Proză
Romanță
I
A mea tânără taină afund rămâne-ascunsă
În tristu-mi, singuratic suflet prea obosit;
Iar când inima-mi bate de sila ei împunsă
L-a ta ca să răspunză, atunci ea s-a vădit!
Și singură-n tăcere o simt iar tremurând.
II
A mea flacără este vecinică, nevăzută
Ca și slaba lumină candelei sub mormânt,
Ș-a deznădejdii rece întunecime mută
În veci nu o va stinge; iar razele ei sânt
Întocmai de zadarnici ca și când n-ar fi fost.
III
Aibi-mă-n pomenirea-ți, la groapa mea nu trece
Făr-a-ți arunca ochiul și fără a gândi
L-aceea ce cenușa-i te simte, deși rece;
Singura chinuire și iad ce-aș suferi
Este de a fi stinsă din pomenirea ta.
IV
Ascultă-mi ast din urmă glas singur pentru tine
Virtutea nu oprește a plânge pe cei morți;
În veci eu ți-am cerut-o, fă-mi singurul ast bine
O lacrimă să-ntimpin l-a veciniciei porți,
Întâia ș-a din urmă răsplată de amor.
1836