În vremi demult trecute...

În vremi demult trecute, când stelele din ceriuri Erau copile albe cu părul blond și des Și coborând pe rază țara lor de misteruri În marea cea albastră se cufundau ades; Când basmele iubite erau înc-adevăruri, Când gândul era pază de vis și de eres, Era pe lumea asta o mândră-mpărăție Ce-avea popoare mândre, mândre cetăți o mie.

Domnea în ea atuncea un împărat prea mare, Bătrân, cu ani o sută pe fruntea lui de nea, Și mâna lui zbârcită, uscată însă tare, A țărilor lungi frâuri puternic le ținea. Și țările-nflorite și-ntunecata mare La glasul lui puternic gigantic se mișca. Dar nu se miră lumea de brațu-i ce supune, Ci de a lui adâncă și dreaptă-nțelepciune.

În sala cu muri netezi de-o marmoră de ceară, Pe jos covoare mândre, cu stâlpi de aur blond, Cu arcuri ce-și ridică boltirea temerară, Cu stele, ca flori roșii pe-albastrul ei plafond, Cu arbori ce din iarnă fac blândă primăvară Și-ntind umbre cu miros pe-a salei întins rond, Acolo sta-mpăratul... boierii lui de sfat Pe tronu-i de-aur roșu sta mut și nemișcat.

Ca aripe de lebezi mari, albe, undoioase, Pletele argintoase pe umerii-cădea Și barba lui cea lungă pe piept îi cădea deasă, Dar ochii, stele negre, întunecați sclipea; Sprincenele-i bătrâne se-ntunecau stufoase, În mână sceptru de-aur, povara lui cea grea, Pe fruntea lui cea ninsă de aur diadem Părea c-așteaptă-a morții întunecos problem.

Boierii dimprejuru-i pe scaune de-onoare, Păreau că-s zile stinse pierdute în trecut, Cu fețele lor palizi ca raza cea de soare, Cărunți, cu barbe albe pe pieptul cel tăcut; Pe frunți ce grămădise a anilor ninsoare, Pe umerii lor vremea cu pași mari a trecut. Ca zilele alb stinse, ei din trecutul lor Priveau la acel soare ce le-a lucit cu dor.

Deodată împăratul din tronul lui se scoală Ca regele pustiei din stânca de granit; În curte oastea sună cântarea triumfală. Poporul o aude mișcându-se-miit. Din muri, din stâlpii netezi, stindardele de fală Desfășurate tremur la zgomotul ivit. Lui glasul îi tremură... dar răspicat și blând Vorbe mărgăritare le-nșiră tremurând.

Vremea pe ai mei umeri s-a grămădit bătrână. Din oase și din vine a stors a vieții suc Și slabă și uscată e-mpărăteasca-mi mână. Brad învechit prin stânce pe tronu-mi mă usuc, Curând va-ntinde moartea mantaua ei cea brună Pe mine... Și suflarea-mi aripile-i o duc. Cu rece-agheazmă moartea fruntea mea o sfințește Și inima-mi bătrână bătăile-și rărește.

Și sufletu-mi pân-n-a-ntins îmflatele-i aripe Spre-a stelelor imperiu întins ca și un cort, Nainte până corpu-mi să cadă în risipe, Nainte de-a se rupe a vieții mele tort, Rog cerul să-nmulțească hotarnicele clipe, S-urnesc pe umeri tineri imperiul ce-l port Pe-a fiului meu umeri voi pune pân- trăiesc Imperiul gigantic, purpuru-mpărătesc.

Dar viața are multe alunecușuri rele, Prea-mbie pe oricine cu chipul ei cel drag Și frâurile lumii să i se pară grele, Din mâni el să le scape la al domniei prag; Căci zilele-unui rege primejdii au în ele El poate să aleagă-a plăcerilor șirag Ș-atunci devine umbră pe mână de mișei Cad frâiele și dânșii duc lumea cum vor ei.

Nainte de a pune pe brunele lui plete Coroana mea de aur eu voi ca să-l încerc. Nu voi ca să se lase plăcerilor șirete Ce strâng în lanț de roze a cugetărei cerc; Nu voi ca lumea asta cu visuri să-l îmbete, Căci cei mai mulți din oameni după nimic alerg Să vadă-n cartea lumii un înțeles deschis, Căci altfel viața-i umbră și zilele sunt vis.

De-aceea înainte de-a morții-mi sântă oră V-am adunat, pe-al vieții-mi mintos areopag. De-acolo de-unde râuri spumoase se coboară În umbra-ntunecoasă a codrilor de fag, Pe muntele gigantic ce fruntea și-o strecoară Prin nori până la soare trăiește-un bătrân mag. Când încă eram tânăr, el tot bătrân era: Al vremilor curs vecinic nu-l poate turbura.

În fruntea lui e strânsă un ev de-nțelepciune. Viața lumii toate în minte-i a-ncăput. Trecutul... viitorul el poate-a ți le spune; Bătrânu-i ca și vremea cea fără de-nceput Și soarele din ceruri la glasu-i se supune, Al aștrilor mers vecinic urmează ochiu-i mut. De-aceea voi ca dânsul pe fiul meu să-nvețe Cari cărări a vieții-s deșarte, cari mărețe.

Dar el din a lui munte în veci nu se coboară, Căci nu vrea ca să piardă din ochi a lumei căi. Ca nu cumva măsura, cu care el măsoară, În lipsa-i să se schimbe... și el, întors din văi, Silit ca să înceapă din începutu-i iară, Să nu poată s-oprească gândirea celor răi. Și cine-enigma vieții voiește s-o descuie, Acela acel munte pe jos trebui să-l suie.

Cu buclele lui negre, ce mândre strălucite! Cu fața lui cea trasă, ce dureros de pal! Cu ochii mari ce-și primblă privirile-i unite, C-o frunte-n bucle-și pierde puternicu-i oval Astfel feciorul tânăr pe cugetu-i țintit el. Stă rezemat de pragul auritului portal: A tatălui său vorbă aude și se-nchină Un semn că se supune măsurei ce-o destină.

S-apropie cu pasuri modeste, line, rare Și ůmil îngenunche pe treapta de la tron: Pe mâne, pe când noaptea v-aprinde blându-i soare, Când clopotul va plânge cu-al serei dulce ton, Atunci eu mă voi duce, pe calul pag călare, M-oi duce pân- la poala a muntelui Pion Ș-apoi pe jos de-acolo eu muntele-am să sui, Ca gândurilor mele aripe să le pui.

Aripe, ca să știe ce e deșertăciunea: Să treacă ale lumii curs mizer și meschin, Ca pasul vieții-mi toate să-l ducă-nțelepciunea, Ca sigur să calc calea vieții cea de spini, Ca tot ce eu voi face să fie fapte bune, Să n-ascult decât glasu-adevărului senin; Și sarcina vieții-mi să fie cât de grea, Voi ști s-urmez, părinte, cu râvnă calea ta.

Retras în sală mare de marmură trandafirie, Încins în strălucitul și negrul lui talar, Privirea lui o-nalță pe-a cerului câmpie Și cugetul lui zboară în lumi fără hotar. Și gând cu gând se-mbină în lungă reverie, Și buzele-i se mișcă c-un zâmbet blând, amar, Și sufletul îl împlu dorinți nemărginite, Ca marea de adânce cu valur'le uimite.

Ce sufletu-i dorește se-ntreabă și nu știe, Se uită-n stele,-n lună, ce ca un vis de-argint Cu fața ei cea blondă lungi nourii sfâșie Și visuri lungi gândirea i-o-mbată și i-o mint. Aripa unui înger el simte că-l mângâie Și neteda lui frunte o-atinge tremurând Și gâtul ăstui înger ar vrea ca să-l cuprinză, Cu el să zboare-n țara steloasă și întinsă.

„Spun mite zice singur că orice om în lume Pe-a cerului nemargini el are-o blândă stea, Ce-n cartea veciniciei e-unită cu-a lui nume, Că pentru el s-aprinde lumina ei de nea; De-aceea-ntreb gândirea-mi ca să-mi răspund-anume Din marea cea albastră, care e steaua mea? E-acel trandafir roșu, ce mut-duios-uimit Lucește-un gând de aur deasupra-mi în zenit?

Un om se naște un înger o stea din cer aprinde Și pe pământ coboară în corpul lui de lut, A gândurilor aripi în om el le întinde Și pune graiul dulce în pieptul lui cel mut. O candelă a vieții, de cer steaua depinde Și îmblă scriind soartea a omului născut. Când moare a lui suflet,aripele și-a-ntins Și renturnând în ceruri pe drum steaua a stins.

Dar ce e acea steauă? E-o candelă aprinsă, De-a cerului mari valuri e dusă pe-al ei drum? E-o pară aurită de-a firii pom suspinsă Ce cade scuturată de-a morții lung samum? Și dacă e o lume puternică, întinsă, De viața mea-i legată viața unei lumi? Pe capul meu și-ntoarce destinurile sale, Când mor ea cade stinsă-ntr-a caosului vale?

De ce de-a mea viață o lume e legată, De ce un înger palid din cer s-a coborât, Ca trupul meu să-nvie cu flacăra-i curată, De ce-un geniu coboară în corpul cel urât, De ce orice ființă din cer e condamnată O viață să petreacă în scutece vârât? Cine prescrie legea la orice înger blând Ca-n viața-i să coboare o dată pe pământ?"

Și murii netezi, roșii, de marmură curată Lumina lunii blânde în sală o răsfrâng, Și aeru-mprejuru-i, lumina-i colorată, Căci razele se-mbină, se turbură, se frâng, Și-n dulcea atmosferă uimită, purpurată S-aud glasuri ușoare ca arfe care plâng. Dar nu-i sunet aievea... ci-a gândurilor sale Glas tremurat și dulce îi răspundea cu jale:

„Când Dumnezeu creează de geniuri o ceată Să cerce vrea p-oricare de-i rău ori de e bun, Căci nu vrea să mai vadă cum a văzut odată Că cete rele d-îngeri la glas nu se supun, Că cerul îl răscoală cu mintea turburată Pân- ce trăsniți se prăvăl în caosul străbun; De-aceea-în om ce naște, din îngeri orișicare O dată-n vecinicia-i coboară spre cercare.

Când sună-n viața lumii a miezenopții oră, Atunci prin ceruri îmblă zâmbind amorul orb, De îngeri suflete-albe văzându-l se coloră Și ochii lor albaștri privirea lui o sorb; Plecând spre pământ ochii ei timizi se-namoră În pământești ființe cu fragedul lor corp, Și prin a lumii vamă cobor bolnavi de-amor În corpurile de-oameni ce-aștept venirea lor.

Dar pân- ce corpu-n lume un înger îl cuprinde, Deasupra vămii lumii pe luminoase căi Imperiul lui cel mare o stea în cer aprinde Acolo el domnește, lăsând a lumii văi. Dar de viața-i lumească domnia-n cer depinde: De-i rău, steaua s-aruncă în noaptea celor răi Și lumile nestinse pe-a cerului cununi Imperii sunt întinse a îngerilor buni.

Abia părăsesc unii a domei mari pilaștri, Abia părăsesc cerul și înfloritu-i cort, Abia au vreme-a pierde puternicii lor aștri. Coboară-n lume, află amorul lor că-i mort. Atunci îl iau în brațe și luminând albaștri În lumea lor bogată cu lacrimi ei îl port Sunt îngeri blânzi și timizi, așa nevinovați Încât în astă lume nu trebuiesc cercați.

A unui înger palid ursita pământească Legată e de soarta corpului ce-l aleg. Atârnă de viață domnia lor cerească: Ce samănă în lume, în stele ei culeg; Nefericiți adesea, ce-o soarte-mpărătească Un om ce-i născut mare în lume își aleg; Un împărat puternic dar înfocat când moare; O stea urieșască în caos se coboară.

Dar în acest cer mare ce-n mii de lumi lucește Tu nu ai nici un înger, tu nu ai nici o stea. Când cartea lumii mare Dumnezeu o citește Se-mpiedică la cifra vieții-ți făr- să vrea. În planu-eternității viața-ți greșală este, De zilele-ți nu este legat-o lume-a ta. Genii beau vinu-uitării, când se cobor din ceruri: Deschise-ți-s, nebându-l, a lumilor misteruri.

Greșeli, de astea-n lume se-ntâmplă-adesea multe Și-ncurcă-a veciniciei mult înțeleptul plan. Găsești în lume oameni cu mințile oculte Cari cunosc a lumii gândire de titan; Să știi însă că oamenii în veci nu vor s-asculte Și-n basme au un nume: li zice năzdrăvan. La gânduri uriașe a lor minte asudă. Da oamenii-i înconjor și nu vor să-i audă.

Deși rari și puțini-s, lumea nu va să-i vază. Viața lor e luptă, când mor se duc neplânși. Ei n-au avut la leagăn un blând înger de pază Și-a lor ochi de durere sunt turbure, și stinși; Dară deși blânzi îngeri nu-și varsă a lor raze În sufletul lor, totuși ei mari îs și distinși, Căci Dumnezeu în lume le ține loc de tată Și pune pe-a lor frunte gândirea lui bogată.

Dar e un înger palid cu lungi aripi și negre, În aste firi mărețe în veci e-namorat. Păcat numai c-amoru-i stinge sisteme-ntrege, Întorsu lui omoară p-oricine l-a-ascultat, Seducător trimite plăcerile alegre Și de asculți cântarea-i geniu-ți e sfărâmat. A celor trecătoare în mâna lui e soarte, Frumosu-i ca nealții și numele-i e: Moarte!

De-aceea să n-asculți tu sublima lui cântare, Căci morți-s pe vecie acei ce o ascult, În fiecare secol un alt amant el are Și cel care-l iubește rămâne-n veci ocult. Ascultă glasu-mi rece: eu sunt un seraf mare. De Domnul eu trimesu-s, căci te iubește mult, Să scap a ta ființă de caosu-i imens Eu în glasul gândirii-ți am pus acesta sens.

Că dincolo de groapă imperiu n-ai o lume, De asta ție n-are de ce să-ți pară rău; A geniului imperiu: gândirea lui anume; A sufletului spațiu e însuși el. Ca grâu Vei semăna în ceruri a gândurilor sume Și-atunci realizate vor fi, vor sta mereu. Că-n lumea dinafară tu nu ai moștenire, A pus în tine Domnul nemargini de gândire.

În aste mari nemargini unde gândiri ca stele Lin înfloresc, miriade s-amestecă, contrag; Zidite-n dome mândre, de cugetări castele Se darmă la suflarea-ți și-n taină se desfac Sau la dorința-ți numai se mișcă ca mărgele Și sun cântări, ce vibră se-ntunecă și tac; Astă nemărginire de gând ce-i pusă-n tine O lume e în lume și în vecie ține.

Când mintea va cuprinde viața ta lumească, Când corpul tău cădea-va de vreme risipit, Vei coborî tu singur în viața-ți sufletească Și vei dura în spațiu-i stelos nemărginit: Cum Dumnezeu cuprinde cu viața lui cerească Lumi, stele, timp și spațiu ș-atomul nezărit, Cum toate-s el și dânsul în toate e cuprins, Astfel tu vei fi mare ca gândul tău întins.

De-astă viață mândră de vrei să ai o știre, Gândește num-atuncea la visuri și la somn, Ca mort e corpul rece în noapte, nesimțire, Pe creațiuni bogate sufletul este domn; În ocean de stele, prin sori, nemărginire, El îmblă, risipește gândirile prin somn; Deși nu sunt aievea aceste lumi solare, El tot le vede, simte, le-aude și le are.

Când omul risipitu-i, un lut fără suflare, Sufletul în afară rămâne surd și orb: Un cântec fără arpă, o rază fără soare, Un murmur fără ape, e suflet fără corp, Dar înăuntru-i este o lume-ntinsă mare, Aievea-i pentru dânsul. Cum picături ce sorb Toate razele lumii într-un grăunte-uimit, În el îs toate, dânsul e-n toate ce-a gândit.

Seraful își sfârșise vibrata-cugetare, Gândirea tace-asemeni în fiul de-mpărat, Și galbenă ca gheața ruptă din nori răsare Luna și trece moartă pe cortu-nnourat Și cerul nori gândește, nori mari de răzbunare. Ce vor să biciuiască pământul răsculat Și noaptea-înșiră ceasuri pe firu-i incolor. Ca râul care-și mână trecutu-n viitor.

În munți ce puternici din codri s-ardică, Giganți cu picioare de stânci de granit, Cu fruntea trăsnită ei norii despică Și vulturii-n creieri palate-și ridică Ș-uimiți stau în soare privindu-l țintit.

Acolo prin ruini, prin stânci grămădite E peștera neagră zăhastrului mag; Stejari prăvăliți peste râuri cumplite Și stancuri bătrâne cu mușchi coperite Încet se cutremur copacii de fag.

Vuind furtunoasa-i și strașnică arpă Trec vânturi și clatin pădurea de brad, Prăval pietre mari din culmea cea stearpă Aruncă bucăți cu pomi și cu iarbă, Ce-n urlet în râuri se năruie, cad.

Furtuna la caru-i lungi fulgere-nhamă Și-i mână cu glasul de tunet adânc, Vuiește a vântului arfă de-aramă Și vulturu-n doliu copiii și-i cheamă, Prin nouri cad stele și-n aběs se sting.

Și grindini cu gheața cu ghemuri ca rodii Se sparg de a stâncelor coaste de fier Și-n ceruri se-ncurcă auritele zodii Și dracii la râuri adun licapodii Și iarna mugește călare pe ger.

Deasupra-ăstui munte cu fruntea stârpită, Deasupra de lume, deasupra de nori, Stă magul; privește furtuna pornită: Deasupra lui, soare cu rază iubită, Desubt, iarnă, ploaie, zăpadă, fiori.

El cartea-și deschide, la ceruri privește Și zodii descurcă în lungul lor mers. E-o carte ce nimeni în veci n-o citește, Cu semnele strâmbe întoarse-arabește: Sunt legile-n semne din ăst univers.

Cu barba lui albă de vânt răscolită, Aruncă pe lume el ochii lui suri Și chiuie vântul cu-aripa zburlită, Adună și sparge o turmă cumplită De nori ce aleargă trăsnind în păduri.

Prin noaptea bătrână, ursuză, voinică, Prin nori ce se clatin, se luptă, se sparg, Feciorul de rege trecea fără frică Pe munte lucește o flacără mică Cu raze ce taie-ntunerecul larg.

În van la picioare-i fug râuri spumate Și stâncele rupte în cale-i s-ațin, Nimic nu-i în stare s-oprească vodată; Cu pasul lui sigur prin râuri înoată, Se-ndreaptă spre țelul cel mic și senin.

Stejarii cei rupți sunt podețe pe râuri, Lumine de fulger cărări îi arat, Deși cerul lasă a vântului frâuri S-azvârle toți norii de-a muntelui brâuri, El trece la astrul ce luce curat.

Deodată vede că nori se despică În două și cale îi fac printre ei. Ajunsu-i în culme, sub dânsul o clică De vânturi s-alungă prin nouri și-și strică Aripa de stânce, se clatin în văi.

Sub el vijelia cea neagră, turbată, Cu caii de fulger cutreier nebuni Și bate în vânturi, pe nori răsturnată, Ea stâncile-ndoaie și grindină fată, Amestecă lumea, frământă furtuni.

Deasupra-i pe bolta albastră, senină, Cald soare lucește și îmblă cu drag. Pe-a muntelui streșnă de stânci în ruină, Pe-o stea prăvălită cu cartea în mână, Adânc se gândește puternicul mag.

Părinte el zice și adânc i se-nchină, Bătrânul meu tată aici m-a trimis. Venit-ai? bătrânul răspunde suspină, Pe fața lui trece zâmbire senină, C-o mână el cartea cea veche a-nchis.

Văzut-am din carte-mi că viața bătrână Curând se sfârșește ș-asupra-ăstui gând Uitat-am eu lumea durere străină În suflet pătrunse, cu-aripi de lumină Și pân- mă uitam scăpă din pământ

Furtuna turbată... Din mii de furtune Ce-asupra pământului îmblă zburând, Sunt câteva cari de mult îs nebune, De-aceea legate de pietre bătrâne Le țin încuiate-ntr-a muntelui fund.

Și pân- m-apucase de tatăl tău jele, Bag seama că una din ele-a scăpat, A rupt cu aripa vo câteva stele, Trântitu-le-a-n nouri și-n vânturi rebele Și codrii mei vecinici i-a mai măturat.

Așteaptă, copile, să caut o vrajă În carte... Să chem eu giganticul vânt, Pe aripi să-i puie o mie de maje, S-o lege de stânce, să-i steie de strajă În neagra-nchisoare în fund de pământ...

Șoptește; vânt falnic furtuna o-nhață, Aripele-i leagă o bagă în stânci, Acolo cu lanțuri o leagă de brațe: Cu-ncetul a cerului nori se desfață, Încet se-ncrețesc peste văile-adânci.

Copile, acuma pericol nu este Urmează-mi în munte, în salele-mi mari, Acolo-mi vei spune de tatăl tău veste. În viața-ne fost-am Pilad și Oreste El moare și-n lume rămân singur iar.

Nainte de moarte trimis-a pe tine, Ca vieții-ți să dau eu bătrânul meu sfat Și asta desigur făcut-a el bine: Primejdii te-așteaptă și, fără de mine, Se poate de ele că n-ai fi scăpat.

De-ai fi ca alți oameni, atuncea se poate Ca soartea ta-n bine din rău aș schimba, Dar semnul tău nu stă în cartea mea toată. A sorților stele de mine-s purtate, Da- tu în tot cerul nu ai nici o stea.

De-aceea eu nu pot nimic pentru tine. Scrisoarea-ți menită eu nu pot s-o schimb. Ce e pot preface... Ce-n stele senine Nu-i scris eu nu pot ști. Sunt scrieri străine Gândite de Domnu-ntr-a sorilor nimb.

Dar pot să-ți arăt a pierzărilor cale, Ca-n ea să n-aluneci, ca neademenit De-un înger c-ochi verzi cu trăsurile pale, Ce lumii aduce durere și jale De moarte, de care adânc ești iubit.

El zice ș-alene coboară la vale, La porți uriașe ce duc în spelunci. De stânci prăbușite gigantici portale. Descuie și intră în mândrele hale De marmură neagră, întinse și lungi.

Pilastri de aur pe muri se coboară Pe jos sunt covoare țesute-n flori vii Și stele în candeli dulci raze presară Și aeru-i dulce ca-n noaptea de vară Și razele-s calde și trandafirii.

Prin hala cea mare cu pasure line Ei trec și prin bolte săpate-n granit Ei intră-ntr-o sală cu miroase plină; A murilor marmuri lucind ebenine Ca negre oglinde de tuci lustruit.

Bătrânul în urmă-i el, poarta o-nchide. Adânc întuneric i-nconjur-atunci Pe masa cea mare încet el aprinde Potirul albastru viorelei cei blânde, Ea-aruncă-n negru-aer raze, vinete dungi.

Pe-un tron, împăratul, de roșă mătasă S-așază, se uită-n marmoreii muri, Bătrânul alături pe-un scaun se lasă Și flori răspândesc adormite miroase Ca mirosul proaspăt a verzii păduri.

Și razele-albastre prin sală aleargă, Fantastic bătrânul s-ardică și blând În aer înalță puternica-i vargă. Pe-oglinda cea neagră, profundă și largă Încet-încet pare o umbră de-argint.

E vânăt la față ca mărgăritarul, Pe albii lui umeri aripi se desfac Și luciu c-argintul îi este talarul; În mâna lui mică el ține păharul Somniei... Pe frunte-i flori roșii de mac.

Cad pletele, blonde și lungi spice de-aur, Închisă-n lungi gene privirea lui stă; O cupă cu versuri, cu cifre de maur Ia-n mână bătrânul ca sânge de taur, Un vin roșu toarnă și regelui dă.

Văzând umbra albă pe negrul părete, Din tron împăratul genunchie uimit, În vis umbra râde și lungile-i plete Ca aurul blonde se las răschiete Pe netezii umeri, pe albul ei gât.

E somnul bătrânu-n ureche îi spune O vorbă să nu spui căci dacă nu taci, Ca visul ei piere cu greu se supune La magica-mi vorbă las stele să sune, Ca-n tabla cea neagră să-l prind. Tu să faci

Ce-oi spune. O cupă pe margini cu aur El ia și-n ea varsă cristalicul vin. Stau în jurul cupei cu cifre de maur Obscunse vrăji scrise... Ca sânge de taur E vinul și totuși e clar ca rubin.

Bea zice atunci somnul din muri se coboară Și ochii-ți sărută cu dulce surâs; Atunci tu grumazu-i cu brațu-nconjoară, El aripa lui și-o ridică și zboară, Te duce cu dânsul în lumea de vis.

Și junele bea și adoarme. Deodată, Pe ochi buze calde și moi a simțit. El brațul și-ntinde și-nlățuie-ndată A umbrei dulci umeri și netezi... Umflată El simte aripa că-n sus a pornit.

Pe umerii umbrei el fruntea și-o lasă Și-aude suflarea-i cea caldă bătând Și dus el se simte în lumi luminoase, În corure sfinte, prin stele-auroase Aude cum sună aripa de-argint.

El ochii-și deschide, deasupra lui vede Doi ochi mari albaștri, adânci visători. A lui fericire el mai că n-o crede, El gura și-apasă pe blondele-i plete Și fața cea pală i-o mângâie-n dor.

E beat de a visului lungă magie, În brațe-i pe înger mai tare-a cuprins Și umbra surâde, cu-aripa-l mângâie Și gura-și apleacă în dulce beție, I-apasă pe buze-i sărutu-i aprins.

Vezi tu zice umbra pe-a hăului vale: Pământul cu munții-i ce fumegă stins, Cu mări adormite ce murmură-n jale; Dorm populii, țări și cetățile sale. Deasupră-ți, oceanul de stele întins.

Pământul departe-ntr-un punct s-a contrage, Căci lumi de departe în puncte se schimb, Dispar a pământului viziune vage, A stelelor țară curată se trage, Aleargă, trăiește a aștrilor timp.

O stea, un imperiu întins e și mare, Cu sute de țări și cu mii de ființi. Cetățile mari răspândite-s în soare, Palate de-argint se ridic gânditoare Și regii sunt îngeri cu aripi de-arginți.

Și sufletul liber privirea-i sânțită O nalță pe stelnicul, marele plai: O patrie nouă sublimă, iubită, De cântece plină din veacuri fugite Aici lumea-antică urmează-a ei trai.

Vezi steaua că munții și-ntoarse și marea Îmblând neclintită în vecinicu-i mers. A anilor spaț le destină un soare: La una-i mai mic și la alta mai mare Căci sorii scriu timpu-n acest univers.

Curând vom ajunge pe steaua senină, Pe care în ceriuri numesc-o a mea. De visuri, de umbre, de cântec e plină. Curând vom intra în câmpia ei lină Și-n urmă-ți pământul rămâne o stea

Magul rămas în munte, din el ieși afară, Pe-o piatră detunată el șede peste văi, Privește. Codrii mângâi cu vânt de primăvară A lui frunte uscată, adâncii ochi ai săi.

Se suie-n vârf de munte, o stea din cer coboară O stea, vultur de aur, cu-aripele de foc, Pe ea șezând călare, în infinit el zboară, Stelele sclipeau sfinte și-n cale-i făceau loc.

Și răsfirați în spațiu îngeri duceau în poale A lumilor adânce și blânde rugăciuni Și întinzând în vânturi aripele regale L-a lumii trepte-albastre le duc și le depun.

Pe magul cel puternic ei îl salută-n cale, El trece dus de steaua ce zboară ca un gând Și când veni, sânt, mare, pe-a caosului vale Dă drumul stelei, s-aruncă în hăul fără fund.

Deasupra vedea stele și dedesubtu-i stele, El zboară fără preget ca tunetul rănit; În sus, în dreapta,-n stânga lanurile de stele Dispar. El cade,-un astru în caos azvârlit.

Căci la un punct albastru privirea-i ațintită; L-a caosului margini un astru blând ușor; Cale de mii de zile el cade-ntr-o clipită, Zboară ca gândul care l-aruncă-în viitor.

Din ce în ce s-apropie de lumea depărtată, O zi mai are încă ș-ajunge-n luna lui. Acolo el răsuflă de calea-i depărtată De pe-un munte al lunei aruncă ochii lui.

Cu ochii plini de lacrimi la acea stea privește, Ce lumina albastră mergându-și drumul său: Ce liniștită-i dânsa, în pace ea pășește, O, cum iubesc eu steaua, unde m-am născut eu.

Mai e-n tot universul o stea plină de pace, Neturburată vecinic de ură, de război; În toate Creațiunea gura ei vecinic tace, N-o bântuie griji rele, n-o bântuie nevoi.

E-un om, care pe dânsa nefericit se ține, Dar nu-i nefericirea în stea, ci e în el, Dar soartea lui schimba-voi, din rău oi face bine Cobor acum în astru-mi să-l mângâi și pe el.

Din vârf de munte-n lună în spațiu iar s-aruncă, În clipă-ajunge-n norii ai astrului natal, Cu-amor el îl privește, cu o privire lungă, În funii lungi el rupe al nourilor voal.

L-întinde, l-împletește, din el își face scară, O-aruncă-în zarea lungă de flutură în vânt, Apoi pe ea cu-ncetul bătrânul se coboară Pe mare, care-și mișcă mii valuri tremurând.

Din norii cei mai deși el luase o bucată, Își face din ea luntre, ce lunecă pe val, A mărei unde-albastre alunecă-nspumate Și-l duc în leagăn dulce, prin cânturi de pe mal.

Din insule bogate cu mari grădini de laur, Lebede argintoase aripele-ntinzând Veneau sfâșiind apa la luntrea lui de aur Și se-nhămau la dânsa și o trăgeau cântând.

Bătrânu-n manta-i albă înfășurat visează Iar lebede-argintoase luntrea bogată trag, Al valurilor cântec pe el îl salutează Pe fruntea-i împletită e-o ramură de fag.

Plutind cu repejune sub palida lumină A lunei, ți se pare al mării Dumnezeu, Cântat de înmiirea valurilor senină Și îngânat de lebezi în dulce visul său.

Luntrea, un vis de aur, pânza albastră-a mării O sfâșie și-aproape ea vine-acum de mal, Un mal de pietre suie, de stânci frânte rebele, Ce stau lovind cu poala în înspumatul val.

Acolo printre stânce bătrâne și schelete, Un templu în ruină, de apă înecat, Pe jumătate murii și stâlpii și-i înclină Și stă-n curând să cadă de vreme sfărâmat.

În scorburi de părete trăiește-un biet călugăr Tânăr, frumos dar însă ca umbra el e slab. Din stânce năruite, din pietre și din bulgări Făcu cărări spre fundul al templului arab.

Acolo prigonit stă de visuri și de gânduri. Ce vrea nici el nu știe, se chinuie-n zădar, Doarme pe-un pat de trențe ce-i pus pe două scânduri, Nu bea apă d-izvoare, ci valul mărei-amar.

Astfel el vrea viața s-o sfarme, s-o scurteze, De ce? și pentru cine, el singur n-a știut. Astfel se chinuiește în rugăciuni asceze În câte-o biată arfă din arcul sfărâmat.

O arfă de aramă cu coarde ruginite, El zbârnăie pe dânsa un cântec dezolat. Strune-amorțite tremur de mâna lui trezite... El cheamă cu cântarea-i o umbră ce-a visat.

Ș-acum el sta în lună pe-o piatră risipită Și cântecu-i în noapte zbura mult dureros. Părea c-așteaptă-n aer pe umbra lui iubită S-o vadă, astfel ochiu-i țintea întunecos.

Magul pe-o piatră seacă din luntre se coboară, Pe-a valurilor fugă el drumu-apoi îi dă Pe-o stâncă-apoi se suie pe-ascetul îl măsoară Cu ochiul. Ca geniul văzduhului el stă.

Călugărul îl vede, arfa scapă din mână, Pe buze-i trece-un zâmbet ascet, slăbit, amar. El stânca lui o lasă, la mag încet el vine Și mâna lui o prinde și-ntreabă cu glas rar:

Ce-ai mai făcut, părinte... iar ai venit la mine, Crezi tu c-o să mă mângâi pe mine? nu, în veci Surd este al meu suflet l-a tale vorbe line Cum stâncele la glasu-mi surde rămân și reci.

O, vino colo-n scorburi ca să-ți arăt fereasta Pe care umbra blândă ieri noaptea a venit Prin stâlpii-n prăbușeală... prin arcuri sparte... Asta... Pe-aici pe-o scară de-aur ea blândă a intrat.

De-aceea te-ai retras tu, îi zice magu-atuncea, Să trăiești în asceze gândind la Dumnezeu, Bând apa mării amară în negrele spelunce Ca să domini în tine ispita, geniul rău!...

Ispită neagră dânsa? un geniu rău, o, nu e! Răspunde trist și dulce fantasticul ascet. De-ar veni ceriul însuși aceasta să mi-o spuie, De-ar spune-o dânsa însăși eu totuși nu o cred.

Aș crede mult mai iute că vrea să mă înșele, Că vrea să-mi cerce-amorul adânc însă fatal, De-aș spune numai chipul cum privirilor mele S-arată n-ai mai crede că-i geniu infernal.

Când ca un vis argenteu, plutește blonda lună Prin marea-albastră-n ceruri, prin somnoroșii nori, Când noaptea-i o regină lunatecă și brună, Când valuri lovesc țărmii cu spumele răcori,

Eu de pe stâlpul negru iau arfa de aramă, Arfa a cărei sunet e turbur, tremurat, Arfa care din pietre durerile le cheamă, Din stâncile stârpite, din valu-nfuriat...

Și cânt... Din valuri iese câte o rază frântă Și pietrele din țărmuri îmi par a suspina. Din nori străbate-o rază molatecă și blândă, O rază diamantă cu-albeața ei de nea.

Și raza mă iubește, mângâie a mea frunte Cu-a ei lumină blândă o muzică de vis Din aer și din mare cântului meu răspunde, Cântec născut din ceruri și-al mării crunt abis.

La mijlocul de aer, în sfera de lumină, Din frunte-mi se retrage raza cea de cristal, Ea prinde chip și formă, o formă diafanină, Înger cu aripi albe, ca marmura de pal.

Și se coboară palid pe drumul razei sale Și se coboară-alene, cu cântecu-mi l-invoc Și haine argintie coprind membrele sale, Prin păru-i flori albastre, pe frunte-o stea de foc.

Eu stau uimit și palid... mâna-mi involuntară Se mișcă tremurândă pe coardele de fier, Ce caută-al meu suflet în acea sfântă oară De la turburii creieri în van eu samă cer.

Cine-ar fi oare umbra aceea argintie Ce vine la cântarea-mi când cu o rugă-o-nvoc, Când provocați de arfă-mi răspund valuri o mie, În nopți când pricep scrisul al stelelor de foc?

Cântând pe a mea arfă sălbatecă, vibrândă, Am pus în ea o parte a sufletului meu. E partea cea mai bună, mai pură și mai sfântă Ce într-o noapte albă, pe-o rază tremurândă Părăsi lemnul putred, zburând la Dumnezeu.

Când noaptea însă-i caldă, molatecă și brună, Atunci o chem din mare, atunci o chem din lună Pe-acea parte iubită a sufletului meu. Și ea venind prin noapte ca o rază de soare Coboară pe-a mea frunte nebună visătoare, Pân- se preface-n chipul ce l-am visat mereu.

Nu e vreo fantasmă nebună și deșartă, E o făptur-aievea, cu gând din gândul meu, Dintr-un noian de raze am întrupat-o eu Și inima-mi o cheamă, gândirea-mi o dezmiardă Și sufletul din mine e și sufletul său.

Tot ce-am gândit mai tânăr, tot ce-am cântat mai dulce, Tot ce a fost în cântu-mi mai pur și mai copil S-a-mpreunat în marea aerului steril Cu razele a lunei ce-n nori stă să se culce Și a format un înger frumos și juvenil.

Nebun ori ești lunatec bătrânul murmurează... E visul tinereții, e sete de amor. Îngerul tău e-o rază și trupul ei un nor... La cântecul tău eco răspunde plângător Și tu-mpopulezi marea cu suflete de raze Și stelele de cântec le împli visător.

Ia una câte una icoanele pălite, Ia una câte una o und-, o stea de foc Și toate sunt nimica... când toate la un loc Pot în tine visarea și cântul să-l escite, Mintea să-ți strice poate al razelor blând joc,

Ce se-mpreună-n aer, care se sparg în nori, Care răsfrâng în valuri spumânzi și gemători.

Și dac-ar fi, ce-mi pasă? Chiar pala nebunie Se poate că trezită a-nfipt ochii cumpliți În fruntea-mi veștezită, în creieri rătăciți Și-n jurul ochilor mei gravă ca la stafie Afunde și teribili, lungi cearcăne de plumb Fie așa eu nu zic... Și totuși, nebunia Cum e, cu chipul dulce, cu care m-a coprins Îmi place cum îmi place visul de raze nins, Îmi place cum îmi place o umbră argintie Tu cugeți. Cugetarea cu raze reci pătrunde, Lovește chipul dulce creat de fantazie Și acest chip devine palid ca o stafie Și-ndată ce-l privești tu el stă să se confunde Cu locul de-unde vine, cu norii ori cu unde. Dar eu ... eu nu sunt astfel... Mie-mi place visarea. Fie ea chiar un basmu, numai fie frumos, Înger c-ochi mari albaștri, cu chipul luminos... Și iert că el se stinge, cum aprind lumânarea. Căci n-o aprind... din contră... Ca cel ce-i place-un vis Și chiar trezit de friguri el ține ochiu-nchis, Ca mai departe visul frumos să îl viseze, Asemenea uit lumea și eu... sunt bucuros De pot prelungi încă visul meu radios. De n-ar fugi-nfidelul... O, de ar sta mereu Să oglindez într-însul adânc sufletul meu, Cu cântecu-mi ferice simțirea să-i dezmierd Și-n ochii mari și bolnavi ființa să mi-o pierd... De n-ar fugi!... dar fuge... fuge cum luna plină Încearcă după codri greu capul de-l înclină Și fuge și se duce pe-o rază iar în sus, Se pierde în ruina castelului zdrobit... E sufletul meu palid, e sufletul meu dus Ce părăsește lumea de cer ademenit.

.........................................................

O, de-aș muri odată... Cu corpul meu de plumb Să simt cum morții aspre molatec eu sucumb, Iar sufletul... O parte ce-n mine-a mai rămas Să zboare-unde-l așteaptă amorul în estas, Să zboare unde partea-i cea jună, dulce, pală Plutește printre stele... iar stelele-i esală Un corp de raze blonde... Căci am pluti-mpreună Prin norii cei lunateci, prin stelele ce sună. Și ne-am dori cum raza dorește-o altă rază, Una în brațul altei lumină fac frumoasă. Dar nu se poate încă... căci corpul meu de lut Un sclav greoi și rece e sclav dar e astut. Mă ține-n pieptul bolnav... și-n brațul încă tare, Când sufletul meu liber vrea să s-arunce-n mare Să scapă d-el odată... În astfel de momente mă speriu eu de mine. O, de ar fi o moarte, fără ca eu să mor, Eu aș cuprinde-o-n brațe și aș strânge-o cu dor.

Magul adânc gândește și-n minte-și desfășoară Soartea omului care l-avea-naintea sa. Sărac, uimit fusese în lume-odinioară, Dar gândul lui puternic viața-i apăsa.

Acest cap trist și palid coroana vrea să poarte Și azi pe el se vede un negru comanac. Acești umeri voit-au să duc-a lumei soarte Și azi acopăr trențe și rasa de șiac Și capu-acest ce-n perini de tron ar fi dictat moarte Azi doarme-n pat de trențe, drept perină un sac, Picioarelor rănite-n sandale li-era dor De salele de marmuri, de-a tronului covor. Desculț îmbla pe uliți, de visuri mintea plină Și-n lungele-i mizerii, ca-n mare cufundat, Visa că-ntreaga lume la dânsul o să vină, Că el de lumea-ntreagă va fi încoronat. Coroane el împarte la regi. Și la regine, Iubindu-le,-ngenunche. Palate-a ridicat

Femeilor ce viața și-o-nchină la plăceri, Ce trupul de zăpadă și-l scaldă-n negru păr.

Dar foaia se întoarse... Cu greață și scârbire Îi păru-atunci că lumea e toată joc de cărți. Atunci el se retrase în muri de mănăstire Și capul și-l cufundă-ntr-a lumei sfinte cărți. Pe murii în risipă o candelă subțire Chilia înnegrită lumină. Și prin părți Necunoscute-a lumii gândirea lui pribeagă Străbate cu-aripi mândre nemărginirea-ntreagă. În van pune pe suflet greoile cătușe De gânduri uriașe, de-nalte rugăciuni. În van în a lui urmă a-nchis a lumei ușă La visele ei turburi, cu mari deșertăciuni; Pe focul cugetărei a presurat cenușă, Ci sub cenuș-ard încă consumători cărbuni. Atunci visul mărirei s-a șterge-n a lui gând Când peste spuza sură se va turna pământ.

Atunci claustrul îl fuge și-n țărmuri sterpi de mare Se trage să găsească liniștea-i ce s-a dus, Dar vai! ș-acolo-l urmă visările-i amare, Căci lumea cu-a ei visuri gândirea i-au supus. Aici însă visarea-i e-adânc-omorâtoare, Căci în chip de femeie s-arată-n aer sus. Lumești gânduri într-alt chip împleau sufletul său, El cugeta la toate, ci nu la Dumnezeu.

Pe noaptea-i sufletească, tainică, rece, stinsă, Căzu ploaie de raze cu cer senin și dalb Și sufletu-i se împle iar cu icoane-aprinse, O auroră-l împle cu aeru-i rozalb. Din cer cade alene o dulce stea desprinsă Și se preface-n înger, plâns de iubire, alb, Și-n inimă-i aude un dulce glas de-argint Ca sunetu-unui clopot prin noapte aiurind.

Magul își răzgândește-a călugărului soarte! „E-aievea acea ființă, visele-ți nu te mint, Dar nu-i aci în lume... E sufletu-unei moarte, Pe care-nsă eu însumi pot ca să-l reaprind. Pot s-o topesc în forma de lut care s-o poarte Și idealu-eteric în lut eu pot să-l prind, Dar nu aici. Aicea de viață n-are parte; Vom merge-n lumea unde trăiește mai departe."