Poezie

Frumusețe

Adesea pe câmpie Auz o armonie, Un ce melodios: Un glas care se pare Ascuns în depărtare, Un imn misterios.

De unde oare vine? Din sferele senine? Din zefirii ce zbor? Din iarba ce șoptește? Din planta ce trăiește? Din floare? din izvor?

Din nici una în parte, Din multe-mpreunate, Din toate e-ntocmit; E glas al suferinței, Al lumii ș-al ființei Suspin nemărginit.

Așa e frumusețea: Dulceața, tinerețea, Blândețea, eleganța, o-ncing, o încunun: Chipu-i e crin, profiră, Inima ei o liră, Cuvintele ei șoapte, ce-n inimă răsun.

Și flacăra privirii Și grația zâmbirii În ochii ei se joacă, pe buze-i locuiesc. Din preajmă-i ea gonește Durerea ce muncește, Icoană-a fericirii, iluzii o-nsoțesc.

Un dar, ce nume n-are În limbă muritoare, Mișcările-i însuflă, în umbletu-i îl vezi; Și toate, în unire, Câștig acea numire, Ce rar e meritată, ce tu o meritezi.