Poezie

Eliza

Spune-mi, scumpă Elizo, ce este fericirea? Pe ce țărmuri răsare, ce loc îi e plăcut? E veche ca pământul, împodobește firea, De mult, sau deodată cu tine s-a născut?

Am cătat-o-n pustiuri, am cătat-o în lume, Am cătat-o pe dealuri, pe munți și pe câmpii; Am cătat-o-n deșertul eho al unui nume, Pe valurile mării, în titluri, bogății.

Zadarnică silință! Fericirea s-ascunde; Fără folos pe urmă-i vedeam că ostenesc; O chemam cu-nfocare, dar nu vrea a-mi răspunde: Te întâlnii, iubită, și-n ochii-ți o găsesc!

Vedeți aceste locuri, aceste stânci râpoase? Vedeți pământu-acesta detot nelocuit? Ei bine, aici toate mie îmi par frumoase! Mai mult decât oriunde aici sunt fericit.

Eliza e viața ce toate-nsuflețește; Zâmbirea-i e cerească, privirea ei Amor; A ei dulce suflare ăst aer bălsămește, Și grațiile-ntr-însa văd o tânără sor.

Dacă ar fi pământul în vechea simplitate, Când cea dintâi femeie în rai s-a pomenit, Frumoasă,-mpodobită cu darurile toate, Și nobila-i icoană în unde și-a privit:

Negreșit că Eliza de sine încântată, Văzându-și în fântână atâtea frumuseți, Tovarășelor sale: „Veniți, le-ar zice-ndată, În crěstalul acesta minune să vedeți.

Voi sunteți prea plăcute, și dulcea-vă privire Inima mea o trage, mi-e drag să vă ascult; Dar vaz colo în apă un lucru peste fire, Un chip care vă-ntrece, și-mi place și mai mult!"

Până nu o văzusem, pân-a nu o cunoaște, Eram de nopți, de zile, de toate dezgustat. Vremea ce-acuma zboară părea că se târaște, Anii, ca o povară grozavă de purtat!

Vântu-mi părea suflare zadarnică și rece, Cerul ca o câmpie de care sunt sătul, Eho numai un sunet ce fără folos trece, Aurora o rază privită îndestul.

Ziceam: O zi ca alta, și tot același soare! În lume vedeam chinuri, pe ceruri vedeam nori. Le privesc cu Luiza; totul schimbat îmi pare, Cerul este cu stele, câmpiile cu flori.

Aurora, o nimfă de soare prea iubită, Se deșteaptă și-n aer alunecă zâmbind, De cele dintâi ceasuri, de-ai săi fii ocolită, La soare, ce-o urmează, cu dragoste privind.

Zefirul, o ființă de bine făcătoare, Care către cer duce suspinuri omenești; Eho, o zeitate la chinuri simțitoare, Ce repetează glasul acelei ce slăvești.

Când tăcerea Elizei îmi spune-a ei iubire, Când mâna ei mă strânge, când ochii-i îmi vorbesc; Când lângă ea uit lumea și nu mai am simțire, Decât pentru minutul în care o privesc,

Zic: „Viața este scurtă și fericirea trece: Spun că plăcerea stinge făclia lui Amor: Dacă iubirea noastră e s-aibă sfârșit rece, De ce-n minutu-acesta, de ce acum nu mor?"