Poezie · 1839
Lament amoros
Vezi, dragă, ce-albă lună,
Vezi ce noapte senină,
O aură nu suspină,
Nu tremulă o stea.
Privigătorul singur
Ici zboară, ici se pune,
Suspină, doru-și spune,
Își cheamă soața sa.
Dar ea toată îl simte
Zburînd din frunză-n frunză
Și parc-o să-i răspunză:
Nu plînge, sînt a ta.
Ce dulci simțiri, Ireno !
Ce gemete de pace !
Dar vai ! Irena tace !
Răspunde-mi, draga mea !