Poezie

Inima mea e tristă

Inima-mi e-ntristată, Și-n lacrimi înecată, La fericiri trecute gîndește în zadar! Plăcere, mulțumire, Viață, fericire, Le-am gustat. A lor lipsă acum o simt amar.

Acele dulci suspinuri Cum se schimbară-n chinuri, Și bucuria noastră în otrăvit venin! Cât rău după-atât bine! Așa furtuna vine, Când soarele zâmbește, când cerul e senin.

Adio! N-am cuvinte Să-ți arăt tot ce simte, În astfel de minuturi, mâhnit sufletul meu, E o durere mare, Și suferinți, pe care A le simți pot numai; a le descri mi-e greu.

A! cât de mult amară Viața o să-mi pară! Minuturile veacuri o să le socotesc. A oricărei zi rază, Noi lacrimi o să vază, Când pe străine țărmuri străin o sa trăiesc!

Spune-mi însă, iubită, Când inima-ți lipsită De-un credincios prieten cu el nu va mai fi, Vei putea uita toate Plăcerile gustate? Simțirea se va stinge, și nu-l vei mai dori?

Astă lege obștească Se cade să-ngrozească Amorul, care vremea atâta l-a-ntărit? În ce loc, pe ce cale, Călcând pasur'le tale, Vei avea drept a zice: aici nu m-a iubit? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Durerea cea mai mare Nu poate să omoare: Pe-a mea care-a-ntrecut-o? Dar tot nu pot să mor! A! de-i mai ținea minte Atâtea jurăminte, Îmi vei mai păstra, poate, o urmă de amor! . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Când seara tu vei merge Pe câmpuri, a culege Flori tinere ca tine, s-acoperi fruntea ta, Dacă din întîmplare Vei nimeri o floare, Ce poartă un scump nume, ce-i zic nu-ma-uita,

Atunci, atunci gândește De mine că-ți vorbește: Asta-mi este nădejdea și de-asta mai trăiesc: Eu tot cred că e-n fire Acea compătimire, Ce inimile leagă cu lanțul sufletesc.