A vieții mele cupă se sparse încă plină, În lungi suspine viața-mi se duce și declină Nici lacrimi, nici suspinuri n-o pot întârzia! În bronzul ce mă plânge în sonuri precurmate A morții mână rece ultima-mi oră bate.
Să gem oar'? sau mai bine să caut a cânta?
Să cânt, căci al meu suflet e încă p-a mea liră; Sa cânt, căci mie moartea ca lebedei inspiră Pe țărmuri d-o-altă lume un grid melodios. Semn bun acesta este, și geniul mi-l face. De este-al nostru suflet amor, cerească pace,
Un cânt divin dar fie adio d-aci jos.
În spargerea sa lira răsună mai sublimă,
În stingerea sa lampa dodată se reanimă
Și d-o lumină vie străluce, și s-a stins;
Lebăda vede cerul la ultima sa oară;
Și omul, singur omul, el numai se coboară
Să-și numere trecutul, de doruri reîmpins!
Și ce sunt aste zile ce omul le imploră?
Un soare și alt soare, o oră ș-altă oră,
Și cea venită-asemeni cu ceea ce s-a dus.
Și ce ne-aduce una cu ceealaltă piere,
Travaliu și repaos, dureri și iar durere,
Și noaptea peste lume, când ziua a apus.
Să plângă câți s-acață cu mâinile-ncleștate,
Ca iedera-n ruine, de zile dărâmate,
Câți văd că mai nainte nu au ce mai spera;
Iar eu, ce n-am d-amestec nimica cu pământul,
Mă duc foarte ușure, ca frunza ce-o ia vântul;
N-am rădăcini aicea să poată m-arresta.
Poetul e c-acele străine svolătoare
Ce nu-și caută cuibul pe țărmuri stătătoare, Nici ramura, nici unda drept loc legănător, Ce nu se pun pe arbori, nici stânce, nici câmpie, Ce trec într-o cântare pe sus în melodie
Și lumea nu cunoaște decât din vocea lor.
Novicia mea mână pe coarda sunătoare Nu s-a condus vrodată d-o mână instructoare Nu poate să dea omul ce-nsuflă Dumnezeu. Nici râu-nvață-a curge pe clina sa la vale, Nici acvila să-noate în aer p-a sa cale,
Nici cum s-adune-albina din flori nectarul său.
Arama răsunândă din locuința-i sfântă,
Cu mistica sa limbă azi plânge, mâine cântă, Când nașterea, când moartea, când nunta celebrând Și eu fui ca arama prin flăcări lămurită, Bătură-ntr-al meu suflet și patimi, și ursită,
Și scoaseră-mpreună acordul cel mai sfânt.
Astfel în cursul nopții o arp-eoliană
Și-amestecă cu unda plânsoarea-aeriană,
Și singură răsună când suflă un zefir.
Uimit stă călătorul, și stă ca să devine,
S-admire, să priceapă cereștile suspine
Ce nouă sentimente și cugete inspir.
Adesea a mea arpă de lacrimi fu stropită;
Plânsoarea însă este o rouă fericită,
Și inima e jună sub cerul seninos.
Flaconul când se sparge miros mai mult răsfiră;
Să nu calci în picioare balsamul, că respiră
Și împrejur răspânde profum mai copios.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Dar timpul? Nu mai este. Dar gloria? Ce-mi pasă D-ast eho d-un van sunet ce secolii străpasă Și jucărie lumii întotdaun-a stat?
Voi, care îi promiteți trofee și domnie, Simțiți a lirei mele acord și armonie?
Uitați-vă că vântul deja le-a și luat.
Nu vă jucați cu omul, când îi vorbiți de moarte!
Cu-asemenea speranțe de viitor, de soarte,
Ce-i mai vorbiți de glorii, d-un sunet svolător?
Ce ! darea unui suflet! aceasta este glorie?
O, voi, care promiteți toți timpii la memorie,
Aveți d-unde promite? aveți vrun viitor?
Atest, ș-am martor cerul, că eu în astă lume
Cu râsul p-a mea buză am pronunțat ast nume,
Invenție fatală delirului uman.
Am stors mult astă vorbă, ș-aflatu-o-am tot vidă,
Ș-am azvârlit-o-ncolo ca pe o scoarță-aridă,
Ce buzele umane o tot resug în van.
În stearpa sa speranță d-o glorie ce pasă, În cursul vieții sale în urmă-i omul lasă Un nume ce tot scade, din zi în zi proscris; Și timpul p-a lui valuri înalță și coboară Această căzătură, și-n fine o doboară
În al uitării negru și destructor abis.
Arunc și eu un nume mai mult p-astă tempestă În voia întâmplării ferice ori funestă. Și-n ce-aș fi oar' mai mare? în ce mai glorios? Când lebăda s-avântă spre ceruri p-a ei cale, Mai știe ea de umbra a aripilor sale
Ce-noată ori pe undă, ori pe câmpie jos?
Dar ce cântai, veți zice, atât p-această lume? — Întreabă filomela aspiră la renume
Când noaptea-ntreagă cântă l-al apelor susur? Tot astfel cântai și eu, precum omul respiră, Cum pasărea ciripe, cum sună-o biată liră,
Cum vântul suflă, geme, cum apele murmur.
Amor, cântare, rugă, atât fu a mea viață;
Din toate câte omul dorește și învață,
Amici, la ora morții nimic nu regret eu;
Nimic, decât suspinul spre bolta înstelată,
Extazea lirei mele, tăcerea-namorată
A unei inimi pure bătând la pieptul meu.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Ca pasărea ce vede prin umbrele funebre,
Credința mea pătrunse ca ochi printre tenebre;
Instinctul ei profetic destinu-mi revelă.
Adesea al meu suflet în visele-auree,
Pe aripe de flăcări svolând spre empiree,
Văzu divine câmpuri, și moartea devanță.
Să nu-nscriți al meu nume pe pietre cumpărate;
Un monument pe suflet e mare greutate!
Puțin nisip, ș-atâta, peste țărâna mea.
Lăsați abia un spațiu d-o bătătură rece,
Ca, dacă pe la groapa-mi vrun svânturat va trece,
Să poată sta acolo, să poată-ngenunchea.
Adesea în secretul al umbrei ș-al tăcerii Se nalță câte-o rugă în arderea vegherii Și află o speranță aproape d-un mormânt. D-aci mult vede omul, și alma-n neputință Ia aripi și s-avântă spre cer cu ușurință.
Când ai picioru-n groapă, puțin ești pe pământ.
Sfărmați și dați la flăcări, la vânturi și la unde Ast luth ce n-are sunet la suflet a răspunde; În ceruri mă așteaptă alt luth, de serafimi. Peste curând ca dânșii trăi-voi a viață
În verva imortală ș-eterna dimineață
Divinelor concerte, în hor de cherubimi.
Peste curând... dar moartea c-o mână grea detună Ș-atinge a mea liră. Se sparge și răsună Și plânge ca o surdă în aerul deșert.
A și-nghețat, și tace... Amici! cântarea naltă Ca sufletu-mi să treacă în lumea ceealaltă
Prin sunetul cel sacru al vostrului concert.