Pe malul Oltului

lui Nicu Budurăscu

Pornind din Lotru spre Cornet, Șoseaua urcă-ncet... încet... Ținându-se parcă de mână Cu linia ferată, O vecină, Ce-i pare totuși o străină, Fiindcă nu seamănă cu ea, O biată bătrână șosea Banală ― Dar națională!...

Șoseaua urcă-ncet, ca de-obicei, Proptindu-se doar în copacii ei... Urcă tăcută Și timidă Ca o omidă... În timp ce linia ferată Urcă țipând, Parcă-ar fi beată, Ca și locomotiva „Malaxa”, A unui tren de marfă, Care ― Pornit din Piatra-Olt Spre Turnu-Roșu ― Când dă cu ochii, pe șosea, De câte-o țărăncuță Cam prostuță, Crezând că-și poate bate joc de ea Țipă sulemenindu-și coșul Cu fumul negrilor cărbuni, Ca o cocoană din elită Cu ochii plini de dinamită Scăpată dintr-o casă de nebuni.

Doar Oltul ― apă blestemată ― Nu vrea să urce niciodată, Nici cu șoseaua demodată, Nici cu moderna linie ferată... El singur, săltăreț, coboară Spre Dunăre ― Dunărea noastră Cu apă multă Și albastră... Și coborând ― Iarnă sau vară ― Surâde fredonând la fel Ca orice egoist rebel, Același veșnic menuet Discret, Pe care nu-l dansează decât el!...

La fel și-n viață... Uneori ― Dacă te urci Sau te cobori ― Cu-aceeași ură te privesc ai tăi, C-așa suntem cu toții ― Oameni răi!... Și-oricare-ar fi cel care urcă ― Dușmani Sau prieteni ― Toți îl spurcă... Iar când, întâmplător, coboară, Toți îl omoară!...