Proză
Foile și cărbunele
Ion Heliade Rădulescu · 2 min
Lâng-o lemnărie, unde sta grămadă
Una peste alta, rău amestecate,
Surcele și așchii, a securii pradă,
Țăndări și găteje, doage răsturnate,
Multe ciopliture
Și sfărâmăture
D-orice fel de lemne, mobile stricate, —
Un groscior cărbune, cât nuca de mare,
Dar viu, arzând bine, căzu d'întâmplare
Din hârbul cu spuză, sau chiar din lulea
Unui sătean care se ducea acasă
Sau să-și facă focul, să-și cate de masă,
Sau cine mai știe ce treabă avea.
Aci prea aproape, după drum, nevoi
Erau niște foi,
Al căror stăpân
Era un jupân
Meșter spoitor,
Care spre repaos capu-și rezemase
Chiar pe lemnărie, și somnu-l furase.
"Ce soartă te-așteaptă, sărmane cărbune!
Curând te vei stinge și, negru tăciune
În zece minute, bun n-a să mai fii
Decât pe perete să scrie cu tine
Și să rânjărească care cum îi vine,
Să facă la pozne dracii de copii.
Dar ce mai renume când m-ai asculta!
Eu să suflu-n tine, și tu-n lemnărie
Să te oprești țintă și să-ncepi a da
Colea un foc țeapăn! Ce mai bărbăție!
Ce nume ți-ai face chiar în istorie!
Gazetele toate tare-ar bucina! "
Foile ca naiba astfel îi vorbea,
Și bietul cărbune ce nu se gândea?
Licurea acuma mereu de trufie
Și de bucurie;
N-apucă să zică fatalul său da,
Și-ncepu să sară sub iutea suflare,
Ce în șuierare
Drept între surcele flacăra-l mâna.
S-aprinser-acestea, ș-apoi lemnăria
Luă foc întreagă, vâlvoarea se-ncinde,
În aer se nalță, volvură se-ntinde,
Satul e-n pericol, și megieșia
Toată se deșteaptă,
Soarta-ntreag-a Troiei în spaimă așteaptă.
Hei! acum veți zice
Că-al nostru cărbune a cătat să fie
Foarte mulțumit?
Săracul pârlice!
Plesnit în scânteie l-acea grozăvie,
De tot împărțit,
Cine-l mai cunoaște în focul cel mare,
Care și mai tare
Îl făcu cenușă în vreo-nghesuire?
Pieri fără nume, fără pomenire!...
Și foile iară, cuprinse de foc,
Lăsate în loc
D-al lor jupân meșter, care, spăimântat,
A fost și tulit-o din somn deșteptat,
Arseră și ele
Cu lemn și cu piele,
Devenind cenușă fără de suflare.
Iată-vă exemplu, și dați ascultare
Voi, care suflați certele civili,
Foi să nu mai fiți.
Și voi, june inimi, organe docile,
Care drept cărbune la suflări serviți,
După scelerați
Nu vă mai luați.
1840