Elefantul

În vremea de demult, dobitoacele toate, De împăratul Leu sătule, dezgustate, Își aleseră lor Un alt stăpînitor, Pe domnul Elefant, cu nasul învîrtit, Puternic îndestul, dar însă necioplit, Și de cap tare, gros, cît vreți să socotiți. Însă ca să puteți să vi-l închipuiți, Mă grăbesc să vă spui O judecată-a lui. Noul stăpînitor, Cît s-a orînduit, Puse-n slujbă pe boi, Iar lupu mîncător Se făcu favorit Și ministru la oi. Vă las să judecați, Cîți miei fură mîncați, Și cîte oi slutite De fiarele cumplite! În zadar fac strigare Oile-mpovărate, Chip nu e de scăpare, Și plîngeri necurmate Ce vin de pe la turme Răul nu pot să-l curme. Lupul dar își urmează A sa nelegiuire, Căci de ce se lucrează Craiul n-are de știre; Ba cîte lupul spune Le ia toate de bune. A! cînd o să ne vie O zi de bucurie, Zi foarte așteptată Și scumpă în nevoi, Ca să vedem odată Pe lupi mîncați de oi? „O! asta nu se poate“, Zic unii-alți în lume. Domnii mei, se pot toate, Deși le spui drept glume. Apoi, știți dumneavoastră Că oaia este proastă, Și că nădejduiește Aceea ce dorește. Eu cu încredințare Am auzit odată, La o turmă cam mare, O vorb-așa ciudată. Dar cum poci ști ce spune Oile între ele? Pentru astă minune Am cuvintele mele.

Acum, să venim iar la vorba începută: Văzînd bietele oi că toate o să piară, După lungi chibzuiri s-aleseră o sută Și merseră la crai izbăvire să ceară. Craiul sta ocolit d-o număroasă curte: Cerbii cu coarne lungi, urșii cu coade scurte Alcătuia un ștab vrednic a fi privit. Un berbece-nvățat, ce știa să citească, Se-nfățișă smerit și-ncepu să vorbească: „Ne rugăm să ne-ascultați, craiule strălucit! Și să întorci spre noi mila măriei-tale. Starea-n care ne-aflăm e vrednică de jale, Pentru că domnu lup, ministru ce ne-ai dat, În loc a ne păzi, de tot ne-a-mpuținat.“

Domnul lup, întrebat, Răspunse cu glas mare: „Stăpîne luminat! Nici un cuvînt nu are: Cînd le-am năpăstuit? Cînd am scos biruri grele? Eu iau obicinuit De oaie cîte-o piele. Dar prostimea ciudată Așa e învățată, Și făr-a ști ce cere Va nencetat să zbiere.“

Mărețul elefant, după ce se gîndește, Dă de trei ori din cap și lupului vorbește: „Ascultă — zice — și ia aminte La ale noastre crăiești cuvinte. Cît pentr-o piele, treacă și meargă, Fiindcă singur spui c-ai dreptate. Dar pentru c-astăzi oaia aleargă La mila noastră, care mult poate, O iert; de dajdii fie scutită; Ale ei plîngeri voi să le-ascult; Și decît pielea obicinuită Să nu poți cere un păr mai mult.“