Poezie

Rugăciune

Dumnezeule prea sfinte Cel de toate le privești ; Adu-ți de mine aminte, Nu-n veci să mă pedepsești.

Vezi necazurile mele Că s-au foarte înmulțit, Dureri, scîrbe, nevoi grele, Cu totul m-au covîrșit.

Vezi a mea dărăpănare Că sînt aproape ca să per, Nu mă lăsa[-n] perzare, Ajutor la tine cer.

Caută din cer jos, la mine Și-mi vezi focul cel aprins, Întoarce-te-acum cu bine, Că mai cu totul s-au stins.

Eram slobodă grădină Ver' la cine-ar fi venit, Cu tot felul de rod plină, Făr-a fi nimic oprit.

Și-acum am ajuns în stare Mai de tot să mă sfîrșesc, Plîng, suspin fără-ncetare, Din zi-n zi mai rău slăbesc.

Pînă cînd a ta mînie Să petrec tot în oftat ? Întoarce-ți a ta urgie Vezi că m-am dărăpănat.

O tîlhărească pornire Dodată m-au prididit, A mea toată moștenire Foarte rău s-au risipit.

Frică, spaimă, deodată Peste mine au venit, Ai mei fii, norod mult, gloată, Pribegind m-au năpustit.

Toți s-au răspîndit departe Prea ticăloși ai mei fii, Sate, și orașe sparte Au rămas goale, pustii.

Întoarci-a ta milostivire Și-m[i] rădică acest nor, Ai mei fii, a ta zidire Vezi necazurile lor.

Nu mai poci avea răbdare A-i vedea înstreinați, Arat-a ta îndurare, Ca să-i văd iar adunați.

Pînă cînd să fiu scîrbită Și jalnică d-ai mei fii, Pînă cînd voi fi mînită, Suferind ticăloșii ?

Nu eram cea răsfățată Cu tot felul d-adunări, Eu eram cea desmierdată În plimbări și desfătări.

Și-acum podoaba mea toată M-au stins de pre pămînt, Nu gîndesc ca vreodată Ce-am fost iar să zic că sînt

Casele cele frumoase D-a lor mie prea iubiți fii, Cînd să le văd luminoase Din tunerecu cest pustiu.

Eu mă bucuram odată D-ai mei fii noaptea umblînd, Și-acum sînt foarte-ntristată Noaptea de cîni tot urlînd.

Ale mele uliți toate Saltă noaptea veselii, Și-acuma a nu plînge nu poate, Văzîndu-se că sînt pustii.

Toată ulița-acum plînge Sîngele ce s-au vărsat, Nu mai pot înghiți sînge Fie chiar și vinovat.

Tineri, bătrîni, prunci, fecioare, Plîng, suspină, făr' soroc, Întoarce ceastă durere Și potolește-acest foc.