Cîntec păstoresc

Păstoreaua cea-ndrăgită Poartă turma tot mîhnită Ei, floricica cîmpului Nu-i dă odihna sufletului. Iar viersul păsărelilor O dau și la mai mult amor. Toate-i par că să jelesc Para dragostei tînjesc. O fîntînă preacurată Oglindă-i unde ea cată. Or după chip n-o cunoaște Ce-n inimă-ș simte a naște. Fata-i zice, foc curat Ochii, suflet tulburat. Ea cu lacrămile sale Mulțește apa spre vale, Zicînd : — Tă rog, rîule, spune Celui ce l-amar mă pune Că dă curgi acum mai tare, Din lăcrămi ești așa mare.