Poezie

Elegie I. Trecutul

Aură scumpă ce pieptu-mi poartă, Nume prea dulce ce glăsuiesc. Și buza-mi, limba-mi se-nsuflețesc, A vieții mele senina soartă!

Soție bună, îngerul meu, Tovarăș vecinic, ce-o sfântă lege Prin vecinici noduri vru să ne lege, Din doi să facă un singur eu;

Chip ce ca fulger ce-n nor trăiește Ș-alt nor d-atinge, atunci pe loc Repede șarpe lucește-un foc, Aprinde, arde tot ce-ntâlnește;

Astfel, îndată ce s-a ivit, Lucește-n minte-mi, mă-nflăcărează, Prin vine-mi repede circulează Focul ce m-arde, și-s fericit.

Cerească, limpede fericire Ce raiul naște, dar foarte rar, L-Adam, la Eva întâiul dar Ca să cunoască din nemurire!

Ești fericită, căci te iubesc, Și-nflăcărata asta simțire Este nectarul de îndulcire Relelor toate ce mă-ntâlnesc.

Te iubesc, scumpă, dar de ce trece Grabnica vreme iute la zbor? Ia, și ne zice că e trecător Tot, și-l împinge la mormânt rece.

P-ale ei aripi trecem și noi; Pe nesimțite, ah, tinerețea Zice: Adio!... și bătrânețea Ne-arată drumul plin de nevoi.

Trece, dar vezi-o că e-nsemnată D-amorul nostru, cel neînvins, Singur e vecinic și neatins De stingătoarea-i mână-ntrarmată.

Ici e minutul cel fericit În care-amorul meu te zărește: "Tinere,-mi zice, d-acum trăiește Sub legea singură ce-am sfințit."

Ș-apoi cu binele se strecoară, Se roagă; aspră, dar, tu-l gonești; El cere pieptul, tu îl ferești... Și-ndat' el inima împresoară.

O fură! zboară, și nu-l mai vezi: Pe loc te pipăi, simți ce-ți lipsește, O ceri, o cauți, ea se unește Cu-a mea-mpreună, și tu oftezi.

Dincoaci eu mâna plin de sfială Destăinuindu-mă o întinz, Cer a ta mână, tremur, coprinz, O strâng, mă strânge ea cu-ndrăzneală.

Și ochii noștri se rătăcesc, Aprinși de flăcări se-ntunecează, Se las, s-ardică, se luminează; Tot e tăcere, toate vorbesc.

Inima saltă, pieptul ne bate, Un foc pătrunde printr-amândoi; Ascuns nu este nimic în noi, Și faptă bună, și răutate.

Colo vezi lacrimile curgând Într-o comoară ce le adună Ca două râuri ce se-mpreună C-un nume câmpurile-adăpând?

Dincol',o dulce d-amor zâmbire, Ș-apoi necazurile sosesc: Drumuri ghimpoase ni se gătesc, Ceasuri amare de dăspărțire.

Munți ne desparte, zilele trec Și n-au nici pace, nici mângâiere; Posomorâte duc și durere, Grămadă relele se întrec.

Dar iată ceasul de însoțire Și necălcatul meu jurământ: Credință, dragoste, crezământ Jur ție-n sfânta noastră unire.

Și-ndată pacinicul Imeneu Pe capul nostru mâna lui pune, Și înțeleptele-i griji și bune Însânuiește în pieptul meu.

Nod și mai tare dup-asta vine, Minuturi sfinte sărbătorim: Cerul ne face părinți să fim, Brațele noastre acum sunt pline.

Numele tată de două ori Coboară focul ce-n cer viază, Ce p-a mea inimă văpăiază Ca doi puternici flăcărați sori.

Doi fii făloasa-mi mână mângâie Și strâns la pieptul meu îi lipesc, Cu ei în brațe cerul slăvesc, Și e plăcuta la cer tămâie.

Dar ca luceafărul de apus, Care cu seara pe cer s-arată Și când lucește, atunci și-ndată Zice adio, piere, s-a dus!

Astfel nădejdea-mi cea mângâioasă, Ce cu-al meu înger îmi răsări, Atunci apuse când se ivi În a mea inimă dureroasă.

Înger! cerescul meu serafin! Ce-mi fuse oare a ta ivire? Floare sau umbră, vis, nălucire? Ah! izvor vecinic de lung suspin!

Din cer aicea ai fost o rază? Cu vro solie ai fost pornit? (Ca-ntr-al meu suflet cel amorțit S-aduci căldura?) sau cu vro pază?

Slujba-ți în grabă ți-o împlinesti, Și-mi dai o vecinică sărutare; Ți-ndreptezi zborul făr-așteptare Și iar la postu-ți drept te oprești.

. . . . . . . . . . . . . . .

Iată-ne, soro, iată-ne dorul, Omul și soarta lui ce-ntâlnim; Folosul este să ne iubim, Vremea să treacă, să stea amorul.

Ah, și trec toate, n-aștept și zbor: La vânturi frunza cea fugătoare, În mare unda cea plângătoare, Omul la moarte mai grăbitor.

Vremea grăbește, e călătoare; P-ale ei aripi grăbim și noi La toamna vieții plină-n nevoi, La bătrânețe tremurătoare.

Dar noi nevoia știm să-nlesnim: Unde e pace nu e durere, Dragostea-n sine e mângâiere; Sosească ceasul, noi ne gătim.