Satiră Omul

[Ver ce-n ] lume are stare [Viță, ] pește, zburătoare : [Or dih ]ania cea mică, Nici[ oda ]tă ia nu-s strică. Omul, mîndru, să fălește. Că el toate stăpînește. Ceriul însuș s-ar fi dresu, Pentru dînsul, cel alesu Soare, lună, stele gloată, Cele dă sus, firea toată, Lui sînt gata spre slujire, Și rai are iar gătire. Să petreacă mult trufos, Dăcît hirea mai norocos, Ar fi vrînd și altu lecaș, Nu ști unde, foarte vrăjmaș, Iadu numit pă nume bun. Unde pă cel ce nu dă pun. Omul face și preface, Ce glagole și ce tace. Acu-i zice fericitul, Dar dă-l știi, zi-i ticăitul. El în cap e plin dă fum, Care sfîrșit n-are nici cum. Inima sa, tot rugină, Care-l roade p-a sa vină. El, ce are nu-i ce-i place, Pofta-i crește, nu-i dă pace, Or el ceva ce dorește : Cu sudoare să strădește Mii dă ani să n-aibă voie De-a trăi fără nevoie. Nici acesta n-o gîndește [ Cît tră ]iește să trudește. [ Nevo ]ia-l poartă mai tot dă nas, Iar zavistia leac nu-i dă pas Ciuda foarte îl pișcă rău, Drag argind stă-n cîrcă-i greu Frica, spaima și minciuna, Fără calea prea nebuna, Clevetirea și pîravea, Cît să mișcă, de acolea. Iar mîndria frumoasă, E la dînsul tot dă casă. Iată multu fericitu Și decît bou, mai cinstitu. Dar boabele fără seamă, Că-i mărețu nu bag seamă, Brînci lui dau fără dă veste Și lui spun prea rea poveste. El ce zice că-i iconit, Asemenea și nimerit. Ca ființa cea prea naltă, Ticălosul broască-n baltă. Nici rușine, nici simțire, Să priceapă c-a lui fire Este nimic, nimic curat, Să curmeze în lăudat. El dă va vrea a fi ticnit, Va viețui mai nemîhnit. Părăsească dășărtăciuni, Tresuri și mult minciuni. Gură cască nu să lase După rele multe vase. Fiarbă-s pacea inimii lui, Prea pă ușor ca pre un pui. Mulțumească soartei sale, Ca să afle la cea cale. Nu cuprinză nici în sine Gînduri ce nu ies bine. Cel ce lumea au așezat Tot prea bine au vrut d-au dat, Ca ver care p-a lui ființă, A avea a sa trebuință. Deci vai celui ce s-abate Și p-alt colnic gîndu-ș bate.