Poezie

Cumetria cioarei când s-a numit privighetoare

O dihanie de cioară, Ce-i dăduse naiba-n gând?! Să ia fulgi de alte păsări, Să iasă la zbor cântând.

Iat-o împopoțonată Și mereu se gâtuiește, Ulubeasna-mpestrițată Rățoit bănănăiește.

Ce nume să-și dea acuma? Că e lucru-nsemnător! De la nume-atârnă toate Și trecut, și viitor.

Dar cioara, de! e tot cioară, Și astfel se socotea: Nu-și mai vedea de loc ciocul Și trupul nu-și mai simțea.

Se gândi cum s-o brodească Și să-și cate vrun nășic: Dar nașul i-o da vrun nume Ce n-o plăti mai nimic.

Haide! singură se face În biserica de caș Ș-alde popă, ș-alde naș, Ca să fie bine pace: Fără sfadă, fără price, Rămâne zis ce-și va zice.

Se numi privighetoare, Păsăruică cântăreață, Unde cântă pe răcoare, Știi, colea, de dimineață.

Și zbura de bucurie Biata cioară când gândea Că cioroii or s-o ție De poet și păsărea. Iese-acuma îngâmfată Și la lume se arată

Și ne-ncepe a cânta. La-nceput coțofenează, Glasul și-l mai subțiază,

Dar ce-i faci? că e tot ga! Țipă: ga! și ga! răsună; Păsările se adună, Ascultă și aud: gară! Se uită, dar nu văd cioară. Dihania-nnebunește, Cântă — cine-o mai oprește?

"Sunt — zice — privighetoare Și Dumnezeu mi-a dat dar; Sunt pasăre zburătoare. Care de pe lângă mine Va zice că nu cânt bine, E mare, mare măgar."

Și eho răspunde: gar! Pasările aud: gar! În tăcere o ascult; Se apropie mai mult, Fiecare o privește, Fiecare își zărește Fulgulețul, pana sa, Și-ncep a ți-o dezbrăca, Scuipă-n gură ș-apoi zboară. Poetul rămâne cioară!

1838