Poezie

La Elvira

D-ajuns! Nu mai chem soarta; nici lacrimi, nici suspine N-au îmblânzit destinul; și ora mi-a sunat! Cântarea mea din urmă și lira-mi a-ntonat. Dar cântă, a mea liră, accentele-ți sunt line.

Vezi colo unde râul suspină trecător Sub salcea plângătoare ce trist se despletește, E neted locu-acuma și iarbă verde crește; Iar mâine...-o moviliță, o piatră... sub ea, dor.

Ici trista filomelă și tineri păsărele Sub salcia umbroasă din svol se vor lăsa E pace; și repaos, răcoare vor afla Și mă va plânge vocea duioasei turturele.

Căci p-a mea piatră mută adesea va veni A-și răcori durerea la unda-nseninată, Și-n jurul lirei mele, de ramuri atârnată, Al său cuib solitariu și văduv a-și clădi.

Căci am iubit ca dânsa, și calda mea țărână De focul meu va arde, mormântu-mi va sălta: Dasupra-i păsărela cu dor va repeta Suspinele-ți ardente aci lângă fântână.

E noapte-a mea dilectă, căci ziua-mi a apus. Când luna blând, senină prin frunze va pătrunde Și lin se va răsfrânge jos, colo, p-ale unde Și când adie mistic zefiru-n svol pe sus,

Cu vălul alb ca gazul, cu manta onduioasă, Cu părul tău de aur ca raze răsfirat, Vin', scumpa mea Elvira, și sânu-ți înfocat Lipește-l d-astă liră și mută, și duioasă.

Cu degetu-ți de roze, d-albețea unui crin, Deșteaptă-n ea un sunet, Elviră-namorată; Cu-acel sunet imită pe coarda-nfiorată Cântarea mea din urmă și ultimul suspin.

Eu, deșteptat d-ast sunet din lunga-mi lungă pace, În saltul de viață pe loc m-oi avânta, Ca spirit al credinței în juru-ți voi svola, Cu-a ta credință-ndată într-una mă voi face.

Și-n sacra mea ardoare ferice voi sorbi Acele fierbinți lacrimi, a ochilor rouare; Cu tine dimpreună voi întona cântare Ca-n astă de pe urmă a despărțirii zi.

1839