Poezie

Cimitirul

Peșteră-ntunecată, azil al pocăinței, Unde omenești fumuri ca fumurile pier, Unde eroii credinței Au murit pentru lume ca să trăiască-n cer!

Tu care ai fost martor l-atâtea rugăminte Ce se șopteau în umbra și în răcoarea ta, Când inima fierbinte Viața de vecie în lacrimi o căta,

Dacă bolțile tale, ce nu pot fi pătrunse De omenești suspinuri, de-al patimilor vânt, Duc sufletul prin locuri și prin cărări ascunse, Departe de pământ,

Iată cumplita spaimă, ce în sânu-mi aprinse Urâcioasa privire a foștilor părinți Și altarul de piatră, pe care stau întinse Mădulare de sfinți.

Fioroasa răceală ce-nsuflă-a ta vedere, Veșnicului întuneric aicea domnitor, Și grozava tăcere Arăt umbrele morții ce printre oase zbor!

Îmi pare că mă aflu în locuinț-adâncă A unei groaznici iesme, ce sângiuri o hrănesc; Și care de o stâncă, Pe călător sfărâmă c-un zâmbet sătănesc, Călugărilor morți.

Sau în pădurea-aceea, în care mai-nainte, Druizii cei sălbatici jertfeau pe osândiți, Când, setoși de omoruri, treceau de puteri sfinte Stejarii-mbătrâniți!

Aici cu toate-acestea religia vorbește Celor ce vor s-asculte cuvântul lui Hristos Groaza cu-ncetul piere, și omul întâlnește Povețe de folos.

Vicleanul își dezbracă aici ipocrisia; Acel căit se-mpacă cu ceru-ntărâtat; Aici fapta cea bună visează veșnicia Ș-așteaptă nencetat.

Și omul care crede, și omul ce așteaptă De-o sfântă mângâiere în veci e însoțit; Pacea va fi cu dânsul; el va lua răsplată, Căci a nădăjduit.