Epitafe

Când soarele apune, luceafărul lucește Puțin, și steaua serii pe loc și ea sfințește. În zi de sărbătoare, un soare luminos A strălucit odată slăvitul al meu taică, Sfințit-a domnul zilei, și-n orizon noptos Luceafăr de nădejde luceam la a mea maică. Dar noapte e acuma în sânu-i tânguios.

În dimineața vieții un nor de tânguire S-a pus pe al meu leagăn plouat de lăcrimare O purpură cernită a fost a mea-nfășare, Și hrana, amar lapte la sân de văduvire. Nădejdea maicii mele în mine mai zâmbea — Aci zace nădejdea, și stinsă e în ea.

Din cer milostivirea pe muritor când vede, A lui inimă caldă pe alta ușurează Și, binele făcându-l, pe sine se jertfește. Aci milostivirea, bolnavi, vă-mbrățișează, Intrați ș-aveți nădejdea la Domnul ce viază. Prin lacrimi de căință ce sufletul sfințește Al vostru trup prea șubred curând se întărește; Iar doctorul e mila, și ea din cer purcede.