Poezie · 1892

Pui de lei (București, 1891)

Adio mamei

Plecând spre câmpul luptei.

Rămâi cu bine, dragă mamă, azi eu mă rup de-al tău sân Cu fruntea plină de mândrie, cu pieptul plin de mult senin. Mă duc spre Dunărea bătrână cu frații mei să mă-ntâlnesc, Și cu dușmanii țării mele, mâni pept în pept să mă lovesc.

Dă-mi bine-cuvântarea-ți, sfânto, ca să pornesc cu Dumnezeu Acolo unde legea cere și unde zboară dorul meu. — O, vin să te mai strâng o dată la pieptul meu cel iubitor... Da, bună este provedința, dar, mut e mutul viitor.

Las’ ca să plec. A tale brațe mă frig și plânsul tău mă frige — Nu face ca zadarnic țara în ajutoru-i să mă strige. Adio, mama mea, adio... și speră-n bunul Dumnezeu, Încununat și teafăr, poate, curând se-ntoarce fiul tău.

Iar de e scris să mor, atunci... să nu mă plângi, ci cu mândrie Să-ți amintești de fiu-ți, care drept a pășit spre datorie. Las’ ca să plec și zâmbitoare, cu drag mai caută la mine. Rămâi cu bine, scumpă mamă, și iar să te găsesc cu bine!

Galați, 18 August 1877.

‘Nainte!

Sus țara mea! Ia spada-n mână Și spre război pășește. Ca singură să-ți fii stăpână, Te luptă vitejește. În calea ta pe dușmani sfarmă, Cetățile îi darmă; ‘Nainte mergi, ‘nainte!

Pe frunte lung și cu durere Purtași semn de robie... Arată iar a ta putere, Vădește-a ta urgie; Rușinea spală-ți de mulți ani În sânge de dușmani. ‘Nainte mergi, ‘nainte!

Trufașe neamuri râd de tine, De brațu-ți de aramă— Arată-le că tot spre bine Bun viitor te cheamă; Și-nvingătoare când vei fi Plecate te-or cinsti. ‘Nainte mergi, ‘nainte!

Aruncă-te în luptă cruntă Cu-avânt și cu-nsetare, Lovește tot ce te înfruntă De la apus la soare; Și ochiul tău cel plin de faimă În piept păgân dea spaimă. ‘Nainte mergi, ‘nainte!

Dă cu credință luptei piept Căci cerul te ajută; Voinicilor cu cuget drept Noroc el le-mprumută. Pe cel ce poale și-ndrăznește Izbândă-l răsplătește. ‘Nainte, dar ‘nainte!

22 Aug. 1877, Turnu-Măgurele.

Prinosul meu

Mă duc, o! mult iubită țară, Ce m-ai crescut la dragu-ți sân, Viața mea în primăvară Pe-altaru-ți sfânt mă duc să-nchin.

Adesea fui bătut de jale Ca pân-acuma n-am cântat, Nici preamărit faptele tale Când lumea tu ai frământat;

Când toți vecinii, în mirare, La vitejia ta priveau Și nu puteau să dea crezare La ce făceai, la ce vedeau.

Când vestea trâmbița în lume Chiar Romei, mama ta dorită, Izbânzile și-al tău renume; Când încântată și uimită

Cetatea cea cu nume mare, Catând la fiu-ți cel vânjos, Lung îi striga din depărtare: «Tu ești atletul lui Christos»

Și-am vrut să cânt, o! țară dragă, Amaru-ți chin adânc și sfânt, Când fiii tăi, ceata pribeaga Erau pe-al bunilor pământ;

Când veneticul ți-i răpise De lângă sânul iubitor, Și când. Fanarul le zdrobise În piept al vitejiei dor!

Nu ți-am adus prinos cântare... Dar sfânt mi-a fost altarul tău! De-aceea, iată la hotare, Prinos ți-aduce azi: brațul meu!

Și când muri-voi pentru tine Ți-oi zice-n ultimul suspin: Să-ți fie drumul tot spre bine... Și vecinic cerul tău senin!

Nicopol, 23 August 1877.

Plugar român...

Plugar Român mi te ridică! Tu, stâlp voinic de țară, Căci iată lifta cea păgână Crunt se revarsă iară,

Pe strămoșeasca ta moșie, Cu sânge mult scăldată Și prin războaie uriașe, Cu chin și greu păstrată.

E sfântă dragostea de casă, De fii și de soție, Dar mult mai sfântă e iubirea De neam și de moșie.

Plugar Român, mi te ridică! Leu aprig în războaie, Tu, oțelitul în nevoie, Stejar ce nu se-ndoaie.

Ridică-te și-ți făurește Din plug cumplite arme, Ce sumeția păgânească Să frângă și să sfarme!

Nicopol, 23 August 1877.

Înalță-te!

Mult timp trecuta-a, scumpă țară, de când înlănțuită stai, De când îngenuncheată, mută, de viață semne nu mai dai. Trecut-a timp!... Iar sânu-ți darnic de-atâtea bunuri înzestrat, La care drag nutreau eroii ce pe dușmani au spăimântat, Fu sfâșiat de-o crudă mână — De-o mână aprigă, păgână.

De-atunci, aceia cari odată la glasul tău au tremurat, Acei pe care pala-ți tare pe frunte, piept i-a încrestat, S-au înălțat și poartă nume Știut și preamărit de lume.

Iar tu, viteaza de-altădată, tu, steaua timpului trecut, Îmi lâncezești înlănțuită cu nume șters și neștiut! Tu, fiica Romei cei viteze, întâi-născuta lui Traian, Pleca-vei mult timp încă fruntea sub iataganul musulman? Înalță-te drept în picioare, Căci nu e strâns frumosu-ți soare.

Îndreaptă-ți talia bărbată și caută cu veselie Cum fiii tăi, ca și străbunii, voioși doresc a bătălie. Sus! Rupe lanțul ce te strânge Și te botează iar în sânge.

Înalță-te! A ta menire mai mare-i între cele mari. Ești apărată cu credință de piepturi tinere și tari — Făclia propășirii sfinte în mână-ți nu va tremura — Printre popoare cu izbândă menită ești a o purta. Înalță-te, căci mândru soare Pe largu-ți cer, din nou răsare!

25 Aug, 1877, lângă Grivița.

Invocare (Ioan S. Nenițescu)

În ajunul luptei

Părinte al popoarelor,

Drept jude al războaielor! Tu, care vecinic ai iubit Pe toți acei ce-au suferit — Părinte, nu lăsa să piară A noastră asuprită țară, Ce-a îndurat atâta chin De la păgâni, de la străin.

O! tu al soartelor stăpân! Ajută neamului român, Prin sânge și prin vitejie, Prin cruntul foc de bătălie, Să-și cucerească dreptul sfânt De a trăi, pe-acest pământ, Printre popoare — ca popor, Pe soarta sa poruncitor.

26 August 1877, împrejurimile Griviței.

După 27 august

Dedicație Regimentului al XIII de Dorobanți

Popor Român, trecuși prin foc! Popor cu viață și noroc, Ai arătat acum ce ești: Tu vrei și poți ca să trăiești! În vine sânge bărbătesc Îți curge — sânge-mpărătesc. Nu ești menit să te supui, Ci la popoare legi să pui. Copiii tăi Sunt pui de lei; În fața morții, stau bărbați; În voia lor nestrămutați, Puterea lor în luptă crește; Primejdia, îi oțelește. Spre luptă dar și spre mărire — Aceasta e a ta menire!... Popor Român, popor viteaz, Spre țintă-ți — fără de răgaz — Pășește drept Și înțelept: Nu te-ndoi în a ta cale Și nici clinti vrerile tale; Ai drept întreg, de-acum, să vrei, Și demn ești de străbunii tăi!

23 August 1817, lângă Grivița.

Cântecul tunarului

Sunt tunar și port în suflet Drag iubirea țării mele, Ce e mândră și aleasă Ca luceaferu-ntre stele.

Și precum Sfântul Ilie Sfarmă stânci, dărâmă munți Și cu flacăra lui vie Săgetează zmeii crunți, Și pe necurat alungă În pustia neagră, lungă —

Astfel eu, tunar de frunte, Săgetez și prăbușesc Tot ce vrea să mă înfrunte, Și-n pământul strămoșesc Vrea s-aduci grea urgie, Înjosire și robie.

Lângă arma-mi zdrobitoare, Ce pe dușman mușcă greu, Eu cu fața zâmbitoare Mor, și fericit strig eu: «Doamne, țara mea iubită Fie-n veci nebiruită!»

Căci tunar sunt — și în suflet Port iubirea țării mele, România, cea aleasă Ca luceafăru-ntre stele.

Galați, Oct, 1877

Cântecul dorobanțului

Sunt bun viteaz, sunt dorobanț! Eu rupt-am al robiei lanț, Și, am luptat ca draga tară Sus să ridice fruntea iară.

Cum grindina căzând sfărâmă Un lan gătit spre seceriș, Tot astfel în dușmani dărâmă Și rupe cruntu-mi grindiniș;

Iar de ajung la baionetă Vai! celui ce îmi stă în cale: Greu dușmănimea speriată Înlături ruptă se prăvale.

Când țara iau în apărare Să n-aibă grijă de nimic, Căci de iubirea ei cea mare Plin este pieptul meu voinic.

Cu sânge dușman scald pământul Dat de strămoși și Dumnezeu... Și cât de dulce e mormântul, Când pentru drept luptând cad eu!

Tot sângele ce am în vine Și ori-ce dor în piept hrănesc Le-nchin pe toate pentru tine, O! neamul meu cel românesc.

Căci sunt viteaz, sunt dorobanț Și-am smuls din al robiei lanț Pe mult iubita; sfânta țară Ce mândră strălucește iară.

Noemvre 1817, Galați

Rănitul român

În memoria căpitanului Valter Mărăcineanu

Mă arde groaznic rana... râu gâlgâie al meu sânge Din ea... și simt viața-mi că repede se stinge! Dar frații mei ‘nainte pășit-au cu avânt, Deși din ei căzut-au atâțea la pământ... Aș vrea să fiu cu dânșii... M-a părăsit puterea... De sânge și sudoare lot trupul meu e ud... Nici pot să-i văd căci moartea mi-a-ntunecat vederea Dar îi aud cum strigă: victorie... i-aud... Puternice părinte... tu rostitor de soarte Bun dătător de viață, bun dătător de moarte... Ascultă rugăciunea cea caldă ce-ți trimit Cu ultima suflare! — Nu, nu mor amărât, Căci am văzut de-acuma că țara mea iubită Copii puternici are, ce gata sunt să moară Tari apărându-i dreptul... Da... văd că e menită A fi de-acum cinstită cum fu odinioară! Da... cred, că viitoru-i e culmea glorioasă Pe care prin mii jertfe, prin luptă sângeroasă Nălțat-o-au cu fală, în mândru-ne trecut, Titani fără de seamăn ca Ștefan cel temut, Ca Țepeș îndrăznețul și ca Mihai cel tare, — Prin sângele tău, Doamne, pe om l-ai ridicat... Prin sângele din piepturi de vatră iubitoare Iar țara mea la dreptu-i străvechi s-a înălțat. Căci sângele e prețul prin care-o umilință Pe veci se răsplătește, se schimbă-n biruință. Părinte bun! întinde o mână de-ajutor Cercatei mele nații și fă ca-n viitor Să fie purtătoarea luminii și-a dreptății, Și a virtuții pază, și cuib de mari eroi, Să fie veghea trează și tare-a libertății... Speranța celor cari greu sufăr în nevoi! Și întărește-o, Doamne, ca iar să pedepsească Pe toți nesocotiții câți vor s-o umilească... Ah greu mă arde rană... râu gâlgâie al meu sânge Din ea... și simt viața-mi cum repede se stinge... De mi-ar sta treaz auzul! ca, lumea părăsind Să-mi mai aud iar frații: victorie... strigând.

Iași, 8 Fevruare 1878

Cantimir și Prutul

Cine-i bietul călător, Cu ochiu trist și plângător Ce la Prut călătorește Și cu jale se bocește? Este Domnul Cantimir, Cel cu brâu cusut în fir, Cantimir cel iscusit Și de soartă prigonit, Cel ce-a scris pe lătinie Țării sale istorie. — Din grădina înflorită, Din Moldova-i mult iubită, Soarta lui cea făr' de milă Îl gonește-acum în silă Către țara Rusului, Rusului vicleanului. La Prut bietul când ajunse Mare jale îl pătrunse... Trist pe mal îmi poposea Prutului așa grăia: «Prutule... Prutuțule... «Curgi mai lin, drăguțule! «Mai oprește-te în cale «S-aud glasul gurii tale, «Spunând fapte bătrânești «Și izbânzi vitejești. «Și mai spune-mi... spune-mi încă: «Veșnicia cea adâncă «Ce păstrează țării mele, «Mândrei stele între stele? «Spune-mi Prute ce așteaptă «Pe Moldova mea cea dreaptă? «Căci eu azi mă despărțesc «De pământul ce iubesc! Glasu-i Prutul auzând, Apele-și mai liniștind Se opri Și-așa grăi: «Cantimire, iscusit, Cel de soartă prigonit, Care-ai scris, pe lătinie, Țării tale istorie, Curgerea mi-oi dămoli Și multe ți-oi povesti: Fapte dalbe vitejești Și izbânde bătrânești. Alei! multe-am mai văzdut Și mult sânge am băut! Am văzut pe un Persan Darius, bun șoimulean; Pe-un harnic Macedonean Cu braț tare și-ndrăzneț, Cu ochiu ager și isteț; Am văzut pe Dacii vechi, Cu căciule pe urechi, Și pe Decebal al lor, Ce vestit biruitor! Mai apoi și pe Traian, Șoimuleț, viteaz, romlean, Îl văzui pășind prin lume, Frângând neamuri cu bun nume, Și cum totul zguduia; Unde brațu-i ajungea; Pe Biciul lui Dumnezeu, Hunul Atila cel rău, Văzui întrebând mereu: Unde-i Roma pângărită În păcate-mbătrânită? — Și pe Ștefan moldoveanul, Pe Matei basarabeanul, Și pe Mircea cel moșneag Ce ducea al țării steag; Și pe Mihai craioveanul, Pe Ioan-Vodă, armeanul, Și pe Țepeș cel isteț, Peste seamă de-ndrăzneț — I-am văzut pe la hotare Sfărâmând oardele barbare. Ani întregi ședeau călare Și luptau ca niște zmei, Doborând vecinii răi. Turci văzui, Tătari și Leși Izgoniți de cei plăieși, Ce cresc colea la Carpați, Toți! voinici și drepți bărbați, Toți ai tei părinți și frați. Moldova văzui lovită Dar nu încă biruită, Cât eu stat-am încă drept. Răsăritului dând piept. Din Carpați Păn' la Galați Unde-n Dunăre mă duc, Și cu ea spre mări apuc, De lungi veacuri le grăiesc, Tuturora ce-ntâlnesc, Că pe țara ta curată, Câți pun mână sângerată Mor... și valul meu spumat Îi înghite-nfuriat. — Mergi dar... mergi în țări străine... Eu voi mai gândi la tine... Mergi în țara Rusului, Rusului vicleanului! Treci de Nistrul cel spumos Spre pustiul nisipos! Ci de Nistru spre apus Raiul Dumnezeu a pus, Iar la stânga Nistrului E gura mormântului, Care-nghite tot ce poate Și nimic napoi nu scoate! Nistrul mâni s-o dărâma, Neamul tău însă, va sta Cât eu însumi sta-voi drept: Și cu Rusul piept în piept. Deci, a neamului tău soartă Să știi Prutul că o poartă. Iar când eu m-oi prăbuși Atunci... neamu-ți va peri!»

Cracovia, 15 Oct, 1878

Făurarul

Făurar de plug și sapă, ce custură făurești? Ce frigare ascuțită în jăratec răsucești?

— Nu-i custură... nu-i custură, mult cinstite cuconaș, Ci o sabie tăioasă pentr-un mândru călăraș.

Nu-i frigare... nu-i frigare, prea cinstitule obraz, Ci o tare baionetă pentr-un dorobanț viteaz.

— Făurar de plug și sapă, la cuvânt nemăsurat, Cine este dorobanțul cel de tine lăudat?

Cine este călărașul cărui spadă-a face vrei? — Sunt țărani de-ai dumitale... Amândoi copiii mei!

Pe-amândoi eu, al lor tată, îi armez ca pentru țară Să se lupte, s-o ridice unde-a stat odinioară.

Dresda, 7 Dechemvre. 1878

Gornistul de la Grivița

S-avântă aprigi spre redută, Spre Grivița ce varsă foc; Ici unul cade, colo sulă — Toți șovăiesc apoi în loc!

Atunci cornistul înc-odată: «Nainte» — sună — «înainte!» Cât clocotește valea toată De-a lui metalice cuvinte.

Dar, cum tot-sună cu-ncordare, În piept un glonte mi-l străbate... Strângându-și goarna cu-ncleștare Voinicul cade greu pe spate.

Și rana lui mai mult zvâcnește Când cată cu amar și chin, Cum regimentul șovăiește Sub focul turcului hain!

Îndurerat jos capu-și pune... Apoi cu glasul stins grăi: «Părinte-ndurător și bune, Pe frații mei nu-i părăsi!»

Dar regimentul iar se strânge, Pe Grivița s-aruncă iar... În foc o scaldă și în sânge — O scaldă-n sânge de barbar.

Atunci cornistul se ridică. Cu ochiu aprins, uimit și mare Pe turc zărește el cum pică — Și drept stă iarăși pe picioare...

Și surd iar valea clocotește... Cornistul sună: «Înainte!» Și cade... și senin șoptește: «Acuma pot să mor părinte!»

Berlin, 13 Fevruare 1879

Vântul de miază-noapte

«Bate vântul, mamă, bate De la miază-noapte greu Și în oase mă străbate Lasă-mă la sânul tău!»

«Vino... vin de te-ncălzește. Vântul cel de miază-noapte Nici-odată nu șoptește Țării noastre blânde șoapte;

Ci de câte ori el vine Tot întinde giulgiu-i rece Peste văi, peste coline. Și pe unde-n cale trece,

De-ntâlnește iarbă verde Mi-o usucă și-o îngheață, Roada țării el ne-o pierde Și tot stinge-ar ce-i în viață!

Dar, pe-aripa-i înghețată Ce vrei crivățul să poarte? De cât vreme-nfrigurată, De cât jale, de cât moarte?

Deci, de câte ori va bate. Vânt de miază-noapte greu, Ce în oase te-ar răzbate, Vin la sânu-mi fiul, meu! —

Galați, 17 August 1879

Mihai-Vodă craioveanu

Fost-a fost în vremea veche Un viteaz făr-de pereche, Cu pipt lat Și înzeuat, Cu braț tare de bărbat, Ce purta o lance lungă Pe Tătari ca să împungă, Pe cei Leși lăudăroși, Pe cei Turci nesățioși Și pe Ungurii făloși. Fost-a fost în vremea veche Un viteaz făv-de pereche, Cei zicea Mihai Șoimanul Mihai-Vodă Craioveanul. Într-o zi de dimineață Se spălă pe mândra față, Greu baltag el își încinse Și cu graiul ast-fel zise; «Căpitan, Baba-Novac! «Noi izbânzi aș vrea să fac, «Spre mărirea neamului «Și spaima dușmanului. «Dar vecinii mi-am sfărmat, «N-am pe cine să mai bat. «Nimeni nu-mi mai cată sfadă, «Toți se tem de greaua-mi spadă. — Au și drept Măria-ta, Căpitanul cuvânta, Să se teamă de-a ta spadă. Dar când ei nu cată sfadă, Poți tu însuți să le cați: Pe bătuți din nou să-i bați. «Novac dragă, te-nțeleg «Însă nu știu cum s-aleg: «Pe Tătari n-aș vrea să-i bat «Căci îți fug în lung și-n lat; «Iar Cazacul se repede «La-nceput, și dacă vede «Că ții piept cu bărbăție, «Umple-a țării bălărie; «Ungurul iar ține piept «Și îți stă în luptă drept, «Cât te crede că ești mic «La suflet și trup pitic; «Leahul nu-i de vitejie, «Luptă tot prin viclenie. «Care crezi că-i cel dușman «Vrednic de un Craiovean?» — Poți tu însuți să ți-l spui. Că doar dușmani ai destui

Cât s-alegi Și să culegi. Haide Dunărea de-nfruntă De-ți e dor de lupta cruntă. «Căpitane, să-mi trăiești, «Văd că gândul îmi ghicești. «Turcul numai e dușman «Vrednic de un Craiovean. «Numai cel ce-a spăimântat «La Viena pe-mpărat «Și a rupt crucea sădită «Sus pe turla poleită, «De pe cea sfântă Sofie «Risipind o-mpărăție, «Acel cărui se închină «Și-n genunche în țărână «Leahul cel lăudăros «Și Tătarul furios, «Cărui Ungurul se-ndoaie «Pe cât șalele-i se moaie — «Este vrednic de dușman «Leului voinic oltean. «Mergi, Novace, te grăbește «Și oștirea-mi pregătește «Ca să tulbur înc-o dată «Pe Turcimea cea turbată.» Astfel Domnul a grăit. Oastea-n clipă s-a gătit, Cum Mihai a poruncit.

Trase paloșul din teacă Și plecă Mihai cum pleacă Fulgerul prin negrii nori, Răspândind în jur fiori. Câte oști îi ies în cale El pe toate le sprevale, Le înfrânge și doboară, Le gonește, le omoară, Pân-ce falnicul Sultan Îi striga: «aman... aman.» Atunci aprigul Mihai, Ce spetise șapte cai În avântu-i și-n răsboi, Se întoarse înapoi Și spre tară Porni iară, Greu de pradă încărcat Și de neamuri lăudat Ca viteaz adevărat.

Iar în țară când sosi De baltag se sprijini Și, tăcut și nemișcat, Sta în gânduri cufundat. Novac însă mi-l vedea Și cu graiul îi zicea: — Ce ai Doamne de gândești Și tăcut și trist îmi ești? «Nu sunt trist, Baba-Novac, «Dar nu știu ce să mai fac: «Ca și Turcii cei temuți «Leșii, Ungurii limbuți «Și Cazacii pe cai tari, «Și prădalnicii Tătari «Să se scoale toți odată, «Ca o mare-nfuriată, «Și să vie toți spre mine «Ca să-i am odată bine, «La un loc în strânsă gloată, «Și să-i frâng pe toți de-odată, «Ca de lifta păgânească «Să scap țara strămoșească, «Și iubitul meu popor «Pentru veci în viitor!»

13 Marte 1880, Berlin

Din vârf de munte

Aș vrea să fiu pe-un munte-nalt cu vârful pân-n ceruri Cu văzul să pătrund și valea și-a zărilor misteruri;

De sus strigare-aș ca un tunet, cât glasu-mi să străbată Din Nistru-n Tisa și la Mare, la Dunărea cea lată.

Și-aș zice neamului din vale: „Voi toți de-acelaș sânge, Urmași ai Romei cei viteze, să-mi încetați de-a plânge!

Destul călcatu-v-a copita urdiei inimice; Destul supusu-v-ați la juguri de neamuri venetice!

Sus fruntea și cu bărbăție iar paloșul încingeți. Al vostru este viitorul... Sunteți meniți să-nvingeți!“

Și-aș vrea ca să tresară neamul ce încă-ndură chin, Și să-i aud și eu răspunsul, ce-ar glăsui: „Amin!“

1850 Iunie, Altenburg.

Încrede-te în viitor!

Fuși veacuri lungi de jaf și pradă, Tu, neamul meu cel românesc! De mult dușmanii răi se ceartă Pe dreptu-ți sfânt și strămoșesc.

Puține neamuri suferit-au Atât cât tu ai suferit. Părut-ai lung căzut în moarte... Dar te-ai sculul și te-ai mărit,

Și ai ajuns prin brațu-ți tare Pe soartă-ți iar stăpânitor. Cu-neredere privește dară De-acuma iar în viitor!

Stejarului de-i rupi o creangă Mai multe crengi îi încolțesc, Și șoimului de-i smulgi aripa Aripi mai vașnice îi cresc.

10 Mai 1881, Berlin.

Tatul lui Neacșu

Pe-o largă și frumoasă vale Mi se-ntâlniră, iată-n cale, Un dorobanț și c-un uncheș Plecat de ani, albit și pleș. — De unde vii voinicule? — Vin de la Plevna, moșule. — Dar pe la Plevna ce-ați făcut? — Cu Turcii tare ne-am bătut, Și din cetăți i-am alungat Și-n goană crunt i-am secerat. — I-ați biruit?... i-ați biruit?... Să fie Domnul preamărit! Dar... nu cumva ai cunoscut, În luptă, spune-mi, n-ai văzdut Un băiețan de tineri ani, Căprar ca tine la curcani, Pe Neacșu cel de la Buzău, Un flăcăian de statul tău? — Ba, moșule, l-am cunoscut. Cumplit, voinicul, s-a bătut! Ca, un viteaz adevărat La Grivița el s-a purtat. Întotdeauna sta-nainte În lupta grea, întreg la minte, Pe toți ai săi îmbărbăta Și greu pe Turc mi-l ataca; Deși sta Turcu-n șanț nătâng. Întâi pierdut-a brațul stâng, Sărmanul Neacșu din Buzău, Cel flăcăian de statul meu! Dar ori-și-când întreg la minte Da, Neacșu, da mereu-nainte; Și întorcându-se l-ai săi El le striga: «Hai dragii mei! Împuținat sunt eu de-o mână. Dar nu și inima-mi română! «Ea nu-i nici-cum împuținată, «Ci este-a țării mele toată. «Că liber e născut să fie «Românul simte-n bătălie! «Haideți, soldați, și de-om muri «În veci de veci ne-or pomeni «Românii, cât Români vor fi!» Dar cum grăia așa cu foc De-o dată șovăi în loc... Un glonț în piept greu mi-l izbise! El... ochii liniștit închise. Alături am îngenuncheat, Cu drag în brațe l-am luat, Iar el murind tot mai șoptea, Curat lângă urechea mea: «Ca liber e născut să fie «Românul simte-n bătălie!» Apoi nimic n-a mai grăit!

Atunci bătrânul gârbovit De ani, de grijă și nevoi Și-ntoarse fața înapoi... Și-o lacrimă grăbit își șterse. Spre dorobanț, apoi el merse Și, ridicând albita-i frunte, Părea bătrânul ca un munte, Cu vârfu-n neauă îmbrăcat, De soare darnic luminat. La dorobanț țintiș privi Și cu mândrie mi-i grăi: — Știi cine-i Neacșu din Buzău?... E singurul copil al meu!

August 1881, Colonia

Puntea de peste Prut

La miază-noaptea Prutului Se-ntinde țara Rusului, Cam cât ai merge o lună toată Pân' dai de marea înghețată. Și de la Prut la răsărit, De-ai călări necontenit, Mai multe luni, ba chiar un an — Tot Rusul lacom și dușman Domnește peste multe țări De peste munți și peste mări. Dar astă fără atât de-ntinsă, Prin multe nedreptăți cuprinsă, Nu-i pe de-a-ntregul țara lui, Nu toată-i țara Rusului. Popoare multe tânguiesc Sub sceptrul lui necreștinesc. Iar de la Prut drept în spre zori E ș-un popor de frățiori, De frățiori Basarabeni, Rupt de la frații Moldoveni. El în spre noi cu jalnic dor Se uită vecinic plângător, Căci mare este chinul lui, Grea stăpânirea Rusului! Basarabeanului curat Vai! nici nu-i e măcar iertat Pe Dumnezeu să preamărească În limba lui cea strămoșească... Și multe-s grelele-i nevoi! De-aceea cată în spre noi Cu mare jale și cu dor, Cu ochiul vecinic plângător.

Români, ce-al libertății soare Aveți ca pază la hotare, Români din țara Românească... Voi! care limba strămoșească Grăiți cu fală și mândrie — Aveți o sfântă datorie Pe care-n veci să n-o uitați, Adânc în inimi s-o păstrați: Că de la Prut mai către zări E un popor de frățiori... De frățiori Basarabeni, Rupt de la frații Moldoveni, Că mare este chinul lui, Grea stăpânirea Rusului, Și multe-s grelele-i nevoi! De-aceia voi, cu toți voi, Să nu clintiți frățescul dor Spre asupritul frățior, Și dorul vostru și al,lui Să fie puntea Prutului, Când ora sfântă de dreptate Și neamului Român va bate.

Berlin, 1882 Marte 13

Voievodul Ștefan

(1469)

La Hotin plecă Voivodul Însoțit de tot norodul Cel cercat și ostășesc, Și cu brațul vitejesc. La Hotin plecă Ștefan, Al Moldovei vechiu șoiman, Ca să scoată din hotar Pe năprasnicul Tătar. Iar în urma lui, Domnita, Despletindu-mi-și cosița, La icoană-ngenuncheată Și cu fața-nlăcrămată, Cerea Maicei-Domnului Să-ntărească brațul lui, Brațul soțiorului.

La Hotin ajuns Voivodul Însoțit de tot norodul, De norodul ostășesc Cel cu brațul voinicesc, Zis-a oștilor: «Voinici! «N-am venit să stăm aici, «Ci puțin să hodinim, «Și îndată să pornim «În spre Nistru, la hotar, «Să răpunem pe Tătar. «Moldoveni! câți printre voi, «Copți se simt pentru nevoi, «Moldoveni! cine-i bărbat «Și-are pieptul înzeuat «De iubirea de moșie, «Și de sfânta datorie «De-a supune pe dușman — «Să-nsoțească pe Ștefan, «Care-n trei-zeci de războaie «Priceput-a să îndoaie «Cerbicia ori și cui «Paloșul luă din cui, «Cu gândirea de-a s-atinge «De Moldova, și-a o-nvinge! Iar poporul ostășesc, Cel cu brațul voinicesc, Care-n treizeci de răsboaie Învățase să îndoaie Pe dușman și să mi-l frângă, Și chiar soarta s-o înfrângă, Scânteind cu ochii vii, Răspundea din piepturi mii: «Toți... o! Doamne, te-nsoțim. «Toți la glasul tău murim!»

Din Hotin plecă Voivodul Însoțit de tot norodul, Ce știa ca să îndoaie Pe tari dușmani în războaie. Din Hotin plecă Ștefan, Al Moldovei vechiu șoiman Ca să scoată din hotar Pe năprasnicul Tătar.

Când era pe la apus. El la Lipinți mi-a ajuns, Lângă Nistru, unde sta Și în taberi poposea Carzic, fiul Hanului, Hanului Tătarului. Și cum Ștefan a sosit, Pe păgân mi-a și lovit. Duduia sub ei pământul, Nistrul greu gemea și vântul De năprasnica turbare, De grozava încleștare, Dintre oastea românească Și urdia tătărească. Lui Carzic Han tătăresc, Călare pe-un arăbesc, Când sta peste-un șanț să saie, Iată Ștefan drumu-i taie. Iar Carzic privindu-l drept: Se bătu cu pumnu-n piept Zicând aspru: «Te cătam.» «Nici eu alta nu făceam» Ștefan Vodă cuvânta, Și spre el se avânta. Cumpănit pe calu-i pag, Și-nvârtind cel greu baltag Pe păgân izbește-n șale — De pe cal mi-l și spre vale. Iat-și Ștefan sare-ndat Spre Carzic cel sângerat Și-i grăi: «Mort vrei ori prins? Iar Tătarul cu glas stins Murmură: «Da... m-ai învins.»

Spre Hotin plecă Voivodul Însoțit de tot norodul, Cel cu suflet ostășesc Și cu brațul vitejesc, Ce știa cum să îndoaie Pe tari dușmani în răsboaie; Spre Hotin plecă Ștefan Al Moldovei vechiu șoiman, Căci scosese din hotar Pe năprasnicul Tătar. În Holin cum poposi Iat-din urmă mi-l sosi, De la Hanul cel bătrân Al Tătarilor stăpân, Ceată mare cu solie Ca să ceară din robie Pe Carzic Tătarul prins, De-al Moldovei Domn învins. Din rând unul îmi ieși Și lui Ștefan îi grăi: «Gheaur! mult te-ai sumețit «Pe Carzic când l-ai robit! «Cu poruncă noi venim «Ca ție să-ți poruncim «Că voința Hanului, «Hanului Tătarului, «E: pe fiu-i să ne dai «Pace-n țară c-o să ai!» Iar Voivodul se-ncrunta... Solului mi-i cuvânta: «Cu poruncă? Pentru cine? «De la Hanul pentru mine? «În Moldova singur eu «Pus am fost de Dumnezeu «Ca Voivod și Domnitor, «Ca stăpân poruncitor! «De venire-ați voi la mine «Cu glas dulce și cu bine, «Pe Carzic eu v-aș fi dat «Sănătos, nevătămat. «Fiind dar că-ați îndrăznit «Cu graiu aspru de-ați venit, «Capul lui Carzic să cadă... «Și-al vostru la loc nu șadă! «Numai unul dintre voi «Să se-ntoarcă înapoi, «Ca să spuie Hanului. «Hanului Tătarului «În ce chip știu eu, Ștefan, «Eu, Voivodul moldovan, «De Tătar a tremura, «De porunci a asculta!»

Spre Suceava cuib crăiesc, Scaunul moldovenesc, Îmi plecă Ștefan Voivodul Însoțit de tot norodul! Cel cu suflet ostășesc Și cu bratul voinicesc, Care știe să îndoaie Mulți dușmani în tari războaie. Ajungând găsi Domnița, Despletindu-mi-și cosița, La icoană-ngenuncheată Și cu fața-nlăcrămată, Cerând Maicei-Domnului Să-ntărească brațul lui, Bratul soțiorului. «Scoală-te Domnița mea» Ștefan-Vodă îi grăia.— «Ruga-ți auzită-a fost, «Toate mers-au cu bun rost. «Greu izbit-am pe Tătar, «Și l-am scos peste hotar. «Haide soață credincioasă. «Sus la Putna cea frumoasă «Să zidim o mănăstire, «Să rămâe amintire, «De izbânda asta mare, «Veacurilor viitoare. «Ca urmașii toți să știe «Că le stă cu datorie «Dorul faptei creștinești, «Paza țării strămoșești. «Și să-nvețe a iubi «Și cu drag a pomeni «Pe bărbații ce-au păstrat, «Mult-puțin, ce-au apucat «De la moși «De la strămoși.

Breslau, 1883 Dechemvre 28.

Suceava

Suceavă, o! Suceavă... sfânt cuib de mari eroi! Învăluită-n doliu, plecată de nevoi, La răsărit tu cauți, la miază-zi privești, Dar nu vezi mândrul soare din bolțile cerești Moșia cum îți scaldă în falnic curcubeu. Prea des e vălul negru ce stă pe ochiul tău! Suceavă! tu, deprinsa la luptă și poruncă, Ridicăte-n picioare și desul văl aruncă, Vezi... noaptea cea adâncă de mult e-mprăștiată Și țara ta e vie și harnic apărată, Căci zimbrul încă are luceafăr-ntre coarne Pe secularii dușmani stând gata să-i răstoarne, Și leul încordează sfâșietoarea ghiară Să rupă pe vrăjmașii cei poftitori de țară, Și încă țin delfinii basarabeanul mal, Și vulturul tot cată din piscuri spre Ardeal. Ridică-te semeață, Suceavo mult iubită! Vezi... luptătoare mândră și-n veci nebiruită, Că n-au uitat să lupte copiii tăi viteji, Ci gata-s la izbânde, la apărare treji! Ca mâni Suceavo tristă, iar vechile oștiri Din sânul tău pleca-vor să frângă năvăliri. Suceavo! tu deprinsa la luptă și poruncă, Deci nalțăte-n picioare și vălul des aruncă, Căci zimbrul încă poartă luceafăr-ntre coarne, Și leul tarii dușmani stă gata să-i răstoarne, Delfinii țin și astăzi basarabeanul mal, Și vulturul tot cată din piscuri spre Ardeal!

Suceava, 3 Ianuare 1884

Dunărea (Ioan S. Nenițescu)

Sub negre, cătrănite ceruri, Pe-o noapte plină de misteruri Lipsită de sclipiri cerești Și de murmure pământești — Bătrâna Dunăre în taină Se ridica din uda-i haină, Și asculta în depărtare, În spre apus și către mare. Atuncea iat-a auzit, De la apus și răsărit, A auzit și-a cunoscut, Al Tisei grai și glas de Prut. Ascultă Dunărea, ascultă, La Prut și Tisa vreme multă, Dar când destul îmi ascultă, Din cap ea tristă clătina, Din coamă-i picături căldura, Și jalnic cuvenită din gură: «O Tiso! cum de mi-ai uitat, «Frumosul graiu ce te-a-nvățat «Mult harnicul bărbat Traian! «Te-ascult de-un an «Te-ascult de zece «Le-ascult de-o sută și mai mult. «Și vai! cu cât mereu te-ascult «Mi-e inima mereu mai rece, «Și tot mai mult indurată, «Căci... ai uitat ce-ai fost odată!» Iar Tisa capul clătină, Și un adânc oftat ofta: «Nu... n-am uitat bătrânul grai, «Căci îl aud mândrul rai «Prin care valu-mi se sprevale, «De sus din munte până-n vale, «Dar am uitat ca să cutez: «Nu sunt în stare să mai cred! Greu Dunărea s-a oțerit, Și s-a întors spre răsărit: «O, Prutule cu val frumos, «Prea iute-mi fuși necredincios! «Atât de repede te schimbi ? «Îmi și vorbești în două limbi?» Tiptil mustratul se pleca, Spre Dunăre se furișa Și spăimântat și mult grăbit El îi grăi: «Sunt nevoit! «Dar cum am fost eu iar voi fi «Atunci când timpul va veni!»

Și iarăși Dunărea în taină Se înveli în uda-i haină, Curgând sub cătrănite ceruri Pe-o noapte plină de misteruri.

București, 1884 Mai

Fratele mai mare

Aceleași arme poartă, Merg umăr lângă umăr, Împart aceeași soartă Și patru sunt la număr. În a Moldovei țară E unul zămislit, Muntenia fu iară Ca leagăn mult iubit L-al doilea din ceată, Al treilea-n Ardeal Încins-a spada lată Și s-a-ncereat pe cal. Iar cel ce-i mai de frunte, Iubit de ceilalți trei, Nu e de peste munte Ca unul dintre ei, Din Țara-Muntenească, Ori din Moldova, nu-i, Ci Țara-Românească Întreagă-i țara lui.

Tuspatru-n luptă cruntă Se bat ca drepți bărbați, Primejdia înfruntă Curat ca patru frați. Dar dușmănească gloată De-odată mi-i încinge; Tuspatru de odată Îmi cad scăldați în sânge: «Muntenia trăiască «Moldova mea iubită «Ardealul înflorească, Moșia asuprită» Așa-ncet cuvântează Șoptirea celor trei. Atunci mi se-ncordează A patrulea din ei — Și răsună câmpia La glasu-i tunător: «Trăiască România Cu-ntregul ei popor!» Cei trei răsar deodată La glasul ce răsună L-al patrulea drag cată Zicându-i împreună: «Mai mare frate! raiul Ne-arăți cu-adevărat... «Adânc îți este graiul... Fii bine-cuvântat!»

Lipsca, 1886 Septemvre.

Doamna Stanca

(1601 August 8)

La Făgăraș, colo în vale, Pe prispa închisorii sale, Ședea soția lui Mihai Frumoasă ca o zi de Mai. Ea pe Florica mi-o juca Drag pe genunchi și cuvânta: «Copil iubit «Mult ești mâhnit; «Ci fii în pace, căci Mihai, «Ce bate oști de nouă ai, «Iubitu-ți tată, soțul meu, «Păzit ne e de Dumnezeu. «El a învins și pe Sinan «Și pe-mpăratul musulman; «Bătut-a crunt și pe Tătari «Și-a frânt pe mulți dintre cei mari. «El și pe Basta va înfrânge, «Și-n juru-i într-o zi va strânge, «Și țara cea moldovenească, «Ardeal și țara muntenească! Spre cer apoi cu foc căta, Drag fața i se-nviora, Și din adâncuri cuvânta: «O, zi măreață de-ai veni!... «Vis drag de te-ai îndeplini... Dar iată... iată colo în zare, Se vede un ostaș călare, Ce vine-n goană, vine-n zbor, Dus de avânt cu mare zor. «Solia de la soțul meu» Își zise Stanca-n gândul său. Și iată cel ostaș, sosi Și cu durere mi-i grăi: «Barbată fii, stăpâna mea... «Ți-aduc... vai mie, vestea rea!...» Greu Stanca se înfioră, Pe Floarea-n brațe o luă Strângând-o drag și cald de mână, — Și așa pe chinu-i mai stăpână Vorbit-a: «Spune tot ce știi... «Și cată scurt la graiu să fii! El șterse ochii de plânsori, Își șterse fruntea de sudori Și zise; «Grea solie port... «Stăpâna mea, Mihai e mort!...» Iar Stanca Doamnă, Stanca mamă Șopti: «Dă-mi de solie seamă... «Ucis de Basta? spune tot!...» — «Da Doamnă... la, dar vai! nu pot... «Nu pot vorbi, căci de durere, «Mi-e stinsă-a graiului putere. «Voia să vie să te scoată «Din Făgăraș, și oastea-i toată, «Nainte trimisese el... «Atuncea Basta cel mișel «Îndeamnă pe un Valon sutaș, «Beauri, josnic ucigaș, «Om fără țară, lepădat «Și pe vecie blestemat, «Cu-alți lepădați de soiul lui, «Să intre-n cortul Domnului «Și să-i ia zilele hoțește. «Mihai se luptă vitejește... «Ucide unul dintre el... «Rănește aprig alți doi, trei... «Dar pe la spate e străpuns «Și drept în inimă pătruns... «O! doamnă... și-a căzut în cort, «Pe dată Domnul nostru mort!...» Tăcu. Iar Stanca vreme multă Solia tristă tot ascultă... Când iată că din ochii ei Pornesc prorocești scântei, «În veci cei codri, cele stânci, «Și munți înalți, și văi adânci «Din Bosfor păn' la Tisa lată, «Ardealul și Moldova toată, «Și-or aminti pe-acel bărbat «Ce mi-a trăit nestrămutat «În dragostea de neam și țară. «El vrut-a să-ncălzească iară, «La pieptu-i harnic, bărbătesc, «Pe tot... tot neamul românesc, «Și l-a-ncălzit! Da, vrerea lui «De-acum e ținta neamului! — «Bogată-n flori e luna Mai, «În fapte mari bogat Mihai, «Ce-n veci de veci n-au să se șteargă. «Urmașii lui mâni au să meargă «Voinici, pe calea ce le-a pus, «Cu voia celuia de sus. «Mort... zis-ai? mort... e soțul meu ? «Arhanghelul lui Dumnezeu «E mort?... Nu... nu, Mihai nu moare «Cât va luci mărețul soare «Și peste românești popoare!»

București, 1887 Iunie 5.

Tudor Domnul chemând țara

(1821)

La mine, frați de oaste, voi încercați panduri! Sus lancea și baltagul... sus grelele securi... Sfârșită e răbdarea... destul atât amar! Haideți ca să răpunem năpârca din Fanar, Ce-a otrăvit viața românului popor Și a muiat credința-i în mândru-i viitor. Venit-au peste țară lungi hoarde de păgâni, Dar n-au stins vrednicia în harnicii Români; Oștiri venit-au multe de Unguri și de Leși, Dar risipite fost-au de aprigii plăieși; Ca un potop de flăcări vărsatu-s-au Tătarii Pe lanurile noastre, dar și-au spetit fugarii Gonind ca și năpasta spre vatră și spre casă, De suliță să scape, de româneasca coasă. Cu miile venit-au, dar sute n-au ajuns În țara lor, căci lancea din fugă i-a străpuns, Tăiatu-i-a toporul, și spada i-a lovit, Izbitu-i-a baltagul, și coasa i-a cosit. Străbuni ca urieșii la toți ținut-au piept. Păzit de dânșii neamul rămas-a vecinic drept. Întreaga lui viață a stat Mihai călare, Iar Ștefan zi și noapte lovit-a la hotare. Bătrânul Mircea-Vodă, viteaz și înțelept Pe Turc și Ungur frânt-a în luptă piept la piept. Ei, ne-au rodit moșia cu sângele barbar Și ne-au păstrat în cinste al țărilor hotar. Și-a înflorit Românul deprins cu vijelia, Deprins să războiască bărbat cu vitejia.

Da... îi pria răsboiul... Dar mișelia greacă Făcu să ruginească luptașa-i pală-n teacă, Ce n-au putut cu arma nici Ungur, Turc, Tătar... Minciuna, înșelarea venite din Fanar Putut-au! Ele pus-au pe sabia tăioasă Pe zale, paloș, lance rugina rușinoasă; Ele-au plecat cerbicea Românului viteaz Și pusu-i-au roșața rușinii pe obraz!

La mine dar Românii, ce-n inimile lor Nestins păstrat-au dorul de țară și popor... La mine... frați de oaste, voi încercați panduri! Sus lancea și baltagul, sus grelele securi... Sfârșită e răbdarea... Români! destul amar... La mine... să răpunem năpârca din Fanar!

Bucureșci, Martie 1888

Ferul și aurul

Zadarnic focul te-ntăretșe Zadarnic te ascuți de piatră! Cel care-n lume poruncește, De jos din țărăneasca vatră Și-până în crăiesc palat, Sunt eu, al lumei împărat, Eu, aurul cel nestimat. Cât lumea asta e de largă Neîncetat și mic și mare, Toți după mine, toți aleargă Cu figuri și cu însetare. Iar tu, o fier! desprețuit Tu de tirani ești prețuit În lanțuri când ești făurit. Eu sunt dovadă de mărire, Semn de voință și putere; Iar tu ești semn de înjosire, De muncă grea și de durere!»

«Nu tu, noroi strălucitor În lume ești stăpânitor. Eu poruncesc aici, sub soare, La împărați și la popoare Puterii tu, nu dai voință Și nici măririi dai putință, Căci slabe inimi tu cuprinzi Și-n ele patimi joase-aprinzi. Eu, fierul, însă întăresc Voințele ce șovăiesc, Cresc brațul celui ce mă poartă, Sunt paznic l-a virtuții poartă. Și unde-s eu nu-i sărăcie, Ci e a muncii bucurie, Căci omul e de cer sortit A propăși necontenit. Prin muncă, în spre înălțare Și spre a minții luminare. Și... munca am născut-o eu, Sudoarea e copilul meu! De când tu însă prețuiești Cu luciul tău, și cântărești Al muncii rod cu-al tău cântar, Pieri al muncii drepte har! De-atunci virtutea a scăzut, Înșelăciunea a crescut, Și lenea a luat avânt Pe-acest nenorocit pământ.... —

În timp de pace eu sunt plug, Sunt șina roții, cui la jug, Sunt clește, sunt ciocan, topor, Sunt daltă, clanță la obor. Eu am deschis cei codri-adânci Și am tăiat cărări prin stânci. Tot eu, pământul răscolesc, Bogat ogoarele rodesc, Și pun în inimi bucurie Și-nseninată veselie: Cel ce câștigă viața sa Prin muncă spornică și grea, Mai mult viața-și prețuiește, Și mai cu drag o și trăiește. — Dar și-n năprasnicul răsboi Nu eu sunt cel ce stă napoi, Ci vecinic merg tot înainte. Dau omului curaj și minte; Căci lance sunt, baltag și spadă Și tirania fac să cadă. Sunt născător de libertate, Apărător pentru dreptate, Iar tu, spion corupător, Al stricăciunii născător. Tu, te tocmești cu mișelia, Iar eu mă lupt cu vitejia. Eu nasc martiri, tu nașei călăi. — Eu nasc eroi, tu naști mișei. — Căci chiar atunci când lanț eu sunt În piepturi pun măreț avânt Spre asuprita de dreptate, Și spre cereasca libertate.

Mândria dreaptă n-o sugrum, Dar pe tirani prefac în scrum... Și nici-odată nu-s mai tare Decât când merg la răzbunare, Când dintr-un lanț apăsător Mă fac baltag străpungător. Iar tu o! Aur — lanț când ești Grozav atuncea înjosești.... Curajul bărbătesc îl frângi, Și dorul binelui îl stingi! În aur cel ce-i lănțuit Acela-i rob desăvârșit!»

Bucureșci, 5 Aprilie 1888

Spada de la 48

I - Ostașul plecând la război

Dă-mi spada grea cu voia toată, Nevastă, brațul meu e copt S-o port ca răposatu-mi tată, În anul patru-zeci și opt.

Pe Dealul-Spirei cu tărie A-nfipt-o el în piept turcesc, Și când, în crunta vijelie, Pătruns fu sânu-i voinicesc,

Murind grăit-a: «mor în pace, Căci pentru scumpa-mi țară mor! Urmașii mei mai mult vor face.... Și... mi-am lăsat moștenitor!...»

Urmașul lui sunt eu, nevastă, Mă lasă dar să războiesc, Cu încercata spada-această, Pentru pământul strămoșesc.

La Plevna e pe moarte însă, Deci în război de voi muri, Cât vei trăi, cu fața plânsă De tatăl lor n-ai pomeni

Copiilor ce-ncred eu ție Și cărora tu mamă ești, Ci cu statornică mândrie De tatăl lor să le vorbești

Să-i crești în dragostea de țară, În dorul sfânt și bărbătesc, De a lupta s-o-nalțe iară La dreptul ei cel strămoșesc!

Nevastă, dă-mi cu voia toată Cea spadă, bratul meu e copt S-o port ca răposatu-mi tată, În anul patru-zeci și opt!»

II - Ostașul întors de la război

«Ia, fiule această spadă! Păstrează-mi-o în amintire; Dar n-o lasă în cui să șadă. Bărbat când fi-vei, cu iubire, Și cu credință pentru țară, Și cu respect pentru dreptate În luptă să mi-o poți tu iară, În lupta pentru libertate. S-o duci cu braț voinic și copt! Ca-n anul patru-zeci și opt.

În piept păgân eu am plântat-o Și la izbândă am purtat-o, Cu ea lovii pe musulman La Grivița și la Smârdan. Așa și tu, cu astă spadă, Ce nu-i desprinsă-n cui să șadă, Să războiești cu râvnă mare Spre-a nației reînălțare. Eu dusu-o-am și la Vidin... Tu... să mi-o porți pân’ la Kremlin!»

«Rănit mi te-ai întors, părinte, Căci tare stași în foc și drept. Ca tine voi păși-nainte, Ca tine-oi da cu moartea piept! Dă-mi spada ta însângerată... Și aibi încredere... o! tată, Că pentru sfânta libertate, Eu, ca și tine, mă voi bate. Purta-o-voi cu brațu-mi copt Ca-n anul patru-zeci și opt. Tu, ai lovit la miază-zi — Spre răsărit eu voi lovi Pe barbarul ce ne-a prădat Și-atunci când... ajutor i-ați dat! Te-ai războit pân' la Vidin Eu... voi învinge la Kremlin!»

Galați, 30 Aprilie 1888

Matei și Vasile Lupul

(1653 Mai 17)

Domnul cel neașezat, Lupu-Vodă, necurmat. Fuge, fuge ogărăște, Înapoi nu mai privește; Iar nainte-i Timuș zboară Cu sireapa lui ușoară — Căci la Finta fost-au ei Bătuți aprig de Matei, De Matei cel neînfrânt Drept la faptă și cuvânt. Dar fugarul Lupului, Lupului Voivodului Tot gonind îmi obosea, Mai la urmă, rămânea. — Cu sutași mulți, sprintinei. După el venea Matei; Și cum Lupu tot zorea, De-odat' iată că simțea Cum ajuns e pe la spate Și pe umăr cum îl bate, Un voinic ce blând mii zice: «Lupule, de ce-mi cați price?» Ăst cuvânt când: auzi, Spre voinic Lupu privi, Și văzu cu ochii săi Pe viteazul de Matei... Și-l văzu cu-nfiorare Lângă el mergând călare! În zadar Lupu zorește Și gonește „Ogărăște, Căci Matei mi se ținea, Tot de el alăturea, Și cu graiul mi-i zicea: «De ce tu mă dușmănești «Și mereu mă prigonești? «Iată... pot să te ucid, «Pe veci ochii să-ți închid «Însă nu mă-ndur de tine, «Căci tu frate ești cu mine! «Lupule, Moldova ta «Soră-i cu Muntenia! «Iar noi, amândoi bărbați «Vrednici, fire-ar să fim frați «Prin domnia țărilor, «Țărilor surorilor. «Și ca frați, cu drept ar fi «Amândoi a ne uni «Și-mpreună a zdrobi, «Pe dușmanii țărilor, «Țărilor surorilor! «Vezi Polonia cum crește «Și Cazacul -cum sporește... «Și cum sporul lor oprește «Mersul drept și bărbătesc «Al neamului românesc! «Lupule, fă jurământ «Că de bunul meu cuvânt «Tu te-i ține... ș-ei lua «Armele, spre a lupta «Nu cu fratele român, «Ci cu lifta de păgân; «Nu cu mine și-a mea țară, «Ci cu lifta cea maghiară, «Cu puzderia leșească, «Și cu spuza căzăcească!» Lupu însă nu jura, Ci pe cal se apleca, De ureche mi-l mușca Și în zări clipiș pierea. Iar Matei cătând la el Își zicea încetinel: «Poate tot o prinde minte «Din frățeștile-mi cuvinte!»

Mânăstirea-Neamțu, 1888 August 6

Cocorul și românul

A fost... a fost un groaznic lup, Și plin sta el cum e un stup, Că mult mi se-ndeletnicise O oaie toată de-nghițise. Dar îmi ședea posomorât: Un os i se oprise n gât. Când iată sus în zbor, ușor Mi se avântă un cocor. «Oprește-te, prietin drag... «Opreste-te și vezi ce trag!» Din zbor cocorul se opri, Restriștea lupului privi Și lung pe gânduri nu stătu, Că lângă dânsul se dădu, În gâtu-i capul își băgă De os în clipă mi-l scăpă. «Ce-mi dai?» acum cocorul zise. Iar lupul îl privi și râse: «Prin tine eu de chinuri scap, «Iar tu prin mine scapi cu cap. «În gură-mi tigva-ți când era, «Erai și tu-n puterea mea.» Cocorul foarte mulțămit Nici un cuvânt n-a mai grăit.

A fost, un uriaș, a fost, O namilă cam fâr’ de rost, Ce într-o râpă-ngrozitoare Se răsturnase pe spinare, Și chip n-avea el nici-de-cum Să iasă iar în sus la drum, Dar cum amar se văicăra Un Românaș pe țărm zărea, «Oprește-te, prietin drag... «Oprește-te și vezi ce trag Din cale omul se opri La chinul namilei privi Și lung pe gânduri nu stătu Ci ajutor îi și dădu: În râpă mâna mi-i întinse, Iar uriașul o cuprinse De ea vârtos se sprijini Și vesel sus pe mal ieși. «Ce-mi dai?» acuma omul zise. Iar namila-l privi și râse: «Ce-ți dau prietene? nimic. — «Ori crezi cum-va, că un pitic «Ar fi în stare-a ajuta «Pe-un uriaș cu mâna sa? «De brațu-ți, da, m-am apucat, «Dar însumi eu m-am ridicat! «Tu... mi-ești dator, căci te-am cinstit «În ajutor când te-am primit. «Deci iute dă-mi o răsplătire «Căci voi s-o am ca amintire «Că m-am urcat din cea hâtroapă «Ș-am s-o dau tatei peste groapă! Și uriașul cum grăia Un braț din umăr mi-i zmâncea Românului ce-l ajutase Și din nevoie îl scăpase!

Și cum sta omul și gemea Și-ndurerat în sus privea, De-asupra-l iată un cocor Mi se opri din aprig zbor: «Și eu un lup am ajutat, «De chinuri mari l-am ușurat. «Dar mult mai bun e lupul meu, «De cât fu uriașul tău. «O namilă azi tu scăpași «Și grea răsplată îți luași! «Pe lup eu tot l-oi ajuta «Când la nevoie s-ar afla, «Iar tu cu brațul ce mai ai «În veci vr-un sprijin să nu dai «La cel pe care-l ajutași, «Chiar de la moarte îl scăpași. «De-l vei mai sprijini tu iar «Te-a răsplăti și mai amar... «Odată de-l vei,mai scăpa «El și mormântul ți-o săpa!

Galați, 9 Ianuare 1889

Paul Chinezu

Din zori și până la amiază lovește Turcul cu turbare... Din zori și până la amiază Ștefan Batori ține tare. Înfrânt la stânga este Ciucaș, spre Mureș Sasul e zvârlit, La dreapta luptă greu Secuiul de Cândea dus neobosit; Dar Alibeg și Iza-Pașa și Schenderbeg voind să sfarme Pe Ardeleni, s-avântă aprigi și darmă cal și om și arme; Secuiul iată... șovăiește.... când româneasca călărime Deodată iese la iveală și iute sare în desime, Clipiși pe dușmani mi s-aruncă și crud ucide tot și frânge, Câmpia-Pânei mi-o îneacă de cărnuri rupte și de sânge. În fruntea ei pășește Bator cu pieptul tare ca de leu; Morțiș purtând el groasa-i pală brăzdează în păgâni mereu. Cu Schenderheg mi se lovește, și cu o harnică izbire De pe fugar îl și răstoarnă, Dar... în războinica-i ciocnire Răni patru Bator căpătase ș-acum el cade la pământ, Și copleșit de morți murmură: „Ad pe Chinezu... Doamne sfânt! Abea grăi, când, sus pe dealuri spre miază-zi, se și arată Cu oastea-i groaznicul Chinezu, viteaz croit dintr-o bucată, Cu ochiul ager ca de vultur, cu braț vânjos, cu piept de-aramă, Cu inimă română-n pieptul ce n-a știut în veci de teamă. „Priviți oșteni, voinicul strigă, cum moartea seceră pe frați... „Secuiul pleacă, Sasul fuge... În lănci pe Turc să mi-l luați! Ca uraganul ce pornește urlând din munte către vale, Și smulge, darmă, crapă, frânge copaci și stânci potop spre vale; Așa Chinezu se aruncă, și dârdâie sub el pământul, Greu sună zalele pe dânsul, străpuns de Lance-i țipă vântul, Și cade pe păgâni năvală cu spada cea ucigătoare, Și mii dărâmă, și-i străpunge, și calcă hoarda în picioare, Și vin viteji vestiți în lume, urmași ai celor Saracini Ce-au îngropat lângă mormântul lui Christ nenumnăați creștini, Îmi vin cu dor de vitejie în lănci cu Paul să se lupte, În țărnă cad cu toții însă cu scuturi și cu zale rupte; Și vin Arabi cu tari damascuri pe cai cu coapsele de fier, Dar Paul oasele le sfarmă cu-al spadei uriaș mâner, De-i piere calul, el turtește un Ture și calul îi apucă; De-și frânge pala, dă cu pumnul spărgând un cap cum sparge-o nucă Mereu pe leșuri Paul calcă, mereu de moarte se oșteșce, Mereu la dreapta și la stânga în hoardă moarte împărțește. „Aman!“ gem Turcii câți în cale-i sunt puși de vitrega lor soartă, Căci ca vârtejul spaimă, groază Chinezu pretutindeni poartă. Când iat-voinicul Iza-Pașa: „Gătește-te de moarte câine! Răcnește el, iar Paul strigă: „Sărit din fire-ți ești păgâne!“ Fugarilor dau pinteni aprigi și se ciocnesc ca două stânci, Dar calul Turcului se-ndoaie și Iza cade jos pe brânci. Chinezu stă și mi-l așteaptă... Din nou pe șea păgânul șade Și-i zice Paul: „Noi Românii, nu dăm în dușmanul ce cade. Sus pala!“ Greu și cu turbare iar luptătorii se izbesc, Cât zalele de fier și sârmă pe-ale lor trupuri că plesnesc. În scări Chinezu se ridică, în loc fugaru-și răsucește, Ca un gigant înalță pala, pe Iza ca un șoim ochește, Și drept mi-l taie, drept în două, din creștet până jos în șea... Turcimea sta înmărmurită... și ochilor nici își credea În două jumătăți cum Pașa se rostogoale de pe cal... Din spaimă-i hoarda se trezește și-n goană iute dă năval, Și fuge... fuge zi și noapte, și fuge hoarda îngrozită De cea vedenie de moarte, până-n Turcia prigonită.

„Întindeți, fraților, o masă — se cade astăzi să ciocnim, „Cu cupa și cu lancea-n mână lui Dumnezeu să mulțămim! Grăiește harnicul Chinezu, și lungă masă se întinde Pe trupuri de păgâni, căzute, cât larga vale mi-o cuprinde. Și beau oștenii până seara precum a bea pricep oștenii; Ciocnesc frățește între dânșii cei din Ardeal și Bănățenii. Atunci Chinezu Temeșianu cel bun viteaz cu piept de-aramă, Cu inimă română-n pieptul ce n-a știut în veci de teama, Se scoală iată de la masă, și drept și cu întrege minți, Pe-un Ture mi-l ia la subțioară, pe altu-n spate, altu-n dinți Și la cântarea ostășească, în danț lung masa ocolește — Apoi când leșurile-aruncă, el Ardelenilor grăiește: „De s-ar cunoaște toți Românii și-ar fi un suflet și-o simțire, „În veci ar sta atuncea neamul... și-ar pune lumea în uimire!

Așa luptau puternic frații cei din Ardeal și Bănăție La anul șapte-zeci și nouă și patru sute și o mie.

București, 1889 Fevruare 14

Românului băștinaș

Române, băștinaș al țării, Tu n-ai uitat că altă-dată Prin neînfrânta-ți bărbăție Înfrânt-ai dușmănimea toată.

Căci te-am văzut cum iar prin sânge În spre mărire te-ai nălțat, Dar... și nălțat tot porți în sânu-ți Un rău ce încă n-a secat!

Române, băștinaș de țară Fanarul încă te domnește Și-ncrederea în mândra-ți soartă Cu necredința-i otrăvește.

Cu-nșelăciunea, cu minciuna Virtutea-ți vrea să moleșească Și prin împărecheri în neamu-ți El neamul vrea să-ți nimicească.

Da... până astăzi mi te ține Străinu-n cruda ghiara sa. Sumeață-te și-arată iarăși, Că dreaptă stă tăria ta.

Și fii statornic în voință-ți, Și crede-n ziua ta de mâni. Ai dat dovezi de bărbăție... Tu n-ai nevoie de stăpâni.

Graiul vechi îți spune: apa trece Iar pietrele pe loc rămân! Române! fii Român cât fi-vei... Și fii în tara ta stăpân!

București, 25 Marte 1889

Răzbunarea lui Mohamet

(1462)

Mohamet, biruitorul Țarigradului vestit, Fuge biruit de Țepeș, și cu suflet amărât Cată-n lunga depărtare și un codru iată vede. Deci, cu restul oastei sale într-acolo se repede, Căci trudit de greaua luptă și de arșița de soare Vrea puțin să odihnească jos la umbră și răcoare. Dar cu cât înaintează spre pădurea depărtată Ochiu-i e mai plin de jale, fruntea mai înourată, Pintenii în cal își viră pân’ ce-i înroșește-n sânge, Aci frâul îi slăbește, aci iarăși tare-l strânge. Se se uită colo-n zare la pădure și nu crede Că putere-ar drept să fie cele ce acolo vede... Și cu pintenii iar calul furios el își împunge Și grăiește cu durere la pădure când ajunge: „Alah... cum îngăduit-ai ca o faptă făr-de lege „Ca aceasta să se facă!... Cine știe și-nțelege „Ce e grozăvia asta... vie să mă deslușească!” Un fruntaș albit de lupte trece-n preajma-mpărătească, Jalnic cată spre pădurea cea de ramuri dezbrăcată, Unde trunchiurile toate ca un lan de țepi s-arată, Unde-n fiecare țeapă vezi înfipt un pumn de oase, Și de petice de haine, și de vine albicioase. Și de piepturi deșertate, ce-au rămas numai ciolane, Și de căpățâni golite încă-ncinse cu turbane... Și grăiește-atunci fruntașul: „Mult măritule Sultan, „Țepeș e făptuitorl! Știi că e mai mult de-un an „De când, spre a da pedeapsă istui câine hăinit, „Ai trimis pe Hamza-Pașa și pe grecul iscusit, „Zis Catabolin, cu oaste... Însă Țepeș i-a răspuns „Și făcând în țepi ist codru... el pe toți... în țepi i-a pus! „Vezi tu, Doamne, țeapa ceea ce-ntre toate e mai naltă? „Și un tuiu pe ca?... și-o haină roșie ce-n vânt tot saltă? „Acolo tras fost-a Hamza... lângă el Catabolin, „Diplomatul tău, stăpâne, a murit de-al țepei chin! „Împrejurul lor pașale mai mici... iată înțepate „Iar acolo până-n zare stau oștirile-nsirate...! „Foamea corbilor răpariți tuturor le-a fost mormântul „Lasă-mă să plâng, stăpâne, jalea mi-a tăiat cuvântul!” Mohamet, cuceritorul Țarigradului vestit Jos din șea mi se coboară, și cu suflet greu muncit Rupe haina de pe sine, și-n amar fără de seamă A profetului mânie pe-a lui Țepeș cap o cheamă; Și cu multe lacrimi plânge... lacrimile-i curg în barbă Și se scurg apoi la vale și tot picură în iarbă, Dar când marea sa durere padișahul înfrânează: La curtenii de credință din adânc le cuvântează: „Un hain cum e acesta nu cu arme se doboară... „Numai vrajba cea din casă pe acesta mi-l omoară. „Om deosebit e Țepeș, întru toate prea isteț „Prea pătrunzător cu mintea, în război prea îndrăzneț! „Iar poporul său cel care frica morții n-o cunoaște, „Care orice colț de țară apără, ca scumpe moaște — „Nu cu oști se îngenunche nu cu sabie nici foc, „Ci veninul dezbinării trebuie în orice loc „Să dospească-n neamul ăsta, ca să-i moaie bărbăția „Spre a-i fi prea greu baltagul, spre a-i frânge vitejia!... „La Bizanț e o năpârcă ce-n Fanar mănos plodește „Într-atât otrăvitoare cât și cuibu-și otrăvește... „Furișându-se aicea dorul vitejesc ar stinge „Și a nației cerbice fără sabie ar frânge! „Și, cerbia țării astea frântă trebuie să fie, „Ca pe-aici apoi să trecem spre apus ca prin pustie!“ Mohamet pe cal se suie, iarăși iute-n goană pleacă, La pădure se mui uită și-un suspin în piept îneacă.

1880, Aprilie 5, Galați.

Despina Doamna

Dedicație P. S. S. Ghenadie II, Episcop al Argeșului

Pe-al Argeșului verde mal, Sub coasta unui mândru deal, Neagoe, Domnul înțelept, Cel bun creștin și jude drept, O mânăstire-a început Cum ochi de om n-a mai văzut În depărtatul răsărit, Nici în apusul iscusit. Și s-a nălțat cea mânăstire Spre a întregii lumi uimire: Cu turle nalte, răsucite, Cu mândre cruci și măiestrite În aur peste tot suflate, Cu uși de meșteri mari săpate, Și cu ferestre dăltuite Cu porumbei împodobite Toți poleiți, și toți în cioc Cu clopoței trecuți prin foc, Ce la suflarea cea de vânt Vădesc la toți pe-acest pământ Cum e în lumea cea cerească Cântarea dulce îngerească. Dar astă mândră mânăstire Departe e de săvârșire, Și visteria e sleită Domneasca pungă e golită. Și șade Vodă întristat În al boierilor săi sfat, Căci mulți din cei cel înconjoară Îi zic să puie bir pe țară, Ca doar acea sfântă mânăstire Ajunge-va la săvârșire. Despina, Doamna lui Neagoe Știind a țării greu nevoie, Atunci în sfat se arăta Și cu blândețe cuvânta: «Nu pune biruri peste țară, «Căci ele, bune Domn, omoară «În biet pălmașul muncitor» «Al muncii sfânt și mare dor! «Cunoști că cela ce muncește, «Mai mult și vatra își iubește, «Și pe copii și pe soție, «Și strămoșeasca lui moșie. «Și-i drept ca omul muncitor «Să-și guste roada din ogor, «Să aibă udătură-n oală «Și nici să-i fie casa goală. «Dar nici măreața mânăstire, «Ce-n viitor are menire «A arăta că prin credință «Drept merge omul spre putință, «Să nu stea numai începută; «Și iar... nu trebuie făcută «Cu-mbucătura celui care «Abia îmbucătură are... «Deci, iată ce-am găsit cu cale: «Dau haine scumpe și paftale, «Dau diamante și inele, «Cercei, și lucrurile mele «Ce-s mai de preț, le dau de voie, «Să scap și țara de nevoie «Să duc și sfânta mânăstire «L-a ei deplină săvârșire.» Macarie cel iscusit Al țării blând Mitropolit la Doamnă-nduioșat căta Și părintește cuvânta: «Să-ți dea Domnul, după faptă... «Vorbirea ta a înțeleaptă!» Lui Vodă zice: «E cu cale «Și dreaptă vrerea soaței tale.» În spre boieri apoi se-ntoarce Și ca un sfânt cu graiul toarce: «Iar voi boieri să vă plecați, «De buna-i vorbă s-ascultați. «Și toți încrezători să fim, «Și cerului să mulțămim, «Că Vodă are o soție, «Ce ca și însuși Vodă știe «Din suflet a simți cu noi... «Și-o dor a neamului nevoi!»

Mai 1889, București.

Spătarul Coman

(1422)

Răsună lung Suceava de sunetul de clopot, În stradă se aude de cai nechez și tropot. Se-ngrămădesc de-a valma boieri și negustori, Săteni, copii, neveste și toți aruncă flori În calea mândrei cete, în zale îmbrăcată, Ce-a dus zimbrul Moldovei în țară depărtată Și l-a adus cu faimă de neamuri lăudat. Măreț pășește ceata cea mândră spre palat. În fruntea ei se vede, pe-un cal moldovenesc, Coman, spătarul harnic cu chipul vitejesc. Iar Alecsandru-Vodă, cel bun și cel bătrân, Stăpânitorul țării, Pocuției. stăpân, Cu o coroană de-aur pe păru-i lung și alb, Cu falnică hlamidă, îmi stă pe tronu-i dalb Și cu bărbată mână al țării sceptru ține. — Bine-ai venit, Comane, te-am auzit de bine — Grăi văzând că intră spătarul cel viteaz, Ce poartă-o tăietură adâncă pe obraz. Supus Coman se pleacă la scara tronului Și cu respect sărută hlamida Domnului. — Ridică-te viteze, grăiește Vodă iară, Și spune-mi de izbânda-ți din depărtata țară. Încredințat-am ție cinci sute de voinici Ca să răpui cu denșii mulți vrednici inimici. Cum mi-ajutași cumnatul, pe riga din Lehia? Cu Teutonii aprigi cum dus-ai bătălia? — «Cum dus-o-am, stăpâne ? Așa cum fie-care Din cei cinci sute fost-a să o fi dus în stare. Marienburgul este o vașnică cetate, Cu codri deși în față, cu Baltica în spate, Cu turnuri întărită și tare apărată De Cruciații harnici ce știu să mi se bată. Vladislav al Lehiei, cumnat Măriei-Tale, Împresură cetatea din deal și despre vale, Iar mica noastră ceată o puse drept în poartă, Gândind că o menește la o mai aspră soartă... El nu știa, Românul, că-n foc se-mbărbătează, Că în nevoi virtutea-i mai mult se-nviorează. Făcut-au Teutonii o aprigă ieșire Și-avut-au cu noi, Doamne, o crâncenă lovire— Ca unii ce la poartă fusesem așezați.. Erau tari cavalerii și bine înzeuați Și mulți erau la număr, ci noi greu i-am izbit Și rândurile dese cu spada le-am rărit. Dar când văzui că dânșii se strâng ca să lovească, Cu noi puteri în ceată-mi și crunt să mi-o cosească, Întors-am și pornit-am spre o pădure veche Și pusu-ne-am la pândă tot câte doi pereche, Ținând cu stânga frâul și arcul și săgeata, Iar sulița cu dreapta și pe ochite gala. Atuncea Cruciarii, crezând că ne-au învins, Spre-a ne lua de-odată, ei rândurile-au strâns; Dau pinteni și s-avântă ca șoimii spre pădure Și suflă greu fugarii sub grelele armure. «Sus sulița» strigat-am și, la al meu cuvânt Din Teutoni cinei sute cad buzna la pământ. Pe alți cinci sute-i rupe o ploaie de săgeți, Pe cai s-aruncă sprinteni voinicii mei băieți — ȘI toți cu spada-n mână în coifuri îi izbim, Și zalele le rupem, și caii le trântim. Ei spatele dau iute, iar noi pe urma, lor Îi prigonim de-aproape, îi secerăm cu spor. Dar iată din cetate le vine-un corp mai mare, Ce în spre noi s-avântă cu grabă, cu turbare. «Dați dezvântați — răcnit-am — Pe moarte și pe viață» Atunci în fierbințeală lovit fui eu în față.... Dar i-am crăpat în donă și coif și căpățână Voinicului ce-mi dete cest semn cu tare mână. În Teutoni sărit-am cu-a gândului iuțeală Și rupt-am dese rânduri și-am spart deasă năvală. Cât ziceai «Tatăl nostru» spre ziduri i-am gonit, Cu miile în fugă dintr-nșii am cosit. Miratu-s-a și Riga și Lehii cei mai mari Cum frânt-am noi de iute pe cavaleri tari. — Mulți căpitani adus-am din neamul Teuton. Și steaguri închin multe la preamăritu-ți tron.» La el privește Domnul cel bun și cel bătrân, Stăpânitorul țării, Pocuției stăpân, Grăind: — Cum răsplăti-voi izbânda ce-ai făcut — «Dă-mi dreapta-ți, zise Coman, supus să o sărut...» Atuncea Alecsandru drag la oștean căta, Și cum ședea pe tronu-i, drept iată se scula, Ca un părinte strânse cald pe spătar în brață, Și-l sărută pe rana ce căpătase-n față. «Dă-mi tu Comane mâna-ți s-o strâng prietenește — «Grăi bătrânul Vodă. Acela ce iubește «Moșia și poporul în care mi se naște, «Acela înțelege a crește și a paște, «Măreața făptuire și fapta roditoare «Și nu-i trimis zadarnic în lumea de sub soare — «Căci cel pe care cerul printre ai săi îl scrie «În piept îi pune dorul de neam și de moșie.»

Curtea-de-Argeș, 26 Iunie 1889

Cei doi strămoși

În nesfârșitul cer pe-un nour de raze lui Traian plutește, Pe-un alt nor tot de raze iată și Decebal că mi-l sosește: „Aveam o vorbă, împărate, acuma, veacuri unsprezece S-au împlinit, de când cu râvnă în calea ta tot cat a trece“ Traian stă locului și zice: „Grăiește, harnicule rege, Ce cu viteaza-ți spadă Romei și cu săgeată scris-ai lege.” Iar Decebal în jos se uită și lunga barbă își mângâie — Prin norul alb de sub picioare-i și rar ca norii de tămâie Privește drag spre lumea noastră, și ochiu-i ager se oprește Pe Dacia, iubita-i țară și împăratului vorbește: „Tu știi că-n lumea pământească adesea patima stăpână Se face pe voința noastră, pe inimă și-apoi pe mână. Aicea trupul ne lipsește, suntem pricepere și minte, Putea-vom deci cu mult mai bine să ne-nțelegem la cuvinte. Vei fi iertat că seminția-ți cu arma-n mână am supus... „Iertat-am că mi-ai smuls coroana și zilele mi le-ai răpus... Privește colo... împărate, frate iubirea de popor, Vezi, Dacia cea roditoare, de care ai ca mine dor: Căci, neamul cel adus de tine cu neamul dac s-a înfrățit Și din frăția lor adâncă vlăstare nouă a ieșit, “Vlăstare, căruia tu, tată, Traiane ca și mine ești Pe care, ca și mine-n timpuri, o priveghezi și o iubești; Vezi colo Dacia măreață, vei țara ta și țara mea Cât de amar e încercată de-o soartă peste seamă grea! Barbare limbi tot curs-au veacuri de către soare spre apus, Și-n Dacia iubită toate nelegiuit picior au pus: Trecut-au Hunii cei sălbatici și Sciții, Geții și Avarii, Vărsatu-s-au pe a Sarmații, Gepizii, Goții și Tătarui Și au oprit vlăstarea crudă a două vrednice popoare Să crească cum părea sortită: voinică și cu voie tare, Mult înțeleptule Traiane, ce Dacia iubești cu dor, Străvezi tu tainica menire ce are ea în viitor?

Și lung Traian la rege cală, la fruntea-i mândră și deșteaptă, Iar Dacul gândul vrea să-i soarbă când cuvântarea îi așteaptă: „Nu-ți fie amărâtă vorba... o! Decebal, bărbat de fier... Ce priveghezi ca mine țara în timpuri și de sus din cer: Nu te lăsa supus durerii când vezi că-al tău popor și-al meu Lovit cu-asprime e de soartă. Așa voita-a Dumnezeu Al cărui ochi străbate toate: pe cel pe care îl iubește El îl încearcă cu nevoia și prin nevoie-l pregătește, Ca fără șovăire-n cale spre ținta-i sfântă să pășească, Menirea ce îi este dată cu bărbăție să-mplineaseă, — Fu logodită Europa de mult cu Barbarul cel crud Venit din Asia la dânsa de sânge și sudoare ud; Și-acuma e căsătorită, ca, îndoita de sclavie Cu Barbarul, copilul fiarei, ce numai dreptul voii știe. Cât timp va sta însărcinată va fi un sufletesc pustiu, Pe care lumea viitoare îl va numi veac mijlociu. Apoi le se va naște era cea de lumină: Noua-viață... Mai-naintată ca-n Egipet, decât în Roma mai măreață — Da. Noua-lume.. Noua-viață cea doritoare de știință Cea înălțată cu gândirea și înzestrată cu putință, Ce va îndreptăți cuvântul că neamul nostru omenesc Zidit pentru iubire fost-a și după chip dumnezeiesc, Va crește Noua-lume tare și mână-n mână cu Dreptatea, Cu care și poporul nostru pe tron va pune Libertatea... Dar când odrasla Europei și-a Barbarului feciorelnic, Ca prune în scutec fi-va încă ori ca copil cu traiu vremelnic — Un neam, ce calul păstorește, din cea Arabie pietroasă, Dezlănțuit ca o furtună și ca o mare furioasă S-o năpusti în spre Bizanțiu, fanatisat de-un prooroc, Și va cerca pe Europa iar cu sclavie și cu foc. Va prigoni-o veacuri multe și va căta ca să sugrume Pe fiul Barbarului harnic și-al Europei: Noua-lume. Atuncea Dacia vitează, din Dunăre păn' peste munți, Va fi o tindă unde stavor voinicii tineri și cărunți, Scoborâtorii noștri, rege, și vor păzi cu pieptul lor Să crească-n pace Noua-viață, al omenirii scump odor. În Dacia va curge sânge cum n-a mai curs în vr-un alt loc, Ivi-se-vor viteji acolo, cu largă minte și noroc, Ce vor lupta cu piept de-aramă.... Dar, când apoi vor obosi... Iat’ din Bizanțul cel nemernic un neam urât se va porni, Un neam urât de târâtoare, de veninoși, de lipitori Ce tot pe Dacia cădea-va... și sângele și-a ei sudori Va suge-un veac întreg... o! frate... și suge-va cu lăcomie Și va muia în sânu-i harnic pornirea către vitejie! Da... aurul acest cu care, vor răsplăti război și pace Scoborâtorii cei eroici, un veac în zgură s-o preface! Dar, nu se-ndoaie pe vecie un neam din vâna vitejească... Iar va păși el înainte și limbile va să uimească! Căci copilandrul Europei de neamu-ne și-o aminti Că l-a umbrit când sta în leagăn și cu iubire-i va grăi: „Înalță-te popor de luptă... prunciei mele stași de pază „Ia dară facla Libertății, și-adânc în zare luminează, „Spre Orientul cel sălbatic, ce încă n-a văzut lumină! „Arată-i tu a propășirii curată rază și senină!“ Dar, înc-o cumpănă mai are iubita Dacie a trece... La Nord, privește, Decebale, la cel pustiu întins și rece La cel deșert ce se lărgește din Neva în spre Volga lată, În Jos apoi spre Marea-neagră, în sus spre Marea-înghețată. Acolo un norod va crește, dușman pe viață și pe moarte Al Libertății luminoase, ce e menită ca să poarte, În omenirea zbuciumată, pornirea caldă spre știință, Și înălțarea cu gândirea și înzestrarea cu putință. Bălana viță de la Volga, atât de mult se va întinde Cât toată miază-noaptea lumei ea mai întâi o va cuprinde.. De-acolo va urzi vicleana pe Noua-lume să înfrângă, Lumina Libertății sfinte pentru vecie să o stingă. Va unelti să prindă-n mreajă-i Bizanțul bolnav, moleșit Ca de acolo să robească apusul mare și-niforit. Atuncea Dacia vitează din răsăritu-i până-n munți Iar fi-va tinde unde sta-vor voinicii tineri și cărunți, Urmașii noștri, Decebale, ce vor păzi cu pieptul lor Să nu se stingă Noua-viață, al omenirii scump odor. Și Europa împreună cu Dacia, a noastră țară, Ce în acele timpuri fi-va puternică și mare iară — Călăuzite de lumina din facla sfintei Libertăți — Bălana viță vor răpune, vor frânge țara-i în bucăți! Iubita Dacie atuncea, de orice cumpănă scăpată Pute-va-n pace se răsufle... în pace pentru-ntâia dată! Și va avea răgaz și voce să meargă iarăși înainte Așa precum a fost menită de-aici, de nesfârșita minte.“

Și Decebul se uită spre Dacia și-al său popor: De jale plină e privirea-i și plin e pieptul lui de dor... De nu ar fi gândire numai și ar-fi în carne și în sânge, El, Decebal cel ca oțelul, cu lacrimi până-n barbă-ar plânge... Apoi grăiește: „Revărsatul e-ndepărtat în zare mult! Adâncă-ți este cuvântarea... cu-adâncul inimei te-ascult... Dar chinul să-mi înfrâng mai bine-i și să pricep că un popor Nu e, ca o ființă tocmai, de azi pe mâne trecător, Ci poate lunga vecinicie cu bărbăție să înfrunte De înțelege-a sa menire, de-o poartă-n suflet și pe frunte, Deci mulțumescu-ți împărate; în calea ta eu iar voi trece, Să-ți mai aud proorocia, în nouă veacuri ori în zece!“

1889 Iulie 5, Sinaia

La ospățul Dunării

Când Dunărea a împlinit A zecea mia mie, Să dea o cină, sa gândit, În vechea ei crăie.

Stăpâna porților-de-fier Întins-a lungă masă, Sub bolta vecinicului cer, Ce nicăieri n-apasă.

Iar ca lumini la masa ei A pus șapte planete, Și aștri mari și mititei Cu aurite plete,

Și blânda lună, zâmbitoare În argintia-i pară, Și ursa mică, ursa mare Și steaua cea polară.

Și masa ce-a întins sub cer E cât e România: Drept de la turnul-lui-Sever Și până la Chilia.

Și oaspeți vin din munți de sus, Și vin și din câmpie, Din miază-zi și din apus. Prin cei de săminție

E Nistru, prinț de miază-noapte; Cu el băieți și fete, Ca Bâcu, Cerna, fructe coapte Și grâu aduc în spete.

Basarabeanca Bolna iară Cu Nistru vine-n cale; Pe cap cu spice de secară, Cu flori de prun în poale.

Siretu și cu Prutu, iată Pornit-au împreună; La masa Dunării s-arată Cu plină voie-bună.

Iar cu Siretu cel zglobiu, Sosește de la munte Buzău, aprig și șerpiu, Cu chilimbar pe frunte.

Iat-Oltu, frângător de munți, Cu fratele-i mai mic Oltețu, cure rupe punți Și Lotru, alt voinic;

Tustrei împodobiți frumos Cu brad și flori de strugur Și cu stejar bătrân, stufos, Cu salcie în mugur.

Iat-Jiu, fiul codrilor, Cu-ntunecosul Motru În munți stâncoși poruncitor, Și harnicul Gilotru,

Și Argeșu, vânjos muntean, Stăpân pe Poenari, Cu flori de aur la mintean Și frunze de stejari.

Și Brateșu cel făr-de-astâmpăr La masă a venit. Cu scoici și coji de rac în păr Glumeț împodobit:

Dar n-au sosit numai feciorii, Ci multe și fecioare, Pe sânuri fragede cu flori, La mândra sărbătoare.

Prin ele toate mai aleasă, Frumoasă peste seamă, E a crăieselor crăiasă, Ce Tisa mi se cheamă;

Doi limpezi ochi ca două stele, Un fagur dulcea-i gură, Iar haina-i e de viorele Și toată-i o răsură.

Cu dânsa vin curteni vestiți, Ce poartă mare nume, Din depărtări spre ea porniți, În haine ca de spume:

Sunt Crișii, frații sprintenei, Alb unul, negru alt, Iar cel al treilea din ei Mult repede și nalt;

Și Someșu din Maramureș În mână cu-n caval,

Și harnicul, bărbatul Mureș, Ce vine din Ardeal,

Și Timișu, un bănățean, Ce merge mai napoi; El poartă-n spate un sucman Și-mână albe oi.

Și vine Prahova cea vie Cu aur în cosiță, Crescută-n munți și la câmpie La gât cu foi de viță,

Aleargă iute năzdrăvana Sărind voios prin stânci; De ea alăturea Doftana Scoboară văi adânci.

Moldova, apriga zvârlugă, Ce-n fluier de cioban Tot ciobănește îmi, îndrugă, Cu fân pe la colan,

Cu frunze tinere de fagi, De aur praf în păr, În mână cu mănunchi de fragi, Pe sân cu flori de măr,

S-avântă-n lungi văi de pășune, Ori căi de bolovani, Pe-un car săltat cu repejune De opt boi păusani.

Și vine încă tot la masă Și Bistrița drăguță. De mii și mii de păstrăvi trasă E mândra ei căruță.

Iar după densa plută vin Cu piei de urs, de lupi, Cu căprioare, buți de vin, Cu lână și cu stupi.

Și Dâmbovița, cosânzeana, Ce poartă drag la sân, O iconiță cu Ileana Și sfântul Constantin.

Suceava, sprintena copilă, A dulcei Bucovine, Rupând colinele în silă,

Voioasă iată vine

Împodobită drăgălaș Cu foi de păpușoiu; Fa poartă n mână fluieraș Și-o spată de războiu.

Și vine Ialomița blândă, Cu pielița bălaie, Într-o rochiță mult plăpândă De lână de țigae;

Și ea la piept icoană are Pe care-i zugrăvită, Cu turnuri mari, cu zidul tare, Târgoviștea vestită.

Iar Dunărea la oaspeți cată Cu dor și bucurie. Măreț regina îmbrăcată, Cu multă bogăție,

Caci minunate flori de toate Ea poartă în cosițe; La sânul ei sunt atârnate Atâtea iconițe,

Ce-nchipuesc cetăți bătrâne Ca Giurgiu și Vidin, Ca Hârșova cu multe stâne, Nicopol si Hotin,

Cetatea Neamțu și Soroca Ce-au frânt dușmani ca spuza, Și Acherman, Rusciuc, Napoca Și Sarmisegetuza.

Pe mantia cea mândră, lungă De sus și până-n poale Bătută-n aur e o dungă. Pe brațele ei goale

Ca niște stele strălucesc Brățări de ochi de sare. pe rochia-i se zugrăvesc Trecutele popoare:

Vezi colea un Sarmat pe cal Mai colo un Roman, Ori pe viteazul Decebal, Ici podul lui Traian.

«Bine-ați venit la masa mea Regina blând grăiește. La toți cu drag se uită ea, Cu drag la toți zâmbește.

«Poftitu-v-am și cântăreți Cu viersul de aramă «Știuți în lume de isteți. Balcan unul se cheamă,

«Pe celalalt îl știți cu toți, E falnicul Carpat. «Mulți dintre voi sunteți nepoți Acestui craiu bogat.

«Carpate! tu ești între-ai tăi... Ian... zi-ne o cântare!» Cimpoiu-și umilă mai întâi, Se scoală în picioare,

Și durluind el ca vr-o clipă Tot sufletul își lasă Lin pe-a gândirilor aripă Și cântă-așa la masă:

«Frunză verde, verde, verde... «Cât oi fi, cât nu m-oi pierde, «Vrere-ar bunul Dumnezeu «Să-mplinească dorul meu! «Să văd aste mândre fete, «Ce drag poartă flori în plete «Și au fețe rumioare «Și au sânuri rotunjoare — «Și pe iști voinici băieți «La un loc împărecheți. «Căci amară-i despărțirea.... «Și ce sfântă e iubirea «Între cei, care simțesc «La un fel și se vroiesc! «Frunză verde, verde, verde... «Cât oi fi, cât nu m-oi pierde, «Vrere-ar Domnul Dumnezeu «Să-mplinească dorul meu!»

Și răsăritul tot tresare Carpatu când sfârșește; Cântarea-i zboară cătră mare.... Iar Dunărea vorbește:

«Ce cântec drag ai zis, Carpate! E sfântă vorba ta,

«Și ca și dorurile-ți toate, Ca mâni se va-ntrupa.

«Balcane, iată ești la rând, Deci, curgă-ți viers din gură.» El se ridică, stă pe gând, Mai trage pe tambură,

Se uită cald la cei de față Și vrerea le pricepe. Cu glas adânc și plin de viață Cântarea își începe:

«Măreață e întinsa mare... «Comori nenumărate are! «Dragi sunt spumatele ei valuri, «Când bat cu furie în maluri, «De-și frâng albitele lor coame! «E plină tara mea de poame, «De râuri și de văi, mănoase «Și de câmpii cu flori frumoase. «Dar cât de-albastră este marea «Și cât de dragă mi-este zarea «Câmpiilor «Și-a văilor, «Ce lung se-ntind spre miază-zi.. «Eu tot încoace voi privi...! «În veci a sufletului șoapte «Le-oi îndrepta spre miază-noapte: «Spre tine Dunăre măreață, «Ce răsăritului dai viață; «Spre tine Tiso, farmec drag, «Spre tine, Nistrule pribeag! «Iar dorul meu ascuns, Carpate. «Cu doru-ți gingaș este frate!»

Și miază-noaptea lung răsună Balcanul când sfârșește, Far Dunărea cu voie-bună La el privind grăiește:

«Nu numai dorul tău e frate Cu-al lui, ci amândoi, «Să știți că chiar după dreptate Frați fire-ar să fiți voi.»

Atunci voinici cântăreți Cu foc se-mbrățișează, Apoi la fete și băieți Zâmbind le cuvântează:

«Și voi aveți dorințe-n piept, Ci dați-le avânt...» Iar Brateșu se-nalță drept Și ține un cuvânt:

«Regino, încă decuseară Văzui ce se petrece «La masa ta. Vânt cald, de vară Prin tineri inimi trece.

«Căci unii lacrimi au vărsat Când dragele cântări «Dor sfânt în sân le-a deșteptat; Iar alții cu oftări

«Pândesc ochiri de la vecine Și toți mi se pătrund, «Că-nstrăinarea nu-i a bine... Și... ce să mai ascund?...

«Adânc uimiți toți se privesc, Inelele își schimbă «Și cald cu toții își vorbesc A dragostelor limbă...

Iar Dunărea voios răspunde: «Glumețe înțelept, «Greu adevărul se ascunde De ochiul cel deștept.

«Văzut-ai bine ce-ai vădut, Și eu văzui ca tine «Și ce-am văzut am priceput, Și zic: că se cuvine,

«Ca doruri gingaș pârguite De veacuri multe foarte, «Să fie azi destăinuite, Ca roade dulci să poarte...»

Atunci Suceava, drag vlăstar Al mândrei Bucovine, Voioasă nalță un pahar: «Știut-ați cui vreau bine?

«Pe Mureș iau de bărbățel!» Iar Prahova grăiește: «Și eu pe Someș, văd că el Cu drag mă tot privește!»

Și Oltu zice: «Eu vroiesc Pe Botna cea frumoasă. «De veacuri multe o iubesc, Căci mult e drăgăstoasă!

Și Prutul iată se-nțelege Cu mica Dâmboviță, Iar cu Siretu mi s-alege Bălana Ialomiță.

Și Jiu harnicul Oltean, El pe Moldova ia; Iar Timișu, cel Bănățean, Pe Bistrița o vrea.

Dar Brateșu mai zice iar: «Și alți doi se iubesc; «Și-ar rămânea plini de amar — Cât văd și socotesc —

«De nu s-ar logodi și ei...» Iar Dunărea atunci, Spre Tisa-ntoarce ochii săi, Spre Nistru, crai de lunci,

Inele două iute scoate Din deget, unul trece Plăpândei Tise încântate, Pe cellalt îl petrece

În deget Nistrului uimit, Și zice: «Pe-amândoi. «Vru Domnul de v-am logodit... Și logodiți stați voi

«Pân-va veni doritul ceas, Spre vecinica unire, «De a păși cu sigur pas... Atuncea cu iubire

«Vă voiu chema iar pe-acest plai Deplin să vă-mpreun... «Dar... un alt Ștefan ori Mihai, Aștept să fie nun...»

Iat’ soarele pe cer în fund Cu chipul aurit; Și stelele se ascufund Iar în nemărginit.

Toți oaspeții mi se ridică De la bogata masă, Din ochi o lacrimă le pică... Apoi pornesc pe-acasă.

Și când, spre-amiez călătorind, Suit-a sfântul soare, Din miază-noapte răsunând S-aude o cântare:

«Frunză verde, verde, verde... «Cât oi fi, cât nu m-oi pierde «Vrere-ar Domnul Dumnezeu (Să-mplinească dorul meu:»

Dar și din miează-zi atunci Un ecou depărtat Se leagănă pe vii și lunci De adieri purtat:

«În veci a sufletului șoapte «Le-oi îndrepta spre miază-noapte: «Spre tine Dunăre măreață, «Ce răsăritului dai viață;

«Spre tine Tiso, farmec drag, «Spre tine Nistrule pribeag. «Dar dorul meu ascuns, Carpate, «Cu doru-i gingaș este frate

12 Iulie 1889, București

Vlad Țepeș (Ioan S. Nenițescu)

(1462)

Ca iadul neagră-i noaptea. În tabăra turcească E liniște adâncă. Urdia-mpărătească De pradă obosită și de ucideri mii — Căci nu găsesc cruțare, nici mame nici copii... Toți sunt trecuți sub spadă... — greu somnului s-a dat; Și doarme dus în cortu-i măritul împărat, Căci lung îi fuse drumul și osteneala mare Mereu luptând cu Țepeș, ce țara-n pază are, Târgoviștea, cetatea lui Vlad, vestitul Domn, Deși e fapt de noapte, tot nu s-a dat la somn. Cu ochiul și cu mintea țintite și deștepte, În turnurile nalte, stau veghele s-aștepte De nu cumva se mișcă în noaptea-ntunecată, În spre-a cetății poartă o umbră așteptată. În curte stau fugarii cu șeile pe ei, Cu frânele în mână oștenii, pui de lei — Iar icea căpitanii lui Țepeș și sutașii Cu inimile strânse, ca să-i audă pașii, Îngrijorați urechea pun iată la pământ Iar alți pândesc cu-auzul vre-o mișcare-n vânt. Și unul n-ațipește căci Țepeș, Domnul lor, El mintea văzătoare, el ochi pricepător, Plecat-a de-cu-scară în tabăra turcească, Ca pe Sultan și oastea-i tiptil să iscodească, Și n-a luat dint-înși pe nimenea cu sine... Și-acum e miez de noapte și încă nu mai vine...

De-odată se aude un tropot, ce răsună În negrul întuneric, și-un glas bărbat ce tună Ca trâmbița ce morții scula-va din mormânt: „Voinici, deschideți iute! Eu, Vlad Voivodul, sunt!“ Bătrâna poartă geme în vechile-i țâțâni Și Vlad în curte intră. „Viu drept de la păgâni! „Văzut-am cortul unde trufașul Mohamet: „Își odihnește truda. Dar nici al său profet, „Nici hoarda-i nesfârșită din mână-mi n-au să scape „Chiar azi din cupa morții i-oi da să se adape! „Pe cai voinici în clipă! În dreapta crunta spadă, „În stânga torța lungă, ca morții să dăm pradă „Hurdia cea ca frunza de Turci, și până mâni „Să mântuim moșia de jug și de păgâni. „E ceata noastră mică! la zece mii stăm noi! „Dar... oțeliți în lupte, în foc și în nevoi, „Pe ist sultan de groază, trufaș cuceritor „Să-l învățăm să știe că, cel mai mic popor: „Cât timp virtute are și-ncredere în sine, „Cât dorul libertății îi stă în piept și-n vine, „Cât vrednice mi se luptă să-și sprijinească dreptul „Abate-va acela orice puhoi cu pieptul! „Căci nu în număr șade virtute și putere, „Ci în credința tare, în neclintita vrere, „În dragostea fierbinte de vatră și moșie „În dorul vitejiei, în dreapta bărbăție. „Cu arme ca acestea străbunii au sfărmat „Pe multe limbi în veacuri și neamul ne-au păstrat, „Cu arme cu acestea tuna-vom noi în luptă „Și vom goni urdia împrăștiată, ruptă! „Pe cai voinici! și harnici să fulgerăm din spadă... „Cel ce ne-o sta ân cale trunchiat, zdrobit să cadă...“ Așa grăiește Țepeș. Oștirea își împarte În patru, și cu sine ia cea mai mare parte De luptători, de vână, toți hotărâți să moară, De jug și de urgie să scape draga țară. În miez adânc de noapte pornesc cu toți de-odată Și fug, și pier cu grabă în zarea-ntunecată, În urma lor cetatea, de păzitori golită, Rămâne-n întuneric tăcută, părăsită. Pe-un șarg pieptos și ager voinicul Vlad aleargă Cu gând dușmana hoardă de pe pământ s-o șteargă, Iar după el oștirea-i se ține iute goană Cu dor să scape țara de hoarda cea dușmană, Și lug zoriți lu luptă, și zboară înainte Cu dragostea de țară în inimă și minte. „Din patru părți sultanul izbit de noi să fie!“ Răcnește Vlad, și-arată a Turcului hurdie. „Trei cete să-și aprindă acuma lunga faclă! „Cu-a patra ceată însumi voi strânge ca-ntr-o raclă „Pe Padișah și hoarda-i și facla mi-oi aprinde, „Când mii de corturi para cu valu-i va cuprinde!“

Și încă-i neagră noaptea. În tabăra turcească Tot liniște adâncă. Urdia-mpărătească De pradă obosită greu somnului s-a dat Și doamne dus în cortu-i măritul împărat, Căci lung îi fuse drumul și osteneala mare — Mereu luptând cu Țepeș, ce țara-n pază are.

Precum din piscuri nalte cu frunțile-mbrăcate În vecinica zăpadă și vecinie îmbrumate Grozave stânci de gheață scrâșnind se rup și-n vale Pornesc și rad de-a valma stejari bătrâni în cale, Și sfarămă granitul, colinele dumică, Și-n codri vechi ca lumea gigantici căi despică; Așa se avântează din patru părți de-odată Oștirea românească în hoarda spăimântată Și rupe-nconjurarea de care, și zdrobește Întărituri de tunuri și totul risipește. Înmărmuriți de groază, ca țintuiți în loc Jur-împrejur păgânii văd foc și numai foc, Și văd apoi, ca demoni, în zarea ruginie Ființe încruntate în mână cu făclie, Cu platoșe pe piepturi ce parcă-ar fi de aur, Cu, spade ce s-arată ca lungi limbi de balaur, Pe cai cu nări umflate cu coamele în vânt, Ce mușcă din zăbale, șterg iarba pe pământ În fuga repezită... și, torțe ce s-apleacă Spre câte-un cort, ce-ndată în flăcări se îneacă! Închid păgânii ochii crezându-se în vis Dar numai după-o clipă văd iar cu ochiu deschis... Văd... cruntele fantasme cu foc în mâni și spade Cum rup, și cum în față tot ce le vine... cade! Văd... demonii roșatici în goană arzătoare Cum frâng ticsite cete luându-le-n picioare! Buimaci și plini de spaimă păgânii nu pricep Urgia ce-i lovește și desperați încep Cu toții laolaltă, o luptă de scăpare Și crudă, si-ncruntată în care fiecare Crezând că dă în dușman un frate greu doboară, Și între ei păgânii cu sete se omoară! Iar printre ei oștenii lui Țepeș se avântă Ca fulgerele, iute și groaznic mi-i frământă. Și paloșul scrâșnește în oasele dușmane, Și sângele tot curge și gâlgâie în rane, Copitele s-afundă în cărnuri păgânești, Ori mi se-ncalță-n fugă cu tigvele turcești Pe care pala ager de trupuri le desprinde. Iar flacăra talazuri în tabără se-ntinde Și ard cămile multe, cai arăbești încinge Și leșuri spintecate ce zac muiate-n sânge. În fruntea cetei sale cu facle neaprinse, La razele sinistre a corturilor prinse De largul văl de pară, cumplitul Vlad pășește Și spada-i ca și coasa grozavei morți cosește. Și câte pâlcuri dese voiesc să-l ție-n cale Pe toate el le frânge, în sânge le sprăvale... Și merge tot-nainte în crâncenul său drum, Iar focul după dânsul preface tot în scrum! Dar iată, cum tot merge, un cort împodobit În față-i s-arată, de-aproape prejmuit De veghe îndesate în rânduri mii și mii. La el privește Țepeș cu ochii săi șerpii: „Aicea — strigă Domnul — e mândrul Padișah „Dați harnic să-l trimitem de-a dreptul lui Alah... „Aici e cela care învins-a la Bizanț „De-acum scăpat e neamul de al robiei lanț..!“ Cum saltă crâncen leul pe pradă-i și-o sfâșie Și mugetu-i străbate ca tunetu-n pustie; — Așa s-azvârle Țepeș în veghele-ndesate Și spintecă, și rupe, iar glasul său străbate Și răcnetul de groază al celor ce mai luptă, Și gemătul acelor ce cad cu fața suptă De mușcătura morții, și-a armelor ciocnire Și strigă: „Dați cu sete, căci nu e mântuire „De n-o cădea sultanul... Și-n rânduri crunt se vâră De leșuri și de sânge în urma-i lasă dâră; Iar ceata după dânsul ca o furtună merge Și piedicele-n cale le mătură... le șterge... La cort Voivodul Țepeș acuma iat-sosește, Un turc măreț în ușă de-odată se ivește Cu-n lung damasc în mână, în cale-i se pune Și cu trufie mare lui Vodă Vlad îi spune: „Oprește-te gheaure cu suflet răzvrătit „De Padișah în grabă tu fi-vei pedepsit...“ La el Vlad iată... vede cealmaua-i tot în fir... „Sultanul ești!... îi strigă. „Sunt marele vizir...“ Abia grăi și Țepeș în creștet îl izbește, Și capul îi desface, și-n sânge mi-l lungește. „El nu e Padișahul! grozav răcnește Domnul, „Copii să nu ne scape, ci să-l culcăm în somnul „Veciei celei mute... copii de el să dăm... „Tot cortul mai de seamă în sânge să-l scăldăm!“ Înfuriat Voivodul și ca ieșit din fire În cale-i pretutindeni dă aprigă izbire; Și nu e cort de agă, și nu e cort de pașă Pe care giulgiul morții și focul nu-l înfașă. „Sultane ieși la luptă...“ mereu Voievodul cheamă, „Acoperă-ți tu pieptul cu platoșă de-aramă.., „Și vin... și vin, căci iată te-aștept cu pieptul gol...“ Zadarnic. Din cărare-i s-abate ca un stol De păsări sperioase, turcimea îngrozită Și fuge de ostașii lui Țepeș urmărită. Sultanul nu s-arată, căci iată-l spre Brăila, De credincioși de-aproape ținut și dus cu sila Tot fuge și cu dânsul oștirea-i ce-a rămas Înfiorată-aleargă pe căi făr’ de popas.

Și când pe cer se-nalță iar sus sfințitul soare Și-mbracă toată firea în raza-i lucitoare Pe câmpul luptei vede un val cumplit de pară Cum mistuie și corturi și oameni... vede iară Mai bine de sută de mii de turci dați pradă La corbi cloncani de brațul și româneasca spadă.

Galați, 7 Ianuarie 1890

Generalul Rumiantzov

(1777)

Bucovina cea frumoasă, Țara mândră și mănoasă, Fost-a Neamțului vândută De Rusia prefăcută, Răpitoare și haină De Rusia cea creștină!

Zis-a Neamțul: «Înșelat «Fost-am eu când mi sa dat, «Din Polonia pe moarte, «Mie cea mai mică parte.» — «Înșelat ai fost» grăiește Și cu râs hain rânjește Moscovitul general, Vânzătorul de Muscal.

«Deci — mai zis-a Neamțul iară — «Mi se cade astă țară «Bucovina mult iubită «Cu Suceava cea vestită» — «Ți se cade!» a grăit Generalul Moscovit, Care Bucovina-n jug A băgat cu vicleșug

Și când Rusul răspundea Iată-n mână că-i punea Neamțul mii de gălbinași: «Hei! acum s-o iau mă lași? «Ca să nu fiu întristat «Că la părți fui înșelat?» —«Ia-o, Rumiantzov iar zice «Ca să nu mai cauți price!

Dar când plata își primea În gând Rusul își zicea: «Ia-ți tu mica Bucovină «Ca noi mâni, s-avem pricină «A răpi parte mai mare: «Basarabia cea tare.» Gândea Romiuntzov în taină... Iuda-n muscălească haină.

Bucovina, scump odor Al Moldovei cei cu dor, Fost-a Neamțului vândută De Rusia prefăcută, Răpitoare și haină...

De Rusia cea creștină!

10 Ianuarie 1890, București

Alecsandru Basarab și Robert

(1330 Noiembrie 10)

Pe tronu-i Alecsandru la Curtea de Argeș șade, În juru-i stau boierii cu buzdugan și spade, Iar colo în picioare stau solii ungurești. „Doresc să-aud cum sună cuvintele regești. „El mi-a intrat în țară făr’ să-i fi dat pricină.“ Așa grăiește Domnul; un sol atunci se-nchină Și zice: — Carol Robert prin noi îți spune ție Că Țara-Românească e dreapta sa moșie, Că pe nedrept pe turmă-i te-ai așezat păstor. — Când Negru, al tău tată pornit-a cu popor Din Făgăraș, și-aicea a-ntemeiat o țară El trebuia s-o plece la legea cea maghiară. Dar n-a făcut aceasta... deci iată Carol vine Să-și ia și tron și țară ce lui i se cuvine, — „Se-nșeală mândrul rege, Robert Napolitanul, „Și de-a-mi robi moșia să-și părăsească planul... „Când Radu-Negru-Vodă din munte a venit „Popor român aicea și țări el a găsit, „Ce l-au primit de voie stăpânitor să fie „Și datu-i-au și cinste și mână de domnie. „Deci, țara e a țării și ei gândesc s-o las.. „Și, n-oi ierta lui Robert aici prea lung popas. „Să mergeți, dar, la dânsul să-i spuneți de la mine. „Că voi să-i fiu prietin și voitor de bine, „Acasă de s-ontoarce și m-o lăsa în pace. „De n-o vrea însă, Carol, cum este drept a face, „Să afle că Românul cel pașnic la cuvânt, „Din țara sa cea largă va face-un larg mormânt „În care îngropa-va orice trufaș dușman; „Să afle că urmașii viteazului Traian „Născuți sunt a fi liberi și-a nu cunoaște sila „Că-n veci n-au să se-nchine la stirpea lui Atila! Solia ungurească cu aste vorbe pleacă. Oștenii toți atuncea trag spadele din teacă Strigând: „Să frângi, stăpâne, trufia lui Robert.“ Iar Basarab le zice cu pace: „Nici pe sfert „Din oaste-i n-o să scape de aspra-mi răzbunare, Și nu-și va da nici Robert spre casă-i de cărare, „Deci vă gătiți îndată la Olt să-l întâlnim „Și prin ciocniri legate spre munte să-l silim; „Acolo voi trufiei să-i dau o-nvățătură, „Ce la vecini să treacă apoi din gură-n gură! „Iar dacă altfel cerul voiește ca să fie, „Tari sta-vom păn' la unul în dorul de moșie — „Și n-om pleca grumajii la Ungur nici-odată, „Ci vom muri cu mâna pe armă încleștată! „Mă duc deci copilașii să-i mai sărut pe frunte...“ Din sală pleacă Vodă. Iar cel flăcău de munte Mihai din Timișoara, cu brațe tari de vână Din rânduri iese-n față, spre răsărit se-nchină Și sărutând al spadei mâner făcut în cruce Grăiește: „La pieire pe Robert eu voi duce... „N-am părăsit Ardealul ca zilele să-mi scap, „Ci ca să pot în luptă să-l ușurez de cap! „Neîncetat el varsă al fraților mei sânge... „Curând însă soția-i pe urma lui va plânge — „Si răzbuna-voi toată durerea celor frați, „Ce gem sub apăsare dincolo de Carpați.“

A poposit cu oastea Robert la Olt în vale Și își așteaptă solii ce iat’ îi vin în cale. „Ce zice răzvrătitul? întreabă el măreț; Dar solii spun răspunsul lui Vodă cel semeț. „Mâni voi târî de barbă Voivodul îndârjit, „Ce să-mi nesocotească puterea a-ndrăznit. „Și din bârlog l-oi scoate cu botniță să-l port!“ Răcni Napolitanul și-ndată al său cort Fu ridicat; poruncă dă oastea-i să pornească Și ce-o găsi în drumu-i amar să pustiască. Dar nu pe gând îi iese, căci greu îi merge-n cale... În ori-și-ce pădure, la ori-ce deal ori vale Crunt Basarab îl cearcă pe moarte și pe viață Lovindu-l când în coaste, în spate ori în față, Mii de săteni cu coase, topoare îl izbesc Și mersul oștii mândre mereu îl răsucesc. Și lasă dâră lungă de mulți Maghiari în drum... Iar colo-n zarea largă stau satele scrum, Și nu găsesc apă și hrană unu găsește, Dar spada românească mereu îl zeciuiește. Și-acuma însuși Robert muncit e-n piept și-n gând.

Atunci Martin de Berend grăi cu glasul blând: „Ajunge încercarea prin care am trecut! „Cu Alecsandru, Doamne, nimic nu-i de făcut... „Haidem, mărite rege, de-acuma în spre casă „Căci setea ne omoară și foamea ne apasă. „Nu face țara asta cât mândra ta oștire, „Ce e păcat să piară fără de rost și știre! Stă regele pe gânduri pe Berend mi-l ascultă Și-n pieptu-i se frământă amar și jale multă... Cum să se-ntoarcă-n cate și fără vr-o ispravă După atâtea pierderi, și trudă, și zăbavă... El, Carol Robert, rege Ungariei cei mari Temut în Europa de craii cei mai tari!... Dar iat’ Andrei din Alba, ecleziast ce poartă Pecetea cea regească, mâhnit de trista soartă A oștii cei de foame și arme zeciuită Vorbește cu durere: „Vezi... că-i zădărnicită „Ideea ta măreață, ca nație maghiară

„Spre răsărit la mare să-tindă mândra-i țară... „Pe Basarab deci lasă, o, mult mărite rege, „De data asta-n tronu-i și în schizmata-i lege... „Așa te rog, stăpâne... iar când ne vom întoarce, „Iar întremați la luptă, cu vârf îi vom restoarce „Și paguba și chinul ce-am îndurat acum! — Dar în pustia asta cum da-vom noi de drum? Trist regele întreabă. Andrei așa răspunde: „Spre Curtea de-Argeș, Domne, voit-am a pătrunde... „Dar Alecsandru-Vodă mereu ne-a tot cercat, „Cu paloșul spre munte mereu ne-a îndreptat... „Ce-a cugetat Voivodul ușor e de-nțeles: „De noi a vrut să scape al țării sale șes „Și vrea să ne izbească în munți la vro strâmtoare!? „Ne și aflăm acuma în cruda lui prinsoare... „De vom păși-nainte vom întâlni nevoi, „Mai grele întâlni-vom de-om merge înapoi! „La câmp pândește moartea prin arme și prin foame; Căci satele sunt goale... ogoarele n-au poame... „Și lung e drumul văii... haidem deci tot spre munte; „Căci peste cele vârfuri cu coamele cărunte „Mai drept e înspre casă! Așa grăiește — Anudrei Și chin amar s-arată în triștii ochii săi. Și zice Carol: — Popo, voi ție să mă-ncred Pornește înainte, căci iată te urmez!

Carpații cei cu vârfuri ce trec mai sus de nori, Cu piscuri coperite și vara de ninsori, Au văi ce-nfiorează chiar vânători isteți Ce știu lupta cu ursul la piept și îndrăzneți. Pe-o vale ca acestea Andrei-nainte merge, Sudoarea de frunte îngrijorat își șterge Iar ungureasca oaste în urmă-i ca o dâră Pe strâmte căi și dâmburi anevoios se-nșiră. Un pedestraș vezi ici cum greu se trăgănează, Flămând, el de-a mâncării — trudit, un pat visează; Un călăreț mai colo muiat, cu ochiul stins Și calu-i poticnește pășind cu gâtu-ntins, Și mai încolo încă un mândru cavaler Greu apăsat de scutu-i și zalele de fier. La mijloc iată Robert înconjurat de curte: Magnați maghiari și clerici încinși cu săbii scurte, El trece pe potecă muncit de-un gând umbros, Iar calu-i greu se mișcă molâu, cu capu-n jos Așa tot merg, se-nfundă cu toți într-o strâmtoare Sălbatică, îngustă, lipsită și de soare. Andrei grăbit-nainte tot merge, înainte... Cu inimă muncită, cu îngrijată minte Necontenit se uită în lături, sus, în jos Spre șirul cel de dâmburi, spre codrul neguros. Dar iată se încruntă și-n suflet greu tresare, Căci pe Români vzdut-a printre copaci în zare „Voinici! răcnește popa, pe rege să-l scăpați „Iar cei ce stați la luptă viața scump vă dați!“

De-odată surd răsună un bucium de război... Clipiș de sus, din dreapta, din stânga un puhoi De bolovani și arbori, de uriașe stânci, Spre Unguri se avântă în văile adânci, Și saltă-n mândra oaste, și rânduri lungi sfărâmă, Și pe glotași și nobili în țărână îi dărâmă. Morțiș îmi urlă valea de țipetul de jale Al celor ce cu spaimă tot cad în strâmta cale Și țipetul de jale, și urletul de munți Le-mbină cu strigarea Românilor cei crunți Cu vuietul sinistru al pietrelor pornite, Cu vâjâitul crâncen al jderelor zvârlite, Cu zbârnâiri de arcuri, cu șuier de săgeți, Ce rup în cete dese și frâng pe cei răzleți! Curteni atunci cu scuturi la rege iute vin. Iar Robert se pitește sub scutul lui Martin Și-așa-i păzit de ploaia de pietre ucigașe. Pripiți îi smulg hlamida și hainele trufașe Și-n ele pun pe Desev, ca: toți câți au să-l vadă, Că regele e față în luptă, toți să creadă; Și fug și fug prin valea ce urlă a pustie Ca doar Robert să scape de moarte, de robie.

Ca o furtună surdă, de sus, din cele culmi, Oștenii toți cei ageri, printre stejari și ulmi, S-avântă într-o clipă pe-nguste căi de munte Și intră în strâmtoare cu Alecsandru-n frunte, „Zdrobiți — le strigă Vodă — pe toți câți îndrăznesc „Să luptă cu avântul și steagul românesc.... 'Naintea lui s-aruncă Mihai, dând moarte cruntă Maghiarilor ce-n cale cutează de-l înfruntă, Când ceată mai de-o-parte pe Desev el zărește În mândru port de rege. Spre el vârtej zorește Și-i strigă: „Stăi năpârcă că viu să te sosesc Și-o bună „noapte bună“ pe veci să-ți dăruiesc! S-ajung. Și iute-n zale își dau ca să se spargă, Dar Desev cade-n sânge în piept cu-o rană largă. Apoi ca un arhanghel Mihai prin Unguri pleacă Și își lărgește drumul și tot în țărnă pleacă. Andrei cel zis din Alba, ecleziast isteț, În dogme și-n război totuna de-ndrăzneț, Îl vede și mi-i strigă: „Voinice ești zorit? „Zorit? nici-cum, răspunde Mihai, ci mulțămit „Că-am întâlnit pe Robert și ochii i-am închis.... — Lui Robert? râde popa; lui Desev Dionis De mine pus în haine regești.... lui Carol nu... — Mușcat Mihai răcnește: „Atunci n-o să scapi tu... „Tu popă făr’ de lege...“ și aprig îl izbește,

Și gâtul îi desprinde, și lat jos mi-l lungește. Dar greu Mihai se simte muncit de jale-amară... Căci a scăpat pe rege... Când iată-l înconjoară, O ceată și în pieptu-i de-o-dată zece spade Străbat, și greu viteazul oștean pe spate cade.

„Să-i nimicim! s-aude, din oastea românească, Și dau cu însetare în gloata ungurească, „Stârpiți, mai strigă Vodă, trufia cea maghiară, „Și mântuiți moșia de nesătula fiară! Și rupe Alecsandru în cete îndesate, În larg și-n lung cu spada mereu le tot străbate; Iar după el oștenii cei aprigi pânză vin, La umăru-i se ține viteazul Baldovin, Și cât colo se vede jupânul Dragota Și piteșteanul harnic Manole Bealota, Și trec prin rânduri dese și frâng voinici vestiți Ca Saroș și Posoga, viteji nebiruiți. Și duduie toți munții de-a armelor ciocnire, De-a Ungurilor goană, și cruntă risipire.... Dar, în curând în vale tăcere iar se face Și într-un val de leșuri ca toată se preface. Atuncea Alecsandru se toarce înspre-ai săi Și zice cu iubire: „Ajunge, dragii mei, „Izbânda ne-trecută ce noi cules-am az; „Destulă-i palma asta pentr-un fudul obraz „De-nvingător cu faimă! — Aici un sfânt locaș „Să înălțăm, ce-ar spune oricărui drept urmaș „De-nfrângerea pățită de un voinic dușman. „Și-ar spune că nepoții străbunului Traian — „Născuți sunt a fi liberi și-a nu cunoaște sila, „Că-n veci n-au să se plece la stirpea lui Atila, „Și tot aici chiar astăzi trei stâlpi să înălțăm, „Trei stâlpi ciopliți în piatră, prin ei să arătăm „Că următorii noștri pricepe-și-ar menirea „Cât timp vor înțelege a nu-și clinti iubirea „Spre Tatăl cel din ceruri, spre Domn și spre moșie „Iubirea întreită ce le va da tărie.”

București, 16 Ianuarie 1890

Înșine străbuni...

Zdrobit-au hoarde de Tătari, De Unguri, Turci prin munții mari; Înfrânt-au Leși în codri tari. În lungi războaie, necurmat Străbunii noștri s-au luptat! Moșie, mândră ne-au lăsat.

A noastră sfântă datorie E: să păstrăm neam și moșie, Ce ei scăpat-au de robie; Să le păstrăm, să le mărim — Și drept și bine să muncim Ca, înșine străbuni să fim.

1890 Ianuarie 23, București

Lui Marte un pahar

Virtuți și fapte strămoșești, Voi, cântăreții româneștti, Uitatu-le-ați în cronicari! Și doar acele fapte mari Moșia sfântă ne-au păstrat Și patria ne-au ridicat! Din zori în zori vă încordați, Simțirea cărnii să nălțați, Iubitele să vă cântați. Ajung atâtea suspinări Și risipite-n vânt oftări.

Așteaptă viața cea străbună Să-i dați un loc în poezie... Dar «lira» voastră nu răsună La fapte mari de vitejie... Voi nu simțiți cu-acei bătrâni, Ce-n țară ne-au lăsat stăpâni... Din zori în zori ei au luptat Viața pentru noi și-au dat; Ci de-i iubita la fereastră, Îmi detronați pe Dumnezeu — De n-a zâmbit iubita voastră, Viata e un blestem greu.

Cel ce v-ar crede pe cuvânt, Ar ține traiul de-un mormânt; Cel ce-ar urma al vostru graiu, Ar ține lumea putregai; Menirea sfântă-a omenirii: Și pentru alții de-a trăi, De-a da obol viitorimii, O muncă fâr’ de rost ar fi!

Dorm duși bătrânii în morminte, La cap cu candelele sfinte... Și toate faptele lor mari, Dorm... dorm adânc în cronicari...! Și doar în lupte când oșteau La noi... la următori gândeau... Destul plăcerii închinați, Pe Cupido destul serbați Și-n bucurie și-n amar! Beți și cu Marte un pahar! Căci omul într-atât e om, Cât în al țării sale pom E ramură înfloritoare, E creangă darnic roditoare; Cât nu stă numai pentru sine, Ci și spre-al neamului său bine; Cât simte omenia lui Mărită prin a neamului.

București, 1890 Februarie 3

Ziua Sf. Alecsandru în 1877

Sus, pe colină, Țarul, de Duci înconjurat Sărbătorește ziua-i. Și vinul cel spumat De Nicorești, de Panciu, de Deal și de Cotnar, De generali se varsă în cezăresc pahar, Și-i mare veselie sus pe colină, sus, Că lui Osman-Gaziul foc împrejur sa pus. La Grivița, în vale, acolo ce se varsă? Din pieptul și din gura cea încleștată, arsă De sfâșierea morții, a mândrului soldat Din oastea românească, drag țării închinat Se varsă sânge tânăr... se varsă sânge cald Cât se-nroșește valea cea verde, de smarald... De ce în vale-i luptă și cruntă încordare, Iar colo pe colină zâmbiri și sărbătoare? Fiind că azi e ziua puternicului Țar, Deci curge-n vale sânge, iar sus... vin în pahar. De ziua sa dorit-a, creștinul împărat, La luptă se privească, de luptă depărtat...

Și geme greu văzduhul în gurile de foc A patru sute tunuri, ce-aruncă-n orice loc Durerea cea din urmă în aprigii păgâni, Și seceriș de moarte în harnicii Români. «Nu văd, vorbește Țarul, viteaza noastră oaste! «Românii luptă-n vale... tot ei colo pe coaste...» Atunci un mare Duce, ce din belșug mâncase La masa cea crăiască și bine s-adăpase Grăi: «Au mers înainte spre a se deprinde-n foc; «Și pentru că, cum zis-ai, ar fi având noroc «Al României Vodă, acela, cărui dași «Puterea și porunca chiar peste-ai tăi ostași. «Dar vor veni ai noștri și câmpul vor cuprinde «Și Grivița din mâna Românului vor prinde.» Surd tunurile tună, cât tremură pământul, Și geme toată valea, a moarte urlă vântul, Iar cerul se-nvelește cu-un nor întunecat, De gurile de tunuri, de mii de puști vărsat, Nimic nu se mai vede... Dar, iat’ s-aude iată Un «ura» ce răsună, cât umple valea toată — Și înțeleg cu toții... — Cu glasul trist și stins Șoptește-atuncea Tarul: «Românii au învins...!

Un prapurcic călare, un mândru băiețandru Sosește și se-nchină la Țarul Alecsandru. «Ce s-a-ntâmplat?» îi strigă mărețul împărat, Ce îndelung stătuse tăcut și nemișcat. — Azi curs-a, Majestate, azi curs-a sânge mult! Dar s-au ținut Românii... Ei Grivița au smuls, Purtați de Carol Domnul, din mâna lui Osman... «Dar n-am văzut nici unul... niciun rusesc oștean...! — Deși eram pe astăzi de tot nepregătiți Dar, spre onoarea zilei, toți noi am fost, grăbiți A ne-arunca în luptă... și... dat-am ascultare Voinței tale nalte, o! împărate mare! «Dar unde-ați fost!...» — În cale un fort am întâlnit Că-i Grivița crezut-am și aprig l-am izbit.... «Și -ați luat! Răspunde...» — Nu, mare împărate... Atacurile noastre respinse fost-au toate... Mulți au căzut de-ai noștri... Vro un-spre-zece mii Plecat-au, Majestate, din lumea celor vii...

Atuncea Alecsandru, al Rusiilor Țar Îndepărtă cu cotul cea cupă de Cotnar Îndurerata-i frunte de mână-și rezima Și cu amară jale în gând își cuvânta: «Bătut sunt eu și astăzi... iar El... El a învins... «El Grivița cuprins-a... deci Plevna a cuprins...

Februarie 1890, București

Radu Șerban Basarab

(1611 Iunie 29)

Dumnul Bator Gabriel, La la minte ușurel, Cam în zori, La cântători Poposea pe la Petrești, Cu oști multe secuiești, Și cu multe oști săsești. Sta pe loc, le număra Și mult mi se bucura, Găsind patru-zeci de mii Secuești, săsești copii, Și cu vesel graiu zicea: «Doamne sfinte! mult aș vrea «Să zăresc în depărtare «Venind cu-o oștire mare «Pe Vodă Radu-Șerban «Pe Voivodul cel muntean; «Și să dau un greu dezbin «Dușmanului meu hain!» Abia graiul el sfârșea Când iat-colo că zărea, Pe o mult îngustă vale, Tot pășind grăbită-n cale O oștire micușoară, Însă ageri, ușoară, Ce venea mereu spre el, În spre Domnul Gabriel. Mulți Secui atunci și Sași, Ai-lui Gabriel ostași, Pe lănci mâna că puneau: Căci știau, bieții, știau Că oștirea ceea mică, Ce scoboară pe potică, La izbândă e purtată De o minte nestricată, De Șerban Cel bun oștean, Ce mulți Sași pus-an mormânt Și pe mulți Secui a frânt. Gabriel însă râdea Și-ngâmfat la toți zicea: «Stați, voinici, nu vă grăbiți! «Nu cumva voi socotiți «C-o s-avem vreo ciocnire «Cu cea umbră de oștire? «Chiar acum un căpitan «Să pornească la Șerban «Să-l întrebe de nu vine «Să cineze azi la mine — «Ori cumva de mi-a plecat «Domnitorul la vânat? «Căci cu oastea câtă are «Poate da o vânătoare, «Însă nu o bătălie...» Și cu mare veselie Tot grăind îmi chicotește Că așa isteț, glumește. Apoi Domnul Gabriel, Om la minte ușurel, Foarte mi se-mpodobea Și aripi el își punea, Pe la cușmă, la picioare La genunchi, la cingătoare, Și la glezne, și la brânci, Și la șea, și la oblânci, Cât credeai că-i altceva. Numai el, bietul, credea Că dușmanii l-ar lua Drept arhanghelul Gavril Arhanghelul Mihail. «Pe nătângul de Șerban, — «Zicea Domnul ardelean — «Mult aș ține, astăzi chiar «Să ajung pe la hotar, «Ori colea pe la Brașov «Sau mai colo la Râjnov «Și să-l pun la masa mea «Și de-o vrea, și de n-o vrea.»

Iată solul batoresc Dă de Domnul românesc Și mi-i spune Vorbe bune De poftire la cinare Cu vin bun și cu mâncare, Și la mândră vânătoare. Râsul, Vodă, greu își ține: «Mulțămim, zicând, prea bine: «De poftire la cinare «Cu bun vin și cu mâncare. «Iar cât e despre vânat «Voi să-ți spun ne-nconjurat, «C-am pornit la vânătoare, «Însă, nu de căprioare. «Lupăria cea săsească, «Vulpăria secuiască, «Vrut-am să vânez, și vreau «Dac-o vrea și Dumnezeu, «Să prind mândra zburătoare «Cu aripi pe la picioare, «La genunchi, la cingătoare, «Și la glezne, și la brânci «Și la șea, și la oblânci.» Căpitanul sas pleca Și la Gabriel venea. Dar când Domnul ardelean Auzi ce-a, zis Șerban, Mi se furia cumplit Și porunci dădea grăbit Pentru moartea cetei mici Ce sta colo pe colnici, Și era la vro opt mii. Pe ostașii săi cei vii, Șerban, pașnic împărțea Și în luptă trimitea Pe cei mulți, și-o mică parte, De dușman nu prea departe, Lângă sine o ținea, De război o rânduia, Și sta gata să lovească Marea oaste dușmănească Când o fi timp potrivit Numai bun de biruit.

Surd în vale și-n zăvoi Sună toba de război! Greu oștirea ardeleană S-a izbit de cea munteană, Și se bat cu sete mare Până soarele răsare, Se lovesc apoi-nainte Pân' ce soarele-i fierbinte. Iar Șerban sta, liniștit Și cu ochiul neclintit Mersul luptei ca să vadă, Pân' ce soarele-i amiază. Dar oștirea ardeleană Iat’ a spart pe cea munteană, Și în două mi-o despică, Și cu tunul o dumică. Atunci Domnul Gabriel Cel cu mintea ușurel Pinteni calului dădea Și striga pe cât putea: «Hai oșteni... hai! că-am învins «Pe Șerban să-l luăm prins! Și dus de ușoara-i minte Alerga mereu-nainte Armele îi zingheneau Aripele-i fâlfâiau. Dar iată pe cei colnici Radu cu puțini voinici Tot venea... venea spre el În spre Domnul Gabriel. Așa lucru cum văzu Mult la gânduri nu stătu: Calu-și răsuci în loc Fugind iute ca de foc, Cu armele zinghenind, Din aripi fâlfâind Și în goană tot strigând: «Peste dealuri, paste ape «Fuge oricare să scape...» Iar Șerban da după el Cu fugaru-i voinicel Și cu furie se-mplântă În dușmani și mi-i frământă. Iat’ și oastea-i cea gonită Înapoi vine grăbită, Domnul mi-o îmbărbătează Și-n Secui o avântează, Și cu toți acuma string Pe dușmani până ce-i frâng. Radu mi se-nveselește Și gonacilor grăiește: «Ian’ mai stați «Să căutați «Printre morți de nu aflați «Pe frumoasa zburătoare «Cu aripi și la picioare!» Un sutaș i se-nchina Și supus îi răspundea: «Printre morți, stăpâne, nu-i. «Fost-am eu pe urma lui. «Când de când stăteam să-l prind «Și în brațe să-l, cuprind; «Căci doream să-ți aduc vie «O așa minunăție. «Neprinzând pe Gabriel, «Ce-i și-n goană ușurel, «Prins-am ale lui aripi, «Ce le-am strâns prin văi și râpi. «Iat’ aripi de la picioare «De la cușmă, cingătoare «De la glezne, de la brânci «De la șea, de la oblânci.» Vesel Radu că râdea Și sutașului zicea: «Nu-i nimica, fătul meu. «Păgubaș rămas-am eu, «De măiastra zburătoare «Ce-a zburat făr’ de-aripioare «Cerul însă-a ajutat «De-am făcut destul vânat «De-ngânfare secuiască, «Șiretenie săsească, «De trufie batorească.»

1890 Februarie 18, București

Petru Rareș (Ioan S. Nenițescu)

(1529)

Rareș, Domn voinic în luptă și-nțelept în timpi de pace, Care, toate câte-ncepe bine știe a le face, Din Ardeal primit-a veste că oștiri austricești Transilvania supus-au voilor împărătești. „Cine cârmuiește oastea? pe soli Vodă mi-i întreabă. — Ferdinand ce-i arhiduce... răspund dânșii. „Dar la treabă „Se pricepe arhiduce? știe rostul de război? Și trimișii zic lui Rareș: — Cică e oștean de soi... „De-i așa, atunci oștirea să-mi gătiți“ grăiește iară Domnul căutând la hatman și la voinicii de țară. „Ferdinand, luând Ardealul să supuie a-ndrăznit „Și cetăți ce Moldovenii stăpânesc și-au stăpânit, „Ca Ciceul și ca Balta, locuri tari pe care eu „Și Moldova, le-avem parte de la Ștefan, tatăl meu. „În Ardeal și eu intra-voi deci, să văd pe arhiducă „Să-i arăt o cale scurtă, care drept la Beciu să-l ducă.“ Și cum Domnul a grăit Toată oastea s-a gătit,

Rareș peste munte trece cu oștirea-i la Oituz. Și mergând în foc oștenii drag tot cântă din cobuz. Dar când dau de vr-o cetate lasă toți cobuz și fluier Și din tunuri crunt atuncea cântă al ghiulelei șuier, Colo sus spre Feldioara înainte ei pășește Pân-ce dat-au de oștirea cea cu steag austricesc. Acolo iat’ arhiduca oastea-și pune bine-n rânduri, Dar când vede rânduiala și la Petru, stă pe gânduri Și grăiește: „Cunoscut-ați cam ce fel de om e Rareș? „Înainte de Domnie ziceți că-ar fi stat la Brateș, „Că-ar fi pescuit acolo; dar eu văd că-n bătălie „Se pricepe ca și mine, că nu-i om de pescărie! Și îndată arhiduca de războiu și dă poruncă, Tot atunci clipiș și Petru cu oștirea-i se aruncă Ager cum e o săgeată, dar în strânsă rânduială, Și în oastea dușmănească dă o cruntă zguduială, Și mi-o sparge, și mi-o pune iute-n fugă-ngrozitoare Și ia tunuri, și-i ia lagăr, și mi-o calcă în picioare. Iar spre Beciu ca o nălucă Fuge mândrul arhiducă.

Rareș, Domn voinic în luptă și-nțelept în timp de pace, Care, toate câte-ncepe bine știe a le face, Oastea sa biruitoare prin Ardeal mereu o plimbă, Și spre laudă-i închină și pe secuiasca limbă, Și săsimea cea trufașă, și cetăți cuprinde multe, Ce-i făgăduiesc supuse pe el numai să-l asculte. Spre Ciceu se duce Petru, și la Balta și le pleacă Voii sale. Iar când este spre Moldova iar să treacă Către luptători se-ntoarce și grăiește: “Buni oșteni, „Iată iar că ne întoarcem plini de faimă. Moldoveni! „Tare fie-ne credința catre neam și spre moșie, „Ca norocul și mărirea tot în cale să ne fie. „Încotro ne-or duce pașii mari izbânde vom culege, „Drepți de-om sta noi în credința către țară, către lege.“ Într-un glas oștenii strigă: „Sta-vom drepți, Măria-Ta, „Și-n credința către țara, și iubire-i drepți vom sta!“ Sună iar glas de cobuz: Rareș vine prin Oituz.

9 Martie 1890, București

Între frate și soră

Soro Tisă, ce mai faci? Frate, Nistre, dau haraci La străinii ce-au venit Tara de mi-au cotropit! Dau haraci la cei barbari Cu mici ochi și cu fălci mari, Ce-au venit cu multă gloată De la Caspica sărată! — Soro Tisă, cum de taci, Și de veacuri dai haraci, La străinul ce-a venit Țara de ți-a cotropit? Căci, eu văd că-al tău popor E întreg, întregușor Și-i mai mare Și-i mai tare Ca venitul cu grea gloată De la Caspica sărată! — Frate Nistre, nu-ntreba. Nu-ți vreau spune taina mea Ce adânc în piept ascund... Numai singură-o pătrund. Bine fac așa cum fac. Tot mai trebuie să tac! — Soră Tiso, taina ta E și sfânta taina mea, De aceea o-nțeleg. Dar nu eu o s-o dezleg Barbarului cel cu gloată De la Caspica sărată. — Frate Nistre, dragul meu. Să te-ntreb acum și eu: Căci tu alta iar nu faci, Ci ca mine dai haraci La străinul ce-a venit De la Neva, și-a robit Țara ta cea mult mănoasă, Basarabia frumoasă... Frate Nistre, nu uita Că eu Tisa, sora ta, Veacuri lungi m-am tot luptat, An cu an, neîncetat, Cu străinul cel cu gloată De la Caspica sărată. Iar tu, Nistre n-ai luptat, Ci luat ai fost, furat, De străinul răpitor Cel spre Don stăpânitor! — Tiso dragă, sora mea, Judecata-ți este grea! Drept e, soro, n-am luptat Însă nici fui eu luat, Ci vândut am fost... vândut De-un Păgân nepriceput! Dulce Tisă, dragă sor, Fii mai blând judecător... Țara mea cea mult mănoasă, Basarabia frumoasă, Nu e... nu-i atât de mare Cât e țara celui care De la Neva a venit Și puterea mi-a robit! Nici iubitul meu popor Nu mai e întregușor, Precum e poporul teu Cel păzit de Dumnezeu... Ci-i lovit Și risipit De la Don și Volga luată Pân' la marea înghețată! Dar oricât e jalea mea De amară și de grea, Drag la tine eu privesc Și mult, soro, te râvnesc, Căci deși de veacuri taci Și de veacuri dai haraci, Dar iubitul tău popor E întreg întregușor Și-i mai mare Și-i mai tare Ca venitul cu grea gloată De la Caspica sărată.

București, 13 Martie 1890

Tractatul lui Mircea

De la Stambul pașale de seamă, cu alai, Pornit-au spre ul țării vestit și liber plai, Și merg să stea de vorbă cu Mircea cel bătrân Al României falic și neînvins stăpân: Cu Mircea, Domnitorul Dobrogei mănoase, Silistriei celei tare, al Dunării spinoase De-a lungul pân’ la mare, și-al malului celalt, Și-al văilor de dincol' și de Balcanul-nalt — Cu el vor să încheie prin bună învoire, Între sultani și țară, o vecinică-nfrățire. Printre boieri cu vadă, între oșteni vestiți, Cereați în dor de vatră, în lupte oțeliți, Titanul Mircea șade și cată părintește La toți, apoi cu pace și înțelept grăiește: „Bine-ați venit boieri, oșteni de bun neam — „Vreau voia mea din urmă s-aflați. Iat’ mă gândeam „Că prea bătrân acuma fiind și obosit „De luptele grozave în care m-am oștit, „Și neputând cu ochiul străbaten viitor „Ales-am țării mele chiar eu ocrotitor. „Nu-i bine cu Maghiarii să-ntemiem frăție, „Nici voi să iau ca sprijin fățarnica Lehie — „Căci slabi și nedestoinici ei încurând, s-or stinge... „Mâni-poimâni cântăreții pe-a lor ruine-or plânge... „Cu ei nu-și lege soarta vro-dată neamul meu! „Spre cotropire dorul le este dus mereu „Și căci nu văd, trufașii, că chiar de cotropiți „Puși în genunchi ci fi-vor, supuși și înghițiți. „Iar neamul meu nu este de cotropiri aprins; „Ci vrea să-și ție legea și dreptul neatins. „Deci ială că cu Turcul voit-am să mă leg „Căci tare-i și-o să fie lung timp. Și înțeleg „Că nu-i de mare teamă, căci el ca un păgân, „Nu poate din credință pe neamul meu român „Să-l ducă-n rătăcire, cum face-ar un creștin, „Ce sângele i-ar suge purtând o cruce-n sân. „Sub astă ocrotire vom sta adăpostiți „Cum sâmburii stau iarna de nea acoperiți, „Pân’ viforul se trece și repede ies iară „Când soare cald s-arată în dulcea primăvară. „Așa și noi. Dar până s-or sparge deșii nori „Să știți că arși de vifor vom fi de multe ori! „Râvni-se-vor și pâinea și vechiul nostru drept...» „Vom semăna ogorul cu platoșa pe piept! „Cu secerea-ntr-o mână, cu paloșu-n cealaltă „Vom război la munte vom secera la baltă! „Dar soarele ieși-va.... Căci e un Dumnezeu, „Ce, pentru cei ce sufăr a dat sângele său! „Acum să intre solii“

Intrară cu alaiu Toți solii câți venit-au pe-al țării liber plai. Iar pașa cel mai mare la Vodă lung privește, La piept își pune mâna și-apoi așa grăiește: „Poruncă ne-a dat nouă, măritul padișah, „Pe care lung să-l ție puternicul Alah, „Și hotărâm cu tine, cinstitule stăpân „Al României mândre și-al neamului român, „O strânsă legătură de dragoste și pace „Menită bine ție și nouă a ne face!“ Și Mircea îi răspunde: “Porunca ce ți-a dat, „De-a: te-nvoi cu mine, măritul împărat, „Cu știrea mea e dată. Deci iată învoiala, „Căci vreau să-mi dau pe față întreagă socoteală: „Creștinul în restriște prin lege se mângâie! „Deci vreau ca legea țării cinstită să rămâie „Și nici un turc să poată în țara mea aice, „Când-va, nici chiar Sultanul, geamie să ridice „Voievozii câți în vremuri veni-vor după mine „Să poată a se bate cu limbele vecine „Când vor găsi cu cale, și iar să poată face, „Când crede-vor ei bine, cu răii dușmani pace „Un Domnitor, vro-dată urmași de n-ar avea „Atunci Mitropolitul un Domn țării să dea „Cu sfatul boierimei și capii de oștire, „Ca astfel însăși țara să-și aibă de-a ei știre. „De s-ar scula dușmanii, pe carii eu i-am frânt, „Când n-oi mai fi, să sape moșiei un mormânt „Cum uneltesc viclenii cu râvnă din vechime, „Atuncea Padișahul din vremi cu agerime, „Să sară spre a-mi scoate moșia la liman. „Iar dacă și Sultanul, ca om... de... la aman „Ar fi, și noi cu pieptul să-i stăm în ajutor. „Și... da-vom pe-nvoială un dar chiar sunător..? „Căci, legătura asta, deși-i tovărășie — „Dar rânduiala firii făcut-a ca să fie „Cel mic mai mice la parte, la datorii mai mare.“ Boieri, oșteni la Vodă cu-adâncă admirare Privesc, și însuși pașa la el uimit tot cată, Și pare că vorbirea îi este ferecată; La piept își pune mâna, bătrânului se pleacă, Apoi înalță fruntea grăind cu vocea seacă: „Mărite Domn, iubirea ce porți tu vetrei tale „E bine-cuvântată de Cel-ce mână-n cale „Pe stele, pe luceferi, pe lună și pe soare. „Dar cât de sfântă este iubirea ta și mare „Ar fi mai cu podoabă de-ar fi și cu dreptate! „Tu ne chemași la tine din locuri depărtate, „Plecat de bătrânețe, cu noi ca să închei „O dreaptă legătură și tot tu, Doamne, vrei „Să poruncești acelor ce au, în viitor, „A da și țării tale și ție ajutor? Atuncea Mircea-Vodă se scoală în picioare. Din ochii săi de vultur, priviri săgetătoare Pornesc, sus nalță sceptrul cu gest poruncilor, Și de pe tron grăiește cu glas răsunător: „Te miri, că-n bătrânețe când pacea eu doresc „Cu voi chiar, încheind-o, tot încă poruncesc? „Ori crezi tu că cer pacea anume pentru mine? „Cât sta-voi în picioare să afle ori-și-cine, „Că, de-o veni cu arma în cuibul meu, aice, „Prea bine n-o să-i fie! — Știu că-au să se ridice, „Când voi închide ochii, dușmani nenumărați „Pe-ai mei urmași să-i rupă ca lupii cei turbați. „Gândind l-acele timpuri cerut-am vouă pace, „Căci n-oi mai fi pe lume dreptate spre-a le face. „Te miri că dând la pace tot încă poruncesc? „Tu nu-mi știi făptuirea... deci, stai s-o zugrăvesc: „Din Coșovo, când frânt-a grozavul Baiazid „Creștinătate multă clipiș s-a repezit „Cu oști nenumărate, în țara mea străbună; „Și-nchipuia viteazul, că iute s-o supună, „Eu cu puțină oaste ieșitu-i-am în cale! „Dar ruptu-i-am hurdiea și l-am gonit la vale. „La Dunăre și încă și peste râu l-am dus, „Și de Balcan nainte stăpânitor m-am pus. „Curând pornit-a iarăși tot Baiazit cel crunt, „El fulgerul, să lupte cu un Voievod cărunt. „Și s-a vărsat oștirea-i ca un puhoiu de pară „La munte, și la baltă, și peste-ntreagă țară! „Atuncea la Craiova, pe locul zis Rovine, „Iar i-am ieșit în cale cu câți s-aflau cu mine, „Un pumn de fii de ai țării, și datu-i-am război. „Gemea sub noi pământul, urla vechiul zăvoi, „Se-ntunecase ziua de ploaia de săgeți, „Scăldați erau de sânge toți harnicii mei feți, „Și valea până-n zare era scăldată-n sânge! „Și Baiazid văzut-a că nu ușor se-nfrânge „Virtutea românească. Și a fugit atunci, „Chiar Baiazid vestitul, și s-a ascuns prin lunci, „Și peste noapte apa-napoi el a trecut, „El, spaima Europei, și pace mi-a cerut, „Dar iar veni Sultanul și-al țării orice loc „Acoperi cu moarte, cu jale și cu foc. „Atuncea eu la munte suit-am pe bătrâni „Și pe femei cu pruncii, iar câți erau stăpâni „Pe brațe și pe voie chematu-i-am la mine. „Greu pe-ndrăzneț lovit-am când mi-a venit mai bine, „La Ialomița-n locul Rovine iar chemat, „Și, ca și la Craiova un crunt vârtej i-am dat. „Cu sânge și cu leșuri umplut-am văi și coaste, „Și iar fugi trufașul plângând și fără oaste. „Dar nu Baiazid numai simțit-a a mea spadă. „Și alți crai, tot puternicei, când m-au cercat cu sfadă „Luatu-și-au pedeapsa; de pildă Sighismând, „La Unguri crai de seamă, de fală mult flămând „În Mehedinț primit-a o bună-nvățătură, „Abia scăpă de moarte și fără dinți în gură. „Mai mult făcui. Nu numai zdrobit-am eu sultani „Și-am frânt ai țării mele pe cei mai tari dușmani, „Ci-am pus pe tronul vostru pe Muza, mai un prunc, „Și-am aruncat de-acolo pe cine-am vrut s-arunc... „De-aceea dând la pace tot încă poruncesc! „Stăpânul tău cunoaște că eu când vreau, vroiesc... „Și... când vroiesc odată el știe că și pot!... Atunci fruntașul pașă mi se-ndoi de tot Și zise: „Preamărite, Sultanul Mohamet, „Pe care lung să-l ție Alah și-al său profet, „Să-nchei cu tine pace cum vrei, grăit-a mie, „Căci mândru e de tine și-a tu prietenie!“

București, 10 Iunie 1890

Frații din Pind

Nu sunt Românii toți, cei câți Trăiesc aici-n țară — Nu sunt Români numai atâți. De-ai merge-un an și-o vară La răsărit, și miază-noapte, Și la apus mereu, Tot auzi-vei blânde șoapte Din viul graiul tău. Dar și la miază-zi departe — Mereu, mereu la vale, De-ai trece-un munte-n ceea parte Vei întâlni în cale Un neam voinic și muncitor Cu dragoste de casă, De drepte inimi născător Cu mulți copii la masă; Vei da acolo, ca la noi, De feți cu piepturi late Cu dragoste pentru război Și sfânta libertate. E vița bună, românească, Ce-n Pind s-adăpostește De duce luptă bărbătească. Ea, ca și noi, lovește Pe tot dușmanul, ce întinde O blestemată mână Pe vatră-i, spre a o cuprinde. E vița, cea stăpână Sin greli furtuni pe voia ei, Și care vecinic luptă Și pentru buni și pentru răi, Chiar de-i e spada ruptă; Și care atât de mult iubește Sfințita libertate, Cât pentru alți o războiește Cu piepturile late. Crăiea Greciei de-acum De braț macedonean A fost călăuzită-n drum Și scoasă la liman. În Pind sunt suflete deștepte Și inimi dimțitoare, Sunt minți întregi și înțelepte Și brațe luptătoare. Nu sunt Românii toți cei câți Trăiesc în țara mare — Nu sunt Români numai atâți, Ci mulți peste hotare!

19 August 1890, București.

Din Purice, Movilă

Urlă codrul de stejar Și dumbrava de tufar, Căci la Scheea greu se bat, Pân' l-amiaz din revărsat, Aprigul Maghiar Hroit Și cu Ștefan cel vestit. Și se bat cu încleștare, Și e groaznică vărsare De mult sânge unguresc Și de sânge românesc. Și mereu Ștefan izbește Cu dușmanul se oștește, Și în urmă-i cad mereu Unguri frânți de brațul său. Dar cum luptă, iată... iat... Calu-i cade sângerat. Aprod Purice mi-l vede, Și spre Vodă se repede, Și mi-i zice: «Doamne mare, «Sui pe calul meu calare «Căci sus, Doamne, când tu ești «Mult pe noi ne oțelești «Iar pe dușman îl slăbești! Ștefan-Vodă se-ncerca Pe fugar a s-arunca, Dar micuț fiind de stat N-avea chip așa de-odat Piciorul să puie-n scară Iute pe fugar sară. Iar aprodul cum vedea „Domnitorului grăia: «Face-m-oi o moviliță «Și să-ți fiu ca o scăriță, «Să te sui în șea pe loc «Și să-ți fie cu noroc!» Și cum spune Jos se pune, Jos pe brânci. Atunci Ștetan, Mândrul Vodă moldovan, Iute sus pe el sărea Și de-aicea drept în șea, Și aprodului zicea: «Hei! tu Purice «Voinice «De-oi scăpa de moarte eu «Și-ei scăpa tu, fătul meu «Mult o fi de tine «Bine!» Frâul Purice-i dădea Și cu foc îi răspundea: «Eu, stăpâne, de-aș muri «Mulți ca mine s-ar găsi, «Căci în orice Moldovan «Stă ascuns un bun oștean. «Dar ca tine mulți nu sunt «Cât de larg e ist pământ! «Ține-te-ar deci, Dumnezeu, «Cum tu ții, cu pieptul tău, «Țara mea și neamul meu Drag Voivodul mi-l privește, Când în luptă iar pornește, Și în Unguri greu cosește. Câți în cale-i se întâmplă Mi-i crestează ori în tâmplă, Ba în creștet, ba în față, Ba-i lungește făr de viață, Pân-ce pe Maghiar răpune Și-ngrozit pe fugă-i pune.

Atunci Vodă-și amintea De aprod și mi-i grăia: «Purice mi te numești, «Dar tu purice nu-mi ești, «Ci voinic cu bărbăție «Și cu dor pentru moșie. «De azi, din domnească milă «Să mi te numești Movilă, «Și să ieși din aprozime «Și să treci în boierime «Ca cinstit armaș mai mare, «Cu avere și ogoare. «Aspru știu eu a lovi «Nemilos a pedepsi «Pe tot cel ce n-are-n piept «Dor de țară, cuget drept. «Însă mult îmi place mie, «Pe cel dat la vitejie, «Părintește să-l iubesc — «Și cu drag să răsplătesc «Pe tot cel ce poartă-n piept «Dor de țară, cuget drept. «Căci iubirea de moșie «Nu e numai datorie, «Ci e glas dumnezeiesc «Pus în cuget voinicesc!»

București, 1890 Sept. 8

Împăratul Ioaniță

(1205)

Ucideți, strigă împăratul, dați moarte în Latini! Să piară cei cari pe nedrept își zic că sunt creștini! Și crâncen trece Ioaniță prin rândurile dese, Iar după el Cumanii iuți pe dușmani greu mi-i țese, Alăturea pășește Coța, viteaz de la Carpați, Și toți năvală aprig dau în mândrii cruciați; Și pala grea, și sulița, și ploaia de săgeți Lovesc pe Talienii tari, pe Frâncii cei isteți. Făr’ de nădejde se mai bat: Cezarul Balduin Și toți vitejii cei vestiți ce după dânsul vin, Ca Henric, Bonifat și Dandolo, căci harnicii Cumani Îi frâng cu Vlahii cei din Pind și cei de prin Balcani, Comitul Pleei Doloic voinic se războiește, Ca un vârtej, printre Cumani cu paloșul cosește; Dar iată Coța-i se pune de-a curmeziș în cale Și-i zice: „Stai să văd de-s bine legate cele zale, „Ori de-oi putea croi prin ele vro ușă, vr-o fereastră! Și râde Doloie: „Și eu prin mantia-ți albastră „Vreau sufletului loc să-ți fac.“ „Hai să cercăm“ grăiește Cumanul Coța și cu el în săbii se lovește. Cu furie mi se izbesc, li-i trupul ud de sânge Și fiteșcare sabia și sulița își frânge, Atunci pe lance mâna pun și scuturile sună Cum sună văile din munții când sus în piscuri tună... Și frânt de Coța Doloic se surpă de pe cal. Și cată Talieni toți la fugă dau năval, Ghermanii și cu Francii, toți voinici de bună Spiță „La secerat pe ei, copii!“ răcnește Ioaniță; Iar rândurile de Cumani se-ntind pe goană cruntă Și sfarmă pe fugari și frâng pe câți îi mai înfruntă Și când goniții cavaleri se văd fugând în zare Iat’ că și Coța mi se-ntoarce, și cum stă el calare Îmi târâie pe Balduin, Cezarul din Bizanț Legat de șea și-ncătușat cu mijlocul de-un lanț; Lui Ioaniță se închină grăindu-i: „Împărate, „Ți-aduc pe-ntâiul vinovat, fă-i cum crezi tu dreptate,“ Iar Balduin de Flandra zice: „Să judecați aștept; „Dar voi creștini sunteți cu toții și eu creștin sunt drept!” Atuncea râde Ioaniță: „Creștin? Dar... după faptă, „Ce numai creștinească nu-i, și nicicum înțeleaptă... „Dar... după ea te-oi judeca: Din țara ta plecași „Și-n drum mulți Talieni și Frânci și mulți Ghermani luași, „Făgăduind la toți că mergi să lupți cu vitejie „Mormântul Domnului să scapi. Cu câtă bucurie „La glasu-ți lume s-a sculat și s-a pornit cu tine! „De ce n-ai mers la Palestina? Ce căutași la mine? „Sunt eu păgân, ori asupresc mormântul lui Christos? „Vroiai din scaun să mă scoți cum la Bizanț ai scos „Un împărat creștin din loc. Și doar erai pornit „Să scapi de iataganul crunt creștinul asuprit, „Și să zdrobești pe Saracini pe iuții lor sultani „Cu cruciații tăi focoși, cu tarii tăi vultani. „Nu-n miază-noapte, ci spre soare gândit îți fuse drumul „Dar tu alergi după coroane nu cați Ierusalimul... „În cale-ți pe creștini amar de mult îi asuprești... „La îndurarea creștinească cum deci mai năzuiești?

„Luați pe-acest înșelător!.. Nevrednic și de moarte „Viața ce va mai avea în lanțuri să și-o o poarte!”

8 Oct. 1890, București

Pușca stăpânirii

Rănit Chican în luptă Pe brațe e purtat. O coastă îi e ruptă, În sânge e scăldat Și mâna-i e zdrobită, De schija unui tun. Cu fața ovilită La ambulanță-l pun, Tovarășii de luptă Pe-o laviță întins. Deși e dreapta-i ruptă, Cu stânga ține strâns Cea armă mult iubită, Cu care-a fulgerat Turcimea îndârjită, Asaltul când s-a dat Cu-avânt și hotărâre. Cel doctor-căpitan Întreabă cu iubire Pe vrednicul Chican: «Ce ai tu măi voinice? «În ce loc ești rănit «De te-au adus aicea? — De... domnule, lovit Am fost și eu în focul, Ce Griviței s-a pus. Așa mi-a fost norocul! Mulți alți de tot sau dus... — Și rana când îi cată Cel doctor-căpitan: — Stai, domnule, căci iată... Încet grăi Chican, Am de la stăpânire O pușcă de luptat, Și... ia-o în primire... La toți să spui curat, Că am sosit în mână Aici cu pușca mea... În lifta cea păgână Mult am izbit cu ea...! Acum... ce-o vrea cu mine Și Dumnezeu de sus...! — Abia sfârșit-a bine Și-al morții văl s-a pus Pe ochii și pe fața Oșteanului Chican... Și i s-a stins viața! Atunci cel căpitan Se pleacă în tăcere, Adună vro trei flori, Se-ntoarce cu durere Și- pleoape cu plânsori Iar spre viteaz... le pune Pe piept și fața-i mută... Și fâr' o vorbă-a spune Ia mâna-i și-o sărută.

București, 13 Oct, 1890