică.

Căci în republică așa este. Capul statului e șeful, nominal adesea, al unui partid și n-are nici un control și nici o putere, iar majoritatea întâmplătoare e stăpână pe destinele țării.

Căci majoritățile sunt întâmplătoare, adesea absurde chiar, pe când statul ca ființă organică și răsărită pe cale istorică are nevoie de puternice elemente de stabilitate. Își poate oricine închipui în ce stare ar ajunge un stat guvernat azi de-o părere, mâne de alta, guvernat de fluctuațiunea numărului într-o Adunare. Căci majoritatea ce-o capătă un proiect nu dovedește că acel proiect e bun, pentru că numărul aderenților nu e inspirat numai de dreptul cuvânt, ci de interese de grup, de fotoliu, ba adesea de interese personale chiar.

Câteva cazuri de amestecul Adunării în tot ce n-o privește vor ajunge pentru a ilustra linia ei de purtare. Astfel, cu ocazia formării bugetului pentru anul 1877, Camera a luat inițiativa facerii lui, și aceasta fără de nici un drept, căci dreptul este al ministrului; el are să-l elaboreze, să primească aprobarea domnească și să-l aducă în Cameră pe singura cale constituțională, aceea a mesajului domnesc. Dacă în buget ar fi cifre fictive și erori intenționate, cine e răspunzător? Camera. Am arătat că ea se sustrage oricărei responsabilități. Ministerul? Se ascunde dindărătul Camerii și astfel buna-credință în cheltuielele statului rămâne o iluzie.

Asemenea am văzut Camera servindu-se de dreptul ei de interpelare, adecă de dreptul de-a cere lămuriri, pentru a lua hotărâri politice de cea mai mare gravitate prin votarea de moțiuni de trecere la ordinea zilei. Astfel, de ex. Camera a refuzat de a retroceda Basarabia și a primi Dobrogea și în urmă tot acea Cameră a cedat Basarabia și a primit Dobrogea tot prin o moțiune, toate pentru a scăpa pe miniștri de sub responsabilitatea cuvenită. Pentru a vota o pensie de 100 de franci unei văduve se cere o anume lege, pentru a primi pe un singur om în cetățenia statului român se cere o lege trecută prin Camera și prin Senat și sancționată de Domn; pentru a ceda o bucată mare a țării, pentru a primi o provincie e de ajuns… o moțiune.

Lucrul e absurd, însă în Camera suverană a d-lui C.A. Rosetti toate sunt cu putință.

Să mai pomenim oare alte amestecuri? Dar Camera aceasta și-a arogat dreptul de-a indica persoanele ce sunt a se trimite cu misiuni în străinătate sau a cerut revocarea de agenți diplomatici, deși lucrul e de-o estremă gingășie. Asemenea am văzut Camera desființând prin o lege sentința dată de Curtea de Casație în privirea maiorului Pilat (ginerile d-lui C.A. Rosetti), am văzut pe comitetul de acuzare în contra fostului cabinet arogându-și atribuțiile procurorilor și a judecătorilor de instrucție, am văzut pe acei d-ni făcând perchiziții, despecetluind și publicând scrisori private, violând domicilii; am văzut cu un cuvânt Camera dându-și aerul de Convent național, iar comitetul ei luându-și rolul și puterile unui Comitet de Salut Public.

Astfel statul român devine în mâna așa-numiților liberali o unealtă pentru ca indivizi obscuri să-și realizeze urele și dușmăniile, să-și sature lăcomia, pentru a da vânt în sus nulităților, iar, spre a scăpa de urmările legiuite a unor asemenea turpitudini, tot guvernul, de la ministru până la copist, se ascund îndărătul unei majorități care ca mâni ți se va părea că n-au existat de când lumea.

Și toate acestea se acopăr cu fraza că între guvern și Camera e înțelegere. Apoi să ne ierte: între înțelegere și complicitate e deosebire cât cerul de pământ. Complici sunt toți la comiterea de crime chiar, dar înțelegere cinstită nu se poate numi aceasta.

[20 ianuarie 1879]

Este mișcarea din Moldova factice și o operă a d-lui Cogălniceanu, precum zice „Românul“, sau este un sâmbure real în ea — iată întrebarea. Văzând că cestiunea servă ca argument pro și contra unui om, am fi într-adevăr ademeniți a crede că mișcarea e factice, ca multe lucruri de la noi din țară; dar din nenorocire d. Cogălniceanu nu este inspiratorul nemulțămirilor generale din Moldova, ci d-sa le dă numai accentul cuvenit prin organul amicilor săi politici. „Românul“ este așadar desigur inexact când atribuie d-lui X sau „României libere“ începătura mișcării semnalate, căci aceasta e împărtășită de organe de cea mai deosebită nuanță politică.

Semnalul l-a dat „Vocea Covurluiului“, organ mai mult conservator. Apoi a urmat „Steaua României“, organul tuturor oamenilor onești din Iași, pe cari gospodăria bandei fracționiste i-a înspăimântat și i-a îngrămădit la un loc spre comună apărare. S-au asociat la mișcare „Curierul intereselor generale“, care nu e de nici o nuanță politică; în fine însăși „Ștafeta“, organul fracționiștilor, sprijină nemulțămirile moldovenilor.

Între gazetele din Moldova, cea mai mică, dar nu cea mai rea, „Muncitorul“, redijat de d. Rosetti-Tețcanu, care n-a avut niciodată simpatii tocmai pronunțate pentru d. Cogălniceanu, scrie în termeni mult mai aspri despre starea rea a Moldovei decât chiar „România liberă“.

Se înțelege că prin asta noi nu ne facem câtuși de puțin apărătorii d-lui Cogălniceanu. Constatăm numai, în interesul adevărului, că acum ca totdeauna „Românul“ caută a da lucrurilor un caracter neadevărat, prefăcând cestiuni într-adevăr grele în cestiuni de coterie și de persoane.

CIUMA

[21 ianuarie 1879]

Profesorul dr. A. Drasche din Viena publică amănunte asupra ciumei, din care estragem următoarele.

După croniști vrednici de crezare, spun că ciuma s-ar fi ivit înaintea erei creștine încă (125 ani înaintea lui Cristos) și anume pe țărmii de nord ai Africei. Totuși începutul istoric al epidemiilor de ciumă datează de la 543 după Cristos, anul în care această ucizătoare boală s-a ivit pentru întâia oară pe pământ european — la Constantinopole — sub numele de ciuma lui Justinian, iar de atuncea-ncoace s-a și mănținut pe pământ european cu întreruperi mai lungi sau mai scurte timp de o mie de ani aproape, adecă până la 1841.

Stările politice și sociale de pe atunci, degenerarea deplină a medicinei, necunoștința deplină și neaplicarea celor mai simple măsuri sanitare, apoi extraordinara mișcare religioasă, cruciatele și războaiele cu turcii au favorizat mult introducerea și răspândirea epidemiei în Europa.

În jumătatea a doua a sutei a șasea ciuma se lăți în Împărăția romană a răsăritului, asupra Europei de sud, de vest și de nord (Italia 543, Gallia 555, Germania 565, Scandinavia 589). Din suta a șaptea pân-într-a treisprezecea epidemiile europene de ciumă se înmulțiră într-un mod înspăimântător.

Pustiitoarea moarte neagră a sutei a paisprezecea era asemenea ciumă. Deși în suta a cinsprezecea și a șaisprezecea se iviră încă multe epidemii, totuși fură și lungi intervale libere de boală.

În mijlocul sutei a șaptesprezecea — cu tot războiul de treizeci de ani — ciuma scăzu în Europa. În suta a optsprezecea au mai fost câteva epidemii izolate (Viena 1713, Marsilia 1720,Messina 1743, Dalmația 1783, Polonia 1797).

În suta a nouăsprezecea epidemia, afară de țara turcească, a izbucnit aproape esclusiv numai în țările megieșite cu Turcia, la Dunărea de Jos, lângă Marea Neagră și pe Peninsula Balcanică, deci în Muntenia și Ardeal la 1813, 1828, 1829; la Silistria 1834; la Odessa 1837; în Rumelia 1838.

Cu cea din urmă epidemie din Constantinopol, la anul 1841, ciuma pieri din Europa. La 1843 ea pieri și din Turcia asiatică, iar la 1844 s-au mai ivit câteva cazuri izolate în Egipet.

D. Drasche urmează descriind în câteva linii epidemiile din Viena, cari s-au-nceput la 1197 și s-au repetat la 1224, 1227, 1270, 1271, 1282. Dar mai cu seamă între anii 1348 și 1350 ciuma a bântuit atât de cumplit încât familii întregi s-au stins cu desăvârșire, stradele erau pustiite, iar din cauza lipsei de lucrători recolta mănoasă din anul 1319 a rămas nestrânsă. Sute de oameni mureau pe zi, toți morții — bogați și săraci împreună — erau aruncați într-o groapa comună.

În suta a XV și a XVI Viena a avut douăsprezece epidemii. În cea de la 1410 muriră o mie de studenți.

În suta a XVII epidemia se ivi numai de două ori în Viena, însă a fost foarte rea de soiul ei. Mai cu seamă la 1679 și la 1680 turburarea și frica erau atât de mari încât nimeni nu cuteza să îngrijească de nenorociții bolnavi. Se făcu un apel public cu trâmbițe și surle, dar în zadar. Atunci bărbierii fură legați și criminalii fură scoși din temnițe și puși cu de-a sila să îngrijească de bolnavi. Peste 12.000 de locuitori — desigur a patra parte a populației orașului — muri atuncea.

Cea din urmă epidemie a izbucnit în Viena la 7 fevruarie 1713, introdusă, ca mai toate celelalte, din Ungaria. Numărul morților a fost 8644 din 9565 îmbolnăviți.

Precum delta râului Gange e locul originar al holerei, tot astfel orientul ― Africa de Nord poate împreună cu Siria și Asia Mică — e patria ciumei. Dar nici aicea nu e o boală permanentă, provenind în mod endemic, ci asemenea o epidemie.

Toate epidemiile cari umplu istoria omenirii într-un chip nepilduit de acolo și-au luat începutul. Europa a fost totdauna infectată dinspre Orient. Pe când în alte veacuri ciuma se întindea asupra unei mari părți a Asiei și preste tot continentul european, în Africa se mărginea numai la țărmuri. Niciodată n-a intrat în Nubia, în Sahara, în Senegambia. Deși epidemia e cam indiferentă față cu climatul sau cu gradele de căldură și de frig, totuși o prea mare căldură sau un frig prea mare o împiedecă. În regiuni tropice n-au fost nicicând ciumă. Sezonul ciumei în Egipt bunăoară e aproape totdauna de la noiemvrie până la ianuarie, adecă în timp mai mult răcoros. Pe când acolo încetează în lunile calde, iulie, august și septemvrie, în Europa e tocmai atunci mai primejdioasă. Înălțimile îi sunt indiferente — ea urcă Atlamb și tăpșanele din Curdistan.

Ciuma în patria ei — la Nilul de jos — nu se ivește în tot anul, ci cam tot după patru, cinci, adesea și mai mulți ani și atuncea ține uneori câteva luni, alteori ani dupăolaltă.

Răspândirea ciumei se întâmplă prin infecțiune anume prin cei bolnavi. Aceștia sunt obiectele de căpetenie ale infecțiunii. Totdauna s-a observat c-a fost adusă de cazuri izolate din Orient. Numeroase și incontestabile exemple dovedesc introducerea boalei numai prin contagiu. Nu se poate spune sigur dacă și cadavrele sunt contagioase, deși credința aceasta a existat, căci era oprit, sub pedeapsă de moarte, de-a deschide mormintele celor ciumați.

Dovedită este asemenea infecțiunea prin obiecte purtate de bolnavi, precum cămăși și pânze de așternut; prin mărfuri și scrisori însă nu. Contagiul e lipit de obiect pentru uz mai îndelungat, nu de acelea cari se ating în treacăt.

Deși ciumatul poartă în sine și cu sine materia contagioasă, totuși aceasta nu se trece prin contact, adecă prin atingere, deși aceasta e credința generală. Tocmai credința asta a contagiozității formează paginele cele mai negre în istoria ciumei. Această credință aducea stagnațiune în comerț și industrie, rumpea legăturile cele mai gingașe și mai sfinte, degenera în egoism și în adevărată barbarie.

[23 ianuarie 1879]

Vorbind în unul din n-rii noștri trecuți despre ceea ce se numește mișcarea din Moldova am spus ca nu d. Cogălniceanu a inventat-o, ci d-nia lui s-a făcut numai organul acelei frământări.

Noi nu combatem și nu apărăm pe ilustrul om de stat, a căruia specialitate, când se află-n opoziție, sunt durerile Moldovei, dar, ca istorici credincioși, ne vom întreba când îi vin d-lui Cogălniceanu accesele de moldovenism, cât îl țin și ce rezultat practic au.

Pe când d. Cogălniceanu nu intrase încă în cabinet interpela guvernul în privirea redusei stări a Universității de Iași și… avea cuvânt. Într-adevăr, nime-n lume nu-și poate închipui ceva mai decăzut și mai netrebnic decât Universitatea din Iași ca întreg. Pe lângă o samă de profesori buni, sunt alții pentru cari scrisul și cititul deja prezintă greutăți neinvincibile, între cari cităm de ex. pe actualul profesor de filozofie de acolo, care nu-i în stare a construi o frază corectă și e atât de mărginit încât numele filozofilor celor mai vestiți, germani sau franceji, îl scrie cu u scurt la sfârșit (de ex. Kantu, Descartesu), necum să fi înțelegând ce zic acei oameni. Pe aceeași scară de ignoranță e d. Vizanti, profesorul de limbă română, și alți ipochimeni.

Dar pe lângă prostia și ignoranța multora din ei se adaogă și alte rele. Dacă, buni răi cum sunt, și-ar vedea de lucru, poate că cu vremea ar deveni niște profesori mediocri cari ar împlini și ei, cu greu, un gol. Dar, numiți printr-un concurs la care întâmplarea joacă rolul de căpetenie, inamovibili cu toate acestea, cum au ajuns să aibă o catedră leagă cartea de gard și nu se mai ocupă cu știința ce au a o preda, ci cu… politica. Căci d-nia lor aspiră la lucruri mari ― la senatorie, deputăție, ministerie; la posturi diplomatice, misiuni științifice plătite din buget etc. etc. etc.

C-un cuvânt statul plătește acolo o sumă de individe cari iscălesc în condica de prezență fără a fi ținut clas, cari câteodată n-au nici un elev, pentru că nu se găsește om care să voiască a-și pierde vremea cu dânșii, cari nu știu studiile ce le predau, pentru că nu știu scrie, cari au prefăcut catedrele în sinecure, nu-nvață nici singuri nimic și nimic nu predau elevilor, din care cauză Universitatea e dispopulată, și la unele facultăți, de ex. la litere, sunt 5-6 profesori și 3 elevi poate. Nu zicem că toți profesorii sunt astfel, căci sunt și oameni vrednici, pe deplin serioși și cu învățătură la acea Universitate, dar despre numele acelora nici n-auzi vorbindu-se, tocmai pentru că-și văd pur și simplu de catedrele lor și nu s-amestecă în politică.

Așadar d. Cogălniceanu avea dreptate când se plângea de starea pustie de părăginire a Universității din Iași, dar care a fost rezultatul practic al interpelărilor sale? Intrarea sa în minister. Universitatea a rămas în știrea lui Dumnezeu, ca și mai nainte; d-nii Vizanti, Climescu, Ionescu, Leonardescu, Gheorghiu, Șendrea au continuat a face politică și a-și neglija catedrele; iar d. Cogălniceanu, puternic ministru la externe, nu se mai preocupa de fel de nulitățile despre cari făcuse atâta vorbă.

Dar dacă rezultatul interpelării n-a fost decât intrarea sa în minister, oare acest rezultat n-a fost cumva scopul interpelării?

Acum să venim la Moldova. Vorbele „Românului“ despre durerea mare ce o are pentru pierderea Basarabiei, despre adânca îngrijire ce-l preocupă în cestiunea evreilor, sunt și acum, ca totdeauna, mofturi. Basarabia e din zestrea și teritoriul străvechi al Moldovei, deci fiecare moldovean simte mult mai adânc acea pierdere. Dacă în Moldova va arde un sat, desigur că vor compătimi și alți români d-această întâmplare, însă cei cărora le-au ars satul vor avea durerea imediată. Tot așa e și cu cestiunea evreilor, care e mult mai gingașă, mai primejdioasă și mai imediată în Moldova decât în Muntenia.

C-un cuvânt d. Cogălniceanu are dreptate când apasă asupra acelor stări de lucruri, dar — care va fi rezultatul practic al acestei înduioșări? Intrarea sa în minister. Atunci Moldova va rămâne în știrea lui Dumnezeu ca și până acuma și d-sa — puternic ministru de exteme — nu se va preocupa mai mult de acele dureri.

Oare acest rezultat practic nu este cumva scopul d-lui Cogălniceanu? Non bis in idem; mijlocul, odată tocit când cu interpelarea în privința Universității, nu mai prinde astăzi loc.

Nemaiauzită însă și necalificabilă e purtarea „Românului“ cu fostul ministru, care, orice s-ar zice, a fost singurul om c-o inteligență superioară în cabinetul de nulități a d-lui I. Brătianu. Iată ce zice numărul de joi al „Românului“:

Va să zică fostul coleg al d-lui Brătianu e un sustractor. Deie-ni-se voie a întreba, oare colegii săi rămași în minister ce sunt, ce pot fi, când au servit doi ani și mai bine alături?

Când d. Cogălniceanu reprezenta țara la Congresul de la Berlin, atunci d. C.A. Rosetti declama în Cameră că ministrul de externe e sublim; astăzi știți ce zice „Românul“?

Va să zică, din sublim, d. Cogălniceanu a devenit un om ce nu poate servi cu credință și patriotism interesele țării, a devenit… trădător.

Duobus litigantibus tertius gaudet. Nouă ne poate fi indiferentă aceasta în familia liberalilor; ceea ce nu e însă indiferent e priveliștea dezgustătoare ce ne-o prezintă astăzi organul guvernamental.

Doi ani și mai bine d. Cogălniceanu a fost sufletul cabinetului Brătianu; astăzi ministrul abia demisionat e numit în coloanele „Românului“ hoț și trădător. Dar dacă este astfel de ce nu l-au dat în judecata Curții de Casație. Cine e „Românul“, că amenință cu avertismente când, fiind numai simplă bănuială de vină, colegii săi ar fi trebuit să-l trimiță în judecată?

Și dacă n-au făcut-o pân-acuma, ce sunt atunci d-nii Rosetti și Brătianu, foștii săi colegi. Nu sunt complici deopotrivă condamnabili?

Acuzările aduse sunt atât de grave încât credem că e datoria celui învinovățit de-a răspunde limpede la ele.

[24 ianuarie 1870]

Cestiunea scăderii rublelor sau, mai bine zicând, a impunerii lor cu curs obligatoriu de patru franci e asemenea una din cele mai simțitoare spolieri de care s-a făcut vinovat guvernul radical față cu țara.

Nu-l combatem pe d. Dim. Sturza îndeosebi în privirea aceasta, pentru că numele d-sale e numai victima acelei măsuri; pentru că roșii au știut totdeauna să ademenească pe un om mai bun și mai conștiințios decât ei ca să le scoată castanele din foc, pentru că și d-sa este unul dintre aceia cari, pentr-o ambiție rău înțeleasă, se pun la serviciul acelei bande, ponegrindu-se pe sine și mântuind popularitatea, câștigată prin amăgire, a d-lor Rosetti-Brătianu.

Căci iată care e sentimentul publicului mare.

Cel care s-a culcat ca aseară c-o mie de franci avere și se scoală a doua zi numai cu nouă sute douăzeci și cinci de franci, ca și când cineva i-ar fi spart lada peste noapte, numește aceasta sau o hoție sau un impozit. Publicul mare îndeosebi o privește cu drept cuvânt ca pe-o hoție, deși nu știe că ea s-a comis acum trei ani, nu ieri alaltăieri, că s-a comis în momentul în care cursul rublei s-a fixat la patru franci și s-a continuat asupra țării întregi până în momentul reducerii.

Și toate acestea pentru ce? Spre a se arăta slugarnici și supuși puterii vecine, pe care o batjocoriseră la Mazar Pașa, pentru ca îndată ce au venit la putere să-i facă cele mai mari concesiuni. Căci, îndată ce armiile rusești au început a lua fața pământului românesc pe tălpile lor, decanul ziaristicei liberale afirma că valoarea rublei e științific stabilită la 4 franci și nimeni să nu ducă grijă, căci reacția face din rublă numai o armă de opoziție. Iar când Rusia a dat guvernului, sub titlu de venituri ale moșiilor din Basarabia, un milion de ruble subsidiu de război, „Românul“ spunea că un cal de dar nu se caută la măsele.

Iată dar calul de dar costându-ne într-o singură noapte douăsprezece sau treisprezece milioane, căci, departe de-a fi un cal de dar, e asemenea calului pierzător pe care Ulis l-a introdus înlăuntrul Troiei pentru a aduce asupră-i dezordine și ruină.

Reducerea, considerată ca impozit, e însă atât de apăsătoare încât nu se poate asemăna cu nici una din dările actuale, nici prin înălțimea ei, nici prin rigoarea și spontaneitatea perceperei, nici prin nedreptatea repartițiunii.

Căci această dare, percepută într-o singură noapte, e mai mare decât venitul tutunurilor perceput în cursul unui an, mai mare decât toate dările directe cătră stat și, în fine, e egală cu pretinsul deficit lăsat de conservatori după cinci ani de guvernare, deficit scornit atunci de liberali pentru a acuza pe cabinetul Catargiu c-ar fi ruinat finanțele țării, deși rămășițele încasate puțin mai târziu l-au acoperit și întrecut.

C-un cuvânt ca impozit e mare, pentru că întrece pe toate celelalte, și e de-o înălțime pe care o putem cel mult presupune, nu cunoaște.

E riguroasă, pentru că se percepe c-o repejune ruinătoare, fără ca cineva s-o poată preîntâmpina sau ocoli, și asemănătoare cu contribuțiile de război sau a birurilor impuse peste noapte de turci sau de tătari.

În fine e nedreaptă, pentru că nu lovește venitul sau averea reală a omului, ci posesiunea vremelnică, adecă pe cel ce se-ntâmplă a avea rubla în mână, fără ca să fie a lui.

Acuma d. Dim. Sturdza poate vedea singur cât de plăcută e acuzarea ce a ridicat-o în privirea pretinsului deficit al conservatorilor, acuma când d-sa, fără de vină, se vede acuzat de public c-ar fi adus această pierdere și poate vedea totodată cum lucrurile se răzbună prin ele înșile în lumea aceasta, cum d-sa e numit autorul unei pierderi egale cu deficitul conservatorilor, pe care-l ilustra prin țifre și socoteli iscodite. Dac-am fi atât de nedrepți ca și d-sa am putea să ne bucurăm de ceea ce i se-ntâmplă, dar cu prețul neadevărului nu avem obicei a ne cumpăra popularitate. Destul numai să spunem adevărul pentru a se vedea în ce grad e și d-sa vinovat și complice cu roșii.

Întâia vină este ordinul dat, se vede, caselor publice de-a se desface pe cât cu putință de ruble.

Plata cupoanelor obligațiilor domeniale s-a făcut înainte de scădere; bonurile de tezaur nu s-au preschimbat, pentru ca lumea să fie silită a primi rublele înainte de scăderea lor; afară de asta s-au făcut plăți enorme, s-au plătit lefile toate până în ajunul zilei în care s-a publicat decretul. Apoi măsura nu rămăsese pe deplin secretă. Bancherii cei mari se vede c-o aflaseră, pentru că galopinii lor au umblat toată noaptea prin cafenele și birturi oferind rubla c-un mic scăzământ pe hârtie; iar lumea, aducându-și aminte cumcă „Românul“ cu câteva zile înainte asigurase că rubla valorează științific patru franci, au căzut în cursa întinsă de speculă, o speculă la care visteria a luat parte activă.

O altă nedibăcie este scăderea rublei într-un chip încât părțile ei la un loc nu dau un întreg. Patru piese de câte 92 bani (25 capeici) nu fac la un loc 3 franci 70 bani; în fine moneta de 5 capeici (¾: rublă) nu e trecută în decretul domnesc, deci nu e cotată defel.

Într-adevâr imputabilă din punctul de vedere al moralității politice este participarea visteriei la specula asupra scăderii rublelor; scădere pe care cercurile oficiale o știau de mai nainte, iar publicul nu. Din momentul în care se vorbise despre scădere în Consiliul de Miniștri visteria trebuia să-și păstreze rublele, câte le avea, și să nu caute a se folosi de bună-credința publicului.

Cauza pentru care d-nii liberali au prefăcut visteria în Zaraflâc este îndoită: 1) pentru ca pierderea încercată de poporul întreg să nu se reflecteze asupra visteriei 2) pentru ca să scape de orice răspundere directă și controlabilă. Amândouă scopurile acestea le-au ajuns prin amăgire și prin spoliare.

Scăderea în sine nu este răul cel mare. Adevărata hoție consistă în primirea din capul locului a rublei pe patru franci, iar imoralitatea consistă în specula făcută de casele publice asupra scăderii ce-avea să se-ntâmple c-o zi sau două mai târziu.

Dar-asupra tuturor acestora vom mai reveni.

[26 ianuarie 1879]

Alaltăieri s-a întâmplat o minune.

Nu mai suntem pe vremea făcătorilor de minuni, pe a lui Nevtinav împărat din Egipt, de pildă, despre care vorbește povestea ciobănească a lui Alexandru Machedon că făcea, zice, ostași de ceară; îi punea în șir pe o tavă și îi topea și numaidecât, într-o clipeală de ochi, se topea oastea lui Darie împărat trimisă împotriva lui. Nevtinav era un mare fermecător, dar minunea ce s-a întâmplat alaltăieri tot n-ar fi putut-o face.

„Românul“ a vorbit adevărul — se poate mai mare minune? Și încă așa de neted, așa de cu prisosință, încât articolul guvernamental care a văzut lumina zilii la 23 călindar (4 făurar) pare ieșit dintr-altă pană, nu din cele obicinuite. Deci fiind aproape cu desăvârșire identic cu vederile noastre, îi dăm locul de onoare și-l publicăm mai întreg, atârnând de el un mic rezumat și un scurt comentar.

Iată dar ce zice primul București al „Românului“ de la 23 călindar (4 făurar).

Esistența Camerelor actuale se scurtează din ce în ce mai mult prin necesitatea de a ajunge la alegerea și convocarea Camerelor de revizuire. Propunerea de declarațiune că e trebuința a se revizui art. 7 din Constituțiune este și depusă de guvern de mai multe zile pe biuroul Corpurilor legiuitoare; în curând va trebui a se face întâia citire și apoi, dacă propunerea va fi adoptată, în 30 zile Camerele vor înceta fatalmente de a mai esista.

Cu toate aceste, trebuie să o spunem cu adâncă părere de rău, Camera pare a nu prea avea conștiință de pozițiiunea în care se află și de greutatea sarcinei ce mai are de îndeplinit până la espirarea mandatului său.

În loc de a se folosi de fiecare oră ce mai are de trăit spre a săvârși lucrări utile, care ar recomanda-o țării și ar face-o să merite bine de la dânsa; în loc de a căuta să termine cât s-ar putea mai repede votarea legilor urgente ce sunt supuse dezbaterilor ei; în loc de a se sili să îndeplinească cel puțin în parte programa de îmbunătățiri supusă și prin discursul tronulul la deschiderea sesiunii actuale și primită cu fericire de dânsa prin răspunsul făcut tronului, își pierde din contra un timp prețios în nesfârșite discuțiuni chiar asupra cestiunilor celor mai neînsemnate.

Din cel mai neînsemnat articol de lege, din orice interpelare, din oricare cestiune de regulament ce-i place vreunui membru al acestei Camere s-o ridice se face materia unor neterminabile discursuri, nu numai fără un interes real pentru cestiunea ce le servește de prelest, dar și de cel mai nenorocit efect pentru prestijul regimului nostru parlamentar și pentru îndeplinirea datoriilor ce are acest Corp legiuitor către țara ce l-a ales.

Simțul măsurii pare a fi cu totul necunoscut multora din oratorii ale cărora discursuri umplu dările de seamă oficiale ale ședințelor Camerei. Nu mai zicem nimic despre simțul datoriei. Dorința de a străluci pare a esercita singură cea mai funestă tiranie asupra multor spirite. Dacă cel puțin această dorință ar fi servită cu inteligență și cu bun simț, dar vai!

Înamorați de laurii tribunii, pot să fie siguri că țara nu le va fi recunoscătoare de stearpa lor muncă oratorică, care oprește în loc munca producătoare. Publicul, ce are mult bun simț, își râde, când nu se revoltează de arguțiele și de subtilitățile ce servesc de bază la mai toate discuțiunile ce mistuiesc ședințele Camerei; el se indignează când vede cum cei setoși de vorbă caută nod în papură spre a putea vorbi și cum își pierd timpul pentru lucruri cu totul neînsemnate, care, chiar de ar rămânea greșite, n-ar compromite nimic; el prețuiește cu drept cuvânt că cele mai multe din dezbaterile ce absorb în deșert activitatea Camerei și chiar a guvernului, nevoit să urmeze toate discuțiunile și chiar toate caprițiele parlamentare, nu valorează de bunăseamă nici jumătate cât diurna deputaților, pentru timpul cât sunt ocupați în acele seci dezbateri.

Avem convingerea că n-a esistat până astăzi nici o Cameră cu mai bune simțiminte, cu mai mult patriotism și cu mai mare dorință de a face binele pentru țară. Din nenorocire aceste minunate simțiminte sunt în cea mai mare parte neutralizate prin lipsa de orice tact parlamentar, prin ușurința cu care se cere și se ține cuvântul ore întregi și uneori prin lipsa conștiinții despre gravitatea unor dispozițiuni ce se iau și despre consecințele lor în practică.

Plini de idei greșite, considerăm libertatea cuvântului ca un drept ce l-ar avea fiecare ființă vorbitoare de a rosti pe lung și pe lat tot ce-i trece prin gând, cu îndatorirea pentru toți aceia ce nu vorbesc să-l lase să povestească până în capăt tot ce naște spontaneu în creierii săi; nu băgăm de seamă că, practicând în acest mod regimul parlamentar, compromitem interesele țării și risipim chiar averea contribuabililor în diurne plătite pentru serviții foarte minime.

Și în Englitera, și în Helveția, și în Belgia se practică regimul parlamentar, în toată puritatea lui; dar ia să cuteze un orator, și mai cu seamă unul de a doua sau de a treia mână, să ție un Corp legiuitor în loc cu discursuri nemăsurate și va fi îndată pus la regulă de colegii săi. Însuși d. Disraeli, astăzi lord Beaconsfield, la începutul carierii sale parlamentare, cutezând a se arunca în discursuri ce treceau peste măsura obicinuită, fu silit de mai multe ori să tacă prin protestările colegilor săi și chiar să iasă din Camera Comunelor. La noi însă oricare vorbitor ce nu promite câtuși de puțin a deveni un lord Beaconsfield absoarbe timpul Camerei în discursuri ce țin oare întregi; o sută de deputați așteaptă în nelucrare, țara reclamă în deșert îngrijirea intereselor sale și contribuabilii plătesc la diurne pentru ca d. cutare să vorbească.

Nu astfel vom răspunde la așteptarea țării; nu astfel vom întări în România regimul parlamentar și instituțiunile libere; din contra, le compromitem.

Conjurăm pe toți deputații ce au conștiință de gravitatea situațiunii pe care o desemnarăm să se întrunească și să se concerteze spre a lua o altă direcțiune; să se hotărască fiecare a pune frâu mâncărimii sale de vorbă, cel puțin în cestiunile ce nu le cunoaște și nu le-a studiat, căci alttel vom ajunge la espirarea mandatului legislaturei actuale fără ca ea să aibă înscrise la activul ei acte care s-o recomande națiunii.

Până aci, „Românul“ de la 23 călindar (4 făurar).

Va să zică „Românul“ constată cu adâncă părere de rău că actuala Cameră:

n-are conștiință de poziția în care se află și de greutatea sarcinei de îndeplinit;

își pierde timpul prețios în nesfârșite discuțiuni asupra cestiunilor celor mai netrebnice;

deputaților le place a lua cestiuni făr'de nici un interes drept pretext pentru a ține discursuri ce nu se mai mântuie și de cel mai nenorocit efect;

oratorii vorbesc numai de dorință de a străluci, fără inteligență și fără bun-simț, înamorați de laurii tribunei fac munca stearpă; și publicul râde, ba se revoltează de arguțiile și subtilitățile ce servesc de bază la mai toate discuțiunile; în fine publicul se indignează, văzând pe setoșii de vorbă căutând nod în papură pentru a pierde timpul pe nimicuri;

se pierde timpul cu capriții parlamentare, cu dezbateri seci, cari nu valorează nici jumătate cât diurna; Camera, prin lipsa de orice tact parlamentar, prin ușurința cu care cere cuvântul, prin lipsa de conștiință, prin mulțimea de idei greșite, prin aceea că orice ființă vorbitoare spune pe lung și pe lat tot ce-i trece prin gând și povestește până în capăt tot ce-i născocește creierul, prin toate astea compromite interesul țării și risipește averea contribuabililor;

cu mâncărimea lor de vorbă deputații tratează cestiuni ce nu le cunosc și nu le-au studiat, compromițând regimul parlamentar și instituțiunile libere ș.a.m.d.

Ei bine, o Cameră care n-are conștiință de datoria ei și risipește timpul pe nimicuri, se servă de cestiuni ca de pretexte de vorbă deșartă, are numai dorința de a străluci fără inteligență și fără bun-simț, o Cameră care se servește în mai toate discuțiunile de arguții și subtilități ridicole ce indignează publicul, ca care caută nod în papură și-și pierde timpul cu secături ce nu fac cât jumătatea diurnei, o Cameră care tratează cestiuni ce nu le cunoaște și nu le-a studiat, care compromite interesul țării, regimul parlamentar și instituțiile libere, o Cameră care risipește averea contribuabililor — știți ce este cu toate acestea o asemenea Cameră în ochii „Românului“? Nesimțitoare? Nepatriotică?

Nu.

Cea mai bine simțitoare, cea mai patriotică, cu dorința cea mai mare de a face binele țării, precum n-a esistat de când lumea una mai bună și mai de treabă.

Dacă „Românul“ poate atribui patriotism, abnegare și cele mai bune simțiminte la oameni de care publicul râde pentru arguțiile, subtilitățile, pretextele de vorbă lungă și lipsa lor de inteligență și de bun-simț, dacă o poate aceasta „Românul“, fac-o sănătos și să-i fie de bine. Noi nu putem.

[28 ianuarie 1879]

În n-rul de joi (25 ian.) al „Românului“ găsim un pasaj pe care declarăm că nu-l înțelegem. Vorbind despre tot felul de acuzări ce se aruncă d-lui ministru de finanțe pentru reducerea rublelor, acuzări pe cari noi nu le-am împărtășit decât în privirea unor cestiuni de amănunțime și de aplicație, „Românul“ cuprinde deodată următorul pasaj uimitor:

În treacăt constatăm că poporul românesc, când liberalii au nevoie de el, se numește națiunea suverană, iar când acel popor exploatat devine neplăcut companiei Brătianu & Rosetti el se cheamă generalitate.

Apoi se zice că această generalitate uită un lucru, că Rusia ar fi impus rubla sa de hârtie.

Dar generalitatea n-a putut uita un asemenea lucru din cauza simplă că… nu l-au știut niciodată. Cine a dat Rusiei dreptul de-a cere ca vânzătorul român să recunoască de bun și vrednic de credință un sinet iscălit la o bancă din Petersburg pe care se zice că acea bancă va plăti o rublă de argint pentru petecul de hârtie?

Generalitatea e în orice caz în drept de-a întreba quo jure s-ar fi cerut o asemenea monstruozitate din partea statului vecin, căci atunci s-ar putea ca și turcii să pretinză să le primim al pari caimelele, austriacii să le primim Staats-bancnotele și, odată erijată teoria aceasta în drept public, s-ar putea pretinde ca să primim al pari oricâte bancnote ni s-ar trimite din puternicele împărății Schaumburg-Lippe și Monaco.

C-un cuvânt generalitatea e-n dreptul său de-a crede că acea impunere se poate face neapărat la… Astrahan, dar de la Astrahan până la Prut mai e o bucată bună de cale.

Cumcă rușii au putut să impuie în Turcia moneta de hârtie e o mare nedreptate, din cauză că locuitorul singular nu poate fi făcut răspunzător pentru învingerile suferite de statul său, dar… Rusia era în război cu Turcia și războiul explică multe. Eram însă noi în război cu Rusia?

Nu. Din contră: prieteni, aliați chiar, o alianță a căreia extremă onoare am plătit-o cinstit, cum se cuvine unor capete înțelepte ca ale noastre, cu Basarabia. Se mai cuvenea oare să plătim onoarea aceasta fiecare din noi în parte cu 50 la sută? Rușii că-s ruși și tot nu credem c-ar fi pretins atâta venerațiune din partea noastră, pentru că pravoslavnici suntem și noi „dar la rublă de hârtie nu este pravoslavie“.

Dar precum nu vedem de unde ar fi putut porni impunerea rublei de hârtie, adecă a sinetului mic emis de un stat ruinat, tot astfel nu vedem nici necesitatea de-a se primi rubla de argint pe patru franci, căci această monetă de metal este în parte un sinet au porteur, adică un sinet pentru cusurul cât nu s-ajunge până la 4 franci.

Și într-adevăr așa s-a și întâmplat. Pân-a nu ieși decretul domnesc prin care se fixa cursul rublei de argint această din urmă era primită de negustori pe 3 și jumătate franci, iar pentru restul pieții era tinichea, încât cine avea poli imperiali de aur bea și mânca, iar cine nu se uita și răbda. Asta s-a întâmplat cele dântâi două, trei zile după intrarea glorioaselor armii în țară, adecă până în momentul în care s-a obștit carte domnească în toată țara prin care se dispunea altfel.

Cu un cuvânt generalității nu i se putea impune nimic de către ruși și nici i s-a impus. Cine a impus generalității este tocmai guvernul roșu, care ne-a constituit trei ani de zile în cumpărători unici ai rublei de argint și ne-au cauzat prin aceasta un rău ce e departe de-a se mântui prin reducere, deși aceasta era neapărat necesară. Căci nu o singură dată țara pierde 7 și jumătate procente, ci ea va mai pierde încă, chiar atunci când s-ar face o reducere până la valoarea adevărată a rublei. D. Dim. Sturza, care o știe foarte bine aceasta a spus-o în Cameră că bine știe cumcă reducerea nu e mijlocul radical pentru stârpirea răului și că adevăratul leac e demonetizarea desăvârșită.

Cauza pentru care rubla va rămâne pe multă vreme o calamitate ce nu se va putea lecui decât prin demonetizarea deplină este că argintul în genere scade la preț din cauza înmulțirii lui și va scădea mereu, până se vor istovi minele acum lucrătoare. În formă de ban argintul se mănține la o oarecare înălțime numai atunci când s-a bătut în analogie cu numărul contribuabililor.

Afară de asta mai toate statele mari au demonetizat argintul și au monetă curantă de aur. Între acestea sunt Anglia, Franța (de facto) și Germania, încât o mulțime de argint a devenit marfă care-și caută stăpân. Deci în momentul în care era prisos de marfă și nici un cumpărător, d-nii roșii, din slugărnicie către ruși, constituiesc țara noastră în unic cumpărător al rublei cu prețul cel mai bun. Rezultatul a fost un adevărat potop de ruble, despre cari nu știm până la ce punct vor scădea și cari, cu cât mai multe sunt, cu atât mai puțină putere circulativă au.

Căci valoarea argintului se fixează prin proporția în care el există pe piața universală alături cu aurul. Îndată ce prin supraproducțiune acea proporție se clatină și șovăiește, argintul merge repede-napoi și șovăiește în mod primejdios, până ce producerea va înceta și mulțimea lui va fi determinată și neaugmentabilă, încât numai atunci se va restabili o proporție oarecare și vom ști din nou la câtă valoare a-ncremenit argintul. Până atunci argintul se va potrivi numai pentru batere de mărunțiș, nu pentru monetă de valoare.

N-a fost totdeauna astfel, pentru că înainte vreme, argintul fiind rar, se potrivea asemenea pentru monetă curantă; astăzi însă banii albi sunt mai mult ori mai puțin o monetă fiduciară sau de credit, deși într-un grad mai mic decât hârtia. Neavând destulă valoare intrinsecă, ca marfă sau ca metal, banul alb e cu atât mai prețios cu cât mai puțin este și, dacă mulțimea banilor de argint e prea mică în raport cu necesitățile circulației, atunci provine cazul că argintul are agio față cu aurul, că pentru patru piese de câte 5 franci capeți un napoleon și ceva deasupra — caz care s-a întâmplat în Franța. Dar acest spor de valoare nu e intrinsec, ci circulativ. La așa căutare poate ajunge altfel și banul de hârtie, când nu se emite pe cât trebuiește.

Dar este oare acesta cazul nostru?

Un ministru conservator (d. P. Mavrogheni) a emis 25 milioane de bani de argint românești, calculând de fiecare contribuabil câte 25 de franci. Destul și prea destul. Liberalii, în momentul inundării cu ruble, au găsit că prea e puțin și au mai emis 18 milioane bani de hârtie. Dar alături cu acești bani de hârtie avem azi câteva milioane de ruble în țară, pe cari le-am cumpărat cu aur și din cari se vor schimba parte în 24 milioane mărunțiș național.

Avem însă nevoie de atâta mărunțiș, de atâta monetă fiduciară și semifiduciară?

Noi credem că nu și ne temem că politica financiară a roșilor se va sfârși cu un dezastru.

[28 ianuarie 1879]

Pentru înțelegerea acestei metafore anunțăm cititorilor că Ceres, zeița agriculturii, găsindu-și pe iubita sa fiică Proserpina în iad hrăpită de Pluton, reclamă lui Jupiter spre a o elibera. Jupiter decise ca să i se libereze dacă nu va fi gustat nimic din iad. Ascalpheo purtă mărturie că ar fi văzut pe Proserpina gustând dintr-o rodie. Pe baza acestei mărturii destul de clasice Jupiter hotărî ca Proserpina să petreacă 6 luni în infern și 6 luni în Olimp. Pentru a-și răsbuna, Ceres prefăcu pe Ascalpheu în bufniță, pasăre sinistră de urât augur, din Metamorfozele lui Ovidie, cartea IV.

[30 ianuarie 1879]

În zădar ar încerca cineva să dovedească că statul e un rezultat al convențiunii și al punerii la cale prin teorii; el este și rămâne un product al naturii, un organ al societății și, precum omul nu-i liber de a-și schimba inima sau creierul sau plămânii după plac, asemenea nici societatea, într-o stare anumită de lucruri economică și de cultură, nu poate să schimbe după plac forma și funcțiunile statului, nu poate să se joace nepedepsită de-a parlamentul și de-a guvernul.

De când însă au venit roșii la putere, a-nceput jucăriile pe toate terenurile și-n toate ramurile vieții publice, jucării costisitoare și cu atât mai primejdioase cu cât ele amenință a distruge și restul de bun-simț al publicului și a-l face să ia jucării și giumbușuri drept lucruri serioase.

Partidul conservator — neesclusiv și nefanatic ca totdauna și singurul partid care n-are de loc nerăbdarea de a veni la putere, de vreme ce membrii săi n-au fost nicicând avizați la pânea bugetului — partidul conservator zicem nu-și prea bate capul de-a vedea numaidecât răsturnându-se guvernul actual sau de a veni numaidecât conservatorii la putere. Aceasta ne e indiferent.

Dar ceea ce dorim e ca să avem un guvern serios și o Cameră serioasă, oricari ar fi elementele din cari ar fi compuse. Când așa-numiții liberali erau în ajunul de-a veni la putere se știe că regimul vechi a susținut pe roșii în alegerile senatoriale față cu candidații altor nuanțe liberale, aceasta nu din iubire pentru roșii, ci pentru că roșii, fiind mai numeroși și mai bine organizați, îndreptățeau la prezumpțiunea că vor putea da un guvern serios și cu autoritate.

Se-nțelege că nimeni nu poate judeca un partid înainte de venirea lui la putere decât din declarațiile lui orale și înscrise. Roșii promiteau marea cu sarea, dar promisiuni de astea sunt comune tuturor partidelor cari vor să facă efect momentan asupra mulțimii. Din acele promisiuni noi nu culesesem decât două-trei, pe care am îndrăznit a le crede: în afară o politică de pace, înlăuntru o politică de împăciuire și de ordine.

În locul păcii înlăuntru și în afară știm cu toții ce-a venit: călătoria la Livadia, războiul cu turcii, martiriul bietei noastre armate prin foame și prin frig și toate grozăviile unui război întreprins iarna, fără bani și fără a fi fost pregătiți pentru el, precum rechiziții de oameni și vite ș.a.m.d.

Iar împăciuirea înlăuntru s-a tradus prin darea în judecată a unsprezece miniștri, în persecutarea învierșunată a tot ce nu e suflare radicală în țară.

În locul unui guvern serios și cu autoritate am avut, din contra, un guvern cu minte copilăroasă și cu apucături tiranice, însă ridicole, cari în loc de-a inspira respect, produc scârbă.

De atunci greșeli peste greșeli, produse din ușurătate de minte, din neștiință de carte, adeseori din rea-credință. A le enumera pe toate ar fi greu și ar trece peste marginele unui articol de fond.

Destul numai a arăta că răul principal este lipsa de responsabilitate a guvernului, care-n toate cestiunile, chiar în cele curat administrative și de căderea sa, s-ascunde în dosul Camerei.

Cu acest chip am ajuns că nația nu mai are pe cine trage la răspundere în cestiunile cele mai grave pe cari le-a compromis guvernul.

Vedem de ex. că, după două luni trecute, Camera nu s-a ocupat încă cu bugetul pe anul 1879. Astfel nici știm cum ne aflăm; poate că în fața unei prăpăstii. Pe când d. N. Ionescu vorbește în Cameră de un deficit mare, de emisiune de hârtie-monedă peste suma votată de Cameră, d. Sihleanu, prezidentul comisiei bugetare, declară că d-sa se ocupă cu bugetul, că de dragul bugetului a părăsit cu inimă grea balonul captiv din Paris și s-a grăbit a veni în patrie.

Iată dar balonul captiv și poate bal Mabille jucând un rol de străgănire în afacerile statului român.

Ca și bugetul stă cestiunea monopolului tutunurilor, o cestiune care amenință un venit sigur al statului de aproape zece milioane. Tot astfel stă cestiunea juncțiunilor de la Predeal și Vârciorova, tot astfel calamitatea și remediile rublei; toate cestiunile arzătoare, gingașe și bogate în consecuențe sunt la dispoziția balonului captiv și a înțelepciunii deosebiților Sihleni cari populează Adunarea actuală.

Nu mai avem nevoie a caracteriza mai de aproape această Cameră. „Românul“ însuși a făcut-o cu prisosință; foaia guvernamentală a zugrăvit cu colori veridice cum adunarea pierde vremea cu nimicuri, cum tratează cestiuni ce nu le cunoaște și nu le-a studiat, cum fiecare dobrîi ciolovec, numai din dorința de a străluci, povestește pe lung și pe larg tot ce-i trece prin minte.

Copii bătrâni și plini de patimi, zicem noi.

Patimi rele și uricioase, conduse de minți nebunatece de copil, iată caracterele care hotărăsc pentru moment soarta statului român.

Nu vom zice că toți sunt astfel, căci am fi nedrepți, dar desigur majoritatea e astfel.

În fața alegerilor pentru Adunările de revizuire nu vom spune dar alegătorilor: căutați s-alegeți numaidecât candidați conservatori; ci le vom spune: principiile abstracte, oricare ar fi, nu sunt nici bune nici rele, precum o formulă matematică nu e moralicește bună sau rea. Cu aplicarea în practică abia ele devin bune sau rele. De aceea alegeți oameni de treabă și cuminți, alegeți oameni într-adevăr serioși și nepătimași și nu vă temeți, conservatori fie, liberali fie, în înțelegere și cu pace vor trăi și vor dezbate.

Din Timpul, februarie 1879

[1 februarie 1879]

Mașinele mânate de-o putere elementară, ba chiar acele puse în mișcare de puterea omenească numai, posedă o parte foarte esențială fără de care mașina ar lucra lipsită de orice regulă, ar deveni incalculabilă în privirea repejunii cu care se mișcă, și-ar toci toate părțile și peste puțin s-ar face netrebuincioasă. Deși această parte nu pare esențială la prima vedere, deși ea nici produce putere, nici îndeplinește o muncă, totuși fără de dânsa mașina ar fi de o regretabilă imperfecțiune și de puțin folos. Această parte a mecanismului se numește regulator. Ceasornicele ar merge fără de socoteală și rost de n-ar avea pendula, mașina cu vapor ar plezni sau ar sta pe loc fără regulatorul centrifugal.

Și cu toate acestea am zis mai sus că la prima vedere acea parte a mecanismului întreg pare neînsemnată, neesențială.

Tot așa privește Camera actuală facerea bugetului. Cestiuni cari par cu mult mai mari, precum reorganizarea judecătoriilor de pace, reorganizarea Ministeriului de esterne, balonul captiv ș.a. o preocupă atât de mult încât uită că mecanismul statului nu poate merge fără regulatorul lui, fără buget.

Tocmai pentru că lucrul e cu mult mai important decum pare la prima vedere, Constituția prevede ca bugetul să fie elaborat și votat c-un an înainte de punerea lui în aplicare; cu toate acestea Camera actuală, în pretinsa ei suveranitate, calcă legea și nici de gând are, precum se vede, de-a începe odată cu discutarea bugetului.

Am spus-o într-alt rând că întârzierea aceasta inspiră prepusuri grave.

Guvernul, care e vaca cu lapte a liberalilor, pentru a scăpa de orice răspundere și control și pentru a putea da țării un buget fictiv, a cărui responsabilitate să nu se răsfrângă direct asupra nimănui, a însărcinat Camera cu lucrarea aceasta, iar Camera l-au însărcinat pe balonul captiv. De vom avea un buget rău făcut sau de nu l-om avea defel, scuza guvernului liberal e gata: balonul captiv a fost cauza întârzierii, el plătește paguba. În caz când țara ar ajunge cumva prin nouăle alegeri să aibă iar un guvern regulat, care să tragă la răspundere pe politicii actuali, ei și-au pregătit deja dosul după care să se ascundă: Camera și sminteala de minte a celui însărcinat cu elaborarea bugetului.

Cu toate acestea elaborarea bugetului este un drept exclusiv al ministrului de finanțe, el e cel care cere și Camera are dreptul de-a da sau de-a refuza. Și dacă această Cameră ar fi liberală — precum pretinde — ar trebui să-și aducă aminte că acest drept al ei de-a vota bugetul este originea tuturor libertăților publice, căci parlamentele vechi nu se convocau pentru a face legi, ci numai pentru a vota regilor și guvernelor mijloacele trebuincioase fie pentru război, fie pentru lucrări de pace.

Dar ce vorbim noi de liberal sau neliberal. Scopul acestei întârzieri este ca guvernul, împreună cu ciracii lui din Cameră, să lase lucrul încurcat și ca, oricine ar veni în urmă-le, să-și pună mânile în cap de prăpastia ce va găsi-o. E o conspirație între guvern și Cameră pentru a zădărnici în cestiunea aceasta, ca în toate celelalte, orice răspundere reală.

Al doilea prepus grav pe care ni-l inspiră întârziarea aceasta este că Adunarea actuală se teme a arăta limpede și prin cifre situația noastră financiară, se teme de-a spune adevărul, pentru că atunci n-ar mai fi realeasă; pe când, fără buget votat, deputații de azi și candidații de mâine tot mai pot amăgi poporul prin strălucite situații fictive, născocite de fantaziile ciumate ale redactorilor „Românului“.

Un ministru conservator ― d. P. Mavrogheni — introdusese o regulă statornică în privirea bugetelor; ele erau elaborate și votate gata cu mult înainte de a se-ncepe exercițiul anului respectiv; iar condeie cari rămăseseră neprevăzute sau a căror necesitate se impunea peste an se treceau într-un buget rectificativ, încât, de mergea bine sau rău încasarea veniturilor, regulă și orânduială era totdeauna, situația finanțiară, bună-rea, era limpede. Cu toată lipsa de esport și cu toată împuținarea izvoarelor de venituri, cauzată prin concurența grânelor rusești și americane și descrisă atât de bine în nepărtinitorul raport al cavalerului de Bosizio, bugetul statului, încărcat într-adevăr prin mulțimea de cheltuieli introduse de organizarea liberală a țării, își păstra echilibrul său pururea amenințat. Dar acest echilibru și-l păstra numai prin prevederea și regularitatea cu care se elabora și numai regularitatea aceasta a fost cauza pentru care gestiunea afacerilor statului sub conservatori s-a sfârșit fără deficit.

Dar orânduială și liberalism sunt în România lucruri contradictorii!

[1 februarie 1879]

Un foileton, publicat în „Binele public“, cuprinde un mic fragment (din memorie) a baladei populare Vârful cu Dor ținut în metrul Mioarei, a lui Mihu-Haiducul și a Meșterului Manole.

Iată acel fragment:

Balada aceasta, dacă va fi existând întreagă, nu e cuprinsă nici în culegerea lui Alexandri, nici în altele mai nouă.

[2 februarie 1879]

Liber-cugetător, liberă-cugetare iată fraza cea nouă cu care organul de căpetenie al guvernului înfrumusețează fărădelegea de la Curtea de Argeș, fraza pe care se-ntemeiază pentru a lăuda purtarea unui prefect netrebnic și pentru a ponegri atitudinea unui principe al bisericii române.

Întâmplarea e foarte simplă, de-o netăgăduită evidență. Un tânăr, anume Nicolae Codreanu, fiu de preot din ținutul Iașilor, moare la Curtea de Argeș, în casa unui evreu galițian, fără să fi dispus nici în scris, nici prin viu grai cu limbă de moarte ceva în privirea înmormântării sale sau a averii ce-o fi avut-o.

Preoții vin să-l îngroape și sunt dați afară de evreul galițian sub pretextul că răposatul ar fi fost liber-cugetător; și pe când episcopia dispune înmormântarea după ritualele bisericii răsăritene, al cărei fiu sufletesc era răposatul, autoritatea mireană, anume prefectul, pune numaidecât temei pe declarația unui venetic și susține înmormântarea după ritualul liber cugetătorilor, și aceasta nu în cimitirul comunei mirene, adecă al orașului, ci într-acela al unei biserici de lege răsăriteană.

Și „Românul“, foaie ce se pretinde, dragă Doamne, națională, susține purtarea necuviincioasă și nelegiuită a prefectului față cu dreapta indignare a P.S.S. Episcopului de Argeș.

Înainte de toate „Românul“ pare a nu știe ce însemnează cuvântul „liber-cugetător“. Religia, pe lângă vecinicile ei adevăruri morale, pe cari nimeni nu le tăgăduiește, nici le contestă, cuprinde și teze curat teoretice de cosmogonie pe cari biserica însăși nu le ia decât în mod simbolic, abstracție făcând că aproape toate tezele acelea sânt cuprinse în Vechiul Testament și cuprind maniera de a vedea iudaică. Noul Testament, adică temelia bisericii creștine, mai nici nu cuprinde teze de cosmogonie sau de teogonie, încât nici așa-numita liberă-cugetare, care substituie Cărții Facerii doctrine naturaliste, nu are a face de-a dreptul cu miezul bisericii creștine, ci cu accesoriul dogmatic al Testamentului Vechi. Ieie cineva în mod cât de superficial ideea despre Dumnezeu din Testamentul Vechi în care creatorul se mânie, cere jertfe crunte și poruncește prin judecători și proroci ca poporul ales să nu ucidă numai pe dușmanul armat ci și pe femeea, copiii, ba până și animalele lui, și compare apoi ideea de mai sus cu aceea a dumnezeirii blânde, îngăduitoare și îndelung răbdătoare a concepțiunii creștine și va vedea numaidecât că deosebirea dintre maniera de a vedea a bibliei iudaice și concepțiunea celei creștine sunt departe cât cerul de pământ, căci în ordinea întâia de idei dăm de-o antropomorfizare a calităților poporului evreiesc, fanatic și esclusiv, pe când în a doua ordine ne întâmpină spiritul Dumnezeului păcii, îndurării și iubirii de oameni.

Libera-cugetare, admițând-o chiar în cazul de față, consistă din substituirea cosmogoniei biblice prin idei de altă natură, și fiindcă asemene idei, ca toate tezele curat teoretice, ca formulele din matematică sau axiomele geometriei, au a face numai cu adevăruri logice, iar nu cu convingeri și adevăruri morale, de aceea ele, neavând a împărți nimic cu inima și cu caracterul omului, adecă neputându-le nici strica, nici îndrepta, nu inspiră nimănui dispoziții odioase ca acelea despre cari se pretinde că le-ar fi avut răposatul, dispoziții cari jignesc ca din senin fără nici un motiv învederat credințele și datinele religioase pe cari poporul nostru le urmează de optsprezece sute de ani.

Nu cugetarea liberă, ci absoluta lipsă de cugetare ar fi putut dicta așadar acea pretinsă dorință ultimă pe care „Românul“ o apără cu atâta foc în contra istoriei noastre de veacuri, opuind toleranței noastre recunoscute intoleranța greoaie și ignorantă a unor instincte de neorânduială și de barbarie spirituală și morală.

În epoca noastră de nedisciplină a minților, în care mulți rostesc cuvinte ce nu le pricep, se-ntâmplă într-adevăr ca liberi-cugetători să fie numiți acei ce sufăr de halucinațiuni dezordonate, dar acel nume se aplică în mod impropriu, căci nu e vorba de oameni cari gândesc liber, ci de indivizi cari nu gândesc în genere nimic.

Dar nu aceasta e teza noastră, căci dacă am ști că „Românul“ e-n stare a ne-nțelege precum știm bine că nu e în stare, atunci n-am avea decât să-i repetăm întrebarea lui Pilat din Pont „Ce e adevărul?“ pentru a-l face să înțeleagă că o cugetare într-adevăr liberă prin natura ei chiar esclude orice măsuri cari ar jigni conștiinta și convingerile intime ale altuia și că pe de altă parte rezultatele unei libere-cugetări — numai cugetare și nu sminteală să fie — nu se opun defel ritualelor bisericei răsăritene. Dacă a bate câmpii și a vorbi în dodii va să zică a cugeta liber, atunci și d. Sihleanu bunăoară ar fi liber cugetător, pe când d-sa nu-i decât candidat la academia de înțelepți de la Sadagura, unde râvnește a intra în virtutea ingenioaselor sale libere-cugetări asupra bisericei și a balonului captiv.

Dar ce să mai vorbim zădarnic în privirea aceasta? Ferice de cel căruia-i spui o vorbă și pricepe zece și vai de acela căruia-i spui zece și nu pricepe nici una. A vorbi deja despre o religie a liberei-cugetări e ceea ce se numește în logică o contradictio in adjecto, e ca și când ai zice „oțel de lemn“.

Noi, puindu-ne pe terenul de drept și istoric, ne vom esprima părerea de bine că ni s-a dat ocazia de-a constata din nou cu cine avem a face.

Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit și unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil încât sântem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghițirea prin poloni, unguri, tătari și turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare și singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre.

Cine-o combate pe ea și ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal și orice i-o veni în minte dar numai român nu e.

Puterile cer abrogarea art. 7 din Constituție?

De mult e abrogat, de vreme ce un evreu galițian impune lecțiile sale de nihilism episcopului de Argeș, iar ritul, asemenea necreștin, al redactorilor și liber-cugetătorilor de la „Românul“ țin hangul impertinenței ovreiești față cu biserica noastră, ba încă în numele păgânilor de la guvern, în numele sectarilor necreștini ai demagogiei universale, pe cari nefericita noastră țară e osândită a-i purta în spate și a-i hrăni cu munca ei ca pe niște lipitori veninoase cari, cu gura lor fără de lege, ofilesc și descompun tot ce ating.

[7 februarie 1879]

Ședința de ieri a Senatului a fost una din cele mai interesante și mai instructive.

Galerii și tribune gemeau de public, căci se știa cumcă era la ordinea zilei dezvoltarea a două interpelații: una, anunțată de d. Carp, cu privire la un ciudat comunicat al guvernului, publicat în Monitoru, în care se renunța la dreptul de-a scădea rubla la adevărata ei valoare, a doua anunțată de d. V. Boerescu în privirea scandalului întâmplat la Curtea de Argeș. Lungimea și vioiciunea discuțiunii asupra cestiunei a doua ne face să-i dăm preferența în șirurile de față.

D. Vasile Boerescu a dovedit cu acte autentice în mână și a pus afară de orice îndoială faptul în sine și funestele lui urmări dacă va servi de precedent și pentru alte cazuri.

Tânărul Codreanu, fost medic al plășii Gălășești din județul Argeș, era român, fiu de preot din ținutul Iașilor, studiase seminariul și nu numai că n-a refuzat ajutoarele religiei, ci le-au cerut chiar înainte de a muri. Cu toate acestea d-rul Russel știu să zădărnicească confesia și împărtășirea și-l lăsă să moară pe oaspele său fără sprijinul religios, ba i-a făcut autopsie fără autorizație, răspândi vorba c-a fi fost liber-cugetător și nihilist, încercă să mituiască pe preotul bis. Sf. Gheorghe pentru a-i concede îngroparea unui necreștin, au întâmpinat pe secretarul episcopiei și pe cei trei preoți trimiși de P.S.S. Episcopul de Argeș cu declarația că răposatul a fost nihilist, închizând cu cheia ușa camerei în care era cadavrul, a susținut că răposatul dispusese înmormântare civilă prin viu grai și a invocat de martori pe sine, pe soția sa și pe d-rul Stăncescu, au încercat a îngropa cadavrul fără preot, țiind deasupră-i un discurs scandalos și anarhic, în care a spus că societatea actuală e împiată de câțiva despoți ce sug necontenit din sângele și sudoarea omenirii, și n-au cedat decât după ce ajutorul de subprefectură, asistat de un singur călăraș, l-au oprit de a înmormânta cadavrul fără rugăciunile cuvenite, deoarece d-rul Russel n-a putut să probeze legalmente aceea ce susținea decât invocându-se de martor pe sine, pe soția sa și pe d. Stăncescu; iar acest din urmă, singurul a căruia mărturie putea fi de valoare, declarase c-o zi înainte contrariul.

Și care a fost purtarea prefectului și a guvernului față cu acest scandal?

D. prefect Racoviță, departe de-a numi cel puțin o anchetă care să constate la fața locului adevărul, a cerut și obținut destituirea ajutorului de subprefect și permutarea subprefectului pe temeiul unor informațiuni date numai de d-rul Russel. În acelaș timp era vorba în cercurile guvernamentale de-a mai însărcina pe d-rul Russel cu îngrijirea sanitară peste mai multe plăși din județul Argeș drept răsplată pentru purtarea sa eroică față cu P.S.S. Episcopul și tot atunci au apărut în „Românul“, organ al guvernului și îndeosebi al d-lor Brătianu și Rosetti, un articol fulgerător, prin care purtarea prefectului și a d-rului Russel era lăudată, iar acea a episcopului de Argeș precum și a funcționarului administrativ ce-i sprijinise acțiunea era criticată cu asprime liber-cugetătoare.

Ne-am fi așteptat deci ca faptele petrecute astfel, lăudate de „Românul“ și de ortaua roșie, d. Brătianu le va lua pe mânecă împreună cu întreaga lor responsabilitate și va avea, de nu mai mult, cel puțin curajul opiniilor sale și ale confraților săi nihiliști.

Dar curajul opiniunilor e o virtute cetățenească, necunoscută în tabăra roșiilor.

Cu o mlădioșie vrednică de diplomații bizantini și cu un spirit de neadevăr care cu greu și-ar găsi păreche, d. Brătianu a negat pur și simplu toate celea. Prefectul de Argeș n-a știut nimic de toate împrejurările și s-a luat numai după informațiunile eronate ale dr. Russel.

Oare d. Brătianu nu vede că simplul fapt al ascultării aserțiunilor unui străin contra unei autorități eclesiastice a țării e îndestul de caracteristic?

În urmă d-sa a declarat că nu dispusese nici o destituire, nici o permutare, deși prefectul i le-a cerut, și că, în urma refuzului său de-a îndeplini cererea prefectului, acesta și-a dat demisia, care a fost primită, numindu-i-se un succesor.

Cine nu vede că toate acestea erau făcute c-o zi înainte pentru a conjura furtuna care se ridicase prin presă și în public contra turpitudinei liberale? Nu, d-sa, departe de a-și susținea ideile ce le urmase în fapt c-o zi înainte, dispusese de frică și peste noapte, ca o surprindere, demisia prefectului și menținerea persoanelor a căror destituire o hotărâse. Și o dovadă și mai limpede că toată declarația sa din Senat era neadevărată este că n-a voit să voteze sau să susție moțiunea d-lui Boerescu, prin care nu i se cerea decât să dezaprobe în public pe prefect și să aprobe pe cei ce-și urmaseră datoria.

Dovada sincerității declarațiunii sale o putea da și n-a dat-o, deci rămânea numai ca declarațiunile ca atari să fie combătute și arătate ca fiind cu totul neverisimile, ceea ce s-a și întâmplat prin cuvintele Î.P.S.S. Mitropolitului Moldovei și al Sucevei.

În aceeași zi în care d. Brătianu făcea declarații sumise de supunere și respect pentru biserică tratase cu dispreț pe mitropolitul Moldovei, zicându-i că nu vrea s-audă de popi.

Î.P.S.S. Mitropolitul a dovedit apoi cum guvernul liberal întrece orice margine în nerespectarea bisericei, cum a prefăcut localul episcopiei de Huși în cazarmă, iar localele din Buzău și Craiova în tribunale, cum i s-a trimis în seminarul de clerici de la Iași un profesor care e călugăr fugit din mănăstire și însurat fără dispens, cum la seminarul de clerici de la Curtea de Argeș s-a numit profesor… cine? Chiar acest doctor Russel.

Efectul cuvintelor Î.P.S. Sale a fost zdrobitor; d. Brătianu n-a răspuns, a îngânat cu glasul înecat și tremurător scuze, întrebuințând subterfugiul că toate acestea se fac pentru a-l răsturna de la guvern.

Și ce poate oare zice d. Brătianu decât atâta? Are mai multă minte, mai multă seriozitate, mai multă nobleță de suflet pentru a vedea că nu politica putea fi motivul vorbirii bătrânului archiepiscop al Moldovei? Dar chiar prin această banalitate înțelege, nici respectă biserica, mai dovedind pe deasupra că toată tendința și tot gândul d-sale și a acelei odioase și înjosite bande de esploatație ce o reprezintă nu este — ziua și noaptea — decât puterea, puterea și iarăși puterea, iar mai cu seamă bugetul. Nici o altă gândire mai înaltă, nici un interes de ordine superioară nu poate fi înțeles de ei.

De aceea se și vedea că, pe când public și Senat ascultau în adâncă tăcere cuvintele spuse lin și cu blândețe de arhipăstorul Moldovei, câteva naturi catilinare, câțiva roșii din Senat, câțiva indivizi, a căror ignoranță și înjosire morală îi împiedică de-a avea vro credință în lume, întrerupeau cu vorbe necuviincioase pe bătrânul și venerabilul mitropolit, ba-l înjuriau chiar cu jumătate glas.

Oricare ar fi opinia cuiva asupra libertăței religioase și a liberei-cugetări, va îi trebuit să rămâie indignat de cinismul roșilor, de lipsa de pudoare cu care a doua zi retrag cuvinte și acte spuse c-o zi înainte.

Fără caracter, fără convingeri, fără curajul opiniilor susținute și puse-n lucrare, c-un cuvânt fără umbră de demnitate omenească sunt și rămân sectarii roșii, această nouă religie politică și socială din România, al cărei scop e banul și esploatarea nației, iar mijlocul minciuna și amăgirea.

[17 februarie 1879]

Se știe că noi până acum n-am vorbit un cuvânt măcar în cestiunea evreilor și aceasta din două cauze: suprimarea art. 7 ne e impusă de străini și, deși cuvinte practice, considerațiuni de atârnarea noastră internațională ne-au făcut din capul locului să enunțăm că trebuie a ne supune stipulațiunilor Tractatului de la Berlin — și aceasta cât se poate de repede — pe de altă parte faptul că acea suprimare era comandată de străini, era un amestec direct în afacerile interioare ale statului nostru, un amestec care până acum nu și-l permisese nici turcii măcar, acest fapt ne oprea de-a sprijini acea modificare a Constituției, chiar bună și echitabilă să fi fost. A o combate nu ne permiteam, pentru că am fi turnat untdelemn în foc și am fi prefăcut un rău mare în unul și mai mare. Țara mai este ocupată de oștire străină și o seamă de puteri, ai căror interese nu sunt armoniabile cu existența statului român, sperau a avea în cestiunea evreilor un mâner cu care să ne poată mișca în direcția ce le convine.

Pe lângă aceste două considerațiuni, se mai adaogă o altă nu mai puțin importantă: duplicitatea recunoscută și spiritul de neadevăr al partidului radical. Știm de exemplu că înlăuntrul țării vor promite a nu concede nimic, iar în afară a concede tot, și după aceea vor fi în stare a rezolva cestiunea în vrun mod nemaipomenit, pentru a o încurca și mai mult și a o compromite cu desăvârșire. Acesta e blestemul ce urmărește partidele radicale din toate țările: promit lucruri ce nu le pot ținea nicicând, pentru a amăgi poporul; la noi răul însă devine și mai mare, împreunat fiind cu rara lipsă de tărie, de cultură temeinică și de iubire de adevăr ce caracterizează generația liberală din țară.

Și azi avem de gând a ne mărgini numai la rolul de cronicari.

„România liberă“, în numărul ei de duminică 11 fevruarie, ne dă următoarele amănunte asupra cestiunii, după cum ea a fost tratată în sânul cabinetului actual și a partidului liberal.

Dacă străinii au intervenit în această cestiune interioară — zice „R.l.“ — cauza este d. Brătianu, care n-a avut niciodată curajul de-a lua taurul de coarne.

Convenția comercială austro-română da supușilor austro-maghiari — deci și celor de rit mozaic — dreptul de-a cumpăra imobile urbane. Era drept ca și izraeliții pământeni s-o poată face. Un referat și o-ncheiere a Consiliului de Miniștri, provocate de fostul ministru de externe, recomanda ministrului de justiție să prezinte un proiect de lege în acest înțeles.

Acel proiect stă încă în cutiile Ministerului de Justiție.

Unele tribunale, discutând înțelesul vorbei „supus austro-ungar“, au stabilit că numai cetățenii înscriși în vro comună a Austro-Ungariei se pot bucura de drepturile acordate prin convenție, nu însă și cei de sub protecție austriacă (Schutzbefohlene). Ministrul de justiție a adresat tribunalelor o circulară în sens contrariu, dar unele nu s-au ținut de circulară. Atunci tot d. Cogălniceanu a cerut colegilor săi o lege specială.

Și acest proiect a rămas în cartoanele Ministerului de Justiție.

În ajunul deschiderii Congresului d. Cogălniceanu a spus într-o adunare de deputați și senatori că la Berlin se va trata și cestiunea izraelită, deci țara să rezolve din proprie inițiativă cestiunea pentru a-i rupe ascuțișul.

Dar degeaba a vorbit.

În acest timp guvernul mănținea în capul consiliului comunal din Iași pe d. Scarlat Pastia, carele împiedeca pe evrei de-a avea carne cușer oprindu-i să taie oile după practicele ritului lor. Tribunalul din Bacău refuză unui sergent evreu, decorat cu Steaua României și Virtutea militară, dreptul de-a cumpăra o casă ce-i era ipotecată. Alianța izraelită s-a servit de faptele acestea la Congres, iar acesta a otărât cestiunea într-un mod zdrobitor pentru interesele și demnitatea României.

Guvernanții își pierdură capul. D. C.A. Rosetti, ad-interim la interne, primi o deputație izraelită căreia, amintindu-i actele sale de la 1848, îi dete asigurare despre sentimentele sale ebreofile și promise votarea unei legi de cătră Camerile actuale, prin care ar fi a se da tuturor izraeliților fără deosebire exercițiul deplin al tuturor drepturilor civile, între acestea și dreptul de-a cumpăra moșii.

Pentru art. 7 din Constituție d. Cogălniceanu și-a dat demisia din minister. Noul minister, schimbat prin retragerea d-sale, trimise în misiuni extraordinare la Viena, Paris, Roma și Londra pe dd. Rosetti și Dimitrie Brătianu, cu îndoite și întreite promisiuni în privirea cestiunii evreilor. Dar și acum aceeași duplicitate. În afară se promitea mai mult decât se putea ținea, înlăuntru se trâmbița pe toate tonurile că guvernul era hotărât de a refuza tot.

Dovadă de duplicitate e misiunea d-lui C.A. Rosetti. A fost ales de preferință pentru misiunea aceasta în vederea antecedentelor sale în favoarea izraeliților: emanciparea evreilor spanioli, pronunțată de guvernul provizor din 1848.

Introducerea d-lui Cremieux în Constituanta de la 1866; titlul de rabin dobândit în acea vreme. Ei bine, în ajunul plecării sale, d. C.A. Rosetti publică în „Românul“ un articol de fond în care declară că între izraeliți nu se găsește nici o categorie cari ar fi devenit români de fapt, spre a putea aspira a deveni români de drept. Ca dovadă lua pe izraeliții spanioli chiar, pe care-i declară asemenea neapți pentru emancipare, neavând sentimente românești.

Acest articol a fost destul pentru a-i zădărnici misiunea.

Regula generală de purtare a guvernului a rămas dar în afară a promite tot, înlăuntru a promite că nu va da nimic.

În Cameră și Senat tăcere sau promisiuni estreine: în afară articole de ziare, depeșe inspirate ale agenției Havas, Instrucțiuni și note confidențiale în care se zice că cestiunea e ca și rezolvată, lucrul e ca și făcut. Mai deunăzi ziarele engleze, franceze, germane, italiene publicau o telegramă din sorginte oficială, datată din București, prin care se zicea că d. ministru de esterne Câmpineanu a ținut în Senat un cuvânt foarte dezvoltător, foarte energic în favoarea izraeliților și că elocuentul cuvânt a produs în Senat și în țară o senzațiune foarte mare și utilă.

Acest faimos cuvânt nu s-a ținut nicicând și nicăiri. Cuvântul este cu desăvârșire apocrif, nici d. Câmpineanu, nici colegii săi, chiar la somațiunile făcute de-a se rosti, n-au zis un cuvânt în cestiunea izraelită.

Cu toate acestea „Neue freie Presse“, organ care primește inspirațiunile guvernului român, publica până și textul a acelui pretins discurs din Senat al d-lui Câmpineanu, pe care nu l-a ținut nimeni, nicăiri, nicicând.

Până aci „România liberă“, pe care o credem foarte bine informată. Acestea sunt acuzările pe cari d. Cogălniceanu, colegul de ieri al d-lui Brătianu, le aduce acestuia. Aceste acuzări cată să fie adevărate dintr-o cauză. „Românul“ n-a răspuns la ele, ci a pus pe ciracul său să răspundă cu înjurături. Deși nu ne punem niciodată în polemică cu acel cirac, nici avem obicei a-l cita, totuși trebuie să concedem că în ziaristică joacă cel puțin rolul pe care d. Dimancea-l joacă în Parlament! Când guvernului îi e rușine să propuie ceva, îi poruncește d-lui Dimancea să propuie; când ziarului „Românul“ îi e rușine să atingă o cestiune, pune pe cirac s-o rezolve cu sabia lui Faraon.

Așadar ziarul „Vocea lui Faraon“, ca să nu-i zicem pe nume, numește articolul din „R.l.“ al cărui rezumat l-am dat mai sus infam din toate punctele de vedere. Cerem scuze confraților de la „R.l.“ că cităm organul lor alături cu „Vocea lui Faraon“, dar n-avem ce face; asigurăm numai că nu pentru acea ingenioasă și sumară calificațiune ne servim de acest izvor ordinar și estraordinar al guvernului, ci din cauza indiciilor ce conține.

Ciracul afirmă că articolul din „R.l.“ e scris de d. Cogălniceanu însuși.

Apoi mai afirmă că d. Cogălniceanu e în înțelegere cu evreii și că s-a tocmit cu ei să apere interesele lor în țară și afară. „Românul“ a vorbit zilele trecute de un aci, ce se credea pierdut și care s-a reaflat la Ministeriul de Esterne, act care compromite pe d. Cogălniceanu în cestiunea evreilor.

Noi mai știm încă și altceva, adaugă ciracul. Când ne aflam vara trecută la Paris era și d. Cogălniceanu acolo. D-sa a întrunit la Grand Hotel un număr de evrei influenți și cu bani și le-a declarat că vine ca ministru de esterne în numele guvernului român să trateze cu ei pentru bazele pe cari se vor da drepturi evreilor din România deși…, deși d-sa era la Paris în congediu.

Alăturând talentul de sustracțiune ce i-l atribuia „Românul“ zilele trecute, conchidem că d. Cogălniceanu ar trebui să reintre în ministeriu.

Comparând astăzi opiniile pe cari grupurile fostei alianțe de la Mazar Pașa și le fac una despre alta ne-ar mai rămâne oare un cuvânt de adaos? Poate avea țara încredere în oameni cari reciproc, ieri fiind colegi, se tractează astăzi cu epitete de hoți, sustractori, mincinoși, oameni de rea-credință cari una spun, alta fac? Noi totdeuna am presupus că așa e partidul liberal din țară, adecă în mare parte de rea-credință; cine n-a voit să ne crează ne va crede desigur acuma, căci nu noi o spunem, ei și-o spun întreoaltă și „gura păcătoșilor adevăr grăiește“ zice Sf. Scriptură.

[20 februarie 1879]

Trei zile de-a rândul Cameră și Senat, întrunindu-se în ședințe secrete, din cari una până târziu după miezul nopții, au dezbătut asupra modului în care are a se propune revizuirea Constituției.

Trei păreri deosebite s-au ivit în sânul Adunărilor întrunite: centrul propunea revizuirea a patru articole din Constituție, fracțiunea și grupul Vernescu propuneau ca necesitatea revizuirii să fie motivată, în fine conservatorii propuneau a se rosti pur și simplu necesitatea revizuirii, fără nici un fel de motivare. Cu aceasta din urmă propunere (a d-lui Carp) s-a declarat unit guvernul și majoritățile amândoror Corpurilor legiuitoare. Deci se apropie ziua în care se vor face citirile necesare și se va pune un capăt stării de nesiguranță de până acuma.

Propunerea d-lui Carp are avantajul că nu prejudecă de loc cestiunea, că din soluțiunea ci nu se face o armă de partid și un program electoral, că țara rămâne liberă a se rosti cum va voi, fie afirmativ, fie negativ.

E drept că această voință nu e pe deplin liberă. Atârnarea politica de voturile Europei, necesitățile și pericolele momentului, logica principiilor constituționale admise în viața noastră publică, teoria de „om și om“, cântată pe toate tonurile de demagogia noastră mare și mică, au prejudecat deja într-un înțeles oarecare cestiunea, și semințele veninoase semănate în țara aceasta de generațiile crescute în străinătate aduc astăzi pe cale naturală fructele lor.

Era teoriilor liberale, a acelor teorii a cărora rezultat este Constituția noastră, ajunge la punctul ei de culminațiune. Constituția aceea, care după „Românul“ și presa liberală în genere este apogeul naționalității, e dusă ad absurdum prin puterea ei proprie generatrice, prin rezultatele la cari dă naștere, prin revizuirea hotărâtă a articolului 7.

Noi n-avem în cestiunea aceasta decât o atitudine pasivă și, abia reprezentați prin câțiva inși în Cameră și Senat în urma alegerilor brătienești, în urma suspecțiunii aruncate asupra partidului conservator prin darea în judecată a căpeteniilor lui, suntem reduși la rolul de cronicari și, dacă am avea ambiția de a deveni celebri în această ramură a istoriografiei, desigur că am găsi colori de flăcări pentru a ilustra această ultimă pagină de liberalism în România, care nu e decât continuarea și rezultatul firesc și logic al celor dintâi. Dar, oricât de pornit ne-ar fi stilul și de puternică limba, toate acestea n-ar fi în stare de-a readuce acea stare de lucruri, primitivă dar sănătoasă, care exista înainte de a fi existat umbra măcar a unei cestiuni evreești.

A trebuit să se dărâme toate îngrădirile cu cari se înconjurase clasele vechei Românii: fie tagme spirituale, fie bresle economice, fie în fine avere imobiliară; a trebuit ca în locul tuturor acelor prejudicii din evul mediu, naționale să se puie drept măsurătoare banul cosmopolit, pentru a deosebi om de om; a trebuit în fine ca ideile marii Revoluții franțeze să se introducă pe deplin în țara noastră și în organizarea noastră socială pentru ca, în puterea acelor principii admise și aplaudate de noi, de demagogia mare și mică, să ajungem a ni se impune de dinafară, prin străini, legi organice pentru țara noastră proprie; și a trebuit într-adevăr un guvern liberal de doi ani pentru ca prin tractate internaționale să ni se dicteze cu sila lucruri pe care nu ni le-au dictat Baiazid Ilderim, învingătorul creștinătății; a trebuit ca libera-cugetare să fie cult erijat în public și apărat de guvern și de organele lui în contra unei biserici ce domnește de-o mie de ani pe pământul nostru; a trebuit ca organul din Strada Doamnei să numească mincinos pe un arhipăstor al bisericii, pentru ca ultima consecuență a descompunerii spiritului public să fie americanismul, teoria de om și om fără deosebire de rasă, origine și limbă, statul rațional al mizeriei și ambițiilor personale în locul statului național și natural, în locul societății naționale, răsărite pe baze istorice, în locul limbei romanice și a originei traco-latine.

Nu facem nimănui imputări în privirea aceasta, imputări târzie, cari nu pot readuce nici epoca dinaintea Constituției, nici domniile răsturnate prin trădare, nici timpul de aur în care nu era nici vorbă de cestiune izraelită. Timp de aur într-adevăr, în care economie publică și privată stăteau în raport cu veniturile fiecăruia, în care nici se scria, nici se vorbea altă limbă decât a noastră, în care dările erau minime și averile mari, în care în locul egalității era probitatea, în locul libertății de palavre, munca liniștită și câștigul liniștit, munca pământeană, apărată în toate ramurile ei de chiar clasele muncitoare organizate în bresle.

Astfel teoriile liberale își găsesc astăzi cea mai amară ducere ad absurdum prin chiar puterea lor. Li s-au părut prea greu demagogilor noștri dominațiunea acelor oropsiți boieri cari erau români înainte de toate? Ei bine, — vor avea de de-acuma dominația banului internațional, o domnie străină impusă de străini. Li s-au părut grele și jignitoare demagogilor noștri îngrădirile cu care munca națională se înconjurase față cu concurența străină? Vor avea acuma libertatea absolută de muncă și tranzacțiuni, teoria de om și om, de luptă pe picior în aparență egal, în realitate inegal. Și în această luptă nu învinge cine-i tare, nobil, sau eroic; învinge cel pentru care orice mijloc de câștig e bun, cel fără de scrupul față cu concetățenii săi, cel pentru care orice apărare a muncii e o piedică pe care va tinde a o răsturna pe cale legiuită sau pe cale piezișă.

Iată rezultatul strălucit, falimentul cu care se încheie socotelele liberalismului american din România. Nu ne facem nici o iluzie nici în privirea rezultatului revizuirii, nici în privirea viitorului în genere. Se constată numai pentru a suta oare că nici un popor nu erige nepedepsit neadevărul și pospăiala în principii conducătoare ale vieții sale publice.

[20 februarie 1879]

Aseară, duminică, d. Matei Millo a jucat din nou cu toată verva neistovită rolul lui Jean Grivel în piesa 33.333 de franci. Seara de ieri a fost cu totul escepțională în stagiunea de estimp a teatrului românesc. Încă o dată am putut constata cu durere că în locul lui Millo nu va veni nimenea care să-i ajungă măcar la umăr, necum să-l întreacă. Talentul de caracterizare, bogăția mimicei, ușurința mișcărilor, vorbirea atât de naturală și atât de spirituală încât se pare o improvizațiune momentană, toate calitățile acestea care-i dau bătrânului artist o netăgăduită superioritate și o dominare deplină a scenei nu sunt ajunse de nici unul din colegii săi. Când comparăm pe bătrânul încă tânăr cu tinerii deja bătrâni ai scenei române recunoaștem lesne pe omul care face parte din generația unui Alecsandri, Cogălniceanu, C. Negruzzi ș.a., generație care răsare atât de sus asupra Misaililor, Urechilor și a altora ce-au venit imediat în urmă și a căror adâncă și vădită inferioritate ne este neexplicabilă.

[22 februarie 1879]

Ieri d. D. Giani, raportorul comitetului de delegați ai secțiunilor, a citit în Cameră raportul ce cuprinde declarațiunea că este trebuință a se revizui art. 7.

Raportul spune că în comitetul delegaților s-au produs două opiniuni, una a majorității, cerând declarațiunea fără motive, cealaltă a minorității (Vernescu și Codrescu), propunând declarațiunea motivată.

Declarațiunea majorității, cea propusă de d. Carp, e astfel formulată:

Declarațiunea motivată a minorității se poate vedea în darea de seamă asupra ședinței de ieri.

Ne-am esprimat deja opinia în privirea aceasta, relatând pe scurt și întrucât se cuvenea cele întâmplate în ședințele secrete ale amânduror Adunărilor întrunite. Propunerea majorității comitetului e acea făcută de d. Carp înainte de zece zile încă, cu care s-a unit pe rând toate elementele opoziționale, și în urmă guvernul, silit de împrejurări și de logica lucrului. Deși mai întâi centrul arătase dorința de-a se propune modificarea și a altor articole din Constituție, a revenit mai târziu pentru buna pace și din motive patriotice lesne de înțeles.

Noi nu ne-am închinat vrodată Constituției ca neamul lui Izrail vițelului de aur din pustie și am esprimat adesea păreri aspre în privința aceasta, nu din prevențiune contra principiilor ce cuprinde, pentru că principiile nu sunt nici bune nici rele înaintea aplicării lor, ci mult mai mult din cauze de conservare națională și pentru cuvinte economice. Era într-adevăr ciudat de-a vedea un popor eminamente plugar ca al nostru și a cărui rațiune de-a fi este tocmai origina lui traco-romană, cum, din chiar seniu și într-o singură noapte, erige teoria de „om și om“ în teorie absolută de stat și face din banul internațional și din posesiunea întâmplătoare a acestuia singura măsurătoare pentru a deosebi înrâurirea unui om de a celuilalt în viața statului. Nici e lesne de înțeles cum un popor de plugari, ba încă unul care s-a lăsat de păstorie de ieri-alaltăieri și s-a apucat de plug înainte de abia cincizeci de ani, putea să se creadă îndestul de bogat pentru a introduce la el forme de civilizație și instituții pe cari țările apusene, bogate prin industrie și prin o dezvoltare economică de sute de ani, abia le pot plăti.

Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi îndestul că puterea productivă a nației românești n-a crescut, n-a putut să crească în raport cu groaza de cheltuieli pe cari le-a impus formele de civilizație străină introduse cu grămada în țara noastră. Care de esemplu era venitul Moldovii în veacul trecut?

Exact: 1.368.599 lei vechi, strânși de pe Moldova întreagă cu ținuturile acum pierdute: Suceava, Câmpulungul-Moldovenesc, Codrul, Grecenii, Lăpușna, Orheiul, Soroca, Cernăuțul, Câmpulungul rusesc — adecă cu Bucovina și Basarabia. Pe atunci Moldova era singură aproape atât de mare cât Romania actuală întreagă.

Cari sunt azi veniturile statului?

111.000.000 lei noi (333 milioane lei vechi) adecă de două sute cincizeci de ori pe atâta. Dar ce vorbim de secolul trecut? În secolul nostru chiar, acum 30—40 de ani, venitul amânduror țărilor erau de vro zece milioane lei vechi, deși țara era administrată și judecată de un personal aproape tot atât de mare cât și astăzi, căci fiecare ținut avea judecătoria, prefectura și subprefecturile lui.

Înzecitu-s-au și însutitu-s-au oare averea românului și veniturile lui pentru a plăti instituții de o sută de ori mai scumpe?

Desigur că nu. Ba s-a întâmplat tocmai contrariul. Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari și țăranii au sărăcit; industria de casă și meșteșugurile s-au stins cu desăvârșire ori au trecut în mâni străine; iar clasele improductive, proletarii condeiului, cenușerii, oameni ce încurcă două buchi pe hârtie și aspiră a deveni deputați și miniștri, advocații, s-au înmulțit cu asupra de măsură, dau tonul, conduc opinia publică, fericesc nația în fiecare zi — pe hârtie.

Nu ne vom face noi apărătorii vremilor trecute — laudatores temporis acti — dar în orice caz vom întreba: avem azi o cultură de o sută de ori mai intensivă, o armată de o sută de ori mai numeroasă, o administrație de o sută de ori mai îngrijitoare, o justiție de o sută de ori mai dreaptă?

Nu.

Oricât de rea ar fi fost administrația acelor oropsiți boieri, ea avea un bun neprețuit pentru orice țară agricolă, adică săracă: era ieftină, cum mai ieftină nu se putea.

Despre cultură nu mai vorbim. Nici azi — credem — învățatele odrasle ale d-lui C.A. Rosetti, Mircea, Cloșca și cum i-o mai fi chemând, nu se vor putea compara cu ignorantul Cogălniceanu bunăoară, nemaivorbind de Alecsandri, Bălcescu, C. Negruzzi ș.a. Deosebirea între învățații generațiilor trecute și cei actuali e-ndealtmintrelea foarte mare și caracteristică.

Cei dentâi nu costau pe nație o para roșie, cei noi costă parale, cu miile, cu zecile de mii de franci. Miron Costin, de ex., cronicarul Moldovei, scria minunat de bine și avea 100, zi o sută de moșii; Pseudo-Ureche n-are moșii, dar pentru asta scrie de o sută de ori mai rău decât Costin și costă pe stat o mulțime de bani.

Așadar părerile aspre pe cari le-am emis noi asupra liberalismului și instituțiilor liberale nu erau răsărite din spirit de reacțiune, ci din claritate de vederi. Nației nu i se dă, în schimbul banului ei, adică a muncii ei, un ecuivalent de bunuri, ci i se ia mereu fără a i se da aproape nimic în schimb, decât cel mult cultura, pe care i-o poate da „Vocea lui Faraon“ și Horia sau Cloșca în Scrisorile către dezmoșteniți. Dacă înainte i se da puțin, i se și lua puțin, și socoteala era totdauna limpede, fără deficit, fără datorii.

Dar pe de altă parte, oricât de factice, de falsă și fantastică ar fi fost revoluțiunea socială de la noi, această reacție a cosmopolitismului liberal și fără patrie contra vechii societăți naționale, pasul făcut înainte nu se mai poate face nefăcut, și trebuie să ne-nghițim amarul și să ne culcăm cum ne-am așternut, toate astea de frică de mai rău.

Ferească Dumnezeu de republică! Oricât de puțină putere ar avea un monarh constituțional, totuși are mai multă decât un prezident de republică. Mai ales când ne închipuim că d. Pantazi Ghica ar ajunge prezident, și că, dând drepturi femeilor, am avea, în loc de Adunare legiuitoare, două haremuri, ne prind fiorii, mai ales că gândim și la proverbul românesc, cumcă la Dumnezeu și la noi toate sunt cu putință. Îndealtminterelea, republica — foarte provizorie — de la Ploiești, pe care reacția a avut nepoliteța de a o desființa repede-repede, puind chiar mâna pe inviolabila persoană a capului statului ploieștean, ne-a dat deja un exemplu viu, oarecum istoric, al fericirilor republicane, și n-am voi să vedem în mare ceea ce în mic fusese deja atât de gentil. Republicanii de la Ploiești au făcut sprafcă la casierie, la cutia comunei și la cutiile de pe la rășpăurile bisericilor, în mermetiseală, în tejgheaua telegrafului și a poștei, așa încât, în șase ceasuri numai de existență cu desăvârșire republicană, veniturile statului ploieștean s-au evaporat — ca roua de pe flori — pentru a vorbi ca autorul colecției de poezii făcute când n-avea ce face. Știm deja ce a făcut când avea ce face.

Așadar, pentru a scăpa de o ediție in folio a republicei în octav mic de la Ploiești, suntem constituționali, ultraconstituționali.

„Românul“ nu neagă sinceritatea noastră — cel puțin atâta merit ne lasă. Dacă guvernul conservator lupta în alegeri, bătrânul Lascar Catargi o spunea verde că guvernul, ca partidă politică, are dreptul să lupte și nu s-ascundea după paravanul comitetelor oculte de gheșeftari de provinție și de advocați fără pricini. Guvernul liberal luptă asemenea în alegeri, numai nu leal, nu pe față, ci prin tertipuri, apucături, promisiuni, mizerii.

Acest merit al sincerității îl mănținem pentru noi. Ținem la Constituție așa cum este și nu suferim să se modifice o iotă din ea, afară de art. 7, supus revizuirii în urma unei sile internaționale.

O dovadă despre aceasta este tocmai propunerea făcută de noi, în divergență cu alții, de-a nu se supune revizuirii decât numai și numai art. 7, iar o altă dovadă că nu voim turburare sau răsturnare este c-am renunțat din capul locului de a preface cestiunea aceasta într-o armă de partid, într-o unealtă electorală.

Iar o dovadă cât de vânduți suntem străinilor o dăm desigur prin aceea că nu admitem defel ca să se folosească cineva de o nenorocire precum este sila ce ni se face prin Tractatul de Berlin pentru a modifica — spre folosul nostru chiar — articole din legea fundamentală a țării. Această declarație e destul de sinceră și, fiindcă cel puțin meritul sincerității ni-l lasă „Românul“, de aceea îl rugăm să ție seamă de ea.

Respectăm Constituția sans phrase și, oricine ne-ar imputa contrariul, ne calomniază. Că a costat mult, prea mult pe un popor sărac ca al nostru, nu e vina noastră. Și biserica de la Curtea de Argeș a costat prea mult, dar asta nu-i un cuvânt pentru a o dărâma și a construi în locu-i una mai ieftină.

După aceste lămuriri avem o mică socoteală de regulat cu „Românul“.

După ce guvernul liberal a primit propunerea elementelor conservatoare din Adunări, de-a nu se supune reviziunii decât art. 7 și numai acesta, evitându-se orice motivare, pentru a evita ca cestiunea să devie o armă de partid în alegeri; după ce, c-un cuvânt, tocmai opoziția conservatoare s-au arătat atât de leală, nepunând piedici nici chiar guvernului demagogic întru rezolvarea eventuală a cestiunii, oare mai au loc insinuările perfide, vorbele lunecoase, acuzările de înaltă trădare ce ni se fac?

Cu toate acestea „Românul“ de luni-marți 19 făurar (3 mărțișor) ne mai vine încă c-o claie de insinuațiuni pentru care nu găsim cuvânt destul de aspru ca să le calificăm.

„Românul“ amenință că conservatorii ar lua guvernul în condițiunile cele mai favorabile pentru scopurile lor de întindere a unei reacțiuni teroriste în toată țara și de modificare a Constituțiunii pe bazele faimoasei petițiuni de la Iași. Aceste condițiuni ar fi cu atât mai favorabile cu cât țara ar fi în pericol de a fi absorbită de vecini, iar liberalii, din patriotism, s-ar abține de la alegeri.

„Românul“ uită însă un lucru.

Petiția „faimoasă“ de la Iași a fost concepută pe când era liniște în toată Europa și pe când nu era nici vorbă ca străinii să se folosească de mișcările din țară. Ea, bună-rea cum o fi fost, căci n-o judecăm, pentru că n-o admitem, avea să meargă calea tuturor drepților, calea legiuită pe care s-a și înfundat, soartă pe care, în treacăt vorbind, o merita în mare parte.

Republica de la Ploiești însă, aruncarea cu pietre în capul consulului german, încercările de revoltă de uliță înscenate de frații liberali pentru a sili pe Domn să abdice erau făcute în timpul unui război cumplit între două nații uriașe și de natură a ne atrage pe de-a pururea ura unuia din beligeranți, fără ca țara să aibă vrun interes de-a se strica cu cea dentâi putere militară din Europa, fără ca să fie vro perspectivă de folos în acele manifestații pe cât de criminale pe atât de smintite.

Deosebirea între petiția de la Iași și scenele de dinaintea salei Slătinenanului e în orice caz mare.

În timpul războiului ruso-turcesc ne-am rostit contra participării cu vehemență, cu asprime, mărturisim, căci lucrul merita o asprime estraordinară. Mii de copii ai țării piereau prin șanțuri pentru o cauză străină, zeci de mii degerau de frig în toiul unei ierne cumplite, ba au murit soldați de ai noștri de foame chiar. Când i-am văzut întorși acei bieți oameni, palizi, hămisiți, goi în toată puterea cuvântului pe o iarnă grea, ne-am spăimântat de ușurința soiului de liberali ce ne guvernă și n-am găsit destule cuvinte aspre de mustrare. Dar acestea le scriam, și cuvântul scris e departe de-a avea efectul graiului viu.

Dar oare d. C.A. Rosetti a scris numai în contra noastră?

D-sa, din balconul casei sale, a spus mulțimii adunate că mai rămâne o Plevnă de luat mai dușmană, mai rea decât cetatea lui Osman, Plevna reacțiunii.

Pe când fiii și frații… reacțiunii mureau pe câmpul de bătălie, d. C.A. Rosetti n-a găsit altă plaisanterie mai potrivită de zis decât să compare pe niște cetățeni ai statului român, pe niște oameni cu stare, onești, neatârnați prin caracter, cu tunurile omorâtoare și cu puștele unei oștiri inamice.

Ce merita oare d. C.A. Rosetti pentru aceasta? O cingătoare de laur împrejurul frunții sau o cingătoare de cânepă împrejurul gâtului? Asta-i întrebarea.

Numai împrejurarea că d. C.A. Rosetti era după masă ne face să-i iertăm și aceasta, dar iertarea nu va să zică uitare.

Poetul cel mai mare al națiunii l-au înfierat cu epitetul homeric de „hidoasă pocitură“, și aceasta este și va rămâne în zisele și actele sale. Cu toate acestea nici ură demagogică, nici calomnie, nici insinuațiunile perfide și lipsite de bun-simț chiar ale presei radicale nu ne vor abate o clipă din calea noastră. Iubim țara și nația noastră astfel cum n-o iubește nimeni, cum nimeni n-are puterea de-a o iubi. În noi trăiește restul de energie și de caracter pe care voi în viața publică ați știut a-l nimici. Credeți voi că v-am trata cu disprețul ce vi se cuvine când ați fi oameni? Dacă — precum ziceți — suntem atât de periculoși, atât de vânduți străinilor, atât de răi, de ce n-aveți curajul de-a ne nimici? De ce nu ridicați un eșafod pe care să-l încrunte sângele nostru? Când ați avea atâta, cel puțin atâta curaj, fiecare dintre noi ar muri fericit! Căci ar vedea că rămân oameni în urmă, oameni energici, cari au tăria opiniilor până la ultima consecuență.

Dar așa nu-nțelegem să vă facem de bună-voie loc, când nu vedem în voi decât niște stârpituri cu gura largă.

[Articol cu paternitate incertă]

[22 februarie 1879]

Publicăm următorul articol care ni se trimite și care va fi urmat de alții. El ni s-a părut un studiu conștiințios, o fotografie nemerită a partidului de la putere. El are cu atât mai multă greutate, căci iese din pana unui om pe care totul îl apropia de acel partid care ar fi putut mai mult decât oricine a fi procopsit de dânsul, dară pe care un spirit independent și un instinct de onestitate politică l-au depărtat pentru totdauna de acea sectă în care intrând cineva trebuie mai întâi să lase afară, ca într-o anticameră, și înțelegerea cu care l-a înzestrat Dumnezeu și conștiința-i de om onest. Lăsăm cuvântul corespondentului nostru.

[24 februarie 1879]

O cestiune mai mult caracteristică decât însemnată ocupă de câteva săptămâni încoace lumea maghiară și română de peste Carpați și, fiindcă presa cea străină amânduror acestor naționalități, bunăoară cea germană, intervine asemenea în lupta aceasta, fie pentru unul, fie pentru cellalt și aruncă suspecțiunea chiar dincolo de marginele teritorielor supuse coroanei Sf. Ștefan, simțim că n-ar fi de prisos a pune și noi cestiunea pe terenul pe care-l credem adevărat.

Neiubitori de ceartă și știind bine rolul modest pe care poporul românesc din Principatele dunărene e menit a-l juca în istoria acestei lumi, nu ne-am aruncat niciodată ochii dincolo de granițe, nici cu speranța, nici cu dorința; ba convinși că, prin orice mișcare făcută la noi în favorul consângenilor din monarhia habsburgică, nu le facem acestora decât rău, deșteptând prevențiunile și prepusurile neîntemeiate ale concetățenilor lor de altă limbă, am evitat cu îngrijire de-a vorbi în bine or în rău despre ei, decât prea arareori, când se întâmplau cazuri de-o monstruoasă exagerațiune.

Iată de ce e vorba în momentul de față.

Ministrul învățăturilor publice din Ungaria, d. Trefort, avea de gând a propune deputaților din Pesta un proiect de lege prin care să se impuie în școalele confesionale ca obiect obligatoriu limba maghiară. Școalele acelea nu sunt plătite de stat, ci de comunitățile religioase.

Proiectul în sine n-ar avea nici o gravitate dacă n-ar reprezenta implicite un scop îndoit, acela de-a maghiariza populațiunile de altă limbă și de-a pune totodată la discrețiunea ministrului personalul învățătoresc al școalelor confesionale.

Pentru a preîntâmpina lovirea pe care această lege ar fi adus-o școalei confesionale, mai ales celei elementare, o deputațiune de mireni și clerici, condusă de Esc. Sa Miron Romanul, mitropolitul românilor greco-răsăriteni din Ungaria și Transilvania, a mers la Viena să ceară de la Maiestatea Sa Împăratul și Regele abaterea răului, iar Maiestatea Sa au liniștit deputațiunea c-un răspuns binevoitor.

De acolo articole peste articole în ziarele maghiare, unele mai nepoliticoase decât altele, în care s-aruncă cele mai grave acuzări asupra deputațiunii; i se suspectează patriotismul ei, ba s-a găsit chiar un deputat în Camera Ungariei — c-un nume foarte nemaghiar — care nu s-a sfiit a declara toate naționalitățile de dușmane ale patriei, va să zică de trădătoare, încât, dacă s-ar face substracțiune după teoria emisă de acel deputat, n-ar mai rămâne alți patrioți cinstiți în Ungaria decât Bela Fleckeles, Arpad Mandelbaum sau Ianoș … Popescu.

Nu criticăm nici proiectul de lege, nici tendința lui, căci la urma urmelor critica și măsurătoarea tuturor tendințelor politice e succesul pe care au fost în stare a-l ajunge, iar tendința de-a omogeniza populația întinsului regat — maghiarii o pot mărturisi — a fost în toți timpii minimă și nu compensează defel osteneala patriotică și sacrificiile materiale la care au dat loc.

Proiectul în cestiune, dacă s-ar fi votat n-ar fi ajuns defel la rezultatul scoposit, ci ar fi fost numai un mijloc nou de vexare, o unealtă nouă de neliniște și de nemulțumire, spre paguba culturii naționalităților și fără vrun folos real pentru naționalitatea hegemonă. Cauzele sunt deosebite. Întâi, limba maghiară, fiind radical deosebită de limbile ario-europee, e în privire lexicală, sintactică și fonologică foarte grea, încât pentru învățarea ei se cer opt, nouă ani de zile, așa că în cercul restrâns al școalei primare rurale ea ar juca rolul pe care limba germană o joacă în școalele rurale din Bucovina. De zeci de ani fii de țărani români din acea provinție învață a citi și a scrie limba germană fără nici un folos vădit decât acel îndoielnic de a neglija alte obiecte neapărat trebuitoare vieții zilnice, de dragul unei limbi a cărei învățare completă nu e posibilă, iar cea incompletă de prisos, și pe care n-o știu decât cei cari au mijloace destule pentru a vizita școale secundare, ba încă nici aceia, pentru că adesea nici profesorii de școală secundară n-o vorbesc corect.

Deși românii îndeosebi au mare talent pentru limbi, din cauza mlădioșiei fonetice a propriei lor limbi, totuși talentul acesta încetează în fața unor idiome c-o fonologie opusă și c-un spirit cu totul străin.

A doua cauză de insucces al tentativelor de maghiarizare e însă deosebirea de rasă și de religie. Superficială idee de stat și de oameni își face acela care crede că prin legi decretate se pot șterge într-o bună dimineață rezultate istorice grămădite în curs de veacuri. Chinejii sau negrii din America nu se schimbă printr-un proiect de lege în rasă anglosaxonă chiar dacă ar vorbi englezeasca americană, pe care negrii bunăoară o și vorbesc; românii din contra element vechi, de nu cel mai vechi pe teritoriul unguresc, într-o mie și mai bine de ani nu și-au luat osteneala de a învăța ungurește. Comparația șchiopătează, ca oricare comparație, dar pentru a arăta că deosebirea de rasă e o piedecă de contopire adesea neînvinsă, pe când unitatea de rasă o favorizează, vom aminti numai de cumani, cari au descălecat în țările dunărene sute de ani după maghiari, cari încă în suta a treisprezecea, în vremea lui Bela IV și a lui Ladislaus IV Chunus, erau păgâni și sălbatici, pe când rasa maghiară era relativ într-un stadiu înalt de civilizație. Ei bine, acești cumani, fiind de viță finică, s-au contopit repede cu maghiarii, de nu le-au rămas nici urma măcar, pe când românii au rămas și astăzi ceea ce erau pe atunci, cu toate că regii Ungariei încercau cu sabie și foc să-i convertească la catolicism și să stabilească omogenitatea statului prin unitatea religiei.

Papii Onorie III, Grigorie IX, Inocențiu IV, Bonifaciu VIII, Benedict al XII-lea trimiteau scrisori peste scrisori regilor ungurești ca să convertească cu sila pe români la legea catolică și regii își dădeau în direcția aceasta silințe demne de o cauză mai bună, toate acestea fără de nici un folos.

Lucrul ajunsese atât de departe încât sub Ludovic cel Mare o parte a românilor din Maramureș se lehamitiseră cu totul de vexațiunle continue și, conduși de Dragoș Vodă, ieșiră din țară și fondară principatul Moldovei.

E netăgăduit însă că, dacă omogeneitatea în limbă, obiceiuri, religie nu s-au putut stabili într-o vreme în care elementul maghiar dispunea de sila deplină, de foc și sabie, de proscriere și confiscare de averi, într-o vreme în care a deveni maghiar era un privilegiu și o fericire, e netăgăduit, zicem, că stabilirea acestei omogeneități e și mai grea într-o vreme în care nimeni nu poate fi silit de-a deveni maghiar dacă nu voiește. Colecția de documente a lui Theiner — Monumenta historica ad hungariam sacram spectantia — e plină de bulele papale și de ordinele regilor date în acest sens și rămase zadarnice. Pergamentul pe cari au fost scrise a fost mai trainic decât ideea ce-o urmăreau și e tot atât de probabil că hârtia pe care-i scris proiectul de lege al d-lui Trefort e mai trainică decât suma de încercări zadarnice la cari ar fi dat loc.

Toate cele spuse până acuma nu le zicem pentru a apăra pe românii din Ardeal și Ungaria, căci, una, n-au nevoie de apărarea noastră, al doilea, chiar de-am voi n-am putea. Le zicem acestea în chiar interesul nostru, pentru că statul vecin al Austro-Ungariei ne este razim în grelele împrejurări prin care trecem și pentru că toate dezbinările între elementele neslavone ale monarhiei vecine nu servesc decât o cauză primejdioasă Europei întregi, cauza Nordului. Tendențele zădarnice de-a unifica prin limbă rasele din regatul unguresc nu ni se par îndestul de importante pentru ca prin ele să se compromită un alt bun, și mai mare, liniștita conviețuire a populațiunilor întinsului regat.

Un cuvânt ciudat invocat în contra românilor transcarpatini este acuzarea că doresc unitatea politică a elementului latin din Orient, așa numitul dacoromânism, o acuzare agravată încă prin atracțiunea care se pretinde că România ar fi exercitând-o asupra conaționalilor din statele învecinate.

Ar fi fățărnicie din parte-ne de-a nega existența acestei idei în o seamă de capete. Dar originea ei nu este a se căuta la noi, în principatele dunărene, căci ideea „Daco-României“ e o idee politică austriacă, zămislită nu pentru ca România să exercite atracțiune asupra Ardealului, ci viceversa, pentru ca Ardealul să exercite atracțiune asupra Principatelor dunărene. Noi din parte-ne am protestat totdauna contra ideii acesteia. Născută la Blaj, în secolul trecut, pe când la noi domneau încă fanarioții și nu era umbră de școală și de cultură națională, literați catolici crescuți în colegiul De propaganda fide, în fața cetății zidite pe șapte pături de ruine, în fața Romei, au dat-o poporului de dincolo de Carpați ca o învățătură protejată pe atunci de guvernul central, căci avea scopul îndoit, întâi de-a opune o rezistență nouă maghiarilor pe atunci în opoziție, al doilea, de-a crea în Principatele noastre o stavilă contra Rusiei prin redeșteptarea conștiinței naționale amorțite. Fanatica iubire a anteluptătorilor blajeni și a poporului lor pentru Casa de Austria e o dovadă în trecut și în prezent pentru aserțiunea noastră, că Șincai, Petru Maior și ceilalți nu și-au închipuit niciodată „Daco-România“ într-alt chip decât ca o unire a tuturor provinciilor române sub sceptrul Casei de Austria. Cumcă aceeași idee bate câmpii în o seamă de capete nu e vina noastră, mai cu seamă nu a celora cari au protestat pururea contra esperimentelor periculoase cari s-au încercat până acuma cu această idee.

Dar ascuțișul acestei idei care și-au făcut traiul se poate rupe o dată pentru totdauna îndată ce guvernul din Pesta ar înceta a combate tendințele legitime ale populațiunilor, căci deie-ni-se voie a susține că, precum statul și națiunea maghiară au existat sute de ani fără unitatea de religie și de limbă, mai poate exista și de acuma înainte sute de ani fără a urmări idealul regnum unius lingnae. Unitatea de limbă e un fapt ce rezultă din deosibite împrejurări etnice și în urma unor legi istorice, nu însă rezultatul unor legi scrise pe hârtie și menite a nu se realiza nicicând, tocmai pentru c-au fost stabilite.

Nici legi restrictive, însă cele coercitive nu se pot opune pe de-a pururea unor stări de lucruri de o putere elementară. Omul înțelept de stat lasă cursul natural al lucrurilor și nu oprește decât abaterile periculoase ale curentului.

Noi credem că nici în Ungaria ideile politice estreme și exagerate nu sunt ideile naturale ale poporului maghiar. Pretutindeni demagogia, avidă după putere și după voturile alegătorilor, exagerează toate cestiunile în paguba țării lor respective și, c-o superficialitate vrednică de inferioritatea intelectuală și fizică a acestui soi de oameni, crede a putea săca mări și pustii țări printr-o trăsătură de condei. Rasa maghiară, tolerantă de feliul ei, n-ar trebui să lunece pe acest povârniș periculos, căci ura și dezbinarea înlăuntru, iată ceea ce doresc inamicii regatului unguresc pentru a-și crea unelte lesne de mânuit în contra existenței acelui stat: o existență la care ținem și noi de dincoace de Carpați pentru multe și varii cuvinte.

[25 februarie 1879]

Un ziar cu al cărui nume ne-am ferit mai întotdeuna d-a mânji coloanele noastre aruncă iarăși niște insinuări neomenoase în privința partidului conservator. Dacă numitul ziar n-ar înfățișa decât numai părerile indivizilor ce-l dau la lumină, ar fi destul de obscur ca să nu ne putem împiedeca de zisele lui, și nu ne plecăm să ne murdărim mâna până la a pomeni despre dânsul decât pentru că el este astăzi singurul ecou, singurul canal de scurgere ce i-a mai rămas stărostiei politice din Ulița Doamnii: necurățenia demagogică pe care n-o poate arunca în public „Românul“, precum am mai zis, își găsește cale de ieșire la lumină prin coloanele „Vocii lui Faraon“. În adevăr acest organ ultraradical insinuează că „o parte din opoziție ar fi făcând propagande pentru o agitație împotriva guvernului și partidului liberal de la putere; că ar fi vărsat chiar 22.000 lei noi în acest scop, ca să mai facă un scandal ca acela de la 1866, să insulte pe evrei și să atace sinagoga. Apoi, în interesul general al țării (care plătește foarte regulat lefurile, diurnele și toate foloasele jețului de deputat radical), „Vocea lui Faraon“ roagă pe cetățeni a nu cădea în cursa acelora cari întotdeuna au nesocotit binele României; roagă pe guvern a lua măsuri energice spre a împiedeca orice scandal și spune, ca de obicei, că sunt bani străini și chiar români cari lucrează ca să răstoarne guvernul liberal, căci, zice numita foaie, „ei știu că nu-l pot răsturna decât printr-un scandal ca cel de la 1866“.

Mai întâi — și vorbim stăpânilor din Str. Doamnei, iar nu slugilor de la „V. lui Faraon“, — fie-ne permis a pune câteva întrebări. Sunt în această țară două partide, partidul conservator și partidul radical; care dintre aceste partide, socotind de la ivirea lor pe arena politică, a întrebuințat mijloacele demagogice pentru a se urca și a se ține la putere? Care dintre aceste două partide a găsit că drumul cel mai scurt și cel mai practic, de la dânsul până la jețul puterii, este calea agitațiilor și scandalurilor de uliță? Care din aceste două partide a ales drept arme, în lupta politică, desfrânarea și agitarea maselor de mahalale, prin mijloace ultrademagogice, prin conspirații, prin urziri ascunse și prin turburări populare? Care partid, partidul conservator sau cel radical?

Partidul conservator, tocmai în interesul general al țării, a crezut de cuviință, în tot decursul guvernului radical, să stea cât se poate mai liniștit, considerând că țara se afla în complicații internaționale, și opoziția cumpătată și patriotică ce a făcut-o guvernului atunci când țara se afla în paralelă acțiune cu Rusia a trebuit să facă bine iar nu rău guvernului. Dacă radicalii s-ar fi aflat ei în opoziție și, fiind conservatorii la putere ar fi căzut în greșelile săvârșite până acuma de radicali, partidul radical ar fi păstrat atitudinea cumpătată pe care au păstrat-o conservatorii în opoziție? Oricine poate răspunde cu siguranță la această întrebare. Oamenii scandalului de la Slătineanu, atunci când Europa se zguduia de o complicare internațională uriașă, oamenii republicii de la Ploiești, oamenii agitărilor și urzirilor de la Mazar Pașa, oamenii cari au amenințat în atâtea rânduri dinastia și așezământul monarhic statornicit prin Constituție și în deosebi personal chiar pe M. Sa Domnitorul; acei oameni insinuează astăzi că partidul conservator este partidul ce voiește a veni la putere prin violențe, prin turburări și scandaluri de uliță. Adevărat este că partidul conservator a luat odată cârma țării în urma unui scandal de uliță; dar acel scandal de la 10 martie 71 n-or fi având radicalii cutezanța să-l impute conservatorilor! Nu cumva partidul conservator urzise tripla conspirație de la 10 martie? Nu cumva vor fi pretinzând radicalii că partidul conservator a luat cu asalt sala Slătineanu și a amenințat viața celor de la banchetul consulului german? Partidul conservator a venit la putere în urma acelui scandal tocmai pentru că radicalii în ziua aceea trecuseră peste toate marginile, și venirea lui la putere a fost un sacrificiu adus patriei și dinastiei, amenințate de desfrâul demagogiei. Și oamenii cari la 10 martie, împărțiți în trei grupe — guvernul, stărostia de la „Românul“ și câțiva ciraci nedisciplinați — urzind o triplă conspirație, erau gata să răstoarne pe Domnitor și să proclame fiecare grup câte un guvern al său provizoriu, acești oameni insinuează că partidul conservator ar fi alergând la mijloacele scandalurilor de stradă pentru ca să răstoarne pe radicali de la putere.

În adevăr, trebuie o nerușinare prea mare pentru asta, așa de mare încât „Românul“ nu se simte în stare sau nu crede oportun a o face și de aceea împinge la această treabă pe alte obraze, obrazele ciracilor de la „Vocea lui Faron“ cari duc la orice tăvăleală.

[27 februarie 1879]

Ieri și alaltăieri Camera nu s-a ocupat aproape cu nimic altceva decât cu cestiunea art. 7, iar discuțiunea lungă, aprinsă, uneori entuziastă chiar, s-a sfârșit prin aceea că Adunarea a primit cu o majoritate de 70 și câteva voturi declarațiunea nemotivată de revizuire pentru care am pledat și noi.

Spre a nu se da un înțeles greșit pledării noastre, mai ales pentru că vedem că se fac asemenea încercări din partea unora din ziare, ba chiar din partea unor deputați, ca d-nii Vernescu, Daniileanu ș.a., cari admit că, în taină și cu rezervațiune mentală, am fi pentru acordarea de drepturi evreilor, credem necesar a face următoarea declarațiune.

Propunerea de revizuire nemotivată am susținut-o: întâi, pentru că nu prejudecă cestiunea, ci lasă totul la discrețiunea Adunărilor de revizuire, cari sunt în drept de-a declara chiar că nu e defel caz de revizuire și că mănțin intact art. 7; al doilea, pentru ca să punem țara la adăpost în contra esploatării acestei cestiuni ca armă de partid; al treilea, pentru că Adunarea actuală nu are dreptul de a propune o motivare care ar cuprinde în sine o soluțiune, oricare ar fi aceea; al patrulea, pentru că e parlamentar un nonsens de a vota o espunere de motive, mai ales de motive false; al cincilea în fine, pentru că acea soluțiune, propusă de fracție, nu e nici la locul, nici la timpul ei.

Motivele și considerentele invocate de fracție sunt false. Singurul motiv real, pe care-l știe toată lumea și orice alegător, e art. 44 din Tractatul de la Berlin, iar singura soluțiune posibilă e de a primi sau a nu primi acel articol. Ar fi fost deci demn din partea fracției de-a susține că nu e caz de revizuire, că trebuie a se mănținea art. 7 și pentru aceasta ar fi putut invoca argumente puternice.

Aceste argumente, de cari azi se poate folosi cu drept cuvânt numai bătrânul d. Docan, proprietarul moșiei Dimăchenii din ținutul Dorohoiului, singurul care-a avut curajul de-a susține că nu-i trebuință de revizuire și că trebuie mănținut art. 7, sunt următoarele: acel articol din Constituție, sub cuvântul c-ar fi lovind o confesie religioasă necreștină, pune în realitate o piedecă absolută unei rase străine, de origine și limbă străină, de-a lua parte la viața statului român.

Acea rasă având imediat tendința de-a pune mâna pe proprietatea nemișcătoare a românului, iar mediat de a pune mâna pe statul lui, adică pe țara lui, piedica absolută pusă de Constituție poate fi numită bună, pentru că în cazul de față religia necreștină și rasa străină sunt două lucruri ce se acoper pe deplin, sunt în realitate unul și acelaș lucru. Art. 7 e fără contestare sabia lui Alexandru împărat, care taie nodul gordian fără a încerca de a-l descâlci, și consecuent, demn ar fi fost din partea fracției, ca în loc de a motiva o declarație de revizuire în genere, de a nu face deloc o asemenea declarație și de a se asocia fără rezervă cu opinia d-lui Docan. Mulți în Cameră au râs când d. Docan și-a spus votul pe față, dar în acel râs se ascundea duplicitatea și mizeria advocățească față cu o părere statornică, onestă și care se poate întemeia pe destule argumente puternice. Ea are înainte de toate meritul unei depline sincerități. Manținerea art. 7 e o opunere la dorințele Europei întregi, e apelul la arme și la o politică energică și — dacă ne puneți în evidență perspectiva unui succes — nu suntem contra unei asemenea politice; abstracție făcând de la împrejurarea că declarațiunea nemotivată și nesoluționistă nu exclude nici politica aceasta, de vreme ce Camerele de revizuire, ba nici majoritatea lor, ci a treia parte plus unul a acelor Camere, pot să mănție art. 7, pot să dea un răspuns negativ la condiția de recunoaștere a Europei.

Fracția, punându-se însă din capul locului pe povârnișul apucăturilor și tertipurilor advocățești, voind să mistifice și țara și Europa, și simțind cu toate astea că n-o poate face, era învinsă înainte de a începe a vorbi, a fost cu totul învinsă îndată ce și-a deschis gura.

A admite declarația, a pretinde însă totodată ca Adunarea să-i voteze motivele ei false, insuficiente, de o deplină duplicitate, era un nonsens parlamentar; căci, îndată ce fracțiunea a admis necesitatea revizuirii, evident că trebuia să voteze propunerea însușită de guvern oricari i-ar fi fost motivele de vreme ce concluzia, adică declarațiunea nemotivată, nu exclude nici motivele fracției, precum nu excludea nici motivele individuale, de grup sau de partid a fiecărui din deputați.

Într-un splendid și scurt discurs de vro douăzeci de minute d. Maiorescu a espus aceasta, nimicind cu o singură lovitură toate apucăturile, toate arguțiile, toate tertipurile fracției, care într-adevăr ar fi avut ocazia de a-și alege un rol mai demn, deși mai greu decât acela de a-și pierde vremea cu un torent de vorbe, cari toate se înfundau în absurda cerere ca Adunarea să voteze un schelet de motive factice și nelalocul lor.

Nu ni se răspundă cu bănuieli și fraze la limbajul nostru sincer și fățiș. Suntem aceia cari ne facem mai puțină iluzie în cestiunea izraelită și cari vedem mai limpede lucrul.

Organizația noastră liberală, teoria de „om și om“ erijată în teorie absolută de stat a îngreuiat peste măsură lupta economică pentru existența între elementul român, nedeprins cu asprimea luptei la cuțit, și elementul evreiesc, cari la noi în țară e în mare parte format din scursura cea mai flămândă, cea mai lipsită de scrupul, cea mai neomenoasă a populației din împărățiile vecine.

Organizația liberală-cosmopolită a prefăcut România în mocirla în care se scurg murdăriile sociale ale Apusului și Răsăritului.

Dacă statul român ar fi puternic —ceea ce un stat liberal nu poate fi, căci el renunță la puterile sale în favoarea individului — dacă nația română ar fi economicește puternică — ceea ce o nație agricolă nu poate fi, căci valoarea producerii ei e mărginită într-un mod fatal ― atunci cestiunea izraelită n-ar fi un pericol, ba nu s-ar fi născut niciodată. Cestiunea izraelită e ducerea ad absurdum a liberalismului din România și, dacă liberalii sunt patrioți, sunt naționaliști, vor trebui să renunțe la principiile lor cosmopolite și să admită principiul romanilor: salus rei publicae summa lex, vor trebui să creeze un guvern autoritar și statornic, un guvern puternic, care să lupte alăturea cu nația întreagă în contra unui pericol, cu un cuvânt vor trebui să sprijine și să asigure domnia elementelor conservatoare din țară. Dacă liberalii sunt patrioți și naționaliști, vor trebui să devie reacționari și să împărtășească cu noi acest titlu cu care azi ne fac imputări.

Căci dacă statul renunță de-a apăra el în mod absolut individul, atunci individul trebuie să fie însuși foarte puternic. Dacă statul englez a renunțat la puterile lui a făcut-o pentru că are cetățeni a căror venit personal întrece veniturile României, cetățeni cari, unul din ei, ar putea să lupte economic cu jumătate de milion de evrei. Dar când statul român a renunțat la puterile lui, în favoarea cui a făcut-o? În favoarea fracționiștilor, cari strigă și țipă, iar acasă la ei, siliți de sărăcie, de nevoie și de trebuințele dumnealor boierești, își împrumută numele la evrei pentru a cumpăra moșii, a lua proprietăți ale statului în arendă, precum și debite de tutunuri și licențe de băuturi spirtoase. Căci ce-a folosit legea conservatoare ca în comunele rurale să fie cârciumari numai alegători din comnuă? Nimic. Sub titlu de servitori, tot evreii sunt cârciumari. Ce-a folosit restricțiunea, introdusă tot de conservatori, în Convenția austro-română în privirea cumpărării imobilelor rurale? Totdeuna se găsește câte un fracționist să-și împrumute numele la o cumpărătură ovreiască. Cu un cuvânt, individul în România prea e liber politicește și prea neliber economicește, iar îngrădiri economice sunt în cele mai multe cazuri libertăți economice. Cine îngrădește biserica în contra tentativelor de subminare o eliberează, cine îngrădește averea și munca românului contra tentativelor de esploatare, îl eliberează. Dar aceste îngrădiri statul trebuie să aibă puterea a le menține, legea fundamentală trebuie să-i dea acea putere, nu să-i lege mânile față cu oricine.

Cestiunea în fond este dar nespus de grea; ea implică critica unui întreg sistem de guvernare, duce ad absurdum liberalismul din România, arată de pe acuma că avem nevoie de stabilitate mai mare, de organizație mai solidă, de-o augmentare a autorității statului în defavorul nelimitatei libertăți individuale.

În privire formală însă cestiunea, curățită de toate sofismele și apucăturile advocățești, se prezintă astfel precum au lămurit-o în Cameră dd. Maiorescu și Chițu.

Tratatul de la Berlin pune o condiție negativă pentru a recunoaște independența țării. Credința religioasă să nu mai fie o piedecă pentru ca cineva să se bucure de drepturi civile și politice. Cari alte piedici poate pune nația românească pentru a se apăra contra invaziei evreiești rămâne la discreția ei; piedeca religioasă însă cată să dispară, rămâind a se pune în locu-i ceea ce se va socoti mai bine. Merită acum ca această condiție să fie comunicată țării pe cale legiuită, merită ca ea să se pronunțe de e cu cale a se revizui Constituția?

D. Docan răspunde că Tractatul de la Berlin nu merită această onoare. O părere onorabilă, dar a căreia răspundere e prea grea pentru oricine din noi, judecând starea precarie a relațiilor noastre internaționale și lipsa noastră de putere. Fracțiunea nu zice nici nu, nici da, și spală lucrul în șapte ape, fără a-l face mai alb.

În fine majoritatea Adunărilor zice da, Tratatul merită onoarea unui apel extraordinar la țară, este caz de a se revizui art. 7.

A se vota motive pentru aceasta e cu totul de prisos. Unicul motiv și unicul considerent e Tratatul de la Berlin, și orice substituire a unui alt motiv e o nelealitate față cu alegătorii. Miss Wanda a fracțiunii, acrobatul hazliu al retoricei advocățești, d. Daniileanu, n-a putut dovedi contrariul.

Justă s-ar părea și aserțiunea dd-lor Brătianu și Chițu că principele de Bismarck ne-a favorizat în cestiunea evreilor când a exclus orice revenire asupra ei în Congres, și anume când un membru al Congresului, d. conte de Launay, reprezentantul Italiei, a propus o soluțiune pozitivă. Cancelarul a persistat atunci asupra soluțiunii negative. Dar d. Brătianu să ia bine seama ca aserțiunea aceasta s-o poată întemeia pe acte diplomatice, pe corespondența cu Ministeriul de Externe al Germaniei și să nu confunde ceea ce voiește principele-cancelar cu ceea ce ne place nouă a crede.

Din Timpul, martie 1879

[1 martie 1879]

Deosebirea între aceste două declarații e simplitatea extremă a celei dentâi, insuficiența împovărată a celei de-a doua. E bineînțeles că declarația întâia nu esclude nici unul din motivele și nici soluțiunea propusă de fracție.

Dacă vom lua considerentele fracției pe rând, vom vedea ușor că unele sunt de prisos, altele nesuficiente.

Astfel se zice întâi că intoleranță religioasă n-a existat niciodată în România. Acest considerent e de prisos, pentru că-l știu nu numai copiii, ci până și Alianța izraelită, căreia nu-i place a-l ști.

E dar curat zădarnic de-a repeta acest adevăr pentru a suta oară. Catolici, protestanți, calvini, armeni, lipoveni, turci și în fine evrei, toate confesiile creștine și necreștine, posibile și imposibile, s-au bucurat pururea de cea mai mare toleranță religioasă pe pământul nostru. Străvechile biserici armenești din Botoșani și din Suceava, bisericele catolice întemeiate de principi români chiar, templele sectarilor alungați din Rusia și, asupra tuturora, sinagogele evreiești sunt tot atâtea semne de piatră că persecuțiunea religioasă a fost și este un neadevăr, necalificabil neadevăr; ba faptul însuși că evreii, de la 1848 și până astăzi, din 30.000 s-au înmulțit prin imigrațiune la 550.000, e o dovadă vie și strigătoare la cer contra acestei nedemne calomnii. Cu aceeași stăruință cu care românii au ținut la legea lor, ei au respectat credințele altora. Un singur act s-ar putea invoca în favorul alungării evreilor din Moldova, o scrisoare a lui Petru Vodă cel Șchiop adresată consiliului comunal din Lemberg la anul 1579, dar și în acela se citează anume cauza alungării lor, care nu e religia, nici rasa, nici faptul că sunt străini, ci numai concurența ce-o fac negustorilor moldoveni în esportul de vite albe. În acel act se spune anume că alungarea evreilor poloni nu se face din vreo altă cauză, ci numai din cea economică citată mai sus.

Al doilea considerent al fracției ni se pare asemenea de prisos, căci, deși art. 16 al Codicelui civil dispune pentru străinii de orice lege condițiile sub cari pot dobândi naturalizațiunea, simplul fapt că acea naturalizațiune n-a fost cerută de nici un evreu e o dovadă destulă că art. 16 n-a contribuit întru nimic la soluțiunea cestiunii acesteia.

Al treilea considerent, că restricțiunea adusă prin art. 7 s-a introdus din cauze politice și sociale, pune neapărat pe fracționiști într-o dilemă îndată ce ei propun revizuirea; căci sau acele cauze politice și sociale nu mai există, ș-atunci art. 7 trebuie șters, sans phrases, iar motivele toate sunt de prisos, sau acele cauze există încă și atunci art. 7 trebuie menținut tocmai în puterea acestui considerent.

În fine, al patrulea considerent nu mai e un motiv, ci o soluțiune. El stabilește că e necesar ca condițiunile pentru acordarea naturalizării să fie șterse din Cod și trecute în textul Constituției chiar. Dar o asemenea propunere — abstracție făcând dacă e bună sau rea — Camerele actuale nu au dreptul de o a face, prin urmare ea e lovită de nulitate înainte de a se fi pus.

Defectul cel mai mare însă al moțiunii fracționiste e desigur acela că n-a găsit nici o formulă reală, nici un remediu real contra pericolului social și economic.

Împământenirea acordă drepturi politice, dar oare de drepturi politice ne arde nouă și le arde lor? Pentru România e cu desăvârșire indiferent dacă în locul d-lor Pantazi Ghica, Holban, Anghel ș.a. vor veni deputați evrei, ba credem chiar că țara ar fi mai câștigată. Pericolul adevărat consistă în nelimitatele libertăți civile și remediul contra acestui pericol numai liberalismul nu poate fi. Puși pe terenul reacțiunii, am fi în stare de a da sfaturi foarte folositoare, dar pentru ca aceste sfaturi să aibă vrun efect ar trebui să n-avem mii de liberali cari trăiesc din politică și douăzeci de ani de liberalism în urma noastră. Cu libertățile absolute de astăzi, cu laissez faire și laissez aller, cu teorie de „om și om“ n-ajungem departe. Sfaturi în vânt, cari să nu fie ascultate decât de cei cari le știu deja, n-avem obicei de a da.

Așadar, ce caută recunoscuta toleranță religioasă? Cred fracționiștii într-adevăr că există un singur diplomat, unul singur, care să nu știe pe deplin starea de lucruri de la noi? Cred poate că comitele Andrassy sau principele Bismarck sunt rău informați și ne țin pe noi de evreofagi? Dar … ne cunosc de zece ori mai bine de cum ne știm noi înșine. Consulii generali și viceconsulii nici n-au altă treabă în capitală și prin provincie decât că numere chilele de grâu câte se produc, mărfurile câte se esportează, populația câtă se naște și moare. „Norddeutsche allgemeine Zeitung“, organul cunoscut al principelui-cancelar, a spus-o limpede de ce se tem românii. Și-au ipotecat averile la evrei și, neputând plăti, ipoteca ar trebui să treacă de-a dreptul în mânele creditorului. De acolo restricțiunile. Esplicabilă este, se-nțelege, această ipotecare generală, din Moldova mai cu seamă. Cultura importată, trebuințele importate, cari nu stăteau în raport cu averile, scumpetea banului și ieftinătatea grâului, concurența Americei și a Rusiei, în fine netrebnicia costisitorului sistem liberal, fiecare îndeosebi și toate împreună au trebuit să ne ducă acolo unde suntem și să facă din fiece evreu o cestiune europeană.

D. Brătianu a încercat să treacă odată în Turcia un convoi de vagabonzi evrei. De acolo țipete și vaiete în toată Europa. Mihai Vodă (Sturza) scotea în fiece zi zeci de evrei din țară, tot peste Dunăre, și nimeni nu zicea o vorbă, D. Cogălniceanu, care era pe atunci redactor al „,Foii (oficiale) sătești“, poate să mărturisească câte sentențe de scoatere preste otar s-au tipărit în „Foaia sătească“. Dar pe atunci exista autoritate: Domnul era Domn, judecătorul judecător, poliția poliție. Astăzi sunt lăsate în știrea lui Dumnezeu, iar fraza sforăitoare și cârciocul advocățesc sunt chemate a înlocui și minte, și prevedere, și autoritate, și tot.

Astfel, vestita fracție stă în fața țării fără a ști cum și încotro, fără a ști ce voiește și ce nu voiește. Nu e vorbă, nici guvernul nu știe ce voiește, cel puțin nu s-a rostit pân-acuma, ca să se aleagă lucrul într-un fel. Iar purtarea individuală și daraverile obicinuite ale fracționiștilor, împrumutul ce-l fac cu numele evreilor pentru cumpărare de imobile rurale și urbane (d. Pake Protopopescu e un viu exemplu, în mare parte, pentru aceasta) e o dezmințire ad oculos a tuturor protestațiunilor dumnealor din Cameră.

Dintre toate frazele periculoase inventate ad hoc de fracțiune în cestiunea aceasta desigur cea mai periculoasă e provocarea la voința Europei…

„Nu. Europa nu poate voi să ne sinucidem“.

„Europa luminată“ etc. nu poate voi cutare și cutare lucru.

Pe această Europă d. Daniileanu a secuestrat-o de zeci de ori în discursul său.

Noi din parte-ne știm bine că Europa cunoaște pe deplin cestiunea evreilor din România; o cunoaște mai cu seamă Europa cea chemată a o cunoaște, lumea diplomatică și cea oficială, încât art. 44 al Tratatului de Berlin a fost înscris în instrumentul păcii cu deplină cunoștință de cauză, cu deplină conștiință a greutăților și a relelor ce va produce. Din toate amăgirile, amăgirea asupra voinței Europei ar fi cea mai rea, de aceea n-am voi să mai vedem invocându-se probabilitatea că Europa ar voi ceea ce ne place nouă a crede că voiește.

Declarațiunea propusă de d. V. Boierescu e de sine stătătoare și recomandă revizuirea următoarelor articole din Constituțiune:

Art. 1, pentru a se înlocui numele Principatele-Unite cu cel oficial și recunoscut de „România“ și pentru a se trece în legea fundamentală întinderea actuală a teritoriului statului.

Art. 2, privitor la rectificările de fruntarii, pentru că-n privirea aceasta s-au ivit divergințe de păreri.

Art. 3, privitor la colonizare, pentru a se putea coloniza Dobrogea cu străini.

Art. 7, din cauze cunoscute.

Art. 44, pentru a se putea spori numărul vicepreședinților Senatului.

Art. 77, pentru a se putea face diurnă senatorilor.

Art. 113, privitor la buget, pentru ca și Senatul să aibă căderea de-a vota bugetul, respective creditele extraordinare.

Dispozițiunile tranzitorii și suplimentare ale Constituției, pentru a se putea reînființa, la caz de nevoie, Consiliul de Stat.

În ședința de ieri a Senatului d. V. Boierescu a dezvoltat într-un discurs lung motivele cari l-au făcut să propuie o revizuire atât de multilaterală.

[1 martie 1870]

Cantata compusă de d. Sdislav Lubicz și purtând titlul Vârful cu Dor, care a găsit o aprețiare atât de diversă în ziarele române, se va reprezenta încă în stagiunea aceasta la Londra, de către societatea „International Dramatic Authors and Musical Composers Association“. Opera muzicală se va executa sub conducerea a chiar directorul societății, d. Edmund Gerson.

Din satisfacerea aceasta care i se dă compozitorului bucureștean se poate conchide cât de competentă a fost opinia a o sumă de pene ziaristice din fericita capitală a României.

[3 martie 1879]

Cestiunea art. 7 a înlăturat pe câtva timp interesul pentru alte cestiuni dinlăuntru și din afară. Deși toate ziarele par a se fi înțeles între ele de a călca ca pe ouă, adică de a o trata cu toată răceala posibilă, nimeni nu-și tăgăduiește extrema ei importanță. În Parlament vorbele au fost cu mult mai aprinse decât în presă, mai cu seamă fracția de dincoace și de dincolo de Milcov au scăpat în buruiana vorbelor multe, deși a făcut tuturor impresia c-ar fi căutând ceea ce nu voiește să găsească, adecă o soluțiune.

Guvernul vede, aude și tace, tace mai mult decum s-ar cuveni. Lungul discurs ținut în Cameră de d. I. Brătianu nu conține nici o lămurire, ci numai asigurări despre onorabilitatea d-sale personală, despre patriotismul și bunavoința de care este inspirat, dar nici cel mai slab indiciu asupra perspectivelor, bune sau rele, cari ni se impun din afară în privirea soluțiunii.

Căpetenia partidului liberal, d. C.A. Rosetti, ca Odiseu cel mult meșteșugareț, rătăcește departe de Itaca cea înconjurată de valuri, de patria sa iubită, multe cetăți de oameni și multe datini deprinde, chibzuind să-și mântuie sufletul și pe tovarăși, cum ar zice bătrânul Homer. Dar toate silințele sale sunt zădarnice, căci pe când meșteșugarețul grec din anticitate lua lumea înainte cu povești, Odiseu cel modern întâlnește în cale-i o lume care-i cunoaște patria sa mai bine decât el însuși.

La Viena a fost primit rece și, pe când petrecea încă pe malurile albastrei Dunări, îi veni știrea politicoasă ca pe la Berlin nici să mai încerce a trece. Diplomația germană, mai puțin șovăitoare, îi făcu noului Odiseus destăinuirea că geaba ar veni, geaba s-ar duce și, fiindcă totuși e mai demn pentru prezidentul unei Camere și șeful unui partid de-a nu bate pe la uși ce nu i se vor deschide și de-a nu cere ceea ce nu i se va da, să-și caute mai bine de drum și să-și încerce norocul într-altă parte.

Mărunțișarul nostru liberal a trecut dar cu lacrimele-n ochi pe lângă stânca aceasta mai departe la Paris. Aci a fost primit în audiență de prezidentul viitor al republicei franceze, de d. Leon Gambetta, care i-ar fi declarat că nu poate spera nici un sprijin pentru partidul și pentru țara sa de vreme ce-a trădat marea republică universală ajutând pe Rusia, țară despotică, în războiul contra turcilor. Precum un maistru mustră pe-o calfă rău nărăvită, astfel d. Gambetta a mustrat pe viitorul prezident al republicei de lângă Dâmbovița, spuindu-i verde că ținta omenirii nu este a juca căzăcește cu cazacii. E drept că o sumă de pene cari tratau cestiunea Afganistanului și a harapilor zulu cu un entuziasm vrednic de toată lauda au fost mișcate de cătră d. C.A. Rosetti să-și mute acest entuziasm asupra unui alt sujet: asupra nenorociților români. Și penele au făcut-o, încât o zi întreagă, ba poate două chiar, presa franceză s-a ocupat de România și de nedreptatea ce i se face. După aceea toate au reintrat în cursul lor liniștit, harapii zulu și Afganistanul au ieșit din nou la maidan — căzuse o pietricică în lacul liniștit și-i speriase pentru un moment suprafața într-un cerc de valuri. Apoi se făcu iar liniște, ca și când pietricica nu fusese de când lumea.

Dar d. C.A. Rosetti nu se sperie cu una cu două. Toate căile duc la Roma — zice proverbul — cum putea dar d-lui să nu se ducă acolo unde duc toate căile? Acolo d-sa s-a recomandat ca strănepot al unui negustor genovez, anume Giorgio, care la anul una mie o sută unu a deschis prăvălie de mărunțișuri lângă Dunăre și că de atunci acel loc se cheamă Giurgiu. După ce în fiecare italian a găsit o rudă mai de aproape sau depărtată, și-a propus cererea. Niente, i s-a răspuns din toate părțile. E drept că marele organ, „Il Picolo“, ne-a dat spornic ajutor în război, dar acele succese strălucite totuși nu aduc în minte-ne decât întrebarea: cât timp pot guverna liberalii la noi fără a aduce țara la marginea prăpastiei? Noi credem că nici o zi.

În rândul întâi al guvernării lor au lăsat cestiunea Strusberg, bandele bulgare — adecă cestiunea Orientului și cestiunea evreilor în floare.

Cu greu guvernul conservator a regulat cestiunea Strusberg, bandele bulgare le-au regulat turcii, de nu le-au rămas nici sfântă de urmă, iar evreii s-au regulat ei în de ei, făr-a mai face pretenții.

Astăzi iar, dacă ar cădea liberalii, ne lasă c-o minunată moștenire, țara c-o poziție nedefinită în cestiunea Orientului, nici dependentă, nici independentă, cu cestiunea evreilor mai arzătoare decât oricând, cu un război făcut în zadar, cu Basarabia pierdută, c-un cuvânt c-o mulțime de bunătăți pe cari numai noi românii cei târzii la minte nu le știm prețui cum se cuvine, dar cari fac multe parale.

Să mai ție guvernul liberal încă vrun an-doi și apoi n-avem s-avem încotro de multele bunătăți revărsate asupră-ne, încât nu ne va rămâne altceva decât să ne luăm în spate ceea ce ne va fi rămas și să schimbăm America de lângă Dunăre pentru America de peste Ocean. Atunci Plevna internă — adecă naționalitatea română a acestei țări — va fi luată.

[3 martie 1879]

„Românul“ de vineri, 2 martie, cuprinde un ciudat articol iscălit „un ofițer milițian antifebruarist“, care adresează o mulțime de grațiozități d-lui general Florescu, iar drept pretext pentru a o putea ia un articol din „Ecoul țării“, de nu ne înșelăm ziar care criticase acordarea unei recompense naționale d-lui general Haralamb.

Oricum s-ar fi pus cestiunea și oricari ar fi acuzările aduse generalului Florescu, nu rămâne mai puțin adevărat că generalul Haralamb este unul din acei militari cari, călcându-și jurământul și pătând drapelul, au răsturnat, nu prin revoltă fățișă, care ar fi scuzabilă, ci prin trădare nocturnă pe Vodă Cuza. Puțin ne pasă nouă de motivele d-lui general Haralamb. Poate să fi fost mari, poate să fi fost înjosite; în cestiuni de asemenea natură nu decid intențiile și motivele, ci fapta. Fapta a fost, este, va fi în vecii vecilor o trădare neespiată, neespiată decât într-un singur chip. Dacă generalul Haralamb s-ar fi sinucis a doua zi după răsturnarea lui Vodă Cuza, greșala (cum o numește ofițerul milițian) era espiată; în alt chip însă, ea nu are iertare nici din partea oamenilor bine cugetători, nici din partea lui Dumnezeu.

Și toți ofițerii cari au luat parte la răsturnarea nocturnă a lui Vodă Cuza cată s-o știe o dată pentru totdauna că, în ochii istoricului și în ochii celor drepți, singura lor espiare nu poate fi decât nimicirea. Nu se confunde aci datoriile cetățeanului cu datoria soldatului; cetățeanul negustor, proprietar, lucrător poate fi nemulțămit cu forma guvernului țării sale, poate comite crime politice, cari vor fi pedepsite neapărat, dar înalta trădare din partea unui civil e o crimă politică, din partea unui militar e o crimă comună. Militarul e dator supunere oarbă, devotament orb. Aci nu încape nici o discuțiune, nici o sofismă. Cu esplicări a lui 11 fevruarie pot veni mulți; se înțelege că au fost cauze; ar trebui să fie cineva idiot pentru a admite că ceva se poate întâmpla în lume fără cauze. Deci și 11 fevruarie a avut neapărat cauzele sale.

Dar între esplicare și justificare e o deosebire cât cerul de pământ. Cauze pot fi multe, scuze și justificare nu există deloc pentru militarii cari au luat parte la răsturnarea lui Vodă Cuza.

Știm asemenea foarte bine că, pentru a face a se uita neștersul, nepieritorul 11 fevruarie, d-nii militari în cestiune, sprijiniți de partidul politic corupt și corumpător al roșiilor, au luat comande în armată, pentru a câștiga bătălii în contra turcului nevinovat, pe care d-nii liberali au încă și astăzi neobrăzarea de a-l numi dușmanul țării. Dar a căuta cu lumânarea bătălii și a pierde vieți de soldați pentru a face să se uite 11 fevruarie e o nouă apucătură, care poate amăgi mulțimea, pe oamenii luminați niciodată.

Noi nu criticăm, nici admitem recompensa națională votată de Cameră, de la o Cameră roșie nici se puteau aștepta scrupule. Suntem însă siguri că o adunare de militari în locul celei din Dealul Mitropoliei ar fi refuzat recompensa în unanimitate.

În fine acel articol mai conține un ciudat argument: „Întrebați — zice ofițerul milițian antifebruarist — întrebați pe statul-major al lui Luders cum se face ca un trădător ca Haralamb să fie cavaler al Crucii Sf. Gheorghe“.

Dați-ne voie. Nu-ntrebăm, pentru că n-avem nevoie s-o știm.

După 11 fevruarie, d. Haralamb și ceilalți sunt pentru noi morți și noi nu ținem seamă nici de zilele celor morți, nici de zilele celor cari nu s-au născut încă.

[4 martie 1879]

Deziluzii și dezamăgiri! așa le-a fost ursita mazariștilor.

A prezinta în modul cel mai formal un proiect de lege ca acela despre înrăutățirea monopolului de tutunuri, a cere să fie cercetat de urgență, dar a dobândi un refuz categoric, a mai aștepta câteva săptămâni ș-a vedea că Adunarea îl respinge în unanimitatea secțiunilor și prin unanimitatea delegaților, iar că țara îl condamnă cu indignare, a lăsa ca raportul să se prezinte, să se distribuie și să se puie la ordinea zilei, apoi a retrage proiectul pe furiș, făr-a o declara formal și a-l prezinta din nou cu modificări ridicule, sub cuvânt că e altăceva: iată o procedere nemaipomenită, fără precedent și din cele mai abătute de la uzurile constituționale. Pe lângă aceasta o asemenea conduită nu însemnează decât dispreț aruncat Adunării Deputaților, fără a cărei încunoștiințare s-a retras proiectul, desfiderea ce i se aruncă prin noua lui prezentare sub numele de nouă lege. Pare se că d. Sturdza e atât de mult interesat în această nenorocită și odioasă afacere, încât uită până și convenințele, încât renunță a salva cel puțin aparența.

Să nu crează cineva că aceste aspre mustrări le adresăm d-lui Sturdza noi, nu și le adresează organul unui frate mai mare de la Mazar Pașa, i le adresează organul aceluia împreună cu care d. Sturdza se făcuse apărătorul înflăcărat al constituționalismului și în acelaș timp detractorul aprig al monopolului de tutunuri. Pe când dd. Sturdza și Vernescu erau stâlpii companiei de la Mazar Pașa, monopolul era groaza lumii, nenorocirea țării, un jaf, o tâlhărie; și d. Sturdza, care se pricepe la socoteală și care era ca atare contabilul titular al companiei, arăta bob numărat că țara e ruinată prin monopol. Venind însă d. Sturdza la minister, s-a convins că, pentru plata datoriilor, țara nu poate întrebuința vorbele cele late și banalitățile din „Alegătorul liber“, a făcut din nou socoteală și de astă dată a văzut că nu sunt de lepădat cele câteva milioane pe cari le dă monopolul tutunului. D. Vernescu însă, care în orice caz nu se pricepe la socoteală de catastife ca d. Sturdza, crede pe fratele de la Mazar Pașa rătăcit, și astfel, cum văzurăm, îl mustră amar prin organul d-sale. Cum? Însuși d. Sturdza, constituționalistul englez, astăzi, după ce a retras pe furiș proiectul căzut odată, îl prezintă iarăși cu modificări ridicule? Dar aceasta este o procedare nemaipomenită, fără precedent, din cele mai abătute de la uzurile constituționale; se pare, în adevăr, că d. Sturdza, odinioară vrăjmaș de moarte al monopolului, este astăzi atât de interesat în această odioasă afacere încât uită că trebuie să se mai gândească și la ochii lumii. Ce deziluzie! Ce dezamăgire pentru bietul d. Vernescu, care se vede că la Mazar Pașa a fost luat de bani buni basmele finanțiare ale actualului ministru de finanțe!

Să lăsăm însă d-o parte paraponul dezamăgiților frați de la Mazar Pașa; ceea ce este adevărat este că proiectul pentru prefacerea legii monopolului, a cărui cădere iarna trecută în Cameră a fost un adevărat scandal constituțional, astăzi, modificat așa cum zice organul d-lui Vernescu, s-a prezentat din nou în Cameră și majoritatea se zice c-ar fi hotărâtă să-l respingă din nou. Suntem curioși să vedem și după această a doua cădere, mai nenorocită decât cea dântâi, ce va face ultraconstituționalul d. Sturdza.

[6 martie 1879]

Camera franceză a respins prin 319 voturi contra 159 propunerea de dare în judecată a ministerului conservator din 16 mai. Această Adunare, prin asemenea hotărâre, a dat o dovadă de înțelepciune care, drept spuind, nu se prea aștepta de la dânsa. Crima cea mare a ministerului de Broglie fusese, se înțelege, că sprijinise în alegeri candidaturi conservatoare, opuse candidaturilor radicale care au triumfat. De aci, după modul cum se înțelege în unele țări regimul parlamentar și libertatea opiniilor, s-a cerut capul miniștrilor învinși, și învingătorii, care erau, ca în toate cestiunile politice, și judecători și parte, au vrut să pedepsească pe acei ce încercaseră, fără succes este adevărat, de a lipsi pe Franța de fericirea nespusă ca d-lor s-o reprezinte. Se înțelege că aceeași radicali, când sunt la putere, nu se sfiesc câtuși de puțin de a combate alegerea adversarilor lor politici cu o înverșunare mult mai mare și prin arme încă mai neleale.

Așa în 1871 prefecții guvernului revoluționar s-au prezentat pretutindinea ca candidați în însuși județul pe care-l administrau. Astfel, în ancheta asupra revoluțiunii de la 4 septemvrie s-au publicat depeși ale dictatorilor și miniștrilor de atunci, recomandând curat prefecților lor cutare și cutare candidatură. Dar nu face nimic! Quod licet Jovi non licet bovi. Jupiterul republican poate să facă ceea ce nu este permis unui simplu conservator.

De aceea Camera radicală hotărâse darea în judecată a ministerului de la 16 mai. Noroc că președintele republicei, d-l I. Grévy, și ministerul actual, condus de un om moderat și înțelept ca d. Waddington, ținând seamă și de manifestația unanimă a guvernelor și a presei străine, au priceput imensul ridicol a unei asemenea acuzațiuni și au izbutit a pune un frâu poftelor necurate și urelor meschine a tuturor nulităților invidioase care compun partida radicală estremă din Camera franceză.

Ne aducem aminte că în 1876 prezidentul Consiliului de atunci, d. Manolache Costache, fu mai puțin fericit într-o tentativă de asemenea natură. Și d-lui, cu toate că rătăcit în mijlocul acelei administrațiuni multicolore, încercă să facă să se auză glasul bunului-simț și ceru, dacă nu părăsirea acuzațiunei, cel puțin respectarea Constituțiunei de cătră vestitul comitet de acuzare. Pretențiunea d-sale, deși mai modestă decât a d-lui Waddington, n-a avut norocul să fie ascultată de capul statului, care, adus să se pronunțe între două teorii contrarii, alese teoria susținută de d. I. Brătianu, căruia îi încredință și prezidența Consiliului și urmarea acuzațiunii, pe cale anticonstituțională, în contra foștilor săi consilieri. Fiecare știe rezultatul acestei hotărâri, care nu și-a dat încă toate roadele sale până astăzi. Alta a fost purtarea d-lor I. Grévy și Waddington; și nu ne îndoim că moderațiunea, energia și înțelepciunea de care au dat probe va contribui mult a întări guvernul pe care-l prezidează.

Dară să terminăm printr-o ciudată observațiune. Teoria susținută în 1876 de cătră d. I. Brătianu și aprobată de M. Sa Domnitorul, adică dreptul pentru Cameră de a face chiar instrucțiunea procesului miniștrilor, n-a fost aprobată nici chiar de minoritatea violentă și ultrarevoluționară a Camerei franceze — căci iată concluziunile raportului d-lui Brisson.

Va să zică cei 3 membri numiți de Cameră n-au altă misiune decât aceea de acuzatori, de procurori, iar instrucțiunea judiciară, cu toate urmările ei, adică perchizițiuni, ascultări de martori cu jurământ, interogatoriu al acuzaților, arestări, aparține, după chiar d. Brisson, Senatului, căruia aparține și judecata.

Iată dară teoria d-lui I. Brătianu, aprobată în 1876 de M. Sa Domnitorul, respinsă și combătută de cei mai violenți între cei violenți din Camera cea mai violentă din Europa, de partizani deghizați ai Comunei. Acești veterani ai revoluțiunii, acești copii de suflet a lui Robespierre n-au cutezat astăzi să-și însușească instrucțiunea judiciară propriu-zisă, să se facă într-un timp acuzatori și judecători în disprețul tuturor legilor și a celei mai simple echități.

Să se felicite dară d-nii Brătianu, Rosetti, Missail etc. Frații și mai marii lor din Franța au rămas mai pe jos decât ei.

Este adevărat că Franța este o republică, că în capul ei se află un simplu advocat, d. I. Grévy, pe când România este o monarhie înzestrată cu o Constituțiune a cărei pază este încredințată jurământului și onoarei unui principe dintr-o veche și strălucită viță. Se vede însă că advocații au și ei pe ici pe colo meritul lor și că nu trebuie desprețuiți.

TEATRU ROMÂNESC

[6 martie 1879]

Teatru românesc. Mâne, marți 6 martie, se va reprezenta în teatrul românesc comedia lui V. Alecsandri Boierii și ciocoii. Comedia aceasta e un tablou de obiceiuri dintre anii 1830—1848 și arată cu fidelitate multă starea de lucruri și relele sociale ale timpului aceluia. Pentru mulți din generația actuală piesa va fi cu totul nouă în privirea cuprinsului, căci astăzi boieri nu mai sunt, iar ciocoii au devenit cu toții liberali și patrioți … pe hârtie. Din crisalida ciocoi s-a dezvoltat fără îndoială fluturul liberal.

Cine voiește să vază cum s-a operat acea schimbare și din ce elemente s-a operat să privească marți reprezentarea piesei lui Alecsandri.

[8 martie 1879]

„Politische Correspondenz“ publică o circulară a d-lui Câmpineanu cu data de 3 martie. Acest act ne face curioasa descoperire că știri oficiale, sosite din Rusia, susțin: 1. că România trebuie să mulțumească pentru independența sa armelor rusești; 2. că câștigarea Dobrogei este o urmare a mărinimiei Rusiei și 3. că autoritățile române din Dobrogea au maltratat pe bulgarii de acolo numai din cauza naționalității lor.

La aceste trei teze d. Câmpineanu răspunde într-un ton foarte moderat, obiectând la punctul 1 că România datorează independența propriilor sale arme; la punctul al 2-lea, că Dobrogea a fost luată de turci de la români în secolul al XV-lea, când nu mai exista de mult Bulgaria, la punctul al 3-lea în fine, că bulgarii nu sunt maltratați din cauza naționalității lor. Punctul 1 și al 3-lea nu ne privesc câtuși de puțin, pentru că independența, datorită sau nedatorită armelor rusești, nu există deplină nici până azi și pentru că Europa a legat-o de condiții care n-o privesc pe Rusia. Din faptul însuși că recunoașterea din partea Rusiei e departe de a fi suficientă rezultă că nu putem mulțămi pentru un lucru pe care nu-l avem, chiar dacă împărăția vecină ne-ar fi dat cu de prisos ceea ce noi nu i-am cerut niciodată. Iar punctul al 3-lea nu ni se pare îndestul de serios. Trupele române n-au găsit nici o rezistență în Dobrogea, din contra au fost bine primite, și dacă locuitorii bulgari au crezut a avea motiv de nemulțămire, din cauza atracției ce-o exercita împărăția de la Târnova, vina asemenea nu e a noastră. Sperăm însă că timpul va vindeca și durerea aceasta, mai cu seamă pentru că n-are cuvânt de-a fi, iar pe de altă parte prevedem, din nefericire, că stările de lucruri din noul stat nu vor fi tocmai atât de ademenitoare încât neaparținerea la statul bulgar să pară o nenorocire mare.

Punctul al 2-lea însă merită discutat, pentru a se vedea o dată pentru totdauna câtă consistență are mitul despre bulgarismul Dobrogei.

A aminti istoria tragică a unghiului, precum e numit în cele mai vechi monumente slave, ar fi a repeta în memorie toată istoria migrațiunii popoarelor. Căci cine n-a fost prin Dobrogea, cine n-a trecut vadul lui Isaac (Isaccea) de la Darius Hystaspes începând și până astăzi?

Avarii, cazarii, pecenegii, bulgarii, tătarii din Ural, rușii din Chiev sub Svietoslav, cumanii, tătarii lui Ugetai și în fine aciia ai Hanului Noga. Cei din urmă par a fi fost hantătarii lui Țakas, fiul lui Noga, care, împreună cu Sfentislav, un cuman, au domnit asupra regatului româno-bulgar. A stabili însă drepturi după aceste dominațiuni ar fi lucru zădarnic. Cestiunea principală va rămâne a se ști din a cui mână Dobrogea a fost anexată de turci.

Autori slavi caută a dovedi cumcă Dobrogea și-ar fi având numele ei actual de la un anume Dobrotici, stăpânitor al cetății Varna de lângă mare (în a. 1360).

Dar, întâi, acest Dobrotici nu se știe de unde se trage, încât e greu de admis cumcă el ar fi dat numele unei provincii, al doilea, nici acest Dobrotici, nici fiul său Ivanco nu s-au intitulat vrodată despoți ai Dobrogei. De la Mircea I însă, de la domnul Țării Românești, mai există unicele documente în care provine acest titlu. La 1390 Mircea încheie un tractat de alianță cu Vladislav al II, regele Poloniei, contra lui Sigismund, regele Ungariei. În acesta Domnul român se numește „terrarum Dobrodicii despotus et Tristri dominus“. La 1399, adecă peste nouă ani, patru ani după luarea Târnovei de către turci și omorârea lui Ioan Sișman III, ultimul rege al Bulgariei, trei ani după cumplita bătălie de la Nicopoli, în care toată creștinătatea fu cumplit bătută împreună cu Mircea, și în zilele aceluiaș înfrângător Baiazid Ilderim, domnul Țării Românești, într-un document datat din Giurgiu relativ la mănăstirea Strugalea, se numește voievod al Ungro-Vlahiei, Domn al ținuturilor de dincolo de munți (Făgăraș și Amlaș), al amânduror malurilor Dunării până la marea cea mare și stăpânitor (vladaleț) al orașului Drâstor. Acelaș titlu se repetează la 1406.

În acest an însă — 1406 — vine Musa, fiul lui Baiazid II derim, ce căzuse prins în bătălia de la Angora (1402) în mânile biruitorului Timur Lenk. Acest Musa, mai târziu sultan, vine chemat din Asia de către Mircea, e ajutat de el în lupta pentru tron, ajunge împărat și cade, răsturnat de frate-său Mohamed I la 1412. Sub acest din urmă toți principii creștini ai Peninsulei Balcanice sunt siliți a se pleca sub jugul osman, afară de Mircea. Abia la 1416 bătrânul voievod e împresurat cu război și trebuie să se supuie asemenea. Deci abia la anul 1416 a putut să cadă Dobrogea, Silistria, Vidinul, Siștovul, Nicopole definitiv în mânile turcilor, luate de la români.

În genere istoria Bulgariei nu e tocmai aptă pentru stabilirea unor drepturi pozitive asupra provinciilor în care ei locuiesc. Statul bulgar a fost înființat pentru întâia oară de un neam de tătari din Ural, cari au domnit în Târnova până la 1014, când împăratul Basilios II Bulgaroctonos (ucizătorul bulgarilor) i-au pus capăt. Acești tătari se creștinaseră și se slavizaseră în cursul timpului.

Amintim că în vremea aceasta, la 1014 și mai târziu, tot acest împărat Basilios II, într-un hrisov formal, vorbește despre românii din ținutul Vidinului, din Bulgaria toată și de pe lângă mare, va să zică din Dobrogea, și-i supune jurisdicțiunii bisericești a patriarhului din Ohrida. De aci bulgarii au stat în atârnare completă de împărăția bizantină o sută șaptezeci de ani.

După asta, adecă la 1186, apar în scenă frații Petru și Asan. După mărturia tuturor contimporanilor fără escepție, ei erau români, poporul lor — românesc, limba lor — românească. Elementul românesc era atât de răspândit în suta a douăsprezecea și pân-într-a cincisprezecea încât Tesalia actuală se chema Marea Românie,(???) Etolia — România Mică;

Epirul — Țara Vlahioților; Moesia — România Albă; Țara Românească actuală — România Neagră (Mauro Vlachia). În fine asanizii se numesc ei înșii în documente „domini Blacorum et Bulgarorum“. După stingerea liniei bărbătești a asanizilor (1257), noul regat pierde cătră împărăția bizantină toate provinciile c-o populație precumpănitor românească, iar statul Cetății de spini (Târnova) mai duce o existență precarie și fără consistență până ce cade fără scăpare în mâna turcilor.

Într-adevăr, în zilele lui Murad I redusul stat care purta numele Bulgaria era împărțit în trei: la Vidin domnea Ioan Srațimir, cumnatul lui Vladislav Basarab și nepotul lui Alexandru Basarab, la Târnova — fratele vitreg lui Srațimir, Ioan Sișman III, la Varna sus-amintitul Dobrotici. Dan I, nepot de frate a lui Vladislav Basarab și frate bun ca urmașul său Mircea I, era în război cu Sișman pentru marginele țării sale de dincolo de Dunăre. Cari vor fi fost acele margini nu putem ști exact din cauza lipsei de documente; sigur este numai că sub Mircea I nu mai e vorba de domnie bulgară în cetățile de pe malul drept al Dunării și în Dobrogea.

La 1389 e bătălia din Câmpul Mierlei, după care toți cei ce-au luat parte în contra turcilor devin vasali, afară de Mircea.

La 1393 — cinci ani în urmă — se desființează și umbra regatului vasal din Târnova, și Bulgaria devine pașalâc, afară de Dobrogea și cetățile de pe Dunăre.

La 1394 bulgarii, statul și biserica națională, sunt desființați, patriarhul lor Euthimie e târât în robie.

În starea aceasta de dezolațiune scaunul ecumenic din Constantinopol însărcinează pe mitropolitul din România Neagră (????????) cu exercitarea tuturor drepturilor episcopale în Târnova, iar la 1395 mitropolitul Țării Românești petrece în capitala Bulgariei. Fiul ultimului rege, Sișman, anume Alexandru, se turcește și e numit guvernator la Samsun în Asia Mică.

La 1396, adică doi ani în urmă, e cumplita bătălie de la Nicopolis ad Haemum, care se mântuie prin înfrângerea Europei întregi de cătră Baiazid Ilderim. Din eroare unii au admis că locul acestei bătălii ar fi fost lângă Dunăre la Nicopolis ad Danubium, numit Micul Nicopol, care era în mânile lui Mircea. Bătălia aceasta de o epică măreție a avut loc lângă Marele Nicopol, ale cărui ruine se văd azi în satul Nichiup, 4 ceasuri depărtare de Târnova, 12 ceasuri de la Dunăre, unde râul Rușița se varsă în Iantra.

Am arătat mai sus că, cu toată victoria turcească de la Nicopolul Mare, Mircea se numește încă la 1399, adică trei ani în urmă, domn al întregului țărm drept al Dunării până la mare și vladaleț al Dristului.

La 1402 Baiazid e învins și lănțuit de Timur Lenk în bătălia de la Angora. Despre o invazie a Țării Românești nu mai poate fi vorba, căci împărăția osmană era sfâșiată prin lupta între frați, între fiii lui Baiazid.

Dobrogea și Dristul, precum și întregul mal drept n-a putut fi luat de la români decât de Mohamed I și anume la 1416, când Mircea, încărcat de ani și slăbit de lupte necontenite, a trebuit să se supuie, deși în condiții cu mult mai bune decât toți principii slavi și greci ai Peninsulei Balcanice împreună.

[Articol cu paternitate incertă]

[18 martie 1879]

După cum aflăm, compozitorul cantatei Vârful cu Dor, d. Ladislav Lubici, pianistul curții M.M. L.L., a fost invitat de directorul Societății de muzică din Londra ca să trimită toate partiturile pentru a se începe repetițiile cantatei, care va fi reprezentată în curând în Covent-Garden — teatrul M.S. Reginei. Piesa se va reprezenta cu tablouri vii, care se vor schimba mereu pe scenă, după înțelesul textului. Afară de aceea, directorul Societății din Londra a cerut permisiunea de-a reprezenta cantata în deosibite concerte și în teatrul privat al principelui de Wales.

Compozitorul a fost ales membru al societății muzicale.

Costumele naționale române necesare cântăreților ce vor lua parte la reprezentație s-au și trimis din București.

Ar fi îndealtmintrelea de dorit ca d. compozitor să fie față la reprezentare și să dirijeze însuși esecutarea muzicei sale.

[22 martie 1879]

Între multele neplăceri ale vieții desigur că polemizarea cu minți radicale e una din cele mai mari.

În orice discuțiune serioasă și onestă sunt cu putință numai două moduri: unul ad rem, care dovedește adevărul tezei în sine, altul ad hominem, care arată că adversarul a susținut sau făcut însuși lucrul pe care azi îl combate.

Argumente ad rem nu s-au adus nicicând în contra noastră, pentru că secta liberală consistă din oameni absolut incapabili, născuți cu neputința de-a pricepe cel mai elementar adevăr chiar. Dacă le spui că o alianță ofensivă nu se face fără tractat în regulă ei răspund c-ar fi nedemn de-a cere de la un împărat zapis și chezășie; dacă le spui că teoria de „om și om“, o teorie curat filantropică și un rezultat al compătimirii ce omul o are nu numai cu semenul său ci chiar cu animalele, devine o stupiditate erijându-se în teorie de stat, căci preface țara moștenită, apărată cu vărsare de sânge și cu privațiuni, într-o mlaștină americană pentru scurgerea elementelor nesănătoase din alte țări, atunci domnii liberali te numesc evreofag.

Un comunard alungat din Paris, care-și are învățătura toată din academia „Le crapaud volant“, devine redactor al „Românului“, organul unui partid numeros; o facultate a Universității din București e împuiată cu bulgari târzii la minte cari-n viața lor nu și-au bătut capul decât cu cămătăria și cărora omul prevăzător nu le-ar încredința viața unui cal, necum a unui creștin; acești bulgari cresc apoi la noi în țară o generație diplomată și privilegiată de ucigași, iar noi, dacă arătăm toate acestea, atunci… suntem evreofagi. Ba unul din geniile acestea, născut în Bosnia și care-a învățat meșteșugul doftoricesc de la felceri turcești, e până și … senator, ales în capitala României, în centrul luminelor, dragă Doamne, și în focarul naționalității, ca o adevărată ilustrație a libertății alegerilor. Să zicem că i-am fi opus acestui felcer turcesc tot ce-avem noi mai bun în țara noastră, pe un prinț de neam, pe un fiu de Domn de ex. al cărui tată să fi fost o glorie a paginelor istoriei țării, ale cărui antecedente să fi fost cele mai nobile, mai curate și mai generoase, ei bine, suntem siguri că prințul cădea și că roșii alegeau tot pe doftorul Bosnagi.

Oare evreii sunt singurele elemente economicește și moralicește nesănătoase care se scurg la noi în urma extremului liberalism al instituțiilor noastre, care nu cer altă calitate pentru așezarea în țară decât ca cel venit să fie animal vertebrat biman și nimic mai mult? Evreii sunt elementul cel mai numeros, nu însă unic: diferiții bosnagii și redactori ai „Românului“ intră în aceeași categorie a elementelor nesănătoase scurse de aiurea în țară.

Repetăm deci că, îndată ce e vorba de întâmpinări ad rem, cari să se refere la teza în sine, niciodată nu le vom putea primi de la mințile radicale, pentru că acestea nu sunt în stare de-a recunoaște nici chiar cele mai elementare adevăruri, nici chiar pe acela că, introducând într-un stat eminamente național un sistem de instituții cosmopolite și americane, prefaci țara cu necesitate într-o Americă nouă, într-o mlaștină de scurgere. Liberalii nu sunt nici măcar în stare de a vedea că aserțiunea noastră rămâne adevărată, abstracție făcând de la cestiunea evreilor și de la soluțiunea ce-am propune-o noi, că e un adevăr neatârnat de considerațiuni sau de opinii de partid și că, rostindu-l, nu devenim nici evreofagi, nici evreofili.

Așadar cu argumente ad rem nu avem a ne ocupa, ci numai cu cele ad hominem, pe care „Românul“ îndeosebi se încearcă a le aduce în cele din urmă două numere ale sale în contra noastră.

Dintr-un pasaj al nostru, scris în sensul celui de mai sus și agravat totodată prin citarea art. 44 din Tractatul de la Berlin, „Românul“ conclude că suntem evreofagi.

Asta n-ar fi nimic, ar dovedi numai slăbiciune de judecată din partea adversarilor noștri și nimic mai mult. Dar organul radical merge și mai departe: ne impută că ne-am fi contrazis, c-am fi fost cândva evreofili.

Apelăm la onestitatea „Românului“ să ne spuie când?

Și în ce mod se face imputarea aceasta? „Această tactică — zice „Românul“ — deși odioasă din punctul de vedere național, pentru că se adresează nu țării, ci străinilor, al căror ajutor îl imploră în luptele interioare de partidă, nu e totuși lipsită de oarecare dibăcie: ea constă în a susține că guvernul și cu partida liberală s-ar fi unit cu fracțiunea spre a rezolve cestiunea izraelită astfel cum voiește fracțiunea“.

Când am implorat noi ajutorul străinilor în luptele interioare?

Când am susținut că guvernul s-a unit cu fracțiunea spre a rezolva cestiunea în sensul fracțiunii?

Noi am imputat guvernului duplicitate și fracțiunii asemenea duplicitate. Antecedentele cosmopolite ale d-lor Rosetti-Brătianu, drepturile femeilor, republica universală, participarea la atentatul Orsim, gheșeftăria proverbială a fraților fracționiști, promisiunile și înțelegerile d-lui C.A. Rosetti prin străinătate și tonul semeț înlăuntru, toate acestea ne făceau a crede că avem a face c-o nouă mistificație din partea roșiilor și a fracționiștilor. Ceea ce ne confirma și mai mult în părerea aceasta este intimitatea vădită între fracție și guvern, cu toată logomahia din Adunări. Deci n-am putut vorbi despre o rezolvare a cestiunii în înțelesul fracției, pentru că această din urmă e bună-bucuroasă să-și păstreze deputățiile, advocaturile statului, prefecturele și tribunalele-i, să fie păsuită la arenzile moșiilor statului. Cu acest preț ea se mulțumește de a juca dublul rol de opoziție din gură și de votare pentru guvern la toate voturile pe față. Fracția face opoziție numai când știe că opoziția ei e inocentă; cum se clatină însă guvernul, ea sare îndată în ajutorul lui. Apoi fracția mai are încă un drept de a fi ignorată: e puțin numeroasă și compusă din nulități patente. C-un cuvânt fracțiune e un nume foarte potrivit, căci totul la ea e fragmentar: minte, caracter, avere, număr.

Din toate cauzele acestea nu putem crede că guvernul ar fi voind să rezolve cestiunea evreilor în sensul fracției, pentru că fracția n-are nici un sens; ea n-a știut niciodată ce vrea și e cel mult o companie de postulanți și arendași păsuiți, nicicând însă un partid serios, despre care s-ar putea zice că-n cestiunea cutare gândește așa sau altfel.

Dar să lăsăm acestea. N-am susținut că guvernul a dat mâna cu fracționiștii, ci din contra, că fracționiștii au dat mâna cu guvernul — pe sub mână, nu pe față. Îndealtmintrelea fracționiști sunt ai oricui le va da slujbe și îi va păsui cu arenzile; noi știm cazuri în cari capi ai fracțiunii au venit cu capul pe tipsie la miniștri conservatori, asigurându-i despre nestrămutata lor fidelitate. Așadar la altceva.

[24 martie 1879]

Ieri s-a citit pentru a treia și cea din urmă oară în Cameră declarația de revizuire a art. 7 din Constituție, însă, deși d. Furculescu a cerut a se deschide numaidecât discuția asupra acestui obiect, majoritatea, de astă dată zgomotoasă, a Camerii a cerut continuarea votării bugetului, încât e probabil că discuția a treia la mână asupra articolului 7 se va începe abia sâmbătă, iar după votul al treilea Camera va fi de drept dizolvată.

Va să zică suntem la spartul târgului.

Deși suntem departe a împărtăși părerile esențiale ale d-lui Furculescu, ne unim totuși în părerea formală ce a emis-o d-sa, că graba în privirea bugetului ar fi fost cu cale acum cinci luni de zile, iar nu cu două zile înaintea dizolvării. Dar în zadar; unde cântă cocoși mulți întârzie a se face ziua.

Nu degeaba sunt în Cameră atâtea recunoscute capacități financiare precum d-nii Pană, Buescu, Sihleanu, Costinescu; trebuia neapărat ca existența acestor ilustrațiuni, acestor oameni mari ai României să aibă efectul ei și la plăsmuirea bugetului, trebuia lucrul să se tărăgănească atât de mult până ce votarea va fi devenit cu totul de prisos, în sine vorbind, și numai o formalitate goală de împlinit. O formalitate, da!, care zădărnicește cu totul dreptul de control al Adunării asupra sămilor visteriei și n-are alt scop decât de a acoperi prin nimenea responsabilitatea ministerului, oricât de pripite, oricât de factice ar fi sumele trecute la venituri, oricât de oneroase sau nejustificabile ar fi condeiele la cheltuieli.

Pe când Camera era la largul ei și avea atâta timp înainte-i, pe atunci nu găsea vreme pentru bugete. Ba se discutau drepturile politice ale femeilor, ba atracțiunea pe care balonul captiv o exercita asupra d-lui Sihleanu, prezidentul comisiei bugetare, ba negustoria de principii era la ordinea zilei. Mai ales acuma, înaintea desfacerii totale, fiecare din d-nii deputați liberali scotea cu atâta ieftinătate principiile sale pe piața alegerilor viitoare încât ajunsese câte zece mărturisiri de pur liberalism la lețcaia roșie; Camera ajunsese o prăvălie în care fiece panglicar cu mâncărime de limbă scotea câte o panglică de un ceas și jumătate de lungă, aceasta nu pentru a lumina pe cineva sau a lămuri cestiunea, ci pentru a poza în această atitudine înaintea țării alegătoare. Verzi și uscate, vrute și nevrute, povești scrise pe apă, proorocii despre lucruri trecute, c-un cuvânt negustorie grea ca fulgul pe apă, iată zilnica ocupație a Camerei luni întregi dupăolaltă.

Și acum, când e la adecă, când s-ar fi căzut ca bugetul să fie de mult discutat și votat, articolele bugetului zboară și sfârie unul după altul ca spițele de la roată sau de la vârtelniță: vicepreședintele somnoros, Camera somnoroasă, raportorul somnoros petrec ca prin vis condei după condei fără ca cineva să mai deschiză gura. Toată grija Camerei nu mai e ca bugetul să fie corect, bine chibzuit, neîncărcat, ci să se mântuie odată comedia; răspunderea ministeriului să fie acoperită prin votul unei Camere neresponsabile… ș-atunci toate vor fi bune.

De se vor realege d-nii roșii, vor zice vorba celuia: „an n-am câștigat, est timp am păgubit, la anul trag nădejde“. Dar de se va împlini nădejdea, de nu, puțin le pasă; țara să trăiască, datoriile curg.

De nu se vor realege, atunci „prinde orbul, scoate-i ochii“, căci cine-i va putea trage la răspundere pentru votarea bugetelor și pentru toate câte-au păcătuit?

Astfel se exercită în România suveranitatea națională, controlul ce națiunea e chemată a-l exercita în afacerile ei, seriozitatea reprezentanților ei, c-un cuvânt astfel se joacă la noi farsa constituțională. Dar ea nu va mai ține mult; numai până duminecă și apoi … adio viață!

Sperăm că providența ne va scuti de-a revedea în viitoarele Adunări o seamă măcar din acele fizionomii a căror pecete e o neștearsă, înrădăcinată banalitate; sperăm că alegătorii își vor fi deschis ochii și nu vor mai trimite în Adunări nici naturi catilinare, despre cari nimeni în lume nu poate ști cu ce trăiesc de pe o zi pe alta, nici palavragii și advocăței fără pricini, cari pierd vremea Adunărilor cu discursuri nesărate, dezgustătoare prin lipsa lor de cel mai comun bun-simț.

De când există Obștească Adunare în țările noastre o strânsură mai nevrednică de palavragii și de naturi catilinare nu s-au mai văzut. Cartofori de profesie, stâlpi de cafenele fără rost și mesteșug, indivizi cari au accese de delirium tremens, iată unele din elementele constitutive ale actualei Adunări, încât toate darurile și podoabele sale natura pare a le fi grămădit asupra a o samă din deputații actuali. O slugărnicie necondiționată la ordinele stăpânilor miniștri, o deplină absență de spirit și o buimăceală necontenită la discutarea legilor, o înfiorătoare lipsă de patriotism la tratarea cestiunilor naționale, iată atmosfera generală, iar asupra unor discuții mlăștinoase, insipide, lipsite de spirit și de voință spre bine, vezi răsărind câte un chip ciudat și baroc, câte-o stârpitură radicală în a cărei fiziognomie se concentrează oarecum toate trăsurile neplăcute ale tuturor națiilor semibarbare din Orient, vezi tipuri atât de pocite încât abia o fantazie de caricaturist le-ar putea inventa, punându-se într-adins să le iscodească, iar etnologul ar sta cu brațele încrucișate înaintea acelor specimene, neștiind, nu între ce oameni, dar în genere între ce soi de ființe organice să le claseze.

E curios într-adevăr de-a se vedea cum un popor ca al nostru, căruia Dumnezeu i-a dat oase destul de proporționate și o isteciune îndestul de vie, și-a prefăcut tocmai Adunarea în care ar fi trebuit să trimită tot ce are mai bun într-un fel de menajerie de curiozități etnologice și zoologice, a cărei exemplare gândesc și vorbesc tot atât de ciudat pe cât de ciudate arată. Se vede că teoria de „om și om“ a fost pricepută la noi cu totul conform spiritului naturalist al secolului nostru, și nația a voit să trimeață un șir de specimene omenești dintre acelea cărora nu le lipsește, pentru a fi pure expresii vertebrate ale regnului respectiv, decât deosebirea unui fir de păr aruncat într-o cumpănă. Ecce homo… Darwini, omul redus la ultima, la cea mai simplă expresie cu putință.

Dar ce să mai vorbim! Un proverb turcesc zice că, pentru cel ce înțelege, un țânțar sună ca o trâmbiță, iar pentru cel ce nu înțelege tobele și surlele sunt în zadar; și în orice caz lumina nu se aprinde decât pentru cei ce văd, nu pentru orbi. Domni-va aceeași orbire la alegerile viitoare ca la cele trecute, trimite-se-vor din nou aceleași incapacități personificate, aceleași ambițiuni meschine, aceleași mutre imposibile în Adunările viitoare sau poporul rumânesc își va deschide ochii și va refuza concursul la încercarea de-a se forma un nou cabinet de curiozități — iată întrebarea pe care noi, câți n-am pierdut pe deplin speranța unui viitor mai bun, îndrăznim a o nega.

[27 martie 1879]

Alaltăieri, sâmbătă spre duminica Floriilor, la 2 ¼ noaptea, Camera a ajuns în fine la votarea a treia a declarațiunii de revizuire; era deci din momentul acela dizolvată de drept, încât mesajul domnesc, citit a doua zi de cătră M.S. Domnitorul, a fost mai mult un act de grație cătră Camerele actuale.

Despre actul formal al dizolvării vom relata mai jos. Deocamdată ne mărginim a spune că dicționarele limbelor europene nu cuprind cuvânt care să însemne pe deplin monstruozitatea ședinței de sâmbătă seară a Adunării deputaților.

Foaia oficioasă se plânge uneori că nu poate discuta cu noi serios.

Să admitem ipoteza aceasta și totodata extrema noastră bunăvoință de a fi cât se poate de moderați în vorbe.

Ei bine, spună-ne un muritor din lume dacă o Cameră care votează de la 9 și până la 2 ore după miezul nopții, adică-i în cinci ceasuri, bugetul statului, bugetul Casei de dotațiune a oastei, legea pentru împrumutul orașului București, legea responsabilității ministeriale, reziliarea contractului cu monopolul tutunurilor ș.a.m.d., spună-ni-se dacă cu o asemenea Cameră și cu guvernul răsărit din ea mai poate fi vorba de discuțiune serioasă?

Dar orice expresii am întrebuința, dac-am numi-o bufonerie constituțională sau panglicărie parlamentară, orice vorbă am întrebuința ea n-ar fi îndestul de tare pentru a înfiera această extremă ușurință, care nu credem să fi având seamăn în analele nici unui parlament de pe fața pământului.

Și dacă renunțăm la caracterizarea mai de aproape a acestei memorabile ședințe de sâmbătă seara o facem nu pentru c-ar fi loc de cruțare, ci numai pentru că nu ne-a făcut efectul unei ședințe, ci pe acela al unui dezastru, a unei lavine prăvălită asupra țării.

În buimăcirea generală, discursul lăudăros și încriminător totodată al d-lui ministru de finanțe ni s-a părut un lung și îndărătnic șuier de ironie. Când am auzit pe d. Dim. Sturdza lăudând exactitatea bugetului pe anul 1879 și comparându-o cu defectuozitatea bugetelor guvernului conservator, când l-am auzit atribuindu-și războiul ruso-turcesc o dată ca o scuză pentru cheltuiala de 56 și jum. milioane aruncate în apa Dunării, a doua oară ca un merit pentru sporirea neprevăzută a câtorva venituri, ni s-a părut mai întâi o glumă nu la locul ei, mai ales în fața acelei Camere care vota bugetul cu drumul de fier fără nici o cercetare a condeielor, față cu o Cameră care peste o jumătate de oră avea să rezilieze contractul cu regia și să voteze o convenție de tarife cu Austro-Ungaria, ne frecam ochii ca să ne trezim din acest vis aievea, care ne făcea impresia unui dezastru, însoțit de o muzică plină de suficiență și de satisfacțiune personală.

Și, cu toate acestea, azi trebuie s-o spunem c-a fost cu putință. La Dumnezeu și la noi toate sunt cu putință.

Și nu suntem numai noi aceia cari avem de ce ne mira. Ziare liberale ale partidului chiar, „Binele public“ bunăoară, se unește în această privire cu noi.

Votarea bugetelor c-o pripă necunoscută încă de când avem regim parlamentar, angajarea de a termina la epoce fixe linia de juncțiune Predeal, uciderea liniei ferate Vârciorova cel puțin în privirea tranzitului, nedreptățirea și asuprirea încercată asupra corpului didactic prin manifesta călcare a legii instrucțiunii, reziliarea contractului Regiei monopolului de tutunuri prin surprindere, toate acestea fură acte de natură a convinge pe toți că lipsa de independență și esclusivismul de partidă sunt în stare a cauza cele mai mari rele.

Și toate acestea … în patru ceasuri.

Ei bine, Vezuvul a fost mai îngăduitor cu orașul Pompei când l-a acoperit cu o pătură de lavă; el a avut nevoie de mai mult timp pentru rostogolirea valurilor sale de foc.

D. ministru de finanțe n-a fost găsit o altă ocazie mai bună, un alt ceas mai senin, o altă situație mai puțin îngrămădită pentru a-și espune meritele sale și o statistică comparativă a bugetelor de la 1873 încoace.

Acuma, când membrii Adunării erau obosiți de peste zi, când asupra acestei ședințe de seară se grămădise toate legile cele mai importante ale sesiunii, când nimeni nu era preparat a-i răspunde, d-sa a găsit ocazie a declara că de acum-nainte bugetele vor fi echilibrate, pentru că de astă dată evaluările veniturilor se fac cu exactitate, pe când conservatorii falsificau bugetele prin evaluări umflate. Liberalii n-ar fi greșit decât la evaluarea cheltuielelor ministrului de război, unde s-a întâmplat neînsemnatul plus de 56 și jumătate, încolo toate sunt în regulă.

La acest discurs al d-lui Sturdza a răspuns d. Maiorescu.

Deși ca toți colegii săi — nepreparat și neașteptându-se la discursul ca din senin al d-lui ministru, d. Maiorescu a arătat lipsa de fundament a aserțiunilor finanțiare ale d-lui Sturdza.

În adevăr, dacă s-a întâmpat sub conservatori ca unele venituri să fie trecute în buget cu cifre mai urcate decât cele pe cari le-au produs într-adevăr, cată a nu se uita că acele venituri rezultau din dări nouă indirecte, care în lipsa unei statistice exacte nu se puteau prevedea ce vor produce. Îndealtmintrelea evaluările actualului ministru nu sunt cu mult mai exacte. Astfel pentru anul espirat s-au evaluat la 8 milioane venitul vămilor, pe când acesta a adus 16 milioane, adecă cu 8 milioane mai mult. Cumcă a ieșit în plus și nu în minus e o împrejurare fericită, care nu diminuează de fel eroarea de calcul, căci ciudată într-adevăr ar fi evaluarea aceea care ar fixa veniturile la o sută de milioane, pe când ele în realitate ar aduce două sute de milioane.

În realitate însă acest spor considerabil a o seamă de venituri e de atribuit acelorași împrejurări cărora cată a se atribui cheltuiala în plus de 56,5 milioane — adecă războiului. Și dacă d. ministru poate invoca războiul ca justificare, tot acest război îi ridică pe de altă parte orice merit în privirea sporurilor de la venituri, căci drum de fier, vămi, poștă și telegraf, toate acestea au produs mai mult tocmai în urma acelor împrejurări estraordinare, sporitoare a unor venituri, dar sporitoare și în cheltuieli și anume în acelea ale Ministeriului de Război.

Dar dacă d-nul ministru a găsit de cuviință a face o statistică comparativă a deosebitelor bugete, de ce s-a oprit oare la 1873? Pentru că înainte de 1873 tot guvern liberal a fost, pentru că de atuncea datează dezordinea în finanțe, de atuncea încărcarea spontană a statului cu cheltuieli în dreptul cărora nu era prevăzută nici o resursă.

La discursul d-lui Maiorescu a răspuns d. Brătianu. E în genere cunoscut obiceiul actualului ministru-prezident de-a invoca mărturia unor persoane răposate de mult. Cavour, Napoleon, Victor Emanoil, c-un cuvânt toți potentații și miniștrii morți au norocirea de a fi invocați că ar fi vorbit între patru ochi cu d-sa cutare și cutare adevăruri pentru cari-l place a pleda.

Și de astă dată, spre a dovedi că evaluările bugetelor conservatoare ar fi fost într-adevăr false, d-sa a invocat mărturia unui funcționar răposat, anume Racoviceanu.

Dar, lăsând pe răposatul în pace, să luăm noi din parte-ne mărturisirea unui om viu și deputat liberal, a d-lui I. Ionescu, făcută în numărul de azi al „Binelui public“.

D-sa spune că în anul 1879 veniturile scad și cheltuielile cresc și, pentru ca să li se dea acestora o nălucire de acoperire, se umflă veniturile. În loc de 19 milioane ce au fost în anul trecut la poște, drumuri de fier și diverse, s-au pus în anul acesta 29 de milioane. Rezumatul general e acesta:

Cheltuieli: 108.376.539

Venituri: 101.673.316

Deficit: 7.703.223

Venituri umflate: 7.300.065

Deficitul întreg: 15.004.008

Va să zică în anul 1879 se cheltuiesc 16 milioane mai mult decât veniturile. Iată dară lăudătorul discurs al d-lui ministru de finanțe redus la adevărata lui valoare, la un deficit real de 15 milioane pentru anul curent.

Puține mai avem de adaos. În aceeași noapte de sâmbătă spre duminecă în care s-a votat cu asalt cele mai grele proiecte de legi fără de nici o discuție, d. Stolojan a propus ridicarea unui monument în amintirea războiului, s-a citit o scrisoare a M. Sale Domnului prin care se conferă tuturor deputaților și senatorilor medalia comemorativă a Apărătorilor Independenței și s-a votat în fine pentru a treia oară declarațiunea de modificare a articolului 7.

Din Timpul, aprilie 1879

[5 aprilie 1879]

Alaltăieri, luni dimineața, la 9 ore, un individ a descărcat de patru ori un revolver asupra împăratului Rusiei, pe când M. Sa se primbla pe jos. Împăratul n-a fost atins; făptuitorul a fost arestat.

Iată știrea cea mai însemnată care a alarmat pe oameni în cursul sfintelor sărbători ale Paștilor. Ea e cu atât mai gravă cu cât formează încheierea unei serii întregi de fapte întunecoase al căror teatru a fost în timpul din urmă Rusia. Mișcarea revoluționară din Rusia fierbe înfundat; pe ici pe colo se-ndreptează pistoale contra șefilor administrațiunii de gubernie, se descopăr amploiați, sergenți de poliție, ba chiar persoane din societatea înaltă cari iau parte și dau impulsiune mișcării. Siberia se populează cu adepții nouălor idei și cu toate acestea tot mai rămân destui cari să atenteze la viața împăratului chiar. În Germania mișcarea socialistă analoagă a încetat în urma introducerii unor legi escepționale; în Rusia asemenea legi excepționale există în permanență; în Germania se urmăresc ideile socialiste numai, în Rusia s-au urmărit orice soi de idee mai liberă, încât sub presiunea cea mai mare, cu umilirea patentă a corpului didactic și a studenților, universitățile rusești au crescut o tinerime pururea supravegheată în toate mișcările ei. Oricât de regretabil și de odios e dar faptul atentatului, izolat și restrâns la responsabilitatea morală a făptuitorului, și oricât îl dezaprobăm, el totuși rămâne un semn caracteristic al timpului, un simptom al unor cauze cu mult mai întinse și mai generale. Faptul nu are caracterul unei răzbunări private, al unei crime individuale, el e precursorul unei mișcări de descompunerea socială al căreia obiect e colosala împărăție slavă.

Dar nu numai la Rusia e mărginită acea descompunere. Preste tot credințele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare amenință toată clădirea măreață a civilizației creștine. Stilul elegant al arhitecturei Renașterii, cel măreț gotic cedează stilului monoton al cazarmelor de închiriat, Shakespeare și Molière cedează bufonărielor și dramelor de incest și adulteriu, cancanul și Offenbach alungă pe Beethoven și pe Mozart, — e o epocă în care ideile mari asfințesc, în care zeii mor. Pe lângă aceasta se mai adaogă o generală corupțiune economică. Capitalul, care ar trebui să fie și să rămână ceea ce este prin natura lui, adecă un rezultat al muncii și totodată un instrument al ei, e adesea, ca posesiune individuală, rezultatul unor uneltiri vinovate, a esploatării publicului prin întreprinderi hazardate și fără trăinicie, a jocului de bursă, a minciunei. Elemente economice nesănătoase, uzurari și jucători la bursă, cavaleri de industrie și întreprinzători șarlatani se urcă cu repejune în clasele superioare ale societății omenești, în locurile cari înainte erau rezervate nașterii ilustre, averii seculare, inteligenței celei mai dezvoltate, caracterului celui mai drept și mai statornic.

Fără îndoială că alături cu germenii de descompunere generală se vor fi aflând și germenii unei noi vieți fecunde de un caracter într-adevăr uman; dar totuși nu este mai puțin adevărat că în momentul de față ideile bune se află în linie coborâtoare și aparțin toate fără escepție trecutului, iar cele rele se află pe linie suitoare.

[8 aprilie 1879]

Un cenușar român rătăcit ca amploiat, nu știm de-a câta mână, prin Dobrogea se pusese într-una din zile să esplice unui turc sistemul liberal. Turcul nu cam pricepea de la-nceput, căci el căuta și în România autorități analoage cu cele din Stambul: astfel sub principe el își închipuia ceva analog cu padișahul, sub ministru ceva analog cu vizirul ș.a.m.d. — Nu — îi zicea amploiatul — poporul este suveran. Uite-te ici în cafenea la toți câți sunt față. Toți sunt suverani, ei pun țara la cale.

Abia acuma turcul înțelesese — Acu știm, guvernul vostru genabet-tacâm (tacâm de haimanale, de stâlpi de cafenea).

Această espresie genabet-tacâm se lăți repede în toată Dobrogea, se va regăsi și în corespondența pe care un efendi ne-o trimite din Cernavodă și unde se va vedea ce tacâm de oameni d. Brătianu a găsit de cuviință să trimiță ca să administreze și să lumineze Dobrogea. Atragem atenția tuturor, a d-lui Brătianu asemenea, asupra scandaloasei purtări a o seamă de funcționari români din Cernavodă, care e atât de bine descrisă în corespondența ce-o publicăm în n-rul de astăzi.

Poporul? Națiunea? Iată două espresii pentru una și aceeași noțiune despre care liberalii nu-și dau niciodată seamă când vorbesc de ea. În gura genabet-tacâmului nostru poporul este ceva nedefinit, monstruos, incert, zgomotos, ceva căruia nu-i mai dai de capăt.

Pentru noi însă lucrul e mult mai clar: popor, națiune e complexul de clase sociale al unei ginți, adecă a unor oameni de aceeași origine etnică. Proprietarul mare, țăranul, negustorul, breslașul sunt în același mod popor; nimeni din aceștia nu e mai mult ori mai puțin popor decât fiecare din ei. D. de Bismarck e tot atât de bine popor german ca și d. Liebknecht, și popor român e tot atât de mult badea Toader ca și cutare ori cutare prinț sau proprietar mare.

Dar alături cu clasele pozitive ale societății române mai există și oameni cari nici au ceva, nici au învățat vro carte acătării, nici știi de unde până unde a răsărit pe aici prin țară, iar acești oameni pretind a fi popor par excellence, numai ei sunt națiunea, și pe aceștia turcul și noi îi numim genabet-tacâm, adecă roșii.

Așadar poporul, națiunea par excellence, în număr de vro 120 de inși, s-au adunat la Herdan. Proprietari și negustori se rătăcise asemenea vro câțiva pe acolo, dar nici unul din ei nu s-a amestecat în vorbă. Dar pentru aceasta erau mulți profesori de soiul d-lui Cernătescu (numit fără concurs în noaptea de 11 fevruarie), mulți advocați fără pricini (numiți de liberali în sinecurile de advocatură ale statului), mulți arendași de moșii ale statului, adecă de cei eternamente datori cu ratele, c-un cuvânt, pe lângă națiunea adevărată, reprezentată prin doi-trei inși, era o sută și mai bine de genabet-tacâm, de oameni cari au nevoie să stea cei de-o seamă cu ei la guvern pentru ca să aibă cu ce trăi, oameni pentru cari buget și domenii ale statului sunt singurele mijloace de existență.

Dintre foștii aliați de la Mazar Pașa au vorbit mai întâi d. Ioan Ghica. D-sa a arătat că, legăturile noastre cu Europa fiind rupte, suntem avizați pentru apărarea și garantarea noastră la noi înșine. De la alegerile acestea va depinde existența naționalității noastre. Ele trebuie să fie libere de orice influență și, dacă cetățeanul va da de un prefect ori subprefect care s-amestecă în alegeri, să-l ia de piept (ipsissima verba) și să-l ducă înaintea procurorului.

D. C.A. Rosetti a fost foarte nemulțumit cu discursul d-lui Ioan Ghica. D-sa a cerut ca tot partidul liberal-național să se unească, căci conservatorii sunt uniți, deci libertatea e compromisă, Constituția e-n primejdie. Partidul liberal trebuie înainte de toate să aibă o disciplină oarbă, supunere pasivă ca o armată de soldați, căci libertatea nu se câștigă decât prin sclavia sub autoritatea partidului.

Aceste faimoase teorii trebuiesc ținute minte; trebuie ca românii să știe și teoreticește ce este libertatea roșie, căci practic o știu de mult.

Dar un caz cu mult mai grav s-a-ntâmplat în adunarea aceasta. Un membru al Curții de Casațiune, d. Alex. Petrescu, s-a amestecat asemenea în tacâm și a vorbit ca om de partid în sensul partidului roșu.

Cu toate astea acest domn, ca judecător, va avea în curând să judece sute de procese electorale; de aceea e în orice caz interesant a se ști până unde va merge disciplina, solidaritatea, supunerea sa pacinică ca-n armata de soldați și sclavia sub autoritatea partidului când d-sa va judeca procesele electorale.

Atragem asemenea atenția d-lui prim-președinte al Curții de Casațiune, căci voim a ști într-adevăr dacă membrii unei Curți a cărei rațiune de a fi e tocmai imparțialitatea și depărtarea de orice partid, dacă acei membri zicem pot lua parte în dragă voie la adunări de partide politice, ba să agiteze cu vorba și în faptă sub disciplină, supunere soldățească, sclavie sub autoritatea partidului în favorul cutărui sau cutărui.

Iată dar un buchet de teorii și de fapte cules din adunarea de la Herdan; adunare a partidului liberal-național.

Național. Citiți numele membrilor comitetului electoral; mulțimea de nume fanariote și bulgărești vă va încredința ce național e partidul roșu.

[8 aprilie 1879]

D. Frederic Dame ne trimite o întâmpinare lungă, căreia-i dăm loc mai jos, relativă la mențiunea făcută în una din revistele noastre despre un redactor al „Românului“, nenumit, care ar fi luat parte la Comuna din Paris. D-sa arată deci prin șirele de mai jos că n-a luat parte la acea mișcare și întărește aserțiunea sa cu acte gospod.

Iată dar acea întâmpinare, asupra căreia facem mai la vale observațiile noastre.

Toate acestea sunt bune și frumoase, păcat numai că nu dovedesc nimic. Cată să reamintim pe scurt cuprinsul acelei reviste a noastre. „Românul“ ne făcea o imputare oarecum că numisem cererea de drepturi a evreilor, adresată Congresului, un act de înaltă trădare; ne imputa asemenea plângerea noastră că prin sistemul de legi liberale cosmopolite, prin americanismul demagogiei, bazat pe teoria rosettească „om și om“, țara noastră a devenit o mlaștină de scurgere a elementelor economicește și moralicește nesănătoase din Apusul și Răsăritul Europei.

Noi am răspuns la aceasta că n-am vorbit numai de evrei și că aceștia nu sunt singurul element nesănătos venit în țară. Făr-a cita nume proprii, am pomenit numai exemplul unei facultăți din București, un fel de stup de bulgari ignoranți și cămătari, de un senator bosniac (felcer turcesc) ales în colegiul întâi de București și candidat al roșiilor și de redactorul unei foi răspândite, despre care se zicea c-ar fi luat parte la Comuna din Paris.

D. Frédéric Damé ne spune că d-sa n-a luat parte la Comună și o dovedește.

Îl credem; retragem aserțiunea cum a fost, fără a schimba însă teoria generală emisă și fără a-l scoate din rândul în care s-a simțit a fi. Căci nu faptul că a luat sau n-a luat parte la Comună e pentru noi important, ci mediocritatea și nematuritatea scrierilor sale, cari nu-l îndreptățesc a juca un rol de cultură în România.

D. Frédéric Damé a scris un dicționar de medicină ni se pare. Cu toate acestea nu știm să fie nici fiziolog, nici anatom, nici patolog special.

Tot d-sa a scris un fel de manual pentru învățarea limbei rusești.

Cunoaște limbile slave sau măcar pe cea rusească atât de bine ca pe cea franceză?

Ne-ndoim asemenea.

A scris apoi o Călăuză a Bucureștilor; un Dicționar al dialectului provensal în comparare cu limba română, în care pune cuvinte românești de gazetă, introduse de ieri-alaltăieri, alături cu fondul vechi romanic al limbei provinciale, d-sa mai primejduiește apoi vizitarea Teatrului Național prin piese scrise fără pic de talent și citirea „Românului“ prin foiletoane. C-un cuvânt se folosește de zece căi pentru a se face… nemuritor și va pretinde poate ca să-l numărăm între elementele sănătoase de cultură?

Așadară, cu tot transitus per falsum medium, cu toată eroarea noastră în privirea participării la Comună, atât teoria noastră generală cât și exemplele citate rămân bune, precum teoria lui Galilei ar rămâne adevărată chiar dacă el ar fi citat între argumente și vrun pasaj din Biblie.

Oricine ne va putea crede că d. Frédéric Damé e pentru noi o persoană indiferentă, ca oricare alta, încât, pe câtă vreme nu va voi a se face observat, n-am fi crezut de-a avea destul talent de-a ne ocupa de d-sa. Poate că autorul Nopții furtunoase ar fi singurul care să-mbogățească specia „Rică Venturianu“ cu încă un tip. Dumnezeu umple lumea cu ce poate și n-avem ceartă cu cerul. Dar pe terenul vieții publice credem din contra că orice mediocritate trebuie descurajată din capul locului și în tot felul, pentru ca nici să cuteze a căuta pe seama noastră a tuturora o importanță ce nu i se cuvine, chiar dacă acea importanță s-ar mărgini la scrierea de piese rele.

Oare dacă d. coredactor al „Românului“ ar fi avut în realitate talentul lucrurilor pe cari le-a întreprins, adecă talentul de-a compune enciclopedii medicale, dicționare comparative a limbelor romanice, gramatici pentru limbele slavone și tragedii bune totdodată, Franța n-ar fi salutat în d-sa pe un nou Voltaire, n-ar fi fost încântată de-a posede un spirit atât de universal?

Din punctul nostru de vedere e așadar indiferent dacă mediocritatea se cheamă Urechiă sau X sau Y. E o buruiană rea ce trebuie plivită, pentru a se face loc la soare plantelor celor de folos. Prisosul de puteri pe care o nație îl posedă e îndestul de mic pentru întreținerea culturii adevărate; dacă însă în locul acesteia se grămădește cea falsă, se grămădesc enciclopedii medicale, furtografia urechească sau Scrisorile cătră demoșteniți, nu mai e loc pentru cultura cea adevărată și sănătoasă.

D. Damé în fine are modestia de-a zice că d-sa e prea neînsemnat pentru ca să ne ocupăm de d-sa. Dar tocmai motivul acesta ne face pe noi să vorbim, căci atunci am trebui să tăcem și despre d. Urechilă. Îndealtmintrelea fraza aceasta ne-aduce aminte o epigramă a lui C. Bălăcescu:

[10 aprilie 1879]

După cum știm, o telegramă din Constantinopol ne-a anunțat numirea lui Aleco Pașa ca guvernator al Rumeliei. Poarta într-atâta a făcut bine numind guvernator pentru această provincie întru cât ea a îndeplinit și ultima condiție ce mai pretextau rușii pentru deșertarea Rumeliei. Se-nțelege că Poarta nu a numit ca guvernator pe Aleco Pașa până nu s-a înțeles cu el cu privire la modul de administrare și să sperăm că Alexandru Vogorides, adică Alecu Pașa, ca partizan al lui Midhat Pașa, adică ca partizan al „reformatorilor“, va ști să-și împlinească misiunea, împăciuind spiritele atât de agitate ale populațiunei Rumeliei răsăritene. Aleco Pașa până acum a petrecut la Paris și probabil că se va fi înțeles cu actualul ambasador turc de acolo și fostul mare vizir, Savfet Pașa, asupra celor mai de aproape modalități ale guvernărei sale. Ca demnitar otoman, Alexandru Vogorides — Aleco Pașa nu credem că va lucra în contra intereselor suveranului său, și, dacă n-ar plana asupra capului său fumul bănuitor ieșit din cădelnița Agenției ruse, am putea zice că Poarta nu a greșit făcând această alegere. Numirea noului guvernator este o dovadă mai mult că proiectul de ocupare mixtă a căzut și că contraproiectul Porței nu numai că s-a primit, dar a și început să fie pus în aplicare. După acest contraproiect, Poarta are să numească un guvernator; prelungindu-se totdodată încă pe un an împuternicirile comisiei ostrumelice, pe când Poarta va abzice docamdată de dreptul ei d-a ocupa liniile Balcanilor. O brigadă din miliția Rumeliei răsăritene a ocupat portul Burgas. După retragerea trupelor ruse aceste miliții vor fi chemate a îngriji de buna ordine în provincie, rămâind totdodată lui Aleco Pașa dreptul d-a aduce noi trupe turcești, conform articolului 16 din Tratatul de Berlin, dacă aceste miliții nu vor fi îndestulătoare.

[12 aprilie 1879]

Una din frazele favorite ale demagogiei noastre, pusă chiar în gura M.S. Domnitorului în mesajul de închidere a Corpurilor legiuitoare, e aceea că în tot timpul războiului și în urmă, pe cât ținu ocupațiunea rusească, libertățile publice n-au fost defel înlăturate prin stare de asediu, ci toți am urmat a ne bucura de toate drepturile publice și private.

Caz nemaipomenit în altă țară, strigă rușii.

De mirare lucru că tocmai guvernul nostru să aibă atâta dibăcie și circumspecțiune, atâta tact și cumpătare încât în timpuri cu totul extraordinare să n-aibă defel nevoie de măsuri extraordinare.

Dar să ne punem în altă ipoteză. Să presupunem că Germania ar fi în război cu Franța și că amândouă țările, pentru a evita turburări înlăuntru, ar dispune următorul lucru: la Berlin s-ar numi Liebknecht director al Domeniilor, Bebel secretar de stat la învățăturile Publice, Hodel, prefect de poliție și Nobiling șef gardei palatului împărătesc, apoi toată secta liberalilor internaționali s-ar pune în cele mai bune funcții publice, fără a se întreba dacă știu carte sau pricep câtu-i negru sub unghie din serviciul public ce li se încredințează. Oare s-ar întâmpla turburare în timpul războiului? Desigur că nu. E drept că această liniște ar fi cumpărată cu dezordinea financiară, cu destrăbălarea administrativă, cu o mulțime de rele cari s-ar prăsi și înrădăcina repede în vechea societate germană, dar turburări nu s-ar întâmpla, tocmai pentru că elementele nesănătoase, revoluționare, ar fi la guvern.

Iar dacă în Franța ar fi, în același caz ipotetic, la Ministeriul de Interne d. Rochefort la Justiție un Raoul Rigault ș.a.m.d., fire-ar turburări în Paris? Desigur că nu. Elementele sănătoase s-ar ținea în liniște tocmai prin primejdia generală care ar amenința patria, iar cele nesănătoase s-ar împlea cu de prisos din toate foloasele poziției lor oficiale și ar tăcea asemenea.

Tocmai așa însă s-au întâmplat la noi. Omul care a insultat persoana M. Sale și pe membrii familiei domnești prin scrieri obscene și cuplete de cafe chantant și care a ponegrit tot ce țara aceasta are mai onest și mai independent capătă medalia Bene-Merenti pentru scrieri literare și luminează publicul ex officio. Revoluționari de meserie, amestecați în mișcările cele mai puțin curate de prin Franța și Italia, d-nii Rosetti-Brătianu sunt în capul afacerilor unul șef al partidului, altul ministru prezident; în fine cel ce detronează pe Domn și proclamă republica europeană federativă la Ploiești veghează astăzi de siguranța capitalei și a persoanei M. Sale.

Fost-a dar cu putință turburări la noi, ori fost-au necesară decretarea stării de asediu?

Contra cui să se fi decretat dacă tocmai aciia contra cărora se putea decreta erau ei înșiși însărcinați cu mănținerea ordinii, erau ei înșii guvern?

Așadar faptul în sine că s-au mănținut ceea ce numesc dd-lor Constituția fără a se fi turburat ordinea nu dovedește încă nimic; căci elementele pozitive ale nației, cu toate rechizițiile neomenoase, cu toate comitetele de salut public, cu toate perchizițiile, cu tot jaful, cu toate cele 56 milioane franci cheltuite pentru a pierde o provincie, cu toate miile de oameni stinși prin foame, frig și glonți, elementele pozitive, conservatoare ale țării au rămas liniștite, căci era în țară o armie străină, aliată cu demagogia noastră: un îndoit pericol.

Dar ia să fi fost conservatorii la guvern în vremea războiului ruso-turcesc!

Aveam la Pitești una republică. Prezident d. I. Brătianu.

Aveam la Ploiești o a doua republică. Prezident Stan Popescu.

La Mizil a treia republică. Prezident E. Carada … și așa cum dulci jubilo in infinitum.

De aceea fie buni d-nii roșii și nu se laude cu ceea ce nu e un merit al lor. Țara a cumpărat scump, foarte scump această liniște internă și mănținerea drepturilor constituționale. Țara a cumpărat-o cu moartea zadarnică a mii de oameni, cu 56 de milioane bani buni aruncați în Dunăre, cu dezorganizarea completă a serviciilor publice, cu ruina financiară. Douăzeci de ani să fi stăpânit un alt partid, n-ar fi lăsat în urmă golurile și dezorganizarea pe care ni le arată d-nii liberali după doi ani de guvernare.

Partidul liberal-internațional de la noi n-a avut așadar decât foloasele, nicidecum meritul situațiunii.

[15 aprilie 1879]

Atragem atențiunea tuturor asupra importantei scrisori ce publicăm astăzi, precum și a documentelor de cea mai mare gravitate cari se cuprind într-însa. Aceste documente sunt legalizate și subscriitorul răspunde de autenticitatea lor. Încetul cu încetul vălul care-a ascuns criminalele și întunecoasele procedări ale guvernului roșu se ridică. Faptele vorbesc așa de tare încât orice comentariu ar fi de prisos.

În contra convențiunii de la aprilie, țăranii români cu carăle și cu vitele lor au fost transportați între cazaci peste Dunăre în toiul iernei până la poalele Balcanilor, de unde nu s-au mai întors decât cu brațele. Aceasta s-a făcut, după cum reiese din aceste documente, nu după impunerea unui guvern puternic ca cel rusesc, ci după simpla mijlocirea unui contracciu ovrei. Ce i-a trebuit acestuia pentru a izbuti acolo unde statul major rusesc fusese neputincios? Nimic altceva decât acea cheie de aur care, după Filip al Macedoniei, deschide porțile de fier ale celor mai tari cetăți. Ministrul care refuzase cu mândrie rechizițiile de peste Dunăre când i se cereau de capii armatei imperiale se-nchină înaintea ovreiului Warszawsky; dânsul subsemnează fără sfială și fără mustrare de cuget sentința de moarte a agriculturii române și decretează sărăcia, pe timp îndelungat, a unui întreg popor.

Citească oricine aceste acte cari nu destăinuiesc, se zice, decât o mică parte din jafurile petrecute în acest an de nenorocire, 1877. El va rămânea îngrozit de lăcomia oamenilor de la putere pe care numai un lucru o întrece: îndrăzneala lor.

PESTE CÂT TIMP VA PIERI LUMEA?

[17 aprilie 1879]

Profesorul Dulbois Reymond ținu în 19 martie curent o disertație înaintea unui public foarte numeros din Bremen din care reproducem și noi după „Voss. Ztg.“ următoarele:

[18 aprilie 1879]

D. Simeon Mihălescu publică, în calitatea sa de prim-ministru (căci d. Brătianu e numai cu numele), două adrese, una cătră Ministerul de Justiție, alta cătră cel de Externe, adrese prin care ni se asigură că d. Simeon Mihălescu, ministrul, va lua toate măsurile ce-i incumbă pentru a descoperi adevărul în privirea prevenitului Simeon Mihălescu.

Totodată d. Simeon Mihălescu provoacă pe ministrul justiției să someze pe d. Moldoveanu ca să publice și celelalte acte mai grave, iar pe Ministeriul de Externe ca să întrebe pe d. Warszawsky dacă scrisoarea d-sale e autentică.

Publicăm în întregul lor aceste adrese:

Adresa d-lui ministru de interne cătră d. ministru al justiției.

Ziarul„Timpul“, în numărul său de duminică 15 aprilie, reproduce pe lângă o scrisoare subscrisă A. M. Warchavsky, adresată Escelenței Sale Evsevie Adreivici (Rosinscky), din care pare că ar rezulta avizare de mituire și o falsificare de ordine din partea directorului Ministerului de interne, d. Simeon Mihălescu.

Scrisoarea subscrisă Moldoveanu se termină cu amenințarea următoare: „Vă voi comunica, d-le redactor, și alte acte spre publicitate, mult mai grave“.

Ministerul, în această cestiune, având a lua măsurile ce-i incumbă spre restabilirea adevărului, are nevoie și de actele cele „mult mai grave“ promise de Moldoveanu și pentru aceea vă roagă să invitați Parchetul să-l someze să publice imediat actele promise sau să le depună la Parchet, care pe baza lor să poată consulta dosarele aflate în Ministerul de interne.

Dispozițiunile ce veți binevoi a lua, vă rog, d-le ministru, să le comunicați și acestui minister.

Primiți etc.

p. ministru de interne, S. Mihăilescu.

Adresa aceluiași d. ministru către d. ministru de externe.

Ziarul „Timpul“, în numărul său de duminecă 15 aprilie, pe lângă o scrisoare subscrisă Moldoveanu, publică și o scrisoare subscrisă A. M. Warchavsky, din care pare că ar rezulta mituire și falsificare de ordine din partea directorului Ministerului de interne, d. Simeon Mihălescu.

Ministerul de Interne, căruia-i incumbă datoria a restabili adevărul, vă roagă, d-le ministru, ca prin intermediul autorităților ruse să obțineți de la acel domn A.M. Warchavsky declarațiunea categorică dacă scrisoarea în cestiune este a sa, dacă a dat-o acelui domn Moldoveanu ca să facă uz de dânsa, dacă a mituit pe cineva în afacerea de care se face mențiune în acea epistolă, cine este mituitul sau dacă face aluzii și se plânge de pierderile a mai mulți bani ca comerciante care a avut alte promisiuni de la intendența rusă și căruia guvernul român nu a cedat a da cară pentru înlesnirea transporturilor necesare hranei armatei rusești decât în momentele critice când armata era amenințată de lipsa, și atunci cu prețurile cari convenea intereselor sătenilor, prețuri mult mai mari decât se cerea pentru ceilalți însărcinați ai intendenței.

Răspunsul ce veți obține, vă rog, d-le ministru, să-l comunicați și acestui minister.

Primiți etc.

p.ministru de interne, S. Mihălescu.

Ceea ce e dar caracteristic în aceste două adrese este că d. Simeon Mihălescu dispune cercetări asupra d-lui Simeon Mihălescu.

În loc de-a suspenda la moment pe acest domn din funcțiune, în urma unei atât de grave acuzări, de vreme ce un om care ar fi fost în stare să facă cele espuse în scrisoarea d-lui Moldoveanu ar fi totodată în stare de-a nimici acte publice și de-a falsifica registre, d. Brătianu persistă a-l ține în funcțiune, ba ironia merge atât de departe încât d. Simeon Mihălescu încredințează prin Monitor publicul că Ministerul de Interne va lua măsurile ce-i incumbă pentru a restabili adevărul.

De asemenea asigurări ridicole nu avem a ne preocupa. Această înfruntare a celei mai elementare cuviințe e poate din contra o dovadă mai mult în favorul celor susținute de scrisoarea d-lui Moldoveanu. În loc ca d. director al Ministerului de Interne să se retragă imediat din post, pentru a nimici până și umbra unei bănuieli și a lăsa curs liber cercetărilor parchetului, d-sa promite că va face ce-i incumbă pentru a restabili adevărul în afacerea sa proprie.

Noi n-avem de adaos nimic la cele publicate — decât că d. Simeon Mihălescu nu ni se mai pare în calitate de-a cere cuiva lămuriri dintr-o poziție oficială.

Ediția numărului „Timpului“ ce cuprindea scrisoarea d-lui Moldoveanu fiind cu desăvârșire sleită, reproducem scrisoarea și în numărul de astăzi.