Poezie

Cîinele izgonit

Lupul cu toată prostia Cîrmuia împărăția; Și ca un stăpînitor, Unora le da avere, Altora, pe o părere, Le lua chiar starea lor.
Favor, ură schimbătoare, Izgonire sau chemare Al domniei era plan. Cîinele gonit de soartă S-auzise cum că poartă Simtimenturi de dușman;
C-ar fi zis, nu știu la cine, Cum că nu este prea bine A mînca atîția miei, Și că dacă le adună Lîna lor pe orice lună, Să-i lase măcar cu piei.
Asemenea mari cuvinte, Pe cum fieșcine simte, Nu sînt prea de suferit. Pe loc vrură să-l gonească; Dar politica domnească Alte pricini i-a găsit.
A zis că nimic nu știe, Că nu este bun să ție Un rang între curtezani; Că la orice-l rînduiește, Nici o slujbă nu-mplinește, Că nu face nici doi bani.
Atunci vulpe, șarpe, broască, Fără măcar să-l cunoască, De prostia lui vorbea. Unul zicea că glas n-are, Altu că nu este-n stare O piatră de jos să ia.
Se mira cum de răbdase Domnul, și nu depărtase Pe un cîine ticălos, A căruia toată treaba E să mănînce degeaba, Făr-a face vrun folos.
Dar după o lungă vreme, Sătul în zadar a geme, Jalbă cîinele a dat, Zicînd că d-acu-nainte, Toate îi vor părea sfinte, Numai să fie iertat.
Adesea nenorocirea Schimbă gîndul și simțirea: Pe loc fu și slobozit. Cinsti, averi nu se mai spune: Ce zicea el era bune, Duhul lui era vestit.
Într-o zi neavînd treabă, Domnul pe ai săi întreabă: „Voi de cîine ce gîndiți?“ Șerpi, șopîrle, deodată, Toți răspunseră îndată: „Înălțime, să trăiți!
Tutulor este plăcută Cinstea cea cu drept făcută Astui vrednic dobitoc. Al lui cap, a lui știință, Glas, putere, iscusință Pentru noi sînt un noroc.
De trup este prea puternic, De slujbi multe este vrednic, Și în lupte e vestit.“ — „Astea le știam prea bine, Știam ce i se cuvine, Dar atunci era gonit.“

(Ed. 1838)

Setări de citire

Așa va arăta textul pe care îl citești.

Mărime text
Contrast
Aspect
Literă
Spațiere