Fingal

Cântul III

Bardul Carril își continuă cântările: spune acțiunile lui Fingal din țara Loclinului și moartea Agandeccehi, surorii lui Swaran. — Calmar, fiul lui Matha, care primul invitase spre rezbel, revine vulnerat din câmpul bătăliei și anunță că Swaran se prepară de atac; se oferă d-a reținea în respect singur pe scandinavi într-o strâmtoare, spre a da timp irlanzilor d-a se raduna. — Cuchullin va să stea cu dânsul împreună, și ordonă bardului Carril de a conduce mai departe resturile armatei sale. — Aurora apare. — Calmar moare de plagele sale. — Flota lui Fingal se arată la coaste, și Swaran își abandonă projetul de a-și opune toate forțele la desbarcul caledonienilor. — Cuchullin, rușinos de a sa disfală, se duce a-și plânge soldații în cavernele muntelui Cromba. — Lupta. — Fingal admiră curajul lui Oscar, fiul lui Ossian, ce s-a arătat în bătaie d-alăturea lui. — Dă, după victorie, junelui erou laude și consiliuri. — Episod despre Fainas-Ollide.

„Îmi place peste toate a barzilor cântare ! — Suspină Cuchullin.

Îmi place s-auz cele din timpii de demult;

Acestea-s pentru mine ca pacea dimineței,

Ca roua răcoroasă ce umedă colina

Când soarele-și aruncă pre clina ei cea verde A lui langhidă rază, și când limpede-albastru Lin lacul dormitează în văile ridenti.

Carril, mai alță vocea și mai repeți o dată Din cânturile Turei, acele vivaci cânturi

Ce-mpletea de bucurie palaturile mele,

Sonantele lor stanțe , când la sărbări regale Și splendide ospețe Fingal era de față

Și ochii lui ca stele lucea la suvenirea

Virtuților străbune. ”

Carril își sună arpa și cântă : „Salutare !

Fii lăudat, Fingale ! cap glorios, mărie !

Eroicele-ți fapte ți-au semnat junețea ;

Adolescente încă, focul mâniei tale

A consumat Loclinul, pe când a ta bellețe

Se disputa în fraged cu-a junelor copile,

Când verginile noastre își arăta omagiul

Prin candida ardoare la grațiele toate

Ce-mbobocea pe fața bellatorului june,

Atunci el, copilandru, în mâini era cu moartea, Era teribil tare, ca undele lui Lora.

Amicii din pruncie veniră după dânsul

Și-ninseră-npreună p-orgoliosul Starno,

Pe regele Loclinului. Sunt generoși eroii,

Și-i deteră regatu-napoi și libertatea.

Ci inima lui Starno era gonflată, plină

D-invidie s-orgoliu, și medita în fundul

Sinistrului său suflet să piardă p-al său june Și vingător protector ; căci nimeni nu putuse Vrodată pân-atuncea a împila trufia.

Intrepindul Starno, afară de Fingal.

Cum se întoarse Starno în statele silvestre, În sala mare intră și cheamă pe Snivan;

Om vechi, cărunt cu totul și care foarte-adesea Cu laude cântase și circondase cercul

Celebru de la Loda. La sonul vocii sale

Sălta piatra puterii, și-ndată schimba soarta Pe câmpul de bătălie.

«Bătrâne , — zise Starno — , te du l-acele stânce, La stâncele Avernului de mare-ncogiurate,

La regele deșertelor, la bellul din bellatori, Și du aceste vorbe la regele Fingal :

Că voi să-i dau pe fia mea, că fia mea e bellă, Din vergini mai aleasă. Albețea ei întrece

Și albul din ninsoare, a sânului blândețe

Îi e cu mult mai fină decât a mării spumă ;

Curat e al ei suflet și generos și candid.

Să vie, dar, aicea, luând să-l însoțească

Toți junii mai iluștri din țara lui fecundă ; Să vie-n voia bună a-i da pe Agandecca,

De soare nevăzută, de vânturi neatinsă,

Crescută sub veghere în stanțele secrete

Palaturilor mele. »

Snivan plecă, ș-ajunge la munții Albionei.

Fingal pleacă cu dânsul ; amorul îl conduce, Și inima și sufletul i-apucă înainte

Și-ntrec și svolul rapid velocilor lui nave ; Străbate marea, ajunge la curțile Loclinului. «Bine-ai venit, — îi zise întunecosul Starno — , Al stâncelor Morvenului, o, rege maiestoase, Binevenit să fii ! Și vouă salutare,

Eroilor soți d-arme, copii ai bătăliei

Ș-ai insolei retrase ! Veți celebra trei zile Serbarea și ospățul în stanțele regale

Palatului meu splendid. Veți urmări trei zile Mistrețul de prin selbe , ca renumirea voastră S-ajungă să străbată până-n secreta stanță,

Azilul fetei mele, frumoasei Agandecca.»

Ci regele ninsorilor precugeta la moarte

Când oferea serbarea, ospățul amiciei.

Fingal n-avea credință în fața și în vorba

Nemicului său Starno ; și apăru-n serbare

Armat ca de bătălie.

În spaimă, asasinii pierdură curagiul

Și nu se mai putură susține, nici sta față

La căutarea francă eroului și oaspe ;

Fugiră dinainte-i.

În cestea începură accentele voioase,

Și arpele sonore se-nfiora sub mâna

Atâtor barzi maeștri. Cânta la rând cu toții Și gloria în lupte, ș-ai verginilor carmeni . Ullin, bardul Erinei, amicul lui Fingal

Și cantorul celebru colinelor din Coma,

Cântă și el la rându-i bellețea și candoarea Înaltei fetișoare a regelui de nive

Și gloria eroului eroilor Morvenului.

Bellissima-Agandecca l-aceste dulci accente

Ieși din al său talam , din stanța de suspine, Și radioasă-apare d-o splendidă bellețe,

Ca luna când răsare la orient din nori.

Splendoarea nedescrisă vesmintelor și carmeni În tot giurul o-ncinge ca cerc de o lumină, Augustă aureolă.

Nu atingea pământul ușoarele ei pasuri,

Al lor sursur exotic ca-armonie cerească

Uimea simțirea toată.

Cum vede ea, și amă p-eroul ei și mire,

De dor inima-i bate, pudoarea o reține ;

Iar ochii ei cerulii , cătându-l, se repoză Cu mare tinerețe pe-ntreaga lui ființă.

Și sufletul ei face urări spre fericirea

Și prosperarea-ntreagă eroului și mire,

Eroului Morvenului.

Cu totul radioasă a treia zi răsare

Și-n selbele mistreților străbat ale ei raze ; Iar perfidul de Starno, în cugete ascunse,

Ieși la vânătoare, și-nvită după dânsul

Pe oaspele Fingal.

Vânară împreună și, pe la miezul zilei

Era plină de sânge pătrunzătoarea lance

Eroului și oaspe de sângele mistreților

Gormanului silvestru .

Atunci veni și fia Starno ca să-l afle ;

Cu totul lăcrămoasă d-amor, de disperare

I-adresă-aceste vorbe :

«Fingal, ilustre june, să nu te-ncrezi în Starno, În inima-i superbă, căci în această selbă

Întinsă-ți stă o cursă ; sunt puși să te omoare ; Ferește-te d-aceste funestre cotiture,

În care stă la pândă și te așteaptă moartea ; Ai însă pietate d-acerba mea durere,

O, rege al Morvenului, și salvă p-Agandecca

D-a tatălui furoare .»

Fingal, făr'a se teme și sigur d-al său gladiu , S-avantă,-având cu sine amicii de credință.

Ieșiră de la pândă ladronii ș-atacară.

Și cad ca toți codarzii ce nu știu da în față, Cad morți unii, iar alții o iau pe loc la fugă ; Și selba în tot lungul răsună d-al lor țipăt, De spaima de vendictă .

S-adună vânătorii în curțile lui Starno.

Acesta, sub tufoase sprâncene neguroase,

Rota-ntărâtați ochi, siniștri de turbare.

«Să mi s-aducă-aicea a unică de fată,

Aci însuși de față cu-alesu-inimei sale,

Cu-ăl rege al belleței ce vine din Morven.

Căci blândele-i cuvinte și-au și făcut efectul Și nu-i fură deșarte ; căci mulțumită dânsei Fingal își are mâna-nmuiată pînă-n coate

În sângele Loclinului, amantului meu popol .» Ea vine tremurândă, cu ochii plini de lacrămi, Cu părul în desplete, simbol durerii sale ;

Gol sânul ei și candid i se gonfla-n suspinuri. Nici mai așteaptă Starno ; ardică al său gladiu Ș-o-njunghie cu-a lui mână. Ea cade precum cade O spumă de ninsoare ce-alunecând se rumpe

Din stâncele Ronanului în mijlocul tăcerii

A unei zi de iarnă.

Fingal în disperare își cheamă bellatorii,

Și armele răsună ca însuși glasul morții.

Se-naieră greu lupta ; cad morți cei din Loclin, Și alții scap cu fuga. Fingal ia p-ai săi umeri Pe bella Agandecca, și moartă o depune

În propia sa navă...

Mormântul ei stă azi pe culmele Arvenului,

Se nalță solitariu ; și marea împregiuru-i

Când geme, când suspină.

„Profundă fie pacea cu dulcele ei suflet,

Și bardului ce știe cu cânturile sale

Să miște și să-ncânte, — suspină Cuchullin.

Fingal fu redutabil în prima sa junețe

Și redutabil încă e-n anii cărunteții ;

Din nou Loclin cădea-va sub regele Morvenului. Arată-te, o , lună, pe margine-argintei

Rețelei ce circumdă vestmântul tău de gazuri ! Vestmântul ce te-nmantă în norii diafani

Lumină peste valuri albuiele lui vele ;

Șă dacă vreun spirit predomnitor a nopții

Și conductor de vânduri descinde pe pământ,

Binevoiește,-o, lună, și-i apără de specoli

Și nave, și vasele amenințare-atâta

D-al nopții întuneric. ”

Acest fel de urare se revărsa din sânul

Lui Cuchullin, fierbinte lângă torent pe margini, Când filiul lui Matha apare pe o colină,

Venind de pe câmpie. Era vulnerat tare,

Era-nmuiat în sânge, se susținea în lance ;

I se-nmuiase brațul, ci sufletul său încă

Își conserva puterea.

„Bine-ai venit, Calmare, — îi zise-atunci Connal — , Amicii te așteaptă. Ma care e suspinul

Ce înnecat se scapă din sânul ce vreodată

N-a cunoscut de frică ?”

„Și nici că va cunoaște, — adaose Calmar —,

Căci sufletul meu crește când este în pericol, Tresare-n bucurie la uietul bătăiei.

Cunoști tu a mea stirpe : Calmar a fost tulpina Din care casa noastră își are începutul ;

Calmar sfida tempeste și se juca cu dânsa,

În luntrea lui cea neagră sălta asupra mării În contra vijăliei .

Un spirit, într-o noapte, se puse să-ntărâte Și vânturi, s-elemente ; și valurile se îmflă Și stâncele se zbucină ; vin răpede și norii Plini, încărcați de fulger. Calmar, coprins de frică, Revine sus pe țărmuri ; ci-ndată-i rușine

D-a sa împuținare și răpede s-aruncă

Pe valuri furioase, și bravă audace

Al vânturilor spirit. Pe cari cârmuia luntrea Trei juni cu brațul tare, el sta drept în picioare Cu gladiul în mână ; ș-un nor ce se lăsase,

Când răpede în cale-i trecu pe lângă dânsul, El nu mai pierde timpul, ca fulgerul răpede

Și-nfige fierul-ntr-însul, în bruma-i tenebroasă ; Iar spiritul tempestei se sperie și lasă

În pace firmamentul, și iarăși lună, stele

P-a cerului câmpie apar mai radioase.

Din astfel de părinte se trage a mea stirpe : Străbunii îmi lăsară aceeași nepăsare

Și intrepiditate . De bravi răul s-ascunde ; Fortuna p-audace ajută și protege .

Ci voi, fii ai Erinei, ai verzilor ei câmpuri, Trăgeți-vă din valea lugrubră a lui Lena,

E plină-ncă de sânge. Cu toții împreună,

Câți sunt încă de luptă, să pase la Fingal ; Loclin văz că s-avântă, l-am auzit cum vine

Cu pașii în cadență. Eu rămânea-voi singur

Și singur voi combate ; și vocea mea în aer

Va răsuna ca tunet, ca răcnete confuze

A mii de bellatori.

Ci să-ți aduci aminte de mine, Cuchulline,

Să faci ca după datini onorile din urmă

La corpul lui Calmar.

Îndată ce Morvenul va devasta cu totul

Oștirea lui Loclin, mă pune subt o piatră

Drept monument nălțară, să spuie d-al meu nume La timpul care vine, cum mama mea bărbată

Să-și șteargă a ei lacrămi văzînd această tombă Care va sta de martur d-a fiului valoare.”

„Nu, fiule lui Matha, — răspunse Cuchullin —, Eu nu mă mișc d-aicea, și sta-voi lângă tine, Că bucuria-mi este să lupt cu forțe-egale ;

Tot înaintea morții, tot unde e pericol,

Acolo ș-al meu suflet îl simt că se-ndoiește, Connal și tu, Carrile, al meu bard venerabil, Conduceți voi oștirea ; și când luptând veți vinge , Veniți d-aflați căzute în luptă-a noastre corpuri. Moran, aleargă-ndată și spune lui Fingal

Că-Erina e căzută pe mâinile străine

Și-nvită-l, fă-l cât poate să vie mai curând.” Începe dimineața cu-ncetul să albească

Sus creștetul lui Cromla, și fiii mării suie Peste coaste peste țărmuri. Calmar îi și așteaptă, Determinat cu totul, înfipt și ferm cu pasul ; Curagiul i s-aprinde în iritatul suflet.

Ci arată c-a lui față e palidă. Ce are ?

Se-nmoaie, se mai ține în lancea lui paternă, În lancea ce-a fost smuls-o din domele lui Lara, Fiind acolo față și lăcrămoasa-i mater .

Așa se ținea omul, și-ncet, încet eroul,

Pierzându-și al lui sânge, de tot puterea pierde Și cade ca un arbor pe câmpul Connei mort.

Iar Cuchullin rămâne silențios și singur

Și nemișcat ca stânca în mijlocul arenei :

Să vie marea-n unde, spumeze peste capu-i,

Că stă pe locu-i stânca, și coastele-i resping Asaltul d-orice valuri.

În fine, la-orizonte, din sânul griv al brumelor Apar albele vele a flotei lui Fingal ;

Și se părea că este o selbă mișcătoare

Plutind tot deodată cu locul inundat.

Swaran de pe colină le vede ș-abandonă

Și castrele, și lupta, și răpede se duce

Să iasă înaintea nemicului ce vine.

Precum oceanul Nordului de sine se retrage

Prin sutele de insole sporade-ale-Inistorei, Asemeni batalioanele Loclinului vin repezi

Iar înapoi să bată oștirea lui Fingal.

Iar Cuchullin, pe gânduri, cu ochii-ntunecați De lacrăme cocentre , și înclinat cu capul,

Cu pasul rar se mișcă, târând greu după sine Îndelungata-i lance. S-afundă în pădurea

Umbroasă a lui Cromla și plânge despre moartea Amicilor săi d-arme. I-e și rușine încă

Să dea față cu față naintea lui Fingal,

Ce nu-l văzuse altfel decât în luptă tare

Și splendid de victorii.

„Și câți din eroi, — zise —, din capii-Insfaliei A căror voie bună făcea și bucuria,

Și marea-cuviință ospețelpr regale,

Câți astăzi pe câmpie zac morți, fără-ngropare ! N-am să mai văz acuma ai lor pași pe verdeață, În urma căprioarei e stinsă a lor voce.

Mulți, palizi, fără viață în propriul lor sânge Zac frații mei de arme !

O, spirite eroici ce m-ați amat atâta,

Veniți de vânt purtate, s-auz înfioratul

Al frunzăturei geamăt din grotele de Tura.

Și-n trista-acea murmură să-mi paie c-auz vocea Și vizitele voastre, să-mi paie că mă aflu

În convorbirea voastră. Acolo-n depărtare

De lume, de umane, voi să-mi termin în pace

Și zilele din urmă. Nici bard, nici monumente Nu va aduce-aminte c-am existat vrodată ;

Nimic să nu ateste nici însuși d-al meu nume. Plângi singură, Bragela, o, văduvă consoarte, Căci Cuchullin s-ascunde, de viu între morți este Și căci al lui nume e stins, pieri cu totul !” Așa capul Erinei gemea rătăcind singur

Prin selbele deșerte pădurilor lui Cromla.

Fingal sta drept pe navă-i, și lancea-i oțeloasă Vibra în a lui mână, și armatura-i toată

Lucea pe el teribil, ca focurile stranie

Din meteorul morții ce se sperie călătorii

În ora când s-eclipsă și luna de pe ceruri.

„Al bătăliei spirit pe câmp seamănă moartea. — Strigă Fingal —, și sângele d-amici văz pretutindeni ! S-au coperit de doliu câmpiile lui Lena :

Domnește solitutea în sebele Cromla,

Pierit-au vânătorii în plină fortitute

Și filiul lui Semo... ce s-a făcut cu dânsul ? Copiii mei, voi, Ryno, Fillan,... să sune cornul, Vă duceți pe colină, suiți-vă pe piatra,

Mormântului lui Lamdarg.

Swaran, cât despre dânsul, eu mi-l aștept aicea ; Să vie, odiosul, cu clanurile-i toate.

Vedea-vor, svânturații , cât d-aspri la vendictă Și răpezi sunt consângii , amicii celor morți !” Svoală ca fulger Ryno, Fillan l-urmează gravid , Cu pași mai puțin răpezi ; căutătura-i este

Ca negura de toamnă. Le-a și răsunat vocea

Prin văile lui Lena. Cu toții loclinenii,

Sămânța oceanului, recunoscură-ndată

Și cornul, și bucina , semnalul lui Fingal.

Valul bătut de vânturi cu mai puțină fugă

Descinde peste pruntul regatului de nive,

Decât fiii Loclinului în jos de pe colină

Se răpezea la vale în bellicul impetuu .

În fruntea lor avanță ferocele Swaran

Cu-amenințarea-n gură și-n pietu-i cu turbarea ; Vărsa schinteie ochii, și răpezea săgete,

D-omorâtor săgete.

Fingal și recunoaște pe filiul lui Strano

Și își aduce-aminte de scumpa Agandecca.

Swaran, ca june încă, și-a fost deplâns surora. Fingal trimite-ndată pe bardul său Ullin

Spre-a-l invita să vie la un ospăț de guerră : Era mișcat în suflet Fingal și foarte-ndolorat Când își aduse-aminte de primele-i amoruri.

Ullin, cu târzii pasuri, ca vechi de zile multe La filiul lui Starno veni ți-i zise astfel : „O, tu ce-ai ale tale de noi foarte departe, P-alte tărâmuri, colo în țara de Loclin,

Vino la sărbătoarea a regelui Morvenei ;

Treci ziua d-azi cu pace, petrece-o în repaos, Și mâine ne vom bate, vom sparge d-ale scuturi.” „Nu mâine, ci-nsuși astăzi să spargem d-ale scuturi —, Swaran propupse-ndată. Tu du curând d-aicea

Și domnul tău spune că mâine sărbătoarea-mi

Va fi pe bătătura mormântului său propriu.”

Ullin tăcut se-noarse de unde plecase.

„Hei, bine ! — atunci îi zice Fingal cu un surâs ; Să dea, dar, Swaran mâine faimoasa-i sărbătoare, Și azi să-i facem voia : să sfărâmăm la scuturi. Stăi, Ossian, cu mine ; ascunde-ți, Galle, brandul ; Întinde-ți arcul, Fergus ; Fillan, prepară-ți lancea ; Toți ardicați cu toții în sus largele scuturi, Și crestele la coifuri... coamele morții fie ! Nainte noi ! și-n urmă și gloria urmeze.

Să nu ne-apuce noaptea. Iar dac-ale ei umbre Ne-or suprapinde-n faptă, lucența-mi armatură Va fi stindardul vostru, stindard de radunare .” Turbarea vijăliei peste Morven destinsă

Sau valurile-oceanului ce vin înfuriate

Șo-nneacă-ale lui țărmuri sunt mai puțin teribili Decât marele-amestic al amânduror popoli

Încăierați în luptă pe vastul câmp de Lena.

D-o parte și de alta mor bellatori dând moartea Și țipetele-n geamăt a celor carii mor

Resbumbă în departe c-al fulgerului urlet

Când în puterea nopții sunt sparți, sfâșiați norii Pe creștetul lui Cona și se aud teribili

Strigările-ascuțite fantasmelor în vortici

De vânturi răsucite.

Fingal ca fulger intră oriunde sunt mai dese Grămadele-inemice. Ștejarii gem cu trosnet

Și stâncele se surpă sub pașii grei și răpezi Atâtor batalioane.

Ca apa din fântâne curge sângele șiroaie

Pe unde trecea tată-meu, și se forma pâraie. Își aducea aminte de luptele juneței

Și-n răpedea lui cursă nainte și în urmă

Redevora distanța, întreg câmpul bătăliei.

S-avanță Ryno-n urmă-i, pară de foc s-avanță, Dau Gal, Fillan și Fergus, dau lovituri de moarte. Eu însumi stam d-a dreapta tatălui meu Fingal Și brațul meu asemenea da lovituri de moarte Că n-apuca să scapere al brandului meu fulger, Și jos era, al morții, oricare-mi sta nainte. Eram atuncea june și nu-mi albise părul,

Și nu-mi era vederea, ca azi, acoperită

De negura eternă. Eram iute la gesturi

Și ager în picioare.

Cine putea să numere or morții, or eroii

În astă zi celebră, când forța lui Swaran

Fu toată împilată d-a lui Fingal valoare ?

Dintr-o colină-ntr-alta un gemet la alt gemet, Un țipet la alt țipet își devenea răsunet

Și-nfiora auzul. Și astfel veni noaptea

Să copere tot câmpul în desele ei umbre.

Iar cei din Loclin repezi se retrăgea să scape, Înfiorați și palizi ca turmi de căprioare

Ce tremură ca frunza.

Se trag și vingătorii, se duc să se așeze

S-auză sonul arpelor lângă Lubar pe margini. Fingal ascultă barzii cum cântă și celebră

Victoria-i purtată. A vântului suflare

Prin albu-i păr se joacă și-n unde i-l răsfiră, Iar cugetele sale se-ntoarnă meleancolic

Spre zilele trecute. Aproape lângă dânsul

Sta junele și scumpul, dilectul meu Oscar.

Se repoza în lancea-i și admira-n uimire

Pe bunul său și rege. Se exalta în suflet

L-a barzilor cântare ce lăuda trecutul

Spre-a face viitorul mai splendid, mai ferice. „Al fiului meu filiu, — îi zise Magnu-rege —, A junilor onoare, Oscar, ți-am văzut brațul

Și gladiul teribil în calea glorioasă.

Te-ai semnalat, copile ! Vei urmări exemplul Străbunilor bellonii ; vei imita pe Trenmor, Pe primul dintre oameni, și pe Trathal celebru. Și-au onorat junețea în lupte amândoi,

Și amândoi cu glorie fură barzi cântați.

Deprinde-te ca dânșii a-nfrânge inemicul

Cebate și reziste ; dar, fătul meu, scutește Pe cel ce nu e tare : într-însul să nu dai ; Înjunghie inemicul cu armele în mână,

Pe dezarmat protege ; după victorii iartă

Pe toți carii s-adresă și-mploră-a ta clemență. Trenmor așa trăit-a, așa a fost Trathal

Și astfel e Fingal

Am susținut cu brațul pe cel subt împlilare

Și cel fără putere scăpare a aflat

Sub scutul meu protector.

Eram june ca tine, Oscar, când înainte-mi

Veni acea frumoasă, încântătoare fată,

Fainas-Ollis, fia a regelui Craca.

Eu descindeam pe țărmuri din culmele lui Cona, Având pe lângă mine câțiva d-ai mei bellatori. Un fraged schif s-arată la orizon pe mare,

Era ca un nor negru ce tot l-întoarce vântul Când vine vijălia. Peste puțin s-apropie,

Și iată o copilă în toată disperarea,

Palidă, speriată ; pe fața-i răpitoare,

Pe sându-i d-alabastru curgea lacrămi șiroaie «O, filia belleței, — i-am zis din plinul sufelet —, Ce plângi, o, copiliță ? Pot eu a te protege ? Putea-voi să te apăr, o, vergine a mării ?

Să știi că al meu gladiu se poate frânge, sparge Pe scutul umui prode, în mii bucăți să svoale, Dar inima-mi nu poate să sufere rival.»

«Sunt, iartă-mă, în mâna-ți — îmi zise ea-n suspine —, Erou al eroilor, ești generos, mă scapă !

Sunt singura copilă a regelui de Craca,

Și tatăl meu cu mine se stimă, de ferice :

Eu sunt din din cele scumpe objectul cel mai scump, Dilect inimei sale, familiei orgoliu.

Suspine amoroase, fierbinte adresate

La mine, svânturata, au repetat adesea

Răsunetele văilor și selbelor lui Cromla.

Borbar, rege de Sora, a pus ochii pe mine.

Ast rege e celebru de multa bravură ;

Ci ochiul lui se-nflamă d-un foc foarte sinistru, Și vijălii d-orgoliu în sânul lui se-ncuibă. De dânsul, svânturata, fug astfel peste valuri, Căci el mă urmărește.»

«N-ai teamă, te alină, — i-am zis ca s-o rassigur —, Să nu-ți mai fie frică, de cruntul ș-odiosul Despotul de la Sora. Îl vei vedea cum fuge,

De-mi va răspunde brațul l-ardoarea ce mă-suflă. O, filie a mării, bellissimă-ntre vergini,

Te-aș fi putut ascunde ca pe un scump tezaur În vro secretă grotă. Fingal, însă, nu știe

Să fugă de oriunde l-ar aștepta pericol.

Te-ncrede sub scutirea potentului meu gladiu, Repoză-te la umbra întrege-mi armăture.»

Vezui atuncea lacrămi pe fața virginală

Și deveni mai bellă, lucea cum luce ploaia

Într-un senin de soare ; și sufletu-mi cu totul Rămase în uimire.

Nu trece mult, și iată ce ochiul meu în flacări Și vede de departe vasalul lui Borbar ;

Venea în pline vele. Albea, se sfărma unda

Sub coastele carenei ; venea ca vântul nava. «Bine-ai venit, o, rege, — i-am zis cu voie bună —, Vei fi stătut de cale ; desbarcă-n siguranță Și vino să iei parte ca oaspete la ospățul

Din stanțele-mi regale : palatul meu s-ofere D-azil la toți străinii.»

Fainas-Ollis, tristă, sta palidă, tremurândă, Și se lipea de mine. El zbârnâie-o săgeată, Ea cade jos și moare.

«Dai bine, dar ești perfid, Borbar, căci biata fată Era neofensivă.»

Ieșirăm la bătaie în luptă singulară,

În lupta furioasă, și s-a luptat da prode .

Cu toată-a lui valoare, cătă să cază-n fine, Și-și dete răsuflarea sub colpurile mele.

În două mari morminte de piatră-am zis să puie Într-unul pe copila Fanas-Ollis, bella,

Și-ntr-altul pe barbarul, ferocele amant.

Astfel am fost în anii fugoși din tinerețe ; Ci tu, Oscar, imită pe maturul Fingal.

Să nu ceri niciodată, să nu-mbli după luptă ; Ci când ea se prezentă, să nu dosești de dânsa. Fillan, Oscar, la veghii ! svolați ca vântul răpezi La vale, pe câmpie ; vedeți ce fac nemicii,

Auz o-ncurcătură, un scomult ce provine

Din spaima-n care s-află. Duceți-vă și faceți Ca nu cumva s-o plece puindu-se pe mare,

Să scape de vendicta voracelui meu gladiu.

Sunt mulți bravii Erinei ce zac peste câmpie ; Ei cer o răzbunare precum cer îngroparea.”

Ambii eroi svolară ca două fantasmi răpezi,

Premergători ai morții,

Atunci fiul lui Morni, Gal, vine cu-a sa lance În sus ș-o atitude intrepidă și demnă.

„Fingal ! — strigă eroul —, zi barzilor să cânte, Să cheme somnul dulce peste stătuta geană

A bravilor bellartori : și tu repune-n teacă Urzicătorul gladiu, pe mâine lasă lupta.

Vedea-vei cum s-or bate da bravi a noaste clanuri ; Noi steterăm aicea molateci și obscuri,

Și numai campoduxul se luptă și triumfă.

Repoză-te ; și mâine, în alba dimineței,

Observă de departe și vei vedea ce-om face ; Să vie bellatorii Loclinului, măsoare

Și fierul meu ce doarme. Fă cum să aibe barzii Să cânte și-al meu nume. Pecum făcură-odată

Străbunii tăi cei nobili, așa fă și tu astăzi, Nenvinsule Fingal !”

„O, fiul al lui Morni, — răspunse și eroul —, Îmi place-a ta bravură. Vrei să te lupți ? îmi place ; Ci lancea-mi pretutindeni te va urma d-aproape, Să-ti apăr pretutindeni curagiul temerariu.

Uniți vocile voastre, cântați, brazi, împreună, Prin vocile-nspirate aduceți peste mine

Repaos, somnul placid. Fingal va și el somnul Și va dormi aicea la freamătul prin frunze

Al vântului de noaptea. Și tu, o , Adandecca ! De oarecum p-aicea prea blândul al tău suflet Se află printre fiii dilecți patriei tale,

Sau daca plani în svolu-ți, în gir, și peste flota Și velele Loclinului, atunci vin' și la mine. Fantasmă grațioasă, mă vizită în somnu-mi

Și fii cu-a mele visuri, o, vergine amantă,

Ce-mi fuși atât de scumpă, încântă-mi suvenirea Prin splendida bellețe.”

Mii d-aripe-n armonie și voci melodioase

S-uniră și cântară victoriele multe

Eroului și rege, și gloria străbună

A stirpei lui întrege.

În imnul lor adesea se autea asemeni

Ș-al lui Ossian nume...

Ci vai, Ossian astăzi e cufundat în doliu !

Textul a fost transcris din volumul Versuri (1986); cuprinde cuvinte învechite, din alte limbi (latină, engleză, franceză, italiană, ebraică), precum și unele derivate ale acestora, la care au fost adăugate sufixe românești.

Pentru a ușura înțelegerea textului, fără a încărca explicațiile cu informații secundare, notele următoare sunt prezentate pe scurt.

Majoritatea notelor fac parte din glosarul cărții Fata lui Chiriac; la unele s-a adăugat și partea relevantă a explicațiilor din dex.