Proză

Pavilionul romantic

Aice între arburi, când lumea toată tace, Alerg subt a lor frunze odihna a-mi găsi, Vroind de-a mele chinuri la ei a mă disface, Vroind să jur subt umbră-li în veci a nu simți.

Zadarnic de la oameni nădăjduiam iubire, Zadarnic fericire la dânșii mai catam, Căci, vai, în ei lipsește orice compătimire Ș-adesea între dânșii mai mult mă întristam.

La marea mea durere nu aflu alinare, Ce numai o ființă mi-o poate vindeca: Zadar cer de la ceruri asupră-mi îndurare, Căci ah, la a me rugă nu vra a-mi ajuta.

Toate-s pornite asupră-mi, și cer și elemente, Jurate l-a mele chipuri grozav a mă munci; Și eu la ce-ntre oameni mai caut simtimente? ..................................... Dar ah, pășind acuma în tânără grădină Gândeam că de necazuri la ea m-oi dispărți; Ș-în loc să văz viindu-mi o rază mai senină, Simțesc c-a mele chinuri încep a s-înmulți.

În pavilion aice, privesc cum se răsfrânge Pârâul ce-ntre pietre curgând neîncetat Și el pare că-ntreabă de ce ochiul meu plânge? De ce atâte lacrimi varsă neprecurmat?

Zefirul pintre frunze îmi pare că-mi șoptește: Acel iubit de tine în veci nu te-a iubi! Apa cu-a ei murmură iar pare că-mi vorbește Că-n veci de-a me dorință nu mă voi îndulci.

Cântarea filomelei îmi pare-așa de tristă, Ca plânsul cucuvaiei, ca glasu-i cobitor; Ș-a silfului saltare îmi pare o tempistă Și lucea aurorei un nor îngrozitor.

Și salcea rămuroasă o simț c-ar vrea să zică: Ființa părăsită de soartă, de noroc! Cu drept aceste lacrimi den ochii tăi tot pică, Că mult încă va arde înflăcăratu-ți foc.

Și sufletul acela ce inima-ți iubește

Cu cât i-arăți iubirea-ți cu-atât ți-e mai străin Ș-adesea a lui gură pe altul drăgostește Când pieptu-ți pentru dânsul răsuflă un suspin.

Până a n-o cunoaște fața ce ți-i iubită Plăcerea pretutindeni în zori te-ntâmpina Dar azi a ta simțire atât e de rănită Încât nici o suflare n-o poate vindica.

Deci dac-aceste toate obiecturi de plăcere De care s-împresoară un suflet nejignit Nu pot să-mi deie mie nici semn de mângâiere Ce-mping din sinu-ți oftări necontenit,

Apoi ce pot în lume să mai aștept de-acuma? Decât necazuri crunte ș-un trai îngrozitor? Liniștea în mormântu-mi o voi găsi-o numa Unde-mi se va stinge și focul de amor.