Poezie · 1912

Cânt de noapte

Sub icoană pe mesuță Arde candela gălbâie Acum pare că se stânge Și-abătută iar învie.

Toate dorm acum în noapte Luna trece de amiază La biserica în zare Alba cruce scânteiază.

Pe un pat în fundul casei Învelit în neagra pace, Stă un om culcat și parcă Nu știu doarme așa tace.

Mii de gânduri bat la minte-i Cer ca poarta s-o deschidă. Dar de-odată iată pacea Leneșă ca și-o omidă.

Ce voiți? poetul doarme N-are poftă de discuții Cine stă în miez de noapte Să vorbească cu pierduții.

Ele tac și-așa-s de multe Ca și iarba cea de coasă El de frică-nchide ochii „Haide poate că mă lasă”.

Dar amarnic să înșeală Că din miile de gânduri De odat’ un gând se scoală Slab, uscat, bătut de vânturi Parc-ar fi zăcut de boală.

Și vorbește-ncet și jalnic Aa, poetul nostru doarme Nesimțit mai e la fire Poate lumea să se-ntoarne.

Somnu-i lin și patu-i moale Firea-n visuri e-nvelită Spune-i minte tu mai tare Că iubita-i se mărită.

Ca și ars din locu-i sare Și puțin cam mânios Stă, se uită-n zarea albă Și suspină dureros.

Și c-un glas tăios ca fierul Cu un gest ca și sfârșit Zice: „Minte-nchide poarta Că de nu, am nebunit.

Iar tu gândule ascultă: Dacă dânsa se mărită De loc asta nu-i dovadă Că mi-a fost mie ursită.

Și de vestea ta amară E un lucru adeverit Pleacă gândule și-i spune Cam oftat și am zâmbit”.