Suflați răcoroși zefiri pe coarda lirei mele,
Suflați p-astă rîsipă, ce-abia a mai rămas ;
Căci ea ne apărară de multe robii grele,
Stîndu-ne spre mărire, pînă într-acest ceas.
Suflați și această vale ce rîul sărpuești,
Și vă întoarceți iară, cătră acest zid sfînt ;
Suflați ca a lui videri în faptă dovidești ;
C-a fost din învechime un dușmănesc mormînt.
Suflați și încordați lira, astă tînguitoare
Ce plînge cu durere, p-acest învitători ;
Lacaș a biruinței, cetați învingătoare,
Să plîng de a ei soartă pi-a ei ocrotitori.
Suflați răcoroși zefiri, suflați cu vioșie,
Suflați și vă-ngînfați suflînd astor ruine,
Unde bravei Moldovei, cu multă bărbăție,
Nimice sumeția puterilor străine
• • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • •
Soarile după dialuri abia mai purpurează,
Roșața-i să întinde pe ceriuri însărînd,
Și luna să ivești, și rîul scîntează
A ei razi albie în undă-i oglindînd.
Acum toată mișcarea în cuibu-i să tîrăști,
Să trage în lacașu-i, spre a se odihni,
Numai păstoriul turma spre cîmpuri o pornești,
Ș-în rădiu privighitoare începi a concerti.
Buciumu lui răsună, eho din dipărtări
Îi răspunde îndată ca și dînsul cîntînd ;
Cînd și cînd să aude a cînilor latrari,
A berbeciului clopot ; și oile zberînd,
Rîulețul în vale curge și murmuești,
Filomela în codru cîntă neîncetat ;
Și cerîul plin de stele de nori să lămurești.
Și cît privești ochiul, eterul îi curat.
Piste puțină vremi să trec aceste toate,
Și numai ici cole s-aude cîti-un glas ;
În locuri pustiite, și tare dipărtate,
Și încă necălcate di a omenirei pas.
Acuma pe-mpregiuru-mi stăpînești tăcere,
Toată mișcare doarmi toată suflare taci,
Și numai cîti o umbră umblă în privighere
Zidiurilor aceste, ce-a le plînge mă faci.
Deodat-un glas salbatic urechea me aude,
Și văz pe dinainte-mi un ce mic fîlfîind,
De unde eram sigur că toati acum îs mute
Zăresc o cocoveică pi-un stîlpușor cîntînd.
Mă scol să iau o piatră, s-alung ace urîtă
Pasăre, ce răcnești c-un glas pătrunzători,
Și cînd o rădicasăm, întru ace menută,
Mi să arat-o umbră strigînd îngrozitor.
• • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • •
Cine ti-a adus aice? strigă ace arătari,
Cine te face a plînge, a cetății dărîmari ?
Cînd noi n-avem trebuință de a voastră tînguire,
Nici nu am gîndit a cere de la voi vro mulțămire
• • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • •
Și cu aceste zise începu a se pierdi Ace ființă-naltă cari mi-a vorovit,
În zădar ochiu o cată căci ea nu se mai vedi, Căci iar să înturnasă de unde a venit
Atunce cocoveica porniră iară să cînte,
Pi acest monument vecinic tot așa fioros ;
Să pare tot că strigă pe cerescul părinte,
Prin glasul ei cel jalnic, și tari tînguios.
Dar în scurt încetează se rădică și zboară,
Din locurile acele, lăsîndu-mă pe mine,
Să mai jălesc și eu un minut într-o sară ;
Să-și caute o bortă de ragaz pentru sîne.
Tăcere împregiuru-mi iar să statornicisă,
Dar m-a stăpînit mult, ș-îndată s-a curmat,
Filomela în codru, a cînta începusă,
Dar ce-i ? Nu știu pricina, că iar a încetat.
Și numai murmurare rîului ce curge,
Care ca o oglindă era el de curat,
În răpidile-i mers părè că îmi spune
Ca cîte mii de dușmani adîncu-i a-ngropat.
Eu obosit de trudă vrem să mă odihnesc ; M-am suit sus pi o piatră ca s-adorm un menut, Și cînd să închid ochii atunci din nou zăresc O umbră ce s-înalță din acel loc tăcut.
Și vine drept la mine, și în fațî-mi se oprești Întrebînd cini aice pe mine m-a adus ? Pi acel loc ce de umbre acum să stăpînești, Pi ace piatră uitată ; care nevoi m-a pus ?
• • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • •
Care dureri cumplite mă fac să tînguesc, Uitatile mormînturi, ș-acel loc dărîmat ? Sau poate cu al meu plîns, numai batgiucuresc Pi acei ce pentru noi aici s-au mormîntat ?
• • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • •
O umbră respectată ? cu așă obrăznicie Pi aceste locuri sfinte, n-am gîndit a călca, Din înpotrivă încă, a voastră bărbăție, Am venit p-aste locuri vroind a o cînta.
Vroind să plîng aice mărind a voastre fapte,
Ș-îmi închin astor zidiri care să răsîpesc,
Și care di o aleasă cetate-s lăudate,
Și cîte faci vremea în voi să le privesc.
A zidiului darmari inima me îmi curmă,
Dar ce să-i fac vai mie că nu-i pot agiuta ;
Că nu-l pot prin jălire aduce l-a lui urmă,
Că el numai pren mine nu să poate-nalța.
Și ce-a fost pren putință n-a trecut cu videri, Acel ce providenta îl pusă preste noi, Din ceasul întronării, îi veni îngrijări Atît pentru a noștrii, precît și pentru voi.
• • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • •
Trăiască dorul vostru, trăiască în mulțămiri
Ș-în veci vă guvernează acest stăpînitor,
Umbra strigă — Trăiască vouă spre fericiri ;
Trăiască-ne și nouă bunul ocrotitor.
Ș-în zisa lui din urmă glasuri pătrunzătoari Răsună pintre bolte c-un glas veselitor,
Strigînd — în veci trăiască ! spre a voastră înalțari Al vostru bun părinte, al nostru ocrotitor.
Dar cine întrerupe ? a noastră convorbire,
Îi glasul unui clopot, ce strigă pre duios,
El cheamă pe tot omul acum în mănăstire,
Adună ori pe care, pe bun și furios.
Umbra peri din față-mi, liniștea iar s-așază, Ceriul cu nencetari să vedi tot roșind, Și glasul rîndunelii, atunce îmi vestiază A zilei înturnare, c-în prip-ar fi sosind
Luna își peirdi fața, ș-a stelilor lumină
Să face nevăzută în ochii tuturor,
Zefirii pi-o minută durerea îmi alină ;
Vulturul să înalță prin falnicul său zbor.
Plugarii să arată cu mare răpegiune,
Păstoriul iar pornești turma înspre cîmpii, Și stînd pleacă genunchii, de-și faci rugăciune Cătră cel ci-i păzești în codri ș-în pustii.
Îmi plec și eu genunchii pi-o biată temelie
Ci pare că odată acel loc fu sfințit ;
Și rog ceriul să-mi dei macar ceva tărie,
Să pot tîngui jalnic acel zid părăsît.
Și suspinînd în urmă, cu ochii-n lăcrămare,
Mă scol mai mult în silă pornindu-mi al meu pas,
Giurînd sfintelor zidiuri vecinică neuitare,
Mă mai uit iar spre ele-iau lira-mi și le las.