Poezie · 1925

Catedrala

Pășesc în catedrala care suie Pe povârnișul alb de nori, la cer Și simt ger alb de teamă că-mi încuie Gând vinovat, cu lacăte de fier.

Ah, clopotul e-o inimă senină Cu sunete de sânge-nvăluit. Durează dig din datina divină Când dur dă domnul dangătu-i dogit.

Un preot — simt fără să-l văd — c-apare Cu-o cruce de argint coclit în stea. Trecut tăcut, mai tare-n încetare. Tic-tac, o toacă tactul și-l bătea.

Pe zid stau sfinți cu arme ruginite Și fulgi de var cari din vreme cad. Clipesc lin lumânări la rând clipite Și un cor, izvor sonor, își sapă vad.

Hai, vino-n catedrala care suie Pe povârnișul alb de nori la cer, Și ai să te urci și tu pe-o cărăruie Spre-mpărăția visului stingher.