Moartea lui Decebal

La Sarmisegetusa stă mândru Decebal, Ce-a-nfrânt popoare multe, de jos și de pe cal, Stă sângerat din luptă pe scaunu-i regesc Și chin adânc zvâcnește în ochiu-i vulturesc; Căci luptătorii harnici, ce lângă tronu-i stau Frânturi de spadă numai în mână ei mai au.

Și tarea lor cetate de flăcări e cuprinsă Și de dușmane brațe jur împrejur încinsă! Mereu în sală intră, mereu voinici răniți. Ce lângă tron se-așază de sânge-acoperiți, Cu deznodate prăștii cu scuturi găurite, Cu tolbele deșarte cu zalele plesnite. Și Decebal la dânșii se uită cu durere! Dar iată, se ridică și strigă cu putere: „Sus cugetul și firea... sus frunțile voinici! Plecarea în durere e pentru inimi mici, Învinsu-ne-a Romanul, dar nu ne va supune. În a sclaviei lanțuri el trupuri reci va pune. Aduceți o căldare! În ea o beutură Să facem, ca cel care gusta-va picătură, Să moară ca om liber, ca sclav să nu trăiască, La Zamolxis o nouă viață să-și găsească”. Cum regele grăit-a așa s-a și făcut Rămasul pâlc de oaste stă lângă tronu-i mut. Atunci, al legii preot, mai mare-ntre cei mari Pășește spre căldare cu pași înceți și rari, O cupă el își umple și hotărât o poartă La gură și o soarbe, grăind când o deșartă: „Iubirea libertății, e-al bărbăției semn, Acel ce-n piept n-o simte de lanț și jug e demn!” Și-așa a morții cupă din mână în mână trece Și cel ce gustă ‘ndată alături cade rece.

Deodată greaua poartă se sparge și în sală Traian cu capii oastei romane dau năvală... În clipă luptătorii ce n-au băut venin. Frânturile de spadă și-le înfig în sân Și cad scăldați în sânge... Iar când Traian zărește Pe Decebal, ce șade și pacinic mi-l privește, „Supune-te! — îi strigă — viața-ți dăruiesc!” Dar regele se scoală și zice: „Nu primesc Ca dar sclavia joasă!... Regi mulți supus-ai tu... Ia leșul meu la caru-ți, dar sufletul meu nu!” Un junghi în piept ‘și-mplântă și moare… Iar Traian Cu sala-ntreagă caută, la vrednicu-i dușman. L-ai săi apoi se-ntoarce grăind cu ochi aprins: „Noi ce-am învins, ca pildă s-avem pe-acest învins!”