Poezie · 1920
Scufundătorul
— „Vă ’ntreb cavaleri și scutari din toți care
— Avea-va curajul să sară în mare!
Un mândru pahar prețios se găsește
În marea adâncă ce-aci clocotește
Acel care-l scoate afară pe dată
Paharul de aur șă-l ia ca răsplată.“
Și vorbele-acestea când regele spune
De sus de pe stâna pe care șezuse
În apele Caribdei paharul pornește
Și glasu-i puternic din nou mai vorbește:
—„Vă ’ntreb cavaleri și scutari dacă poate
Vre-unul din unde paharul a-l scoate?“
Mulțimea ascultă dar nici nu clintește
Sșlbatica apă de sus când zărește,
Și nimeni nu este impins de ispită
Stăpân să ajungă pe cupa dorită
Și regele ’ntreabă din nou de pe stâncă:
—„Nici-unul nu sare ’n vâltoarea adâncă?“
În toată mulțimea tăcere domnește
Când iată un tânăr sfios se ivește
Din brâu el cureaua atunci își desface
Și ast-fel e gata ’ncercare a face...
Iar toți din mulțime privesc cu uimire
Pe chipeșul tânăr și ’ncep să-l admire.
Pe marginea stâncii voinicul pornește
Și ’n marea adâncă privirea-și țintește.
Caribua mugește acum cu tărie
Turbatele-i valuri se sbat cu mânie
Se ’ncing între ele o luptă cumplită
De-ai crede că stânca voesc să o’nghită.
— „O, strigă un altul, coroana regească
În valuri arunc’o și să se vestească
Că cel ce-o va scoate chiar rege-o să fie
Din valuri nici unul cu ea n’o să vie
Căci ce să întâmplă ’n vâltoarea cu spume
Nu poate să spună nici-unul pe lume.
„Au fost chiar și năvi în vâltoarea turbată
Dintr’ânsele însă nu vin nici-odată
Decât doar catarge și punți sfărâmate:
Adânca vâltoare le ’nghite pe toate.
Puternicul vuet din nou clocotește
Și vrajba adâncă mai mult se mărește.
Vuește vârtejul văsduhul cuprinde
Se umflă, se sbate, descrește, se 'ntinde
Și val după val se lovesc dintr’odată
Sar valuri de apă în marea cea lată
Ai crede că vezi în urgia ce-o paște
Cum marea cea mare din mare se naște.
Dar iată : din apă un braț se repede
Apoi o figură deasupra se vede:
E tânărul care din apă pornește
E vesel la față dar nu se grăbește.
Acum i se vede făptura sa toată
Cu stânga el ține paharu și ’noată.
Sub mine zăream adâncimi nepătrunse
De zgomotul lumei departe ascunse.
Doar apa se-aude cum văjâe ’ntr’una
Și monștri sălbatici plutesc totdeauna
Cu ochii năprasnici cu forme hidoase,
Sporind grozăvia vâltorii spumoase.
Dar regele spusa acum o ’mplinește ;
În gura vâltorii paharu-l pornește
Și-i zice : „Acuma de poți să-l scoți iară,
Tu domn te socoate pe toți cei din țară
Căci regele vesel îți dă de soție
Pe cea care-ți poartă așa grije ție.”
Voinicu-acum simte că-i crește-oțelirea,
Mai vie-i lucește acuma privirea.
El vede cum cade a regelui fată
Pe iarba cea verde de jos leșinată.
Dar el se aruncă atunci în vâltoare
Dând iar piept cu moartea înfricoșătoare.
De-al apelor sbucium văsduhul răsună
Și toată mulțimea pe stâncă s’aduna;
În apa adâncă privirea-și țintește:
Vârtejul se-asvârlă, se’nalța, sbucnește,
Se sbate ’n adâncuri, se-aruncă ’n lățime,
Dar nu mai se ’ntoarce voinicu ’n mulțime.
Sept. 1; 20
Nelu Ciorănescu