Macii

Ți-am prins un mac la cingătoare Ca și o inimă de sânge, Ți-am prins un altu-n părul tău de soare De parcă-o stea de purpură căzuse În buclele-ți de aur; Și-o flacără păreai tu toată Din creștet până la picioare, Minune cum nu se mai văzuse Și smultă dintr-un rar tezaur... Știam că-i cea din urmă despărțire, Deși ne-mpodobea cu floare Și cu lumină primăvara; Știam că-i cea din urmă oră de iubire, Deși frumoșii ochi cu irizări de soare Luceau ca două lacuri seara Și mă rugau ca-n ziua-ntâiu Îngenunchiat în preajmă-ți să rămâiu... Și totuși ți-am prins macul de jăratec La cingătoarea ta subțire, Voind si uit că singuratec Voiu plânge cea din urmă despărțire...

...Știam că-i pentru cea din urmă dată, Când mai îngenunchez cucernic Ca să sărut piciorul tău frumos; Știam că poate niciodată Cu braț înfierbântat, puternic Nu voiu mai strânge La pieptu-mi trupul mlădios... Și totuși nici o vorbă-ndurerată Nu-mi flutură atunci pe gură, Și ochii n-au putut să plângă, Că lung s-au fost deschis, Într-o lumină ca de vis, Să te primească toată, toată În foc de raze înmuiată, Cu ochii mari ca două violete, Cu străluciri de purpură în plete Cu macul de la cingătoare Ca și o rană roșie ce doare...

...Și când a fost să plec de lângă tine Te-am strâns aproape, mai aproape, Te-am sărutat pe umede pleoape, Și n-am șoptit nici un cuvânt; Ci am plecat lăsându-te-n lumină Cu păru-n vânt, Cu trupu-nvolt, Cu ochii plini de fericire — O floare-mbălsămată ce se-nclină În focul razelor de soare... ...Și numai macul de la cingătoare S-a scuturat in aripe de sânge — O inimă bolnavă ce se frânge Simțind că-i cea din urmă despărțire...