Istoria românilor prin călători — Nicolae Iorga

Înainte de întemeierea domniilor

Călătoriile în pămîntul românesc încep abia de la sfîrșitul veacului al XIV-lea. O observație preliminară: de ce înainte de 1389 nu-s călători cari să fi străbătut țara noastră și să fi lăsat o descriere a acestei țări? N-ar fi o pagubă esențială dacă n-am cunoaște unele din scrisele călătorilor din veacul al XVII-lea și al XVIII-lea, pe cînd, dacă am avea pentru anii 1350, ori pentru o dată din secolul al XIII-lea, lucruri privitoare la noi, ele ar fi de un folos extraordinar, dat fiind că primele documente privitoare la Țara Românească, scrise în limba latină și mai tîrziu în slavonă, sub influența vecinilor de dincolo de Dunăre, bulgari și sîrbi, dar mai ales sîrbi, sînt abia de prin anii 1370, iar, în ce privește Moldova, documentele, afară de anume legături eu străinătatea, sînt încă mai recente. Și cronicile, sau ceea ce precede cronicile totdeauna, analele, însemnînd în cîteva cuvinte evenimentele, nu pornesc decît ceva mai tîrziu, prin secolul al XV-lea, și ele cuprind numai însemnări după pomelnicele păstrate în mănăstiri, în legătură cu ctitorii lor, dînd numele deosebiților domni, și, ici și colo, amintirea unei lupte. Dar, afară de cîțiva călugări franciscani, cari au mers în părțile răsăritene, nu de dragul nostru, nu din dorința de a ne cunoaște, ci din nevoi de propagandă, cam prin anii 1250–1260, în țerile ocupate de tatari, pe cari misionarii credeau să le poată cîștiga la credința romană, afară de notele pe scurt ale unui Jean de Plan-Carpin, ale unui Ascelin și unui Rubruquis, cari toți vorbesc de poporul la care veneau, iar nu de elementele supuse acestui popor, cum eram și noi, orice știre lipsește pentru vremea veche.

Cauza este că marile drumuri de comunicație cu Răsăritul și cu Sud-Estul european nu treceau prin părțile noastre. Și se înțelege bine de ce: pentru că nu exista o ordine asigurată în aceste părți și călătorii căutau totuși o șiguranță a drumului și mijloacele materiale pe care trebuiau să le aibă pe acest drum. Călătorii se cam prădau la noi și, mai tîrziu. Guillebert de Lannoy, pe vremea lui Alexandru cel Bun, a fost jăfuit; și alți călători înseamnă aceste prădări, deși domnii întrebuințau acuma toată energia ca să oprească acest lucru.

Am mai putea spune, chiar de acum, încă un lucru, anume că, deoarece drumul mai scurt totuși trecea prin părțile noastre, țerile românești au fost întemeiate și din cauză că populația noastră ajunsese la o conștiință superioară despre puterile sale și despre țintele pe care le puteau urmări aceste puteri, dar și din nevoia de a avea un păzitor al drumului mai scurt care trecea prin teritoriul nostru. Atunci domniile noastre au fost fundate și cu mijloacele materiale date de drumeții negustori pe aici.

Înainte de aceasta însă erau două drumuri mari către Răsărit: unul trecea la nord de Moldova de mai tîrziu, prin părțile Galiției, pornind din Europa centrală, din părțile germanice, spre a trece în stepa rusească. Drumul acesta era foarte natural, fiindcă, înainte ca să-l bată misionarii în secolul al XIII-lea, fără îndoială că-l bătuseră atîția negustori germani. Monede germane se găsesc nenumărat de multe în stepa răsăriteană. Negustorii făceau parte din acea vastă asociație medievală care se numea Hansa și pe care o formau Lübeckul, Brema, Hamburgul și alte centre hanseatice. Mergeau pe această cale de nord și pătrundeau pînă foarte adînc în părțile Novgorodului. O parte din orașele rusești au fost întemeiate prin acești negustori; așezămintele pe care le-au conservat aceste orașe pînă tîrziu în secolul al XVII-lea sînt așezăminte germanice, avînd un drept, prin urmare o bază de jurisdicție, cu totul deosebit de dreptul consuetudinar, de obiceiurile pămîntului ale rușilor și slavilor în genere.

Un alt drum, care ducea către Peninsula sud-estică a Europei, către Peninsula Balcanică, trecea prin Ungaria, străbătînd-o în diagonală. Drumul acesta era obișnuit și pe vremea bizantinilor: el ajungea în părțile Belgradului și la însemnata cetate care a fost în evul mediu Branicevo, se cufunda pe urmă în vasta pădure sîrbească și bulgărească, ce ocupa un teritoriu imens. Părțile dintre Niș și Vidin erau cuprinse de acea foarte mare pădure, cum și prin alte părți din regiunea aceasta răsăriteană existau codri imenși ca acela de la care Teleormanul și-a luat numele (Deli-orman înseamnă „pădure mare”, și este un Deli-orman și în părțile dobrogene, unde iarăși a fost, deci, o pădure mare). Și în părțile județului Ilfov, exista pădurea cea mare a Vlăsiei, a cării amintire s-a păstrat în limbă, pentru că încă în secolul al XVIII-lea pădurea exista. Tot așa în Moldova aflăm codrul Ghigheciului, de unde un ținut întreg s-a numit Codrul, și în județul Dorohoi pădurea care începea la gura Herței și pe care o pomenesc anecdotele populare.

Se străbătea, prin urmare, pădurea aceasta mare sîrbească și se mergea către Adrianopol și Constantinopol.

În felul acesta noi eram cuprinși, ca o regiune fără rost pentru cultură, în triunghiul care se făcea între aceste două linii de drumuri.

Iată de ce n-au trecut călători prin părțile noastre înainte de Peter Sparnau și Ulrich von Tennstädt, la 1389.

Dar, dacă am fi avut o descriere de călătorie prin părțile noastre înainte de 1839, iată ce ne-ar fi putut povesti călătorul, și de data asta ne substituim, lui, cu informații căpătate pe alte căi.

Acela care, în loc să se îndrepte spre Belgrad prin Ungaria de sud, ar fi luat drumul Ardealului, de acolo ar fi trecut, cum au trecut cavalerii teutoni, după 1200, în părțile Câmpulungului, – unii pretind că și prin părțile Buzăului, dar nu găsesc nici o dovadă pentru aceasta. Și de la Cîmpulung ar fi coborît pe Rîul Doamnei în valea Dîmboviței, iar prin acea vale, fără să atingă Tîrgoviștea, așezată pe valea altui rîu, Ialomița, ar fi ajuns la București, care pe vremea aceasta era un simplu sat, fără cetatea de mai tîrziu, în umbra căreia s-au dezvoltat Bucureștii vechi –, pe malul celalt. De la satul urmașului moșului Bucur ar fi trecut la Giurgiu, și pe la acest vad ar fi ajuns în Peninsula Balcanică.

Să ne punem în locul călătorului de atunci și să dăm o impresie a principatului Țerii Românești așa cum el exista atunci.

Cine, pe la 1260–80, ar fi luat drumul Ardealului, ar fi găsit o Țară Românească pe care noi, astăzi, trebuie să facem sforțări de minte. Înlăturînd anume prejudecăți și idei primite în școală, pentru a o înțelege. Țara Românească, în conștiința poporului nostru, însemna tot pămîntul locuit de români asupra căruia nu s-a întins o stăpînire străină. Evident, românii din vremea aceea nu erau în stare să zugrăvească această țară, ei cari nu scriau și nu cetiau; cu toate acestea nu știu dacă e mai bine să aibă un popor o hartă pe care o poate zugrăvi, dar nu ar putea-o apăra, decît să aibă o țară pe care să știe a o apăra fără să fie în stare a o zugrăvi.

Țara Românească însemna o concepție absolut romană, pe de o parte, și, pe de alta, absolut modernă, fiindcă epoca modernă ține samă de dreptul național și de configurația geografică, cu hotarele ei naturale. Poporul nostru s-a îndreptat după lucruri pe care alte popoare le-au neglijat. El și-a închipuit țara lui totdeauna în legătură cu întreg trecutul și tot pămîntul pe care l-au locuit ai lui.

Deci, cînd în anume documente ungurești se întîlnește pomenirea „țerii” sau a „pădurii românilor”, nu trebuie să ni le închipuim cu caracter local, ci în legătură cu această concepție populară, așa de veche, așa de vastă, așa de dreaptă și așa de fecundă, care este a Țerii Românești de caracter național și de configurație geografică naturală.

Intrînd în Ardeal, se vedeau orașe în formațiune, care firește nu erau românești, orașe întemeiate de sași pe baza privilegiilor date de regii Ungariei cu cîteva decenii mai înainte. Orașe încă foarte nouă, dezvoltate astfel din sate: sașii cînd au fost aduși în părțile acestea nu au venit numai din regiuni pur germanice, ci mai ales din acelea renane, unde sîngele galic e foarte mult reprezintat; limba lor e foarte apropiată de dialectul alzacian și titlul pe care și-l dădeau odinioară e de „flandri”, din care românii au făcut Flondor, cum au făcut „fleandură” din postavul de Flandra.

Era o deosebire vădită între satele lor și satele noastre. Satele sașilor, fiindcă ei veneau mai mult din părțile Rinului, aveau un caracter coerent, roman, cu case lipite, cum sînt cele italiene sau franceze, pe cînd satul barbar, trac, este compus din case risipite, încunjurate cu gard, avînd ogorul în altă parte, iar tocmai la margene iezerul, sau heleșteul, și pădurea. Dar faptul că în Ardeal satele săsești se întemeiaseră pe bază mai mult romanică, a ajutat foarte mult ca ele să se prefacă, potrivit nevoilor economice, în orașe; trecerea satelor cu case compacte la orașe a fost mult mai ușoară, pe cînd la noi ceea ce a împiedecat schimbarea a fost tocmai risipirea caselor, orașele noastre chiar păstrînd pînă astăzi caracterul sătesc în mahalalele lor.

Centrele acestea negustorești din Ardeal erau încă foarte mici; înflorirea lor depindea, cu toate privilegiile de care se bucurară în curînd, de deschiderea de drumuri, și drumurile nu erau încă deschise.

Afară de aceste tîrguri se ridicau ici și colo cetățile regelui Ungariei. Ele veneau după „pădurea regelui” – acesta este sensul cuvîntului Erdély, de unde s-a făcut Ardealul, – adecă partea din pădurea cea mare răsăriteană care ajunsese în stăpînirea regelui Ungariei: după această pădure „ultrasilvană” se întindea, dincoace de părțile bihorene, „regiunea de dincolo de pădure”, Transsylvania.

În jurul cetăților regelui Ungariei, călătorul putea să vadă un număr de oameni strînși din toate părțile și așezați supt supravegherea și exploatarea dregătorului numit de rege, iobagul fiind elementul militar (numele poate fi peceneg). Aici nu este o inovație a ungurilor, cari nici n-au inovat nimic, ci au imitat pedant, precum imitează totdeauna popoarele finice, uralo-altaice. E sistemul cel vechi carolingian, germanic: cum au făcut carolingienii față de saxoni, în ținuturile locuite de aceștia prin mijlocul Germaniei și părțile mai orientale, tot așa au procedat și ungurii, plagiind pe carolingieni, astfel cum, mai înainte de aceasta, îi plagiaseră slavii din Panonia și din Moravia.

Poporul nostru însă, aici ca și aiurea, nu cunoștea decît Țara Românească, pe care o împărțea pe rîuri; chiar și acuma poporul din Ardeal nu recunoaște Ardealul decît dincolo de Olt și dincolo de Bîrsa: Țara Oltului nu e Ardeal; și tot așa Țara Bîrsei e în afară de Ardeal. Chiar în părțile nordice și nord-vestice sînt ținuturi care n-au nimic a face cu Ardealul, precum Țara Oașului, de la Havas, care înseamnă în ungurește munte, și Maramurășul, al cărui nume vine de la una din apele care curg în aceste părți. În părțile de dincoace este țara Jiiului, țara Oltului. Nu se mai zice astăzi țara Argeșului, țara Prahovei, țara Ialomiței, deși s-a zis fără îndoială odinioară, și de acolo vin numele județelor și astăzi, căci județul Prahova înseamnă țara Prahovei și județul Ialomița, țara Ialomiței; de aici vin și o mulțime de nume de familii, Prahoveanu. Ialomițeanu etc. Iar dincolo, în Moldova, era țara Siretiului, țara Moldovei, de unde s-a făcut principatul Moldovei, și iarăși nume de familie ca Sireteanu arată că vechea concepție populară trăiește în masele de la sate și pînă astăzi.

Deci, călătorul ar fi trecut prin partea de Țară Românească ocupată acum de unguri, pe lîngă orașele care abia se înjghebau pe lîngă cetățile în jurul cărora se strîngea o populație țerănească mai mult sau mai puțin liberă ori cea în general neliberă, din care făceau parte și românii. Dacă ar fi mers mult mai spre răsărit, ar fi întîlnit, am zice, o „zonă de supraveghere”, care se găsea în mîinile unor elemente ungurești desfăcute foarte de curînd. Fiindcă secuii nu sînt nici din vremea lui Atila, nici chiar din timpul venirii sașilor, ci au fost așezați de cavalerii teutoni la graniță, către pecenegii cari se găseau în părțile noastre. Ei au venit în număr mic și au găsit o cultură populară românească, de unde pînă astăzi au o îmbrăcăminte asămănătoare cu a românilor și își cultivă cîmpul în același fel; casele secuilor sînt făcute, nu după modelul unguresc, care e imitat după casa slavo-germanică, ci după sistemul caselor românești; prin urmare nu cu cotul la stradă, ci cu fața întreagă, cu stîlpi în tinda deschisă; desigur că și folclorul lor are o asămănare cu al nostru.

De la o bucată de vreme, călătorul ar fi ajuns în Ținutul nou al cavalerilor teutoni. Cavalerii fuseseră în Palestina, la Locurile Sfinte, și îndepliniseră acolo funcțiuni permanente de cruciată; pe urmă, nemaiputînd trăi în aceste părți pierdute către necredincioși, au trecut în regiunile europene. Înainte de a ajunge în Prusia, pe care au colonizat-o în sens german mai tîrziu, ei s-au așezat, prin contract cu regii unguri, în părțile Brașovului. Au întemeiat cea dintîi adevărată sălășluire orășenească în Ardeal, aici la „Cetatea Coroanei” (Kronstadt), lîngă satul român al Brașăului, pentru regele Ungariei. Ei au început și Biserica Neagră, isprăvită însă mai tîrziu, dar desigur că încă în acest timp trebuia să existe pentru teutoni un burg, care avea și caracter religios și caracter militar, cum a fost în Prusia Marienburgul și altele, iar cultul Maicii Domnului, așa de răspindit și în secuimea rămasă pios catolică pînă. azi, era elementul moral de coeziune al acestor așezări.

De la Brașov călătorul ar fi trecut, tot pe drumul cavalerilor teutoni, dincoace, la noi, și ar fi ajuns, cum am spus, în vechiul Cîmpulung, pe care elementele acestea teutonice, ca și elementele săsești și ungurești care au fost colonizate de teutoni în același loc, îl numeau Langenau (Au înseamnă cîmp, de unde finala, care se întîlnește așa de des la sfîrșitul localităților germane din răsărit). Langenau, vechiul oraș teutonic, avea în centrul său ca miez de așezare un turn și o biserică catolică. Această biserică din Cîmpulung avea oarecare reputație: în secolul al XV-lea se vedea aici o urmă a piciorului Sfintului Iacob.

Avem știri documentare care arată că opera de desnaționalizare a elementelor venite dincoace de munți, la Cîmpulung, Începuse de pe la 1200 încă și că oamenii părăseau, nu numai limba lor națională, dar și credința lor catolică, pentru a întră în ortodoxia noastră. O scrisoare a Papei se plînge că acei „falși episcopi”, necanonici, shismatici, cari erau vlădicii noștri de mănăstiri, din schituri de lemn, fac să se piardă sufletele coloniștilor veniți dincoace de munți.

De la Cîmpulung, mergînd mai departe, călătorul ar fi întîlnit tot sate românești, avînd întru toate înfățișarea din timpurile noastre. Satele acestea cuprindeau numai rude, toți locuitorii unui sat scoborîndu-se din același strămoș, al cărui pămînt se chema moșia lui și al cărui nume se pomenea în numele satului și în numele fiecărui membru: Albeștii Înseamnă urmașii lui Albu. Pămîntul era al strămoșului care tăiase codrul, care scosese rădăcinile, înlăturase pietrele și făcuse ogorul. Și el nu era împărțit: ca la vechii germani, fiecare lua atîta ogor cît putea lucra, în proporție și cu calitatea de rudenie, și cu numărul membrilor familiei sale. Nu era iarăși exclus, fiind oameni puțini și teritoriul mare, sistemul, pe care-l preconizează și unii agronomi moderni, de a se muta partea cultivabilă de la un loc la altul, iar restul locului să rămîie necultivat, pentru a se îngrășa de la sine sau prin pașterea turmelor.

Vite erau pretutindeni, în număr foarte mare: turme de oi, cirezi de vite albe fiind mai puține. Boierii, prin Oltenia, mai ales, creșteau și porci, într-o epocă ulterioară, dar acum nu erau încă boieri, și baza culturii de vite a țeranului o forma oaia.

Trecînd călătorul prin satele acestea, de-a lungul văii Dîmboviței, ar fi întîlnit în cîte un sat mai mare un jude, peste un grup sătesc care se chema poate popor, termin păstrat în nomenclatura aplicată la vii și în aceea a parohiilor (se zice a fi cineva „de popor” la cutare biserică). Foarte veche dregătoria aceasta a judelui… Cînd au fost vizigoții prin părțile noastre, ei erau, nu supt stăpînirea unui rege, ci a unui jude: judele Atanaric. Și, deoarece aiurea vizigoții n-au trăit supt juzi, aceasta a făcut să se presupuie că încă de atunci, pe la 370 după Hristos, noi aveam obiceiul de a trăi supt juzi. Se dusese puterea împăratului, și populația se organizase de la sine, după nevoi elementare. Adaug un lucru care nu s-a observat pînă dăunăzi: că în Italia, pe vremea năvălirilor barbare, după dispariția imperiului roman de apus, toți șefii populației se chemau judecători. În Sardinia, care n-a fost alcătuită altfel decît popular, a rămas sistemul guvernării prin juzi pînă aproape de timpurile moderne. Lucrurile acestea trebuiesc, deci, luate împreună: Atanaric, juzii din Roma și din alte părți, juzii din Sardinia, chiar din Corsica, din anume văi ale Alpilor, pînă în Tirol, datinele poporului nostru, pentru ca să-și dea sama cineva cît de caracteristic romanic era acest așezămînt.

Acum, peste toată valea, de la un capăt la altul, peste mai multe văi, era un voevod.

La Academia Română, răposatul Ion Bogdan a pus întrebarea, nu cumva pe lîngă terminul acesta, slav, de voevod, însemnînd conducător de oaste, am păstrat o bucată de vreme și un corespondent românesc, vechiul cuvînt latinesc, de duce. Este cu putință, deși el nu se întîlnește.

Aceasta era funcția superioară: voevodul, atunci în veacul al XIII-lea. Dar eram înrîuriți și de către vecini, și mai ales de către vecinul de la Nord, căci trăiam în vremea aceea mai mult supt influența occidentală, latină, exercitată prin unguri. Cea dintîi organizație străină făcută pe pămîntul nostru a fost la Severin: Banul regelui Ungariei, care stătea în cetatea ale cării urme se văd și astăzi în oraș: turnul în ruine al Banilor din veacul al XIII-lea. Un dregător cu acest nume, în Croația, bătea moneda care se numea, după numele lui, ban. S-au găsit multe exemplare din această monedă, care era de o răspîndire așa de largă, încît orice alta a păstrat la noi numele acesta, în loc să fie numită cu un derivat din latinește sau slavonește. Totuși numele de „aspru” pentru moneda de argint supțire bizantină pare a fi trăit foarte multă vreme la noi și numai într-o epocă relativ puțin depărtată a dispărut, și perperul bizantin a păstrat numele său, care există, foarte tîrziu, în numele dăjdii la vii, părpăritul; cuvîntul „galben“, pentru moneda cea mai prețioasă, trebuie să fie un termin extrem de vechi, ceea ce înseamnă că noi cunoșteam aurul; banul de aur se chema însă și „ban roșu”. Va să zică era asprul, ceea ce însemna banul alb, era banul galben sau banul roșu.

Voevodul acesta, deși supt influența culturii apusene, cu toate acestea în mare parte era țeran, și tot ceea ce formează o curte, cu dregători, cu venituri, nu exista pe vremea aceasta, și nu existau nici veniturile care se culegeau mai tîrziu de la negustori, la vămi, ci și judele și voevodul trăiau din veniturile lor țerănești și din acelea care veneau din gloabă. Calul se zice și azi gloabă, pentru că în timpurile vechi o unitate de plată era el, calul, de unde și domnului de mai tîrziu, cînd era vorba să i se facă un dar, i se dădea un cal de călărie.

Mai tîrziu însă voevozii trăiau după obiceiul nobilimii ungurești vecine și, cînd s-a ridicat la Argeș piatra de pe mormîntul lui Vodă Băsărabă, căruia ne-am deprins a-i zice Basarab, s-a găsit fruntea cu diademă de mărgăritare, trupul strîns în mătasă cu stema angevină a crinului, mijlocul în cingătoare cu placă de aur frumos sculptată.

În părțile de lîngă Dunăre, pe atunci, pe la 1260, se puteau întîlni însă, măcar într-o nomenclatură de județ, rămășițele altei Țeri Românești decît fără Românească din munte. În sus, supt influența ungurilor, începuse pe încetul o închegare a voevodatelor. Un privilegiu al regelui Ungariei, pentru alți cavaleri decît teutonii, pentru ospitalieri sau ioaniți, pomenește în vremea aceasta juzi ca Ioan și Fărcaș și juzi cu atribuțiuni voevodale ca Litovoi, toți aceștia în părțile oltene, ca și un voevod care nu era jude și nu stătea supt influența regelui, Seneslav de la Argeș. Dar în părțile de jos fusese, încă de pe la anul 1000, cu două sute de ani înainte, o întemeiere de domnie românească, sprijinită pe cetățile de pe malul celait al Dunării, pe Silistra în rîndul întîi. Cu atita timp înainte ca Argeșul să fie centrul domniei din sus a Țerii Românești, – și poporul făcea, măcar în Moldova vecină, o deosebire între Țara-de-sus și Țara-de-jos – a fost această domnie de jos a Țerii Românești, cu cetatea Silistrei românești, zisă de noi, după Durostorul roman, Dîrstor, care e foarte bine deslușită în paginile vestitei scriitoare bizantine Ana Comnena. În partea aceasta era un voevod, Tatul, nume foarte caracteristic românesc, popular. De aici a rămas în nomenclatura țerii noastre ca o urmă despre acest voevodat numele de Vlașca, ce înseamnă „Țară Românească”; i se zicea slavonește fiindcă precum, pentru cei de sus limba statului a fost întîi limba latină, pentru cei de jos era limba slavonă (tot așa în vechea terminologie slavă a rămas Starichiojd, care înseamnă Chiojdul Vechi, iar în Moldova părintele Bobulescu îmi făcea o paralelă foarte interesantă de sate care se chiamă și slavonește și românește; același sat are, adecă, două nume: unul popular și altul de cancelarie).

Dacă drumețul ajungea la Dunăre, Giurgiul, în formă de oraș pe vremea aceasta nu exista; ființa numai un sat. Tot ceea ce se spune despre genovezi pe Dunăre, legenda cu San-Giorgio, după care s-ar fi numit Giurgiul, n-are nici un temei. Giurgiu e forma românească a lui Gheorghe, precum, față de forma bisericească Nicolae, Nicoară e forma populară. Mai tîrziu, mult mai tîrziu, în legătură cu vama s-a făcut cetate, și lîngă cetate s-a strîns un oraș.

Călătorul, negustor sau diplomat, care ar fi cercetat ceea ce era să fie la jumătatea veacului al XIV-lea Moldova, ar fi găsit și aici juzi, dar ei erau mai închegați în ținuturile de jos, decît în Moldova. Aceasta nu înseamnă, cum s-ar crede de cineva judecînd superficial, că regimul de juzi și voevozi nu exista și în Moldova, fiindcă documentele nu-l pomenesc. În cele dintîi acte de donațiune ale domnilor Moldovei se întîlnesc totuși mențiuni ca acestea: „dau locul cutare unde a fost jude cutare” sau „juzi cutare și cutare”. Aceasta înseamnă, deci, că sistemul juzilor exista încă, pe o vreme cînd în Muntenia judecia sau județul, – judecia e hotarul, baza teritorială, județul e autoritatea, – populația fiind mai deasă, mult mai deasă, s-a dezvoltat pînă la situația care durează și în timpul nostru, căci hotarul a rămas cam ca acela de la 1300. Față de departamentele franceze, atît de proporționate, de parcă ar fi fost trase de geometri, cum au și fost trase după 1789, județele muntene prezintau forme din cele mai nesimetrice, fiindcă ele corespund tradiției de odinioară. În Moldova aceste așezăminte s-au uscat în sămînță, împărțirea țerii făcîndu-se după ținuturi, în legătură cu orașele și cetățile. În Moldova judecia și județul au rămas, deci, cuprinse astfel în mica viață de sat. Țara s-a păstrat astfel în vremea aceea mult mai primitivă în ce privește alcătuirile românești, deși străbătută de influențe străine superioare: ungurești și polone.

Dacă, acum, călătorul se cobora pînă la Dunărea-de-jos, el afla aici două importante cetăți, anterioare întemeierii domniei moldovenești, Chilia și Cetatea Albă, – pentru bizantini neagră, fiindcă era veche, iar pentru barbari albă, fiindcă din pădurile lor piatra li se părea astfel.

Cetățile acestea sînt extrem de vechi. Chilia, care se chiamă Licostomo, după numele vechi al gurii Dunării, „Gura Lupului”, era așezată, nu unde este Chilia Nouă basarabeană, ci la Chilia Veche, din Dobrogea, în insulă. Aici pămîntul acopere clădirile ce vor fi fost vreodată. Dincolo, la Cetatea Albă însă, zidurile sînt extraordinare, cele mai frumoase din tot Orientul; ele arată ce puteau face genovezii cari au venit tocmai pe acest timp aici, căpătînd exploatarea Mării Negre, de la paleologii restabiliți în Bizanț, la 1261. Aici era desigur un tîrg mare: veneau oameni din interior cu grîne, cu pește și alte produse naturale, și corăbii soseau din toate părțile. Brăila munteană poate că n-avea încă ființă pe atunci, ci era numai un sat al lui Brae (de unde Brăila, Brăescu, Brăiloiu). Dacă Licostomul avea oarecare importanță, Cetatea Albă, Maurokastron, cum îi ziceau bizantinii acestei Cetăți Albe, avea, astfel, în mare parte monopolul comercial în bazinul occidental al Mării Negre.

Aici era – vom vedea-o – și un episcopat. Ai noștri atîrnau pentru Moldova de vlădica de Cetatea Albă, precum cei din Muntenia de vlădicii de dincolo de Dunăre: de cel din Vidin pentru ardeleni și de cel de Silistra pentru munteni. Pe la cetate se îmbarcau și pelerinii ruși cari mergeau la Constantinapol.

Și încă o observație: e cu neputință să se găsească pe malul unui rîu sau pe țermurile unei mări o cetate înfloritoare, unde se fac schimburi importante, fără ca din aceasta să nu se resimtă și toată viața Hinterlandului, a regiunilor interioare.

Cei dintîi călători în veacul al XIV-lea

Principatul Țerii Românești era să se întemeieze în apropierea anului 1300 la Argeș, și, probabil, nu la Curtea de Argeș, ci la cetatea Argeșului, credem: Poienarii, iar Moldova era să ieie ființă numai pe la 1360. Să încercăm a ni închipui acum ce ar fi văzut un călător care ar fi străbătut Țara Românească în veacul al XIV-lea și mai ales în a doua jumătate a acestui veac. Aleg această dată fiindcă, precum am spus, Moldova nu se întemeiază decît pe la jumătatea veacului al XIV-lea și Țara Românească nu se consolidează decît tot în aceeași vreme, așa încît acel călător care ar fi venit în a doua jumătate a veacului al XIV-lea ar fi văzut mult mai multe lucruri, mult mai bine definite decît ar fi venit în întîia jumătate a aceluiași veac.

Înainte de aceasta însă, cîteva observații bibliografice preliminare. Călătorii din secolul al XIII-lea sînt, cum am văzut, călugări, misionari franciscani, din Ordinul Sfîntului Francisc, întemeiat de puțină vreme, cu misiunea, în rîndul întîi, de a propaga catolicismul în mijlocul necredincioșilor, între cari se cuprindeau și shismaticii de „legea grecească”, din părțile răsăritene. Chemarea lor este, mai ales, de a aduce la creștinism pe cei mai importanți păgini din acele timpuri, cari erau tatarii, cuceritori ai unei mari părți din Europa răsăriteană, întinzîndu-se pînă în Carpați, pe atunci. O mare activitate a misionarilor franciscani s-a desfășurat pentru a ciștiga populația țerilor noastre la catolicism, și în secolul al XIV-lea. Foarte deseori domnii români au trebuit, din motive politice, să iscălească „petece de hîrtie” în ce privește aderența lor la biserica romană, supt apăsarea Ungariei sau supt influența Poloniei, permițînd stabilirea de episcopi catolici la Siretiu, în Moldova, la Severin și chiar la Argeș, în Țara Românească.

Numele lor sînt foarte bine cunoscute; activitatea lor mai puțin, fiindcă erau reduși la un cerc de credincioși foarte restrîns. În Moldova erau locuitorii din orașele care abia se întemeiau pe vremea aceea: Suceava, Siretiul, celelalte fiind de creațiune ceva mai nouă; iar în Muntenia episcopii din Severin și Argeș aveau supt păstorirea lor numai un mic număr de coloniști veniți de dincolo de munți. O populație românească de aici care să fi trecut la catolicism, se poate zice că aproape nu exista. Domnii jurau pe sfinții catolici mai plăcuți regelui Ungariei spre a cîștiga în felul acesta simpatiile vecinului mai puternic și folositor în acel moment, pentru ca, pe urmă, după încetarea presiunii regale, să uite și de sfinții catolici și de toate punctele de deosebire dintre ortodoxism și catolicism. Mai tîrziu în Moldova s-a întemeiat o nouă episcopie catolică, pe lîngă cea din Siretiu, – unde lucrau și călugării dominicani sau predicatori –, episcopia din Baia, lîngă biserica lui Alexandru cel Bun, făcută pentru soția lui lituană, Rângala. Episcopatul de la Bacău, încă mai nou, a trăit foarte multă vreme, avînd legături cu polonii, numai pentru secuii satelor ungurești ce se întind pînă acum în părțile dinspre munte ale județului Bacău și în județul Roman, plus două alte sate în Tecuci. Gel de la Cetatea Albă n-a funcționat decît întîmplător.

Afară de călătorii acești misionari, nu se întîmpină alții. Și chiar acești italieni, unguri, germani din părțile vecine cu slavii, de prin Silezia. ca întemeietorii episcopiei de Siretiu, nu erau cărturari ca acei din secolul al XlII-lea și nu simțeau nici un fel de chemare să puie în scris lucrurile pe care le vedeau.

Foarte rareori, în tot decursul secolului al XV-lea aflăm pelerini cari să treacă pe la noi mergînd la Locurile Sfinte. Ei puteau să meargă mai ușor îmbarcîndu-se în porturile italiene ori să apuce drumul unguresc-sîrbesc pe care l-am arătat. De la dînșii n-a rămas scris decît numai ce spun acei Peter Sparnau și Urlich von Tennstädt pe cari i-am pomenit mai sus.

Pelerini erau însă și acei cari mergeau în cruciată contra necredincioșilor. În rîndul acestora putem pune pe vestitul Schiltberger, bavarez, care a luat parte la expediția din Nicopol împotriva Sultanului Baiezid, expediție întreprinsă de regele Ungariei, Sigismund, care avea foarte multe legături cu Apusul, fiind din Casa de Luxemburg, pe trei șferturi francez; el a făcut apel la cavalerii de acolo, cari veneau din Franța, din Burgundia, cu acel Jean-sans- Peur, care pe urmă a fost duce și a avut cariera tragică ce se cunoaște, ori și din Suabia germană, ca burgravul de Nürnberg, Frederic de Zollern. După înfrîngere, mulți dintre fugari – pe |cînd Sigismund fugia pe Dunăre ca să ajungă, încunjurînd Peninsula Balcanică, pînă în Dalmația – au trecut pe la noi, unde au fost dezbrăcați de haine, după mărturia lui Froissart. Alții dintre luptătorii nerăscumpărați au rămas robi la turci. Unul dintre ei a fost și acest Schiltberger, care a stat vreo douăzeci de ani în Imperiu: scăpînd într-un tîrziu, a venit la întoarcere prin părțile noastre, pe care deci le-a văzut la 1396 în calitate de cruciat și după 1420 ca bătrîn drumeț obosit, care se duce spre casă.

Alți pelerini luau drumul, care era al pelerinilor ruși, poloni, lituanieni, dar mai ales al ortodocșilor ruși, către Cetatea Albă, străbătînd o parte din Basarabia, pe la localitatea, pe care unul dintre dînșii o numește „Mitirivi Chișini”, în legătură cu cuvîntul din limba slavă care înseamnă vamă, și cu Chișinăul, care ar fi existat pe vremea aceasta ca sat. De la Cetatea Albă era prilej ca drumeții să fie duși la Constantinopol, de unde luau, sau drumul de uscat, mai rar, sau drumul de mare, pentru a ajunge la Ierusalim.

În afară de călugări și de acești pelerini înarmați cari sînt cruciații, este, în sfîrșit, și o altă categorie de oameni cari au străbătut, fără să scrie, foarte adeseori aceste părți. Dar, chiar cînd nu scriu ei, se scrie despre dînșii în registrele de socoteli ale orașelor lor, care au păstrat în felul acesta însemnarea atîtor nume de oameni ce au străbătut țerile noastre. E vorba de negustori.

În veacul al XlII-lea fără îndoială foarte puțini negustori treceau pe la noi; negoțul, întrucît se făcea, se făcea indirect: țeranul nostru își fabrica singur toate cele de nevoie gospodăriei lui; lucruri care să se aducă de la străini și de străini fără îndoială ă nu prea erau, deși, în ce privește pe fruntașii societății noastre, pe voevozi pe cnejii cu atribuții voevodale, aceștia – precum am și arătat mai sus – se îmbrăcau ca nobilii unguri din Ardeal și ca jupînii sași de la orașe din aceeași vreme.

Căci, în a doua jumătate a veacului al XIV-lea, la hotarul nostru se întemeiază acele patru importante centre comerciale din care două sînt în Ardeal și două în Galiția, și se deschide astfel drumul pe la noi către Răsărit. Legătura acestor drumuri cere și stabilirea unei ordini politice cum se cade. Negustorii, am spus-o, nu întrau oriunde; li trebuia spre a se aventura să fie siguri că și marfa lor și banii și persoana lor sînt în oarecare siguranță. Pentru aceasta trebuia o „poliție”. „Poliția” e în legătură cu ordinea de stat, și consolidarea politică era deci cerința fără greș pentru începerea drumului pe la noi.

Cele două cetăți din Ardeal, care fuseseră odinioară sate și ajung în vremea aceasta numai să fie orașe, sînt cetatea Coroanei și cetatea lui Hermann, deci Brașovul și Sibiiul; Brașovul fiind în legătură mai mult cu ținuturile ce se întind dincoace de Olt, Sibiiul cu celelalte regiuni, oltene, deși negustorii din Sibiiu aveau putința de a trece și pe cestălalt țerm al Oltului, pe la Slatina, care e și pomenită în cutare privilegiu comercial din vremea aceasta.

Pe de altă parte, în Galiția, prin privilegii ale prinților și regilor ruteni, întărite pe urmă – fiindcă aici a fost întîi o Rusie roșie – de regele Poloniei, în secolul al XIV-lea se întemeiază două centre foarte importante, din care unul are legături necontenite cu noi, iar celait era mai puțin în măsură să folosească drumul moldovenesc: de o parte Lembergul, pe care ai noștri îl numeau, după cuvîntul polon, Liov, iar pe locuitori lioveni, și, pe de altă parte, Cracovia, pe care ai noștri o numeau Cracăul. Negustorii din Cracovia veneau mai rar la noi, dar liovenii era oaspeți obișnuiți ai Moldovei.

Drumul de mai tîrziu străbătea această țară, ori prin Tighinea spre Caffa genoveză, ori prin Dorohoi, Botoșani, Iași, Bîrlad, Chilia și Cetatea Albă, iar mai tîrziu cînd cetățile acestea au căzut în mîna turcilor, decăzînd, drumul a tins către Galați. Pe la Hotin, în sfîrșit, putea să fie altă linie de comerț, în legătură cu cel dintîi.

Drumul Lemberg-Caffa se chema cel tătăresc, pe cînd celait, care a avut o întrebuințare mai importantă în veacul al XV-lea, dar era mult mai slab frecventat chiar în întîia jumătate a acelui secol, era drumul moldovenesc.

Acum să vedem ce au putut să vadă și unii și alții, supt ce aspect s-au putut prezenta țerile noastre acelui care venea aducînd marfă sau îndeplinea funcțiuni religioase ori, în sfîrșit, era chemat pe aici de cine știe ce împrejurări neașteptate ale vieții lui.

Acel care apuca drumul Carpați-Dunăre și de la Dunăre către interiorul Peninsulei Balcanice, întîlnea acum în Ardeal o viață mult mai dezvoltată decît înainte. Viața aceasta începea să graviteze în jurul orașelor. Cetățile regale ale regelui unguresc, ori pierdeau cu totul importanță lor, ori păstrau importanță numai în legătură cu anume izvoare de venit local, de exemplu de la minele de sare, pe unde existau, ori se transformau și ele în orașe de însemnătate mai mică, cum e cazul pentru Turda, pentru Dej, care fuseseră odinioară cetăți și, prin această situație, căpătaseră o întocmire orășenească. Drumul tindea către cele două mari emporii de graniță ale Ardealului. Orașele se înfățișau foarte frumos: bisericile cele mari începuseră să se ridice. Biserica Neagră din Brașov, biserica vastă din Sibiiu. Mai deoparte Clujul, un Klausenburg pentru sași (nu de la Klaus, Nikolaus; ungurește, Koloszvár, cetatea lui Kolosz, pare a fi nume de împrumut), și el, ca privilegii de comerț, n-avea legături directe cu Transalpina noastră. În legătură cu comerțul, bogăția se dezvoltase foarte mult; industria era exercitată de bresle alcătuite după sistemul german: legăturile comerciale cu Germania erau așa de dese, încît orice se petrecea în viața germană de acolo avea influență asupra fraților din Ardeal. Breslele acestea, supt influența acelei vieți din Europa centrală, aveau și caracter miliar și politic. Cutare poartă, cutare parte din ziduri era apărată de cutare breaslă, corespunzind cartierului respectiv, în care se găseau mai mulți meșteri de o anume categorie. Piețile erau necontenit străbătute de mulțimea sătenilor cari veneau din împrejurimi, întinzîncl corturi, șatre, cum se întind pe alocurea și pînă în zilele noastre, deprinzîndu-se tot mai mult a cumpăra fabricatele pe care jupînii le scoteau în vînzare prin prăvăliile boltite, prin bolțile care încunjurau piața (de unde boltă, boltaș; prăvălie e de origine slavă, dar negoț, negustor au rămas latine).

În aceste pieți nu era rar să se întîlnească și oameni de la noi, trimiși ai celor dintîi domni, cari veneau pentru tot felul de rosturi, ca să cumpere ceva pentru vodă sau pentru boieri, ca să aducă un dar judelui sau juraților cari-l încunjurau, formînd consiliul municipal al orașului săsesc, ca sa transmită vestea unui domn mort și a urmașului care se ridicase în scaun ori amenințarea izbucnirii unui război. Veneau toți aceștia cu ceea ce se numește în socotelile sașilor „evangelium”, vestea bună, chiar cînd nu era bună. Îi găzduiau în anume case sașii, li dădeau de mîncare și băutură, ținînd samă de posturile noastre, făcînd socoteală de untdelemnul, de peștele dat, pentru acești oaspeți, veniți din Țara Românească sau din Moldova, căci veneau și moldoveni, mai ales la Brașov, – la Sibiiu foarte rar –, adesea și în alt centru săsesc, Bistrița, pe unde se trecea obișnuit la Baia și de la Baia către Siretiu și Suceava.

Pe lîngă negustori și purtători de „vești bune” erau chiar de la început și pribegi, învinși în luptele politice de la noi, pribegi boieri și domni pribegi. Ei erau obiectul unui joc de bursă politică al sașilor; dacă pretendentul ajungea să capete moșia părintelui sau rudei sale, evident că pentru orașul ce-l adăpostea era un foarte mare avantaj.

După ce călătorul străbătea acest Ardeal, înviat acum și îmbogățit cu existența orașelor, se trecea dincoace prin trecătoriile obișnuite, pe care le știau și românii de odinioară ca și cei de azi. Trecătoarea Jiiului, Vîlcanul, era foarte rar întrebuințată; Turnul-Roșu, în schimb, foarte des: pe acolo mergeau carele sibienilor zi de zi. În ee privește drumul brașovenilor, el pornea pe la cetatea Branului, care este pentru unguri Törcsvár (de la un vechi nume românesc: Terciu), iar pentru sași Törzburg, cetate foarte frumoasă, existînd și acum, și care poate da o noțiune a lucrurilor din veacul al XIV-lea. Acolo stăteau străjerii regelui Ungariei, domn al Ardealului, unde-și ținea voevodul, după datina noastră. Străjerii aceștia erau uneori – cine s-ar fi așteptat? – pînă și arbaletrieri, pușcași englezi – a fost un caz în secolul al XV-lea – ceea ce nu trebuie să ne mire prea mult, dacă ținem samă de originea apuseană a lui Sigismund de Luxemburg.

Se întra astfel în Țara Românească a lui vodă. Uneori acela care conducea pe călător era, un cărăuș din Ardeal, dar, de la o bucată de vreme, și cred chiar pentru epoca aceasta, se formase o breaslă specială de cărăuși la noi chiar. Mai tîrziu îi întîlnim cu numi deosebite, în legătură cu ținutul din care se recrutau: în veacul al XVIII-lea erau mai mult, se pare, prahoveni.

Drumul mergea mai departe de-a lungul Dîmboviței, pe la Rucăr și Dragoslave. De ac.olo. de la Rucăr, foarte cunoscut pentru sași și al cărui nume se întîlnește necontenit, a cărui dezvoltare e eu totul specială în ce privește regularitatea străzilor, frumuseța clădirilor de oarecare tradiție și de o bună gospodărie în care se vădește și influența săsească, se continua pe malul rîului pentru a sări, pe urmă, la cursul Ialomiței. ajungînd la Tîrgoviște.

Capitala Țerii Românești a rămas pînă la jumătatea veacului al XIV-lea tot în Argeș; Basarab cel vechi a stăpînit de aici; Alexandru sau Nicolae Alexandru, fiul lui Basarab, s-a coborît mai departe la Cîmpulung, de unde vine că, pe cînd în biserica cea mai veche de aici, cea catolică, se pomenește un primar, un jude, un „conte” săsesc la 1300, Laurențiu, în biserica domnească ortodoxă, chiar supt jețul Vlădicăi, poate fi văzută piatra de mormînt a acestui Nicolae Alexandru-Vodă, îngropat aici la 1364, piatră frumos săpată în adînc, nu în relief, ca mai tîrziu, care pomenește, în limba slavonă, acum limba cancelariei, numele marelui voevod.

După Nicolae Alexandru, Vlaicu-Vodă sau Vladislav – numele e împrumutat și el din Peninsula Balcanică; mai ales în Bosnia se găsește des numele de Vlaicu, și de obicei numele arăta și legături de familie – s-a așezat mai la șes, la Tîrgoviște.

Tîrgoviștea din veacul al XIV-lea ni-o putem închipui după anume știri, mult mai noi, dar aplicabile și pentru vremea mai veche, pentru că schimbări esențiale nu se întîmplaseră. Cetatea nu era incunjurată cu ziduri de piatră; cele de piatră, din care au rămas urme, vin de la Matei Basarab.

Vechea împrejmuire era o palisadă, din pari cu vergi împletite și acoperite cu lut, ca un gard țerănesc mai mare, capabil de a fi apărat. Dealminterea Tirgoviștea trebuie să fi fost așezată pe locul unei mai vechi cetăți, unui tîrg de pe vremuri, fiindcă sufixul slavon „iște” înseamnă totdeauna un trecuți ceva care a fost acolo (porumbiște, pajiște, săliște etc.). La facerea tîrgului nou intraseră în largă proporție oaspeți veniți de dincolo de munți, catolici, sași și unguri: o biserică a lor s-a păstrat pînă foarte tîrziu și avea la începutul veacului al XVII-lea privilegii foarte întinse, stăpinind satul Șotînga, de pildă, și Bezdadul. Singurul fapt că erau aici franciscani arată că biserica a fost întemeiată de misionari, că era, prin urmare, de o dată foarte îndepărtată.

Evident că acești străini formau miezul orașului, iar de jur împrejurul acestui miez comercial și industrial stăteau sătenii noștri. Putem vedea și astăzi, în localitățile unde cultura administrativă, năvălitoare și distrugătoare de originalitate, s-a întins mai puțin, cum se forma odinioară un oraș la noi. Iată, de exemplu: Vălenii de Munte: în jurul pieții sînt cartiere care toate au nume de vechi sate deosebite, Berivoieștii etc. O cetate, o mănăstire, o piață de schimb putea să adune și să confunde cu timpul satele vecine.

De la Tîrgoviște călătorul putea să coboare la București, care n-are nimic a face cu „bucuria”, nici cu „ciobanul Bucur”. Nu ciobanii întemeiază satele; ei sînt cutreietori de lume. Bucur trebuie să fi fost străbunul care în mijlocul pădurii ce exista odată aici – și a fost restrînsă, de o parte în pădurea Cotrocenilor, care a trăit foarte multă vreme și din care a rămas parcul de astăzi, iar, de altă parte, de pădurea cea mare din Ilfov, pădurea Vlăsiei, a găsit un teren pentru gospodărie agricolă, făcîndu-și casa aici.

Bucureștii vechi, cum am spus, erau pe partea de dincolo a Dîmboviței, unde este acum biserica Mihai-Vodă, clădită de Mihai Viteazul, dar înainte de aceasta exista fără îndoială o altă bisericuță de lemn. Și Curtea cea veche se afla colo. Ceea ce se chiamă azi Curtea Veche e numai una din formele ulterioare, dincoace de Dîmboviță, ale reședinței domnești.

De la București, așezați foarte bine, dominind întreaga regiune de pe înălțimile lui relative, și capabili de a apăra drumul comercial, se înainta în jos către Giurgiu. Giurgiul este, precum am spus, o formație cetățenească, orășenească, relativ nou. Vlad Dracul, vorbind cu un cruciat la 1445, spunea cîte pietre de sare a cheltuit Mircea, tatăl lui, ca să facă cetatea: pietrele de sare erau un articol de export în Peninsula Balcanică, un surogat de monedă.

În toată această străbatere a Țerii Românești, călătorul avea a face cu o covîrșitoare populație țerănească. Această populație era în întregimea ei liberă și stăpînitoare de pămînt. Teoria care a apărut mai tîrziu, acum cîțiva ani, a lui C. Giurescu, că s-ar fi mers de la o stăpînire boierească mai apăsătoare către libertatea tot mai mare a țeranului, este, credem, greșită. Ea se sprijină pe ce spun documentele, dar documentele se făceau de boieri, și se putea găsi un boier care să spuie că a deposedat pe țerani? Vitalitatea în domeniul politic și militar, biruințile cîștigate împotriva dușmanului, nu se pot explica decît prin majoritatea, dacă nu prin unanimitatea unei populații libere. Cu o națiune de sclavi sau din care cei mai mulți se găsesc în atîrnare, nu se face nimic nou, nimic durabil în dezvoltarea istoriei universale.

Viața de sat corespundea foarte bine cu aceea pe care am fixat-o mai sus. Toți sătenii – aceasta trebuie s-o adăugim –, toți sătenii erau copărtași ai moșiei, ai moștenirii moșului; fiecare dintre dînșii avea în întrebuințarea acestei moșii o parte corespunzătoare cu descendența lui. Aceasta în teorie. În practică însă se putea ca vreunul, oricare ar fi fost descendența lui, să fi avut mai mulți copii, așa încît avea o parte mai largă; se putea ca putința de lucru și nevoia de hrană să fie mai mică, și în cazul acesta omul, care nu lucra cu elemente muncitorești plătite, luate de aiurea, se mărginea la mai puțin în ce privește cerințele sale. Exista un fel de parte ideală, care nu se cobora pe pămînt, a fiecăruia dintre acei cari alcătuiau comunitatea urmașilor acelui moș care fusese întemeietorul.

Mai tîrziu numai, pe la 1570, cum vom vedea, în urma unei mari crize, au ajuns sătenii ca, vînzîndu-și partea, să fie siliți să o și delimiteze. Atunci vechea frăție de pămînt – vecinul fiind totdeauna un frate în înțelesul frumos al cuvîntului –, a dispărut. Pentru moment însă satele formau și o unitate morală și o unitate de sînge și o unitate materială. Acesta era un element de viață și de putere pentru oamenii de atunci.

Ca și la germanii vechi, și în ce privește apărarea țerii satele mergeau solidar: la un anume semn – se aprindeau focuri pe dealuri –, toți se strîngeau supt conducerea puținilor boieri cari stăteau obișnuit în jurul lui Vodă.

Desigur că o parte din boierimea cea veche, în ambele țeri, venea din vechii juzi și cneji. Prin urmare exista o boierime de origine românească și în ce privește sîngele. Demnitățile și rosturile deosebite, funcțiunile particulare ale curții erau însă împrumutate de dincolo de Dunăre, de la bulgari și sîrbi, firește, dar numai ca transmițători ai obiceiurilor bizantine, căci boierii erau o imitație, cu oarecare reminiscențe păgîne, a funcționarilor de curte bizantini: vistierul, logofătul, comisul, stratornicul arată și în nume originea lor grecă sau romano-greacă. Transmiterea acestor forme s-a făcut în secolul al XIV-lea, supt influența acestor vecini și în legătură cu încuscririle pe care familiile noastre domnitoare le legaseră cu vecinii de dincolo de Dunăre. În Constantinopol calitatea fiecăruia dintre acești dregători era foarte strict fixată; ni putem închipui însă că stricteța bizantină nu era îndeplinită cu cea mai perfectă exactitate la noi. Era o haină de împrumut, pe care o poartă cineva cu oarecare stîngăcie, și se putea întîmpla ca acel care purta un nume să îndeplinească, în același limp, și alte funcții. La boierii aceștia de modă slavo-bizantină se adăugia unul singur în legălură cu dezvoltarea teritoriului nostru național, Banul. Cînd Severinul ajunse să fie în legătură cu domnia de la Argeș, – ungurii au intervenit adeseaori ca să-și ia înapoi stăpînirea, în tot decursul veacului al XIV-lea și al XV-lea –, firește că Banul a trebuit să ieie loc alături de domn.

Boierii aceștia dispuneau de oarecare avere, aveau o mîndrie de neam dacă veneau din vechi familii așezate în cutare sau cutare ținut; se aflau însă, încă din veacul al XIV-lea, boieri, foarte trufași, cari nu erau de la noi, ci veneau din ținuturi cu o aristocrație mult mai veche decît acea aristocrație năseîndă a țerilor noastre. Erau pribegi de dincolo de Dunăre. Turcii întraseră în Balcani; toți acei cari aveau un nume mare, cari îndepliniseră funcțiuni însemnate și dispuneau de bani, se refugiau la noi, așa încît țerile noastre începuseră să adăpostească încă de pe vremea aceia pe reprezintanții unei puternice clase adunate din deosebitele state ale Peninsulei Balcanice.

În mijlocul boierilor, avînd dreptul de a-i numi și de a-i scoate, dreptul de a-i osîndi la moarte – și folosindu-se uneori de acest drept –, stătea domnul. Cîte un domn vechi, cum era Basarab, însemna încă mai puțin lucru; dar Nicolae Alexandru începea să aibă, acum, în independența lui, cîștigată prin lupte – tatăl lui, Basarab, biruise pe Carol Robert la 1330, cînd ungurii trecuseră părțile noastre – anumite atitudini; legăturile cu familiile domnitoare din Peninsula Balcanică se făceau tot mai dese, și fiecare din aceste legături adăugia sentimentului dinastic, pe care vechii stăpînitori dela noi nu-l aveau. Erau încă domni improvizați, dar Mircea, care avea sînge bizantin prin mama sa, Calinichia, era adoptat, oarecum, de Bizanț.

Bizantinii aveau obiceiul în vremea aceasta, ca să cîștige alianțe, să acorde unor stăpînitori vecini titlul de despoți, care titlu însemna „rudă împărătească”. Dar el se acorda unui nepot, unui cuscru, cuiva care avea, oricum, legături de sînge cu dinastia bizantină. Despotul avea dreptul la anumite forme imperiale; el purta, ca și împărații din Constantinopole, purpura, avea dreptul să încalțe coturnii roșii și să întrebuințeze în veșmînt coloarea roșie. Roșul era întrebuințat, exclusiv, și pentru pecetluirea și iscălitura, pentru monograma stăpînitorului. În chipul lui Mircea cel Bătrîn și al fiului său Mihail, care se văd pînă astăzi la Cozia, vulturul cusut cu aur al împăraților Răsăritului se deosebește foarte bine. Coroana pe care o poartă în biserică domnii noștri din acea vreme este desigur în legătură și cu concepția „domnească”, împărătească, pe care poporul și-o făcea despre căpeteniile sale, dar și cu această admitere în situație de paritate din partea Bizanțului. Mircea purta aceeași coroană și aceleași atribute exterioare pe care, dealminteri, le poartă despoții bulgaro-greci de la Chiustendil, unde era o stăpînire locală ai cării șefi, Constantin, Ioan, stăteau în legătură cu Bizanțul și căpătaseră dreptul de a purta și ei atributele despotale. Mai tîrziu, cînd în Serbia nu vor mai fi nici țari, nici crai, Ștefan al Serbiei de la începutul veacului al XV-lea, fiul lui Lazăr, va fi despot al Serbiei și va purta aceleași atribute.

Desigur că acești domni aveau și în conștiința de sine înșiși alt rost decît domnii modești pe vremuri. Din ce în ce li plăcea mai mult să aibă o curte, o cancelarie, să dea porunci bine stilizate, copiate frumos de cei mai buni caligrafi de dincolo de Dunăre; din ce în ce mai mult se dedau la ideea dinastică, și aceasta a făcut ca Mircea să asocieze la domnie pe fiul său Mihail, care libera diplome alături de tatăl său, pentru care îl și vedem pe Mihail figurînd alături de acesta în fresca de la Cozia. Domnului îi plăcea să clădească biserici și mănăstiri, să îndemne pe călugări a-i pomeni numele. Este o creștere necontenită a mîndriei acestui stăpînitor, și totodată un cîștig de aderenți prin dăruirea moșiilor fără stăpîn, a pămînturilor pe care le cucerește, a posesiunilor luate din averea trădătorilor cari nu ascultă de domn. Și acei cari au primit moșii de la domn, pe viață, sau pentru a fi chiar transmise urmașilor, întră în clientela domnului: supt ordinele lor locuitorii țerii vor fi datori să alerge la orice chemare a lui pentru a-i forma armata. Cum vedem, țara se consolidează, supt puterea în creștere a domnului.

Străinul ce se apropia astfel de domnul care unea pe lîngă originile sale țerănești tot ce putea cuprinde, sănătos și real, Orientul, pe lîngă influențele ungurești – Basarab are înfățișarea unui vasal al regilor Ungariei din Casa de Anjou, «Mircea e îmbrăcat în haina strimtă a cavalerilor cruciați –, străinul acesta se simțea, fără îndoială, impresionat. El avea conștiința că întră în contact cu o viață politică care a cîștigat acum tot ceea ce-i trebuie pentru a rămînea și a se dezvolta.

Cele dintîi alcătuiri bisericești

Călătorul întîmpina însă alături de această viață politică și socială una religioasă, care se consolidase și ea.

Mănăstirile cele mai multe și frumoase, unele dintre dînsele păstrate așa cum trebuie, altele într-o stare de ruină totală sau parțială, mănăstirile care fac mîndria țerilor noastre, nu existau la sfîrșitul veacului al XIV-lea decît numai în cîteva colțuri de țară, înfățișînd mai mult începuturi decît o dezvoltare ajunsă la un termen apreciabil al ei.

Vechea noastră viață religioasă, pe care ar fi putut-o întîlni călătorii din secolul al XlII-lea și din întîia jumătate a secolului al XIV-lea, avea foarte modeste rosturi canonice. Ceea ce nu înseamnă că vlădicii cari se îngrijeau de sufletul celor din al XIII-lea veac n-aveau nici un fel de legături între sine. O canonicitate foarte elementară exista, firește. Ca să înțeleagă cineva de ce am trăit atîta vreme în forme bisericești foarte primitive, care n-aveau nici un cuprins legal, nici un exterior solemn, trebuie să ne gîndim la originea vieții religioase la noi.

În mare parte această origine e predica în mijlocul barbarilor, într-un timp cînd aceștia aveau stăpînire asupra acestor ținuturi, o stăpînire de la un lagăr depărtat către ținutul de văi locuit de țerani. Pe vremea aceea înrîurirea bisericească s-a exercitat nu prin episcopi, ci prin misionari, întocmai cum creștinismul se întinde, în timpurile noastre, prin anumite ținuturi de civilizație redusă, cu ajutorul misionarilor, misionari cari pleacă puțin pe sama lor proprie și potrivit împrejurărilor, pe cînd, atunci cînd creștinismul se întinde în formă episcopală, mijloacele sînt cu totul altele.

Din acest creștinism de misionari au rămas anume tradiții, pe care le întîlnim nu numai în părțile noastre, dar tot așa trebuie să fi fost și la bulgari înainte de a se fi alcătuit o biserică bulgară, în relație cu Constantinopolul. și chiar documentar se dovedește că era prin părțile Panoniei înainte de măsura pe care a luat-o regele morav de a întemeia o adevărată biserică, atîrnînd de Scaunul sfîntului Petru. Am pomenit și mai sus pe vlădicii fără căpătîi cari veneau cine știe de unde și cari mergeau din loc în loc, avînd mai mult popasuri decît locuințe în anumite schituri de lemn, unde populația, în legătură cu anumite datine ale cultului păgîn, era obișnuită să aducă daruri, lucruri consacrate, care se păstrează de obicei de la o religie la alta.

Un schit de lemn, evident, nu se poate ținea declt un timp relativ scurt, deși acel din pădurea Căpoteștilor, în județul Vaslui, care exista pe vremea cînd Vasile Lupu s-a adăpostit acolo de tatari, la 1650, se vede pînă acum și poate să aibă o durată și mai lungă. Tot așa se întîlnesc în Maramurăș multe biserici de lemn, cîte una avînd vechime de secole.

Călătorul nostru, care văzuse în Ardeal marea, impunătoarea biserică săsească, trecînd în satele românești, găsea ca loc unde să stea preotul, episcopul, canonic sau necanonic, lăcașul acesta de lemn. Uneori, însă, el nu întâlnea nici măcar înjghebările acestea simple. Se întîmpla foarte adeseori ca o singură cruce să înlocuiască și biserica de lemn. Acesta este, în parte, înțelesul crucilor răspîndite, multe dintre dînsele de lemn, în unele regiuni, cum e regiunea Buzăului și o parte din Prahova vecină; și prin cîteva județe de șes sînt cruci de piatră. Un studiu asupra crucilor românești ar fi foarte folositor din punctul de vedere al elementelor de artă și tradiție religioasă, extrem de veche, care se găsesc în ele. Crucea de pe o vale nu samănă cu cea de pe altă vale; sînt fel de fel de forme, cu fel de fel de reprezentații, care pot să aibă un amare interes istoric.

Cruci se întîlnesc și foarte tîrziu în veacul al XVII-lea, de exemplu în cazul lui Șerban Cantacuzino, cînd a fost silit să meargă cu contingente muntene la asediul Vienei, și legenda spune – în legătură cu aceasta austriacii au numit după Șerban Cantacuzino o stradă a Vienei – că domnul muntean a ridicat crucea ca să arate că e creștin, ceea ce ar fi absurd. De fapt crucea tui Șerban Cantacuzino ca și atîtea altele din tot cuprinsul Țerii Românești înseamnă atîta că, neputindu-se avea în lagăr o biserică, se făcuse crucea pentru a se putea sluji acolo liturghia.

Revenind la legătura ierarhică ce îndreptățește pe cineva să îndeplinească funcții religioase, ea era, firește, ca la aceia dintre vecini cari aveau o organizație religioasă superioară și, în rîndul întîi, la cei de dincolo de Dunăre.

La noi vechile orașe dacice au fost desființate foarte răpede; n-au putut trăi, după toate împrejurările grele care au trecut asupra ținuturilor acestora. Dincolo de rîu, de bine, de rău, în împrejurări de multe ori foarte precare, orașele s-au menținut, prin urmare și episcopiile de odinioară. Era deci un rost de ascultare între vlădicii noștri și uneori chiar între preoți, cînd ei erau mai aproape de linia de hotar, și între episcopii de pe malul drept al Dunării.

Am văzut ce erau pentru ai noștri Vidinul, Silistra și chiar Cirvenul de lîngă Rusciucul de azi, reședință de episcop. Moldova avea asemenea relații de supunere ierarhică numai cu Cetatea Albă.

În ce privește, nu episcopii, nici preoții, ci mănăstirile care au fost principala vatră de cultură, nu numai în răsăritul european, dar mai ales în apus, prin benedictini în special, călătorul dinainte de 1350 n-ar fi întîlnit în tot cuprinsul Țerii Românești nici un lăcaș de oarecare înfățișare. Cu toate acestea, cuvintele „călugăr”, „călugăriță”, „mănăstire”, vin de-a dreptul din latinește și arată o transmisiune necontenită a vieții monahale. Toate acestea dovedesc că niciodată nu s-a pierdut lucrul însuși; numai s-a întîmplat cu el cum se întîmplă cu anume plante în regiunile înalte ale munților: ele rămîn, dar degenerează din ce în ce mai mult, și aceeași plantă, dacă ar fi strămutată în alt mediu, după un stadiu de dezvoltare, și-ar recăpăta calitățile primitive.

Clopotele se auzeau sunînd prin munți și văi, se auzea bătînd toaca, tot așa de veche, la noi, ca și la grecii și slavii din Peninsula Balcanică; tocmai pentru că terminul e de origine populară, aceasta arată și vechimea și răspîndirea lucrului. În ce privește clopotul, numele e slav, pe cînd bulgarii au păstrat, probabil în legătură cu italienii sau cu propaganda catolică, terminul italian și latin: cambana.

Supt Nicolae Alexandru-Vodă am văzut că domniile noastre începuseră a se alcătui mai bine. Alexandru de la Argeș și Cimpulung nu se putea lăsa mai prejos decît Alexandru, ruda sa, care stăpînia la Tîrnova.

Ajungînd să reprezinte un stat organizat, domnul muntean s-a gindit să-i dea o formă bisericeasca corespunzătoare. El a ținut să aibă neapărat un mitropolit. Pe vremea veche fiecării forme politice îi corespundea o anume formă bisericească. Dacă era numai un prinț, o căpetenie de țară fără titlu superior, el se putea mulțămi și cu un episcop. Un „Domn a toată Țara Românească”, unul căruia Bizanțul era dispus să-i acorde calitatea de despot, trebuia să aibă, și în domeniul religios, ceva care să răspundă situației sale. Precum, cînd căpetenia bulgară din veacul al IX-lea a trecut la religia creștină, căpătînd aspirații împărătești, și și-a zis țar, din acel moment chiar a ținut să aibă lîngă el un patriarh, tot așa domnul liber își vrea mitropolitul. Precum însă, acolo și atunci, Bizanțul n-a cedat ușor, tot așa la noi întemeierea mitropoliei, pe la 1350-60, a cerut negocieri îndelungate, și, cînd ele au ajuns la capăt, noua creațiune are și o foarte mare valoare politică.

Trebuie să ținem samă și de nevoia pe care o simțea domnul muntean de a-și așeza un mitropolit la dînsul acasă. Bizanțul însă, în legătură cu dorința lui de a păstra cît mai mult trecutul și de a recunoaște cit mai puțin din prezentul care se dezvoltase fără dezlegare din partea lui, se ferea să creeze o nouă formă episcopală pe lîngă cele vechi, pentru că forma nouă ar fi însemnat că se poate inova și fără o provocație de la Constantinopol. Cînd era vorba de o țară nouă, de nevoia unei vrednicii bisericești nouă, acest Bizanț bisericesc își avea sistemul, precum Bizanțul laic îl avea pe al său, cu numirile domnilor ca despoți.

În domeniul religios, se delega, deci, cîte un episcop care funcționase și înainte, aiurea, ca să îndeplinească funcțiunea metropolitană. Așa s-a întîmplat și cu cel care a căpătat misiunea de arhiepiscop ortodox în Țara Românească; el rămînea legat deci cu scaunul constantinopolitan și prin delegația nouă care i se adăugea.

În felul acesta i s-a dat domnului muntean, după cererea lui repetată, ca șef al bisericii lui un episcop de Vicina. Vicina era în Dobrogea, – nu la Măcin, ci pe la Tulcea, cum dovedesc portulanele.

De ce s-a luat mitropolitul acesta, Ioachim, care era un grec, de acolo din Vicina, și nu altul din Vidin, din Cirven sau Silistra? Căci a merge la Vicina pentru episcopi sau preoți nu era în vremea aceasta lucru obișnuit, dat fiind faptul că Ialomița și Brăila sînt județe de colonizare relativ recentă: fusese în părțile acestea o populație foarte veche, a geților, dar așezări mai importante nu erau. Explicația ar fi că puterea domnului Țerii Românești se întindea asupra regiunii dobrogene în care se găsea cel puțin acel triunghi nord-vestic, ușor de stăpînit de cine are malul opus, și locuit atunci ca și acum, în cea mai mare parte, de români, unde stătea Vicina.

Înainte de a se așeza mitropolitul de Vicina, domnii întemeiaseră o biserică, pe care călătorul nostru ar fi putut-o vedea, sus, la Sîn-Nicoară. Chiar faptul că i se zice Sin-Nicoară, și nu Sfîntul Nicolae, arată timpul depărtat, patriarhal, pur românesc, neinfluențat de rosturi grecești, al întemeierii sale, căci, îndată ce a venit influența grecească, sfinții și-au pierdut numele vechi și au căpătat altele noi.

Caracterul arhitectonic al acestei vechi zidiri e ușor de deslușit: ea samănă cu așa-numitele biserici-castele din Ardeal, asupra cărora e o întreagă literatură. În Ardeal, în satele săsești, biserica are un caracter de fortăreață. Este încunjurată de ziduri și poate servi de adăpost pentru o populație întreagă; în pivnițile ei se pot strînge grîne pentru timpuri de restriște. Și la Sin-Nicoară biserica e mică, iar turnul cu mult mai mare decît dinsa.

Imediat ce a venit un mitropolit, cu totul altă ordine a trebuit să domnească și în alcătuirea ierarhică a bisericii, și în forma arhitectonică a clădirilor sfinte. Atunci s-a întemeiat Biserica Domnească de la Argeș mai la vale.

Biserica Domnească nu reprezintă, desigur, un complex de clădiri capabil de a fi apărat, ceea ce arată că Țara Românească trecuse din faza primitivă și intrase într-una relativ asigurată, care n-avea să se teamă de năvăliri. E făcută în stil bizantin, după datina domnitoare în noile clădiri de la Salonic, fiind alcătuită din acel amestec de cărămidă ce încadrează bolovani prinși în ciment, care se cheamă opus reticulatum. Călătorul de pe la 1350 ar fi văzut biserica în toată strălucirea ei, așa cum astăzi nu e. pe cînd, mai tîrziu, peste vechea formă exterioară s-a așternut tencuiala care a stricat frumuseța vechilor biserici, acoperind atîtea vechi zugrăveli, iar, în interior, îndată ce zugrăveala părea că e cam stricată, zugravi contemporani, cari-și închipuiau că sînt mai buni decît cei vechi, prefăceau sau pictau pe deasupra.

Ca amănunte, Biserica Domnească, atunci luminoasă de pictură în mari proporții, e împărțită în trei. prin pilaștri, obicei părăsit pe urmă. În locul tribunelor, care lipsesc, e numai fereastra supt arcul blînd desfăcîndu-se din monotonia profilului.

Biserici mai vechi nu s-ar fi găsit în orașe; ele sînt în acest principat numai din secolul al XV-lea. În cele mai multe orașe, care abia se înjghebau, erau numai bisericuțe de lemn. Dar călătorul care ar fi venit pe aici în a doua jumătate a veacului al XIV-lea, urmînd alt drum decît acel care duce la Argeș, drumul pe la Turnul-Roșu sau pe la Orșova ori Vîrciorova, ar fi putut să întîlnească cele dintîi clădiri mănăstirești ale noastre. Căci în a doua jumătate a veacului al XIV-lea organizația bisericească în Țara Românească a fost în legătură cu două influențe care s-au combătut: o influență grecească prin episcopate și o influență sîrbească prin mănăstiri. S-au luptat între dînsele, s-au obosit în această luptă, iar noi am luat forme și de la una și de la alta, naționalizîndu-le încă de la începutul veacului al XV-lea.

Un călugăr, Nicodim, originar din Macedonia, din părțile Prilepului, unde sînt foarte mulți aromâni și care Nicodim era pe jumătate „grec”, pe jumătate „slav”– ceea ce însemna o dependență ierarhică mai mult decît o notă națională –, trecînd pe la muntele Athos, a fost atras în țara noastră, nu numai ca să scape de primejdia turcească, dar poate și prin cine știe ce legături de rasă. Nicodim fusese și prin Serbia de Nord, unde erau foarte însemnate mănăstiri vechi, dintre care Studenița există pînă acum, scăpată de pe vremea turcească, și constituie unul din marile monumente de artă ale Peninsulei Balcanice, amestecîndu-se influența italiană cu cea greacă. Din părțile acestea a trecut, mulțămită și bunelor relații de vecinătate dintre despoții sîrbi și domnii noștri, în Banatul Olteniei, care era disputat pe vremea aceasta intre regele unguresc și între voevodul a toată Țara Românească. Privilegiile cele mai vechi ale mănăstirilor întemeiate de Nicodim sînt și privilegii ungurești, și pînă în secolul al XV-lea mănăstirile din părțile acestea cereau cărți de întărire de la regele Ungariei sau și de la guvernatorul ei, Ioan Corvinul.

Nicodim a întemeiat mănăstirea Vodița: din ea au rămas atîtea urme pe pămînt cît să se vadă întinderea bisericii de odinioară. Cealaltă fundațiune a lui Nicodim, Tismana, în munții Gorjului, unde el a scris vestita Evanghelie, a fost făcută din nou în secolul al XVI-lea; pe urmă au venit alte prefaceri mai tîrzii, și, în sfîrșit, cea din urmă din secolul al XIX-lea, care a stricat încă mai mult proporțiile.

A fost apoi o bucată de vreme luptă între grecismul mitropolitului și între slavismul egumenilor, al lui Nicodim și urmașilor lui. E lucru foarte sigur că, în veacul al XIV-lea, la Argeș și în toate bisericile domnești care atîrnau de mitropolie, slujba se făcea, nu în slavonește, – de românește nu putea fi vorba; Sfînta scriptură nu era tradusă în limba românească – ci în grecește: pe cînd la mănăstiri slujba se făcea în slavonește. Și n-a putut să biruie la început slavismul din mănăstiri grecismul din biserici. Poate după 1400 s-a ajuns la forma bisericească slavonă fără să putem spune însă că acei cari au făcut să învingă în serviciul divin, în liturghie, limba slavonă, că mitropolitul sau episcopii aceia ar fi venit din mănăstirile create de Nicodim. Asistăm numai la faptul că de la o bucată de vreme limba bisericii, în Țara Românească mai ales, a fost aceasta.

Am spus că Nicodim a zidit Tismana, pe vremea cînd domnul muntean era Vlaicu. După aceasta Mircea a făcut Cozia, în Vîlcea, și Cotmeana, în Argeș, cea din urmă transformată în secolul al XVII-lea și apoi, în al XVIII-lea. În ce privește Cozia, și ea a fost întrucîtva prefăcută de Constantin Brâncoveanu; bolnița însă, unde era spitalul și locul de îngropare al călugărilor, e mult mai recentă decît biserica propriu-zisă. A fost înălțată în secolul al XVI-lea, dar înainte de influența fetei lui Petru Rareș, doamna Chiajna, și pictura din lăcașul acesta înalt, supțiratec e cea mai frumoasă din această epocă, în toată Muntenia. Dar veacul al XVI-lea n-a avut nimic pe acest loc.

În mănăstirile acestea călătorul putea să fie interesat și din alt punct de vedere decît al artei: din punctul de vedere al datinelor. O mănăstire de astăzi înseamnă, de obicei, în viața culturală a țerii prea puțin lucru: e locuită de bieți țerani, de multe ori abia știutori de carte, și de cîțiva clerici cari și-au găsit adăpost acolo, și numai de foarte puțini călugări adevărați.

Pe vremuri însă, aceste lăcașuri însemnau în multe părți ale noastre ceea ce însemnau mănăstirile din vremea carolingiană, cînd influența culturală, s-a întins Împreună cu influența creștinismului în părțile Saxoniei, ale Germaniei centrale.

Călugării aduceau un sistem de cultură superioară; aveau școli, învățături de meșteșug, și pentru altă lume, din împrejurimi. La un loc ei alcătuiau „Ministeriul Instrucției Publice și al Cultelor”. Erau foarte bogați: cele dintîi, privilegii ale domnilor noștri li dau stăpînire în tot cuprinsul țerii, cu vămi la Dunăre, cu locuri de pescuit, moșii cu păduri, heleșteie. În afară de acestea se da îmbrăcăminte călugărilor pentru rasele lor. Praznicele mănăstirești aveau o însemnătate cu totul deosebită, și foarte adesea ori se întîmpla ca boieri mari sau și domnul însuși să asiste la praznicul ctitoriei lor. Serbările naționale de astăzi erau suplinite pe vremea aceea prin hramurile mănăstirilor, și trebuie să adaug că era mult mai multă realitate în serbarea hramului mănăstirii decît în felul cum se înțeleg adesea serbătorile naționale la noi. Și străinul care ar fi venit în părțile acestea și ar fi asistat la o slujbă la Tismana, cel care ar fi pătruns în chiliile unde călugării zugrăveau și scriau și ar fi văzut blîndul chip al lui Nicodim și ale ucenicilor săi, ar fi plecat adînc impresionat, și de caracterul sfințeniei în ce privește viața, și de caracterul cultural al ocupației călugărilor. Din ceea ce se constata încă pînă mai dăunăzi la Muntele Athos, unde viața monahilor s-a menținut ca în evul mediu, ni putem face o idee de ceea ce era viata călugărească în părțile noastre.

În șes călătorul n-ar fi putut întîlni însă nici o altă mănăstire în afară de Snagov, care e pomenită în privilegii din veacul al XIV-lea încă, dar nimic din clădirile de atunci nu s-a păstrat în epoca modernă.

Moldova din a doua jumătate a secolului al XIV-lea

Dacă același călător din a doua jumătate a veacului al XIV-lea ar fi străbă. tut în Moldova, poate pentru scopurile sale, dar, în același timp, ar fi avut prilejul să constate și împrejurările de viață religioasă și artistică, ar fi întîlnit aici o organizație ierarhică și canonică, dobîndită cu mai multe lupte decît în Țara Românească.

Pe acest timp, precum episcopul de Vicina, devenind al Țerii Românești – dar nu de Argeș – căpăta de la patriarh delegație de „exarh al plaiurilor“, românii din Maramurăș, de unde a venit în valea Moldovei întîi Dragoș, ca reprezintant al regelui Ungariei, și apoi Bogdan, ca întemeietor al domniei românești a Moldovei, românii aceștia, zic, numeroși, bogați, avînd pămînturi întinse, strîns legați între dînșii, supuși unor voevozi cari erau capabili și de acte spontanee, de o politică independentă, cum a fost aceea care a creat Moldova, au simțit, deși nu formau un stat osebit, și nevoia de a avea o organizație bisericească. În Țara Românească se întemeiază o domnie a tot pămîntul românesc: imediat consecința este, în ordinea bisericească, existența unui mitropolit; în părțile maramurășene, de supt coroana Ungariei, voevozii ajung la o mare importanță: imediat ei caută să creeze, în ordinea bisericească, ceva corespunzător însemnătății lor în ordinea politică. Atunci un neam al iui Dragoș, Balc sau Baliță, și un Dragu se adresează la Constantinopol și cer patriarhului ca o mănăstire întemeiată de dînșii acolo – și care, din nenorocire, a rămas dincolo de granița fixată Maramurășului, – ca mănăstirea Peri (cf. Periș, Peret), să capete un decret – și decretul dat de patriarhul Antonie s-a păstrat –, prefăcînd mănăstirea în stavropighie, ceea ce înseamnă „înfigere de cruce“. În același timp egumenul din Peri devenea exarh al patriarhului de Constantinopol, avînd o întreagă listă de regiuni maramurășene și vecine cu Maramurășul, de la vest și sud, pînă adînc în Ardeal, supuse autorității vlădicăi exarh.

Pe atunci patriarhia de Constantinopol servea unor scopuri romantice de restaurație bizantină. Își închipuia Bizanțul, necontenit amenințat de turci, foarte slăbit de primejdiile continue, că ar putea să revie la ce fusese odinioară pe vremea Comnenilor, și dacă imperiul se mișca mai greu, dacă n-avea mijloacele prin care să se poată impune, fiindcă era sărac, fără armată, fără comunicații, patriarhia se putea mișca mai ușor: în toate părțile, în Muntenia, în Moldova, în Rusia ea căuta să-și întindă din nou influența, să-și țese din nou firele, pentru ca pe urmă să vie imperiul și să profite din ceea ce a cîștigat biserica, precum în alte timpuri biserica însăși căta să-și cîștige din ce dobindise imperiul. Și exarhatul plaiurilor de la Argeș și exarhatul asupra Maramurășului și a comitatelor de la vest și unor părți ale Ardealului făceau parte din acest plan patriarhal, din care făcu parte apoi și intervenția în Rusia, la Chiev și pînă în Rusia moscovită, care forma alt element politic și religios.

Tot așa a vrut să facă patriarhia și în Moldova. De îndată ce s-a întemeiat țara, domnii, după șovăielile de la început, cînd nu știau dacă o să se poată desface de Ungaria, văzînd că Moldova rămîne, căutară să aibă o formă bisericească în legătură cu organizația politică, de acum independentă și permanentă. Ei au trebuit să se gîndească la scaunul, de care a mai fost vorba, de la Cetatea Albă.

Acum, episcopii ortodocși din preajma noastră, în timpurile mai vechi, au fost fără îndoială greci; cel de la Cetatea Albă însă se întîmplase, la un moment dat, prin legături pe care nu le știm, să fie român, moldovean. Poate că și în dorința de a se muta episcopatul de la Cetatea Albă la Suceava, precum Alexandru-Vodă, fiul lui Basarab, în Muntenia, mutase episcopatul de la Vicina la Argeș, căutase domnul moldovean să strecoare la Cetatea Albă ca episcop pe un român. Unii au crezut chiar că Iosif Vlădica era membru al celei dintîi dinastii moldovenești.

Bogdan și fiul său Lațcu dispăruseră și venise acum, după dinastia Bogdăneștilor, Petru și pe urmă Roman, fiii moștenitoarei, Mușata (Margareta).

Atunci s-a pus chestia aceasta, foarte importantă pentru viitorul țerii, pentru orientarea ei într-un sens sau într-altul: noul mitropolit al Moldovei ce va fi? Va fi un mitropolit național, cum se zice acum și cum instinctiv se simțea și atunci, atîrnînd mai mult de domn decît de patriarhul de Constantinopol ori va fi un mitropolit grec, al patriarhului?

De fapt erau trei influențe: întîi instinctiva încercare de naționalizare a bisericii, pe de altă parte tendința patriarhului de Constantinopol, care, avind influență la Argeș, Peri, Chiev, Moscova, tindea să cuprindă în această »influență și Moldova, și, în sfîrșit, influenta mănăstirilor sirbești. În lupta aceasta, care a durat mai multă vreme și pe care a terminat-o Alexandru cel Bun la începutul veacului al XV-lea, domnii moldoveni, îndărătnici, cu toate:schimbările dese pe tron, au ajuns mai departe de cum au ajuns domnii munteni; ei au cucerit o situație mai bună decît aceea pe care a avut-o însuși Mircea cel Bătrîn. Bizanțul a trimis pe rînd tot felul de exarhi, ba, la un moment dat, văzînd că nu poate să impuie un grec, a ajuns la ideea de a face din mitropolia moldovenească, pe care o doreau domnii, o protopopie numai, – protoipopul fiind încă pe acea vreme șeful „popilor“, ca Nicodim al ieromonahilor din mănăstiri.

Cînd moldovenii au biruit însă, mitropolitul acela Iosif, dintre ai lor, care a stăpînit mai multă vreme, fiind fost „episcop sîrbesc”, adecă după datina lui Nicodim, se ocupă foarte mult de mănăstiri și el funcționă la Neamț;.-se unește mănăstirea Neamțului cu cea de a doua mare mănăstire moldovenească, Bistrița, supt aceeași conducere. Legenda spune că la sfîrșilul zilelor sale Iosif s-a retras la mănăstirea Neamțului.

Mănăstirea aceasta, așezată laoparte de drumul călătorilor, era fundată, cum spune tradiția, de trei călugări veniți din Țara Românească, și cari fuseseră ucenicii lui Nicodim. Cărțile vechi ale lăcașului – unele au fost duse în Rusia de vestitul Iațimirschi – arată legătura foarte strînsă dintre viața mănăstirii moldovenești și viața culturală din Balcani. Pe vremea aceea, am spus, la bulgari era un nou curent bisericesc, precum era în Serbia altul pentru caligrafia cea nouă: curentul de la Tîrnova, în legătură cu vestitul patriarh Eftimie, ale cărui scrisori se copiau acolo, la Neamț.

Astfel în Moldova mitropolia cea nouă pornise de la episcopi cărora bizantinii ii ziceau „sîrbești”, veniți de la mănăstiri. S-a stabilit aici, prin urmare, o strînsă legătură între mănăstirile călugărești făcînd parte din curentul lui Nicodim și între noua organizație metropolitană, cu șefi aparținînd națiunii indigene. Aici n-au fost conflicte îndelungate între o formă și cealaltă a vieții religioase, și conflictul nu s-a terminat, ca în Țara Românească, prin biruința unui element străin asupra celuilalt element străin, ci, de la început, un element național, trecînd prin mănăstirile sîrbești și învingînd stăruințile de mitropolie grecească, s-a impus în fruntea vieții culturale a principatului, – ceea ce este un fapt de cea mai mare însemnătate.

Moldova pe care ar fi găsit-o călătorul – și vom întîlni îndată unul, în epoca vecină cu veacul al XIV-lea, – în zilele lui Alexandru cel Bun are o situație mult mai sigură decît Țara Românească. La răsărit era Polonia, care trecea printr-o criză, într-un moment cînd regatul se unea cu Lituania, cînd Iagelonul păgîn, rămas mare cneaz lituan, devenea prin căsătoria cu Hedviga, moștenitoarea Poloniei, rege polon, cînd un membru din familia rămasăi lituaniană față de alții din cea polonă încearcă disensiuni, cînd se agită neastîmpărata nobleță feudală, așa că foarte adeseori, o dată și în secolul al XIV-lea,, polonii au fost bătuți, cînd întrau în Moldova, – căci cea dintîi răsturnare de copaci asupra polonilor nu este cea de la Dumbrava Roșie, cît aceasta, clin a doua jumătate a veacului al XIV-lea.

Pe de altă parte, secuimea ardeleană, care nu atîrna de-a dreptul de rege, și Maramurășul, în care elementul românesc joacă un rol așa de mare, reprezintă pentru Moldova altfel de sprijin în Carpați decît acela pe care putea să-l aibă Țara Românească, așa cum munții se desfășoară la Nord. În general, păsurile Munteniei sînt mult mai ușor de trecut decît cele din Moldova. Regele Ungariei încercase odată să împiedece o formațiune moldovenească neatîrnată, să unească demnitatea de conte al Bistriței cu secuii și cu Maramurășul și să dea în mîna unui Andrei, fiul lui Lațcu, care pare după nume să fi fost român, grija hotarului, însă încercarea căzuse, și acum și secuimea și partea săsească în jurul Bistriței erau iarăși elemente fără legăturăi între dînsele, incapabile de a forma un front împotriva Moldovei nou întemeiate.

Moldova aceasta a lui Alexandru cel Bun înfățișează pentru cultura veacului al XV-lea într-adevăr un spectacol mult mai impunător decît Țara Românească, și aceasta chiar atîta timp cît trăiește Mircea. Alexandru are, și cînd rolul lui nu este hotărîtor, toată înfățișarea unei icoane împărătești im regiunea aceasta. La un moment dat, a luat în căsătorie pe o levantină, Marina, fiica lui Marin, spune letopisețul, și din cercetările făcute în urmă reiese tot mai mult că această Marina trebuie să fi avut legături cu familia domnitoare din Constantinopol. Nu era o persoană de rînd: se pare că aparținea acelei lumi în care italianitatea de origine se unea cu grecitatea de adopțiune, adecă oameni foarte puternici prin bogățiile și situația lor seniorială în Răsărit, cărora bizantinii li dădeau titluri și li atribuiau o anume importanță. Pe un patrafir găsit de curînd într-o mănăstire din nord-vestul Rusiei, Alexandra este înfățișat lîngă Marina, purtînd căciula caracteristică pentru cezarii bizantini; și în grecește este însemnat titlul lui și al soției lui: el este autocrat, ea „autocratoriță“, ceea ce înseamnă împărat și împărăteasă. La Oxford, -apoi, se păstrează o evanghelie slavă și grecească, foarte frumoasă, din care se vede că influența greaca a dăinuit alături de cea slavonă și în vremea lui Alexandru cel Bun, și, iarăși, se pomenește și aici soția lui Alexandru, Marina.

Fiul împăratului bizantin Manuil, Ioan, a străbătut Moldova la 1424 și s-a oprit aici. O legendă, care s-a păstrat la Neamț, spune că din prilejul acesta s-a creat o situație superioară mitropolitului Moldovei, Gheorghe, situație care-l punea în rîndul patriarhilor, și iarăși legenda stăruie asupra faptului că Alexandru ar fi căpătat însuși ridicarea situației sale în urma acestei călătorii a fiului împăratului.

Avem – am spus – un călător străin, care vede bine și scrie frumos și limpede. El vine la sfîrșitul domniei lui Alexandru cel Bun pentru scopuri de cruciată și e trimis de ducele de Burgundia, care pregătea o mare expediție cruciată în Orient. Drumețul sosit din Lituania, care întră în Moldova, e Guillebert de Lannoy.

Guillebert de Lannoy a fost la curtea marelui prinț lituan Vitold, în limba lituană Vitovt. Posesiunile lui se întindeau pînă la Nistru, și acolo-și ținea el curtea. Călătorul nostru a văzut în solda lui tatari și moldoveni. Legăturile erau foarte strînse atunci între Moldova și lituania. Căci Alexandru cel Bun pare a fi trecut prin trei faze: o fază românească tradițională, cînd ținea pe doamna Ana, înmormîntată în mănăstirea Bistrița din județul Neamț, după aceea o fază lituaniană, nu polonă, căci polonii erau catolici pe cînd lituanienii, ortodocși, și Alexandru a luat de soție pe Rângala, vară a Iagelonilor, în sfîrșit faza bizantină, cu Marina. Cînd acest călător a fost prin țara noastră, Alexandru cel Bun se găsea supt influența Rângalei, căreia soțul ei i-a închinat biserica din Baia. Și el a căsătorit apoi pe fiul său Ilie cu o prințesă lituană, cu Marinca, adusă la soțul ei de acel nobil lituan Ghedigold, care avea un fel de marchizat la granița Moldovei și căuta pe vremea acestei călătorii să întărească zidurile Cetății Albe.

Cu călăuză moldovenească Guillebert a intrat în Moldova și a căutat să meargă la curtea domnului.

Se credea odinioară că acel „Cozial” unde s-a întîlnit cu Alexandru cel Bun se găsește în Basarabia, dar se pare că scriind acest nume călătorul s-a îndreptat după pașaportul slavon dat în Suceava. Deci el a vizitat pe Alexandru, nu într-un sat oarecare, ci la Suceava însăși. A putut să vadă cetatea, care e foarte veche, cu biserica de la Mirăuți, atît de urît dreasă de oficialitatea austriacă, acea biserică pe care a prefăcut-o Ștefan cel Mare, cuprinzînd în ea oasele sfîntului Ioan cel Nou.

Cum era biserica din Mirăuți pe vremea aceea nu putem spune hotărît; desigur era mult mai mică, iar picturi e foarte dubios că ar fi existat. Era numai un început de dezvoltare a artei românești, artă adusă de Nicodim în Macedonia din mănăstirile de la Athos, de acolo în Oltenia, de unde pînă la Suceava.

Guillebert de Lannoy a văzut Cetatea Albă. Dar, dacă, în loc să treacă pe aici, de-a lungul Basarabiei, el ar fi urmat drumul către sud sau către sud-vest, ar fi întîlnit, cum am spus, Dorohoiul, popas de negustori, care n-avea biserică domnească, Botoșanii cari erau numai un sat al urmașilor lui Botăș; ar fi întîlnit Iașii, cari existau pe vremea aceasta, – e pomenit în descrierea călătorului bavarez Schiltberger, care-l numește însă Aspasseri (Ias-Bazar, la turci). Trebuie să fi fost o bisericuță de lemn, și lîngă dînsa tot ce era nevoie pentru a apăra o strajă ostășească, în drumul de comerț care mergea la sud. Mai jos ar fi întîlnit Bîrladul, unde era vama pentru Muntenia, ceea ce nu înseamnă că era hotarul acolo: el putea fi mai încolo. Tecuciul însuși exista la începutul veacului al XV-lea. Restul era teren de graniță încă neocupat, neconsolidat, și mănăstiri în partea aceasta nu existau.

Dacă, acum, călătorul ar fi mers în partea de către munți, ar fi întîlnit. Moldovița, nu așa cum a fost prefăcută de Ștefan cel Mare, ci vechea clădire, încă foarte modestă. Ar fi trecut la Neamț, cea mai mare mănăstire din Moldova, unde poate că a fost îngropat Petru al Mușatei, pentru că, atunci cînd Ștefan cel Mare a făcut mormintele de la Rădăuți pentru înaintașii săi, mormântul lui Bogdan, al lui Lațcu sînt, și este și al lui Roman-Vodă, dar al lui Petru nu; legenda însăși pune în legătură întemeierea Neamțului cu Petru- Vodă. Mai pe urmă se atingea Tîrgul de jos, cu cetatea lui Roman-Vodă, ale cării rămășiți se văd și acum la marginea orașului. Aici era și o mănăstire, din care s-a dezvoltat episcopatul.

Coborîndu-se la Roman în jos, călătorul pătrundea într-o lume ambiguă. Aici fusese ținutul de graniță unguresc, cu episcopatul catolic de Milcov, cu minele de sare, în legătură cu coroana Ungariei de la Ocna, cu Bacăul însuși, care este de fundație ungurească. (Sascut înseamnă Fîntîna sasului în ungurește.)

Trebuie să se facă însă aici o deosebire între vechii secui, aflători și în veacul al XlII-lea pe aici, de o parte, și, de alta, între ungurii prinși în Ardealși colonizați de Ștefan cel Mare.

În munte, în sfîrșit, exista aici un ținut păstoresc, al Vrancii, de care am mai vorbit, și care nu e nici pînă acum pretutindeni cercetat în viața sa populară, de o covîrșitoare importanță.

Veacul al XV-lea numără o sumă de călători cari au străbătut sau Țara Românească sau Moldova, pentru că el este acela al unei activități comerciale. Prin mijloacele pe care le pune la dispoziția domnilor această activitate comercială și prin interesul care se concentrează asupra țerilor noastre tocmai din cauza acestei importanțe comerciale secolul se deosebește puternic de cel care l-a precedat. Este ocupat în Moldova de domnia lui Alexandru cel Bun și a urmașilor săi îndușmăniți, iar de la 1457 înainte pînă dincolo de margenile veacului al XV-lea (1504), de domnia, neasămănată supt toate raporturile, a lui Ștefan cel Mare – Țara Românească fiind într-o situație mult mai scăzută.

Drumul de comerț e necontenit ocupat de negustori al căror punct de plecare este acum cunoscut: Galiția și Bistrița ardeleană pentru Moldova și o parte din Ardeal, Brașovul și Sibiiul, dar cu deosebire Brașovul, pentru principatul muntean. Pe de altă parte, din cauza pătrunderii turcilor în Peninsula Balcanică și a instalării lor în aceasta peninsulă, a luării în stăpînire de către dînșii a liniei Dunării, unde acum ei dominau și malul stîng al fluviului – căci s-au îngrijit să aibă, cum făcuseră și romanii după războaiele lui Traian, ca la Drobetis, lîngă Severin, un cap de pod pe celait mal –, precum și pentru că țerile noastre sînt acum prefăcute în ceea ce se numește „bulevardul creștinătății“, asupra lor se cheltuiește cea mai însemnată sforțare de sfărîmare și pătrundere a turcilor. Interesul acelora cari luptă pentru cruce în Orient se îndreaptă foarte adesea ori în linia întîi asupra ținuturilor noastre, iar din apus vin, răspunzînd cererilor de ajutoare, de sume de bani, informatori, din partea republicilor italiene sau din partea vecinilor imediat interesați în aceste probleme de rezistență față de turci. Ținuturile românești se bucură de un interes special din partea regalității ungurești, stăpînă pe Ardeal, și, apoi, din partea Poloniei, – Podolia și Rusia propriu-zisă fiind provincii lituaniene unite cu regatul polon al Iagelonilor.

Astfel am avut mai mulți musafiri în această vreme. O parte din informația ce găsim, vine din note ale negustorilor cutărui sau cutărui oraș ardelean. Cu toate că nu sînt înfățișate în formă de cronică, ele reprezintă amintiri ale unor călători sau știri venite în oraș prin trimișii domnilor munteni și moldoveni. Cine vrea să aibă, prin urmare, vești precise cu privire la schimbările care se petrec în țerile noastre pînă în a doua jumătate a veacului al XVI-lea și chiar în secolul al XVII-lea, cînd relațiile intre sașii din Ardeal și noi se continuă mai puțin importante, se poate adresa la aceste cronici municipale ardelene. Dar pînă la sfîrșitul secolului al XV-lea n-avem nimic din Ardealul însuși. Dealminteri Ardealul săsesc se prezintă foarte slab supt raportul izvoarelor istorice: evenimente de cea mai mare importanță sînt cuprinse de multe ori intr-o singură notiță de cîteva linii. Ni pare rău că n-avem un călător venit din Ardeal, fiindcă acesta ar fi găsit mai mult răgaz să cunoască deplin stările de la noi și ar fi spus lucrurile în forma naivă care pentru istorie e mult mai folositoare decît forma literară, decît forma pregătită a scriitorilor de obișnuite călătorii.

Pe lîngă mențiuni în socotelile orașelor ardelene, în ce privește pe acei cari au trecut prin părțile noastre în legătură cu primejdia turcească și nevoia de apărare a creștinătății, sînt două izvoare de căpetenie, unul destul de întins, celait scurt, dar cuprinzător.

Cel dintîi dintre acești călători nu cunoaște Moldova, ci numai Țara Românească, și nu în calitate de trimes diplomatic, care observă lucrurile în răgaz, pe uscat, străbătînd drumurile pe care le-am arătat, ci trecînd pe apă, pe linia Dunării. E vorba de o călătorie dunăreană de la 1445, aceea pe care o face Walerand de Wavrin și care e descrisă în „cronicile“, de un caracter burgund-francez, relative și la sfîrșitul războiului de o sută de ani, ale lui Jeani de Wavrin. E vorba de expediția apusenilor pe mare și pe Dunăre, căutînd rămășițele armatei creștine învinse la Varna.

Se știe că, la 1444, față de progresele necontenite ale turcilor, cari aveau aproape toată Peninsula Balcanică, afară de părțile bosniace de la vest, dar nu ocupaseră Constantinopolul, care cerea necontenite ajutoare, în Vest s-a luat hotărîrea de a uni forțele creștine de acolo cu ale regatului Ungariei, în vremea vestitului Ioan Corvinul, nu numai pentru a stăvili înaintarea turcească, dar, în același timp, pentru ca de la Varna, unde oastea creștină aștepta să se îmbarce pe flota papei și a ducelui Burgundiei, doritor de cruciată, să meargă la Constantinopol. Acest plan, care se desface foarte limpede din dezvoltarea expediției înseși și care, dacă ar fi fost adus la îndeplinire, cine știe ce consecințe ar fi avut o flotă creștină rămînînd stăpînă pe strîmtori și forțe destul de importante debarcînd în capitala bizantină, a fost zădărnicit. Sultanul Mohamed al II-lea era foarte tînăr pe atunci, dar tatăl său, Murad, care abdicase, a fost rechemat, și la Varna creștinii au fost zdrobiți cu desăvîrșire, regele Ungariei, Vladislav, un iagelon chemat la tronul Arpadienilor și al Angevinilor, fiind omorît, ca și cardinalul-legat. Atunci cruciații, cari nu știau de soarta lui Hunyadi, dar își închipuiau că ar fi cu putință ca expediția să fie reluată dacă el ar fi scăpat, hotărîră să trimeată pe Marea Neagră și pe Dunăre corăbii de informație și, întîmplător, chiar de luptă, supt steagul! sfîntului Petru și al republicei venețiene, și cu contingente ale ducelui Burgundiei: ei au pătruns pe gurile Dunării și au înaintat pînă la vărsarea Jiiului.

În povestirea lui Wavrin este vorba de ceea ce putea să se vadă din corabie, de pe mal și de deosebitele incidente care au rezultat din coborîrea pe uscat a armatelor creștine, de conflictele avute cu turcii. Tot ce se petrece în interior e necunoscut. Expediția n-a continuat, pentru că s-au primit știri că Hunyadi trăiește, dar nu poate să strîngă forțe și să le organizeze în așa fel, încît să vie la întîlnirea pe care o dăduse. Cu toate acestea, știri despre orașele de pe Dunăre, despre domnul Țerii Românești se dau. Acest domn era Vlad Dracul, care participase la lupta de la Varna și a fost acuzat că arfi trădat pe creștini și, în retragerea lui Hunyadi chiar, ar fi fost puțin prietenos față de acesta, care l-a și omorît pe urmă pe dușmanul român. Știrile lui Wavrin sînt de cea mai mare importanță, și vom căuta să le împleticim cu alte informații pentru a avea priveliștea Țerii Românești atuncea, în apropierea anului 1450.

S-ar putea adăugi pe lîngă aceasta mărturia unui călător venit ceva mai tîrziu în expediție cu turcii. Memoriile unui sîrb turcit, devenit ienicer, care se găsea în armata lui Mohamed al II-lea, venit ca să înlăture din scaunul muntean pe fiul și urmașul, după o serie întreagă de lupte, al lui Vlad Dracul, pe celait Vlad, căruia i s-a zis Țepeș. E vorba de expediția de la 1462, care a izbutit în adevăr să sfarăme domnia lui Țepeș, să-l silească a se retrage în Ungaria, unde a stat foarte multă vreme, închis la Buda, ca unul ce fusese bănuit, pe baza unor scrisori păstrate și care par a fi adevărate, că a stat în legătură cu turcii, pentru a putea fi apoi iertat, a participa la expediția din Bosnia, a fi restabilit pe tronul muntean, murind îndată, de sabie, în margenea Bucureștilor. Sîrbul acesta turcit este Constantin Mihailovici de Ostrovița. Campania de la 1462 e foarte bine descrisă de dinsul, și, pusă alături de altă descripție, făcută de cel mai însemnat cronicar grec din această vreme, Laonic Chalkokondylas, ea ne face să vedem această foarte importantă operație militară în toate amănuntele sale.

În ce privește Moldova, ar fi ceva asemenea cu „ienicerul sîrb”, numai cît aici informația e mult mai scurtă, abia pe două pagini, dar acel care o dă e un martor al lucrurilor pe care le descrie. E un creștin din Occident, un italian care a fost silit ca prizonier să între în armata turcească și a lua parte ia lupta de la Valea Albă. din codrii Neamțului, care se numește și de la Războieni, la 1476. Îl chiamă Angiolello.

Mai este încă un călător, dar acela se găsește în împrejurări cu totul deosebite și el vorbește foarte puțin de lucrurile pe care am dori să le cunoaștem, dată fiind importanța epocei și valoarea cu totul extraordinară a lui Ștefan cel Mare. Căci nu putem pătrunde în intimitatea vieții lui pentru a avea note directe relative la dînsul; și, dealtfel, însemnări nu sînt decît pentru timpul din urmă a domniei lui Ștefan. Bolnav, greu bolnav de podagră, suferind și de rana pe care o căpătase la 1462, cînd a atacat Chilia lui Vlad Țepeș, care-i trebuia pentru apărarea granițelor sale, ca să nu cadă în mîinile turcilor, el a fost silit să recurgă la medici din Apus (pe lîngă un medic evreu al hanului tătăresc din Crimeea), și s-a adresat, cum era natural, nu numai la Nürnberg, ci mai ales la Veneția, de unde i s-a trimis un Matei de Murano, din insula de lîngă oraș, care a stat aici o bucată de vreme. Acest medic adresează republicei un memoriu, și în acest memoriu, foarte scurt, al lui Matei de Murano s-au păstrat cele mai prețioase informațiuni despre Ștefan și, puțintel, și despre frumuseța și bogățiile țerii.

După aceste lămuriri asupra izvoarelor, să vedem ce se putea observa de călători și în Muntenia și în Moldova.

Dacă ar fi venit cineva în Moldova în ultimii ani ai lui Alexandru cel Bun, ar fi văzut ceea ce cunoaștem acum.

În ce privește însă Țara Românească de după moartea lui Mircea, la 1418, trebuie să se dea înainte oarecare lămuriri pentru ca să se vadă ce era schimbat față de trecut.

Pe vremea lui Mircea, călătorul venit din Apus ar fi putut găsi un început de stabilire a ordinii politice și sociale după normele bizantine. Evident, dacă ar fi trăit fiul lui Mircea, Mihail, care fusese inițiat în rosturile de domnie ale tatălui său, fiind asociat la stăpînire de tată, influența bizantină, asămănătoare cu aceea care a dominat în Moldova în partea din urmă a domniei lui Alexandru cel Bun, ar fi izbutit să creeze altă înfățișare decît a principatului muntean de pe urmă. Era o operă de consolidare, pe care Mircea o începuse și pe care o dusese pînă la un oarecare punct. Demnitățile de curte fuseseră stabilite de domn aici, precum în Moldova ele fusese hotărîte de Alexandru. Rămînea doar să se fixeze mai bine rangurile, să se adauge mai mult prestigiu și să se crească valoarea culturală a societății muntene, influențată și de renașterea bulgărească de la Tîrnova și de marea școală de cărturărie sîrbească a lui Constantin Filosoful. Și mai rămînea ca pribegii veniți de dincolo de Dunăre, greci, sîrbi, poate și unii bulgari, cari aduceau mai multă experiență de viață politică și deprinderea cu mai mult lux în viața publică, să se amalgameze mai deplin cu vechea boierime românească.

Din nenorocire, Mihail a căzut în lupta cu Dan, vărul și rivalul său, și, după această cădere, învingătorul, care s-a stabilit pe tronul muntean, avu de luptat o bucată de vreme cu candidatul adus de turci, Radu Prasnaglava, – ceea ce nu înseamnă: pleșuv, ci cu capul gol pe dinăuntru, prin urmare prost sau ușuratec. A trebuit, prin urmare, ca Dan, care era un luptător, înaintînd pînă dincolo de Dunăre și stăpînind Silistra, ba amestecîndu-se și în lupta pentru păstrarea Banatului, să piardă o mulțime de vreme în aceste frămîntări, care, pe de altă parte, l-au silit să cadă în atîrnare față de Ungaria. Desigur că, atunci cînd turcii zoreau necontenit la Dunăre, drumul Brașovului a fost mai puțin cercetat. După o serie întreagă de răpezi schimbări la tron, s-a impus în sfîrșit Vlad Dracul, alt fiu al lui Mircea, pe care Wavrin l-a găsit în cruciata de la 1445.

Vlad Dracul a fost fără îndoială o personalitate remarcabilă; mai priceput decît Mihail și mai vrednic decît Dan al II-lea, dar în mare parte necunoscut nouă, din lipsă de izvoare. El a fost în stare să joace un rol militar, și importanța lui politică e netăgăduită. Cîtva timp după împrejurările din 1445 el era să cadă supt loviturile ostașilor lui Corvin, pentru ca Vlad Țepeș, o nouă personalitate răspicată în Țara Românească din această vreme, să reia aceeași politică, alături de Ungaria și în contra turcilor, pe care a isprăvit-o dezastrul de la 1462, cu sfărîmarea tronului său printr-o sforțare personală a sultanului Mohamed al II-lea.

În mi jlocul acestor tulburări, natural că elementele de civilizație care se observă pe vremea lui Mircea cel Bătrîn n-au putut să se dezvolte. Oricît s-ar spune că războaiele și luptele lăuntrice aduc și un fel de spor de vitalitate națională, ceea ce este foarte adevărat, cu toate acestea, cînd sforțări prea mari se cer unui trup prea slab, el rămîne firește incapabil de a îndeplini lucruri mari în alte domenii. Așa încît călătorii, fie negustori, fie ambasadori, cînd ar fi venit în Țara Românească prin jumătatea întîia a secolului al XV-lea, ar fi găsit foarte puțin spor față de ce se întîlnea pe vremea lui Mircea.

N-ar fi găsit pe domn stînd ca Alexandru cel Bun în Capitala sa, gu vernînd împărătește, încunjurat de o curte cu caracter permanent, fiecare din acei cari o compuneau avîndu-și atribuțiile sale, ci ar fi întîmpinat un șef de ostași în fruntea unor trupe foarte reduse, capabil de a rezista unei ciocniri, dar nu de a purta un război, cu boieri cari, împreună cu șeful lor, trebuiau să alerge necontenit de la o graniță la alta. Prin urmare se poate zice că tronul dispare în folosul aventurilor ostășești, că marele voevod, cu caracter imperial, care fusese pe vremea lui Mircea, e aproape cu totul înlocuit de conducătorii de oști, și că, în locul donatorilor de mănăstiri și biserici, întemeietori de așezăminte nouă, cum a fost și Mircea, sînt oameni cari prind în grabă ceea ce pot, într-o cîrmuire totdeauna amenințată.

Dezvoltarea secolului al XV-lea se înfățișează aici, prin urmare, cu totul inferioară celor dintîi două decenii o le acestui secol, cum și deceniului cu care se sfîrșește secolul al XIV-lea.

Capitala, se zice de obicei, a fost mutată de la Tîrgoviște la București. Nu se poate vorbi de o mutare a capitalei pe vremea aceea. Radu cel Frumos, fratele care a înlocuit pe Vlad Țepeș, va sta mai tîrziu în București, dar această reședință aici nu e un semn de dezvoltare a principatului, ci o datorie față de turci. Turcii s-au așezat în Giurgiu, s-au aciuat în părțile Severinului. Ei s-au stabilit în punctele cele mai importante ale malului stîng al Dunării. Și atunci, pentru a avea pe domn mai la îndemînă, pentru a-J ajuta, dacă e credincios, pentru a-l combate și a înăbuși imediat răscoala lui, dacă se arată rebel față de sultan, trebuia ca el să nu se mai găsească la Tîrgoviște, ci la București. Satul care se găsea aici ajunge răpede la importanța unui oraș: lîngă cetatea domnului se adună târgoveții: pe la Mihai- Vodă, probabil, pe înălțimea aceasta, a fost așezarea cea dintîi a domnilor din secolul al XV-lea, și această așezare a domniei la București, trecătoare la începutul veacului, s-a făcut în chip mai durabil abia pe la 1460-70.

Cum am spus, curtea a dispărut mai cu totul; oastea însă e bine alcătuită. Aceasta o cunoaștem și prin cutare document al lui Mircea cel Bătrîn. O formează, în împrejurările obișnuite, mai mult boierime, dintre cei ce încunjurau normal pe domn. Aceasta e „oastea cea mică”, pe lîngă care este „oastea cea mare”, după obiceiurile țerii. dar și după norme ungurești din aceeași vreme. După datina veche ajungea – cum am spus – să se facă anume semne de pe vîrful unui deal pentru ca acei în stare de a purta armele să alerge supt steagul domnului. În afară de aceasta se pare însă că și ceva din normele introduse în Ungaria de regele Sigismund au fost adoptate la noi; anume îndatoriri de serviciu militar apăsau și altfel asupra acelora cari primeau moșii din partea domnului. E vremea cînd boierimea începe a se organiza în dauna țerănimii. Fiind lupte necontenite între un candidat la tron și altul, se înțelege că rolul boierilor devine mult mai mare decît înainte, cînd era o singură domnie, asigurată. Dorința de funcții nu există însă, demnitățile la curte erau foarte puține, și atunci moșiile se luau de la „opoziție” pentru a se da „guvernamentalilor”. Deși, pe de altă parte, trebuie să se țină samă și de faptul că domnia tindea necontenit către ținuturile de la sud, unde populația era mai rară, unde nu se făcea agricultură, ci mai mult creșterea vitelor, și o mulțime de pămînt rămăsese fără stăpîn chiar prin unele părți nelocuite. Se poate zice astfel că o parte din șesul muntean a avut același caracter pe care l-a avut sudul basarabean; atitea documente din epoca lui Petru Rareș vorbesc de donații care se făceau în „pustiu”. Și tot așa în documentele ungurești anterioare întemeierii principatului muntean, de cîte ori se spune „desertum” pentru partea de sud a Ardealului, trebuie să-l înțelegem în același mod în care putem admite un „pustiu” în părțile de șes ale Țerii Românești.

Vine o vreme cînd orice demnitar de la curte trebuie să aibă o moșie, cînd, pe de altă parte, acei care ajung, prin donațiuni domnești, să aibă o moșie cîștigă o importanță așa de mare, încît se ridică la situația de sfătuitori ai domnului. În secolul al XV-lea, mai ales în Muntenia, se găsesc o mulțime de boieri cari încunjură pe domn fără ca aceasta să fi însemnat că aveau o funcțiune. Sînt oameni cari s-au ridicat prin sînge, prin servicii, dar și prin stăpînire de pămînt, la ranguri sociale atît de importante, încît fac parte din sfatul domniei.

Boierii aceștia, avînd moșiile lor și prin moșiile lor dreptul la un rol în stat, nu formează un partid în propriul înțeles al cuvintului, și foarte adeseori trec de la cutare candidat de domn la altul sau de la domnul în scaun la cel ce-i voia locul. De aici vine instabilitatea absolută a vieții muntene, haosul care nici în documente nu s-a păstrat, nici în cronicile străine, – fiindcă vreun fel de cronici de țară pe vremea aceasta nu există –, nu poate să se lămurească.

Cu tot acest haos, deoarece totuși este o oaste, deoarece autoritatea domnului, foarte schimbătoare, este totuși reală, rămînînd ca acel care stăpînește despotic astăzi să alerge la Brașov sau Sibiiu, în pribegie, mîne, deoarece este o ordine politică, este o garanție militară în această țară, negustorii cu mărfuri trec și mai departe. Insă și aici observăm o scădere: precum schimbarea răpede a domnilor a împiedecat să se stabilească o ordine bizantină către care tindea Mircea cel Mare prin relațiile sale de familie, prin importanța lui politică și imixtiunea lui în Peninsula Balcanică, aceleași turburări lăuntrice, unite cu pătrunderea turcilor pe malul stîng al Dunării, slăbesc foarte mult comerțul săsesc, la care se adăugia și comerțul polon, venit din Moldova, care exista pe vremea lui Vlad Dracul și care comerț, altfel, ar fi fost în stare să ieie o dezvoltare mai mare.

Atîta timp cît domnii noștri au avut și trecătorile Carpaților și vadurile Dunării, cît tot drumul pînă la trecerea fluviului a fost în stăpînirea aceleiași puteri politice, împrejurările erau altfel, dar ele s-au schimbat cînd vadurile au trecut în mîinile turcilor, cînd, prin urmare, era un vameș la munte și alt vameș jos la apă, cînd funcționa un regim vamal de o parte și altul de altă parte și, mai ales, cînd între stăpînitorul muntelui și stăpînitorul Dunării dăinuia foarte adeseori o situație de neîncredere, de dușmănie sau de război. Orașele săsești au luptat foarte multă vreme ca să păstreze drumul acesta de comerț, și drumul a fost foarte mult folosit de dînsele, dar desigur el s-ar fi dezvoltat altfel, dacă Țara Românească s-ar fi putut organiza.

A fost o adevărată nenorocire pentru civilizație în aceste regiuni sud-est-europene că principatul muntean, pornit supt așa de bune auspicii în veacul al XIVlea, găsinduse în fața turcilor, cu o mult mai slabă apărare, fără ajutor din Ungaria și din Moldova, că principatul acesta, zic, a ajuns să slăbească în ceea ce privește puterea sa de viață și mijloacele sale de acțiune. Balotat necontenit între Ungaria și Turcia și supus foarte adeseori – și încă aceasta era o fericire – influenței stăpînitoare care venea din Moldova, fără ca, iarăși din nenorocire, influența aceasta să fie așa de puternică, încît principatul muntean să fi fost și el reunit supt aceeași mînă, el na putut servi scopurile înseși ale fundațiunii sale.

Acuma, prin Wavrin, avem cîteva note de realitate cu privire la înfățișarea Țerii Românești în această vreme. Cunoaștem astfel Brăila. Despre ea se spune ceea ce cunoaștem și din Schiltberger, bavarezul despre care sa vorbit înainte și care arată că veneau aici corăbii din toate părțile. Brăila figurează în Wavrin ca „Brilago”. Cruciații au întîlnit aici negustori din ce se numea Grecia, din Peninsula Balcanică ce se găsea încă supt autoritatea imperiului bizantin, și ei spuneau că nu se poate merge pe Dunăre în Ungaria, dar că de la Chilia ori de la Brăila sar putea trimete cu siguranță emisari pe uscat în Ungaria. Astfel avem constatarea drumului Brăilei, care pleca de la Brașov și mergea pe valea Dîmboviței, sărind pe urmă la răsărit, către această Brăilă.

Am spus că e vorba și de Chilia, de castelul Licostomului („Licocosme”), care aparținea atunci încă domnului Țerii Românești. În ce privește malul mării, se înseamnă Mangalia, „oraș foarte ciudat”, cu ziduri înalte, largi de treizeci, patruzeci de picioare, foarte stricate însă, și cu un port rău, în care luntrile se rupeau de furtună. Tot pe țermul Mării Negre, de astă dată în Moldova, călătorii văd Cetatea Albă, orașul castel care aparținuse geno vezilor, iar acum Moldovei: „aici se găsesc multe corăbii ale celor din Trapezunt și ale armenilor”. Pe vremea aceasta, pe la 1445. mai rămăsese ceva din activitatea comercială a armenilor din Armenia Mică de pe țermul Medite ranei, dar și de pe acel al Mării Negre. Înaintînd cruciații, ei ajung la Silistra, care, ca și Turtucaia, e foarte bine descrisă, cu înfățișarea chiar a mijloacelor de apărare ale zidurilor, ceea ce aparține mai mult istoriei militare.

Se spune că Silistra fusese odinioară distrusă de români: aceasta înseamnă atacul lui Dan al IIIea asupra cetății. Pe Dunăre merg luntri pe care călătorul străin le numește cu un termen pe care nul putem identifica, ma noques.

Și, aici, o viziune interesantă și supt raportul literar. Pe atunci între turci erau mai multe partide. Unul dintre ele susținea împotriva sultanului Mohamed al II-lea pe un pretendent cu numele de Saugi, care era adăpostit aici, pe Dunăre, și, la coborîrea pe țermul drept al rîului, cei din corăbii au putut săl vadă îmbrăcat în brocard albastru, purtînd turbanul în jurul capului, și, lucru neașteptat, un „cerc de aur”, ca la împărații romani de pe vremuri mai mult decît la bizantini. Saugi avea legături cu cei de la noi pe o vreme cînd turcii de pe malul stîng se adăposteau la domnii noștri.

Mai departe se ajunge la Giurgiu, care nu era atunci pe uscat, fiindcă vechea cetate a fost acolo unde este ostrovul Giurgiului, cetate din care se mai vedeau anumite rămășițe.

I se zice: „L’isle de Georgie”. Se amintește că acest castel a fost făcut de Mircea, și chiar domnul muntean Vlad Dracul explica – am mai spus-o – că sau cheltuit multe pietre de sare pentru ca să se poată ridica zidurile acestei cetăți, – ceea ce arată și că pe vremea lui Mircea salinele de la noi erau exploatate și că se făcea export de sare în Peninsula Balcanică, un venit principal al domniei rezultînd din vînzarea acestei sări. Înaintînd mai în sus, se descrie Nicopolea, pe de o parte, Turnul, pe de altă parte.

Și, la Nicopole, avem o mărturisire care na fost îndestul de întrebuințată cu privire la însăși lupta de acolo la 1396.

Cruciații întraseră în legătură cu domnul muntean, cu Vlad Dracul, care venise cu soldații lui și cu mijloacele de luptă primitive. N-avea tunuri, dar cruciații aveau, și, de bucurie, ai noștri, cînd dădeau din tunuri, le incărcau așa de strașnic, încît unul a și plesnit, omorînd cîțiva dintre români, în chiotul pe carel notează cronicarul. Dar împreună cu domnul venise și fiul lui, și cu acesta boierul în sarcina căruia era dat prințul, „le fils de la Valaquie».

Și el povestea astfel, întro noapte frumoasă, „enveloppé en une robe de nuit”. Arăta că „acolo se ținea regele Ungariei și ungurii, acolo era conetabilul de Franța și acolo se afla ducele Ioan de Burgundia, care se ținea lîngă un turn mare și rotund, pe care acel duce îl făcuse să fie subminat: și totul era pregătit să se puie foc la mină”, în ziua cînd turcii sar fi apropiat de turn. Și Wavrin încheie: Acest guvernator al moștenitorului muntean „era în serviciul seniorului de Coucy, care totdeauna chema bucuros lîngă dînsul pe tovarășii nobili români cari știau vadurile Turciei („qui toujours voullentiers retenoit vers lui les gentilz compaignons vallaques, qui çavoient les aguez du pays de Turquie”). Cu o zi înainte de luptă, guvernatorul, care era favoritul lui Coucy, se bătuse cu turcii și biruise vreo 6 000 din cei veniți cu gîndul să surprindă „les fourrageurs crestiens“. După biruința aceasta a lui contra celor 6 000 de turci – și firește că numărul a crescut cu anii –, el însă e prins și vîndut genovezilor, la cari învață „le language qu’il par ioit», prin urmare ori limba franceză, ori limba italiană.

De față era și Vlad Dracul, care va fi ascultat povestea luptei de la Nicopol.

Moldova lui Ștefan cel Mare

Matei de Murano arată cum a venit de la Veneția, pe calea Ragusei, cum a sosit în Moldova, după invitația lui Ștefan, care, putem adăugi, declarase venețienilor că n-a vrut să-și aducă un medic din altă parte a lumii decît de acolo unde are siguranța că e iubit. Încunjurat de dușmani din toate părțile, adaugă el, a avut treizeci și șase de lupte de cînd e domn și din acestea în treizeci și patru a biruit, iar numai două le-a pierdut.

Medicul, ajungînd în Moldova, în scurta lui petrecere aici își face o părere despre domn și împrejurările înseși ale țerii, pe care o expune astfel în raportul său:

„Domnul este un om foarte înțelept, vrednic de multă laudă și iubit mult de supuși, fiindcă este îndurător și drept, foarte veghetor și darnic, bine încă (prosperoso de la persona) pentru vrîsta lui, de nu l-ar fi apăsat această boală”. „Turcii au mare frică de acest domn.” Fiul lui, Bogdan Orbul, care era rănit la ochi, cum se vede și în cutare frescă de mănăstire, e de douăzeci și cinci de ani, „modest ca o fată mare și om viteaz, prieten al isprăvilor (virtu) și al oamenilor de ispravă“. În ce privește pe supuși, „sînt oameni viteji (valenti homini) și oameni de fapte (homini de fatti)”, nu de fraze –, „și nu de stat pe saltea (so li pimazi), ci în război”. Oastea poate fi alcătuită din 40 000 de călăreți și 20 000 de pedeștri.

Cu privire la țară, o găsește „roditoare și foarte plăcută și bine așezată, bogată în animale și în toate roadele. Grîul se samănă în april și mai și se adună în august și septembre. Vinurile sînt ca în Friul, pășunile perfecte, și ar putea să hrănească peste 100 000 de cai“.

Drumul de aici la Constantinopol se face în unsprezece pînă la douăzeci de zile. Negustorii vin din capitala imperiului turcesc, și pe lîngă negustorii aceștia vin și evrei din Crimeea.

Raportul e din 7 decembre 1502.

Acum, după ce cunoaștem ce spune însuși Matei de Murano, să încercăm a vedea ce ar mai fi putut el întîlni în calea lui cînd a venit să îngrijească pe Ștefan cel Mare sau ce ar fi putut să cîștige ca experiență după cîteva luni de ședere în Moldova.

În Moldova, venind cineva din Veneția, putea să sosească pe mai multe drumuri. Pe drumul Ragusei, urmat de ragusani, pe cari-i găsim poate în părțile noastre încă din 1440, la Tîrgoviște de exemplu, unde pare a fi documentată prezența negustorilor veniți din acest „Dubrovnic” al slavilor de pe Marea Adriatică. În cazul acesta, se străbăteau ținuturile sîrbești, unde ragusanii aveau privilegii de comerț încă de pe vremea lui Ștefan Dușan, și o parte din Bulgaria supusă turcilor, ca și Serbia.

În Silistra, cetățenii Ragusei aveau case de bancă încă din secolul al XVI-lea. Acesta e motivul informației exacte pe care o dă, în Analele Ragusei ale sale, Luccari, care vorbește în treacăt despre țerile noastre în cele dintîi timpuri, cu știri pe care critica istorică le-a întrebuințat de mult ca să extragă ceva despre cei dintîi domni cari au stăpînit în părțile noastre. Pasagiile acestea ale lui Luccari, de la sfîrșitul secolului al XVI-lea, sînt un fel de rezumat al experienței pe care ragusanii o făcuseră dincoace de Dunăre, ca și al amintirilor istorice păstrate în cancelariile republicei ori și în tradiția orală a negustorilor. Bancherii aceștia mai aveau un centru important și în Timișoara: sînt scrisori slavone datate de acolo tot din veacul al XVI-lea, pe la 1550, orașul fiind în stăpînirea turcilor, iar ei, tributari ai împărăției otomane, cătînd să se așeze de preferință unde stăpînea direct suveranul care putea să-i ocrotească.

Deși nu era drumul cel mai obișnuit, totuși nu lipseau oameni cari să apuce prin aceste părți ale Serbiei. Neagoe Basarab, domnul muntean de la începutul veacului al XVI-lea, trimete astfel după lucrurile trebuitoare în caz de boală, prin Ragusa, pe medicul Ieronim Mateevici, care trece la Veneția, și în izvoarele venețiene se înseamnă petrecerea acestui medic în orașul unde i s-a acordat și un titlu de distincțiune făcîndu-l cavaler, egues auratus.

Se putea merge, natural, și prin Marea Neagră: în acest caz debarca cineva la Cetatea Albă, și am văzut din Wavrin importanța la 1445 a orașului.

După meșterii lui Ghedigold Lituanul, care pe vremea lui Alexandru cel Bun fortificase cetatea, adausuri s-au datorit și trudei meșterilor și zidarilor moldoveni cari chiar înainte de Ștefan cel Mare, și în timpul lui Ștefan, au lucrat aici, la Cetatea Albă. Cetatea făcea o mare impresie, fiind așezată frumos la limanul Nistrului, cu o splendidă perspectivă. O cîrmuiau doi pîrcălabi. Cînd pătrundea cineva prin poarta ei, deasupra căreia stătea inscripția slavonă și stema țerii cu bourul purtînd steaua între coarne, se deschidea strada cea mare, încunjurată, fără îndoială, după datina italiană, de o parte și de alta, de clădiri mai importante, care serveau negustorilor. În cetate, sus, păzeau străjerii, acei străjeri români așa de prețuiți în secolul al XV-lea, încît îi întîlnim și la Caffa din Crimeea, unde făceau parte din așa numiții orguxii, – termin tătăresc, – acei „valahi unguri” și „valahi poloni” care sînt muntenii și moldovenii. Pomenirea lor se întîlnește în socotelile Caffei, pînă la 1475, cînd cetatea a fost cucerită de oștile lui Mohamed al II-lea.

Drumul vechi al italienilor era, desigur, pe aici. Alt drum trecea prin Buda, unde era curtea lui Matiaș Corvinul, foarte luxoasă curte. Regele, român după tată și ungur ori tot român după mamă, Elisabeta Szilágy, în felul său de a fi nu era nici român, nici ungur, fiind cu totul străbătut de ideile Renașterii. Iubitor de fast și de laudă, splendid exemplar regal, așa cum i-a dat această Renaștere pretutindenea. Trufia lui o fi fost ungurească, dar celelalte calități, fără îndoială, le datora părintelui său. În Buda, Matiaș avea un palat foarte frumos, și el chemase și un pictor din Italia ca să-i împodobească păreții, pe Filippino Lippi, unul din principalii reprezintanți contimporani ai artei italiene; era acolo o admirabilă bibliotecă, din care fragmente s-au găsit în timpul nostru prin seraiul din Constantinopol, unde fuseseră duse ca pradă de război cîștigată de turci pe vremea lui Soliman Magnificul. Matiaș însărcinase cu descrierea domniei lui pe un italian adus anume pentru aceasta, acel Bonfinio prin care cunoaștem amănuntele stăpînirii marelui rege, ungar mai mult decît unguresc. Și, în ultimele lui zile, Corvinul, care fusese căsătorit întîi cu fiica regelui Boemiei, Ecaterina, luă în căsătorie pe Beatricea de Neapole, care aduse în Buda o viață cu totul italiană.

Așa încît, adăugîndu-se faptul că pe vremuri mai vechi Buda era puternic influențată de florentini, italieni mulți veneau pe aici, și din Friul, pe drumul austriac, mai scurt, prin Viena, și ei se găseau între oameni din lumea lor, ceea ce, în toate timpurile, e un avantagiu pentru cine călătorește.

De la Buda deci, călătorul putea să treacă prin Ardeal, care era în vremea de cea mai mare înflorire a orașelor săsești. Așa de mîndri erau în această vreme sașii de puterea lor, încît la un moment dat s-au gîndit chiar să desfacă Transilvania de Ungaria și să-și proclame un rege în părțile acestea. Expediția pe care a făcut-o Matiaș Corvinul împotriva lui Ștefan cel Mare și care s-a isprăvit, trecînd prin pasul Oituzului, cu înfrîngerea de noapte de la Baia (1467) și rănirea regelui unguresc, care se și credea stăpîn pe Suceava, de care era așa de aproape, expediția aceasta a fost în parte datorită și legăturilor de alianță pe care Ștefan le încheiase cu nemulțămiții din Ardeal, doritori să ridice ca rege pe un Ioan de Pösing și Skt. Georg, care, de sine înțeles, ar fi fost înainte de toate un rege pentru sași. S-ar putea zice că a fost un moment de conștiință transilvăneană îndrăzneață, cum se întîmplă totdeauna cînd Si e omului prea bine. Căci podoabele principale ale acestor orașe săsești datează toate de la sfîrșitul secolului al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea, pînă pe la 1550, cînd începe decăderea, care se vede și din îngustarea socotelilor orașelor.

Dacă cineva apuca pe drumul acesta ardelean spre a merge în Moldova, trebuia să treacă prin păsurile prin care a trecut și Matiaș Corvinul în contra lui Ștefan. Calea de obicei mergea prin Brașov și de acolo prin Oituz mai mult decît prin Ghimeș. Dacă drumețul era adus să ieie alt drum, el se ducea la Bistrița, de unde putea să întrebuințeze păsurile de la nord, care duceau în Moldova mai direct către Suceava, dar pe o cale foarte grea, care păstrează și pînă în timpurile noastre ceva din aceste greutăți. Trecea, de la Bistrița, la Cîmpulung, pe la Cirlibaba, alături de regiunile maramurășene, care au sălbătăcia lor primitivă și pînă astăzi. Un alt drum foarte obișnuit pentru a întra în Moldova, pe care un italian nu l-ar fi întrebuințat, dar pe care-l întrebuințau negustori mai bogați, mai activi și mai întreprinzători, acela care aducea mult folos principatului moldovenesc prin ce lăsau negustorii aceia la vamă ca și prin cheltuielile pe care făceau în trecerea lor prin țară și prin cumpărăturile pe care le încheiau în cuprinsul țerii, era drumul galițian, drumul Cracoviei și mai ales al Liovului, pe unde mergeau necontenit cară nemțești și armenești cu produsele despre care a mai fost vorba.

În cazul acesta, vama în ultimul timp al stăpînirii lui Ștefan cel Mare se plătea, nu la granița Bucovinei, fiindcă el izbutise a cuceri Pocuția, ci la Colomeia, vechea stație de vamă a teritoriului pocuțian. Avem ici și colo mențiuni în documente despre vameșii lui Ștefan cel Mare așezați în acest punct extrem al cuceririi lui de bătrîneță, al reintrării lui în dreptul pe care, după un împrumut neplătit din partea regelui Poloniei, îl căpătase încă Alexandru cel Bun. Și, adăugim, nici nu fusese în intenția regelui polon a plăti, căci „împrumutul” era făcut anume pentru ca acel care dăduse banii să poată rămînea stăpîn asupra teritoriului dat ca zălog.

Acum, ori dacă venea cineva pe drumul ragusan, ori pe drumul italian, pe la Moncastro, ori, străbătînd Ardealul, din Buda, ori dacă pătrundea pe la nord, prin Galiția, cea dintîi întîlnire pe care o avea la hotar era cu vameșii și ostașii.

Oștirea moldovenească pe vremea lui Ștefan cel Mare era alcătuită întîi din străjerii cari stăteau necontenit lîngă domn și cari se pot socoti, măcar în parte, ca o armată asemănătoare cu armatele de lefegii, de simbriași care existau în alte părți și care se constată și în Muntenia de pe la 1420, din vremea lui Dan al II-lea. Alături de aceștia se întrebuința partea din populație care se bucura de anume privilegii în schimbul slujbei pe care i-o făcea domnului. Știm aceasta foarte bine pentru curteni ca și pentru așanumiții plăieși, cari aveau grija plaiurilor, apărînd țara de lotri, cari erau foarte mulți pe vremea aceia; tot aceștia tăiau și drumul pretendenților la tron, alți „lotri“, așa-numiții „domnișori“. În același timp plăieșii stăteau pe lîngă dregătorii cari păzeau granița, în calitate de apărători armați ai dreptului acestora și de garanți ai îndeplinirii datoriilor bănești pe care străinii le aveau față de țară.

În ce privește vama, e interesant să spunem două cuvinte: vama moldovenească era, în esență, tătărească, pe cînd baza vămii muntene avea mai mult un caracter unguresc. Era și în Țara Românească acea tricesimă, acel 30% ce se lua de regele ungar de la acei cari mergeau cu mărfuri pe la dînsul; în ce privește însă Moldova, vama era organizată după obiceiul din vremea hanilor. Căci nu trebuie să se uite niciodată că Moldova cea dintîi, peste obștea românească mai veche, fusese un teritoriu ocupat de tatari, în epoca aceea cînd ei se sprijiniau pe zidul Carpaților, că pe baza sfărîmării puterii tătărești se întemeiază a doua „Țară Românească” pe lîngă cea de la Argeș, țară care, fiind mărgenită la început de valea Moldovei, s-a chemat „țara moldovenească” pentru un „domn român”. Nu e de mirare deci dacă și în terminologia slavonă au mai rămas o mulțime de termeni tătărești (de exemplu lucrul oprit de la export se chema „tarhan”). Am avut deci vama tătărească cam așa cum s-a păstrat în Crimeea pînă la sfîrșitul veacului al XVIII-lea. Ea avea un caracter absolut neeuropean, corespunzător instituției mongolice aduse de tatari în Europa. După aceasta negustorii erau îndatoriți, conform cu un obicei care este și unguresc, dar s-a împrumutat de unguri ca și de poloni din lumea germanică a evului mediu, să oprească neapărat carăle lor în anume orașe cărora acest obicei li crea un venit. În aceste orașe negustorii plăteau o „vamă mică” pe lîngă „vama cea mare” achitată la graniță. Era deci o „Stappelplatz”, un loc unde negustorii erau siliți să facă „etapă”. În Moldova loc de etapă era la Suceava însăși.

Domnul, care oprea exportul unor anume produse moldovenești, cum erau caii, avea dreptul să-și rezerve preempțiunea, cumpărînd el înaintea oricui. Îndatorirea privea ceea ce se aducea mai scump din Veneția și de aiurea, brocardul de aur ori fabricatele genovezilor cari veneau prin Pera și cari au avut atîtea procese în Moldova, pe vremea lui Ștefan cel Mare chiar sau înaintea lui. Așa, de pildă, se vede că Ștefan comandase o spadă făcută după moda „velachesca” adecă românească. Pe atunci era sistemul represaliilor: dacă nu se plătea un lucru sau se făcea o pagubă din partea supușilor unei țeri, se închideau pur și simplu alți supuși ai aceleiași țeri sau se prădau, pentru paguba pricinuită de concetățenii sau compatrioții săi. pînă ce păgubașul își căpăta dreptatea. Era foarte practic, dar foarte nedrept; așa s-a practicat însă în toate țerile de-a lungul evului mediu.

Prin urmare, închizînd paranteza, negustorii aduceau brocard și alte fabricate de lux mare, și atunci domnii căutau, natural, să aleagă ei întîi ce era mai bun; baloturile se desfăceau înaintea Măriei sale, care nu se uita la plată. Căci domnii noștri evoluaseră foarte mult de la caracterul țerănesc primitiv; aceasta se vede și după înfățișarea în miniaturile și frescele contemporane (ca de pildă, în evanghelia de la Humor, ca și după ce s-a găsit cu ocazia reparațiilor făcute la Putna sau aiurea, precum în cutare biserică din Bacău, unde au fost înmormîntați oameni de samă din vremea lui Ștefan cel Mare).

Desigur că Suceava avea pe vremea aceea o frumoasă înfățișare. Cetatea cea veche, care fusese începută în împrejurări modeste de cei dintîi domni, fusese întărită foarte mult. În forma actuală, cum a fost degajată de săpăturile austriece, cu multă îngrijire, ea nu ni apare cum fusese în vremea lui Ștefan, fiind adausă în secolul al XVI-lea, pe vremea lui Ieremia Movilă, și chiar, mult mai tîrziu, în veacul al XVII-lea, cînd Ioan Sobieski pătrunse în Moldova cu armatele sale și polonii stătură o bucată de vreme în cetate. Fusese stricată, dealtfel, uneori, după cererea turcilor, și iar refăcută.

Pe vremea lui Ștefan trebuie să fi fost mai mică decît acum. S-a găsit ceva dintr-un paraclis, care a trebuit să semene cu bisericile lui Ștefan cel Mare sau cu paraclisul cetății Hotinului, mai nou, și pe lîngă dînsul, odăile de strajă, subteranele unde se puneau proviziile care serveau pentru apărătorii cetății, și, fără îndoială, acolo erau și odăile de ședere ale domnului. Căci nu cred să se fi aflat lîngă vechea biserică din Mirăuți, unde Alexandru cel Bun adusese moaștele sfîntului Ioan. strămutate apoi în biserica Sfîntului Gheorghe din aceeași Suceavă, unde se găsesc și acum. Cit privește stilul în care vor fi fost făcute aceste biserici, se poate ști din atîtea alte zidiri ale epocei. În față era un zid închis, străbătut de ferești gotice, două întîi și mai tîrziu trei, – ferești înflorite cu rosațe. Intrarea nu se făcea prin zidul acesta din față, ci prin cel din dreapta. Ușa era joasă și mică în stil gotic și simplu, cum se vede la toate bisericile din Ardeal, de unde s-a și luat modelul: astfel la biserica lui Ioan Corvinul din Sîntimre, sau la cea din Feleac, de lîngă Cluj, unde, cum s-a spus, a fost și reședința episcopilor români din aceste părți, ba chiar în frumosul castel de la Șoimuș, lîngă Lipova, în Banat. Ornamentele gotice erau modeste, dar liniile care se taie între dînsele sînt foarte elegante, căci liniile gotice, chiar foarte simple, produc totuși o puternică impresie. Inscripția, care arată cine a zidit biserica și în ce timp, se găsea totdeauna, nu la întrare, ci la ușița prin care străbătea cineva în pridvor; era așezată sau deasupra ei, sau în zid, ceva mai departe, cum e cazul inscripției de la Războieni, foarte frumoasă, în care e vorba de înfrîngerea de către Mohamed al II-lea. Se pătrundea apoi în acel pridvor, care era îngust și întunecat. Ușa cea mare era încunjurată cu arc sfărîmat, cu ogivă, și avea, nu o singură linie, ci mai multe, paralele.

Se găseau aici, adeseori, morminte. La Neamț sînt înmormîntați în această parte pîrcălabii cetății, cum, dealminteri, morminte se întîlnesc, nu numai în bisericile lui Ștefan cel Mare, dar și în ale lui Petru Rareș, ca la Pobrata, lîngă Lespezi, pe malul Siretiului, de care ne vom ocupa pe urmă. De acolo, din pridvorul care cuprinde morminte și unde nu se face nici un fel de slujbă decît cea de pomenire a răposaților, se deschide o altă ușă.

Iată-ne, prin ea în biserica propriu-zisă. Ea era făcută după modelul celor din Athos, destinate numai pentru călugări. În proporții mici, avea o formă de cruce, cu pridvorul pentru oaspeți, pe cînd călugării stau în strană; vîrful crucii îl forma altarul. Cînd, apoi, aceste biserici au fost făcute pentru orașe, s-a căutat ca pronaosul, tinda, să fie mai mare, pînă s-a ajuns astfel la biserici mici cu tindă enormă, cum se va arăta mai tîrziu. Deasupra acestui naos bolta se rotunjește, și pe dînsa se sprijine un turn, pe o așezare arhitectonică particulară Moldovei și care constituie o inovație tehnică, mai mult a noastră: un șir întreg de arce răzimate unele pe altele, suprapuse. Turnul nu susținea vreun clopot, ci era gol: în fundul lui apărea chipul lui Hristos binecuvîntînd. Cît despre clopote, ele se găsesc în turla de la poartă, servind de clopotniță.

De o parte și de alta a zidului, ferestuici, înguste, împodobite cu ornamente gotice. Căci biserica trebuia să rămînă în penumbră: așa cerea misticul religios, special evului mediu, de care ortodocșii nu s-au despărțit decît foarte tîrziu.

În fața altarului era catapeteasma. În unele cazuri, rare, e de piatră sau de cărămidă, dar cred că și catapetesmele lui Ștefan cel Mare, care nu ni s-au păstrat, căci cele mai vechi datează doar din veacul al XVI-lea, erau făcute din lemn. Admirabile catapetesme, cu fel de fel de flori, de animale bizare, grifoni, cerbi, vulturi, avînd deasupra crucea cu sulița și buretele crucificării, care atinge aproape, cu vîrful ei, bolta. Altarul cuprindea de o parte și de alta firide, diaconiconul și proscomidia, încăperi mai mici, unde se săvîrșesc anume acte rituale.

Văzută din afară, biserica se înfățișa deosebit de elegantă. Ale lui Ștefan aveau jos un înalt postament de piatră. Ștefan e și acela care a introdus piatra în zidire: s-a zis de cutare împărat roman că a găsit Roma de cărămidă și a lăsat-o de marmură; tot așa s-ar putea zice de Ștefan că a găsit Moldova de lemn și a lăsat-o de piatră. Deasupra acestei pietre se întindea apoi un strat de cărămidă aparentă, smălțuită; firide erau practicate în acești păreți, în care, mai tîrziu, cînd s-a ajuns a se zugrăvi bisericile, se pictau sfinți. În vremea aceasta însă zugrăveala era numai interioară, și chipurile, după tipicul bizantin, se desfăceau pe un fond albastru închis, sumbru totdeauna, ele fiind ceva mai mari la început, deși nu așa de mari ca în Biserica domnească de la Curtea de Argeș.

Pe dinafară, pentru podoabă, se mai introduceau discuri de smalț înfipte în zid prin rădăcina lor. Discurile acestea erau de colori deosebite: cărămizii, brune, galbene, verzi, albastre. Se așezau în locurile unde se întîlneau firidele, unde se ciocniau arcurile. Alte rînduri se urmau apoi supt streșină, și tot așa și la turnuri, care, avînd firide, purtau și ele la îmbinarea arcurilor cîte un disc de colori diferite. O dată măcar, două discuri de aceeași coloare nu stăteau alături.

Figurile ce le reprezintau discurile sînt foarte remarcabile, unele neexplicabile: ele înfățișează stema țerii, ori animale curioase, apocaliptice, ca zmei cu coroană pe cap de om, avînd trupul de leu și aripile de vultur. Fiecare din aceste figuri pare a fi o născocire a artiștilor moldoveni din vremea aceea, însă n-ar fi cu neputință ca ele să fi fost în legătură, – ceea ce li-ar da o importanță deosebită – cu chipuri din basmele noastre. Alții au căutat să găsească aici fel de fel de figuri heraldice, dar desigur preocupațiile de heraldică nu erau lucrul de căpetenie al oamenilor din Moldova lui Ștefan.

Venim acum la coperiș. Coperișul care azi se face scurt, pătrunzînd ploile în zidire și deteriorînd clădirile în cîțiva ani, se făcea pe acea vreme potrivit cu condițiile climaterice de la noi. El avea sindilă tare, cum nu se mai face în timpul nostru; țigla s-a introdus mai tîrziu, supt influența ardeleană. Strașina era foarte mare. Totalul se combina foarte frumos cu clădirea însăși: era un joc întreg de planuri deosebite ce se întretăiau: nu se înfățișa o singură linie, ci coperișul se mlădia după liniile clădirii, așa cum se mlădie veșmîntul după formele corpului. Aceasta formează și frumuseța lui deosebită.

Dintre curțile domnești, cîteva, mai nouă, s-au păstrat, de exemplu la mănăstirea Slatina din Moldova.

Clădirile care se zic a fi „în stil românesc” astăzi nu dau nici cea mai depărtată idee despre zidirile acestea cu caracter laic: în cele de acum s-au îngrămădit o mulțime de elemente de împodobire, mai ales coloane scurte, care dau o înfățișare grea, pe care clădirile de odinioară n-o aveau. Erau puține încăperile cu ziduri foarte groase. Se păstra sprinteneala caracteristică întregii noastre arte. Cît privește împodobirea dinăuntru, se pare că se acopereau păreții cu pătrate de smalț înfățișînd deosebite figuri. S-au găsit astfel în ruinele Sucevei elemente de acestea care s-ar putea să aparție și unei epoce mai vechi.

Ieșind din cetate, după ce făcuse cunoștință cu biserica și cu casa de locuință a domnului, călătorul întîlnea prăvălii foarte asămănătoare cu cîte una din cele ce se mai văd și acum în vechiul lași. În pivnițe enorme erau instalate cîrciumile; clientul so cobora cîteva trepte supt pămînt ca să guste vinurile aclimatate în Moldova, cu vieri nemți de la Tokaj, de Ștefan cel Mare, la Cotnari, – căci alt loc de vii nu se afla în Moldova. Prăvăliile exterioare aveau un pridvor sprijinit pe coloane, cel puțin într-o vreme mai tîrzie. Dugheni de lemn, ca acelea care se văd încă la Hotin, nu lipseau, firește. Ele aveau acoperișul mare al vechilor case românești. Obloanele, seara, se prindeau în cîrlige. Unde lucra meșterul, el se așeza, ca în Orient, pe același oblon, prefăcut în masă de lucru.

Casele particulare se înfățișau, cum se înfățișează și acum, pierdute în mijlocul grădinilor, încunjurate cu un gard de răchită sau de scînduri, făcut după un obicei care n-a fost părăsit nici pînă acum. Era mai mult satul pătruns în oraș decît orașul întinzîndu-se în dauna satului.

Pe urmă, negustorii italieni, germani, armeni, turci, răsăriteni, cari veneau prin părțile noastre, își încărcau carăle și plecau, supt paza unor străjeri, pe cari bucuroși îi dădea domnia, în adîncul țerii.

Pe vremea aceasta negustorii găseau pretutindeni orașe care acum se înjghebaseră la toate punctele care trebuiau apărate, fiind ici și colo cetăți puternice. Cînd călătorul pleca în partea de la dreapta Prutului, după Hotin se găsea vamă și la Tighinea, cu o înfățișare pe care n-o poate desluși cineva din lamentabilele ruine și din trivialele prefaceri care se întîlnesc în timpul nostru aici. În cale ar fi putut să se oprească la Orhei, al cărui nume înseamnă: „loc de cetate” (vârhély), unde pe vremea lui Ștefan cel Mare era un pîrcălab. Pătrunzînd mai adînc prin aceste locuri care mai în jos, la Dunăre, erau pămînt băsărăbesc al domnilor munteni, se ajungea la Chilia și Cetatea Albă, în fiecare din ele fiind doi pîrcălabi.

În partea dintre Prut și Siretiu, se găsea un vechi popas la Dorohoi, unde Ștefan cel Mare a ridicat o biserică ce s-a păstrat pînă astăzi. Se trecea apoi la Botoșani, și în satul vecin, Popăuți (de la popă, cu sufixul slavon ăuți, corespunzînd celui românesc ești), reunit astăzi cu orașul, se înălța zidirea care, cu toată reparația ce i s-a făcut, are marele avantagiu de a păstra și astăzi zugrăveala din ultimii ani ai domniei lui Ștefan, zugrăveală pe care o întîlnim pentru aceeași epocă numai încă într-un loc în Moldova, la Dobrovăț. De la Botoșani se scobora călătorul la Iași, pomenit încă de Schiltberger la începutul veacului al XV-lea; orașul vechi fusese la Cetățuie, de unde s-a întins în șesul Bahluiului, înaintînd mai departe pe celait mal al urîtei ape leneșe, pînă unde este astăzi Palatul administrativ și unde odată erau curțile domnești, care au trecut prin multe prefaceri pînă au ajuns a fi în stil curat Louis al XV-lea, cum le vedem acum.

Lîngă curtea domnească era acum biserica sfîntului Nicolae celui domnesc, pe care Lecomte de Noüy a transformat-o cu desăvîrșire, dînd o veselă zidire mică de lux, în locul celei, mult mai severe, din vremea lui Ștefan, cînd, cum am spus, nu se zugrăveau bisericile dinafară. Dăunăzi, pe cînd în frontispiciul bisericii se vedea o tablă de metal, biata inscripție a marelui domn zăcea în curte. Trebuie să adăugim că, atunci cînd Lecomte de Noüy a început lucrarea, biserica era transformată de o refacere din secolul al XVII- lea, pe vremea lui Antonie-Vodă Ruset. Odăi ale slujitorilor, care mărgineau mai tîrziu piața, păreau a fi dintr-o vreme mai apropiată.

Iașul nu cuprindea pe vremea aceea altă biserică decît aceasta, a domnului; dealminterea, orașul n-avea, pe departe, importanța pe care a căpătat-o pe urmă.

Dacă de la Iași se cobora cineva mai jos, popasul era în orașul pe care, după legendă, Ștefan îl cerceta adesea, Hîrlăul, în care i s-a născut fiul Petru, din legăturile cu o femeie de acolo. Biserica lui Ștefan se păstrează puțin reparată, dar nu așa ca să se strice urmele, prețioase, de zugrăveală din secolul al XV-lea. Se ajungea la Vaslui, care era în vază ca Iașul – acel Vaslui, în marginea căruia s-a dat lupta de la Podul înalt, în 1475. În grădinile proprietarului mai sînt rămășiți din ruinele curții domnești. Biserica domnească ea însăși, foarte mult prefăcută, s-a păstrat și ea, cu vechile ziduri acoperite de o tencuială oarbă. Acum cîteva decenii Teodor Burada, un explorator foarte harnic și adesea norocos, găsi inscripția însăși a lui Ștefan.

În drumul spre Galați, pe atunci un simplu sat fără valoare economică, se întîlnea Bîrladul, foarte modernizat astăzi, cu bisericile-i zguduite de cutremurul din 1802, așa încît turnurile au fost înlocuite, după sistemul odios de la București, cu înjghebări de lemn îmbrăcate cu tinichea, văpsită apoi cu chinoros. Și tot așa e și în Tecuciul pomenit în actele comerciale din veacul al XV-lea.

În partea de dincolo de Siretiu, de la Suceava spre apus – Siretiul lui Petru-Vodă al Mușatei decăzuse cu totul – s-ar fi găsit Baia, unde e încă o biserică a lui Ștefan, de curînd reparată.

Sași exploataseră „baia”, minele de argint acolo; în numele localităților vecine și în aspectul însuși al populației se simte încă lumea, venită din Ardeal, care a stat odinioară acolo. Se pare că o pecete veche a Băii datează încă din secolul al XlII-lea, de pe la 1200; orașul avea în pecetea aceasta cerbul sfintului Hubert, patronul vînătorilor, cu crucea în frunte.

De la Baia se coborau carăle la Roman, unde era cetatea domnească, întemeiată de Roman Vodă. În biserica episcopală se odihnește doamna Anastasia a lui Roman Vodă, mama lui Alexandru cel Bun; poate și de aceea Romanul a fost un oraș îndeosebi de îngrijit de către Ștefan. Și în ținutul acesta se întîlnește și un alt lăcaș bisericesc, ridicat, după cum avea obiceiul Ștefan, în amintirea unei biruințe împotriva dușmanului, cel de la Doljești, pe locul unde a fost înfrînt Petru Vodă Aron.

De la Roman se trecea apoi la Bacău, ținut de mare însemnătate din cauza minelor, a „ocnei”, unde lucrau șangăii unguri, veniți din secuime. Bacăul e un nume unguresc, și asemenea numiri ungurești se mai întîlnesc prin împrejurimi în județ, în legătură cu ungurii de odinioară, mai vechi decît însăși descălecarea. Regiunea ungurească era mărgenită de o regiune românească, a păstorilor vrînceni. La Bacău, fiul lui Ștefan cel Mare, Alexandru, a ridicat biserica Precista, care există și pînă acum, deși, cîndva, transformată. În hotarul de mai tîrziu, Focșanii erau numai un sat, orașul fiind clădit apoi, și pe locul satului Stoiești. Aici, pe vremea lui Ștefan cel Mare, exista numai cetatea Crăciunei, în apropierea Odobeștilor, cetate lîngă care s-au dat lupte foarte grele.

Acestea sînt lucrurile pe care le-ar fi putut vedea cine ar fi venit în Moldova pe vremea lui Ștefan cel Mare.

Moldova din prima jumătate a secolului al XVI-lea: considerații generale

Pentru secolul al XVI-lea trebuie să se înceapă cu Moldova, căci cea mai mare putere politică, cea mai strînsă organizare religioasă, cea mai bogată înflorire artistică și literară se găsesc aice. Dar, înainte de a arăta ce putea să se vadă în Moldova lui Petru Rareș – și se va arăta, de ce se alege acest moment, și nu altul, – e bine să se spuie care sînt izvoarele în ce privește călătoriile din care se pot căpăta informațiile.

În cei cîțiva ani de stăpînire ai lui Bogdan Orbul, fiul lui Ștefan cel Mare, ocupat în lupte cu tatarii, chemat adesea la hotarele țerii – și se poate zice că acestor lupte împotriva tatarilor și-au datorit însemnătatea ținutul Fălciului și orașul Hușului, în care se vede încă vechea biserică episcopală din vremea lui Ștefan cel Mare –, n-avem știri în categoria de izvoare pe care ne sprijinim. Tot așa pentru scurtul timp de stăpînire al lui Ștefăniță, fiul și urmașul lui Bogdan, acel tînăr domn care a fost omorît, cum se știe, de boieri. Cînd însă după aceasta a venit Petru Rareș, lucrurile stau cu totul altfel: stăpînirea lui îndelungată, care ține de la 1527 pînă la întîia întrerupere a domniei lui. În 1538, pentru ca, pe urmă, după cîteva luni de petrecere în Ardeal și la Constantinopol, să se întoarcă și să mai domnească cinci ani, această domnie care se întinde, prin urmare, peste trei decenii, este desigur destul de importantă și, relativ, destul de liniștită pentru ca să atragă chiar negustori și călători din alte părți. A fost supt această domnie o nouă înflorire a Moldovei: de fapt opera lui Ștefan cel Mare a fost continuată în ce are mai esențial și mai strălucitor prin această stăpînire a lui Petru Rareș, fiul său natural.

Pentru tot acest timp avem întîi un călător, un sas, care, în calitate de trimis diplomatic, a venit în părțile noastre: Reicherstorffer, care înfățișează știrile lui despre Moldova în forma unei descrieri, Chorographia Moldaviae, un mic tratat geografic pentru ca străinii să cunoască Moldova. Lucrarea e întovărășită și de o hartă, cea dintîi consacrată numai Moldovei, foarte interesantă. Textul dă, în propoziții latine, scurte, o mulțime de științe, foarte exacte, privitoare la o țară pe care Reicherstorffer în calitate diplomatică a străbătut-o de multe ori: vom reveni asupra lor.

În ce privește Țara Românească, doar găsim cîte un călător italian, cum e Della Valle, care a fost la mănăstirea Dealu și a vorbit cu călugării de aici, cari i-au pomenit de originea noastră romană. Nu trebuie să se uite însă un lucru: acești călugări cu cari a vorbit el erau foarte probabil influențați, ca unii ce se găseau lîngă Tîrgoviște, unde era o mănăstire de franciscani, cercetată și ea de călători, de doctrinele apusene ale Renașterii, în legătură cu începuturile neamurilor. Căci noi n-avem în acest sens tradițiuni atit de vechi.

Fiindcă este de găsit un călător tipic, să ni închipuim pentru vremea aceea a lui Petru Rareș unul venind pe laturea cea mai cercetată, a Hotinului. Căci în vremea aceasta Marea Neagră își pierduse foarte mult din importanța ei. La 1453, cum se știe, Constantinopolul căzuse în mîinile turcilor. Aceștia n-aveau, bineînțeles, nici un fel de interes să scadă comerțul Mării Negre, dar, iarăși, ei aveau tot interesul să împiedice flotele puterilor italiene, care aveau amintiri în ce privește stăpînirea Mării Negre, de a se purta prea des prin strîmtori, așa încît între cîștigul de comerț și eventuala pagubă politică ce ar fi ieșit din apariția continuă a unor galere care puteau fi armate, constituind o amenințare pentru stăpînirea turcească, turcii au preferat să renunțe la cîștigul prea scump plătit. După ce s-a luat Constantinopolul, noii stăpini l-au colonizat cu oameni aduși din toate părțile: foarte multă lume creștină, prinșii din cutare oraș de pe Marea Neagră, care-și pierde cu totul importanța, erau luați și așezați în mahalalele capitalei otomane. Dar aceasta niciodată nu și-a mai căpătat importanța comercială de odinioară. A fost un centru foarte important de stăpînire politică, un lagăr pentru ostași, cari la fiecare sfintul Gheorghe porneau la cuceriri spre a se întoarce la sfîntul Dumitru, dar punctul de mare strălucire comercială care fusese odinioară dispăruse. Italienii n-au plecat din Constantinopol. ci au rămas în Pera și Galata, localități care pe urmă s-au confundat și a rămas, în partea de dincolo de Cornul de aur, o populație de grai italian, de religie catolică, de relații necontenite cu Apusul, însă din ce în ce mai stabilită. Căci, pe cînd negustorii stăteau înainte o bucată de vreme în aceste regiuni și pe urmă se întorceau acasă, acuma se imobilizează locuitorii aceștia catolici în cutare suburbie, și dau astfel condițiile necesare pentru dezvoltarea unei lumi cu totul particulare, care a trăit multă vreme alături de greci și de turci fără a se confunda cu unii sau cu alții. Dar aceia nu făceau decît micul comerț de detaliu.

Marea Neagră ajunge astfel să fie pentru comerț aproape o mare moartă. Aceasta mai ales după ce și celelalte centre creștine ale Mării Negre sînt cucerite de turci și distruse prin însăși această cucerire. La 1475, cîteva luni după lovitura, neizbutită, pe care beglerbegul Rumeliei, comandantul tuturor forțelor europene ale turcilor, o încercase și care-i dete dezastrul din ianuar în smîrcurile păduroase de la Podul Înalt, lîngă Vaslui, în vara aceluiași an, Caffa, acest centru al posesiunilor genoveze, și, în general, al activității comerciale creștine la Marea Neagră, a fost cucerită de turci.

Aceasta a desființat însă Caffa cu desăvîrșire; ea era să învie numai după secole întregi, supt numele de Feodosia, pe vremea Ecaterinei a II-a, fără ca vreodată să recapete, măcar pe departe, importanța pe care o avusese. În același timp turcii și-au întins stăpînirea asupra întregii peninsule a Crimeii; hanul tătăresc, stăpîn al hinterlandului, devine vasal al sultanului, chiar înainte ca acesta să-și fi putut atribui calități imperiale. Vechea cetate a Comnenilor din Trapezunt, de unde Ștefan cel Mare își luase cea mai mîndră dintre soțiile lui, Maria de Mangup, îngropată la Putna, acest oraș al „Sfinților Teodori“, Tiron și Stratilat, a fost cucerit și total distrus. Legătura cu Trapezuntul ajunse în felul acesta ruptă.

La 1484, în sfirșit, a fost cucerită Chilia și Cetatea Albă, într-un moment cînd Ștefan cel Mare nu se aștepta la o lovitură, fiind sprijinit pe armistițiul între regele ungar Matiaș Corvinul și sultan, în care Moldova era cuprinsă explicit. Cu toate sforțările lui Ștefan, mai mult de un an de zile, ceea ce l-a silit să facă actul de închinare față de poloni, care zăbovise pînă atunci, cu toată intervenția lor, întîi fără importanță și al doilea trădătoare, – polonii tinzînd să înlăture pe domnul moldovean, care s-a răzbunat pe urmă în Dumbrava Roșie din Codrii Cosminului –, turcii au rămas stăpîni și pe Cetatea Albă și pe Chilia, și, iarăși, din una, cît și din alta, nu s-a mai ales nimic supt raportul comercial. Populația din Cetatea Alba a fost ridicată cu grămada: parte a fost vîndută ca robi, parte așezată, cum am spus, în noile suburbii ale Constantinopolului.

Acum, în Marea Neagră se expunea cineva la atîtea supărări din partea deosebiților agenți ai împărăției turcești, cu toate privilegiile de comerț pe care și Veneția și Genova le căpătaseră de la turci, cu toate capitulațiile, mai bine garantate, încheiate întîi între Franța și împărăția turcească… Administrația turcilor moștenise toată conrupția administrației bizantine, adăugîndu-i instinctele prădalnice ale populației de jaf din centrul Asiei. Venețienii preferau să facă, în Orient, comerțul și în altă direcție, iar genovezii au plecat cu desăvîrșire din Marea Neagră. Aceștia păstrau în răsărit insula Chios, iar venețienii Creta. Ciprul, și în jurul acestor insule își exercitau ambii comerțul, cercetînd și Constantinopolul, dar netrecînd dincolo de oraș, în apele Mării Negre.

S-a vorbit mai mult de aceasta pentru că e bine să ni dăm sama de condițiile generale de istorie universală în care s-a dezvoltat viața politică, economică și culturală a țerilor noastre.

În ce privește negoțul Ardealului, de la o bucată de vreme el e în scădere. Timpul de mare înflorire este fără îndoială epoca lui Ștefan cel Mare. În a doua jumătate a veacului al XV-lea e un moment cînd se poate zice că negoțul sașilor, slăbind în Țara Românească, se întărește în Moldova, negustorii brașoveni se întîmplă să cerceteze mai mult păsurile grele ce duc către răsărit decît păsurile, mai ușoare, altfel, de trecut, care duc către sud. Prin urmare pe calea prin Tulgheș, dar și mai ales prin Oituz, merg atîtea cară de comerț ale brașovenilor, și, iarăși, comerțul Bistriței cu Moldova e foarte puternic pe vremea lui Ștefan, deși, din nenorocire, socotelile Bistriței pentru această epocă nu ni s-au păstrat.

La începutul secolului al XVI-lea, relațiile de comerț cu Ardealul au slăbit însă, și motivul trebuie căutat în însăși situația Ardealului. El nu se mai află în acea stare de liniște pe care o avuse atîta vreme cît fusese legat de coroana Ungariei, purtată cu siguranță și strălucire de un om ca Matiaș Corvinul, deși Ardealul avea stăpînire deosebită supt un voevod, – unul dintre aceștia, Ștefan Báthory, o importantă personalitate militară, sprijinind uneori pe Ștefan cel Mare în luptele lui.

După moartea lui Matiaș, succesorul lui fu un Iagelon din Polonia, Vladislav, suflet pasiv și fără resort – ungurii îl numesc „Dobje”, pentru că la fiecare prilej spunea „bine”, „dobrze”. Năvălirea turcească în părțile acestea devine de acum posibilă și din cauza slăbiciunii vădite a regelui, care se transmite și fiului său, Ludovic al II-lea, cel ce moare în lupta de la Mohács, cînd se pierde regatul Ungariei.

Se ivește atunci îndoiala în ce privește soarta viitoare a Ardealului. Ce se va face cu dînsul? Încotro se va îndrepta? Care va fi acoperămîntul siguranței sale?

Încă de supt stăpînirea acestui Ludovic, provincia capătă înfățișarea unui teritoriu autonom. Armata ardeleană se deosebește tot mai mult de cea ungurească propriu-zisă. Cînd turcii lui Soliman cel Măreț atacă Ungaria, această armată, supt voevodul Ion Zâpolya, om bogat, avînd legături cu Polonia, ca unul ce era din ținutul Zipsului, nu ia parte la desperata defensivă. Acest slav, cu numele abia ungarizat, are atît de puțin patriotism unguresc – ca să întrebuințăm un termin contemporan –, încît consimte să vadă Ungaria prăpădindu-se supt ochii lui. După înfrîngere, voevodul Ion Zâpolya trage nădejdea să capete coroana ungurească; pe cînd o parte dintre nobili aleargă, în puterea unui pact de familie încheiat între habsburgi și iageloni, spre acel Ferdinand de Austria, fratele lui Carol Quintul, alții aleg pe Zâpolya, și din această sciziune va rezulta acea orînduire ultimă care va da habsburgilor nordul, vestul și sudul Ungariei de odinioară, iar Ardealul și ținuturile vecine, „comitatele exterioare” pînă la Tisa, vor rămînea, o bucată de vreme, cu toatele ale lui Zâpolya. Cînd sultanul Soliman va interveni din nou, cu o puternică armată, el va fi în stare să așeze, după moartea prematură a lui Ioan Zâpolya, pe fiul lui, Ioan Sigismund, căruia turcii, cari se tot gîndeau la sfîntul Ștefan, îi ziceau „Regele Ștefan”, pentru ca, după trecere de cîțiva ani, Soliman să se hotărască a întemeia un pașalîc la Buda. După pașalîcul acesta va veni apoi cel de Timișoara, precum și stabilirea unui beg la Seghedin, a altor begi la Solnoc și în părțile vecine.

O Ungarie turcească se așază astfel la mijloc, despărțind Ungaria austriacă a vestului de Ungaria răsăriteană a lui Ioan Zâpolya și a succesorului său care își va tîrî o existență mizerabilă, mai totdeauna slăbit de boală și incapabil de a guverna.

Acum, împărțirea aceasta nu s-a făcut ușor, ci au fost lupte îndelungate. O parte din populația din Ardeal era pentru Habsburgi: sașii rămîn ferdinandiști, considerînd pe Zâpolya ca pe trădătorul creștinătății; nu-i recunosc titlul de rege care rezulta din alegerea lui și din recunoașterea turcilor; pentru dînșii el e „Janos Waida”, și împotriva lui sînt gata oricînd. Aceasta a dat prilej domnilor noștri să pătrundă în provincie. Petru Rareș a străbătut-o de mai multe ori, avînd de la Ștefan cel Mare ca moștenire Ciceul și Cetatea de Baltă, una reprezintînd un vast domeniu, cealaltă cuprinzînd cel mai important bîlci din mijlocul Ardealului. Rareș și-a întins posesiunile la Reteg și Rodna; vlădicii cari se sfințeau la Suceava stăteau la Vadul Someșului; Bistrița trebuia să plătească censul sfîntului Martin românului din Moldova, și vodă a întrat în cetatea care nu i-a fost cedată deplin și, dacă n-a putut să instaleze aici pîrcălabii săi moldoveni, el s-a înfățișat în forma unui senior care vine să vadă posesiunile sale. În orice caz, Bistrița a stat supt aripile, uneori foarte nervos cutremurate, ale domnului Moldovei. Acesta a asediat Brașovul, a ținut supt dependența sa, cu desăvîrșire, pe secui, cari stătuseră și față de

Ștefan cel Mare în atîrnare de vasalitate și-l ajutaseră în luptele lui, nu în calitate de contingente trimise de regele Ungariei, ei ca oameni supuși la chemarea voevodului român. După expediția aceasta el a cules vama la Prejmer, nu ca ocupant, ci ca domn al Moldovei. Izvoarele contemporane spun că, sprijinit pe secui și pe populația românească, el ar fi fost în stare oricînd să se înscăuneze în Ardeal.

Insă toate aceste împrejurări nu favorizau negoțul sașilor, căci situația variază de o zi pe alta. În cutare moment Petru era învingător la Feldioara și dispunea de Ardeal; într-alt moment se schimbau împrejurările, silindu-l să urmărească altă politică. Așa încît, încă o dată, negoțul săsesc e îngustat din cauza situației nelămurite și veșnic schimbătoare în Ardeal, pe cînd el se întărește din părțile polone, și călătorii, prin urmare, vin mai mult din acestea.

În privința aceasta cîteva lămuriri asupra regatului polon ca să se înțeleagă de ce importanța lui față de Moldova este mai mare acum decît înainte.

Am văzut că polonii se așezaseră în Galiția abia în jumătatea a doua a veacului al XIV-lea, pe de o parte răspingînd pe tatari, pe de alta înlăturînd ultimele stăpîniri rusești ale Coriatovicilor, și că, după stabilirea lui Cazimir cel Mare în Galiția, a urmat reunirea dinastică a teritoriului ruso-lituan cu Polonia.

În afară de greutățile colaborării cu lituanii și rușii, cari absorbiră pe cei dintîi, trebuia, pentru ca Polonia să se fixeze, stabilirea de raporturi normale față de împărăția turcească. Dar pentru aceasta era necesar alt lucru: ca Moldova ea însăși să-și fixeze situația ei față de această împărăție. Cu toate că după doi ani de la luarea Constantinopolului Petru Aron, domnul Moldovei, a fost silit să trimeată tribut turcilor – avem și astăzi actul slavon, căci turcii țineau și cancelarie slavonă, care constată această legătură –, cu toate acestea Ștefan cel Mare nu mai urmează pe căile lui Petru Aron și, cînd Moldova a fost năvălită la 1475 de sultan, i se cerea răspunderea acelei îndatoriri bănești pe care predecesorul lui, scos din scaun de dînsul, o luase față de sultan. Și în campania din 1476 turcii s-au înfățișat ca oameni cari au drepturi încălcate de un rebel față de dînșii, dator să plătească datoriile acumulate. Insă Ștefan n-a devenit tributar al împărăției decît spre sfîrșitul vieții sale, cînd a văzut, nu numai că polonii nu-l pot ajuta să recapete Chilia și Cetatea Albă, dar că au gînduri rele față de Moldova.

Cînd regele Ioan Albert vine să asedieze Suceava, supt impresia puternică a acestei trădări Ștefan a încheiat legătura cu turcii, și trupele din cetățile de jos, pierdute, merg ca avangardă în ținutul vecin al Poloniei. Astfel, avînd nevoie de turci ca să capete Pocuția, pe care a și ocupat-o, domnul moldovean a trebuit să plătească tribut.

Tributul e probabil că l-a răspuns numai cînd n-avea ce face, deși nu trebuie să considerăm lucrurile cum le considerăm astăzi, cînd există alt sentiment de onoare, și, totuși, anumite planuri economice de hegemonie echivalează pe deplin cu legăturile dependenței de odinioară. Dar, cînd Moldova rămîne tributară împărăției turcești, supt Bogdan Orbul, se puteau crea și relații durabile între regatul polon și lumea turcească. Între turci și poloni fuseseră o bucată de vreme neînțelegeri în ce privește însăși situația de vasalitate a Moldovei, fiindcă polonii pretindeau că țara e un Palatinat al regalității lor și mergeau atît de departe, încit chemau pe „Palatin“ să ia parte la alegerile de rege; năvălirile polone în Moldova erau făcute, nu ca din partea unui străin care invadează, ci ca din partea unui suzeran care vine să afirme drepturile lui. Niciodată polonii, pînă în epoca lor de decădere, în veacul al XVIII-lea, n-au părăsit cu totul aceste pretenții. Cu toate acestea, cînd Moldova a ajuns în atîrnare statornică față de împărăția turcească, firește că aceste pretenții au rămas în domeniul teoretic, rămînînd să fie reluate numai cînd domnii noștri se ridicau împotriva turcilor. Avem tratatele pe care le-a încheiat Ioan Albert și urmașii lui cu sultanii, avem privilegiile de negoț pe care le acordau în schimb stăpînitorii din Constantinopol negustorilor poloni.

Din acel moment negoțul polonilor, din răsărit, a luat locul negoțului sașilor, de la apus. Și în același timp partea răsăriteană a Moldovei a cîștigat o importanță pe care n-o avusese pînă atunci, în dauna părții apusene, care, din cauza scăderii vitalității Ardealului, trebuia să sufere și ea o scădere corespunzătoare.

Supt Petru Rareș, în Moldova

Venim la ceea ce s-ar fi putut vedea de un călător în Moldova lui Petru Rareș, și începem drumul lui din acel punct foarte important pe vremea aceasta care e Hotinul.

Cetatea, care odinioară avusese o însemnătate mult mai restrînsă, ajunsese, grație comerțului necontenit cu polonii, să capete un rol deosebit în viața comercială și economică a Moldovei. Era, cu escepția Cetății Albe, care nu e de origine moldovenească, cea mai frumoasă cetate a Moldovei întregi. În locul zidirii anterioare, care trebuie să fi fost de proporții mai restrînse, se întemeiase, la începutul veacului al XVI-lea, una într-adevăr impunătoare, care și astăzi se ridică în cea mai mare parte, cufundîndu-se numai acoperișul, în apropiere imediată de malul Nistrului. E făcută după acea datină care se întîlnește în toată Peninsula Balcanică, și în vremea bizantină, și în vremea turcească, așa-numitul opus reticulatum: un cadru de cărămidă așezată pe muche încunjură un bolovan cufundat în ciment. Se cîștigă astfel o înfățișare care scutește de pictură și de alte elemente decorative. De departe se disting foarte bine liniile roșii ale cărămizilor amestecîndu-se cu linia sură a bolovanilor și cimentului.

Cetatea era foarte întinsă, cuprinzînd și un paraclis care a rămas încă în zidurile sale. La uși și la ferești sînt cadre gotice foarte îngrijit sculptate.

Erau acolo în chip permanent un număr de ostași de țară și foarte probabil și tunuri. Căci Petru Rares e cel dintîi domn al Moldovei care a avut la îndemînă mai multă artilerie, pe care însă n-a putut-o întrebuința cum se cuvine: tunurile ce i-au căzut în mînă în lupta de la Feldioara, de la sașii cari țineau cu regele Ferdinand, au fost pierdute mai tîrziu, în cea mai mare parte, în lupta de la Obertyn, cu polonii, pentru Pocuția.

Supt cetate era vama. Știm care era sistemul. De la vama din Hotin s-a păstrat în veacul al XVI-lea ceva socoteli, traduse în limba polonă pentru un proces la Liov: ele arată circulația întinsă care se făcea pe vremea aceea. Desigur însă că de la 1550 înainte circulația avea un caracter deosebit de cel pe care-l putea întîlni călătorul în întiia jumătate a secolului. Pe atunci vameșul se pare că era încă dintre oamenii de țară; mai tîrziu însă s-au întrebuințat negustori, oameni de afaceri din răsărit: domnia dădea în arendă vama, și se prezintau capitaliști orientali, greci, levantini, ragusani, cari luau în arendă acest principal venit al domnilor Moldovei.

Pe vremea lui Petru Rareș, începuse abia acest drum al bogaților în monedă din părțile răsăritene. Dar pe la 1550–60, supt Alexandru Lăpușneanu, va ajunge foarte bogat, tocmai prin faptul că ținea vămile Moldovei, cineva al cărui chip se poate vedea și astăzi, în calitate de ctitor, pe zidul bisericii moldovenești din Liov, Constantin Corniact, care știa și grecește și italienește și avea legături cu lumea răsăriteană ca și cu cea apuseană. Apoi cretani, ciprioți, locuitori din Rodos vor avea un rost tot mai mare în viața comercială a Moldovei.

Pe vremea lui Petru anume greci jucau totuși un rol important în părțile noastre. În corespondența diplomatică a epocei se pomenește adeseori un Dimitrie Chalkokondylas, pe care sultanul îl trimetea în părțile acestea pentru a face negoț cu Moscul sau Moscova. Aici în Moscova se găseau anumite blănuri care se vindeau numai în aceste părți; mai tîrziu se vor pomeni cele de „vulpe albastră”, foarte mult prețuite; în același timp dinți de pește, poate bagă (carapace de broască țestoasă). Cu astfel de cumpărături pentru sultan era însărcinat acel Chalkokondylas „mare negustor” al sultanului, post care nu se întîlnește pînă la începutul veacului al XVI-lea. Îl vedem umblînd necontenit de la Constantinopol la Moscova, ceea ce dovedește valoarea cea mare a unei circulații comerciale, pe deplin asigurată acum, între Bosfor și regiunile interioare ale stepei rusești.

Acum, pe lîngă cetate, cu cei doi pircălabi, pe lîngă „biroul vamal” cu vameșul sau „mitnicul”, cum i se zicea în slavonește, era orașul însuși care se intemeiase supt cetate. Terminul oficial pe vremea aceea era „podgrad” (pod: slav. supt, grad: cetate). Aceasta era una din formele de alcătuire a orașelor. Pentru necesitățile cetății înseși se așezau anumiți negustori, la cari se adăugau mereu alții.

Cel dintîi fel de negustori era, dată fiind setea păzitorilor Hotinului, pe care apa Nistrului n-o putea sătura, cîrciumarul sau posadnicul, cu posadnicele care nu vindeau numai vin, ci și ce mai cere omul după ce a băut prea mult vin, cum spune și cîntecul popular în legătură cu cîrciumile cele mai cercetate. Pe lîngă posadnici și posadnice se adăugau însă meșterii cari dregeau armele, lucrurile de îmbrăcăminte; astfel lucrători de arce, șele, curele, de unde a venit numele de sahăidăcari, care se întrebuințează și astăzi; erau și croitori, cizmari etc.

Toți acești meșteșugari sînt așezați în bresle sau frății, căci breaslă e „bratsvo”, care vine de la „brat” „frate“; terminul corespunde cu „confraternitate“, cu Bruderschaft din Apus. Breslele acestea, natural, pentru un oraș mic ca Hotinul, aveau o importanță mai slabă decît în orașe ca Iașii, de exemplu, unde ele se dezvoltă pe deplin, avînd în frunte un staroste sau un „bătrîn” și un vătaf, încasator de venituri. Pentru că breasla avea veniturile ei. Era și o biserică de care se îngrijea breasla, dînd lumînările, plata preoților, iar de hramul bisericii, al sfintului patron al breslei, era o serbare specială. Pecetea breslei purta și chipul sfintului patron al ei, fiindcă, atunci cînd se întemeia, ea avea și un caracter sacru, religios: era făcută cu învoirea mitropolitului, și în condica breslei se găsea totdeauna în fruntea celorlalte acte recunoașterea breslei de către acesta.

Adaug că breslele erau de toate categoriile; funcționa chiar și o breaslă a „mișeilor” sau a calicilor, un sindicat, să zicem, al acestora. Firește că breasla câlicilor nu era decît în orașele unde existau biserici multe.

În totalitatea lor, orășenii nu formau o comună, cum sînt cele din Apus, care s-au răscumpărat de la seniorul lor ori au căpătat de la dînsul părăsirea unor anume drepturi, pe care acesta le avuse mai înainte, sau, în sfirșit, s-a întemeiat spontaneu, cu voia seniorului, ba, uneori, împotriva seniorului.

Un mare neajuns al vieții noastre trecute a fost lipsa de autonomie a orașului și incapacitatea lui de viață spontanee, căci în orice organizare care nu se bucură de autonomie se produce și neputința de a produce elemente de spontaneitate.

Orașele fuseseră găsite de domnie: prin urmare ea moștenise sistemul anterior, mai adeseori sistemul Galiției decît cel din Ardeal. Pe de altă parte, domnul, care avea atribuțiuni foarte întinse, a căutat, instinctiv, să restrîngă și dreptul orașelor de la început. De exemplu, în ce privește judecata, orașele aveau înainte dreptul german de Magdeburg, pe la 1400; dar, în locul acestui drept care era deosebit de dreptul țeranilor, – aceștia ținîndu-se de obiceiul pămîntului –, domnul a încercat să introducă dreptul bizantin. Dreptul de Magdeburg nu se mai întîlnește pomenit de la o bucată de vreme.

În fruntea orașului, la Hotin ca și aiurea, era un șoltuz, nume trecut din Silezia, prin Polonia, la noi. Acest șoltuz înlocuia pe vechiul jude. În Țara Românească, cuvîntul jude s-a păstrat, pe cînd în Moldova cuvîntul străin a dominat de la început. Pe lîngă acest șoltuz sau voit, cum i se zicea, după un cuvînt polon, sinonim, se întîlnea un sfat de consilieri comunali, cum am zice în timpul nostru, care se numea pîrgari (Bürger). Pirgarul s-a păstrat pînă foarte tîrziu, dar într-o situație tot mai scăzută, și, de unde la început era un cuvînt de cinste, la sfîrșit, pentru că pîrgarul făcea slujbă de vătășel, fugea lumea de această calitate. Resturi de pîrgari în amintiri de familie am apucat și eu.

Acum, rostul acestor oameni nu se întindea asupra administrației întregi a orașului, pentru că domnul izbutise să capete anume drepturi în viața aceasta municipală; funcționari domnești, cari se vor înmulți din ce în ce mai mult, vor îndeplini rosturi care aparțineau întîi acestor modești „magistrați”.

Cei mai mulți s upravegheau tîrgurile care se țineau acolo. În ce privește fixarea locului unde se țineau tîrgurile, mai tîrziu se cerea totdeauna și un privilegiu de la domnie. Tîrgul era împărțit, cum e și astăzi în multe părți, după vînzarea ce se făcea în fiecare piață: Tîrgul Cailor, Tîrgul Vitelor, Tîrgul Grînelor. În afară de aceasta, voiții-șoltuzi și pîrgarii țineau condica orașului. O astfel de condică e pomenită pe la începutul veacului al XVII-lea la Tîrgul Neamțului. Ea se numea „catastiful tîrgului”. Cutare act polon din a doua jumătate a veacului al XVI-lea arată că voiții și pîrgarii aveau și anume chemări, în ce privește schimbarea banilor. Venind banii din toate părțile, schimbul, „valuta“, cum am zice noi, era în mîna acestora; cel puțin prin veacul următor era un dregător special care se numea „schimbătorul tîrgului”, deci un zaraf oficial.

Fiindcă a venit vorba de bani, negustorii trebuiau, de la cel dintîi pas făcut la noi, să se îngrijească și de monedă curentă. Pe cea din Muntenia o cunoaștem. Se pare că avem monedă moldovenească încă de pe vremea lui Petru Vodă. fiul Mușatei, pe la 1380. Și ea continuă să circule în tot decursul veacului al XV-lea și la începutul celui al XVI-lea. Monedă curentă, nu numai politică; nu ca un mijloc de afirmație a independenței, ci ca unul de circulație economică și de folos pentru visterie. Cunoaștem destule monezi vechi, și în săpăturile care se fac ici și colo se mai găsesc comori.

Moneda aceasta e întru toate după sistemul german introdus în Polonia, cea munteană fiind mai mult supt influența sistemului german trecut prin Ungaria și Ardeal. Astfel groșul german din evul mediu este unitatea întrebuințată și aici. Banii moldovenești de aramă și de argint ca și cei munteni sînt supțiri; cei dintîi poartă stema Moldovei precum pentru Muntenia este vulturul care se sprijină pe o stîncă și floarea de crin în legătură cu monetăria ungurească ori poate și cu anume pretenții ungurești asupra „Transalpinei” vasale, în Moldova figurează bourul cu steaua între coarne; de jur împrejur e o inscripție ca în principatul vecin. Forma latină a acestei inscripții se schimbă cu vremea într-o formă slavonă, fără să se poată spune însă că inscripția latină merge numai pînă la o dată, după care începe cea slavonă, pentru că se pare că în același timp se întrebuința, în legătură cu situații pe care nu le cunoaștem, sau cu împrejurări care se schimbă, și inscripția latină și cea slavonă.

În ce privește banii străini, în vremea aceasta ei erau autentici – într-o epocă mai tîrzie monetăria Moldovei obișnuia să-și falșifice banii străini, în legătură cu plata unor ostași aparținînd țerii ai cării bani se falsificau. Ei veneau din mai multe părți. Cei turcești nu lipseau. În veacul al XV-lea era mult mai căutat banul care venea din coloniile italiene ale Mării Negre, în special ianuinii sau banii genovezi din Caffa, așa-numitele „ruble tătărești”. În afară de acesta era cel care venea din Ungaria, florintul, cum se zicea odinioară. Banul acesta se chema în forma slovenească prescurtată, din acte: ug, adică ban unguresc; deci s-a zis, la noi, pe urmă, românește „ughi”.

Cînd, la cumpărături, voia cineva să arăte că este vorba de „bani gata”, se zicea, în slavonește: „ughi gotovi”. Talerul german aparține unei epoce mai tîrzii, fără să fie exclusă întrebuințarea banilor germani în epoca lui Petru Rareș. Socotirea prețurilor obiectelor servind în loc de monedă avea un nume deosebit în obiceiurile comerciale: se zicea a buciului.

Vom adăugi că Petru Rareș era un domn foarte bogat și putea în anume împrejurări să figureze în viața politică și ca un împrumutător pentru stăpînitori mult mai liberi și mai puternici decît dînsul. Așa s-a întîmplat cînd, în a doua domnie, era gata să se ridice împotriva sultanului, să-l prindă și să-l dea în mîinile cruciaților, și electorul de Brandenburg, Ioachim, care trebuia să fie șeful expediției pentru recîștigarea Ungariei, întră în legături cu Petru, care i-a făcut un împrumut, dîndu-i pentru o parte boi. Zapisul de la Ioachim de Brandenburg s-a purtat pe la multe judecăți în deceniile următoare și chiar prin secolul al XVII-lea.

În ce privește exportul, Moldova trimetea în străinătate, și pe la Hotin, mai ales pe acolo, produsele animale: boi. Boii aceștia moldovenești erau foarte căutați. Polonia era plină de dînșii. De multe ori transporturi treceau prin țara vecină ca să ajungă la Danzig, de unde se trimeteau în alte părți, în Anglia și aiurea. De la Danzig importam, în schimb, lucruri de metal: sînt, pînă tîrziu, clopote la noi, care, alături de cele turnate în Ardeal, vin de acolo, de la Danzig.

Grîul și produsele noastre agricole pe vremea aceasta nu treceau granița, agricultura fiind mărgenită la nevoile țerii. Se pare că se făcea o cultură de grîu mult mai mare decît în timpurile noastre, porumb neconsumindu-se încă.

Ce primeam noi din Polonia se poate vedea foarte bine din rămășițele de registre de vamă de care am vorbit, de prin anul 1590, și prin seria întreagă de documente care stabilesc istoria relațiilor dintre poloni și moldoveni.

În general importul era mult mai mic decît exportul. Stofele cele scumpe, de care aveau nevoie domnii noștri, boierii care-i încunjurau, clerul superior, se aduceau, și pentru poloni, din răsărit. Și anume din atelierele mari păstrate de pe vremea bizantinilor sau, după ce împărăția turcească, prin dominația ei necruțătoare, a izbutit să ruineze viața industrială, dacă nu și cea comercială însăși, a imperiului, stofele acestea veneau din Veneția, mare furnizoare și de hirtie, și de cîteva alte fabricate, a Orientului întreg. Brocardul venețian era întrebuințat de obicei. Dar pentru secolul al XVI-lea legăturile acestea sînt încă foarte puține: vechiul comerț italian fusese ruinat; noul comerț italian nu cîștigase încă situația lui de mai tîrziu. Cînd se va ajunge la aceasta, vor veni și galbeni „venetici”, ceea ce inseamnă: din Veneția.

Un alt produs de export, dar în altă direcție, erau porcii. Se trimeteau în Ardeal. Negustor mare de porci a fost, astfel, Alexandru Vodă Lăpușneanu, care-i transporta la Bistrița și Brașov, unde mergeau, dealtfel, și boii moldovenești.

Cînd știm acuma ce putea să însemne un oraș de graniță, să urmărim pe negustorii cari porneau de acolo cu carele, pe drumuri care nu erau pietruite. Călătoriile se făceau deci cu multă greutate pe carele cu boi, și, firește, cu popasuri dese. Era un dezavantagiu pentru negoț, dar un avantagiu pentru înmulțirea și dezvoltarea orașelor în țara noastră. Dacă negoțul s-ar fi putut face pe un drum mai bun. popasurile ar fi fost mai rare, pe cînd așa după cîteva ceasuri de trudă, trebuia ca omul să se oprească într-un oraș spre a se odihni.

Drumul Hotinului mergea la Iași, și un alt drum vechi, prin Dorohoi și Botoșani, țintea iarăși la Iași.

Căci drumul prin Galiția, natural, n-a dispărut, nici pe vremea lui Petru Rareș, deși acestălalt, de la Hotin, îi făcea concurență. Orașele din nordul Moldovei nu se dezvoltă însă prea mult pînă la începutul veacului al XVI-lea, ori și în epoca lui Ștefan cel Mare.

Ajungînd negustorul la Iași, orașul lui Petru Rareș se deosebea foarte mult de ce fusese el, în secolul al XV-lea, precum și Suceava, capitala cea veche, avea și ea o dezvoltare pe care veacul anterior nu o cunoscuse.

În ce privește rostul celor două capitale una față de cealaltă, se poate spune că părerea care atribuie lui Alexandru Lăpușneanu „mutarea capitalei” la Iași este cu totul greșită, deși s-a dat numele de Lăpușneanu străzii principale din Iași, socotindu-l ca întemeietorul acestei reședinți. În secolul al XVI-lea, domnul era, de cele mai multe ori, un drumeț și se strămuta din loc în loc ca să dea sentințe; căci, circulația fiind grea și oamenii neputînd să se strămute departe ca să-i vie înainte, domnul își schimba scaunul de judecată. Același lucru se întîlnește pentru cîte o altă regalitate europeană, în timpuri mai depărtate: de exemplu pentru Anglia secolului al XlII-lea, pentru Ungaria lui Andrei al II-lea, contemporană. Astfel, domnii noștri avînd case domnești pretutindeni, fiind datori să se prezinte cînd într-un loc, cînd într-altul pentru a împărți dreptatea, nu se poate vorbi la început de o capitală statornică. Pe de altă parte, capitala din timpul nostru presupune o mulțime de oficii, de funcționari, pe cînd pe vremea aceea, cînd toate se făceau prin delegație, numindu-se un ispravnic pentru o sarcină, cît sarcina însăși ținea, lucrurile acestea toate nu existau. Dar din documente se constată foarte bine că domnii stăteau uneori la Iași din motive în mare parte militare: în relație cu incursiunile tătărești în Basarabia, cu primejdia ce venea de la Nistru din partea păgânilor tatari, sînt în veșnică mișcare.

Orașul Iași se numește în cutare documente Stepanovița, fiindcă biserica domnească și Curtea de lîngă dînsa fuseseră întemeiate de Ștefan cel Mare, socotit, prin urmare, ca un ctitor al orașului. Deși „Iaspezar” ființa, cum am spus, și înainte de Ștefan, i se mai zicea și Forum Philistinorum, fiindcă a existat în vechime o populație a Iașilor, a iazigilor, care purta și numele de filisteni, cules din Biblie.

Foarte cercetat pe vremea lui Ștefan, orașul rămîne așa în zilele lui Bogdan, care a stat mai mult prin părțile de sud-est decît în cele de nord, avînd să-și ducă lupta, pomenită, împotriva tatarilor. În Iași biserica lui Ștefan e Sf. Nicolae de lîngă Curtea domnească, în șesul Bahluiului, care nu era, firește, canalizat atunci. Dincolo de cursul lui, era Cetățuia, unde fusese vechea biserică a celor dintîi așezări în părțile acestea. Petru Rareș – și aceasta merită să fie relevat – n-a construit el însuși în Iași, ci, în vremea lui, de un fruntaș boier s-a făcut biserica aceea care exista lîngă clădirea de acum a Teatrului Național, pe locul unde s-a făcut instalația tehnică a teatrului, biserica Dancului. Vechimea zidirii se vedea și din faptul că era cufundată în pămînt.

Dar numai cînd domnia trebui să se razime pe turcii din Chilia și Cetatea Albă, Iașii au fost preferabili Sucevei, precum, în Muntenia, Bucureștii, fiind mai aproape de turcii din Giurgiu, acest oraș a fost preferat Tîrgoviștii, expusă năvălirii pribegilor din Ardeal.

Suceava însăși se înfățișează mai bogată în epoca lui Petru decît înaintea lui. Dacă de la Alexandru cel Bun rămăsese biserica Mirăuților, pe care Ștefan cel Mare a prefăcut-o, dacă, lîngă această biserică, existau curți domnești, datînd din secolul al XV-lea, cele mai frumoase biserici sucevene vin din epoca lui Petru Rareș. Astfel e biserica Sf. Dumitru, care în liniile ei generale se păstrează pînă astăzi, înfățișînd, într-o formă deosebit de frumoasă, stema Moldovei deplin înflorită. Tot așa bisericuța pe care a întemeiat-o doamna lui Petru Rareș.

Aceasta, Elena, căpătase, prin donația soțului, veniturile Botoșanilor, cari pînă la anume punct, din domnia lui Rareș erau încă un sat. Dar, cînd veniturile au fost ale doamnei, o femeie foarte pricepută, ambițioasă și iubitoare de clădiri religioase, ea a înălțat sfintele lăcașuri care vin din această epocă și pe care călătorii le vor fi privit cu admirație. De o parte era biserica Uspeniei sau Adormirii Maicii Domnului, făcută de dînsa ca și Sf. Dumitru din Suceava; pe de altă parte, biserica Sf. Gheorghe, zidită în același timp. Aceasta a fost răzăluită din tencuială spre a i se restitui forma primitivă, deși supt cealaltă era mai chipoasă, iar Uspenia este încă așa cum a fost făcută de ctitori.

Dealminteri această regiune putea să aibă un interes deosebit pentru vodă, fiul Rareșoaii din Hirlău, al unei neveste de negustor care primea din cînd în cînd pe Ștefan cel Mare. Acolo, la Hirlău, se întîlnește o clădire specială făcută de Petru Vodă la locul de origine al mamei sale și unde se zice că însuși văzuse lumina zilei.

Tot în Hîrlău e și o veche biserică a lui Ștefan cel Mare, refăcută, și am văzut înuntru picturi interesante din veacul al XV-lea. Pe dinafară biserica e reparată; pe dinăuntru a fost lăsată neatinsă.

Petru Rareș, dealminteri, și-a întins atenția asupra regiunii nordice a Moldovei în ce privește clădirile, din care cauză, la Baia, pe lîngă biserica lui Ștefan, care a fost iarăși reparată în timpul nostru, este aceea, încă nereparată, a lui Petru Rareș. Dacă la Piatra Neamț avem biserica Sf. Ioan, foarte frumoasă, de pe vremea lui Ștefan, Petru Rareș figurează și-n împodobirea orașului Roman. Acolo era o biserică foarte veche, din epoca lui Ștefan cel Mare, dar împodobirea i-a fost adausă de Petru Vodă. Și, în sfirșit, el ar fi putut clădi și la Putna lui Ștefan, care aici își fixase locul de îngropare, pentru ca toți acei cari se vor ținea mai aproape de dînsul să-și afle un mormînt. Petru a simțit însă ambiția de a-și avea loc de înmormintare deosebit. Și pentru aceasta a ales o mănăstioară așezată lîngă Siretiu, Sf. Nicolae din Poiană, unde era înmormîntată, alături de anume boieri din veacul al XV-lea, mama lui Ștefan, doamna Oltea, căreia i s-a zis Maria. În timpurile din urmă Petru Rares a izbutit să facă din biserica de la Pobrata una din cele mai frumoase ale Moldovei. Ea are un caracter deosebit de acela al epocei lui Ștefan: e mai spațioasă, mai înaltă; cuprinde, pe lîngă pridvor, pe lîngă pronaos sau tinda femeilor o încăpere deosebită, făcută anume pentru îngroparea lui și a soției: și astăzi se văd admirabilele morminte de marmoră care au cuprins trupurile celor doi soți domnești, la dreapta, la o înălțime oarecare deasupra solului, cum era obiceiul.

Afară de aceasta pictura este de o foarte mare frumuseță. Pictura aceasta moldovenească din epoca lui Petru Rareș se poate vedea mult mai bine în acelea din zidirile Moldovei de nord, care, o bucată de vreme, s-au găsit în pribegia austriacă și au fost reunite acum patriei românești, în Bucovina. Și mai ales în două biserici pe care un călător din veacul al XVI-lea le vedea în toată strălucirea lor. E, pe de o parte, Moldovița, iar, pe de altă parte, în înfățișarea ei actuală, Voronețul.

Moldovița își datorește începuturile ei domniei lui Alexandru cel Bun: din vechea construcție sînt numai ruine, și biserica actuală, foarte bine păstrată – războaiele se pare că n-au adus nici un fel de stricăciune pe acolo – se datorește epocei lui Petru Rareș. Sînt, între altele, pe lîngă pictură, foarte frumoasă, elemente decorative care nu se întîlnesc în alte biserici: un fel de cadru de lemn aurit se vede, astfel, deasupra porților cînd se trece dintr-o parte a bisericii la alta.

Voronețul a fost făcut chiar de Ștefan cel Mare, dar pictura exterioară e datorită epocei lui Petru Rareș. Pe cînd pe vremea lui Ștefan podoaba pe dinafară a clădirilor bisericești se făcea prin alternarea între cărămidă și piatră și prin discurile de smalț, aicea pictura se desface pe un fond albastru palid, de toată frum.useța.

Precum lui Petru Rareș îi plăcea să zidească, așa și boierilor lui. În deosebite părți ale Moldovei rămase totdeauna supt români, ca și în Bucovina, se găsesc clădiri de ale boierilor din vremea lui Petru: de exemplu la Horodniceni, la Arborea, deși acel Arbore al cărui chip se păstrează, împreună cu al copiilor lui, pe zidul din fund al bisericii, aparține unei epoce ceva mai vechi.

Dregătoriile românești în veacurile al XIV-lea pînă în al XVI-lea

Călătorul care ar fi venit în veacul al XV-lea în țerile noastre, în epoca lui Ștefan cel Mare și chiar înainte de această epocă, în domnia lui Alexandru cel Bun, ar fi găsit începutul unei orînduieli de curte. N-aș zice și: orînduire a funcțiunilor, căci pe vremea aceia, dacă o curte exista și avea proporții impunătoare, nu exista o ierarhie a dregătorilor: funcțiile nu erau permanente, ci întîmplătoare și fără plată; erau delegații care se acordau unor anumite persoane în legătură cu anume servicii, și, după ce îndeplineau acest serviciu, ele se întorceau înapoi, la rosturile lor de la curte și la situația lor între demnitarii statului.

Înainte de epoca lui Alexandru cel Bun domnia moldovenească avea un caracter nefixat, anumite influențe occidentale luptînd cu influențe orientale; de o parte era un curent care venea din Ungaria, adus de descălecătorii maramurășeni, de altă parte era un curent care venea din Polonia, ceva mai nou decît celait. Cercetînd lista boierilor cari întovărășau pe domn, cari garantau de multe ori jurămîntul și prin urmare puneau valoarea lor politică personală în sprijinul valorii politice schimbătoare, după temperament și împrejurări, a domnului, o să se găsească un număr destul de important de nume; dar efectul pe care-l produce lista aceasta, cam amestecată, foarte nestabilă, nu este al unei ordini politice stabilite. Boierii aceștia din secolul al XIV-lea, din vremea lui Petru al Mușatei și a lui Roman al Mușatei, a urmașilor lor pînă la Alexandru – fiindcă de la Bogdan și Lațcu n-avem documente cu boieri, ci numai din a doua jumătate a veacului al XIV-lea –, purtau foarte probabil numele supt care clasa noastră aristocratică e cunoscută.

El vine de dincolo de Dunăre. La sîrbi el nu se întîlnește. E bulgăresc, uralo-altaic. Am emis undeva ipoteza că, deoarece „ar” e un sufix de plural în limbile turanice și, prin urmare, scoțînd sufixul, rămîne rădăcina „bol” sau „bul”, s-ar putea foarte bine ca între numele chiar de „bulgar” și acesta de „boiar”, care în izvoarele bizantine se înfățișează ca bolás, boládes, să fie o legătură, și, precum francii se numesc „cei liberi”, precum alemanii se numesc „obștea”, „toată lumea”, tot așa aceștia ar fi însemnat „aleșii”, „fruntașii”.

Rostul acesta al boierilor trece de dincolo de Dunăre în Țara Românească, în principatul muntean.

Bineînțeles, cînd zicem că numele trece de la bulgari dincoace de Dunăre, aceasta nu înseamnă că bulgarii singuri în Peninsula Balcanică ar fi avut o clasă dominantă cu atribuții funcționărești și cu situație privilegiată, cu un rost deosebit în viața socială a timpului, ci numai că singur numele a venit de pe malul drept al Dunării. În ce privește demnitatea, aceasta se întîlnește și la romani, la bizantini, de unde, confundîndu-se cu vechea instituție uralo-altaică a bulgarilor, s-a alcătuit clasa boierilor la aceștia.

Nu trebuie uitat că Moldova n-a fost ea la început supt influența celor de dincolo de Dunăre. Ea a fost întemeiată de curentul de inițiativă politică venit din nord-vest: a plecat din acel punct unde se reunește regiunea de N-E a Ardealului cu Maramurășul, Bucovina și Ardealul. O influență, prin urmare, a vieții slavo-bizantine în însuși cuibul de unde pleacă viitorii voevozi moldoveni este absolut neadmisibilă: numai după descălecarea Moldovei s-a scris actul slavon de-acasă care s-a descoperit mai acum în urmă. Ei au venit cu idei politice ungurești. Aceste idei s-au amestecat pe urmă cu acele idei patriarhale care veneau din obiceiul pămîntului de la noi, de la populația românească găsită aici, și, ceva mai tîrziu, cu o influență politică pornită din lumea ruso-lituaniană.

Această lume ruso-lituaniană era însă continuarea lumii rusești din Chiev; lituanienii erau numai clasa diriguitoare, militară și politică, iar supușii în cea mai mare parte ruși din Galiția, cari continuau viața rușilor din Chiev. Acolo, la Chiev, de pe urma legăturilor pe care nația rusească le avea cu bulgarii, în veacul al X-lea, cînd bizantinii chiamă pe rusul Sviatoslav să distrugă statul bulgăresc, instituția boierilor a putut pătrunde.

Așa încît ea s-a introdus prin două căi: în Muntenia, de-a dreptul de dincolo de Dunăre, iar în Moldova, întrucît nu s-a întins o influență munteană, care încă e posibil să fi pătruns chiar de la întemeierea principatului, din lumea ruso-litvană.

Dealminteri și în ce privește cancelaria este o deosebire între Muntenia și Moldova, de la început. Limba latină a fost foarte răpede înlăturată, – aceasta între altele și fiindcă mai greu se găseau scriitori slavonești. Lumea ungurească și polonă avea nevoie ea însăși de cărturari, continuînd viața ei politică, pe cînd în Balcani viața politică a bulgarilor era în complectă desfacere prin venirea turcilor. Și, în felul acesta, distrugîndu-se viața politică a slavilor din Balcani, elementele cărturărești de acolo veneau la noi. Însă limba slavonă adusă de dînșii, slavona de biserică, nu era cea vorbită de ruși, ci limba din părțile Salonicului în epoca lui Chirii și Metodiu. În Moldova i se adăugiră apoi slavonisme rusești. Chiar în ce privește formulele, sînt deosebiri „diplomatice”, de cancelarie. Astfel la munteni, cancelaria sîrbo-bulgară a servit de model și apoi s-a strămutat cu totul la noi; în Moldova e cancelaria acelor stăpînitori lituano-ruși cari moșteniseră tipicul cancelariilor din Chiev, cu forme bine determinate, putînd trece apoi și aiurea.

Pentru a da un exemplu: domnii noștri pun, pînă în epoca fanarioților, în documente, înaintea numelui lor „Io”, cu un semn deasupra lui o, care înseamnă prescurtare. „Io” e „Ioan”, numele împăratului, țarului balcanic Ioniță, pe care urmașii l-au adaus la numele lor propriu, precum împărații din Roma își ziceau cu toții cezari, după numele lui Iuliu Cesar, ori precum craii slavi nu fac decît să poarte în însuși titlul lor numele lui Carol cel Mare. Dar, în Moldova, numele premergător de Ioan sau „Io” nu se întîlnește decît de la o bucată de vreme; la început se zicea: „mi”, adecă „eu”.

Moldova avea, deci, fără îndoială și în a doua jumătate a veacului al XIV-lea boieri. Boierii aceștia erau de origine deosebită și de caracter deosebit. Unii veneau din vechii maramurășeni, rude ale domnilor. Se și pot recunoaște foarte ușor după numele de botez. Cutare nume se întrebuințează în Ungaria mult mai mult decît aiurea: Petru și Ștefan. Regatul unguresc fiind un regat apostolic, numele Sfîntului Petru e un nume favorit, iar numele de Ștefan e al sfîntului rege. Printre domnii noștri cei dintîi însă întîlnim pe Petru al Mușatei, pe fratele său Ștefan, pînă la Ștefan cel Mare însuși. Tot așa la sîrbi, numele lui Ștefan Dușan și al lui Ștefan Nemania, întemeietorul dinastiei.

Numele de Iuga, căruia-i corespunde cel rusesc de Iurg, Gheorghe, pare să nu fi venit din lumea rusească direct, de unde era și Iurg Coriatovici despre care se credea că s-a intercalat între domnii de dinastie națională moldovenească, ci să fi trecut prin Maramurăș, unde era o influență ruteană. Dar numele de Roman, pe care-l poarta fratele lui Petru și Ștefan e caracteristic rusesc, venit din Bizanț. Bizanțul a avut împărați cu acest nume, care nu înseamnă decît Romàn: Rhomanos, Romanus. Din Chiev el a trecut apoi în Galiția, și de acolo la domnul Moldovei din veacul al XIV-lea, de unde și numele orașului care există pînă în momentul de față: Roman. Roman e un nume favorit și acuma la rușii apuseni, și chiar la poloni.

Pe lîngă aceste influențe este și influența locală, băștinașă, a fondului primitiv românesc din părțile acestea. Sînt astfel boieri din clasa conducătoare care a fost găsită de maramurășeni la descălecarea lor, și alții din lumea cnejilor și a voevozilor tradiționali.

S-ar putea crede că aceia dintre boieri cari în documente. Înseamnă satul de unde vin și unde își au drepturile lor, nu sînt proprietari în sensul în care putem admite proprietatea în secolul al XV-lea și al XVI-lea, ci mult mai mult în legătură cu vechile instituții de stat populare ale românilor. Cutare zice că e pe Șomuz, în nordul Moldovei; cutare altul se arată ca „boier” de Dorohoi.

Acum, în ceea ce privește titlurile, deosebit de origine, deosebit de naționalitate, de demnitate și atribuțiuni, desigur că în cele dintîi timpuri s-a încercat, fără plan, prin însăși desfășurarea lucrurilor, a se atribui boierilor acestora din Moldova același caracter pe care-l avea nobilimea în țerile de cultură latină, supt influențele germanice din vecinătatea noastră. Astfel cîte unul dintr-înșii apare cu titlul de conte, de comes. Titluri slavo-bizantine, în orice caz, nu se găsesc alipite pe lîngă numele boierilor moldoveni în a doua jumătate a veacului al XIV-lea, dar titlurile acestea sînt atribuite celor din vremea lui Alexandru cel Bun.

O cronică românească tîrzie, a lui Ureche, spune că Mircea cel Bătrîn „a luat la sine” pe domnul Moldovei care a precedat pe Alexandru, deci că acesta ar fi fost impus de munteni. Textul e ambiguu în această formă românească, iar textul slavon nu-l avem la îndemînă. Cu toate acestea nu putem să nu ne gîndim la faptul că numele lui Alexandru e unul care era foarte răspîndit în Peninsula Balcanică, în legătură cu isprăvile lui Alexandru Machedon, că un împărat bizantin s-a chemat Alexandru, că țarul din Tîrnova, în momentul cînd s-a consolidat principatul muntean, era Alexandru, că domnul muntean de pe la 1360 se chema tot Alexandru. Numele nu erau, atunci, întîmplătoare; deci nu sînt excluse cine știe ce legături de familie între dinastia începătoare a Moldovei și dinastia, mai veche, a Țerii Românești: o Anastasie a fost soția lui Roman, și fiul lor a fost Alexandru: această Anastasie se poate să fi avut legături cu mai vechea dinastie românească, munteană.

Oricum, la începutul domniei lui Alexandru influența munteană, cu tot ce adăuga din lumea balcanică, este incontestabilă: Moldova ajunge să fie din ce în ce mai mult supt influența Țerii Românești a lui Mircea. Legăturile supt raportul politic sînt foarte strînse. Cînd moare regele Ludovic al Ungariei, moștenirea lui e disputată între cele două fete ale lui: Hedviga, măritată cu Jagello, și Maria, care a luat pe Sigismund de Luxemburg. Se știe că domnii noștri au oscilat, în ce privește îndreptarea lor politică, și a fost un timp cînd contra Ungariei s-au stabilit legături cu Polonia. Și Mircea a încheiat legăturile sale cu Polonia, cu Vladislav Jagello, servindu-se de mediația vecinului moldovean. Solii munteni au trecut prin Moldova de s-au dus la curtea lui Vladislav. Alexandru, care a păstrat legături foarte întinse cu Polonia, fusese precedat intru aceasta de înaintașul său Petru, iar Petru al Mușatei a fost introducătorul lui Mircea în alianța cu Polonia.

Supt influența munteană, care aduce cu dînsa normele acestea balcanice, boierimea moldovenească se organizează, părăsind îndreptarea apuseană, renunțînd la tot ce putea să vie, ca titlu sau atribuțiuni, din această lume latină-germană, și acceptă normele celelalte, bizantine și slave. Atunci apar la curtea lui Alexandru, întîi fără nici un fel de rinduială, fără să se cunoască rangul fiecăruia în înșirarea lor ca martori prin documente, dar pe urmă într-o ordine care se fixează tot mai mult, logofătul, vistierul, comisul, ale căror rosturi mai mult sau mai puțin sînt cunoscute. Logofătul se îngrijea de cancelaria domnului; vistierul păzea averea lui; comisul avea sama curții, a cailor, și așa mai departe. Cîteva dregătorii, nu multe, se întîlnesc în veacul al XV-lea și în Muntenia lui Mircea și în Moldova lui Alexandru cel Bun, – cea dintîi avînd doar mai mult pe ban și pe stratornic.

În schimb, corespunzînd Banului de margene muntean în Moldova se întîlnește starostele, în regiunea Sepenicului, a Șipințului, pe care Petru al Mușatei a izbutit s-o capete printr-un împrumut făcut regelui polon, regiune care cuprindea Țețina de lîngă Cernăuți, Hotinul și Hmilovul. Regiunea aceasta a fost luată de la poloni împreună cu organizația ei și cu titlul dregătorului care stătea în fruntea acestui ținut, întocmai cum părțile Severinului au fost luate de domnii munteni împreună cu organizația lor de supt unguri, cu demnitarul special acestui district. Starostele acesta s-a păstrat pînă tîrziu în secolul al XVIII-lea, cînd nu mai putea fi vorba de o legătură strînsă cu polonii sau de o influență puternică plecînd de acolo; ispravnicii de Cernăuți se chemau starosti.

În ce privește comanda cetăților, aceasta era, cum am văzut, în mîna pîrcălabilor. Se pare că pîrcălabi existau și în Muntenia. În veacul al XIV-lea, de exemplu, în năvălirea voevodului Ardealului pe vremea lui Vlaicu, castelanul din cetatea Dîmboviței a stat împotriva oștilor venite de dincolo de munte. Dar poate fi întrebarea dacă acest apărător al cetății purta titlul de pîrcălab, care se întîlnește curent în Moldova. Un lucru e sigur: că pîrcălabii aceștia, așezați cîte doi, într-o anume ordine, constituie un caracter deosebit al ordinii boierești în Moldova, pe cînd în Muntenia niciodată nu întîlnim doi pîrcălabi în aceeași cetate, – și e întrebarea dacă ei se întîlneau în toate cetățile. Se poate pune chiar întrebarea dacă Muntenia a avut vreodată organizarea cetăților așa de solidă cum a fost în Moldova; dealtfel principatul muntean a fost răpede silit de turci să-și părăsească rosturile de independență, pe cînd Moldova s-a menținut, și organizația ei militară defensivă a putut să ia amploare, să capete soliditate. Astfel în Țara Românească era doar un pîrcălab la București, unul la Tîrgoviște, apoi la Gherghița, la cetatea Teleajinului, care se pare a fi fost Vălenii de Munte, la Argeș, la Poienari, – pîrcălabi cari se constată pînă foarte tîrziu –, pe cînd Moldova numără pîrcălabi îndoiți, dacă nu la Suceava, unde era numai un portar, hatmanul de mai tîrziu, dar la Soroca, la Hotin, la Roman, la Orhei, la Chilia și Cetatea Albă. În Tighina nu se înseamnă, pentru că cetatea a fost întemeiată numai de turci, și acel care avea administrația întregii așezări mai vechi era vameșul. Supt Ștefan cel Mare pîrcălăbia a trebuit să se dezvolte mai mult. Pîrcălabii din Crăciuna, în margenea hotarului Țerii Românești, sînt din epoca lui.

Fără îndoială curtea lui Ștefan cel Mare era impunătoare și bogată. O dovedesc chipurile care se văd pe fresce în miniaturi, pe perdelele care acopereau mormintele domnești și care arată un foarte mare lux în îmbrăcăminte.

Legăturile lui de familie au fost importante, măcar două dintr-însele, căci cea de-a treia, mai durabilă, cu femeia care i-a închis ochii și care a hotărît în ce privește moștenirea tronului, este cu o principesă din Muntenia, Maria fiica lui Radu cel Frumos, care în tradiția populară poartă numele de Voichița. Au fost însă două înrudiri imperiale: una cu Evdochia de la Chiev și cealaltă cu Maria din Mangup.

De cea din urmă am vorbit mai sus. Înaintașa ei, Evdochia, a fost mama fetei lui Ștefan, Elena – și Elena e un nume împărătesc, numele maicei lui Constantin cel Mare, – care a fost măritată cu moștenitorul tronului rusesc și era să poarte coroana țarilor, ca mamă a unui fiu menit domniei. Ea venise din Chiev, și acolo, cu toate că, de fapt, erau împrejurări foarte restrînse, cu simpli cneji, total la dispoziția regelui Poloniei, rămăsese vechea ordine rusească, și pînă în a doua jumătate a veacului al XV-lea prinții aceștia de Chiev își ziceau „țari”, cel puțin în cronicile relative la dînșii: cronica noastră însăși o spune. Chievul în vremea aceasta era, dealtfel, din ce în ce mai mult stăpînit de influențe occidentale și nu se putea să nu aducă un mare aport de cultură, în Moldova.

După moartea lui Ștefan, fiul său, Bogdan, a găsit cu greu o nevastă. A vrut să ieie pe o fată a regelui Cazimir al Poloniei, pe sora lui Ioan Albert care năvălise în Moldova și fusese bătut de domnul român, pe sora lui Alexandru, cneazul lituanian, a lui Sigismund, menit odată să fie instalat în Moldova, pe sora lui Vladislav care a stăpînit la începutul veacului al XVI-lea în Ungaria, pe sora cardinalului polon. Bogdan era un om urît: i s-a zis Orbul, ceea ce înseamnă Chiorul, căci fusese rănit la un ochi. Meșterii, cum se vede pe frescă, îl înfățișează într-adevăr cu un ochi închis, rănit. Frumos nu era, și această alianță nu reprezintă ce putea fi mai strălucit pentru o principesă crescută în mediul polon, orientat tot mai mult după gustul și luxul Renașterii, așa încît principesa n-a fost bucuroasă să se încheie o asemenea căsătorie; apoi, oricîte garanții dăduse Alexandru cel Bun soției sale catolice, Rângala, cu toate acestea și catolicismul a contribuit să se sfărîme această socoteală. De aici a urmat întrarea lui Bogdan în Polonia și jăfuirea țerii pînă la Liov, iar apoi năvălirea polonilor pînă la Botoșani. Principesa s-a măritat cu altcineva, iar Bogdan a încheiat o căsătorie în țară cu o fată de boier, al cării mormînt se vede la Dobrovăț.

În ce privește pe Ștefăniță, fiul lui Bogdan, el a luat o principesă munteană, pe una din fetele lui Neagoe Basarab. Erau două: una mai frumoasă și alta mai urîtă, și domnul muntean ca și al Moldovei voia să ieie pe cea mai tînără și mai frumoasă. De aici lupta între dînșii, care s-a terminat cu singura căsătorie posibilă pentru moldovean. Ea a fost scurtă. Fără îndoială însă că, dacă ar fi durat mai multă vreme, fata lui Neagoe ar fi introdus o civilizație slavo-bizantină mai perfectă în Moldova pentru motivele ce se vor vedea pe urmă.

Petru Rareș, cînd a luat Moldova, putem zice: pe neașteptate, era căsătorit cu o româncă, se pare, Maria, care este îngropată la Putna, pe cînd soțul ei nu apucase a ridica noua și splendida mănăstire de la Pobrata. A doua căsătorie a lui Petru Rareș a fost cu o femeie din neamul sîrbesc al Brancoviceștilor, înrudit și cu Cantacuzinii imperiali. Această femeie este Elena, fiica despotului Ion, și ea nu uită, cînd întemeiază o biserică, precum e a Uspeniei în Botoșani, să însemneze în inscripția slavonă a cui fată este. Ținea foarte mult la descendență și-și atribuia în puterea ei un caracter aristocratic superior aceluia pe care putea să-l aibă Petru Rareș însuși. Doamna aducea, și din amintirile sîrbești ale familiei sale, în legătură așa de strînsă cu Bizanțul și din Ungaria, unde stătuse familia o bucată de vreme, deosebite elemente de civilizație; aducea un complex de influențe culturale de cea mai mare importanță pentru dezvoltarea Moldovei.

Ce lucruri frumoase se făceau pe vremea aceea în lumea slavo-bizantină arată și stofa cusută cu aur aflătoare și acum la mănăstirea Putna, pe care sînt însemnate numele a două principese sîrbești, una din veacul al XIV-lea și alta din veacul al XV-lea, care au avut legături, nelămurite încă destul, cu curtea lui Ștefan cel Mare. Doamna Elena a dat și ea dezvoltare artei țesătoriei, pe care o întîlnim, dealminteri, și înainte de epoca lui Ștefan. Tot așa în ceea ce privește clădirea, pictura, influența ei se poate presupune.

În același timp se exercita pe această cale și o influență literară asupra Moldovei. Călătorul care ar fi venit pe vremea lui Ștefan n-ar fi întîlnit în părțile acestea oameni invățați. Isprăvile așa de mari ale acestui strălucit domn, biruințile lui, așa de strălucite, caracterul împărătesc al domniei lui, legăturile pe care le avea în toate părțile și care-l făceau să fie considerat ca apărător al creștinătății amenințate de Islam, toate acestea ar fi fost vrednice fără îndoială de cintece sau de povestiri în proză.

Nu știm dacă, pentru epoca lui Ștefan, cîntăreții de curte erau prea numeroși, dar de unde veneau și în ce limbă au cîntat întîi, se știe: erau acei aezi din Peninsula Balcanică, din Serbia, cari și ei învățaseră de la cîntăreții de pe țermul mării Adriatice, supt influența lumii normande la care pentru întîia oară s-a introdus obiceiul de a celebra, prin menestreli, și lucruri de dragoste și lucruri de război. Au venit deci cîntăreții din Balcani și au cîntat în slavonește, iar pe urmă și în românește. Desigur că au fost cîntece despre Ștefan cel Mare, pe care nu le mai avem în forma de la început. Ele au continuat pe vremea lui Petru Rareș, și neapărat că atunci se cîntau mult mai des și mai frumos la masa domnească isprăvile domnului în scaun sau ale înaintașilor săi. Iarăși e foarte greu de deosebit în poezia populară actuală, care a suferit atîtea transformări, textul primitiv, ca să zicem așa, al cîntărilor privitoare la domnii din acea vreme.

Cînd însă era vorba să se scrie în proză isprăvile lui Ștefan, călugării din Putna puneau în zece rînduri istorisirea celor mai importante bătălii. Și e păcat. Luptele acelea le cunoaștem astfel, nu prin însemnările cronicarilor noștri, ci prin mărturii străine: prin scrisori contimporane, prin cronicile popoarelor vecine. Tot așa a fost și după moartea lui Ștefan.

Cînd însă Petru Rares a stat pe tron, avînd lîngă dinsul pe sîrboaica Elena, capabilă de a scrie însăși, în ceasuri grele, rapoarte slavone către sultan, pentru soțul ei, lucrurile n-au mai fost așa; la influența cea veche a curentului slavonesc din mănăstiri s-a adaus, pentru a desăvîrși cultura moldovenească, influenta nouă adusă de mîndria acestei doamne.

În ceea ce privește vechea viață culturală a mănăstirilor, mănăstirea Neamțului a dat în tot veacul al XV-lea manuscripte admirabile, care pe urmă au servit de model pentru cei cari scriau în mănăstirile vecine. Pînă în secolul al XVI-lea în bisericile din Maramurăș se întîlnesc cărți de format mare, cu literele foarte frumos rînduite, care sînt adevărate dovezi de civilizație pentru noi.

Nu numai că se scria foarte frumos, dar se deprinsese meșteșugul de miniatură, care e principala artă de pictură a evului mediu. Un manuscript de origine moldovenească se găsește azi în biblioteca publică din München, și el înfățișează pe pagini întregi chipuri de sfinți de toată frumuseța. Putem zice că miniaturistica moldovenească era pe deplin stabilită la 1450. Erau și portrete în aceste miniaturi, cum sînt ale lui Ștefan, ca acela, foarte cunoscut, de la Humor, care-l reprezintă în genunchi înaintea Maicii Domnului.

Legătura manuscriptelor acestora, din argint bătut cu ciocanul, este iarăși foarte frumoasă. Avem multe din legăturile acestea din veacul al XV-lea în tezaurul de la Neamț. Cîte unele s-au răspîndit pînă în Ardeal, de exemplu la Feleac, lîngă Cluj, unde în biserica din acest secol locuia vlădica românesc, o splendidă legătură dăruită de un vistier moldovean pe la 1490.

Toată această literatură, toată această miniaturistică, toată această caligrafie, tot acest meșteșug de legare a cărților nu s-au ținut numai la Neamț, ci de acolo au trecut în toate mănăstirile, și vlădicii mari, cum a fost mitropolitul Teoctist, au ocrotit această mișcare. Venind acuma doamna lui Rareș, cu ambiția ei împărătească, în legătură cu această tradiție indigenă, s-a ajuns, pe lîngă strălucita dezvoltare culturală bisericească, și la o cultură de caracter profan, pe care țerile noastre nu o cunoscuseră pînă atunci. Întîlnim astfel o expunere a faptelor domnului, nu în stilul scurt, scump și sărac al analiștilor mănăstirești, ci o prezintare împodobită cu perioade retorice, cum era în istoriografia bizantină. Macarie, episcop de Roman, scrie viața lui Petru Vodă, cu elemente de stil împrumutate din vestita cronică balcanică, slavă a cronicarului Manase, care a servit de model veacuri întregi pentru astfel de lucrări.

Astfel călătorul care ar fi venit la curtea lui Petru Rareș ar fi întîlnit, în același timp cu o țară consolidată, cu o ordine ierarhică pe deplin stabilită, cu o deosebită mîndrie împărătească din partea domnului ca și din partea doamnei, în legătură cu stăpînirea împărătească a lui Ștefan cel Mare și cu tradiția lui Alexandru cel Bun însuși, o civilizație națională, care, dacă, în ce privește forma, nu întrebuința încă limba țerii, nu era mai puțin un fenomen din cele mai importante ale culturii generale în răsăritul Europei și, dată fiind situația tuturor celorlalte provincii creștine din Orient, făcea din noi, pe la jumătatea veacului al XVI-lea, moștenitorii civilizației bizantine și continuatorii acestei civilizații, de multe ori pe drumuri pe care însăși civilizația bizantină, neinfluențată de Apus, nu le cunoscuse.

Țara Românească supt Neagoe Basarab

În întîia jumătate a veacului al XVI-lea Țara Românească oferă oarecare deosebiri față de Moldova, care stă foarte mult supt influența Poloniei. Este o influență occidentală care se întinde, și, prin tot ce caracterizează drumurile de negoț, transformă Moldova într-un sens tot mai mult în legătură cu acea civilizație a Apusului care se afla în faza culminantă a Renașterii.

Călătorul care ar fi trecut prin Muntenia ar fi constatat aici unele elemente comune cu cele corespunzătoare din Moldova, dar și altele deosebite de elementele moldovenești. Între elementele comune sînt acelea de cultură orientală, care nu mai vin acum din Balcanii propriu-ziși, din Constantinopolul creștin, care nu mai există, din statele slave complect distruse de turci, ci vin prin fugari, aparținînd familiei odată domnitoare în Serbia, a Brancoviceștilor, refugiată în Ardeal și în părțile ungurești.

În Moldova influența aceasta slavo-bizantină aduce – cum am văzut – schimbări importante și în domeniul literelor și în domeniul artei, fiind reprezintată prin a doua soție a lui Petru Rareș, Elena, fiica despotului Ioan. Inteligența sîrbească exercitată asupra Moldovei e însă mult mai restrînsă, din cauza situației geografice a țerii, pe care din două părți o bate vîntul Apusului, și din Polonia și din Ardeal, pe cînd în Țara Românească acest vînt bate numai din Ardeal. Cît pătrunde în Moldova din influența aceasta apuseană se poate strecura în Muntenia și pe calea Moldovei, prin fata lui Petru Rareș, Chiajna, cunoscută mai mult prin nuvela lui Odobescu decît prin realitatea lucrurilor, – care a fost măritată cu cel puțin doi domni munteni din această vreme, căci, murind unul, Chiajna ia pe celait, reprezintind și mai departe influența părintelui ei.

Influența sîrbească din Moldova întîlnește deci anumite piedici care la munteni lipsesc. Așa încît călătorul care ar fi venit în epoca pe care o putem numi a lui Neagoe Basarab – fiindcă după dinsul pînă la jumătatea veacului al XVI-lea nu întîlnim vreo personalitate domnească răspicată, ci numai bieți domni cari astăzi apar pentru ca mîne să dispară –, ar fi avut mult mai mult decît în Moldova impresia că se găsește pe un teritoriu bizantin, oriental, în legătură cu tradițiile răsăritene ale evului mediu. Accst călător, venind din Ardeal – pentru că negustorii din Polonia pe vremea aceea veneau foarte puțini în Țara Românească, deși în micul muzeu de la Curtea de Argeș, creațiunea lui Neagoe Basarab, se întîlnea o cingătoare care vine din Luck; aceasta pe lîngă vechile legături –, trebuiau să se simtă într-o lume nouă, deosebită de aceea pe care o cunoșteau, deși meșteri sași, cum era Celestin de la Sibiiu, lucrau juvaiere pentru domnul muntean și ai săi.

Relevăm că drumul Ardealului era bătut încă de o sumedenie de negustori, și nu se poate zice că în acest timp, cu toate schimbările răpezi ale domnilor munteni, este în decădere negoțul de peste munți. Dealminteri, dacă pune cineva întîia parte a secolului al XVI-lea în comparație cu tot secolul al XV-lea după moartea lui Mircea, va constata că, deși o lungă domnie așezata este, în afară de cazul lui Neagoe, imposibilă pentru Țara Românească, totuși poate că e mai multă stabilitate de cum fusese înainte.

După moartea lui Mircea, ce se întîmplă în secolul al XV-lea? Fiul lui Mircea, Mihail, domnește cîteva luni. În luptă cu vărul său Dan, Mihail cade. Dan stăpînește în luptă cu Radu Prasnaglava. După stăpînirea lui Radu, care niciodată nu s-a așezat, vine epoca lui Vlad Dracul. Vlad Dracul are totdeauna dușmani în fată; e amenintat de turci în fiecare clipă. În urmă, Hunyadi, cu ardelenii lui îl prinde și-l omoară. După dispariția lui Vlad e o adevărată anarhie cu domni mărunți, dintre cari unul, încă un Basarab, abia ieri, alaltăieri a fost descoperit. Apoi iată Vlad Țepeș, pe care sultanul îl răstoarnă, puind în loc pe Radu cel Frumos. Acesta are împotriva lui pe un domn al Moldovei ca Ștefan. Isprăvind cu Radu, Ștefan numește domn pe Basarab cel Bătrîn, Laiotă. Acesta, ridicîndu-se împotriva binefăcătorului său, Ștefan îl gonește, așezînd pe Basarab cel Tînăr, Țepeluș, care, amenințat de turci, nu găsește sprijin destul în Ștefan și se dă de partea păgînilor. După peirea lui vine la tron Vlad Călugărul, care stăpînește mai multă vreme, dar nu e o domnie: tot timpul cît acest bătrîn Vlad, fost cleric, se găsește în fruntea principatului muntean, el n-are o politică, n-are o acțiune, în nici o direcție.

Dar la începutul secolului al XVI-lea se întîlnește o domnie relativ întinsă, a lui Radu, căruia i s-a zis cel Mare din cauza caracterului strălucit al stăpînirii sale, din cauza donațiilor pe care le-a făcut mănăstirilor din Răsărit, ajungînd să fie cunoscut de la Ierusalim pînă la Muntele Athos. Iar, după dispariția lui Radu cel Mare, după trecerea răpede a lui Mihnea cel Rău, omorît la Sibiiu, unde se refugiase, de alt Basarab, pretendent la tronul muntean, căruia i se zicea Danciu sau Țepeluș, și a lui Vlăduț, vine Neagoe însuși, care, oricum, reprezintă ceva și în dezvoltarea politică a țerii. Chiar după moartea lui și lupta nu știu cîtor domni, unul la Buzău, celait în ținutul oltean, răsare un Radu de la Afumați, care luptă viteaz și stăpînește în urma luptelor așa încît să poată fi îngropat la Curtea de Argeș, supt o piatră care-l înfățișează călare, cu buzduganul în mînă, cu mantia în vînt, ca un biruitor. Chiar urmașii nerăzboinici, un Radu Paisie, un Mircea Ciobanul, domni puși de Poartă, dar cari aveau stăpînirea asigurată supt scutul turcesc, se ridică în miijlocul necontenitelor turburări și frămîntări cu un relief mai puternic decît Vlad Călugărul sau Radu cel Frumos.

Prin urmare vremea aceasta permite relații comerciale, ea ține drumurile economice deschise. Dacă Sibiiul e în scădere răpede, în părțile oltene ridicîndu-se o mulțime de mici familii boierești, care nu se înțelegeau între dînsele, ci se luptau necontenit unele cu altele, Brașovul, căruia-i corespunde ca domeniu comercial partea de dincoace de Olt a principatului, își păstrează încă activitatea și-și adauge bogăția.

Deci pe călător îl luăm de la Brașov și-l întovărășim pe drum prin Giurgiu spre Peninsula Balcanică.

El ar fi găsit în cetatea Poienarilor, cel puțin pînă la un anumit moment, urme ale trecutului de influență ungurească, de puternică influență de peste munți asupra principatului muntean. Aici mai stătea cînd și cînd cîte un pîrcălab care putea să fie ungur, impus de voevodul nou al Ardealului.

Coborîndu-se de acolo, călătorul ar fi ajuns la Argeș. Curtea aceasta a Argeșului de foarte multă vreme nu mai avuse nici un fel de însemnătate. Sin-Nicoară va fi început poate să cadă în ruine de pe vremea aceea; cît privește Biserica Domnească, rar mai venea cineva la ceremoniile, odată strălucitoare, ale bisericii ortodoxe. De la un timp însă Argeșul acesta cîștigă din nou însemnătate și Neagoe e acela care a clădit cunoscuta biserică, refăcută de Lecomte du Noüy, – observînd mai mult sau mai puțin modelul care fusese pe vremuri, – biserică lipsită azi de încunjurimea de ziduri și de toate clădirile unde stăteau egumenii și pe urmă episcopii de Argeș și scoasă astfel din cadrul ei firesc.

Înainte de a se ridica din nou Argeșul, Tîrgoviștea se învrednicise totuși de o nouă favoare, ca și regiunea încunjurătoare, din care fac parte colinele de dincolo de cursul Ialomiței, unde s-a ridicat biserica Dealului.

Pentru Radu cel Frumos capitala fusese Bucureștii; pentru Vlad Călugărul, de la care avem un număr de acte, capitala e tot aceasta din sud, mai nouă, și, dealminteri, el e înmormîntat, – deși nu i se mai vede mormîntul astăzi – la fundația sa în Vlașca. Aceștia toți sînt domni sprijiniți de turci, cari-și au baza în regiunea mai apropiată de Giurgiu.

E incontestabil însă că, la începutul veacului al XVI-lea, dacă regatul Ungariei decade, în schimb voevodul Ardealului cîștigă o însemnătate mult mai mare decît înainte. Supt Iageloni, Vladislav și Ludovic, Ungaria propriuzisă slăbește, pînă ce, în lupta de la Mohâcs, Soliman cel Măreț biruiește pe copilul-rege, care și moare înecat în mlaștini, creîndu-se atunci cele trei Ungarii: pe cînd nordul și vestul sînt ale lui Ferdinand de Habsburg și turcii se așază în Buda, iar apoi în Timișoara, Solnoc și Seghedin, voevodatul ardelean se consolidează deosebit pentru a ocroti ideea de stat ungurească. […] În ce privește influența asupra principatului muntean, Ardealul, desfăcut din vechea Ungarie, cu o dinastie proprie și ocrotit de sultan, avînd deci toată valoarea pe care i-o dă această ocrotire, influențează mai mult asupra principatului muntean decît cum putuse să o facă regatul unguresc cînd Ungaria era întreagă și Ardealul numai o provincie mai mult sau mai puțin neglijată a acestui regat. Este o concentrare de viață ungurească la hotarele Țerii Românești, care schimbă cu desăvîrșire situația.

Atunci domnia, care încheie tratate de hotare, tratate de aderență politică cu voevozii ardeleni, se duce din nou spre munte. De aici vine că Radu cel Mare face mănăstirea din Deal, și tot de aici că Neagoe va ridica, la rîndul său, biserica de la Argeș.

De la Neagoe n-avem multe documente, dar, chiar dacă n-ar fi rezidat mai mult timp la Argeș, singur faptul că a clădit o astfel de biserică într-un loc unde nu era nici măcar o episcopie – aceasta e numai de la sfîrșitul veacului al XVIII-lea – înseamnă că el avea intenția să locuiască aici, că interesele politice îl purtau spre aceste părți. Călătorul, prin urmare, ar fi găsit partea aceasta de sus a Țerii Românești foarte vie.

Pe cînd în Moldova influența Brancoviceștilor se exercită numai prin căsătoria lui Petru Rareș cu Elena, cu influența literaturii slavone din Peninsula Balcanică asupra noii literaturi de cronici a Moldovei, aici, în Muntenia, influența aceasta este întreită; cînd Mihnea cel Rău a fost omorît la Sibiiu, acel care-l omoară, pretendentul de tron despre care am vorbit, este susținut de sîrbi, cari aveau a face cu boierii de la noi. Iacșicii aceștia au întreținut legături foarte strînse cu principatul muntean.

În al doilea rînd, Neagoe e fiul unui domn cu numele de Basarab din veacul al XV-lea și al unei femei care vine din puternicul neam oltean al așa-numiților Banoveți sau Craiovești, – Banoveți, fiindcă la Craiova era moșia lor; li se mai zicea și familia Pîrvuleștilor fiindcă unul dintre cei patru frați se chema Pîrvu (numele însuși e slav, din Balcani; acela al altui frate, Barbu, însă e un nume venețian, venit prin Dalmația, pe la sîrbi: Barbarus, Barbo). Mănăstirea Bistrița, pe care au întemeiat-o acești Banoveți, era una din cele mai frumoase ale țerii, fiind făcută și împodobită tot în stil sîrbesc. Singurul fapt al legăturilor acestui neam cu Balcanii trebuia să aducă o influență în artă, în literatură și în sistemul de guvernămînt din aceste părți.

Dar, cînd Radu cel Mare a vrut să întemeieze în Țara Românească și o organizație bisericească și o viață culturală, el a recurs, nu la apusenii de cultură latină, catolică, din Ardeal, ci la elemente de strictă ortodoxie și mare tradiție istorică din Balcani. Tipografia, pe care Moldova n-a avut-o pe vremea lui Petru Rareș, a funcționat pentru amîndouă țerile, ca și pentru slavii de peste Dunăre, supt un călugăr care a lucrat întîi în Muntenegru, la Cetinie, după datine venețiene. Călugărul Macarie, devenit tipograf al curții supt Radu și cei dintîi urmași ai lui, ajunge mitropolit al Țerii Românești. În același timp a fost vorba să se ierarhizeze biserica munteană, care pînă atunci avea numai elemente datînd din secolul al XIV-lea, de la greci, și anumite elemente culturale datînd de la Nicodim, din secolul al XIV-lea; turburările înrîuriseră defavorabil și asupra ei. Cînd a fost nevoie ca ea să fie refăcută și întregită, măcar așa încît să poată sta alături de biserica moldovenească, foarte bine organizată ierarhic pe vremea lui Ștefan cel Mare, cu un mitropolit la Suceava și vlădici la Rădăuți și Roman – cel de Huși e mult mai nou –, domnul a recurs la patriarhul Nifon.

Nifon fusese patriarh la Constantinopol, și se retrăsese ca monah la Muntele Athos; în ce privește însă influența culturală pe care o aducea cu dînsul, această influență era grecească, fără îndoială, dar nu fără un amestec slavon. Viața lui a fost scrisă de Gavriil Protul, egumenul de căpetenie între ceilalți egumeni de la Muntele Sfînt, dar exista și o formă slavonă; traducerea românească mai tîrzie e făcută după aceasta. Nifon însuși, în ce privește originea lui, era din acea lume balcanică mai mult slavo-albaneză decît grecească. Dar, cînd a fost vorba ca Țara Românească să-și aibă în forma aceasta canonică un mitropolit, nu cine știe ce biet om scos dintr-o mănăstire, ci unul aducînd un nume mare, o tradiție istorică, o conștiință culturală, un prestigiu, acela care a fost în stare să împace pe Bogdan Moldoveanul cu domnul muntean din vremea lui, Radu cel Mare însuși, ieșind în fața oștilor gata de luptă și impunînd domnilor să-și întindă mîna, mitropolitul acesta a fost Maxim Brancovici, care a stat o bucată de vreme aici și s-a întors înapoi acasă la dînsul pentru a isprăvi ca mitropolit de Belgrad.

Neagoe a luat de soție pe Milița, care-și zicea Despina, fiindcă era fată de despot, ca și Elena. Bizantinismul a pătruns deci la munteni tot pe această cale slavă.

Acum, acest bizantinism aduce cu dînsul și idei împărătești, și Neagoe a fost, mult mai mult decît Petru Rareș al Moldovei, un domn de forme bizantine. Caracterul acesta al lui se cuvine să fie relevat. Petru Rareș merită a fi așezat în rîndul suveranilor din epoca Renașterii. Cînd și-a făcut un plan, îl urmărește per fas et nefas, pe căile bune și rele, pe cele cinstite și pe cele criminale. A fost un moment cînd doi oameni ai Renașterii au stat aici, la noi, față în față: Petru Rareș și Aloisio Gritti. Turcii numiseră pe un bastard de doge al Veneției guvernator al Ungariei, și acesta, sprijinit întîi pe Ardeal, voia să-și adauge Moldova și Muntenia. Petru Rareș, din parte-i, dorea să alipească Moldovei lui Ardealul și Țara Românească, aceasta atîrnînd în adevăr de dînsul. Atunci au dat lupta lor acești doi oameni gata a recurge la toate mijloacele Renașterii: minciuna, trădarea, otrava, asasinatul. Și între ei doi, avînd talentul politic special al epocei, ceea ce se cheamă „virtù” – într-alt sens decît cel moral –, cel mai tare a fost totuși Petru Rareș, care a făcut așa ca Gritti, încunjurat la Mediaș de nobilii țerii, și avînd nevoie de dînsul, să fie prins de adversarii lui unguri din Ardeal și omorît. Și copiii lui, dintre cari unul era menit pentru Moldova, iar celait pentru Muntenia, intrind în mîinile lui Petru, au dispărut fără urmă.

Neagoe este, din contra, tipul cezarului bizantin: o pictură care a ajuns populară îl înfățișează împreună cu Milița și copiii lor, cu coroane enorme, cu părul făcut zulufi și atîrnînd în jos, cum e înfățișat și Radu cel Mare, cu haine grele, într-un aspect ieratic, de pare că sînt clerici, și nu domni. Iubirea extraordinară de biserică se întîlnește și la Petru Rareș, dar din punctul de vedere al „gloriei”, pe cînd dincoace nu e gloria, ci devoțiunea. Petru își creștea copiii așa încît, totuși, un Ilie ajunge trădător față de țară, de nația și de legea lui, turcindu-se, celait fiu, Ștefan, era un monstru pe care au trebuit să-l omoare boierii; fetele au fost femei teribile: și Chiajna și Ruxandra, și ele tipuri ca ale Renașterii italiene. În palatul lui Neagoe și al Despinei însă, copiii lor, acei cari au murit, Petru și încă unul, precum și cel care, trăind n-a ajuns totuși la bărbăție, ci s-a stins în exil la Constantinopol, după moartea tatălui său, tînărul Teodosie, toți aceștia sînt crescuți în norme stricte bizantine ale evului mediu, în camere închise, supt îngrijirea deosebită și ideală a tatălui. Numele, al Marelui Teodosie, al lui Teodosie Caligraful de mai tîrziu, n-a fost ales cine știe cum – Teodosie nu s-a chemat nici un domn al nostru.

Lui Neagoe i se atribuie, cu dreptate, „învățăturile” către fiul său Teodosie, foarte important monument de compilație bizantină, de un caracter moral deosebit, cu învățăminte din viața lui „Varlaam și Ioasaf”, venită tocmai din India și trecută prin canalul bizantin și sîrbesc, apoi din Sfînta Scriptură etc. S-a spus mai de curînd că lucrarea ar putea fi datorită unui călugăr care a împrumutat numele lui Neagoe, dar sînt unele capitole în care domnul își învață fiul cum să se poarte cu solii, cum să meargă la război, ce atitudine să aibă față de turci, care nu pot veni de la un călugăr, ci numai de la un domn, și încă de la unul foarte experimentat în toate rosturile țerii, așa cum ele existau, precis, în această epocă.

Biserica de la Dealu nu este bizantină, dar influența sîrbească aducea cu dînsa, în acest început al veacului al XVI-lea, o altă influență, care pentru întîia oară se manifestă în viața țerilor noastre: cea venețiană. Clădirea aceasta de marmură se înfățișează ca un pătrat perfect, purtînd la dreapta și la stînga ușii de întrare, și nu deasupra, ca în bisericile lui Ștefan cel Mare, în două tabele, o inscripție foarte fină, cu litere care amintesc pe cele latine cum se făceau la Veneția în vremea aceasta. Cu totul altceva decît inscripțiile moldovenești, amestec interesant și original de elemente gotice și orientale. Nu putem judeca partea dinăuntru a mănăstirii Dealului, care a fost foarte adeseori prădată și, la începutul secolului al XIX-lea, total schimbată; ea n-are picturi, iar odăjdiile au dispărut în cea mai mare parte. Cînd, acum, Neagoe, s-a hotărît să facă o biserică pe care s-o opuie celei de la Dealu, mănăstirea din Argeș, cu tot luxul de care era capabilă, nu numai visteria țerii, dar și comoara, cum spune legenda și cîntecul, pe care o strînsese familia domnească, doamna Milița, această biserică ia anumite elemente tot de la Dealu. Biserica de la Argeș are însă stranele rotunjite; turnuri grele, care dau totuși o înfățișare foarte sprintenă, se ridică deasupra clădirii. Ornamentarea este bogată, însă așternută cu cel mai mare bun gust. Cînd s-a făcut reparația de Lecomte du Noüy, s-a scris și o lucrare explicativă, care relevează elemente orientale și armenești, dar în arta bizantină însăși se adunaseră de multă vreme elemente răsăritene și, pe de altă parte, Veneția, unde se strîngea atîta viață din Orient în această vreme, era în stare să deie maeștri cari aveau toată cunoștința artei orientale.

În ce privește vechea zugrăveală, desfăcută și expusă într-una din sălile muzeului din București, este imposibil să nu se recunoască influența occidentală venită prin Ardeal. O însemnare în socotelile Ardealului spune că din părțile acestea ardelene a plecat un Vitus (Stoss, fiul), care era sculptor și „efigiator”. S-a discutat în ce privește sensul acestui cuvînt, ce fel de „efigii” făcea, în relief, ca sculptor, sau în pictură – și se pomenește un pictor răsăritean care a lucrat aici, Dobromir. Cine privește însă icoana Sfîntului Gheorghe va recunoaște că nu e bizantină: are coiful occidental, sprijinit pe umăr, o idee îndrăzneață, inovatoare –, părul roșcat, care se desface în chică, samănă foarte bine cu al cavalerilor Occidentali germani de pe vremea aceea. Sfîntul e foarte sprinten, gata de luptă, extraordinar de vioi: spada lui, dreaptă, nu încovoiată, o sprijine pe mînă. Este în el ceva din „Deutscher Michel”, și se poate recunoaște îndată influența lui Albert Dürer. Evident, călătorul care ar fi întrat în biserica acesta s-ar fi simțit pe de o parte, într-o lume cunoscută lui, dar pe de altă parte, ar fi avut o revelație a acestei arte bizantine refugiate la noi.

Țerile noastre supt influența turcească

Jumătatea veacului al XVI-lea poate fi numită, pentru Moldova, epoca lui Alexandru Lăpușneanu, căci cele două domnii ale lui, destul de întinse și una și alta, cu intermezzul aventurierului despot, cuprind o mare parte din această vreme; iar pentru Muntenia s-ar putea numi: epoca lui Mircea Ciobanul, pentru că iarăși sînt două domnii, ale acestuia, între care e intercalată stăpînirea lui Petrașcu cel Bun.

Afară de izvoarele relative la despot, însuși, care se cuvin a fi înfățișate deosebit, n-avem, pentru anii 1550–1570, decît foarte scurte însemnări de călătorii, așa încît se poate zice că e mai puțin cunoscută, mai rău luminată, partea aceasta a istoriei țerilor noastre decît chiar epoca lui Petru Rareș pentru Moldova și a lui Neagoe Basarab pentru Țara Românească.

În această epocă se petrec însă lucruri foarte importante, și, iarăși, păstrînd forma de expunere a călătorului care ar străbate țara noastră, o să căutăm a vedea ce se putea întîlni în acest moment de prefacere și de încercare, într-un principat, ca și în celalt.

Nu mai e acum nici o personalitate din cale afară de răspicată. Lăpușneanu e interesant supt raportul patologiei, supt raportul bolii care-l chinuia, boală care i-a căzut, pe urmă, la ochi; e interesant supt raportul nebuniei speciale, al patimei de sînge care a rezultat din această boală însăși, dar, altfel, el nu e o personalitate politică vrednică de luare aminte. Nimic în istoria Moldovei nu pleacă de la dînsul, nimic din rosturile esențiale ale istoriei Moldovei nu se întrupează în el. N-a fost nici măcar un domn viteaz; bătut de Despot în lupta de la Verbia, el s-a întors înapoi numai fiindcă l-au adus turcii. În legăturile lui cu străinătatea introduce numai motive de interes sau de vanitate: în Ardeal vinde porci, fiind cel mai mare negustor de asemenea marfă pe care l-a avut vreodată nația noastră, iar, în ce privește legăturile lui cu Polonia, de unde i-a venit la 1557 solia lui Otwinowski, cu care prilej aflăm că Vodă cerea înapoi pielea boilor dați pentru tain, i-au umblat prin cap idei din cele mai curioase, ca aceea de a cumpăra armuri occidentale și în schimb dădea boi de Moldova; sau îi trecea prin minte să propuie a mijloci cutare căsătorie a vecinilor săi pentru ca să i se răspundă că, da, ar fi foarte bună căsătoria aceasta, dar ea nu se poate face așa de ușor.

Pus alături Alexandru Lăpușneanu cu Petru Rareș, cu neînfrîntul lui avînt către fapte, cu conștiința lui că moștenește pe Ștefan cel Mare, cu stăruința lui în a apăra toate drepturile marelui părinte, cu dorința-i de a juca un rol în istoria universală, pe care personalitatea lui îl îndreptăția, Alexandru Lăpușneanu, chiar în afară de boala lui, se înfățișează foarte șters, și numai fondul roșu de crimă de pe care se desface biata lui figură bolnavă poate impresiona pe amatorii de romantism istoric.

E foarte curios că domnul muntean care domnește pe la jumătatea veacului al XVI-lea, Mircea Ciobanul, nu corespunde lui Lăpușneanu numai cronologicește, ci are și o corespondență psihologică cu dînsul. Nu erau rude unul cu altul; Mircea Ciobanul era fiul lui Mihnea, care era fiul lui Radu, – nu fiul lui Mihnea cel Rău, căci în cazul acesta s-ar fi putut zice că răutatea tatălui a trecut asupra fiului, Mihnea fiind, el însuși, fiul lui Vlad Țepeș. Ciobanul fusese un biet om trăind prin Răsărit, făcînd negoțul de oi, un toptangiu de carne de berbece, care avea o deosebită trecere la Constantinopol, pentru hrana ienicerimii. a curții, a seraiului și a întregii populații. Din parte-i, Alexandru Lăpușneanu, pînă a nu ajunge domn, petrecuse o bucată de vreme prin Polonia, ca Petru Stolnicul, înainte de a lua acel nume al lui Alexandru cel Bun, pe care l-a purtat și un Lăpușneanu din Muntenia, rămas în istorie ca Alexandru cel Rău.

Petru Alexandru vine, deci, din Polonia, pe cînd Mircea Ciobanul, chiar dacă a trăit cîteva luni în Ardealul pribegilor, e trimes de împăratul turcesc din Constantinopol; el apare ca omul sultanului, trăind din voia acestuia, îmbogățind Poarta cu daruri de la noi, încunjurîndu-se, în cea mai mare parte, cu oameni din Răsărit.

Cu toate acestea, cum Lăpușneanu a găsit cea mai mare plăcere în a tăia boieri, tot așa a găsit cea mai mare plăcere în aceeași îndeletnicire Mirena Ciobanul. Cum Alexandru Lăpușneanu părea să fi fost om foarte doritor de bani de pe urma confiscărilor ce i le procurau execuțiile, se pare că același lucru îl urmărea și domnul muntean. Cum pe Alexandru Lăpușneanu îl încunjură o așa de teribilă reputație, – și descoperirile mai recente, care-l arată comandînd prin Ardeal prune uscate și cerînd femei care să știe face pîne mai bună decît cea moldovenească, nu ajung ca să înlăture această figură oribilă a lui –, Ciobanul taie boieri și silește pe alții să fugă. Și în ce privește sfirșitul vieții lor este oarecare asămănare: Alexandru Lăpușneanu e ctitor de biserici, înălțătorul uneia din cele mai frumoase clădiri pe care le cuprinde Moldova: Slatina, din apropierea hotarului celui vechi al Bucovinei unde e îngropat supt numele de monahul Pahomie. Mircea Ciobanul din parte-i, a avut și el mai mult noroc decît atîția domni blînzi ale căror oase nu se știe unde se află: Radu Paisie, fostul Petru de la Argeș, fostul egumen Paisie, trebuie să fie îngropat prin Egipt, la Alexandria, Mircea însă a fost coborît la București, în biserica zisă Curtea Veche.

Și să mai adăugim un lucru ca să fim mai complecți. Iată acel fiu al lui Petru Rareș, Ilie, care a fost crescut în datinile creștine cele mai curate, în cea mai strictă observare a normelor trecutului, în cea mai adîncă evlavie bisericească, și, îndată după suirea lui pe tron, el a ținut samă, mai mult decît de creșterea-i de acasă, de luxul, de modele pe care le văzuse la Constantinopol și, părîndu-i-se Moldova ștearsă, fadă, fără strălucire, fără interes, s-a turcit, adăugindu-se primejdiei de a fi scos din domnie, speranța că el nu va fi numai, cum a și fost, pînă la moarte, un biet beg la Dunăre, ci că se va face pentru dînsul un fel de a treia domnie, păgînă, peste români, cuprinzind Brăila, Chilia și Cetatea Albă, Tighinea-Benderul, toată linia de la Severin pînă la Limanul Nistrului, și poate cu Dobrogea însăși.

Și ai noștri l-au șters pe Ilie de oriunde era însemnat: din inscripțiile pe piatră, din cele zugrăvite, din însemnările pe manuscripte: piatra se mutilează, pergamentul se rade, pentru ca numele trădătorului să nu se intîlnească.

Dîndu-ni sama, acum, de motivele acestei asămănări între doi oameni, din țeri deosebite, de importanță deosebită, fără înrudire între dînșii, cu altă pregătire de tinereță, domnind în împrejurări care nu erau cu desăvîrșire aceleași într-o țară și în alta, cele două figuri domnești de la început, cu adausul cestei de-a treia, spun ceva: începe aici o lume nouă. Pînă acum influenta orientală a fost o influență bizantină, întîi, sîrbească pe urmă; acuma vine influența orientală reprezintată de turci: intrăm în felul acesta-n era turcească, din care singure anume fapte și situații din secolul al XVII-lea ne vor smulge. S-ar putea spune însă, într-o privință, că mai puternică a fost influența turcească asupra noastră prin anii 1550 de cum a fost chiar în epoca Brâncoveanului, cînd boierii se îmbrăcau turcește, cu papuci galbeni, cînd mîncau și petreceau turcește.

Și iată explicația.

Anul 1550 este momentul celei mai mari înfloriri a statului tucesc. În secolul al XIV-lea căpetenia turcilor e un beg, un prinț; în întîia jumătate a veacului al XV-lea, Mohamed al II-lea este succesorul împăraților bizantini în ce privește scaunul de stăpînire, hotarele teritoriului care-i aparține, însemnătatea lui politică și militară, dar în vremea lui Soliman cel Măreț, care este tocmai aceasta, sultanul e și succesorul califilor, fiindcă s-a cucerit Egipetul, ultimul adăpost al acestora. El începe tot atunci să fie considerat ca un han, fiindcă al Crimeii este vasalul său. Pe de altă parte, rostul împărătesc se coboară și în legislație, în organizație, în obiceiurile sociale, în datinile de curte, în tot ceea ce formează măreția unei domnii. Pentru turci Soliman este astfel ceea ce a fost August pentru romani, ceea ce a fost Ludovic al XIV-lea pentru francezi. De aceea supt toate raporturile ne găsim influențați de turci.

Așa fiind, călătorul care venea în vremea aceasta, fie în Moldova, fie în Muntenia, trebuia să fie lovit de la început de acest caracter, întrucît nu l-ar fi întîlnit și în țerile vecine, și ele înrîurite, totuși, în această fază de mai marea dezvoltare a împărăției turcești.

Căci același lucru se petrece și în Ardeal și în Polonia: lumea ardeleană se îmbracă din ce în ce mai mult turcește, iar marea aristocrație luptătoare a Poloniei primește o modă turcească, ce se amestecă și cu o mai veche modă orientală adusă prin tatari, din lumea îndepărtatului răsărit, asiatic. Nu mai vorbim de Moscova și de toată viața rusească gravitînd acum în jurul ei, căci Moscova e pe trei șferturi tătărească: costumul de ceremonie al țarilor la încoronare era absolut mongolic, ca și coroanele pe care și le puneau pe cap, pînă dăunăzi.

La noi, Alexandru Lăpușneanu e încunjurat de turci, și chiar Petru Rareș, cînd se întoarce de la Constantinopol, unde petrecuse cîteva luni ca pribeag. adusese cu el ieniceri, avînd datoria de a-i ținea ca garanție față de dușmanii lui proprii și ca garanție pentru turci față de orice acțiune a domnului. Pe lîngă turcii aceștia, Petru „scrie la leafă”, cum se zicea atunci, o ceată de sîrbi, cari trebuiau să-i fie simpatici și credincioși prin legăturile lui de familie, pe care acuma le cunoaștem. Dar, după Petru Rareș, supt Ilie, n-au fost numai turci din garnizoană, dintre cari unii stăteau în țară și alții figurau numai în state, rămîind la Constantinopol, – căci pe atunci nu mai erau ienicerii cei vechi, ci și turci de naștere, oameni însurați, cu copii, cu prăvălii, făcînd și negoț de bancă –, ci erau și prietenii turci pe cari și-i adusese Ilie din Constantinopol, unde petrecuse atîta vreme, și cari formau podoaba curții lui, spre marea indignare a boierilor noștri.

Domnia fratelui său Ștefan a fost foarte scurtă și n-a putut să-și desemneze caracterul: boierii l-au omorît. După scurta trecere pe tron a lui Joldea, căruia i s-a tăiat păretele despărțitor dintre nări, fiind trimes la mănăstire, a venit Alexandru Lăpușneanu însuși, cu turcii lui statornici, mai ales în a doua domnie.

Supt el cetățile de odinioară nu mai joacă nici un rol. Ele au fost umplute cu lemne, din ordin turcesc, și arse. Nici nu mai era nevoie de armată, pentru ca sultanul cu umbra aripilor lui ocrotea Moldova. Nu mai întră, jdeci, străinul ca într-o țară de sine stătătoare, cu străjeri la margine și cu cetăți, cu tunuri, avînd rosturi de apărare, de garantare a independenței sale, ci într-o provincie privilegiată a sultanului. Nici vorbă ca în această situație militară autoritatea lui Lăpușneanu să se întindă în Ardeal, cum se întinsese așa de temuta autoritate a lui Petru Rareș, cînd amenința pe secui că, dacă nu-l ajută, ii va lăsa să piară de foame în munții lor de piatră. Cetatea de Baltă și Ciceul, feudele moldovenești, avură aceeași soartă ca și Suceava și Hotinul: i s-a recunoscut domnului moșia acestor cetăți, dar, în ce privește zidurile, ele au fost dărîmate. Dealminteri, Ardealul stătea acum supt ocrotirea sultanului ca și Moldova și Țara Românească. Dacă Lăpușneanu a trecut în Ardeal, el a făcut-o numai după ordinul sultanului, pentru a întroduce pe fiul lui Ioan Zâpolya și pe maică-sa împotriva dușmanilor pe cari aceștia-i aveau acolo.

Altfel în rosturile adinei ale Moldovei nimic nu fusese schimbat. Aceeași țerănime liberă în această vreme ca și în vremea anterioară. Erau neliberi numai cei cari veneau de aiurea: secui fugari din Ardeal, țerani veniți din Podolia sau Galiția, prinși de război pe cari-i aduceau domnii noștri, oameni cari nu erau de la noi, cari nu aveau legăturile lor cu pămîntul și cari trebuiau să încheie anume convenții cu boierii pe al căror pămînt trăiau și unde deveniseră uzufructuari, datori să se supuie condițiilor care li se impuseseră de stăpînii moșiei.

Aș nota însă pentru epoca aceasta un lucru foarte însemnat pe care-l întîlnim numai în Moldova, și în Muntenia nu: un vădit antagonism între boieri și țerani. Aceasta se vede foarte bine în timpul domniei lui Ștefan Tomșa, acel care a înlocuit pe Despot, dar n-a putut să se menție împotriva lui Alexandru Lăpușneanu, întors cu turcii. Se spune foarte lămurit, într-un raport genovez, al cuiva care cunoștea foarte bine rosturile de la noi, că domnul pe care-l sprijineau boierii nu era sprijinit de țerani și domnul care era sprijinit de țerani nu va fi sprijinit de boieri. Boierimea caută să-și stabilească puterea în condițiuni pe care trecutul nu le cunoscuse, și se pare că lăcomia se apropia de drepturile de independență ale țeranului. Cel muntean n-a rezistat; cel moldovean a luptat cu acea energie care s-a văzut apoi la acela din Basarabia.

Ajungînd la Iași, – și singurul fapt că domnia stătea mai mult la Iași decît înainte arată legătura strînsă cu turcii, creșterea influenței turcești, – aici se întîlnea un lux pe care trecutul nu-l cunoscuse, o complexitate de ceremonii care veneau iarăși de la curtea constantinopolitană: se întîlnea toată acea civilizație de suprafață care nu folosește nici celui tare, cînd ia din prisosul lui. și cu atît mai puțin celui slab, cînd ia din nevoile țerii. Începuse tristul povîrniș al domnilor noștri, care făcea ca, în secolul al XVIII-lea, în vremea fanariotă, cutare biet om amenințat în viitorul lui la fiecare moment să se poarte pe străzile Bucureștilor și lașului cu un alai mai strălucit decît acel cu care se plimba pe străzile Parisului un rege francez, – alai imitat după al sultanilor decăzuți din Constantinopolul contimporan.

Să ni închipuim acuma pe același călător mergînd în Țara Românească, – de exemplu cutare sol polon, de la care s-a păstrat și un fel de pașaport slavon, pe care-l vom da mai departe. El întîlnea pe domn la București, – nu în Tîrgoviște –, unde stătea foarte fricos, știind că de aici poate fi mai ușor ajutat în clipa de primejdie, fiind mai aproape de ocrotirea turcilor de la Giurgiu sau, întîmplător, de la Brăila, – căci și acest oraș se pierde la turci, complectîndu-se în felul acesta linia militară otomană de pe malul stîng al Dunării, prin anii 1550. (La un moment dat, turcii au pus și ei un episcop pentru creștinii din raia, episcop care se numește de obicei al Proilavului, – forma grecească a Brăilei fiind Proilavul, –, cu autoritate asupra Ismailului, Chiliei și Cetății Albe, precum și a Întregii Dobrogi, din față.)

La București călătorul ar fi găsit mai multă viață turcească în legătură cu turcii: fiindcă acum grecii nu mai vin pe sama lor. Ar fi găsit el, deci, mai multă lume orientală decît la Iași. În clientela răsăriteană a domnului se întîlneau uneori și armeni, cari joacă un rol foarte important, dar nu cei din Moldova, armenii mai vechi decît principatul și avînd nume românești, deprinși cu datinile noastre, ci armeni noi, cari vin din cartierul armenesc al Constantinopolului. Așa încît în general am putea spune că ei toți nu erau atît de mult turci, greci sau armeni, cît erau, cu toții, constantinopolitani. Aceasta este deosebirea cea mare față de trecut.

Cauza e și aceea că bani veniți din creștinătate se întîlneau mai puțin decît înainte, căci comerțul săsesc decade, iar cel polon însuși de la o bucată de vreme slăbește. Dar domnilor li trebuie bani, fiindcă legăturile cu turcii prin tribut se făceau pe baze bănești, pe lîngă anume peșcheșuri. Dar banii nu-i puteau da decît anumiți capitaliști din Constantinopol, unde se strîng bogățiile împărăției întregi, unde, pe de altă parte vin negustori din Veneția și de aiurea și aduc bani, – toate acestea afară de metalele prețioase, totdeauna din bielșug, mulțumită prăzilor de fiecare an, din care sultanul bătea galbenii săi, așa-numiții sultanini. Această introducere a unui nou capitalism, care nu poate veni decît din Răsărit, este una din explicațiile influenței constantinopolitane care se exercită asupra amînduror curților noastre.

Mai la vale, întră cineva într-o lume de turci, care de la malul Dunării se întindea pînă adînc în interior, la noi. Lumea aceasta o cunoaștem foarte bine prin izvoarele turcești. Scrisorile contimporane ne fac să vedem și bîlciurile care se țineau necontenit, cu ienicerii cari veneau aducînd mărfuri din Răsărit, și nu se purtau ca orice neguțător, ci erau foarte pretențioși: dacă împrumutau sau cumpărau, lumea trebuia să se supuie condițiilor lor. Formula de prin cronici despre cine „arunca bani prin sate” arată că ienicerii veneau oferind să împrumute pe oameni, și, chiar dacă aceștia n-aveau nevoie să se împrumute, se lăsau în silă banii, cu o dobîndă pe care o fixau turcii. Bîlciurile acestea erau foarte cercetate, și viața economică foarte vie pe malul stîng al Dunării, cuprinzînd și o bandă importantă din șesul muntean. Populația de aici era adeseaori preschimbată din cauza autorității turcești ce se întindea și pe un mal și pe celait al Dunării. Mulți dintre ai noștri se întîlnesc dincolo, și mai mulți de dincolo veneau de se așezau la noi. Domnii mai vechi, din secolul al XV-lea, aduceau chiar cu zecile de mii populația din Peninsula Balcanică și o așezau în același sens.

Totodată, pe acel timp, în regiunea aceasta s-ar mai fi putut vedea activitatea, mai vioaie decît odinioară, provocată de nevoile de război ale împărăției turcești. Domnia lui Soliman înseamnă acea epocă din istoria imperiului în care se întemeiază, cum am spus și aici, ceva mai sus, pașalîcul de la Buda, pașalîcul de la Timișoara, stăpînirea turcească de la Solnoc, Seghedin și așa mai departe: jumătate din Banat era turcesc; numai partea răsăriteană rămăsese creștină, în legătură cu Ardealul. Și necontenit mergea flotila de rîu a turcilor de la gura Tisei către gurile Dunării și de la gurile Dunării către cursul superior al Tisei sau către cursul superior al Dunării spre Buda. Dunărea era deci în momentul acesta un rîu otoman supt raportul militar și politic, și, prin urmare, o continuă activitate, comercială și militară, se purta pe acest rîu. Țerilor noastre li se cerea necontenit să contribuie pentru războaiele împărăției prin oferte de lemn pentru construirea corăbiilor și tot ce trebuia pentru viața intensă a Imperiului.

Un intermezzo de renaștere apuseană în Moldova

Cu domnia lui „Despot Vodă” ajungem pentru întîia oară la adevărate izvoare întinse, care cuprind, cu privire la toate domeniile vieții noastre naționale de la jumătatea veacului al XVI-lea, informații bogate și interesante.

Dar, înainte de a vorbi de aceste izvoare, care sînt două: Sommer și Graziani, și care trebuie înfățișate împreună, e bine să se amintească personalitatea însăși a lui Despot.

La un moment dat, a răsărit întîi în Ardeal, știind românește, învățînd poate românește acolo, un grec a cărui oricine era mai mult sau mai puțin confuză, care fusese amestecat în rosturi apusene în calitate de copist de manuscripte elinești, în tovărășia prietenului său Diasorinos, și în legătură strînsă cu învățații germani din această țară.

În ce privește situația lui, ea era aceea a multor oameni ai Renașterii. Un om foarte bine înzestrat, cu planuri foarte mari, care nu erau atîta personale ale lui, cît ale epocei în care trăia. Fără rădăcinile lui Petru Rareș, fără legitimitatea acestuia, care, ol, a aparținut unei singure societăți și unei singure națiuni – cînd aparține cineva mai multor națiuni și mai multor societăți, poate face mai multe lucruri decît atunci cînd e în legătură cu un singur popor și o singură societate, însă nu ține mult: momentul e foarte strălucitor, dar n-are durată, – Despot a venit deci, în părțile Ardealului și a întrat în legături cu un senior polon, care avea rosturi pe aici – unde ținea moșii în margene –, cu Albert Laski, și el un om al Renașterii în sensul neserios al cuvîntului, un aventurier, care avea planuri mari: cîndva, a vrut să capete domnia Moldovei, și, cu toate că sprijinea pe Despot, tot trăgea nădejdea să ia el domnia, dacă s-o putea.

În acest timp al Renașterii, care era dominat de anume idei de succes, de glorie, de dominație, de cultură, așa cum se înțelegea atunci, nu se judecau lucrurile din punctul de vedere realist al nostru. În epoca noastră, cînd se gîndește cineva la o situație, mai mult sau mai puțin își face și socoteala dacă e chemat pentru dînsa și dacă o poate păstra, pe cînd pe vremea aceea existau oameni pentru orice fel de situații, începînd de la cele destul de umile și mergînd pînă la cele mai neînchipuit de mari. Iacob Vasilic (Basilikos) a luat bani, a strîns soldați – și soldați se găseau totdeauna pe acel timp –, a intrat în legătură cu imperialii, cu Ferdinand regele, și a trecut spre Moldova, de unde a fost răspins. Cutare biograf pretinde că, atunci, ca să scape, s-a dat drept mort, și alaiul înmormîntării lui s-a desfășurat în cine știe ce punct ab Poloniei, el fiind aiurea în cea mai bună sănătate. După aceea a strîns din nou trupe, s-a ciocnit cu Alexandru Lăpușneanu, pe care l-a biruit la Verbia, localitate în părțile lașului, pe Jijia, și prin biruința acesta, pe care o cunoaștem foarte bine printr-un raport german contemporan, ca și prin povestirile lui Sommer și Graziani, el a ajuns stăpîn al Moldovei.

Acum, ai noștri îi ziceau Despot; el, cînd s-a încoronat și-a zis Ioan Vodă. În documente se prezintă ca fiul lui Ștefan Vodă. Ar fi vrut foarte bucuros să fie considerat, ca și Petru Rareș, înaintașul său, și ca și tatăl lui Alexandru Lăpușneanu, care era Bogdan, ca o odraslă a marelui domn care stăpînise o jumătate de veac și mai bine Moldova. Își zicea despot de Samos, „marchis” (marketlios) în legătură cu insula Paros din Arhipelag, dar, firește, în părțile acelea nu fusese niciodată un marchizat. Despotat fusese unul singur: al sîrbilor, și omul pretindea că se coboară din despoții sîrbi de odinioară, din familia Brancovici, care am văzut cît de multe și cît de strînse legături avea cu țara noastră: doamna lui Alexandru Lăpușneanu, Ruxandra, era fiica Elenei, și ea fiică a despotului Ioan. Străinul avea și o întreagă genealogie scrisă –, dar cei care-și scriu genealogia nu sînt totdeauna cei cari o posedă în adevăr. Înfățișîndu-și astfel genealogia, el se arăta ca descendent din Gheorghe Brancovici și-și mai zicea și Heraclid, afirmînd că se cobora din Hercule pe o cale pe care numai zeii din Olimp o puteau cunoaște. Iar poporul nostru, care n-a fost deprins cu cuvîntul de despot, l-a acceptat în calitatea aceasta, din care a făcut un nume: Despot Vodă.

A trăit în Moldova cîțiva ani și a încercat să facă ceea ce nu se putea face dintr-însa, indiferent dacă ar fi fost bine sau ba, ca lucrul să fie făcut. A vrut să facă o politică mare, din acelea care cer mijloace bogate, pe care țara nu era dispusă să le puie la îndemîna lui. Om foarte personal, venit într-o țară care accepta personalități în felul lui Petru Rareș, dar numai pentru că ele respectau și datinele, el era cu totul străin de „obiceiul pămîntului”. Venit dintr-o lume absolut străină, ținînd să aibă legături necontenite cu această lume, chemînd greci de-ai lui, atinși de cultura italiană, ca Hermodor din Creta, invitînd pentru școala pe care a și întemeiat-o pe Gaspar Peucer, pe Ioachim Rheticus – un reto-roman la noi, frații lui? – personalități foarte însemnate, care n-au venit –, a izbutit să aducă pe acela care era să fie biograful lui cel mai cunoscut, pe Iacob Sommer, căruia-i datorim una din Viețile stăpînului său. A vrut să întemeieze în acest colț de vii căutate de străini, în acești Cotnari, unde domnul și mitropolitul și episcopul catolic aveau viile lor și unde populația era de religie catolică, alcătuită fiind în cea mai mare parte din nemți aduși în veacul al XV-lea, o școală superioară, cum erau școlile Renașterii, un fel de „Universitate”. Și astăzi se văd la Cotnari rămășițele unei mari biserici – cel puțin după proporțiile obișnuite ale țerii noastre –, cu ziduri care au fost atît de puternice, încît deși de foarte multă vreme părăsită, biserica aceasta se mai ține în picioare: se deosebesc încă ornamentele gotice.

Desigur, clădirea – și e întrebarea dacă a fost terminată – era, oricum, cea mai Încăpătoare, și cea mai spațioasă dintre bisericile catolice pe care le-au văzut vreodată țerile noastre, și poate că n-ar fi stat în urma nici unei biserici ortodoxe în ce privește proporțiile și frumuseța.

Erau însă atîția cari unelteau împotriva lui Despot. Alexandru Lăpușneanu fugise la turci, și turcii ocrotitori li acordau tot ajutorul trebuitor ca să se întoarcă în scaun. În afară de aceasta, erau boierii de țară, cari nu-l puteau suferi cu nici un chip pe străin. Atunci Tomșa – care a și luat domnia supt numele de Ștefan Vodă, căci Tomșa era propriul lui nume de botez, și el și-a zis Ștefan după numele lui Ștefan cel Mare, glorios, pe cît de popular – a ridicat pe boieri contra uzurpatorului și l-a asediat în Suceava (1564). Mulți din soldații cu leafă, și cu leafă scumpă, ai lui Despot au refuzat, în ceasul acesta suprem pentru dinsul, să-l apere. Domnul a rezistat, totuși, destul de frumos, ca unul purtat prin atîtea războaie, avînd și un simț superior al demnității sale, dar, la urmă, răzbit, trădat de ai lui, a crezut că poate impune supușilor de pînă atunci ieșind în cea mai solemnă îmbrăcăminte, în cele mai luxoase haine domnești pe care le avea la îndemînă. Dar ai noștri nu s-au speriat, și, acolo unde spera poate să aibă un ultim succes, tragicul erou și-a găsit moartea. A fost lovit cu buzduganul de Tomșa – și lovitura cu buzduganul a domnului însemna după datina veche osîndirea la moarte. Un tatar i-a tăiat capul; a fost Îngropat în cimitirul vecin. Aceasta este povestea lui Ioan Vodă, zis Despot.

În izvoarele pe care le avem la îndemînă ca și în documente contemporane sînt oarecare probe sufletești, am zice, despre dînsul, – dovezi ale intențiilor sale, mijloace de a verifica aceea ce se cuprindea în sufletul lui. Se poate zice că toate acestea sînt forme, că e retorică, stil, aparențe. Da, dar în epoca Renașterii e așa de greu a deosebi ce era formal de ce era intim, și niciodată o intimitate nu există care să nu-și caute o formă, și, oricît ar fi de artificială, aceasta, ea cuprinde ceva din intimitatea sufletească ce a întrebuințat-o.

Avem, de o parte, un act contemporan plecat de la dinsul, care este desigur foarte important, căci din el se vede concepția lui politică despre viitorul nostru însuși. El dorea să creeze cum zicem noi: România mare, să unească Muntenia și Ardealul cu Moldova, să aibă toate ținuturile românești împreună. Nu pleca, firește, dintr-un sentiment național, care nu fusese cultivat prin nimic pînă atunci și pe care un străin putea să-l aibă cu atît mai puțin cînd nu-l aveau nici localnicii, – fiind înlocuit la aceștia printr-un atotputernic instinct, care poate să facă totdeauna minuni, chiar cînd lipsește ideea –, dar el pleca de la concepția oamenilor Renașterii. Aceștia aveau în minte Dacia pe care o cunoșteau din izvoarele vechi și, potrivit cu unitatea aceasta străveche a Daciei, ei numeau lucrurile contemporane cu numele antice și tocmai în legătură cu acel strîns nex între formă și fond erau aduși, de la Întrebuințarea deasă a numelui, să dorească lucrul.

Numai în această calitate Despot era doritor de unitatea românească, și ni se povestește în izvoarele citate, cum, stăpînit de asemenea planuri, el pretindea a fi văzut trei îngeri îmbrăcați în alb cari-i aduceau trei coroane pe care era chemat să le reunească pe capul lui. Și se pregătise într-adevăr o ceremonie foarte impozantă în vederea îndeplinirii acestui vis.

Iar proclamația lui din februar 1562 are următorul cuprins: „Voi, voinicilor și războinicilor ce vă coborîți din vitejii romani cari au făcut să tremure, lumea… Scopul mieu nu e altul decît să fie Dunărea hotar al țerii mele Moldova”. Erau părțile ocupate de turci, cu Chilia și Cetatea Albă, care pe vremea, lui Petru Rareș se întinseseră, după expediția împotriva Moldovei, în 1538, pînă dincolo de Tighinea, devenită un Bender al turcilor, mai mult de jumătate a viitoarei Basarabii întrînd deci în stăpînirea turcilor. Și Despot îndemna pe boieri să recucerească aceste cetăți, cum încercase și Alexandru vodă Cornea, acel care s-a strecurat între cele două domnii ale lui Rareș.

Actul urmează: „Și să mă lupt zi și noapte cu necredincioșii și blăstămații de turci. Nu vă va lipsi inima de a face orice ispravă glorioasă, dar pînă acum n-ați avut domnul vostru drept, care să vă ducă la lucruri de cinste”. Desigur că nu Alexandru Lăpușneanu ar fi putut vorbi așa: trebuie să fim drepți și cu acel care, nefiind din sîngele nostru, găsindu-se în mijlocul unei societăți pe care n-o cunoștea și care nu voia să-l cunoască, a jucat acest rol, deși uneori ridicol, cum joacă oricine se află într-un mediu ce nu i se potrivește și pe care nu e în stare să-l domine.

Și Despot adauge: „Cu ajutorul și sprijinul ce-l voi avea de la neînvinsul împărat Ferdinand, stăpînul mieu cel prea milostiv”. El bătea și bani domnești, ca taleri imperiali, cu chipul său încoronat și de partea cealaltă Maica Domnului, „patroana Ungariei”, întocmai ca pe monedele corespunzătoare ale împăratului habsburgic, rege al Ungariei.

Astfel, deci, „nădăjduiesc să cîștig în scurtă vreme cetățile Moldovei mele pe care le stăpînește păgînul” – adecă malul Dunării –, „și nu numai acelea, ci și Țara Românească, și toată Grecia” –, pe care el o introducea, cu rost sau fără rost, fiindcă visa, probabil, la liberarea popoarelor creștine, în Imperiul bizantin reconstituit, așa cum va visa Alexandru Ipsilanti la 1821, în momentul cînd va porni, la noi, în Iași, Eteria.;

„Și nu e nici o îndoială că vom avea de la început sprijinul tuturor domnilor creștini, pe mare și pe uscat, împotriva dușmanilor tuturora, și, cu ajutorul lui Dumnezeu, necurmat vom avea biruința asupra lor, cu veșnică vărsare a sîngelui lor. Și cu aceasta ne vom face cunoscuți de toată lumea ca adevărați romani”, – pentru întîia oară un domn al țerii noastre pomenește de originea aceasta romană –” și coborîți din aceia, și neamul nostru va fi nemuritor, și vom spăla icoana părinților noștri cari s-au lăsat pradă lupului, cu atîta rușine față de toată lumea.”

Aceasta în ce privește ceea ce am putea numi politica lui externă.

În ce privește intențiile lui față de țară, – și acestea sînt interesante –, iată cum se exprimă Despot, în proclamația lui îndată după căpătarea domniei:

„Dorința mea nu e alta decît să liberez această țară a mea de tirani și s-o aduc iarăși în stare bună, cum a fost pe vremea prea luminaților miei străbuni. V-am liberat de tiranul cel mare și de domnul de neam prost care nu se sătura să vă verse sîngele și să-și însușească averile voastre, să vă facă pe toți robii lui, cu nevestele și fiii voștri. Sînt departe de gîndul de a stăpîni astfel. Mai întîi, eu sînt domnul vostru cu drept de moștenire și nu sînt de neam prost și vă iubesc ca pe fii și frați și pe fiii voștri, și vreau ca averea voastră să nu fie supărată de nimeni. Creștin sînt, și niciodată nu voi avea plăcere să vărs sînge de creștin. Nu vreau să plătiți bir nimănui, nici nu voi îngădui să fiți vreodată apăsați cu angarii de cineva. De la voi nu vreau alta decît să-mi fiți credincioși cu toții și supuși. Și aceasta va fi mintuirea voastră. Acum fiilor și fraților prea iubiți, domnul Dumnezeul nostru și-a adus aminte de voi și m-a pus pe scaunul strămoșilor miei.”

Cuvintele sînt nobile și poate că descendența lui Despot din Ștefan cel Mare și despoții sîrbi, ca și din Hercule, ce și-o atribuia, era necesară pentru a-și găsi situația în care voia să facă lucruri mai autentice supt raportul politic decît autenticitatea genealogică a pretinselor sale origini.

Desigur că un astfel de domn trebuia să atragă atenția străinătății mai mult ca un Alexandru Lăpușneanu. Avea o mulțime de cunostinte în Apus. În imperiu, era „poet laureat”. Era știut și în Franța; acum în urmă, s-a găsit în niște adnotații ale cronicei lui de Thou amănunte despre tinerețea lui acolo: el învățase medicina la Montpellier – și într-un alt izvor se spune, de fapt, că el învățase medicina – și acolo a avut legături cu o femeie al cării copil muri din vina lui peste cîtva timp. S-a dus apoi la Saint-Germain, a avut un conflict cu un senior de la curtea regelui, și, acela fiind omorît, Despot s-a refugiat la un principe german care trăia acolo, lîngă curtea regelui Franciei, scăpînd cu ajutorul lui. Avea legături, pe lîngă aceasta, cu Ardealul, unde împrumutase bani; avea legături cu Ferdinand, regele Ungariei, al cărui vasal se declarase; avea foarte multe legături cu Polonia, și a căutat să introducă la noi un fel de reformă religioasă în sensul socinianismului din Polonia; era în corespondență cu ducele Albert de Prusia, Hohenzollernul din Königsberg, succesorul cavalerilor teutoni pe malul mării Baltice. Pe lîngă acestea am putea zice, în terminii de acum, că el avea legături cu opinia publică și cu presa din toată lumea: toți oamenii Renașterii întrețineau, direct sau indirect, relații între sine, și, în orice caz, Despot putea influența, prin cunoștințile sale, asupra celor cari creau gloria sau proclamau mișelia unui om din timpul lor. Se explică astfel cum Sommer, mai iute la drum decît Peucer și Rheticus, a venit în Moldova și s-a pus în slujba lui, stînd aici pînă la sfîrșitul aventurii, cînd își căuta scăparea printre haracii viilor de la Cotnari.

În ceea ce privește pe Graziani, acesta mărturisește că n-a fost în Moldova, ci în vecinătate numai, pe la Nistru, dar că a stat în relații cu polonii cari sprijineau la început pe Despot și cari au păstrat raporturi cu dînsul pînă la sfîrșitul domniei lui. Și e de ajuns o verificare cît de răpede a informațiilor lui ca să se vadă că izvorul acesta e unul din cele mai sigure.

Venim acum la înseși mărturiile pe care le-am anunțat de la început Ele nu sînt, în unele puncte, deosebite de ceea ce se spusese cu treizeci de an înainte despre Moldova, în linii generale numai, iar nu în amănunte, de sasul Reicherstorffer, în Chorographia Moldaviae. De exemplu, acesta găsea și el că Moldova e foarte bogată: „În această țară nu se află a lipsi ceva ce ar putea fi de folos oamenilor; țara e foarte bogată și în mine de aur, de argint, de sare, foarte îmbielșugată în ogoare, vii, turme, în heleșteie cu feluri alese de pește; clima e blîndă, viața ușoară”. În același timp însă se par urîte așezările: casele; sînt făcute din nuiele, acoperite cu humă, avînd deasupra un acoperiș le stuf. Poporul e un popor sălbatec, cu limba de origine evident latină, dar „barbară și conruptă”; și el recunoaște că și neamul nostru e de origine romană, dar trecut la „obiceiurile geților”. Înseamnă că, în lucrurile militare și de război „moldovenii sînt, în felul lor, extraordinar de bine pregătiți”. Adauge că fiecare străin se folosește de legea lui după plac – acea largă toleranță care formează un titlu de onoare al trecutului nostru.

În ce privește pe domni, și Reicherstorffer îi consideră ca „tirani”, a căror putere n-are nici o stavilă, cari pot să facă cu boierii lor ca și cu restul populației ce vor. Din cauza pedepselor aspre, spune el, pe toate cărările întîlnești oameni orbi, mutilați, cari se tîrăsc după domn și cărora acesta li dă pomana din care-și țin zilele.

Trecînd la viața populară, și episcopul Verancius, pe care desigur nu l-a cetit nici Sommer, nici Graziani, observă că divorțurile sînt ușoare: ajunge o „carte de despărțire»; fiii nelegitimi, „așa-numiții” copii, moștenesc ca și frații lor născuți din căsătorie. Se observă la nuntă datina răpirii femeii. Părinții plîng întîi și se împacă pe urmă; dar, firește, se împacă întîi fata. Oamenii sînt lacomi de bani și ucid ușor. Nu primesc pe oricine în casă. Sînt răbdători, dar i se pare călătorului că n-ar fi frumoși: „negri la față, pletoși, bărboși și foarte aspri la înfățișare”, cei mai mulți.

Venind mai precis la armată, același vorbește de armele ostașilor de odinioară: ca ale tatarilor, de felul de a se apăra: în loc de platoșă au o cămașă de în umplută cu bumbac și țesută des. Caii sînt mici și rabdă de foame și sete. Boierii poartă inele multe, au haine de mătasă, de aur, cu colori felurite, se împodobesc cu brățări și lanțuri pînă la coapsă, în dreapta avînd o pungă de postav, în care țin galbenii.

Între moldovean și muntean acestălalt martur din vremea lui Rareș face oarecare deosebire: la munteni se ucide adeseori domnul. „Nu e unul din seminția lor care să nu știe că merge la moarte sigură dacă e făcut domn.” Mai ospitalieri decît moldovenii, muntenii sînt mai puțin războinici. În schimb, moldovenii, „odată ce au ridicat domn pe unul, îi sînt foarte credincioși și-l iubesc, afară numai dacă ar cădea în tiranie și ar vedea că-i desprețuiește”; în cazul acesta, îl ucid ori îl gonesc.

Am ținut să dăm notele acestea ale lui Reicherstorffer și Verancius ca să se vadă ce poate fi comun cu informațiile lui Sommer și Graziani.

Și unul și altul cunosc originea noastră romană și caracterul latin al limbii noastre. Astfel Graziani spune: „au o limbă care nu e prea deosebită de cea latină”, dar s-a stricat „cu vremea și prin amestecul barbarilor”. Literele cele vechi s-au înlăturat, și „sunetul e mai aspru”, așa încît trebuie „atenție și sîrguință” ca să înțelegi, dar „peste foarte puțin străinul deprinde ușor limba, cu totul”. Acești descendenți ai romanilor, vorbind o limbă latină stricată, sînt însă și pentru Sommer și pentru Graziani un neam aspru. Boierii, spune cel dintîi, au „sufletele barbare”: sînt „barbari trufași și simpli”, capabili de lucruri însemnate doar cînd e vorba de „a plănui și de a îndeplini nelegiuiri, numai să fie nădejde de cîștig ori prilej de a sătura nestinsa lor ură”.

De simpatie universală nu ne-am bucurat niciodată, și de multă vreme ni se cîntă același cîntec: poate însă că, dacă am fi fost mai amabili, n-am fi trăit pînă în momentul de față. Graziani adauge că în fruntea lor se găsește domnul, care are stăpînirea absolută a țerii. Și el vorbește de legăturile între domn și supuși în același fel în care vorbise și Reicherstorffer: „Se închină domnului ca la Dumnezeu, fie el și tiran, dar, cînd li s-a scîrbit de dînsul, nu numai că-l dau jos, dar îl și ucid; puțini se întîmplă să moară de moarte bună, sau de boală. Boierii au pe țerani ca pe robi, domnul pe boieri ca pe robi”.

După ce se dau cîteva știri privitoare la fuga lui Rareș, care scapă de acei care-l urmăreau, – cum spune cronica și legenda, aruncînd, în Piatra, galbeni pe urma lui, se adauge: „La căpătarea domniei, pe lîngă avere, ajută mult fața frumoasă, statura și înfățișarea trupului”, și aceasta se cere „pînă într-atîta, încît, dacă un domn e beteag sau schilod”, îl exclud, „fie el cît de nobil, și i se preferă unul mai prost de neam, dar arătos.” Din această cauză a căzut înainte de Lăpușneanu Joldea care li s-a părut boierilor mai mult decît Ruxandrei care, ea, l-a luat de soț, că n-ar fi destul de frumos, și l-au trimes la mănăstire după ce i-au tăiat nasul.

Obiceiul ca domnul să fie frumos, și mai ales întreg, este în legătură cu o foarte veche concepție, cu concepția bizantină a împăratului, care, în același timp, era și arhiereu; el prezida sinoadele, el se îmbrăca în haine întru toate corespunzătoare hainelor de paradă ale clerului, el putea îndeplini, după [c]anoane, cum a făcut, la noi, Mihnea Radu în secolul al XVII-lea, chiar anumite ceremonii bisericești, luînd parte la sfințirea bisericilor; putea decreta măsuri privitoare la biserică. Însă biserica nu admitea printre slujitorii ei, de la preot pînă la mitropolit și patriarh, decît persoane întregi. Chiar un aspect dezagreabil, comic al cuiva 11 înlătura de preoție. De aici, de la bizantini, obiceiul a trecut, prin țerile slavone, la domnii noștri. Cînd, de nevoie, poporul suferea pe unul care nu era întreg și frumos, îi alipea pentru vecii vecilor o poreclă, care era totdeauna exagerată, tocmai pentru că țara voia să-și plătească astfel, ce sacrificase primindu-l. Așa, de unde Bogdan era, poate, numai rănit la ochi, a ajuns să i se zică Orbul, iar Petru Șchiopul nu era șchiop, ci avea numai un beteșug care-l împiedeca să meargă călare, și totuși el a rămas supt numele acesta de „Petru Șchiopul”.

Acuma, de la domn la popor, iată ce ni se spune cu privire, întîi, la țara pe care el o locuiește și apoi la firea însăși a națiunii.

În ce privește productivitatea țerii, bogăția ei, știri mai amănunțite am avut numai la Matei de Murano, de la sfîrșitul domniei lui Ștefan cel Mare. Trebuia de așteptat deci șaizeci de ani pentru ca să avem o nouă descriere, mai largă, a unui principat măcar. Și iată ce zice Graziani, care, supt raportul descrierilor, e mult mai bogat decît Sommer:

Moldovenii au țară „foarte bogată în ogoare și oameni”, deși Țara de jos a fost pustiită în ultimul timp de năvălire tătărească. „Grîu samănă atîta cît li trebuie pentru traiul lor de fiecare an.” Nu se făcea export de grîne, și o mare parte din pămîntul țerii era acoperit încă de codri mari, cari au fost tăiați abia în veacul al XVIII-lea: Vlăsia ca și codrul Herței și al Chigheciului, ai Neamțului. În timpuri foarte depărtate, în veacul al XIV-lea, departe deci de momentul la care am ajuns, se încărca grîu de la noi, la Chilia; mărturii venețiene din a doua jumătate a veacului aceluia spun că această Chilie era considerată ca un loc de încărcare, caricatorium, a grîului.

„Grîul se samănă după l-iu april.” Sămănătura de toamnă nu se face, cea de primăvară, tîrziu.

Explicația pentru care s-a ajuns a se face sămănături, toamna, iar, în primăvară, timpuriu stă în întroducerea culturii porumbului.

Mai departe: Vin n-au – adecă țeranii; beau puțin vin, vinul fiind al domnului, al episcopilor, al boierilor, cari, ei, aveau vii vestite. Pe vremea aceasta nu erau Odobeștii, Nicoreștii, ci numai Cotnarul. Iar vii în afară de regiunile de deal propriu-zise, vii care s-au înmulțit mai ieri atît de mult, încît a trebuit să se legifereze în contra lor, nu existau.

Se bea foarte mult mied, „ca unii ce au miere multă”. Căci toate regiunile cuprinse între dealuri, toate poienile din codri, așa de multe atunci, poiene pline de flori, cuprindeau prisăci. Moldova era una din țerile clasice ale apiculturii, și proverbele arată ce importanță avea ea în viața de odinioară. Se zicea de cineva că e plin de bogăție și de alte daruri „ca un stup”.

În ce privește vitele, Graziani spune, în scurta lui descriere a Moldovei, care ar trebui tradusă și cuprinsă și în cărțile de cetire: „Necrezut de multe sînt vitele: se pun cîte doisprezece boi la un plug… E păcat să se taie vițeii. Deci din Moldova se scoate acea mulțime de boi din carnea cărora nu se hrănesc numai locuitorii Ungariei și ai Rusiei, ci și ai Poloniei, Germaniei, ba pînă și Italia, mai ales în Veneția.” Venețienii li zic acestor boi: „boi ungurești” – precum grîul nostru trecea, pînă mai dăunăzi, măcinîndu-se la Pesta, ca „grîu unguresc”. „În fiecare an se fac șapte iarmaroace de vite în Moldova, la care tîrguri de vite vin mulți negustori.” Vitele se adună pe cîmpii întinse, unde sînt și mii de boi. „Trei zile se întrebuințează pentru a se hotărî de negustori prețul” – pînă ce se „rupea prețul”, cum se zice. „Prețul întrece rareori trei galbeni de vită. În cîteva ceasuri se vinde toată mulțimea de boi… De la acest negoț au mare cîștig boierii… și domnul însuși mai mult din aceasta se îmbogățește, căci și el vinde în fiecare an mulți boi de pe moșiile lui.” În Italia chiar se încearcă a trece boi grași. Am văzut că Alexandru Lăpușneanu vindea foarte mulți porci, mai ales porci, dar despre aceștia izvorul acesta nu pomenește nimic.

Privitor acum la obiceiuri, pentru întîia oară datini ale poporului nostru, datini cu care se ocupă azi folclorul, o știință nouă, creată în vremea contemporană, sînt însemnate într-un izvor străin. Se vorbește în Sommer de „frăția de cruce”. Era un obicei din cele mai vechi, potrivit cu care se proceda și la schimbarea de sînge, dar Sommer vorbește numai de obiceiul de a Înghiți o bucată de pîne în formă de cruce.

Se pomenește în acest izvor și de noțiuni de drept. „Nu este drept scris”, spune Sommer, „ci totul se face după placul domnului, judecîndu-se după obiceiul pămîntului», – care e extrem de vechi, pentru că-l cunosc și regii Ungariei în hotărîrile pe care le dau prin veacul al XIV-lea. În datina de atunci nu se judecă lucrul, ci buna credință a acelui care făcea o declarație. Fiecare aducea un număr de jurători, cari declarau a cunoaște pe pîrîș ca om de cuvînt, ca unul pe cuvîntul căruia se poate pune temei; partea cealaltă avea însă voie să aducă de două ori mai mulți „jurători”, cari să spuie că, dimpotrivă, al lor este un om atlt de vestit prin buna lui credință, încît orice aserțiune a lui trebuie crezută. Dar avea dreptul, la rîndul lui, cel dintîi să aducă de două ori mai mulți martori, și tot așa pînă venea momentul cînd unul se dădea învins, nemaiputînd să aducă, fie prin legăturile lui, fie prin conrupție, un număr dublu de oponenți. Dacă era cineva despoiat, ceea ce se întîmpla des negustorilor, el cerea despăgubire – acestea sînt represaliile de care am vorbit – de la acel pe moșia căruia a fost jăfuit, ori din dările tîrgului satului unde a fost făcut furtul. Un fel de represalii în interior: o lăture foarte interesantă represaliile, care și la noi erau de un obicei curent.

Tot aici se arată cît de aspre erau osîndele cu suferința trupului. Tăierea nării drepte, de către călău, era curentă. Deci, în afară de suprimarea păretelui despărțitor, se opera și prin extirparea nării drepte. Și se adauge: „cu astfel de obicei își însemnau ei și pe aceia despre cari se credea că, fiind de neam domnesc, trăgeau nădejdea să ia scaunul, căci nimeni care ar fi suferit o sluțire trupească nu se primește la această cinste”.

Graziani spune, întocmai ca și Reicherstorffer, că, în general, căsătoriile n-aveau nici o trăinicie, „bărbații desfac căsătoria pentru cele mai neînsemnate cauze: n-au decît să trimeată nevestei știrea că nu mai voiesc să trăiască împreună cu dînsa, și să dea visteriei doisprezece dinari”. Am găsit pentru secolul al XVII-lea astfel de scrisori. Căsătoria o putea desface bărbatul plătind nevestei doisprezece dinari. În Sommer se expune lucrul mai pe larg: Despot a căutat să stîrpească obiceiul acesta, el, bun creștin, protestant, om de rînduială strictă – deși a lăsat o fată în leagăn, cu o țiitoare grecoaică, și s-a pornit după el o persecuție a armencelor din Suceava care trebuie să fi fost puțintel în legătură cu obiceiurile domnului; dar față de alții era foarte aspru. „Se înrădăcinase în Moldova acel obicei, pe care-l au și astăzi ca lege, ca femeia dojenită ori, în cazul cel mai rău, puțin bătută să aibă voie a trece în altă căsătorie.” Acum și partea cealaltă: „Dacă ea era în stare a plăti bărbatului a treia parte dintr-un galben, prin care să arăte că femeia iese din puterea bărbatului”.

Și, pe urmă, se adauge că obiceiul era așa de răspîndit, încît l-au fost primit și ungurii și sașii cari locuiau în Moldova, și episcopul socinian Lusinslci, venit din Polonia, luă măsuri pentru a opri măcar pe ai lui de la această călcare a bunelor moravuri. Căci Sommer pomenește că la Trotuș unul avuse patru neveste, dar și ea patru bărbați, și toți erau în viață. Episcopul a vrut -să ia măsuri, dar tîrgul întreg s-a ridicat, cerînd să nu-i supere pe creștini. Lusinski a fost silit să aprobe.

În alte cazuri însă domnul făcea ca stricătorii de căsătorie să fie aduși înaintea lui: într-un singur ceas a tăiat șese dintre dînșii. Amenința și pe boieri că, dacă și ei fac așa, n-o să-i sufere.

În sfîrșit, avem la acești doi scriitori știri interesante despre oastea de atunci.

Iată ce spune Sommer, după ce vorbește de luptele, foarte dese, cu tatarii: „Sînt niște oameni șireți, înalți, tari, apreciați la război. Au suliți foarte lungi, scut, săbii rotunde, buzdugane cîțiva, cei mai mulți, securi”. – Deci „sabia rotundă” ca în chipul de la Curtea de Argeș al Sfîntului Gheorghe. Mai departe: „Cu atîta îndrăzneală se luptă, cu atîta despreț de dușman și credință în ei. Încît adesea cu puține puteri bat și oștiri întregi ale vecinilor. Au fost supuși de turci, fiind mai mult slăbiți de dezbinările lor decît pentru că ar fi fost înfrînți în război”.

Socoteala pe care o face scriitorul în ce privește armata, merită să fie pusă alăturea de socoteala lui Reicherstorffer. Acesta spune că pe vremea lui Petru Rareș erau 3 000 de curteni, că vodă putea să ridice însă pentru război 60 000 de oameni. Dincoace se înseamnă 40 000 de călări oastea Moldovei fiind în cea mai mare parte oaste de călărime, căci pedestrimea e alcătuită din oameni de rînd, fără valoare militară. Caii sînt mici, și nu cunosc grajdul: „chiar în mijlocul iernii se hrănesc pe cîmp… și frîng cu copita lor ghiața ce acopere iarba, deși nu sînt potcoviți”. Supt Despot un alt izvor pomenește tot de 60 000 de oameni și 50 000 de călări. Despot însuși vorbește de 40 000 de pedestrași și 50–60 000 de călări.

Chiar dacă am admite exagerații, faptul că mai multe izvoare dau aceleași cifre arată că într-adevăr Moldova pe vremea aceasta avea o respectabilă oaste. Mai ales important era faptul că de această oaste dispunea domnul în fiecare moment. În cîteva zile adecă se putea s-o strîngă, pe cînd se vede din luptele de la 1531 ale lui Petru Rareș cu polonii, care s-au terminat cu înfrîngerea lui la Obertyn, cît de greu regatul polon putea să-și strîngă armata. Se convoca dieta, căci regele n-avea nici oaste, nici bani, și în dietă se punea întrebarea ce mijloace se vor întrebuința pentru a răspinge pe dușman: mercenari, nobilime, chemare generală supt arme; se discuta impozitul care trebuia să se plătească. Pînă la o înțelegere, deci, o armată așa de sprintenă cum era cea moldovenească își îndeplinea toate rosturile, mergînd și pînă dincolo de hotarul Pocuției, la Lemberg, unde se zice că Bogdan a lovit cu sulița poarta cetății, de se cunoștea locul. Cînd polonii veneau în represalii, la noi. Într-adevăr era o surprindere timp de cîteva zile, dar numai pînă ce domnul își strîngea oastea; și, oricum, mai mare pagubă aduceau ai noștri Poloniei, țară de mai înaltă cultură, cu orașe bogate, decît puteau aduce polonii în ținuturile noastre cu satele rari și ascunse.

Țerile noastre în a doua jumătate a veacului al XVI-lea

Pentru a doua jumătate secolului al xvi-lea izvoarele sînt mai multe și mai interesante.

Începem cu acela care este mai puțin întins.

Pînă acum ni-am închipuit un călător polon venind în părțile noastre; de astă dată avem a face cu un călător real, care a fost adeseori prin părțile noastre și probabil că știa chiar românește, fiind în legături strînse cu lumea boierească de la noi.

Căci în vremea aceasta legăturile dintre nobilii poloni și boierii noștri sînt mult mai intime decît odinioară, și se va ajunge, la sfîrșitul veacului, în domnia lui Ieremia Movilă, la căsătorii intre unii și alții: Ieremia-Vodă și-a măritat trei din fetele lui după nobili poloni; una dintre dînsele a fost acea Ana Mohilanka, soție a trei bărbați, care a jucat un rol extraordinar în istoria polonă din întîia jumătate a secolului următor, pînă într-atîta încît, cînd a murit, i s-a pus pe mormînt o lungă inscripție latină enumerînd toate defectele cațe, supt raportul politic, o împodobeau.

Înainte de aceasta, dacă polonii nu cumpărau moșii în Moldova, moldovenii își asigurau moșii în Polonia. Cum, odinioară, se îngrijau boierii din secolul al XV-lea, și mai ales din întîia jumătate a veacului al XVI-lea, să aibă o moșioară în Ardeal, unde să se poată retragă în timpuri grele, tot așa, acuma, se căutau moșii dincolo da Nistru. Una, vestită, care se pomenește adeseori în documentele noastre, căci familia lui Ieremia Movilă a stat acolo multă vreme, esta moșia Ustie, unde probabil că trebuie să se găsească și urme ale petrecerii lui vodă, a aprigei doamne Elisaveta, a fiului lor, Constantin, și a tuturor boierilor și jupăneselor cari-i încunjurau.

Afară de aceasta boierii noștri erau interesați în toate marile afaceri comerciale pe care le făceau capitaliștii din Orient în regiunile polone, și mai ales în Galiția. Provincia avea de multă vreme legături strinse cu Moldova: la Lemberg exista o suburbie moldovenească și o biserică moldovenească, făcută de Constantin Corniact, pe care l-am mai menționat, și care a fost vameș-mare în Moldova și apoi și vameș în regatul polon: e zugrăvit pe zid, în costumul boierilor de la noi, și se vede pînă astăzi bourul moldovenesc sculptat pe același zid. Alexandru Lăpușneanu are o întreagă corespondență cu „frăția ortodoxă” care exista acolo, la Lemberg, la Liov, cum i se zicea de ai noștri: e vorba de un clopot și de cîte alte lucruri necesare acelei biserici. Și tiparul nostru are anume legături cu „frăția” aceasta a ortodocșilor, în mare parte români sau greci romanizați, stabiliți cîndva și la noi. Cînd am studiat arhivele din Lemberg, am găsit acolo o serie întreagă de procese privitoare la românii din oraș, unii foarte buclucași, cu copii cari spărgeau capul cutărui evreu liovean, aruneîndu-i pietre de pe fereastră. E un întreg capitol de viață românească dincolo de hotarul Moldovei.

Cînd se întîmpla vreo schimbare politică și oamenii nu se simțeau așa de siguri acasă, la dînșii, ei se retrăgeau la moșiile lor din Polonia, sau se îngrijau singuri de afacerile pe care le începuseră înainte. Așa au făcut familiile domnilor Ieremia și Simion Movilă, Nistor Ureche vornicul și toată ceata care încunjura pe Movilești.

Pentru asigurarea boierilor mai importanți se dăduseră chiar acte de cetățenie polonă. Avem și acum documentul prin care se recunoaște calitatea de cetățean al regatului cutărui „prieten”, care înainte de aceasta îndeplinise funcțiuni boierești pe lîngă domn și care, la schimbarea regimului, aștepta să îndeplinească din nou aceleași funcțiuni.

Măsura de precauțiune nu era rea, pentru că, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, trei dintre domnii moldoveni refugiați în Polonia prietenă cu Turcia, pe vremea regelui, de origine ardeleană, ungurească, Ștefan Báthory, – fost voevod al Ardealului, care avea visul de a întinde Polonia pînă la Dunăre, înviind un vechi pretins drept de suzeranitate asupra principatului moldovenesc, dar pentru moment făcea politică oportunistă în folosul turcilor – au fost tăiați la cererea ceaușilor turcești. Cînd Ștefan Tomșa, înlocuitorul lui Despot, s-a refugiat la poloni, a fost închis și i s-a tăiat capul, împreună cu doi boieri cari-l întovărășiseră: Moțoc și Spancioc; s-a păstrat și testamentul lor, făcut cu cîteva zile înainte de a muri. Aceeași soartă o avuse Ioan Potcoavă, care se zicea a fi Ion Vodă cel Cumplit, acel care se răsculase contra turcilor și fusese bătut, împresurat la Roșcani lîngă Prut, și, predindu-se, perise legat de patru cămile. Potcoavă, căruia i s-a dat această poreclă fiindcă rupea potcoavele în mînă, un splendid bărbat cu ochii și pletele negre, cu talia impunătoare și un suflet corespunzător cu aceste daruri ale lui Dumnezeu, retrăgîndu-se în Polonia, a fost închis, osîndit la moarte și executat: s-a păstrat în două versiuni discursul, foarte frumos, ținut de dînsul înainte de a i se tăia capul și prin care, murind pentru creștinătate, acuza mișelia regelui Ștefan. În sfirșit, tot ca fugar din Moldova peri acolo Iancu Sasul, fiul lui Petru Rareș cu o săsoaică din Brașov, persoană destul de mîndră și originală: cronica spune că el se plimba vara la Iași cu sania cu tălpi de os.

A fi recunoscut cetățean polon însemna însă un mijloc de a se asigura împotriva întemnițării și a osîndirii la moarte, căci nu se putea proceda cu un cetățean polon ca față de un simplu fugar din Moldova, un „cetățean turc”, la discreția cererilor venite din Constantinopol.

Legăturile principatului muntean, desigur, sînt mult mai rare și mai puțin importante. Cînd și cînd vine din Polonia cîte un trimis care vizitează și Țara Românească; ici, colo se mai întîlnește cite un act care arată existența de relațiuni cu acele părți. Pentru curiozitatea lucrului înfățișez scrisoarea pașaport dată lui Nicolae Brzeski, care a jucat un rol important în legătură cu țerile noastre prin aceea că a dat o traducere în limba polonă, cu oarecare explicații asupra boierilor și rosturilor țerii, a vechii cronici slavone a principatului: vestita „Cronică moldo-polonă”, tipărită de Hasdeu și pe urmă de Ioan Bogdan.

Iată pașaportul:

„Io, Petru Voevod” – era Petru Șchiopul –, „din mila lui Dumnezeu domn a toată Țara Ungrovlahiei, scriu Domnia Mea cinstitului și bunului prieten și prea-iubitului părinte, marelui Zecmot August, mare crai leșesc și litvan și mazur” – Mazuria sau Mazovia făcea parte din deosebitele state ale regelui polon – „și peste alte țeri și părțile lor de sus, multă sănătate și dragoste trimetem Crăii Tale, și cu aceasta dăm știre Crăiei Tale că a venit un poclisar (adecă ambasador) al Măriei Tale crăiești, cneazul Necula, de la cinstita Poartă domnească a cinstitului Împărat la Domnia Mea, și ne-a vestit de viața și prietenia și dragostea pe care o are Crăia Ta către noi, și a cerut de la noi oameni să-l ducă la Ștefan Craiul” – era pe vremea aceasta Ștefan Báthory, domnul Ardealului, considerat ca succesor al regilor ungurești –, „și Domnia Mea i-am dat lui oameni să-l ducă” – aceștia se numeau mai tîrziu mehmendari –. „Și, fiindcă a întrebat Crăia Ta pentru mîntuirea noastră, să știe Crăia Ta că noi cu ajutorul lui Dumnezeu sîntem în viață și sănătoși, și să dea Dumnezeu ca și Crăia Ta să fie sănătoasă și Dumnezeu să-ți înmulțească zilele și anii Crăii Tale”.

Aceasta este traducerea în românește, pentru că actele de stat se alcătuiau în limba slavonă: limba românească nu juca decît rolul de a da anumite interpretații. Cînd și cînd la margenea documentului slavon cuvinte românești se amestecau în textul slavon. În românește se scriau însă scrisori particulare, și avem una încă de la 1521, pe vremea lui Neagoe Basarab, vestita scrisoare a lui Neacșu Lupa către brașoveni. În afară de aceasta se scriau în românește minute de tratate și instrucții pentru ambasadori. Pentru vremea lui Ștefan cel Mare știm că tratatul de pace cu regele Ioan Albert a fost redactat și românește, și slavonește, și latinește. În sfirșit, pe vremea lui Petru Șchiopul sînt o sumedenie de acte românești: însemnări de ale domnului, contracte, instrucții, scrisori particulare, păstrate, printr-un hazard fericit al istoriei, prin prezența lui ca fugar în Innsbruck și Bozen. Pe urmă, pentru epoca lui Mihai Viteazul, despre care o să vorbim mai tîrziu, numărul de documente românești e mai mare, și avem chiar cîte un document oficial. În sfîrșit, se ajunge a se scrie și inscripțiile de biserici în românește, prevestind o întreagă literatură de care, în treacăt, se va mai vorbi aici.

După aceste explicații venim la călătorul Andrei Taranowski, care vine la noi în 1570.

Notele lui de călătorie sînt foarte scurte. El sosește prin nordul Moldovei, prin regiunea pe care austriecii o vor numi mai tîrziu Bucovina, nume rămas și după reunirea ei la patrie.

Cu privire la această Bucovină zice călătorul: „în care pădure a Bucovinei cu șeptezeci și trei de ani înainte, adecă în 1497, 50 000 de ostași poloni au fost uciși, într-o singură zi de români”.

Aceasta înseamnă însă lupta lui Ștefan cel Mare cu Ioan Albert, cînd copacii „înținați”, adecă tăiați pînă la coajă, căzură asupra armatei polone și o distruseră.

După aceea se pomenește de Suceava, și în legătură cu ea se amintește și de moartea lui Despot, care se întîmplase numai cu șase ani înainte. E vorba și de Țuțora, la vărsarea Jijiei, care va deveni pe urmă vestită prin venirea hanului tătarilor la 1595, prin instalarea lui Ieremia Movilă. Aflăm și de Lăpușna, puțin mai jos, care a ajuns să fie destul de importantă: avem acte orășenești de acolo. Alexandru Lăpușneanu era din acest tîrg, prin mama sa, îngropată la mănăstirea Râșca.

Din celelalte orașe ale noastre călătorul știe numai Chilia, care acum era turcească și decăzuse foarte mult, ca să treacă apoi în Dobrogea, însemnînd Tulcea și Babadagul, în drumul către Constantinopol. Se mai vorbește de unele lucruri care se întîlnesc și la alți călători, de marile pescării ale Moldovei, care erau pe vremea aceea aici. O întreagă populație, care nu arată să fi fost rusească, ci românească, erau pescarii de pe cursul Dunării pînă în Muntenia, de o parte și de alta a fluviului, căci Turtucaia nu e decît un vechi sat de pescari români. Călătorul ni spune că în brațul Chiliei se prindeau moruni, la un șfert de zi cale, cu luntrea.

La întoarcere se notează și Cetatea Albă, Tighinea, care acum era Benderul turcesc, întărit de sultanul Soliman (la Bender s-a găsit inscripția de marmoră care spune, în legătură cu aceasta, cum a fost strivită Moldova supt copitele cailor sultanului). Cetatea însă nu mai avea rosturi de vamă, ca altădată, fiindcă toți fugeau de vameșii turci: Hotinul a folosit foarte mult de pe urma faptului că rivala sa a fost ocupată de turci. Tot la întors, călătorul ajunge la Iași, care este o „capitală” a țerii.

Călătorul iese din Moldova prin Camenița, cetatea polonă aproape de Hotin.

Iezuitul Giulio Mancinelli a fost pe la noi între anii 1582 și 1586, în epoca în care tronul Moldovei era ocupat de Petru Șchiopul, bunul domn inofensiv, „matca fără ac”, și de Iancu Sasul, a cărui stăpînire de cîțiva ani a fost terminată prin acea scenă tragică de la Lemberg.

Înainte de aceasta însă cîteva cuvinte asupra legăturilor pe care le-am avut noi cu acest ordin al iezuiților și cu ordinele propagandei catolice în genere. Am văzut că această propagandă se făcea la început prin dominicani, călugării predicatori și prin franciscani. Rolul dominicanilor a scăzut cu totul în timpurile mai nouă, dar al franciscanilor a rămas însemnat. Vechea lor propagandă se făcea prin frați din Ungaria, barați (de la barat după slavul brat, frate). Italienii s-au amestecat cu dînșii în a doua jumătate a veacului al XVI-lea. În timpuri mai nouă, însă, după 1600, propaganda se făcea de alți franciscani, veniți de la Marea Adriatică, din regiunile Albaniei și ale Dalmației, unde misiunile lor au avut totdeauna o foarte mare importanță, și cari înaintaseră prin Peninsula Balcanică pînă la Dunăre. În Bulgaria ei au găsit, dealminterea, pentru propaganda lor un substrat care la noi nu se întîlnea: acei vechi eretici cari se chemau bogomili sau pavlichieni, creștini ai Sfîntului Pavel –, Reicherstorffer și-a închipuit, un moment, că eram și noi, în Moldova, tot creștini pavlichieni, fiidcă s-a păstrat ceva din erezia aceasta în spiritul poporului –, și cari, rămași, de la o bucată de vreme, fără nici un sprijin și fără nici o orientare, și-au găsit refugiul, din cauza răspingerii lor față de ortodoxie, în catolicismul pauperist, popular, al franciscanilor. Aceasta explică de ce franciscanii au venit din Bulgaria, nu din cauza legăturilor speciale între poporul bulgar și religia catolică sau cultura pe care o aducea această religie catolică.

Mai ales în secolul al XVII-lea a jucat un mare rol în propagarea catolicismului la noi acea parte a ordinului franciscanilor care se zicea Observanții pentru că și-au fost impus anumite regule de „observare” morală, ceilalți călugări fiind rătăcitori, cerșitori, ignoranți și de multe ori și cu moravuri rele.

A fost un timp deci cînd biserica latină din Muntenia a atîrnat întru toate de cea de dincolo de Dunăre, mai tîrziu de episcopatul de Nicopol și, de la un timp, episcopii nu mai rezidau acolo, la Nicopol, unde erau împrejurări grele, ci preferau să steie pe lîngă bogatele curți ale domnului muntean, în Bucureștii cari, în tot cazul, nu puteau fi comparați cu nici unul din vechile tîrguri mucegăite, prădate, căzute în sărăcie din Peninsula Balcanică. Catolicii bulgari de la Cioplea, din apropierea Bucureștilor, erau în legătură cu propaganda aceasta a franciscanilor veniți din regiunile bulgărești.

În Moldova însă, franciscanii din secuime, cari aveau o „casă” vestită acolo, la Șimlăul Ciucului (Ssik-Somlyó), deserveau bisericile episcopatului de Bacău, deși „biscupul» era acuma în Polonia; ei duceau o viață foarte modestă, administrînd fără a predica.

De la o bucată de vreme, un alt ordin al iezuiților luase asupra-și răspîndirea creștinismului și la păgîni și la shismatici – și noi, ca ortodocși, eram cuprinși între shismaticii pe cari biserica catolică-i desprețuia și-i prigonea, căutind să li mîntuiască sufletele prin chemarea-i la singura biserică salvatoare. Fuseseră întemeiați în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, în momentul cînd catolicismul, atacat de protestanți, a crezut că nu se poate apăra mai bine împotriva acestei invadări a ereziei – căci pentru dînșii protestantismul era o erezie – decît prin proclamarea dogmelor față de care nu se încape nici un fel de îngăduință sau tranzacție, și prin organizarea unui corp de călugări învățați, capabili de toate finețele și inițiați în toate subterfugiile diplomației, și, pe lîngă aceasta, stăpîniți de o energie ostășească, am zice, fără păreche.

Iezuiții, deși avînd ca fundator pe un spaniol, s-au recrutat mai ales, nu în Spania, căci temperamentul spaniol nu prea e potrivit cu o activitate de dibăcie, de ipocrizie, de strecurări meșteșugite, ci dintre italienii cari făcuseră școala Renașterii, cari trecuseră prin învățăturile lui Macchiavelli, cari luaseră o parte atît de însemnată la alcătuirea diplomației moderne, lăsînd cele mai importante, adevărate și folositoare rapoarte cu privire la dezvoltarea politică a statelor de la începutul epocei moderne. Preocupați și de cucerirea morală a Extremului Orient, iezuiții au mers de preferință, nu în Germania, capabilă să se apere, nu în Peninsula Balcanică, unde era un domeniu al franciscanilor, ci, înainte de toate, în regiunile ardelene, polone și rusești. Pe la 1580 ei aveau o situație admirabilă în Ardeal, și au întrebuințat-o cu atîta lăcomie, încît a trebuit să se ia măsuri împotriva lor, fiind expulzați, la un moment dat, căci altfel întreaga politică a prinților unguri din Ardeal ar fi căzut în mîinile lor: avem în Sigismund Báthory, acel care se credea stăpînul lui Mihai Viteazul, deși supt raportul militar nu era vrednic nici să-i dezlege încălțămintea, așa ambițios, iubitor de glorie, degenerat și incapabil cum îl știm, tipul tînărului bine crescut de educatori de aceștia cu apucături călugărești. În Polonia ei s-au putut aciua foarte bine pe lîngă regele Ștefan Bâthory, care era din aceeași familie ca și stăpînitorul din Ardeal; el a fost un mare ocrotitor al ordinului în luptă contra ereziei sociniane, forma în care protestantismul pătrunsese acolo, împotriva chiar a protestantismului unei părți din orașele polone, ca și împotriva ortodoxismului unei părți din nobilii ai căror strămoși făcuseră parte din statul lituano-rus. Avea nevoie, pe lîngă aceasta, de iezuiți, nu numai supt raportul religios și cultural, dar și pentru că ei aduceau o escelentă cunoaștere a limbii latine, calități pedagogice distinse și erau oameni, în sfîrșit, cari, într-un sens, au continuat acțiunea Renașterii, capabili fiind a da lustru uneițeri. Pentru a fi în legătură cu aceia dintre ruși cari rămăseseră ortodocși, s-au stabilit, pe lîngă alte „case” pe care le aveau în Polonia, cu mănăstiri, școli, teatre școlare, o „casă” și la Lemberg.

De la Lublin veni părintele Warszewiecki din societatea lui Isus, care avea misiunea specială de a lucra între ruși și între vecinii, tot ortodocși, tot shismatici, cari erau românii din Moldova. În special asupra Moldovei s-a exercitat prin această casă din Lemberg o puternică influență iezuită. Asupra Țerii Românești s-a lucrat mai puțin, influența ardeleană fiind mai slabă, iar de jos, cum am spus, venind altă influență catolică, a călugărilor franciscani din Bulgaria. În sfîrșit, în Rusia iezuiții au jucat, la începutul secolului al XVII-lea, un rol extraordinar de mare, și a fost un moment cînd Moscova putea să ajungă catolică. Pentru ca să se oprească opera de propagandă, aici au trebuit sforțări mari din partea ortodoxiei, cu greu salvată de patriarhul de Ierusalim, Teofan, care a alergat imediat în părțile acestea, pe la 1620, – și ortodoxia din Ierusalim era mult mai mult decît cea din Constantinopol și cu atît mai mult decît cea din Moscova și Chiev –, dar, înainte de toate, printr-un român, fiul lui Simion Movilă, Petru, care fusese întîi Pătrașcu Vodă, candidat la tronul Moldovei și Munteniei și se așezase apoi în călugărie la Chiev, la vestita mănăstire a Peșterii. Ajuns mitropolit de Chiev, întemeietor de tipografie, alcătuitor de catechism, creator al unei literaturi rusești și, prin originea lui aristocratică, prin legăturile lui cu curtea polonă, [a fost una] din cele mai mari personalități pe care le-a cunoscut poporul rusesc, căci viața culturală a întregii națiuni derivă de la prezența pe scaunul din Chiev a lui Petru Movilă sau Moghilă, a doua zi după epoca lui Mihai Viteazul.

Iezuitul care a jucat un mai mare rol și în Ardeal și în Rusia a fost vestitul Padre Possevino, care a fost și un scriitor vestit,– în total o personalitate foarte interesantă.

Așezați între ardeleni, poloni și rușii de supt coroana polonă, din Galiția și de peste Nistru, lîngă cazacii supuși pe urmă influenței țarului din Moscova, natural că și noi a trebuit să primim influențe de acestea iezuite. Sînt domni din a doua jumătate a veacului al XVI-lea cari au ocrotit propaganda catolică. Petru Șchiopul a fost prietenul acestei propagande: pe lîngă dînsul a funcționat multă vreme în calitate de cămăraș de Lăpușna, pe urmă de postelnic, un albanez italianizat, cu aparență de nobil venețian, Bartolomeo Bruți, frate cu tălmaciul ambasadorului venețian la Constantinopole, Cristoforo Bruți, și rudă cu alți membri ai aceleiași familii, rămasă în Capo d’Istria și în deosebite părți ale Italiei. Bruți era așa de bogat, încît putea să trimeată 6 000 de galbeni ungurești rudelor.

Acesta a fost sprijinul de căpetenie al propagandei catolice la noi. Era vorba să se primească stilul nou încă de la 1590, îndată după decretul prin care Grigore al XV-lea îl impuse, în Moldova; s-a căutat a se redacta un catechism românesc, ceea ce nu s-a făcut. Ungurii și sașii cîștigați pentru propaganda luterană trebuiau să fie aduși din nou la catolicism. Se va vedea că și Ieremia Movilă a sprijinit catolicismul, mergînd în Suceava la biserica catolică. În Muntenia Alexandru Vodă, fratele lui Petru Șchiopul, este zugrăvit așa de un scriitor catolic, autorul unui raport italian: „Petru Vodă din Moldova și prieten al regelui Poloniei, a avut un frate care a fost domn în Muntenia și se chema Alexandru, care a murit la 1577, fiind socotit sfînt, ca unul ce purta ascuns supt haina lui un veșmînt de călugăr de păr de cal foarte aspru, cu care a și murit”.

Se pomenește în același raport de nevoia unor cărți ungurești și „sîrbești” (adecă slavone) în legătură cu propaganda catolică.

Așa fiind, era natural ca iezuiții să și vorbească de țerile noastre.

Acum, nu cunoaștem tot ce au spus iezuiții și ce se păstrează în relațiunile lor manuscrise. Este o imensă arhivă la Roma, a congregației de „Propa ganda Fide” („Pentru răspîndirea credinței”), care se ocupa de toate provinciile cîștigate împotriva păgînilor sau ereticilor. Un inventariu al acestor bogății lipsește, și s-au tipărit numai relațiuni întâmplătoare, sporadice.

În scrierile părintelui Possevino despre Ardeal se vorbește despre situația poporului românesc de acolo. Este chiar un pasagiu foarte important în care se constată existența unui vlădică românesc la Alba Iulia. A fost o discuție foarte pasionată în ce privește rostul acestui episcopat. Cîțiva, printre cari mă număr, susțin că românii n-au avut un mitropolit rezidînd în capitala Ardealului decît pe vremea lui Mihai Viteazul și din cauza influenței lui; alții, sprijiniți pe anume acte, dubioase, pretind că încă din secolul al XV-lea era un mitropolit al Ardealului. Acesta se pare cu totul imposibil, pentru că situația românilor din Ardeal era așa de umilă, cu atîta despreț erau priviți de oficialitate, încît un mitropolit al lor așezat în fața episcopului catolic, în însăși reședința principilor Ardealului, e nelogic. De fapt, pe vremea aceea, se făcea în Ardeal printre români o foarte puternică propagandă calvină, căreia i se datorește și traducerea în românește a o mulțime de cărți sfinte sau predici și tipărirea acestor cărți. În fruntea bisericii acesteia calvine a românilor din Ardeal era un Superintendent, dar ai noștri nu prea înțelegeau ce e superintendentul, și-i ziceau și mai departe: vlădică. Și, deoarece superintendentul trebuia să aibă legături strînse cu prințul, era necesar să aibă un „birou” la Alba Iulia: s-a făcut acolo, deci, o bisericuță, care pe urmă a fost transformată în biserică de zid de către Mihai Viteazul. Acesta este sensul prezenței episcopului. Dar el nu era acolo în calitate de episcop român, căci nu reprezintă ca episcop neamul său românesc, ci era unul care prin aducerea noastră la calvinism lucra la deznaționalizarea neamului său.

E posibil ca Possevino să fi spus ceva și despre Moldova, însă acel care a povestit despre dînsa și a cărui expunere s-a tipărit este pînă acum numai acel Giulio Mancinelli.

El vine din sud, prin Varna, Mangalia, Preslavița. Ce l-a izbit întîi, în cale, este ieftinătatea de la noi. Pentru un aspru – monedă mică de argint foarte supțire, pe care turcii o falsificau în chip scandalos, dar, pe cînd ei plăteau în aspri noi, cereau să fie plătiți în aspri vechi – se dădeau cinsprezece ouă; o găină costa doi aspri și un butoiaș de vin patru.

Mancinelli înseamnă la Constanța că mai existau încă ruine din vremea veche de la Tomis. Se mai găseau „marmuri mari” aici, și un turc bogat le scotea din ruine. Pe urmă Mancinelli înaintează la brațul Chiliei. Pe aici se trecea foarte greu, fiindcă brațul era înnomolit, și numai în anume momente corăbiile, cu multă primejdie, puteau să se strecoare în aceste părți. Aici a văzut furci de care atîrnau moruni spintecați, puși în proțap. În ce privește prețul, se spune că morunul plin de icre, cît omul de mare, costa 60 de aspri. La Iași călătorul vede coloniile străine – și asupra acestor colonii vom reveni –, compuse din ragusani, germani, unguri. Erau și familii bogate catolice, care aveau pe mormintele din jurul bisericii lor, apoi distruse, blazoanele familiilor lor. Cînd se întoarce, Mancinelli e prins de furtună în locuri grele de la gurile Dunării și ajunge în pericol să se înece. Tovarășii lui de călătorie se roagă atunci de Dumnezeu să-i cruțe viața, făgăduind să reclădească biserica de piatră a Sf. Nicolae din apropiere.

Adaug că la 1565 Giovanni Andrea Gromo dă o descriere a Ardealului, în care românii sînt prezintați ca hoți și tllhari. Alături, se vorbește de cei 3 000 de călări ai Moldovei (de toți 60 000 de ostași), cu cai buni și șoimi vestiți (300 de cai și 100 de șoimi se dau sultanului). Se atinge și alegerea domnilor.

Un raport de iezuiți prezintă o călătorie la Suceava supt Ieremia Movilă. La Cetatea Neamțului e pîrcălab Hrisoverghi cu fiu care a învățat la Veneția (întors de doi ani; și tatăl înțelege italienește). În tîrgul vecin, două biserici, cu un preot catolic și credincioși sași. În Suceava vodă-i mîngîie de prigonirea prințului ardelean și-i îmbracă. E un domn pios și foarte blînd: biserica românească are frumoase picturi; icoane în sala de audiență. Sînt, pentru ceva negustori și soldați poloni, două biserici catolice. La urmă se pomenește biruința lui Radu Șerban contra lui Moise Székely, acel prinț de prigonire.

Trei călători francezi la noi

Venim acum la călătorii francezi. Avem doi: unul în Muntenia, Lescalopier și Bongars și altul în Moldova, Fourquevaux, cari sînt aproape contemporani.

Să începem cu acesta. Fourquevaux era un om deprins în negociații diplomatice, care a jucat un rol și în Spania și care, făcînd o călătorie în Orient, s-a hotărît să se întoarcă prin Polonia. La început el urmează deci același drum pe care-l făcuse Mancinelli, străbătînd Moldova de la sud, de la gurile Dunării, către Iași.

Și el întîlnește la guri pescăriile acelea strașnice, cu morunul cît omul, care formau un obiect de mare venit pentru visteria turcească. Prețul unui morun, cîntărind cît o sarcină de catîr, spune el, era de doi solizi francezi. Icrele, care se vindeau în toată lumea grecească supusă sultanului, erau din părțile noastre; negoțul rușilor e mai nou, presupunînd relații comerciale care atunci nu existau.

Îndată după aceasta se întră în imensa stepă pe care tatarii o numeau Bugeacul. Pe vremea aceea nu erau pe aici tatarii, dar cazacii, hoți de dincolo de Nistru, erau, fără ca pe vremea aceea să reprezinte o parte din populația rusească. Cuvîntul cazac e tătăresc, înseamnă „pribeag” ori, cum s-ar zice cu un termin englez, „outlaw”, „care se află afară din lege”. Oameni fugiți din Polonia, din Rusia, din Moldova, oameni cari făcuseră vreo crimă, vreun păcat sau cari aveau mari ambiții, pe care nu le puteau satisface în țara lor. În ostroavele Niprului, acoperite de păduri, acolo se strîngeau și prădau pe orice drumeț. Erau așezați la cataractele rîului, unde e mai greu de pătruns, în regiunea unde fuseseră întîi ostrogoții. În secolul al XVII-lea li se zicea zaporojeni, sau și nizovi. Regele Poloniei se scutura de orice legătură cu dînșii, spunînd turcilor că pot să vie să-i execute pe toți, dacă pot; dar, de fapt, acești cazaci li erau polonilor foarte necesari fiindcă-i întrebuința în contra tatarilor, și nu exista alt mijloc de a lupta contra lor decît acesta, cazacii fiind, mai la urma urmei, un fel de tatari creștini. Ștefan Báthory i-a orinduit puindu-li în frunte un hatman, și pe vremea aceasta Moldova, nu numai că li cunoștea calitățile ostășești, dar Ioan Vodă cel Cumplit a fost susținut împotriva turcilor de cazacii lui Svierșevschi: cînd boierii moldoveni l-au trădat, acești auxiliari străini au luptat alături de dinsul și l-au apărat pînă în ultima clipă.

Pe urmă, Ioan Potcoavă a fost așezat tot de cazaci și hatmanul căzăcesc a stat în rîndul boierilor Moldovei la Iași, cîteva luni de zile. Și au venit și alți falși Ioan Vodă, precum și un Alexandru Vodă, un Constantin Vodă, cari toți erau sprijiniți de cazaci, bucuroși ca, în loc de a prinde pe drumeții mai rari, să prade o țară întreagă care-și refăcea bogăția în timp de cîțiva ani de zile. Un fiu al lui Alexandru Lăpușneanu, Petru Cazacul, s-a numit așa, deși era moldovean, pentru că fusese susținut tot de cazaci. Și pe vremea lui Mihai Viteazul au jucat un rol mare în luptele acestuia.

Pe acești cazaci îi întîlnește călătorul nostru, care li zice „les couzaquis”. Ei făceau drumurile cu totul nesigure. Drumurile acestea, ni spune călătorul, sînt cutreierate în cea mai mare parte de familii care locuiesc în căruțe cu mai multe rînduri și care au în ele pînă și mori de vînt pentru făină. E vorba deci de tatari, cari locuiau în ce se numește de cronicari, în secolul al XVII-lea, coșuri, cam cum sînt azi căruțele cu care coboară sătenii de la munte cînd merg să culeagă recolta la șes.

În ce privește cetățile de aici, Fourquevaux cunoaște Chilia și Cetatea Albă, care aveau garnizoane de ieniceri. Stătea în ele un vameș turcesc, și erau închinate – cel puțin Chilia – unei fundațiuni religioase din Orient; și sultana Validè, mama sultanului, avea drepturi asupra veniturilor orașului. La Cetatea Albă guvernatorul ținea două biete galere.

Prin mlăștinile acestea era un număr colosal de țînțari. Îi simte călătorul, care știe și cînd s-a luat Cetatea Albă: „acum nouăzeci și cinci de ani”. Acest amănunt arată că în localitate se pomeneau vremurile moldovenești. Cetatea avea încă turnurile cele mari, zidurile duble, șanțurile adînci, „de modă veche”. Cea mai mare parte s-a păstrat pînă în zilele noastre, și cetatea este, cum am mai spus, cea mai importantă construcție militară din tot cuprinsul României mari. Mahalalele erau întinse, însă făcute de lemn, întocmai ca și casele din Constantinopol.

Ca să continue drumul, călătorul francez a trebuit să se suie în cară cu boi, și cu ele a mers pînă la localitatea pe care o numește „Porcaër”, Purcari, care era granița între locul domnului moldovean și teritoriul sultanului. „Regiunea aceasta”, scrie el, e puțin locuită și puțin fertilă, afară de pășuni. Vite sînt multe, și foarte ieftene, în această regiune: boi, cai, oi, capre, și aceste vite le pradă „les couzaquis”, hoți goniți din Polonia, Rusia și țerile vecine, supt groaza cărora trăiește toată țara, așa încît noaptea trebuie să stea cineva să păzească tabăra aprinzînd focuri, care erau foarte necesare din cauza frigului, adus de vintul din stepă. Împrejurările acestea de frig și hrană proastă au făcut ca drumeții să se și îmbolnăvească. Cu francezul era și un italian și alți tovarăși. N-aveau ca hrană decît pișcoturi și carne sărată. Cu toate acestea, făceau haz de năcaz: italianul s-a apucat să joace și comedia lui italiană, Arlechino, în stepa basarabeană… Se mai distrau și cu vînatul de păsări – în Basarabia, în părțile dinspre Orhei și Soroca, se mai văd și acum dropii lăsîndu-se grele în mijlocul buruienilor enorme. În păduri erau mistreți și urși, cari invitau și ei la vînătoare.

Cînd s-a trecut pe pămîntul moldovenesc, populația era mai deasă, și, nemaifiind primejdia de cazaci, se vedeau necontenit săteni și sătence mergînd la tîrg.

În această țară, spune Fourquevaux, fetele obișnuiesc să pună cununi de flori pe cap. În carăle lor se aduceau foarte multe ouă, și femeile erau atît de sprintene – ca dănțuitoarele din Spania, care saltă așa de ușor, că o foaie de trandafir pusă în papuc nu se ofilește – încît ouăle așezate în cară nu se stricau.

„Pe aceste drumuri”, zice el, „întîlnim adesea douăzeci pînă la treizeci de căruțe laolaltă” – sistemul de a călători în caravane de frica hoților –; „pe fiecare era cîte o fată. Veneau de la tîrg. Erau foarte frumoase, fără găteală, cu cununi de flori în păr, ca să arăte că sînt încă de măritat. Am cumpărat de la ele lapte, prepelițe («des cailles qu’elles appeloient en leur langue perpelissa»), ouă, de care uneori erau pline carăle pînă sus, și ele erau așezate în vîrf, pe care mergeau ei, se sprijineau pe ele fără să le spargă.”

Ajuns la Iași, Fourquevaux vede unde locuiau țiganii mănăstirilor; erau mănăstiri foarte multe și țigani în proporție. 2 000 de case țigănești dădeau dajde domnului. Se face oarecare confuzie între îmbrăcămintea româncelor și a roabelor țigance. Pe atunci – ceea ce merită să fie relevat – româncele din mahalale purtau costumul de la sat, cu pieptănătura înaltă, cum se vede acum la femeile unguroaice din ținuturile de munte, în județul Roman în special, și care se întîlnește, împrumutat, și la rutencele din nordul Bucovinei și Basarabiei.

Se mai vorbește de casele foarte șubrede ale oamenilor de rînd, de curtea domnească, cu oarecare înfățișare, fiind făcută de piatră. Drumețul a văzut și pe Petru Șchiopul dînd audiență. „Ducele Moldovei”, povestește el, „dădea audiență, cu măreție și maiestate” (avec grandeur et majesté). Lîngă dînsul stătea Bruti, care-i adusese scrisori din Constantinopol. Domnul era păzit de trei, patru sute de soldați unguri, cari poartă săbii și halebarde. Stăteau doi cîte doi pînă la umbrarul supt care stă vodă. E așezat; dregătorii îi stau în preajmă. Pîrîși vin la el, de oriunde, se opresc în față-i și, îngenunchind, îi vorbesc. Pare că asistăm la o scenă din evul mediu: Ludovic cel Sfînt judecînd pe francezii veacului al XIII-lea supt stejarul de la Vincennes.

I se oferă să viziteze curtea, care pentru un drumeț din Apus nu înseamnă mare lucru. Era din lemn, ca și casele boierilor, „și cu foarte puțină piatră, rău așezată”. Petru Șchiopul, dealminterea, avea să vadă în posesiunile austriece și altfel de locuinți, după fuga lui din Moldova, la 1591, la Tulln, la Innsbruck, la Bozen, dar, cu gîndul la sărăcia Moldovei sale înapoiate, el era să moară de dor supt binecuvîntarea caldă a soarelui din aceste părți vecine cu Italia, unde-i era menit să-și odihnească oasele.

Călătorul știe despre originea noastră romană, și el recunoaște și latinitatea limbii, măcar în parte, căci avem elemente „italiene, slave, grecești, turcești – și multe altele”.

„Țara e foarte bogată, pămîntul negru; heleșteie sînt pretutindeni.”

Plecînd din Iași, cu trate în Polonia care nu fură achitate, se dă o căruță ușoară, cu un singur cal și pentru un singur om, cum au fost căruțele de poștă de mai tîrziu, cu care atîția călători au fost scuturați, ba zvîrliți chiar din ele și suiți înapoi.

În toate părțile călătorul nostru a văzut pășuni, pe alocurea pămînt lucrat – agricultură sporadică prin urmare. Trebuie trei zile pentru a ajunge la Ștefănești, unde se trece Prutul. Ajunge, în sfirșit, la Hotin, care este o cetate, „un mic castel” de cărămidă, înalt.

Una din cele mai neașteptate descoperiri ne face să vedem printr-un călător însăși viața din Țara Românească și îndeosebi din București în al treilea șfert al secolului al XVI-lea.

D. Edmond Cleray a găsit la Montpellier un manuscript, provenit din familia de Thou, cuprinzînd călătoria, care e în general de o importanță deosebită, a unui parizian, viitorul consilier de parlament – om curios de a vedea lucruri nouă, ager în a le prinde și capabil de a le reda cu mult haz naiv –, Pierre Lescalopier, care a făcut, numai pentru plăcerea lui, fără însărcinare diplomatică dintru început, fără planuri pioase de pelerinagiu și fără interes de comerț, drumul prin Veneția la Constantinopol („Voyage fait par mov, Pierre Lescalopier, Parisien, l’an 1574, de Venise à Constantinople”). Descrierea lui, cu largi reproduceri, între care paginile care privesc pe români, a apărut în Revue d’histoire diplomatique din 1921.

La Constantinopol, ambasadorul francez se gîndește a-l întrebuința pe drumeț în proiectul de căsătorie dintre Ștefan Báthory, principele Ardealului, viitorul, în scurtă vreme, rege al Poloniei, și d-ra de Châteauneuf, din suita Ecaterinei de Medicis, pe care, asigură el, regele Carol al IX-lea, obișnuia s-o numească „soră” a sa, – de fapt, Renée de Rieux, o persoană nu tocmai recomandabilă, care a luat mai tîrziu pe un italian oarecare, grăbindu-se a-l asasina. Lescalopier știind latinește, ministrul regelui căutase a-l întrebuința într-o țară ca Ardealul, în care aceasta era limba curentă.

Dar mai era un scop: pe atunci influența franceză tindea a cuprinde Orientul. În Polonia fusese ales rege Henric, al doilea fiu al Ecaterinei de Medicis; un reprezintant al regalității franceze se instalase la Constantinopol, unde Apusul catolic întreg era considerat ca o țară a francilor cu un „împărat” francez mai presus de toți ceilalți șefi de state. În nordul Rusiei negoțul francez pătrundea îndrăzneț. Asupra țerilor noastre, în care era să se așeze, peste cîțiva ani numai, ca domn, un ocrotit al lui Henric ajuns rege al Franciei, Petru Cercel, din Țara Românească și unde visătorii se gîndeau la colonizări de francezi, era cu neputință ca această infiltrare, diplomatică deocamdată, să nu aibă consecințele ei.

Astfel Lescalopier avea și sarcina ca, în treacăt, „să mulțămească celor doi voevozi pentru binefacerile lor față de francezii cari trecuseră din Polonia în Levant” și să caute și niște inele pierdute la munteni de contele de Tavannes, într-o călătorie asupra căreia n-avem știri mai bogate. Pe urmă, trecînd în Polonia, călătorul, devenit acuma un agent al diplomației franceze, avea să ducă știri lui Gilles de Noailles, senior de Lisle, care se afla la Cracovia.

Astfel el e bine informat asupra situației în părțile noastre. Știe că, la năvălirea lui Ioan Vodă cel Cumplit în Țara Românească, cu 60 000 de oameni, și ambasadorul francez stăruise pe lîngă atotputernicul vizir Mohamed Socoli pentru reașezarea în scaun, prin intervenția militară turcească, supt conducerea beglerbegului Rumeliei, a lui Alexandru Vodă cel izgonit. Aceasta pentru că Henric al Poloniei era în conflict cu Ioan, din întețirea vestitului aventurier Albert Laski, îndemnătorul și ajutătorul, apoi dușmanul lui Despot cel de o samă cu dînsul, care Laski nu voia numai să i se restituie Hotinul, „uzurpat” de moldoveni, „pretinzînd că era în hotarele Moldovei și că Laski nu făcuse omagiul”. El se afla la Paris, de unde, în legătură cu planurile lui, bine cunoscute, de domnie românească, oferea pentru tronul muntean 10 000 de galbeni creștere la tribut, pe lîngă darul în valoare de 200 000 alții, pentru Socoli și încă trei pași. Cunoștințile parizianului merg chiar așa de departe, încît știe și locul unde, după lupta dintre Ioan și Alexandru, acesta se retrăsese cu 10–12 000 de oameni, aștepînd pe turcii beglerbegului: „schat Joanestschte”, satul Ionești (?), la Dunăre, desigur în raiaua Giurgiului. Dealtfel la ambasadorul regal, episcopul d’Acqs, se prezintaseră soli și de la Alexandru, care voia să-și răzbune, și de la Ioan însuși, care dădea explicații: ambii se arătau gata să fie la Poartă într-un an pentru a se judeca acolo cearta dintre dînșii.

Drumul și-l face spre Ardeal, unde negociațiile pentru căsătoria franceză urmau, între omul prințului și agentul francez – se vorbea turcilor, pentru a-i cîștigă la proiect, de posibilitatea amenințătoare a unei căsătorii dintre Báthory și o fată a Habsburgului, de pe tronul german –, în tovărășia solilor acestei țeri.

Dunărea se trece pe la Rusciuc, căruia i se dă numele românesc de: Ruși; tîrgul era locuit și de turci, nu numai de bulgari. Aici se înseamnă prețurile și echivalența monetară; un cal costă douăzeci de galbeni sau o mie de aspri, galbenul valorînd cincizeci-șaizeci de bucăți din mica monedă de argint, adesea falsificată, a turcilor.

La 6 iunie parizianul trece prin vad, unde e cercetat ca să se vadă dacă nu duce cu dînsul sclavi creștini fugari. Află pe malul stîng un sat „turcesc”, cu mulți români în el; din cetatea veche a Giurgiului – căci nu poate fi vorba de altceva – află numai un turn pătrat, despre care i se spun lucruri din care înțelege că pe acolo ar fi fost Petru Ermitul, pe vremea întîii cruciate!

Fără a descrie localitățile intermediare, Lescalopier prezintă acuma Bucureștii de atunci – o adevărată revelație. Orașul e întărit – pe vechea lui așezare din deal – cu „trunchiuri mari de copac înfipte în pămînt, unul lîngă altul, și legate între ele prin grinzi transversale, prinse de acele trunchiuri cu niște înjghebări lungi și mari de lemn”; ulițile sînt acoperite și ele – încă de atunci – cu „trunchiuri de copac”.

În clipa cînd se pregătea marea lovitură turcească împotriva Moldovei, unde, în pustietatea seacă de la Roșcani, Ioan Vodă era să fie vîndut de boierii săi și rupt de cămile, francezul află pe Vodă Alexandru între boierii lui și turcii ajutorului. Locuia în cetate, acel „chasteau fermé contre la viile” pe care nu-l putem așeza aiurea decît pe înălțimea de la Mihai Vodă.

În trăsura domnească cu cai frumoși (coche bien attelé) călătorul merge la curte, cu scrisorile de acreditare, date din Constantinopol, precum și cu altele în care Vodă era rugat să primească bine pe Gilles de Noailles, în trecerea lui de la poloni în Turcia. Alexandru răspunde că întîmpinarea va fi ca a unui sol al regelui Franciei, „căruia vrea să-i aducă servicii” („auquel il vouloit servir”).

Palatul e în paiantă: „cloisonnages de charpenterie remplis de torchis de boue et herbe hachée parmi”. Cuprinde „o sală mare cu covoare turcești și cu săpături jur-împrejur, la înălțime de aproape trei picioare, ca în caravan-seraiuri”. În fața porții de întrare stă vodă în jeț (chaire). Boierii așteaptă în picioare la distanță, precum și satîrgiii și cei cu buzdugane („plusieurs armés de haches ou marteaux d’armes”); lîngă domn stă numai un „paj», un copil de casă, care ia scrisorile și le cetește tare. Răspunsul, arătat mai sus, fu scurt („le prince me parloit en peu de parolles”). Un tălmaciu latinesc, găsit cu greu, ajutase pe călător, care e recondus seara cu torțe, la casa lui în oraș, unde vodă, care-i dăduse și un mehmendar pe drum, trimesese un bun bucătar.

Orașul, spune el, n-are nici o clădire cumsecade („aucun beau bastiment»). Ar fi – ceea ce e fals – numai două biserici, șj acelea de lemn, dintre care una săsească: „l’une à la grecque, l’autre de luthériens”. Casele sînt acoperite cu țigle, cu șindilă sau cu stuf.

Țara e plină de roadă. Locuitorii sînt coloni romani și-și zic, printr-un..glissement de la langue”, români: „ceux du pays se disent vrays successeurs des romains, nomment leur parler romanechte, c’est-à-dire romain”. Ei vorbesc o limbă pe jumătate italiană, pe jumătate latină, dar „amestecată cu grecește și cu vorbe ciudate” („meslée de grec et de baragouin”). Sînt ortodocși stricți, absolut contra papei. Respectul pentru domni e religios, și-i pomenesc în rugăciuni. Ospețele sînt îmbielșugate, și se ridică păharul – aici dă, cel dintîi, cuvinte românești –, pentru Dumnezeu, „pour la sanitat de Dnazou» –, pentru vodă, pentru sultan, pentru „toți bunii creștini”, pentru pace, pentru ai lor, cu urări „de mîntuiri, sănătate, drum bun și bun întors, împlinire a dorinților” („prières de bon salut, santé, bon voyage et retour, accomplissement des désirs”). În acest timp stau în picioare, ținînd sus păharul, cu gestul larg. La curte domnul însuși se așază singur la o masă mai înaltă purtînd cuca; boierii, cu capul gol, i-ar fi sărutînd picioarele.

Drumul îl ia Lescalopier prin Popești (Vopecht), unde, într-o casă de țerani, era să ardă Tavannes, domnul trimițîndu-i pe hirurgul său. Apoi se ajunge la hotar, la Bran, desigur: hotarul e însemnat printr-o bară în latul drumului. Garnizona, straja, stă sus, într-un castel.

În Ardeal, călătorul află francezi, pe „Blandrat”, Biandrate, Piemontes, care i se prezintă de Báthory, ca fiind „François comme moy», pe Normand, care negocia căsătoria, pe care o strică vestea că Henric a fugit din Polonia pentru a ocupa tronul francez, vacant prin moartea fratelui. Va veni îndată Gilles de Noailles cu doi poloni, în calea spre Dunăre. Cu localnicii se vorbește „en bon gros latin”.

Din orașe se pomenesc „Milesvar”, Sibiiul, cu casele „zugrăvite pe dinafară”, „Deva Iulia”, Alba Iulia însăși, „bourg grand marchant et peuplé comme une ville”. Ruinele antice îl interesează, cum vor interesa mai apoi pe vestitul Bongars.

De la acest călător francez, care era un diletant, un turist, trecem la altul, a cărui călătorie are un rost precis. E vorba de unul dintre cei mai importanți oameni de știință din a doua jumătate a veacului al XVI-lea. Pentru întîia oară avem a face cu un om foarte învățat care străbate țara noastră. Jacques Bongars (1546–1612), admirabil cunoscător al antichității clasice, a strîns laolaltă izvoare privitoare la cruciate pe care le-a intitulat „Gesta Dei per Francos” („Isprăvile lui Dumnezeu prin francezi”), cuvîntul care a rămas pentru a fi amintit, de cîte ori este vorba de isprăvile francezilor, în timpuri mai noi, prin Orient. Pe lîngă aceasta el culegea inscripții. Ardealul pe acea vreme era cunoscut ca avînd multe urme romane; să se mai adauge că aici se așezaseră iezuiții, oameni foarte culți, cari aveau cunoștință de ce s-a fost găsit în acest domeniu și comunicau aceasta și în Apus, creîndu-se astfel Ardealului o reputație specială. Nimic mai natural deci decît că Bongars a venit în părțile acestea după asemenea urme.

Descripția de călătorie a lui, pe care n-avea intenția s-o publice, constă din simple note, păstrate între hîrtiile ce se află la Biblioteca din Berna. Publicată întîi într-o broșură germană, a fost reprodusă în vol. XI din colecția Hurmuzaki.

Sîntem în epoca lui Petru Cercel și a lui Mihnea zis „Turcul”, la 1585.

Petru Cercel e fratele lui Mihai Viteazul, unul din frații lui, căci era și un altul care purta același nume de Pătrașcu ca și tatăl lor, Pătrașcu cel Bun: i se zicea Pătrașcu cel din Cipru. O familie foarte bine înzestrată, unii într-un sens, alții într-altul. Știm ce a făcut Mihai; Pătrașcu din Cipru a scris o gramatică grecească, pe care am găsit-o, sînt mulți ani de atunci, la Biblioteca regală din Dresda, purtînd chiar în titlu însemnarea acelui care a făcut-o. Cît despre Petru Cercel, el a avut o viață foarte zvînturată. Fusese o bucată devreme în Damasc, cum spune însuși într-o plîngere a lui, de pe la 1579, către regele Franciei, pomenind de nenorocirile copilăriei și tinereței lui. Reclamă încă de atunci dreptul de moștenire la tronul muntean, cerînd sprijinul regelui Henric.

După aceea a apucat drumul către Apus. Unul dintre mulții pretendenți cari apăreau la curțile occidentale, împrumutînd bani și rugîndu-se de un sprijin diplomatic. A fost bine primit la curtea acelui rege Henric al III-lea, om inteligent, vioi, elegant, cam stricat, încunjurat de tineri cari aveau aceleași calități și defecte, vestiții „mignons” cu cercelul la o ureche, de unde și, pentru el, numele de „Cercel”. Voevodul român pribeag a stat o bucată de vreme în preajma suveranului francez, care i-a dat la urmă scrisori de recomandație, cu care merge la Constantinopol, unde ambasadorul francez de Germigny l-a susținut, din ordin și din aplecare. Din nenorocire n-aveau bani, nici ambasadorul, nici pretendentul, și nu se găsea cine să-i împrumute, nici pe unul, nici pe altul, – și acolo lucrurile nu mergeau fără bani. Cu toate acestea Germigny continu; stăruințele sale, și. În cele din urmă, Petru ajunge domn al Țerii Românești. Venind pe tron, s-a încunjurat și el de italieni, de francezi. A cîrmuit așa doi, trei ani, nemulțămind pe boieri prin părțile rele ale guvernării lui, ca și prin ce se nemulțămesc oamenii mai ușor, adică prin părțile bune. În acest timp a clădit curtea domnească de la Tîrgoviște în stil apusean, a împodobit biserica de acolo, a organizat o armată, a vărsat tunuri, din care o fărîmă, cu vulturul și frumoasa inscripție slavonă, se poate vedea încă, păstrată ca prin minune, la Muzeul militar din București. E, vădit, un fel de imitație – fără ca modelul să fi existat înaintea ochilor, dar din cauza acelorași curente occidentale – a lui Despot; numai cît ceea ce făcuse străinul în Moldova, făcea, de data aceasta, în Muntenia, un „drept moștenitor”, rezultatul nefiind așa de catastrofal.

Cu toate acestea Petru a trebuit să părăsească tronul muntean, refugiindu-se pe urmă în Ardeal. Prădat, prins, a fost apoi închis în Maramurăș, la Hust, de unde a scăpat, lăsîndu-se cu o funie pe fereastră.

S-a dus din nou în Apus, unde a fost primit ceva mai rece decît înainte: a mers în Italia, adresînd de acolo scrisori desperate către francezi, cari însă nu mai aveau aceleași dispoziții față de dînsul. A stat la Veneția un timp, cheltuind din larg – sistemul cel mai obișnuit pentru a fi crezut cineva bogat și a găsi creditori –, și de acolo, cu ajutorul venețienilor, a trecut la Constantinopol, reîncepînd uneltirile pentru domnie. Fiind însă tot așa de sărac și fără sprijin din partea vreunei ambasade, turcii, la un moment dat, l-au suit într-o luntre spartă și l-au înecat în apele Bosforului. Așa a murit, pentru a rămînea neîngropat în veci, fratele lui Mihai Viteazul.

După plecarea lui Petru Cercel s-a împrăștiat și lumea străină care-l încunjurase un moment, toți oaspeții neobișnuiți cari țineau de persoana lui, fluturi ce jucau în raza trecătoarei lui lumini. A revenit Mihnea, fiul acelui Alexandru, despre care o mărturie, citată înainte, îl arată ca aplecat către catolicism; din parte-i, Mihnea s-a făcut turc mai tîrziu, dar a luptat împotriva lui Mihai Viteazul, pentru tronul muntean, rîvnind să fie beglerbeg în părțile acestea.

Pe vremea lui Bongars însă, era un tînăr de douăzeci și cinci de ani, și amintirile lui Petru Cercel nu se împrăștiaseră.

Călătorul pornește vara din Brașov, căpătînd după cerere scrisori și pașaport către domnul muntean. Mai avea scrisori de la unul dintre cei mai însemnați reprezintanți ai sașilor în momentul acela: Albert Huett din Sibiiu, care-i dăduse și scrisori către Mihnea Vodă, pe care-l cunoștea îndeosebi. Bongars era întovărășit de un cămăraș al lui vodă, care venise în Ardeal pentru cumpărături, Gulielm Walter, foarte probabil rudă cu alt Walter, pe care-l vom întîlni pe vremea lui Mihai Viteazul, traducînd cronica românească a logofătului Tudose despre cei dintîi ani de domnie ai acestuia și dîndu-i o formă mai potrivită gustului cetitorilor din Apus. La Brașov, înainte de a părăsi orașul, el pomenește de bîlciul de vineri și sîmbătă, care se ținea în orașul acesta.

Ni se spune că la acel bîlci se întîlneau negustori din orașele noastre; „și vin” ni spune el, „și oameni din Muntenia și Moldova”. Probabil cei din împrejurimi, și, pe lîngă aceștia, oaspeți întîmplători cari se găseau în oraș: atîtea familii boierești refugiate, ambasadori, curieri.

Cum era bîlciul acesta din Brașov putem să știm, dealtfel, printr-o icoană care s-a păstrat și de pe care o copie se găsește la Academia Română, reprezintînd pe acela din Brașov în veacul al XVIII-lea, cu săteni de ai noștri, îmbrăcați în constumele lor pitorești, cu călugări, preoți, boieri – în acest caz purtînd costumele epocei fanariote – cu negustori sași; tot felul de lucruri sînt expuse, de la icoanele și crucile pe care le vindeau monahii pînă la produsele sătenilor și la obiectele fabricate de sași, cu toatele expuse în corturi sau, cum se mai zicea, șatre.

Fiindcă Bongars trebuia să pășească într-o țară cu totul necunoscută, cu privire la care umblau tot felul de legende urîte – „die wilde Walachei” a dușmanilor noștri din vremuri mai nouă era în mintea multor călători, cu mai multă dreptate, și pe vremea aceea, – Bongars luase scrisori de la sfatul Brașovului către Mihnea Vodă și către marele vornic al Țerii Românești, Dimitrie. În același timp, fiindcă se cere o „carte de drum și de trecere” la Bran, el se îngrijește să aibă această hîrtie.

Face drumul pe la Rîșnov, una din cele mai vechi așezări din părțile acestea, – Rosenau al sașilor fără îndoială n-a dat Rîșnov, și trandafiri așa de mulți în părțile acelea de munte nu se întîlnesc ca la Cazalîcul bulgarilor; dealtfel poate că grădinăria persană nu adusese încă trandafirii, al căror nume nu e românesc, ci grecesc („treizeci de foi”).

Călătorul află la Bran castelul, care oferea și un adăpost drumeților. Se arată cum era păzit hotarul: o parte din garnizoană ieșea dimineața, altă parte seara pentru a străjui linia: erau două schimburi. La o leghe dincolo de Bran e hotarul, însemnat cu o cruce. Și, deci, pe lîngă crucile care se ridicau ca să se însemne locul unde se săvîrșise o crimă sau se petrecuse un eveniment istoric, era și crucea de hotar. În Moldova, adăugim, pentru hotarul moșiilor între sine, ca și pentru hotarul țerii, se întrebuința nu crucea, ci așa-numiții bouri, niște stane de piatră, pe care, mai bine sau mai rău, era schițat un bour, care se făcea uneori și din lemn; cînd era vorba de o nouă hotărnicie, se spunea că „s-au mutat bourii”.

După ce s-a trecut granița, se face coborîșul pe la Piatra lui Craiu. Nu existau, firește, șosele, pe care Apusul însuși le-a întrebuințat abia în secolul al XVIII-lea. Drumul era foarte greu. Trăsurile, care pe vremea aceea se ziceau sau rădvane, cu un termin slavon, sau cocii, termin unguresc-nemțesc („Kutschen”), sau hintae, cuvînt tot unguresc, trăsurile acestea se coborau cu funiile, ca la mănăstirile de pe stînca din Tesalia, de la Meteore, sau la Muntele Sinai.

Cu carăle se trece apoi Dîmbovița, la vad. Drumul se făcea foarte încet din cauza greutăților extraordinare pe care le oferea. O noapte o dormise călătorul la Bran, o alta o va petrece într-un sat pe Ialomița. Pe drum, Bongars vede cetatea lui Negru Vodă, care se pomenește și cu ocazia retragerii lui Mihai Viteazul după lupta de la Călugăreni.

Ne oprim pentru a spune, în ce privește pe Negru Vodă, că vechea părere cum că principatul muntean ar fi fost întemeiat de Radu Negru Vodă este cu totul greșită și foarte tîrzie. Radu se bucură de această favoare de a fi fost considerat ca întemeietorul principatului pentru că a fost acel înaintaș al lui Mircea care a contribuit esențial la facerea mănăstirii Tismana și călugării cari ei au dat întîiele anale muntene, cum cei din Putna au dat pe cele dintîi ale Moldovei, au pomenit pe cel mai vechi domn pe care-l știau ei, făcîndu-se o confuzie între Radu, dovedit documentar înainte de Mircea, și un închipuit Radu din secolul al XIII-lea. În ce privește pe „Negru”, e Neagu, Neagoe Basarab însuși, care, tot fiindcă a făcut o mare mănăstire, cea de la Argeș, unde iarăși s-au scris, fără îndoială, anale, a trecut în cîntece ca și în legenda populară și în nomenclatura determinată de acestea. Cum în Moldova toate lucrările mai vechi, mai frumoase, mai impunătoare erau puse în sama lui Ștefan cel Mare, tot așa aici ele se puneau în sama lui Negru sau Neagu-Neagoe. La început, pe la sfîrșitul veacului al XVI-lea, se zicea numai Negru Vodă: ideea unui Radu Negru e mult mai recentă.

Noaptea următoare, Bongars e găzduit la Tîrgoviște. Cum era orașul atunci, se va vedea îndată din călătoria italianului Botero. Aici, la Tîrgoviște, țineau ospătărie pentru străinii catolici, fiind îndatoriți la aceasta prin datinile lor, așa cum se obișnuia și la mănăstirile noastre, franciscanii, de multă vreme așezați în oraș și cărora lumea li zicea „barați”, de la cuvîntul unguresc care înseamnă „frate” (slav.: brat. Cf. Bărăția, biserica catolică din București). Aici nu era, ca la Cîmpulung, un străvechi „Cloașter» ca al vechilor cavaleri teutoni, din care se păstrează încă piatra de mormînt a lui Laurențiu, „conte de Cîmpulung” pe la 1300, ci franciscanii unguri din Ardeal întemeiaseră o biserică mai modestă, deservită apoi de italieni: am pomenit de întîlnirea călătorului italian de la Valle, la începutul acestui veac, cu călugării de aici.

Pe timpul lui Radu de la Afumați, marele luptător contra turcilor, Argeșul era un vechi scaun de domnie, încunjurat de prestigiul trecutului, dar domnii stăteau mai mult la Tîrgoviște. Dacă n-ar fi fost așa, nu s-ar fi făcut, pe vremea lui Neagoe și a lui Radu, vechea mitropolie de aici, clădire de toată frumuseța, pe care Lecomte du Noüy a găsit cu cale s-o strice. Ridicată în veacul al XVI-lea, reparată de Brâncoveanu, era împodobită cu o mulțime de morminte; o încununau mai multe turle decît orice altă biserică din tot cuprinsul pămîntului românesc; avea și un pridvor frumos, și înfățișarea ei de total era cu adevărat grandioasă.

Celelalte biserici din Tîrgoviște, unele frumoase – căci nu s-a resimțit și aici cutremurul cel mare de la 1802, dărîmînd turnurile, și n-a fost nevoie să se înlocuiască prin odioasele cutii de lemn îmbrăcate în tinichea și spoite cu chinoros, care datează din secolul al XVII-lea și al XVIII-lea. Biserica domnească este singura mai veche, fiind anterioară chiar lui Petru Cercel, care o refăcu: a fost restaurată de Matei Basarab și pe urmă mărită de Brâncoveanu, iar o ultimă reparație i-a dat, pe la 1790, unele din picturile care se văd azi.

Aceasta era Tîrgoviștea de atunci, după aceea Bongars merge la București.

Continuîndu-și drumul, din nou pe cursul Dîmboviței, francezul ajunge acolo unde, spune el, este curtea.

Mutarea capitalei aici, cu toate că în acest oraș rezidase Radu cel Frumos și, cînd și cînd, și alți domni de la sfîrșitul veacului al XV-lea, a trebuit să se facă din nou în veacul al XVI-lea, fiindcă pînă la Radu Paisie, pînă la Mircea Ciobanul, cum am spus, domnii aveau legături strînse cu Ardealul și de aceea tindeau către munte. Bucureștii, pe vremea lui Bongars, erau deci încă o capitală nouă. În deal, la Radu Vodă, se vedea bisericuța lui Alexandru Vodă, care a fost prefăcută pe urmă de Radu, fiul lui Mihnea, despre care a fost vorba mai sus. Iar „biserica lui Bucur” e numai bolnița de îngropare a călugărilor de la Radu Vodă.

Partea cealaltă a Bucureștilor era, cum am văzut, cu totul nouă. Curtea veche fusese făcută abia de urmașul lui Mircea, Petru Vodă, și frații lui. Ea însemna un punct fixat pe malul celait al rîului. Orașul era, dealtfel, și dincolo foarte restrîns. Pe la 1630 biserica Slobozia se afla în cîmp, și acolo s-a dat o luptă intre boierii pribegi și Leon Vodă, crucea din curte amintind tocmai de această luptă și arătînd locul unde au fost îngropați boierii și soldații căzuți în jurul lor.

A doua zi după sosirea la București, Bongars se prezintă la Divan, și Domnul, care era foarte iubitor de străini, dacă n-ar fi fost de altceva măcar din cauza exemplului pe care-l dăduse Petru Cercel, îi pune, prin tălmaciul său. Întrebarea, naivă, dacă nu consimte să între în serviciul lui. Ni închipuim că Bongars n-avea nici pe departe asemenea intenții. În același timp însă face să-l întrebe un lucru pe care bietul învățat francez îl uitase cu desăvîrșire, anume: ce peșcheș aduce? Bongars nu era ambasadorul nimănui, el venea numai pentru știința sa privitoare la antichitate, și a trebuit să declare că nu aduce nici un cadou. N-a fost nici o supărare: era o întrebare obișnuită, o simplă datorie de bunăcuviință. În schimb domnul, cu toate că nu primise nimic, acordă tainul, căci orice oaspete venea la curtea domnească primea acest tain. Pentru vremea aceasta, Iacob Paleologul, o rudă a doamnei Ecaterina, mama lui Mihnea, ni spune din ce se compunea tainul său: din pîne, carne, găini, vin etc. Cuvîntul „tain” este turcesc, dar bizantinii aveau obiceiul să primească astfel pe călători, ducîndu-i în așa-zisele xenodochii, oteluri unde străinii aveau toată întreținerea, deși apusenii se plîngeau de puțina hrană, ce căpătau după obiceiul grecesc, oriental.

La 1-iu iulie postelnicul se înfățișează în casa unde stătea Bongars și-i cercetează hîrtiile, care vor fi traduse de franciscanii din București – prin urmare erau franciscani și la București – și de ragusani, atît de influenți atunci încît, pe lîngă cei cari țineau vama moldovenească în arendă, unul din frații de Marini Poli, Ioan, care era agent politic și supt Mihai Viteazul, ținea pe Prepia, o nepoată a doamnei Ecaterina. Și un marsiliez, Barthélémy Bertrandy, era așezat în țară. Hîrtiile acestea se restituie și, fără o nouă audiență la domn, ca unul ce nu era ambasador, Bongars pleacă a doua zi, cu un pașaport redactat în slavonește.

I se oferă și facilități de călătorie: va fi dus cu carăle domnești, care plecau la Constantinopol cu tributul și dările – les carres dominesques – pentru turci, cară acoperite cu stofe tari și pecetluite cu pecetea vistieriei. Căci banii nu se numărau, ci se cîntăreau după un vechi obicei răsăritean – tatarii, de exemplu, socoteau cu așa-numitele sommi, greutăți din anume metal. Ni s-a păstrat și o chitanță turcească pentru plata tributului pe vremea lui Petru Vodă.

La carăle acestea domnești îl duce pe drumeț un portar, căci el avea grija călăuzirii străinilor. Se trece podul peste Argeș, pe locul unde erau Calugărenii – căci lupta lui Mihai s-a dat pe podul drumului mare, peste mlaștinile Neajlovului. ca a lui Ștefan la podul drumului mare, pe Racovăț, către Vaslui. Se ajunge astfel la Giurgiu.

Aici era încă cetatea turcească pe care Mihai Viteazul și Sigismund Báthory – și inginerii toscani întrebuințați cu acest prilej au lăsat o descriere asupra căreia vom reveni pe urmă – au cucerit-o la 1595. La Rusciuc se trece plătind trei taleri la vamă pentru a se continua călătoria, care nu ne mai interesează.

Acum, după călătoria aceasta a lui Bongars, cîteva cuvinte despre călătorii englezi cari au fost tot pe vremea aceea la noi, călători ale căror descrieri ni s-au păstrat într-o culegere de acte privitoare la drumurile făcute de englezi în deosebite regiuni ale lumii, a lui Hakluyt.

John Newberie, întră la noi, în 1582, pe gurile Dunării, plătind două la trei coroane dregătorului turc. De la Isacce el trece la Reni, unde află copii cu cercei de aur, femei cu monede de argint în cosițe și cuțite în brîu – țigani și țigance. După ce pomenește de ieftinătatea peștelui, el înfățișează mai departe calea lui pe Prut, prin Fălciu la Țuțora, apoi la Iași, unde vameșul Nicolae Nevridi lua 24 de aspri pe vite și 5 lei, 10 aspri pe butea de vin. Și aici se înseamnă curtea cu împrejmuirea de gard, heleșteul și – spînzurătoarea. În față, pe deal, mănăstirea Socolei.

Avem apoi două însemnări privitoare la drumul prin Moldova al lui John Austell și Iacob ManucchioIv.

Iată ordinul pe care-l primește domnul din partea turcilor ca să dea ospitalitate călătorilor englezi în 1586:

„Să știi tu, care ești domn al Moldovei (al Munteniei), și alți ofițeri ai noștri cari stăpîniți și locuiți pe calea pe care se trece de obicei în Moldova (Muntenia), că ambasadorul Angliei”, – pe vremea aceea începuseră întîile legături urmate între Anglia și Poartă și, după primul ambasador, care a apărut mai scurtă vreme, Harebone, de care vom vorbi îndată, a venit altul, Eduard Barton, care a avut legături foarte strînse cu Moldova, întovărășit fiind în afaceri cu anumiți evrei prefăcuți în supuși englezi, el însuși finanțînd la Poartă pe Aron Vodă, contemporanul lui Mihai Viteazul, și negociind cu acesta pentru pacea cu sultanul, –, „trimețînd doi nobili englezi cari voiesc să plece în Anglia, pe Henry Austel și Giacomo de Manucchio, a cerut de la înălțimea noastră scrisori de liberă trecere prin stăpînirile noastre, cu o slugă pe lîngă ei. De aceea vă dăm cu strînsoare vouă și tuturor dregătorilor noștri celorlalți pe la cari vor trece ca, primind această poruncă a noastră, să aveți deosebită grijă și să luați sama să fie îngrijiți acești călători cu ospitalitate în acest drum al lor, pe bani dîndu-li provizii pentru ei și caii lor, așa încît să n-aibă de ce se plînge pe urmă de voi. Dacă, din întîmplare, ar veni în vreun loc unde ar trebui să se teamă pentru persoana sau averea lor, să te îngrijești ca ei să fie păziți de oamenii voștri, și să meargă cu ei prin toate locurile de bănuială, avînd tovarăși destui. Ci să băgați bine de samă ca ei să nu ducă din țara noastră vreunul din caii ce pot fi de folos” – caii erau opriți la export și de domnii cei vechi și de turci, ca o contrabandă de război. „Ascultați porunca noastră și dați crezare peceții noastre.”

Călătorii merg, la 1586, de la Varna la Isaccea. „Și am întrat în Isaccea» – orașul se chema în vechile izvoare, nu cu numele acesta, care poate fi românesc și vechi în legătură cu un stăpînitor din veacul al XI-lea care se chema așa: terminul slav era Oblucița – „și am întrat în țara Moldovei, unde sînt creștini, supuși turcilor.” După aceea apucă o cale cu totul neobișnuită: de-a lungul Prutului, mergînd pe la Fălciu, – un tîrgușor cu oarecare importanță.

Vor fi trecut și pe lîngă Huși, cu biserica lui Ștefan cel Mare, pe Drăslavăț, în fața satului de catolici Cornii.

Călătorii se urcă apoi la Prut în sus, ajung la Iași, căruia-i zic: „Capitala Moldovei” – călătorul polon cu cîțiva ani înainte zicea numai „una din capitale”. Și se adauge: „unde Petru Vodă, domnul acestei țeri, își are reședința, și de la care am primit mare curtenie, ca și de la boierii curții sale”. Li se dau păzitori, fără plată, desigur, și tain, întocmai ca lui Bongars, dincolo.

Ei se ridică apoi pe linia Prutului pînă la Ștefănești și merg la Hotin, apoi la Camenița.

Avem acum și călătoria, arătată printr-un pașaport din 15 mart 1579, a lui Gulielm Harebone, ambasadorul englez chiar, prin aceeași Moldovă.

Un privilegiu de comerț din 25 august 1588 acordat ambasadorului e cunoscut ca „tratatul” cu Petru Șchiopul. Tipărit în „Uricariul” lui Codrescu, IV, și aiurea, el ni-a servit, pe o vreme cînd se discuta dacă țerile noastre au fost provincii turcești sau ba, dacă aveam autonomie sau ba, dacă ni era sau ba îngăduit dreptul de a încheia tratate, în timpul Congresului de la Paris, care hotăra asupra soartei noastre.

Harebone însuși scrie așa despre una din călătoriile lui: „Am ajuns (cu patruzeci de persoane), la 4 septembrie 1585 în Moldova. După porunca sultanului am fost primit foarte curtenitor, de Petru, domnul țerii, grec de religie”. După aceea spune că a trecut în Polonia, fără să dea alte amănunte.

Dealminteri și altă dată a trecut Harebone pe la noi, fiindcă ambasadorul imperial spune la 22 iulie 1581 că „Gulielm englezul” a plecat prin Moldova și Polonia la Danzig și apoi în Anglia: legătura Danzig-Constantinopol se făcea pe vremea aceea pe aici.

La 1587 niște ardeleni străbăteau Moldova mergînd de la Sigismund Báthory, prințul lor, în Polonia, unde, murind regele Ștefan din aceeași familie, o moștenire părea că s-ar putea deschide pentru tînărul ambițios care stăpînea în Ardeal.

De la Brașov se trec greu munții spre Oituz: trebuie ca toți să ajute la ridicatul căruțelor, solii singuri, cu cancelariul Wolfgang Kovacsöczy în frunte, rămîind călări. Prin noapte adincă se străbat, la lumina faclelor, pădurile de la hotar, foarte dese: un rîu iute curge alături cu zgomot printre foarte înalte stînci. Toate năcazurile acestea sînt înfățișate foarte pitoresc în latina diacului anonim. Se doarme după putință, fără hrană, în mijlocul noroaielor și în pișcatul țințarilor. Pe la straja ungurească, împotriva moldovenilor și a tatarilor, se ajunge la Trotuș, unde așteaptă mehmendarii cu obișnuitul tain.

Aici autorul, Ioan Deczy, se crede dator cu notițe arheologice cu privire la sensul cuvîntului de „Valahie”, care nu vine de la Flaccus, ci de la cuvîntul german pentru italieni: în adevăr aici se vorbește o limbă latină, deși foarte stricată. Țară bogată, bună de cultura viței, dar sărăcită de tirania domnilor, pe cari storcîndu-i turcii, și ei storc pe supuși.

Cale mai bună pînă la Bacău, unde se trece greu Bistrița, unul din foarte frumoasele rîuri ale țerii. Romanul e pe „foarte limpedea” Moldovă, ai cării afluenți sînt prezintați în dezordine (e și Oltul, Argeșul!); aici sînt și negustori turci. Se ajunge la satul „Aracele”, unde a fost odată și popasul regelui Ștefan. La Suceava, „foarte frumos” palatul; și cetate distrusă: se amintesc domnii de la Ștefan cel Mare la Despot, la Ioan Vodă cel nou, cu atît de „tragicul sfîrșit”, la Potcoavă cel tăiat la Liov.

Prutul e trecut la „Forum Amans” (?) și de aici începe pustiul tatarilor și cazacilor. Cancelariul și Gașpar Kornis, care era să fie dregătorul lui Mihai Viteazul în Ardeal, pun cinci țerani să conducă ambasada prin locurile acelea primejdioase.

0 O altă povestire, de Gyulaffy Lestâr, menționează la Suceava peirea lui Despot, înseamnă trecerea pe la Siretiu, lîngă rîul revărsat, oprirea la Cernăuțul plin de ruși, unde se ia ca vamă peste 100 000 de florini pe an: la acel tîrg al Rusaliilor vede ducîndu-se 30 000 de viței în preț de 80 000 de florini.

Să mai adăugim încă un lucru: navigația. Pe Nistru și atunci umblau luntri. La un moment dat a fost chiar un plan, pe care-l găsesc foarte interesant, de a face Nistrul navigabil. Planul de a face navigabil Oltul e de-abia din secolul al XVIII-lea, administrația imperială din Ardeal gîndindu-se la aceasta. Dar planul pentru Nistru e încă din 1568, făcut de un florentin, care cerea în schimb numai să i se acorde, după această lucrare, scutirea pe opt ani a mărfurilor lui. El e pomenit într-un izvor, descrierea Poloniei și părților vecine, de abatele italian Ruggiero.

Un călător italian înainte de Mihai Viteazul: Botero

Nici unul din călătorii pe care i-am înfățișat pînă acum nu era călător de profesie; de data aceasta venim la cel cu această calitate: italianul Giovanni Botero, abate al mănăstirii San-Michele în Chiusa, iezuit, secretar al lui Borromeo, și în această calitate trimis la Paris; mort la Turin la 1617. El a întrebuințat cea mai mare parte din viața lui anume pentru călătorii, de pe urma cărora a strîns o mulțime de informații foarte prețioase, avînd doar singurul păcat că nu se poate fixa data exactă cînd cutare sau cutare din știri au fost strînse. Opera rămîne mai mult ceea ce italienii numeau „relazioni”, rapoarte ca acelea pe care le făceau bailii venețieni de la Constantinopol. Dar dintr-însa putem culege și lămuriri de mare importanță cu privire la starea țerilor noastre pe la 1580–90.

Botero, care cunoștea bine țerile noastre fără să putem stabili cînd a fost pe aici, știe că moldovenii sînt numiți de turci: carabogdani, – turcii avînd obiceiul de a numi fiecare țară după acel stăpînitor pe care-l cunoșteau întîi; de exemplu parte din Grecia continentală se chema la dînșii provincia lui Carol, Carl-III; Dobrogea, după Dobrotici care a stăpînit pe aici, Dobrugi-III. În cazul acesta, deci, Moldova e după Bogdan Orbul, presupusul închinător al țerii, sau poate după Bogdan întemeietorul, iar numele de cară „negru”, pe care călătorul se trudește să-l explice după coloarea întunecată a grînelor moldovenești, fiind în legătură cu designația turanică, după coloare, a punctelor cardinale.

Definind Basarabia în sensul cel drept – „Basarabia este deasupra mării, unde e Cetatea Albă” –, se descrie Moldova întreagă astfel: „Moldova este o țară șeasă și roditoare, dar rău ținută”, „mal tenuta” – „bună țară, rea tocmeală”, spune proverbul; „fiecare lucrează aici cit vrea, așa e de mare mulțimea terenurilor și rărimea locuitorilor, cari, pe lîngă aceasta, sînt și leneși și se bucură de lenea lor”. Și aiurea el spune că locuitorii sînt bețivi și leneși, trăind în case acoperite cu stuf.

Desigur explicația acestei critice sociale trebuie căutată în altceva decît în plăcerea pe care o simt oamenii de a fi leneși. Acel care simte plăcerea de a fi leneș este fără îndoială bolnav, fiindcă acțiunea însăși a vieții produce plăcere și munca pentru omul sănătos este un veșnic izvor de mulțămire. Pentru secolul al XVII-lea această „lene” are însă o explicație, care nu este cea de acum, a stoarcerii puterilor, întreținute cu o hrană mizerabilă, prin sforțările uriașe ale scurtei perioade agricole și fără îndemnul pe care-l dă posibilitatea progresului economic. Pe atunci nu era încă principala condiție a unei munci ordonate, care este valoarea economiei păstrate în formă de capital: țara abia începuse să aibă legături care să-i ceară bani. Banul nostru prinde a fi cerut pe la anul 1570–80, cînd tributul trebuia să-l plătim turcilor în monedă –, și din acest fapt a rezultat serbia țeranului, care nu dispunea de bani, oricît de bogat ar fi fost în lucruri. Cumpărăturile zilnice s-au făcut abuziv. Acesta a fost un abuz asămănător cu ceea ce s-ar întîmpla cu o familie foarte săracă ce ar vinde pe un preț de nimic singurului cumpărător posibil cine știe ce juvaier vechi pentru că trebuie, a doua zi, să răspundă unei nevoi care nu poate fi zăbovită. Pe de altă parte, caracterul pantehnic al țeranului nostru, destoinicia lui în a face toate cele ce-i sînt de nevoie era mult mai însemnată pe vremea aceea decît acum. Meșteșugarii străini erau puțini, iar, afară de dînșii, pe lîngă boieri, pe lîngă mănăstiri și episcopii, lucrau doar meșterii țigani robi, cari nu serveau decît pe stăpînii lor.

La tîrg nu se găsea mai nimic, căci tîrgurile, în forma caracteristică Moldovei, datează de pe la 1830–40. Să se mai adauge faptul că atunci femeia era liberă de munca la cîmp: se zicea „rumân” în Țara Românească și „vecin” în Moldova țeranului neliber, dar niciodată nu se zicea „vecină” în sens de femeie neliberă, și o singură dată am găsit cuvîntul „rumână”, din greșeală. Cînd se vindeau moșiile, se însemnau bărbații îndatoriți la muncă, niciodată însă femeile: sistemul acesta de a robi femeia la munca ogorului, care a adus și degenerarea populației, e o eroare economică și un act de barbarie socială pe care epocele mai vechi nu le-au cunoscut. Toată arta noastră populară, așa de strălucită, n-ar fi existat dacă femeia ar fi muncit de-a valma cu bărbatul la cîmp.

Iată deci explicația „desfătării în lene” de care vorbește Botero, care-și închipuie că țerile noastre erau cam ca Lombardia sau alt ținut fericit al Italiei sale, în care șerbia nu era cunoscută și țeranii liberi aveau ogorul lor, iar orașe înfloritoare stăteau lîngă sate, așa încît omul avea și plăcere și avantagiu în a munci, strîngînd capital și putîndu-și procura plăceri ale vieții pe care ai noștri nici nu le bănuiau.

Botero, care a cunoscut țara mai bine în părțile basarabene, spune că lipseau codrii și focul se făcea din stuppi, „étoupes», de fapt: tîzîc, ca în Dobrogea și ca în unele părți din Basarabia pînă azi, supt influența și a tatarilor, cari obișnuiesc încă acest fel de a se încălzi. Dimpotrivă, în Moldova dintre Prut și Carpați ca și în Muntenia, erau nenumărate pădurile și codrii, așezările sătești găsindu-se de-a lungul rîurilor, în lunci, sau în poieni, de unde numărul mare de localități al căror nume e întovărășit de cuvîntul „poiană”: Poiana Țapului etc.

În ce privește izvorul de bogăție al vitelor, se spune că ele sînt în număr foarte mare, de se scot foarte multe și pentru țerile vecine, cum s-a văzut și din expunerea lui Graziani.

Pentru întîia oară însă la Bongars și la Botero se pomenește despre saline, cu drobul ca „marmura sură”, despre minele de la noi, care n-au fost căutate cum trebuie din cauza lăcomiei turcilor; ba chiar, mult mai tîrziu o propunere de a se exploata minele noastre venind de la ruși prin faimosul Trandafilov, pe la 1840, din aceeași temere s-a refuzat, ca fiind oferta unor străini primejdioși. Totuși călătorul adauge că se găsește aur în rîuri, deși minele de aur și de argint nu se caută din acea pricină a turcilor. Pentru culegerea aurului din rîu se întrebuințau anumite categorii de țigani: aurari, zlătari, superiori lingurarilor, cari lucrau lemnul, și altor categorii țigănești: în legătură cu mănăstirea mai ales, se spăla astfel aurul din rîuri, din Olt, aur care venea din Ardeal, din minele exploatate continuu. Se vorbește și de „ceara” minerală de lîngă Tîrgșor, un fel de „păcură”, servind la facerea luminărilor. Să nu uităm pomenirea marii bogății de miere și de ceară.

Vistieria lua o dijmă de la toate produsele: de la oi, goștina, de la porci tot așa; de la vitele albe mai tîrziu s-a luat văcăritul, pe vremea lui Brâncoveanu, care îndrăzni, la munteni, să se atingă de această bogăție a boierilor. De la albine se culegea albinăritul, și Botero ne asigură că se luau din acest venit 100 000 de scuzi pe an numai de domnie. Mierea aceasta din Moldova se expedia prin Italia încă de pe vremea lui Alexandru Lăpușneanu, care a întrat în discuții formale cu negustori italieni, florentini și venețieni, pentru exportul de vite și alte produse moldovenești (1560). La Veneția se trimetea și ceară, așa încît frumoasele peceți venețiene și lumînările care au ars, fără să afume mozaicele și picturile neprețuite, în splendidele biserici din acest oraș erau datorite sporului harnicelor albine moldovenești. În general, spune Botero, dijmele produc, la un loc, visteriei un venit de două milioane de scuzi, ceea ce era enorm pentru vremea aceea.

În Moldova sînt cincisprezece orașe, iar în Muntenia, mai puține: Tîrgoviștea, unde locuiește domnul, era încunjurată, cum este și acuma o curte țerăneasă, cu gardul de răchită bătut uneori și cu lut, cu o împrejmuire de palisade umplută cu pămînt; zidăria, din care se văd rămășițe și astăzi, datează – am spus-o – numai de pe vremea lui Matei Basarab.

Orașul avea, după alt izvor, o mie de case românești, și săsești abia douăzeci și două; capela Sf. Francise era în ruine; la Sf. Martin servea un preot luteran.

Se mai vorbește acolo și de Cîmpulung, cu nouă sute de case (patruzeci și nouă săsești), de Rîmnic, unde se mai află catolici în douăzeci de case, de Brăila, de Tîrgșor, Tîrșor, care a avut oarecare importanță odinioară, ființînd ca oraș încă din secolul al XV-lea, cînd a fost omorît acolo un domn, Vladislav, dacă nu Vlad Dracul și fiul său, iar biserica mai veche în Tîrșor e numai din veacul al XVII-lea.

Ga situație politică, în ce privește legăturile cu turcii, Botero constată că domnii Moldovei datoresc ajutor turcilor. Aceasta ne face a veni la originea și caracterul acestor relații.

Ele erau încă ale unui vasal, fiindcă turcii se deprinseseră cu un anume sistem feudal pe care-l găsiseră la întrarea în Peninsula Balcanică, formînd un element de căpetenie în statul sîrbesc și în cel bulgăresc. Astfel eram datori să servim, afară de tribut, de peșcheșul care era trimes suzeranului, de daruri către cei puternici la Poartă, ca un element de politeță, de omenie, și furnituri de război: lemne, grîne, catarge și altele. Așa încît datoria pe care o aveau pe urmă țerile noastre de a da anumite provizii la Poartă în mod normal, pe preț fix, mult inferior valorii lucrurilor vîndute, este în legătură cu îndatorirea primitivă a furniturilor de război. Tot așa salahorii cari se cereau pentru cetăți erau iarăși o consecință a obligației noastre de a ajuta în război pe „împăratul” păgîn, căci a fost un timp cînd ni se cerea și un ajutor militar, numai cît foarte răpede s-au înlocuit contingentele de ostași cu această salahorie care a fost o dezonoare pentru țerile noastre.

Ca un adaus la aceste îndatoriri am văzut că turcii împiedecau exportul cailor, pe cari-i rezervau pentru oastea lor, întrucît nu mai erau întrebuințați de domn pentru nevoile militare. Vorbind de cai, Botero spune că aceștia sînt „de o putere și o răsuflare neobosită”. E vorba de caii mărunți, rasă de stepă, întrebuințați și de cazaci, căluții cuminți și răbdurii, pe cari în timpuri mai noi i-am desprețuit așa de mult, fără să ne gîndim că sînt singurul fel adaptabil împrejurărilor de climă și condițiilor în care trăiește cea mai mare parte a populației noastre. Atîtea încercări făcute cu animalele de aiurea n-au reușit. Pe cînd în secolul al XVIII-lea boierii știau să crească acești cai indigeni din cari se făcea remonta austriacă, daneză, prusiană – și cel dintîi consul al Prusiei pe care l-am avut, pe la 1780, un dascăl nemțesc, anume König, fusese instalat în rîndul întîi pentru această remontă.

Armata țerilor noastre exista încă. Acest izvor ni spune că Moldova dădea 3 000 de archebusieri, adecă pușcași („pușcă”, în timpurile vechi însemna tun, deși într-o traducere din ungurește am găsit cuvîntul „tun”, la început: tunet, în înțelesul de astăzi al lui; sineață era atunci pușca; pare că în Ardeal a început întîi să se întrebuințeze, deci, „tun”).

Călăreți se puteau strînge 25 000, iar în Muntenia numai 10 000, pe lîngă cari, în degenerarea militară a acestui principat, pedestrași sînt numai o mie. De aceea Moldova a fost în stare să mai dea încă o armată lui Ioan Vodă cel Cumplit, pe cînd în Țara Românească, atunci cînd a trebuit ca Mihai Viteazul să se ridice împotriva turcilor, el s-a văzut silit să-și facă o armată, nu cu elemente indigene, ci cu elemente plătite, ceea ce era să-l ducă la catastrofă, ca pe unul care n-avea bani și țara nu era capitalistă casă aibă de unde-i lua: sistem militar capitalist, deci, într-o țară care nu cunoștea capitalul.

Într-un alt pasagiu – fiindcă Botero revine de mai multe ori asupra lucrurilor pe care le spune – se arată că Moldova putuse da și pînă la 50 000 de cai, dar numărul scăzuse din cauza prădăciunilor cumplite pe care le suferise, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, supt Ioan Vodă și după dînsul, din cauza năvălirii cazacilor sprijinitori ai pretendenților la domnie, ai „domnișorilor”, și a tatarilor care-i combăteau.

„Țara aceasta”, spune Botero, „avea bielșug de toate, acum războiul a pustiit-o aproape.”

Alte izvoare contemporane vorbesc pentru Moldova de 15 000 de călăreți: boierii purtau platoșe de zale, țeranii aveau suliți și scuturi. Printr-o descriere din a doua jumătate a secolului al XVII-lea știm că sulițile și le făceau țeranii, din pari cu vîrful ars în foc. Supt Tomșa erau 50 000 de călări. O socoteală a lui Despot, făcută de el însuși, cuprinde 40 000 de pedestrași și 50–60 000 călări. Iar Ruggiero, acel care vorbește de planul florentinului de a face Nistrul navigabil, notează 50 000 de călări întrucîtva asămănători cu ai turcilor, cu puține arme, arce –, moștenire de la tatari, ca în vechea luptă de la Posada a muntenilor lui Vodă Basarab contra ungurilor regelui Carol Robert, luptă care e înfățișată în Chronicon pictum al regalității maghiare.

Giovanni de Marini Poli, ragusan amestecat în arendarea veniturilor ambelor principate și înrudit prin soția sa cu dinastia Munteniei, socotea că Moldova avea 25 000 de ostași, dar el e parțial pentru principatul unde-și avea rosturi cînd spune că în Muntenia erau 35 000.

Botero cunoaște și legăturile românilor cu Polonia, chiar cele vechi, căci citează tratatele din 1403 și 1432, adăugind că vechile relații slăbiseră puțin: polonii n-au sprijinit pe Ioan Vodă cel Cumplit, în ajutorul căruia au alergat cazacii, fiindcă acest „cumplit” domn înlocuise pe Bogdan cel Tînăr, fiul lui Alexandru Lăpușneanu, care-și măritase surorile cu poloni, înainte de a o face Ieremia Movilă cu fetele lui, și petrecea în lumea polonă, pierzîndu-și chiar tronul pentru că trecuse peste Nistru la o nuntă, și prietenii lui poloni au încercat să-l restituie în domnie prin expediția, interesantă, pe care o descrie îndeosebi polonul Lasicki.

În ce privește, în sfîrșit, firea poporului nostru și legăturile cu domnia, iată ce întîlnim la contemporani: „Este un popor supus apăsării, și din cauza aceasta e de ajuns să vadă că vine cineva cu aiere dușmănoase ca să se retragă înaintea lui”. Iar un nobil ungur, Forgâch, care cunoștea foarte bine Moldova, de prin anii 1560–70, și care a descris luptele Moldovei de pe vremea aceasta, are următoarele cuvinte de ură: „Așa de cruzi sînt barbarii aceștia, încît ucid pe domni fără cel mai mic motiv, și tot așa fac supușii față de domn. De aceea nimeni n-a putut stăpîni multă vreme. Strălucirea familiilor nu se poate aștepta acolo. Căci uneori se nimicesc familii întregi fără nici un cuvînt, adesea pentru a li lua banii sau averile.”

Întorcîndu-ne acum la Botero, iată ce spune el: turcii numesc pe domnul muntean. În Moldova țara a păstrat mai tîrziu dreptul de a numi domnul.

Această alegere a domnilor, de țară, era o realitate. Și totuși o altă realitate sînt măsurile de mazilie pe care turcii au putut să le ieie, de la un timp, față de domnii noștri. Iată explicația. La început, cum am spus, ei se alegeau de țară, care se strîngea într-un anume loc și aclama pe Vodă cel nou. Cazuri de acestea le întîlnim încă din vremi foarte depărtate, de exemplu cînd Ștefan cel Mare a luat tronul Moldovei și lumea stătea la „Direptate”, adecă la locul de execuții, pentru a declara că voiește pe învingătorul de la Orbic și Doljești. Obiceiul s-a păstrat pînă tîrziu: astfel la moartea lui Matei Basarab a fost aclamat în felul acesta urmașul lui, Constantin Cîrnul. Cînd a murit în sfîrșit Șerban Cantacuzino, la 1688, Brâncoveanu a fost ales, în condiții pe care le știm foarte bine, de țară.

Turcii n-aveau dreptul de intervenție prin obicei ori prin tratate, – căci așa-zisele tratate cu ei au fost fabricate de noi, în secolul al XVIII-lea: de boierii noștri, ca să arăte față de ruși că avem drepturi pe care ei trebuie să le confirme. Domnul li datora însă o bună administrație; i se cerea anume „să cruțe raiaua sultanului”. Sultanul era ciobanul: el singur tundea oile. Dacă se iscau plîngeri, natural că „împăratul” le judeca. Acesta neputînd să vie la București sau la Iași, domnul era rugat să se prezinte la Poartă pentru a se îndreptăți. Așa era datoria. Dar mai era un caz: cînd se schimba sultanul ca și cînd domnul era ales de țară, se cuvenea ca el să se înfățișeze sultanului și, după obiceiul asiatic, oriental să-i sărute poala hainei. Cînd domnul se prezintă la Poartă din cauza unei pîri, pe dreptate sau ba, turcii cîntăreau motivele de o parte și de alta, într-o cumpănă deprinsă a primi aur, și atunci, dacă domnul era condamnat, i se lua tronul pentru că abuzase de situația lui. Dar trebuia, îndată, un alt domn, și, în acest caz, ceea ce s-a făcut de obicei înaintea unei țeri se făcea la Constantinopol înaintea reprezintanților țerii, a agenților, a capuchehaielelor, înaintea boierilor pribegi, în fața acelora cari prezintaseră pîra. Candidatul la tron își arăta semnul, tainicul semn imprimat, înaintea martorilor, la nașterea unui copil nelegitim. Semnul se verifica: pe baza unei operațiuni de acest fel era să avem la 1577 în Muntenia ca domn pe un medic lombard din Constantinopol, Rosso, care pretindea că răposata lui maică fusese în părțile muntene pe vremea lui Alexandru Vodă sau poate era chiar româncă.

De obicei, spune Botero mai departe, domnii nu țin mult, pentru că, din pricina poftei de cîștig a turcilor, sînt adeseaori goniți după cererea cui oferă o mai mare sumă de bani. Și astfel birul a ajuns să crească necontenit.

Nu e necesar, în felul cum se desfășură această expunere, să se arăte variațiile tributului, crescut continuu, grație și socotelii în aspri vechi și în aspri noi. Pe vremea lui Botero însă, el era de 70 000 de galbeni pentru Țara Românească, iar domnia costa 300 000, afară de ceea ce se mai dădea pașilor și celorlalte „obraze știute”. „Se schimbă domnii aproape zilnic, pentru că țerile se dau cui oferă mai mult, și, pentru ca domnii să se poată păstra, se prăpădesc locuitorii și se distruge țara.”

Străinii la noi după adeverirea călătorilor

Venim acum la ceea ce spun călătorii cu privire la străinii pe cari-i întîlnesc în a doua jumătate a secolului al XVI-lea.

S-a văzut că orașele noastre, și în Moldova și în Muntenia, au fost întemeiate exclusiv – noi am întemeiat numai tîrguri – de străinii din Ardeal sau din partea anexată în veacul al XIV-lea a regatului polon, care este Galiția. În ceea ce privește Muntenia, cînd a fost vorba de Tîrgoviște, s-a vorbit de colonia catolică ce exista acolo și s-a pomenit și colonia, mai veche, din Cîmpulung.

În Moldova erau mai multe orașe, civilizația economică și politică fiind aici mult mai înaintată, așa că și numărul orașelor întemeiate de străini a trebuit să fie mult mai mare.

Am spus că unul din cele mai vechi a fost fundat de sași în legătură cu exploatările de mine care odinioară formau, fără îndoială, un însemnat izvor de bogăție: e vorba de Baia (lîngă Folticeni), al cării nume chiar înseamnă: mină. În Ardeal, se întîlnește Rodna, cu același sens (în slavonește): anumite nume de localități din împrejurimile Băii amintesc colonia de sași de dincolo de munte, cari erau specialiști în lucrarea minelor; ba chiar populația satelor acestora păstrează și astăzi un caracter deosebit, cu ochii albaștri și poate chiar și cu anume vechi practice de gospodărie mai bună decît a sătenilor celorlalți. Am pomenit iarăși și de pecetea cu inscripție latină a orașului Baia, păstrată pînă tîrziu, pînă în momentul cînd săpătorii, cari în cea mai mare parte era acum țigani, habar n-aveau de literele chirilice și mai ales de cele latine, pe care le diformau, dar ei sculptau încă pecetea în mijlocul căreia este cerbul Sfîntului Hubert, cu crucea între coarne. Putem spune cu siguranță că orașul exista în secolul al XlII-lea, că e deci mai vechi cu vreo sută de ani chiar decît domnia Moldovei, precum și, dincolo, Cimpulungul este desigur mai vechi decît domnia Țerii Românești în forma ei consolidată. În regiunea care se întinde între Carpați și Șiret, luînd-o la vale și lăsînd la o parte Folticenii, unul din cele mai noi orașe, creat abia la sfîrșitul secolului al XVIII-lea sau la Începutul celui al XIX-lea (satul lui Folticiu), se întîlnea „Piatra Neamț” de astăzi, care are și un nume unguresc: se zicea – și forma s-a păstrat pînă în secolul al XVII-lea – Karacsonkö, ceea ce înseamnă „Piatra lui Crăciun”, adică Stînca lui Crăciun.

În ce privește Bacăul, numele este, fără îndoială, de origine ungurească, în legătură cu exploatarea pe sama coroanei Ungariei a minelor de sare de la Ocna, care par să fi fost întrebuințate, de pe vremea romanilor, necontenit, și chiar în timpul stăpînirii barbarilor, cari, și ei, aveau nevoie, firește, de sare.

O colonie străină în Bacău pe vremea pentru care avem izvoare nu se întîlnește însă. Dar acolo era reședința nominală a episcopului catolic, care avea în atîrnarea lui un număr de sate, de origine, cum vom vedea, foarte veche. La Ocna însăși erau așa-numiții șalgăi sau șangăi, al căror nume poate fi pus în legătură cu ciangăii. Dacă la Bacău nu întîlnim alături de locțiitorul episcopal o populație străină, această populație, cu caracter marcat unguresc, și în ceea ce privește numele locuitorilor, se întîlnește la Trotuș.

În județul Putna, numit după apa Putnei, era odinioară unul din cele mai vechi centre străine la noi, care a fost dărîmat de tatari cu ocazia năvălirii lor, pe la jumătatea secolului al XlII-lea. E cetatea Milcovului, reședință episcopală. Și, precum în Ardeal, cînd ungurii au întemeiat episcopia de Bălgrad (Alba Iulia), ei au așezat și o orînduială militară, cu iobagi, cari erau întîi ostași, țerani liberi și luptători, același plan l-au urmărit ei, pătrunzînd dincoace de Carpați, cînd au organizat episcopatul de Milcov, destinat a fi punctul de plecare pentru luarea în stăpînire a întregului ținut. Prin urmare cam aceea ce ar fi făcut, dacă ar fi rămas, cavalerii teutoni pătrunși în Țara Bîrsei și în Cîmpulung, o „teutonie” pînă la Dunăre, au încercat să facă, îndată după aceasta, în legătură cu episcopatul de Milcov, întemeiat pentru cumani, și numit și al cumanilor, ungurii regelui. De această a doua tentativă de a ni distruge cu desăvîrșire viitorul, de a împiedeca orice dezvoltare de stat națională, ne-a scăpat năvălirea tatarilor. Din episcopia de Milcov a rămas, ca și din exploatarea minelor de către sași la Baia, anumite urme în nomenclatura geografică; numele de Sascut înseamnă în ungurește Fîntîna Sasului. Focșanii, în schimb, sînt extrem de recenți, cam de prin anii 1700, pe locul satului Stoești, mai mult decît pe al urmașilor „moșului” Focșea.

Venim la al doilea rînd de orașe, cele întemeiate între Siretiu și Prut. Sînt mai vechi decît existența domniei. Și se poate adăugi că, deoarece unde există orașe este imposibil ca viața rurală să nu se resimtă de vecinătatea lor, în Moldova domnia a trebuit să găsească o viață mai înaintată și în ce privește satele, și de aceea regimul patriarhal, cu cnezi și juzi de sate, e, aici, mult mai puțin păstrat decît în Muntenia.

N-am putea spune care a fost cel dintîi oraș moldovenesc întemeiat supt influența galițienilor: probabil însă că acelea din regiunea de nord a țerii, care s-a chemat pe urmă Bucovina: Siretiul și Suceava, numite după apele cè curg în preajma lor. Evident că vor fi existat tîrguri mai înainte, poate chiar destul de însemnate, dar așezările mai mari, așa cum le cunoaștem prin documente, sînt datorite emigranților.

Aceștia erau de două categorii: deoarece evreii nu apar decît sporadic, în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, și polonii nu se amestecau prea mult în viața orășenească, fiind sau dregători, sau nobili, sau țerani, cei ce vin la noi din colonizarea în Galiția făcută chiar de la jumătatea veacului al XIV-lea de către regele Casimir, la Liov și Cracovia, erau germani și armeni.

În ce privește pe armeni, iată pe scurt, de unde provin ei: Dincolo de Armenia cea veche, de supt Caucaz, în vecinătatea lacului Van și a muntelui Ararat, a cării istorie se dezvoltă paralel cu vechea istorie romană și pe urmă cu istoria Bizanțului, s-a format mai tîrziu, prin migrațiuni în legătură cu cruciatele, dar chiar și înainte de fenomenul cruciatelor, în legătură cu nevoi economice provocate de navigația pe Marea Mediterană, o Armenie Mică. Ea era aproape de munții Taurus și Antitaurus, acolo unde se află Sis, Adana, Mamistra, Pilerga, centre care au decăzut, dar care acum, cu ocupația franceză și cu tot ce va rezulta din marele război, se poate întîmpla să învie. Regiunea aceasta s-a occidentalizat, clasa dominantă, dinastia s-au francizat, primind o mulțime de uzanțe de la cruciați. La urmă, regatul Armeniei Mici a fost desființat, la sfîrșitul secolului al XIV-lea, de musulmani, atunci cînd el avea în fruntea sa pe ultimul reprezintant al dinastiei franceze, din Poitou, de Lusignan, care a cîrmuit și în Cipru.

După migrațiunea cea dintîi, din Armenia Mare în Armenia Mică, au urmat altele din Armenia Mică însăși peste Marea Mediterană și peste Marea Neagră. Cei mai numeroși coloniști s-au dus prin peninsula Asiei Mici către Trapezunt, unde și acum este o populație armenească importantă. Apoi de pe coasta asiatică au trecut pe coasta europeană cum au făcut și grecii (am văzut cum Comnenii din Trapezunt au avut o colonie la Mangup, în Crimeea, de unde era doamna Maria, și cu sînge de-al Paleologilor a căror monogramă e pe perdeaua ei de mormînt, a lui Ștefan cel Mare). Tot așa au trecut și armenii acolo, în Crimeea, și au format supt stăpînirea, la Caffa și aiurea, a genovezilor, cu carii erau deprinși încă din Asia, colonii înfloritoare.

Drumul de comerț însă mergea de la Caffa spre nord-vest, către Liov. Astfel armenii au venit întîi cu carăle de comerț ce legau cu Polonia marele port genovez din Orient aici la Liov pentru a se coborî tot cu carăle de comerț, prin Moldova, către Cetatea Albă, dacă nu totdeauna și către Caffa.

În acest chip, ei s-au înrădăcinat în orașele începătoare ale Moldovei, unde nemții aduceau dreptul lor de Magdeburg, pe care l-au păstrat multă vreme; armenii, din pricina religiei lor deosebite și a obiceiului de a trăi mai mult între ei, s-au păstrat mai bine în aceste colonii.

S-a pretins că biserica lor din Iași ar fi fost zidită la sfîrșitul veacului al XIV-lea; de fapt, acești oaspeți, îmbogățiți prin negoț, au cumpărat biserici frumoase de la ai noștri: astfel una dintre cele din Botoșani ori Zamca de lîngă Suceava. Se păstrează și anume din cărțile lor de slujbă: la Roman este o evanghelie scrisă în Crimeea, în veacul al XIV-lea.

Pietrele de mormînt care se văd azi lîngă o biserică armenească din Botoșani aparțin însă altui curent armenesc, venit din Turcia, în secolul al XVIII-lea, care nu trebuie confundat cu cestălalt curent de colonizare armenească, foarte vechi. Cei veniți cu ambele curente s-au romanizat, și romanizarea, pentru cei dintîi, a fost așa de deplină, încît și numele de familie s-au schimbat cu desăvîrșire, luîndu-se altele, românești, dintre cele mai vechi și mai interesante, ca: Șeptilici, probabil la început armeni, Pruncul, Bolfosul, Țeranul, Ciomag, Lebădă, Manea. Armenii cari au trecut în Ardeal pe la 1670, din cauza războaielor dintre turci și poloni, cu un Axentie (Oxendie) Virzirescul, la Gherla, la Ibașfalău, au păstrat vechi nume moldovenești, ca Vărzarul, Cap de bou (Kapdebo) etc.

Cînd existau acum Siretiul și Suceava, aceasta din urmă avînd și ea o foarte însemnată colonie armenească, coloniști din acest neam au trecut mai departe. La Dorohoi nu pare să fi existat vreodată o așezare, ceea ce dovedește că, dacă popasul era vechi, orașul e mai nou: am văzut însă o biserică a lui Ștefan cel Mare. Botoșanii au avut coloniști armeni mai vechi, din veacul al XV-lea poate, în tot cazul din al XVI-lea și mai ales al XVII-lea, cînd ei sînt adesea constatați documentar. Alt grup a mers la Roman chiar cînd a fost nevoie ca orașul să se colonizeze, primind o populație specific orășenească.

În general aceasta a fost un avantagiu pentru noi, căci, dacă n-ar fi fost armenii, veneau germanii în număr mai mare, și prezența armenilor, deprinși cu viața orășenească italiană, mai înaintată în foarte multe privințe decît cea germană, italianizați în practicele comerciale, a constituit un folos pentru dezvoltarea naționalității noastre, în primejdie să fie invadată de elementele germanice și subgermanice, cum erau ungurii.

Și la Bîrlad au fost armeni; la Galați mai puțin, căci portul s-a ridicat mai tîrziu: pe vremea lui Despot abia se pomenește, – Renii, Tomarova, de unde: Tomoroveanu, ca nume de familie, avînd o mai mare importanță decît Galații. Bineînțeles că și în Reni și în Galați erau și alți armeni, veniți probabil pe corăbii, așa cum veneau, apărînd și dispărînd, la Brăila și Cetatea Albă, care-și aveau legăturile cu Constantinopolul și Trapezuntul. […]

Venind acuma la sate, e incontestabil că din timpurile cele mai vechi a existat la noi, în tot cuprinsul pămîntului românesc, și o populație slavă. Am afirmat chiar că, deoarece Ardealul, ținut așa de românesc, are cel mai mare număr de numiri slave, și anume de acelea care niciodată n-au avut un sens în românește – sau cel puțin nimic în monumentele noastre de limbă nu arată că am avut aceste cuvinte –, slavii trebuie să fie mult mai vechi la noi decît secolul al VII-lea, cînd se zice că au năvălit prin părțile acestea, în legătură cu avarii și supt stăpînirea avarilor. Cred că vechii sarmați, un amestec de tot felul de nații, cuprindeau un puternic element slav. La această părere au ajuns și deosebiți învățați străini, pe o cale cu totul alta decît aceea prin care ajunsesem la această părere. Este singura explicație pentru nomenclatura slavă a Ardealului. Acum, nume slave se întîlnesc și în alte două ținuturi: în Oltenia, unde sînt și cele în „ova”: Orșova, Virciorova (uneori se schimbă accentul, dar aceasta n-are atita importanță), Panciova, și în „ați”: Romanați (în partea corespunzătoare a Serbiei: Crușevaț, Craguievaț) etc.

Pe de altă parte, în Moldova, și în mare parte din Basarabia, pînă la linia care despărțea odinioară raiaua turcească din sud de partea rămasă domnului Moldovei, cam pînă la linia Răutului, găsim un număr mare de sate: Colincăuți, Popăuți, Bădăuți, Părhăuți etc., care corespund în origine și sens satelor al căror nume se termină în „ești» sau „eni». Rădăcina, tot așa, indică numele celui care a întemeiat satul: Popăuți vine de la Popa, Climăuți de la Clim etc. Sufixul „ăuți» corespunde rusescului „ovce».

Nu totdeauna sufixul este important însă pentru soluții istorice. Și rădăcina nu are, adesea, caracterul rusesc. Clim e mai mult rusesc, dar Popa nu e rusesc, iar Rădăuții vin de la Radu, care nu e rusesc, Bădăuții de la Bade. […]

Cînd s-a întemeiat Moldova, nu erau deloc străini pe aici. Rușii, rutenii, – biserica „Rufenilor” din Iași înseamnă: a rutenilor – rusnecii cari-și zic astăzi ucraineni, acei cari nu s-au asimilat încă, au venit, în timpurile mai vechi, prin colonizarea de către domnii noștri cari făceau expediții în Polonia și pe urma lor aduceau un număr de oameni pe cari-i așezau în slobozii. Alții fugeau de la sine, de veneau aici, pentru că la noi țeranul era liber, iar acolo, în Polonia, șerb: în cazul cel mai rău ei erau „vecini”, dar „vecinii” la început nu erau șerbi, ci oameni cu contract, așezați pe pămîntul boierilor. Tirziu de tot au venit apoi alți ruși, acei cari au fost chemați de pe urma dezvoltării agriculturii în țerile noastre, cînd pacea din Adrianopol, la 1829, ni-a permis să exportăm grîul pe care înainte îl țineau turcii numai pentru ei, tot atunci cînd s-au adus de peste Dunăre, de proprietarii din Romanați, Vlașca, Ilfov, bulgari.

Vechii slavi se chemau la noi șchei (numele femeiesc e Șcheia sau Șchiauca): Șcheii din Brașov, Șcheia din Roman și de pe lîngă Suceava, Șcheii de pe valea Buzăului.

În Ardeal, în schimb, se găsesc localități ca Rușciori, Reussmark – Miercurea, care ar însemna o infiltrație de elemente slave, nu cu caracter general, ci cu cel special rusesc.

Mai tîrziu s-au introdus și unii bulgari, prin colonizație, ca în Vinga din Banat, iar de acolo și în cîte un punct din Ardeal, dar aceasta numai în secolul al XVIII-lea.

Venim acum la coloniile ungurești de la noi.

Noi ne-am obișnuit să vedem linia Carpaților ca un hotar; a fost însă un timp cînd iarăși linia Carpaților nu însemna hotar. Hotarul noi îl concepem mai mult sau mai puțin pe clina pe care-l fixează hotărnicii; dar pe la 1760 Moldova avea în Ardeal un ținut atît de întins – pe care ni l-au luat pe tăcute austriecii –, încît a fost echivalat cu două comitate, oferindu-ni-l în schimb pentru Bucovina.

Pe de altă parte, cum am văzut, cînd a fost vorba de întemeierea Moldovei, ea a fost concepută de regele Ungariei ca o provincie a lui. Prin urmare, el mărgenea, fără îndoială, în vremea aceea Ungaria, pe alocuri, cam pînă unde e Siretiul, amintindu-și de acel episcopat milcovean, pe care Ungaria nu l-a sacrificat niciodată ca pretenție politică. Deși pe la 1460 nu mai rezida un episcop în Milcov, dispărut, unui simplu preot catolic de sat din Ardeal i se zicea episcop de Milcov, pentru ca să se poată sprijini pe această calitate revendicările asupra Moldovei ale lui Matiaș Corvinul, care poate, cînd a venit în Moldova să distrugă pe Ștefan și a fost învins la Baia, se gîndea la acest plan.

Populația ungurească e deci veche. O parte stă în legătură cu secuimea, fără îndoială, care, dealtfel, nu este așa de străveche ea însăși cum se pretinde de obicei, ci avem a face cu coloniști așezați de cavalerii teutoni la începutul veacului al XlII-lea, odată cu orășenii din Cîmpulung și de aiurea. Dovadă că toți au rămas catolici, ținînd strîns la catolicismul lor, pe cînd ungurii, afară de o parte dintre cei din Ungaria propriu-zisă, sînt calvini. Și satele lor sînt foarte adeseori numite după sfinți, ceea ce se întîlnește și în Prusia teutonă și în regiunile celelalte, colonizate tot de cavalerii teutoni.

Aceasta este originea populației ungurești din județul Bacău. Satele lor sînt făcute după norme românești, și numite, nu după sfinți, ci după întemeietori: Tămășeni, de la Tămaș, numele unguresc al lui Toma, ori, în Romanul vecin, Săbăoani de la Sabău (Szabó), care înseamnă croitor. A fost cu atîta mai ușoară trecerea la datinele noastre, cu cît secuii înșii au în cea mai mare parte sînge românesc, și aceasta se dovedește și prin felul lor de viață, prin felul cum își cultivă cîmpul, cum îngrijesc de grădini, cum clădesc casele mai ales: nu cum sînt cele ungurești din pustă, ci întocmai cum e casa românească. Chiar și în îmbrăcămintea lor este o foarte mică deosebire față de portul românesc. Și sînt convins că și în folclorul lor, în cîntece, danțuri, povești, superstiții, ei au foarte multe elemente românești.

Multe dintre satele județului Roman însă nu sînt așa de vechi. E sigur că Ștefan cel Mare, care a prădat prin secuime, a adus de acolo, după obiceiul pe care l-am mai pomenit, coloniști străini. Pe cînd cei din județul Bacău, în legătură necontenită cu secuimea, uneori nu cunosc limba noastră, la ungurii din județul Roman nu e sat în care să nu se vorbească românește.

Studii serioase făcute de aiurea decît de la societatea Sf. Ladislas din Pesta […] ar fi trebuit să înceapă de mult, deși nu e prea tîrziu nici astăzi.

Venim la înseși mărturiile izvoarelor despre populația străină la noi. Ele sînt mult mai numeroase pentru Moldova decît pentru Muntenia, căci Muntenia, fiind cuprinsă între Ardeal și Turcia, avea mai puține rosturi de comerț, în veacul al XVI-lea, și oferea mai puțină facilitate de străbatere în Orient, pe cînd Moldova păstra drumul cel mare Danzig-Constantinopol, acuma prin Reni și Galați.

Dar elementele acestea, cunoscute întîmplător prin orice străini cari călătoreau pe aici, pot fi și mai bine cunoscute printr-o categorie nouă de călători, cari se ocupă îndeosebi de ei și în special printr-o categorie dintre acești străini, catolicii. De catolicii din Muntenia se vor ocupa anume misionari italieni ori slavi italianizați, cari vin din Balcani, de la bulgari; pentru Moldova, în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, întîlnim călători catolici, misionari cari vin anume pentru a face inspecția localităților locuite de cei cari au aceeași religie ca dînșii.

Este caracteristic pentru acest sfîrșit al veacului al XVI-lea că în același timp cînd iezuiții poloni sfătuiesc pe Ieremia Movilă, care merge la biserica catolică din această mai veche capitală a Moldovei, se încearcă refacerea episcopiei de Bacău și a acelei de Argeș, căci, căutindu-se în vechea arhivă pontificală, se găseau numele vechilor episcopate spre a fi înviate. Și pentru aceasta se trimite întîi un Arsengo, din Creta, care aparținea, prin îndoita deprindere a graiului, și populației grecești supuse și populației italiene stăpînitoare, apoi un Querini, dintr-o familie venețiană, dar probabil din ramura cretană. Și, cu atît mai ușor putea veni pe la noi unul din acești levantini, cu cît era mai mare numărul negustorilor cari, de la o bucată de vreme, veneau, fie din Pera, fie din insulele Mării Mediterane, pentru a face comerț aici și cari aveau așezări foarte importante la Liov, alături de așezările moldovenilor cu cari se amestecau și făceau casă împreună, adăugîndu-se și legături de familie.

Căci după Corniact, despre care a fost vorba, avem un șir întreg de levantini cari făceau concurență ragusanilor în ce privește luarea în arendă a vămilor sau afacerilor de comerț. Ei aveau o situație privilegiată pe lîngă domn, căci doi dintre stăpînii Moldovei din a doua jumătate a veacului al XVI-lea au fost însurați cu femei aparținînd acestei lumi levantine: Iancu Sasul, a cărui soție, Maria, o Paleologă, avea un fiu, Filip, din altă căsătorie, cu un grec sau levantin, care făcea comerț cu Liovul, iar, cu domnul, trei fete, dintre care una poartă numele caracteristic grecesc de Chrysaphina. Tot așa Petru Șchiopul a ținut pe Maria Amirali din Rodos, care a murit în vremea cînd bărbatul ei era domn, fiind îngropată la Galata, lîngă Iași.

Relații cu totul neașteptate pentru cine nu urmărește curentul, care crește necontenit, dar relații de cea mai mare importanță și pentru economia noastră națională, ca si nentru cultura noastră și orientarea noastră în viața politică și în alte rosturi. Mai tîrziu, la începutul veacului al XVII-lea, se va găsi, într-o situație cu totul predominantă, pe lîngă domnul Moldovei, Radu Mihnea, care a fost și al Țerii Românești și e îngropat în București, la Radu Vodă, supt o piatră de marmură de toată frumuseța, un grec, Vevelli, care se chema Constantin, pentru ai săi, iar ai noștri îi ziceau Batiște (de unde biserica numită astfel în București): Battista, nume levantin. El a avut un rol deosebit de important la noi, provocînd, la urmă, chiar o manifestație populară împotriva celor cari-l sprijineau, manifestație în sens național, indigen, autohton.

În Muntenia, soția lui Alexandru Mircea era o levantină, Ecaterina, care avea o soră căreia i se zicea Mărioara, ceea ce arată o legătură îndelungată cu țerile noastre. Mărioara era catolică după tatăl ei, și s-a măritat cu un genovez din familia Adorno Vallarga, de care rămînînd văduvă, s-a făcut apoi călugăriță, lîngă Veneția, la Murano, în San Maffio, unde s-a și găsit corespondența ei, în grecește și italienește, cu Ecaterina și fiul ei, Mihnea. Mai era o soră, așezată în Țara Românească, lîngă Ecaterina, Lucreția, ale cării fiice (una numită, grecește, Prepia, adecă: Euprepia, Frumoasa) au fost date după cutare boieri de tară, ori după raguzanul catolic Giovanni de’ Marini Poli.

Poporul îi privea ca „greci” pe acești străini, dar elementele levantine aveau o inteligență mai elastică decît a grecilor, o prestanță occidentală care la greci, sclavi de atîta vreme, lipsea, și, întreținînd multe relații cu Apusul, ei dispuneau și de capitaluri mai importante decît capitalurile ce puteau avea grecii.

Rezumînd, informatorii catolici găsesc o lume nouă în țerile noastre din a doua jumătate a veacului al XVI-lea: pe de o parte catolicii cercetați de misionari; pe de altă parte negustorii străini, afluxul de levantini cari-și fac așezările în țerile noastre, mai ales în Moldova, sau în acele puncte din străinătate cu care Principatele au legături foarte strînse, ca Liovul, de ex., capitaliștii cari vin pentru vămi, pentru împrumuturi și cari rămîn aici.

Ajungem acum la înseși informațiile pe care ni le dau izvoarele despre acești străini. Intr-o însemnare a lui Belsius, care scrie în epoca lui Despot, se spune că foarte mulți sași se găsesc în Iași și aiurea. Aceștia erau dintre vechii negustori ardeleni cari de la o bucată de vreme se fixaseră la noi. În situația lor de supuși ai domniei, ei se bucurau de o situație pe care n-ar fi avut-o ca străini.

Un alt izvor care vorbește despre străinii la noi în acest timp este Francisc Forgách, acel nobil ungur amestecat în rosturile noastre din secolul al XVI-lea. El spune: „Românii țin cu toții foarte mult la legea grecească. Nu s-a găsit nici unul care, de frica pedepsei, să fi îndrăznit a mărturisi altă dogmă. Cunosc însă abia slovele sîrbești, pe care și acum le întrebuințează. Ei nu socot că poate fi nelegiuire mai mare decît să mănînce carne în zilele oprite: de aceea… peste o jumătate de an se chinuiesc”.

De fapt, ceea ce înseamnă el, sentimentul acesta de scîrbă față de mîncarea de frupt în post, – și mai ales în postul cel mare –, se adeverește și prin cronica lui Miron Costin, cînd vorbește de domnul străin care ajunsese a stăpîni Moldova în 1619, Gașpar Grațiani, Morlacul din Croația, despre care arată că mînca și carne în post, ceea ce ar fi contribuit la căderea și catastrofa lui.

De la Forgâch venim la Botero.

„}n orașele Moldovei”, spune el, „locuiesc sași și unguri”. Populația ungurească se întîlnea, cum am văzut, mai mult la țară.

Negoțul îl fac însă, mai ales în Moldova, vechii armeni sau mai noii sași și evrei, – aici este constatarea formală a evreilor, la sfîrșitul veacului al XVI-lea, dar sînt evrei turci, cari nu formau colonii așezate. Apoi „unguri și raguzani. Negoțul constă din grîne și vinuri”. Vinul „valahic” se vindea și în Galiția; era destul de bun, mai ales pentru cărăuși și lumea mai săracă, dar levantinii aduceau vin scump din Răsărit, de Malvasia, care, venit din Moreia, dar, acum. și din Candia, se ducea în Rusia și Polonia, ca și vin moscatello, „muscat”. Pe urmă se făcea negoț cu „piei de vacă, așa-numitele «schiavine», cu ceară, miere, cu butelii de rădăcini de tei, prețuite pentru frumusețea vinelor lor”. Mai tîrziu vindeam, cum moții vînd doniți și ciubere, în Crimeea tatarilor produsele industriei țerănești din Moldova. Cu cărăușia localnicii își făceau însemnate izvoare de bogăție.

Cărăușii moldoveni sînt însemnați în socotelile Liovului încă de la începutul veacului al XVI-lea: ei cunoșteau admirabil drumurile, și erau și păzitorii mărfurilor ce li se încredințau, un fel de chervanagii, cum sînt cei, tot de sînge românesc, din Peninsula Balcanică. Întîlnim pe unii dintre dînșii, cu nume caracteristice, ca Ursul, în Iași, în Roman, în Bîrlad și în alte părți ale Moldovei.

Și în a doua serie a însemnărilor lui Botero se spune că negoțul e făcut în Iași, între alții, și de sași și unguri. Ei dau în același timp și meșterii.

Căci, afară de meșteșugul pe care-l făceau în casa boierului țiganii, afară de meșteșugul pe care-l făcea fiecare țeran pentru casa și gospodăria lui, ori meșterul din sat – pentru că era cîte unul mai dibaci care era rotarul ori fierarul satului – începea să fie o categorie de meșteri liberi, la dispoziția oricui. „Meșter”, „meșteșug” sînt cuvinte împrumutate de la unguri, și aceasta arată naționalitatea celor cari întîi au exercitat această meserie la noi.

Mancinelli, iezuitul despre care a fost vorba și altă dată, spune că în Moldova, în special în Iași, sînt raguzani și chioți, adică locuitori din Chios, insula care turcește se cheamă Sacîz (sacîzul e mastica de Chios).

Tot aici se cuprinde informația, pe care am adus-o și înainte, că unele familii mai bogate dintre sașii din Iași aveau în biserica lor catolică morminte cu blazoane de comerț.

În ce privește pe armeni, se spune că ei fac, înainte de toate, negoț cu „aromate”: smirnă și tămîie pentru biserică și, pe lîngă acestea, mirodenii de pus în mîncări, căci noi aveam bucătăria constantinopolitană, care întrebuințează multe mirodenii.

Se înseamnă și personalitatea lui Cristofor Bruti, al cărui mare rol l-am arătat și altă dată. Se menționează și toată silința pe care și-o dădea propaganda catolică reprezintată printr-însul și printr-un agent papal venit la noi pe vremea lui Mihai Viteazul, un croat, Alexandru Comuleo (Komulović). S-a împiedecat astfel protestantismul, care începuse să străbată mai ales supt Despot și Iancu Sasul, deși acesta era ortodox, în mijlocul acestei populații străine. Se arată că acel care trecea de la catolicism la protestantism era supus acum la o amendă strașnică: o sută de boi.

În ce privește negoțul cu polonii, el nu era făcut de poloni, căci negustorii de această nație nu se întîmpinau, iar evreii poloni veneau numai la iarmaroacele de hotar.

Se aducea bere din Camenița, deși existau și la noi fabrici de bere, ca aceea a sașilor de la Baia, pomenită în acte din veacul al XVI-lea. Dealminteri chiar terminul de „pivniță”, care a biruit numele de beciu, de zemnic, unul unguresc, altul slavon, vine de la „pivo”, care în slavonește înseamnă „bere”.

Acum, de la informatorii aceștia cari vorbesc numai în treacăt de străini, venim la ceea ce ni spune însusi Querini, episcopul numit la sfîrșitul veacului al XVI-lea.

El arată că a găsit în Moldova, pe la 1590, cincisprezece orașe și șeisprezece sate care aveau catolici, populația catolică fiind în număr de 1691 familii cu 10 700 de membri. În Bacău și împrejurimi – aproape era un sat foarte important catolic, Trebeșul – se aflau 4000 de case, și din populația aceasta 216 familii, cu 1692 oameni, aparțineau religiei romane. În oraș chiar era biserica Sfintei Marii și a Sfîntului Nicolae, de lemn. Domnia, în general, era foarte tolerantă față de toate confesiunile, și, cînd era vorba să se ridice o biserică străină, ea dădea din vistierie: astfel s-a dat și pentru acoperirea bisericii Sf. Marii din Bacău 500 de scuzi de aur, sumă foarte importantă. Dealtfel vistierul Moldovei pe vremea aceasta – nu vistierul cel mare, care era român, ci al doilea, –, Giambattista Amorosi, „pe care-l întîlnim pomenit și în alte documente, era catolic, italian, avînd un nepot care învăța la Roma, în Collegio dei Greci. În Trotușul vecin erau 68 de familii și 3 994 locuitori, cu biserică de piatră.

În ceea ce privește predica la sate, ni se spune că se făcea în limba ungurească. Mai tîrziu, în secolul al XVII-lea, această limbă a fost înlocuită în parte prin cea românească, pe cînd călugării erau în cea mai mare parte italieni.

Catolici, ne spune călugărul, se găsesc, firește, la Baia, care înfățișa pînă dăunăzi inscripții de morminte în limba germană sau latină. Aici erau 3 000 de vetre, din care 63 de familii, cu 316 oameni, catolici. Se aflau și cîțiva unguri, dar cei mai mulți sași. Se notează două biserici întregi și una pe jumătate ruinată, probabil a lui Alexandru cel Bun. Preoții se dăduseră după obiceiul pămîntului: erau căsătoriți.

La Tîrgul Neamțului, pe vremea aceea erau 250 de case: 74 ale catolicilor, pentru două biserici de lemn, preotul fiind sas.

În grupul de la Prut, Hușii sînt arătați cu 1 300 de case. Tocmai atunci se întemeia și episcopia de Huși, după ce Mihai Viteazul și aliații lui moldoveni, Aron Vodă și Ștefan Răzvan, dezrobiseră raiaua turcească ce asculta pînă atunci de episcopul, supus turcilor, de la Brăila. Se înseamnă 72 de case catolice, cuprinzînd 435 locuitori, la o biserică de lemn.

La Cotnari, din 3 500 de familii, sînt 198 catolice cu 1 083 membri. Aici erau trei biserici: două de piatră și una de lemn. Se mai păstra și un profesor de gramatică. Dascălul preda în limba ungurească și latină. Preotul fusese luteran și venise din Ardeal. Aici s-au găsit și cărți „eretice” ungurești.

La Suceava, cu 6 000 de case, din care 30 catolice, funcționa și un capelan, adus pentru soldații poloni și unguri, în număr de 2 000. Erau două biserici de piatră: predica se făcea în limba polonă pentru soldați, pentru ceilalți în „grecește”, cu tălmaciu moldovean.

La Vaslui, un preot, dar nu se spune numărul credincioșilor lui.

La Roman, în oraș, erau 400 de familii, dintre care 25 latine; membrii, 138, erau unguri cu două biserici de lemn. Preotul ținea împărtășania la dînsul acasă, băgată supt pat. La Săbăoani, Berindești (?), Tămășani, Răchiteni, Giudeni, Lăcășeni, 300 de familii catolice și 1 480 de oameni. Biserica din Săbăoani e de piatră și acoperită de domn.

Acestea sînt cele dintîi informații asupra populației catolice în Moldova și, pe alături, asupra populației orășenești a țerii, în genere.

Epoca lui Mihai Viteazul în mărturiile călătorilor

Ne găsim într-o epocă în care călătoriile sînt relativ dese pentru sfîrșitul veacului al XVI-lea și am fi dorit să avem alte amănunte cu privire la acei cîțiva ani cari formează cariera lui Mihai Viteazul.

Posedăm cu privire la această domnie o expunere în limba latină a isprăvilor lui Mihai, făcută pe baza unui „izvod”, mai probabil slavonesc, datorit logofătului Tudose, care a întovărășit pe domn în Ardeal – un boier de modă veche, cu oarecari cunoștinți și oarecare pricepere la scris, ori, mai bine, cu simțul că în asemenea vremi logofătul ar putea să fie puțintel și istoriograf. Acel care a făcut traducerea este un silezian, Balthazar Walther „cel tînăr”, rudă probabil cu acel Walther pe care l-am întîlnit cu prilejul călătoriei lui Bongars. Omul a stat o bucată de vreme la Tîrgoviște, – în ce calitate este greu de spus –, și a cunoscut acolo pe Andrei Taranowski, intimul voevodului, iar, pe cînd „prietenii” săi plecau spre casă prin Moldova, cu solul polon Golski, el se ducea la Poartă. Mihai Viteazul a cerut la un moment dat –, și a și căpătat, dar nu exact atunci cînd ii trebuiau și în proporțiile de care avea nevoie –, călăreți silezieni, acei „schlesische Reiter” cari joacă în istoria militară de la sfîrșitul veacului al XVI-lea un rol important; o cavalerie grea, cu platoșă, mult mai mult poloni decît germani: este posibil ca între acești cavaleri silezieni să fi fost și Walther. Spune însuși ceva, în prefața lui, cu privire la legăturile cu Țara Românească, dar e prea puțin ca să înțelegem ce a putut fi și ce misiune a îndeplinit la noi.

Ar fi fost de dorit, iarăși, ca, pe lîngă ce a crezut că trebuie să adauge, ca explicații generale, despre rosturile țerii înseși, să fi adaus amănunte geografice, lămuriri cu privire la moravuri, la impozite, la organizarea armatei etc., dar, deși genul acestei lucrări ar fi admis, ba chiar cerut să se dea aceste amănunte, nu le aflăm în ea; întîlnim, în schimb, lămuriri, care nu prea au însemnătate, cu privire la Alexandru cel Rău, un Lăpușneanu rătăcit din Moldova și strămutat la munteni, acel care era să taie pe Mihai Viteazul în momentul cînd i-a bănuit intențiile împotriva stăpînirii lui; se vorbește și de spînzurarea la Constantinopol a acestui Alexandru, cu alte lucruri aflate la curtea lui Mihai. Astfel fiind, nu-l putem pune între călători pentru că, deși a călătorit la noi, deși s-a legat prin activitatea lui de istoriografia noastră, cu toate acestea nu ni-a dat material de călătorie, ca acela din Sommer, din Graziani etc.

Și, pentru că a fost vorba de cronici privitoare la Mihai Viteazul, este și o altă cronică, netradusă în limbi străine, ci păstrată numai în românește, cronică în legătură cu foarte puternica familie a Buzeștilor, cari aveau o mulțime de moșii, dispunind de ținuturi întregi, și au luat parte de cea mai mare însemnătate în campaniile domnului lor. Avînd de multe ori în aceste campanii oarecare inițiativă, precum au avut și în ce privește politica lui Mihai, ei au vrut să se scrie istoria campaniilor acestuia în așa chip, încît să se reliefeze înainte de toate partea lor și chiar să se atribuie, cum se și face, începutul mișcării, nu lui vodă, ci acelora cari-l încunjurau, sfatului țerii, în fruntea căruia ar fi stat însăși ambițioasa influență a lui Radu Buzescu, Preda Buzescu și Stroe Buzescu, cei trei membri ai acestei puternice dinastii. „Cronica Buzeștilor”, foarte importantă din punctul de vedere al limbii, fiind scrisă însă de un cronicar de țară pentru oameni cari cunoșteau țara lor, evident că nu dă știri despre mediul românesc al luptelor eroului.

Mai avem apoi doar ici și colo cîte o informație subsidiară în rapoarte militare privitoare la luptele lui Mihai, cîteva note privitoare la orașe, la locurile pe unde au trecut ostile creștine la 1595, cînd, după bătălia de la Călugăreni, Mihai a fost silit să se retragă în munți și să aștepte ajutorul lui Sigismund Báthory și al lui Ștefan Răzvan, care părăsise Moldova ca să-i alerge în sprijin.

Această campanie, care a dus pe noii cruciați de la Tîrgoviște la București și de aici la Giurgiu, a făcut zgomot; la dînsa participaseră, nu numai români din Țara Românească și din Moldova și ardeleni de-ai lui Sigismund, între cari sași, dar, fiindcă era o expediție de cruciată, făcînd parte din pornirea generală a creștinătății contra turcilor, menită să ridice și entuziasmul religios pe o vreme cînd papa lupta împotriva protestantismului și trebuia să-și legitimeze autoritatea prin succese asupra păgînului, au venit și specialiști din Italia, și anume din Toscana. Ei au luat parte la asediul și cucerirea Giurgiului, operație de valoare supt raportul militar, și rapoartele acestor toscani ar merita din acest punct de vedere special o cercetare amănunțită.

Poate că e cel dintîi raport cu importanță tehnică pentru luptele care s-au desfășurat la noi. Se mai poate culege însă numai uneori cîte o lămurire privitoare la orașe, dar pentru organizarea armatei, pentru felul cum se făcea tabăra, cum se punea stra ja, pentru toată situația militară acest izvor are o deosebită importanță.

În afară de aceste lămuriri pe care le dă redactorul italian sînt, dealtfel, atîtea scrisori de străini cari au fost amestecați în luptele lui Mihai Viteazul și, iarăși, pentru unele puncte de amănunt, ele pot să ne lămurească. Astfel rapoartele nunciului Visconti, episcop de Cervia. Pentru tonul naiv în care sînt redactate și pentru sinceritatea, n-am zice sufletească, dar măcar de stil, pentru transparența populară a scrisului se pot recomanda și scrisorile unuia dintre frații de’ Marini Poli, despre cari s-a vorbit și mai înainte, Giovanni. Agentul acesta a lăsat o mulțime de scrisori, într-o italienească de ultima treaptă, așa cum se vorbea pe coasta dalmatină, cu o sintaxă care uneori aduce și a românește.

Sînt și unele știri franceze privitoare la acest război, dar toate mai mult după gazetele de atunci, gazete manuscrise, care cuprindeau, după localități, lucrurile de mai mare importanță petrecute în toată lumea. Cutare din ele reprodusă în facsimile la 1913, după originalul tipărit la Lyon, în 1595, dă, alături de lucruri secundare, și cutare informație din Brașov în care se spune cu ce preț se vindeau acolo vitele care făceau parte din prada românească.

Izvoare grecești privitoare la Mihai Viteazul sînt două, dar nici unul, nici altul nu dau lămuriri asupra țerii. Întîi avem o povestire în versuri, scrisă, cu caracter mai mult popular, de vistierul – nu marele vistier, ci vreun vistier al treilea, care făcea funcțiune de căpitan – Stavrinos, prins de adversarii lui Mihai Viteazul și închis într-o temniță din Bistrița, unde a scris, în nopțile luminoase, „la lumina stelelor”, povestea Viteazului. Apoi un alt grec, profesor la școala din Ostrog, în părțile rusești ale regatului Poloniei, unde era o școală cu caracter clasic, a scris o epopee a lui Mihai, imitînd, cu așa de modeste puteri, Gerusalemme Liberata a lui Torquato Tasso. Opera lui Gheorghe Palamed e mai puțin importantă tocmai pentru că e artificială, pompoasă, solemnă, decît naiva povestire, plină de orgoliu național grecesc –, căci se scot necontenit la iveală faptele palicarilor greci cari au luptat și la Călugăreni –, a lui Stavrinos.

Lucrurile acestea le spunem mai mult ca să nu se creadă că, dacă lipsesc știri de călători pe vremea lui Mihai Viteazul, lipsește și informația în izvoarele străine privitor la epoca lui. Își închipuie oricine că, pe o vreme de necontenite turburări, cînd voevodul se războia în toate direcțiile, la sud față de turci, la nord față de ardelenii unguri ai lui Andrei Báthory, la răsărit față de Ieremia Movilă și de sprijinitorii lui poloni, pe o vreme cînd războiul fierbea deci la toate hotarele, nu era răgaz să vie călători pe la noi.

Acum, din activitatea lui Mihai au rezultat lucruri foarte mari, care au trecut, și lucruri mai puțin mari în aparență, care au rămas. Cînd ajunge cineva să realizeze planuri ca ale lui în ordinea militară și politică, nu totdeauna rezultatele pot fi menținute, dar din faptul că au fost căpătate la un anume moment urmează o stare de spirit de încredere, de energie, de optimism, de îndrăzneală. Chiar dacă, deci, rezultatele căpătate la un anume moment nu se vor menținea, ele fac posibilă căpătarea din nou ale acelorași rezultate într-o epocă de viitor mai apropiată sau mai depărtată.

Acest lucru s-a întîmplat și pe vremea lui Mihai Viteazul. El a ajuns la lucruri pe care nu le avea măcar în planurile lui sau, admițînd că le-ar fi avut cu vremea, el a mers dintr-unul într-altul, ca odinioară Iustinian în refacerea Imperiului roman de apus.

S-a creat însă o stare de spirit de pe urma întreprinderilor lui care, ea, a călăuzit pe urmă istoria noastră aproape un veac. Așa încît, cînd se vorbește de Mihai Viteazul, nu trebuie să ne oprim la urmările imediate, ci să ținem samă de toată această înălțare și împuternicire a sufletului românesc. În locul celor cari primeau orice, incapabili să vadă altă politică decît cea turcească, în locul celor cari răbdau oricît de la ienicerii capitaliști, de la turcii, armenii și grecii din Constantinopol, în locul domnilor cari la cel dintîi semn se duceau la Poartă, și în locul unei țeri care, cînd primea vestea că domnul a fost exilat într-o insulă din Asia ori a fost spînzurat, n-avea nici un sentiment de revoltă, întîlnim după Mihai oameni mîndri, oameni tari, oameni hotărîți și oameni cari au conștiința că pot face ceva.

Se văzuse odată că un român poate să meargă pe drumul lui Alexandru Machedon, rîvnit de Mihai; au încercat și alții și atîtea s-au căpătat astfel; un popor care înainte nu se răscula, pe la întîia jumătate a veacului al XVII-lea, îndată ce nu-i place ceva, se răscoală; un popor care primea orice străin îndată ce el juca un rol mai mare, dintre greci și levantini, se ridică împotriva acestor străini; un popor care înainte îngăduia în toate pe turci a știut să facă în întîia jumătate a veacului al XVII-lea așa încît ei să nu-și mai afle rost în țară decît ca funcționari avînd rosturi speciale pe lîngă Divan; un popor care nici nu s-ar fi gîndit să poată alege un domn împotriva domnului trimis de Poartă și să se bată cu oastea în mijlocul căreia se găsește steagul trimis din Constantinopol, poporul acesta a cutezat a face altfel cînd a așezat în marginea Bucureștilor pe Matei Basarab contra lui Radu Vodă, fiul lui Alexandru din Moldova, numit de „împărat”. Așa ceva ar fi fost posibil oare fără dovada de energie națională încununată de succes și aureolată de glorie care e însăși domnia lui Mihai Viteazul? În aceasta stă importanța lui cea mai mare pentru dezvoltarea vieții noastre naționale.

După ce am explicat astfel lipsa de știri din călătorii pe vremea lui Mihai Viteazul, să venim la călătoriile care s-au făcut îndată după dînsul. Și începem cu acei puțini cari au fost pe la noi în vremea chiar a lui Mihai. Întii, după cronicarul Matei Strykowski, care, la 1574-6, în alaiul lui Andrei Taranowski, văzuse Hotinul, Bîrladul, Buzăul, între ziduri, Bucureștii, cu capul, proaspăt tăiat, al lui Ioan Vodă cel Cumplit, bătut în cuie, turcește, pe poarta curții,– un polon, un dușman.

Căci împotriva politicei de dezbinare a creștinilor îndreptată către Imperiul roman din Apus, de nație germanică politică, pe care o reprezintă Mihai, era în părțile răsăritene altă politică, avînd, în fond, aceeași idee de cruciată, dar își închipuia că ea trebuie atinsă, nu înfrîngînd pe turci de la început, ci înșelîndu-i, cîștigînd deocamdată tot ce se putea pe cale pașnică, – sau și pe calea armelor, dar fără declarație de război –, pentru ca, atunci cînd s-ar înfățișa momentul potrivit, să se tragă concluziile din această înaintare pe acoperitele. Politica aceasta desigur n-avea nimic cavaleresc, dar putea fi foarte diplomatică. Ea era preconizată de unul dintre cei mai importanți oameni pe cari i-a dat Europa orientală în această vreme, hatmanul și cancelariul polon Ioan Zamoyski, care el este învingătorul lui Mihai Viteazul, căci prin el au fost zdrobite planurile lui.

Originar din Zamosc, nu departe de granița noastră, avînd și legături cu părțile de nord ale Moldovei, el își făcuse studiile în Italia, la Padova. Un om de înaltă cultură, capabil însuși să însemne, în cea mai bună latinească, isprăvile pe care le-a îndeplinit. Față de noi s-a folosit de turburările provocate în Moldova prin cruciata împotriva turcilor și a înlocuit pe Ștefan Răzvan, care și el înlocuise pe Aron Vodă, prins de ardelenii lui Sigismund Báthory, printr-un boier foarte bogat, dintr-o familie foarte cunoscută, – un frate era mitropolit și ei toți aveau legături în Polonia și moșie acolo, dispunînd de un capital pe care l-au pus apoi în deosebite întreprinderi locale –, prin Ieremia Movilă.

Acum, cu prilejul instalării lui Ieremia Movilă, o sumă de poloni au văzut pentru întîia oară pămîntul Moldovei; alții, cari cunoșteau acest pămînt, au avut prilejul să-l revadă, și în povestirile privitoare la campania din 1595, a lui Zamoyski, întîlnim atîtea știri privitoare și la pămîntul moldovenesc. În special la un scriitor foarte distins, cu forma foarte îngrijită, Heidenstein, silezian, care între altele vorbește și de aspectul Iașilor pe vremea aceasta, de palatul domnesc, de cele trei biserici ortodoxe, de cea armenească, de baia turcească ce era în Iași și care s-a păstrat pînă dăunăzi.

Dealtfel s-ar putea pomeni pentru epoca imediat precedentă și un izvor oriental, un călător grec, care și el dă știri despre Iași, despre domnul care stătea în scaun, mai ales despre el, Petru Șchiopul.

Pe atunci, în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, veneau o mulțime de prelați greci în părțile noastre. Veneau pentru că biserica din Constantinopol, și tot așa bisericile celelalte, din Alexandria, Ierusalim, Antiochia, ai căror șefi s-au îmbulzit la noi în decursul acestui veac, ajunsese foarte săracă. Privilegiile mari care fuseseră acordate de turci la cucerire, au fost, mulțămită prezenței în fruntea afacerilor a unor viziri abuzivi și a unor sultani care-i îngăduiau pe aceștia, necontenit îngustate. Așa i s-a luat patriarhiei ba o clădire, ba alta, și ea a ajuns, ca să se mai poată menținea, să se adăpostească, la sfîrșitul veacului al XVI-lea, în paraclisul bisericii adause pe lîngă „ambasada”, capuchehaielîcul Munteniei la Constantinopol, în „casa lui Vlad”, ruda domnului de atunci (1586). Pe lîngă aceasta patriarhii erau schimbați foarte des, după pofta oricărui intrigant care plătea bani ca să fie așezat în acest loc de mai înaltă păstorie. Toate lucrurile acestea aduceau patriarhia în aceeași stare ca și stăpînirea domnilor noștri. Precum catastrofa financiară de pe vremea lui Mihai Viteazul a fost adusă, nu de datoriile lui Mihai însuși, deși cumpărase și el scaunul cu bani, ci de faptul că plata datoriilor domnilor anteriori trecea în sama domnului celui nou, așa încît el se trezea de la început zdrobit de asemenea sarcini, tot așa patriarhul avea răspunderea datoriilor acumulate. Și atunci patriarhul își lua uneori tălpășița și venea în Muntenia ori în Moldova, ba chiar în Polonia, în Rusia, în Moscova, vînzînd ce putea: moaște, titluri și privilegii pe bani.

Astfel un Nichifor Dascălu, un Teofan, patriarh de Ierusalim, un Chirii Lukaris, fost întîi patriarh de Alexandria, pe urmă și administrator al bisericii din Constantinopol, au fost oaspeții noștri. Și împreună cu dînșii veneau și clerici greci mai mărunți, cu acel Ieroteiu de Monembasia, care a și rămas la noi pînă a perit într-o răscoală, ca Matei al Mirelor, din orașul Sfîntului Nicolae, care s-a așezat ca egumen la Dealu, lîngă mormîntul lui Mihai Viteazul, ca mitropolitul muntean Luca, din Cipru, vestit pentru școala de caligrafie pe care a întemeiat-o și care, deși depus, a stat aici pînă la moarte, fiind îngropat, se spune, la schitul Izvoranu din Buzău. Dintre dînșii, Matei a continuat pe Stavrinos, scriind cronica lui Radu Șerban, biruitorul împotriva ungurilor și luptătorul împotriva turcilor, zugrăvind apoi domnia lui Alexandru Iliaș, a lui Radu Mihnea și așa mai departe. Iar un Doroteiu de Monembasia, care se crede acum a fi deosebit de Ieroteiu, a făcut și un cronograf, adică o istorie universală, începînd de la Facerea Lumii, pentru a trece la evrei, la romani, la bizantini, pînă se ajungea și, în timpurile mai nouă, la ai noștri.

Figura lui Petru Șchiopul o cunoaștem și din povestirea acestui oaspete, care, trecînd pe la Mihnea, a venit la Iași, fiind bine primit de domn, dăruit cu tain, și a stat de vorbă cu acesta, care i-a spus că se interesează de geometrie – am zice: de agrimensură – și, de fapt, cînd Petru a fugit în Apus, el a lăsat o însemnare a distanțelor făcute, a itinerariului urmat.

Pe urmă se dă o întreagă povestire despre familia lui Petru Vodă, arătîndu-se de ce origine este, ce rude are, care a fost cariera Domnului, – este și arătarea unui vis minunat al maicei lui.

După un grec, un rus, Trifon Corobeinicov, care mergea la Constantinopol pentru nevoile cneazului din Moscova, la 1593.

El vede Hotinul, cu cetate mică de piatră și locuitori puțini, cunoaște, în treacăt, Botoșanii, ca sat, ca și Ștefăneștii, în care sînt trei biserici și 450 de case, făcîndu-se și tîrg. lașul, – vechea capitală, Suceava, ar fi fost părăsită după un ordin formal de la turci, – fără cetate, e întărit numai în jurul curții domnești, care e de piatră, ca și unele din cele măcar zece biserici – altele fiind de lemn. Prin Corobeinicov avem descrierea bisericii Sfîntului Nicolae lîngă curte, cu însemnarea zugrăvelii, care, la alta, e și pe fața din afară a păretelui; ea are la mijloc și un turn de piatră. Coperișul e larg întins în strașină; partea unde stă domnul, în jeț îmbrăcat cu roșu, e încălzită. Se pomenește numele mitropolitului, Nicanor, lîngă care slujesc un „protopop”, Ioachim, patru preoți și doi diaconi. În oraș se notează „multe dugheni” pline de marfă.

Primit la Aron Vodă, drumețul vine cu ai lui, călare, pînă la scări. Vodă stă pe un loc înalt acoperit cu scumpe covoare, turcești, după cît se pare; în fața lui, fiind noapte, ard lumînări în sfeșnice. Grecul Calogerà, un cretan, vistier al Moldovei, stă lîngă stăpînul țerii; alți curteni, cu capetele goale, se află alături de el.

Aron întreabă, în picioare, de sănătatea țarului „și de întreaga lui împărăție”. Urmează obișnuita întrebare dacă aduce sau ba daruri, care, înfățișate, sînt întinse, după ordin, înaintea lui. Apoi se dă tainul și cărțile de trecere cu scutire de vamă. Drumul urmează prin „Cîmpul lui Dobrici” (Dobrogea), și se pomenesc tatarii cari atunci se așezaseră acolo, lîngă Babadag și „Caraus”, cari sînt deci mai vechi decît așezarea definitivă a nației în Bugeac.

Venind acum la apuseni, avem pentru această vreme un călător olandez, dealminteri singurul care a fost în părțile noastre. El se chiamă Dousa și a scris latinește cartea lui, din 1599, care descrie călătoria ce a făcut-o pe aici la 1597-82. E mai mult o însemnare a localităților prin care a trecut, dar ici și colo sînt și explicații. Dousa a văzut Hotinul, mergînd de acolo la Iași. Observă doar, în ce privește lașul, că este un oraș bine populat. A trecut pe la Țuțora, unde fusese tocmai întîlnirea armată a polonilor cu tatarii, care a îngăduit lui Ieremia Movilă ocuparea tronului Moldovei.

Pomenește apoi de Ismail, care nu e așa de nou cum s-ar crede după numele turcesc de astăzi; numele vechi moldovenesc al orașului este Smil – și Bolgradul, centrul așezărilor bulgărești, recente, din sudul Basarabiei, pare cu totul nou, dar aproape de dînsul a fost cetatea veche a Tobacului, ale cării urme se văd încă.

Întovărășit la întoarcere de acel sol polon, Stanislas Golski, de care vorbește Walther, Dousa pomenește de Babadag, care pe turcește înseamnă „Muntele Moșneagului”, după un santon îngropat acolo, un derviș, al cărui mormînt se vede lîngă o fîntînă. Vorbește cu acest prilej și de lacul Ramzin, pomenit și de Reicherstorffer, care-i zice însă „Rosove”. De la Isaccea, apoi, Dousa trece pe la Huși, unde era să fie în curînd o episcopie, în legătură cu părțile dunărene: spune că aici era vadul spre Bugeac, unde tatarii se vor așeza, cum am spus, tocmai pe vremea aceasta, în colonie ca să facă imposibilă de acum înainte o răscoală a Moldovei sau a Munteniei. Îi e cunoscută și populația catolică ungurească din marginea orașului. Se menționează apoi lașul, Hotinul, Camenița, dîndu-se și unele inscripții, pentru că Dousa era un umanist ca și Bongars, în căutare de urme clasice.

Epoca Movileștilor în paginile de călători

Cîțiva ani după Dousa, un anonim, care era în legătură cu biserica catolică, un misionar, foarte probabil, a fost la 1606, în Moldova, și iată ce spune despre dînsa:

La Suceava este biserica Sfîntului Ioan, cu o urnă de argint. Ieremia Vodă refăcuse lăcașurile de acolo, între altele unul care după picturi pare a fi fost o biserică dominicană; este și o biserică polonă, deosebi de cea săsească. La Siretiu se mai observă rămășițele lăcașului dominicanilor din veacul al XIV-lea. Vorbind de Iași, se înseamnă că erau vreo șaisprezece biserici pe vremea aceasta. Cotnarii arătau pe atunci patru biserici românești, trei catolice de zid și două de lemn. La Baia se notează că populația românească ortodoxă era restrinsă, și, în legătură cu biserica latină de acolo, se mai spune că soția unui domn, care era catolică și care e îngropată acolo – legenda Margaretei de Losoncz – a ridicat clădirea sfîntă. Această biserică fusese mai bogată decît celelalte, dar „Mihai (Viteazul) a despoiat-o de odăjdiile scumpe și de mult argint ce avea”. Căci se pare în adevăr, și după alte știri, că, în nevoia extraordinară de bani ce simțea Mihai pentru plata soldățimii mercenare, care altfel n-ar fi luptat, el aluat de oriunde și, deci, și din odăjdiile unei biserici ca aceasta.

În ce privește alte localități, de la Cotnari încolo, știrile, de natură statistică, au fost date, după același izvor, în capitolul precedent.

Trecem la informațiile unui raguzan care străbate Moldova la 1611: Grigore al lui Nicolae Raguzanul.

Am văzut rolul pe care l-au jucat acești raguzani: am spus că vămile, și într-o țară și în alta, erau în mîinile lor, că aveau case de bancă la Adrianopol, la Silistra și o colonie importantă la Timișoara. Acest negustor vine către sfîrșitul domniei lui Constantin Movilă, fiul menit să isprăvească foarte nenorocit, al lui Ieremia.

El trece prin Camenița, și aici întîlnește pe unul dintre candidații la tronul Ardealului, Ștefan Kendi, român de origine, care strîngea oaste în vederea schimbărilor ce se petreceau în aceste părți ardelene și ungurești. De la Camenița merge la Iași. Este primit de domn și de doamnă: nu de soția lui Constantin Movilă, ci de mama lui, de doamna Elisaveta, care, de fapt, conducea toate lucrurile. Constantin avea și un epitrop, pe care-l vom vedea imediat, și care este boierul Nistor Ureche, tatăl cronicarului, care însuși a lăsat însemnări de cronică.

În Moldova, pe vremea aceasta, tatarii roiau, prădînd Țara-de-jos, care se afla în cea mai mizerabilă stare, din cauza necontenitelor jafuri. Calea era așa de greu de făcut, încît a trebuit ca drumețul să stea o săptămînă așteptînd posibilitatea de a continua călătoria. Ceruse să i se dea soldați pentru pază.

Raguzanul face cunoștință la Iași cu Nistor Ureche și cere de la dînsul să-i îngăduie a merge la aier curat, la o mănăstire. Mănăstirea pe care dorea să o viziteze era, desigur, aceea pe care a făcut-o însuși Ureche, cu soția lui, Mitrofana, după datina din Athos, și purtînd numele unei mănăstiri de acolo, mănăstirea Xeropotamului, a „rîului uscat”, „sec”, în codrii Neamțului, dar în tot cazul numele a fost dat după acela al mănăstirii din Sfintul Munte, precum, cînd Petru Șchiopul și-a făcut mănăstirea de lîngă Iași, el a numit-o Galata după suburbia constantinopolitană care pînă în momentul acesta poartă acest nume.

Peste cîtva timp călătorul pleacă, întilnind pretutindeni urmele prezenței tatarilor. La întors merge cu însoțitori poloni și cu o caravană de cinzeci de cai, cu toate că Ureche-i dase sfatul să nu plece. A fost rechemat într-adevăr de tutorul lui Constantin si a pornit definitiv după alte cîteva zile (1611).

Cam pe vremea aceasta, un german, Ioan Wilden, face o călătorie prin Moldova, la 1613, deși la 1623 numai apare cartea care zugrăvește această călătorie: Neue Reysbeschreibung. El pleacă din Constantinopol cu un italian, Bernardo, căruia moldovenii i-au zis „Brănat”, Bernardo Borisi, levantin care a jucat un rol important pe urmă. Venind la Iași, Wilden găsește trupe adunate împotriva tatarilor. Palatul domnesc, ca o urmare a atîtor nenorociri căzute asupra țerii, era într-o stare foarte rea, iar casele ce-l încunjurau aveau aspectul umil. Lumea stătea gata de fugă din cauza groazei că tatarii pot apărea la fiecare moment.

Și prădăciunile lor au ținut pînă la 1630, ba chiar supt Vasile Lupu țara a fost prădată cumplit, la 1650, de cazaci și tatari, reuniți.

Acum, după călătorii aceștia de mică importanță, venim la Tommaso Alberti, negustor italian care de multe ori făcuse drumul prin răsărit.

El trece prin Dobrogea, vorbește de Măcin, satul unde era vama turcilor. Venise pînă acolo, cu cară turcești și cu cărăuși turci. Obiceiul era să se descarce aici, să se plătească vama și să se deie drumul acelor cărăuși turci; pe urmă în bărci se trecea Dunărea.

Cea dintîi descriere a Galaților o avem de la acest călător. Aici el a asistat la slujba bisericească, „messa alia valacha”. Tîrgul nu era mai important ca schelă pentru corăbii, decît ca nou centru pentru pescari. Căci pescarii pe cari i-am văzut la Chilia aveau și aici așezările lor. Se vindea morunul proaspăt, de două categorii, sturioni e luzzi, aproape pe nimic. Din cauza prădăciunilor tatarilor în timpul din urmă, aprovizionarea era mult mai grea; iepurele costă cinci solizi unul, găinile și puii însă nu se mai vindeau.

Drumul se făcea în novembre, popasurile fiind noaptea: satele, din cauza acelor prădăciuni de pe vremea lui Constantin Movilă, erau foarte rari, și cuprinsul s-a părut pustiu pînă la Bîrlad. Acesta era un oraș complect ruinat. Alberti apucă șleaul vechi, pe unde au întrat și turcii contra lui Ștefan cel Mare, și merge către Vaslui. Aici vede „multe case”, o biserică și palatul domnesc, ale cărui ruine se deosebesc încă în curtea caselor proprietății. După aceasta se întră în codrul imens din care a rămas pădurea Dobrovățului, între Vaslui și Iași.

Drumurile erau foarte rele: „șase perechi de boi nu pot să tragă un car”. „Noaptea se petrecea în pădure, fără hrană, și era frică mare de lupi, cari urlau grozav.”

Alberti ajunge la Iași. Constată că orașul, cum se știe, n-avea ziduri încunjurătoare. Populația o socoate la vreo 8 000 de case, prin urmare sînt 40 000 de locuitori. Casele acestea erau de lemn. Bisericile apar ruinate. Palatul e de piatră, însă împrejmuit cu gard de lemn.

Vede pe domn, care nu mai era Constantin Movilă, ci Ștefan Tomșa, un bătrîn, venit din Constantinopol, care servise în armata lui Henric al IV-lea, regele Franciei, luptînd în Pirinei, la cucerirea cetății „Jaca”. Foarte crud, el stătea cu călăul țigan lîngă dînsul, rîzînd de boieri pe cari cu o notă de ironie-i arăta gîdei, spuindu-i că s-au îngrășat berbecii, și-ar fi de tăiat. Și într-adevăr el a tăiat cea mai mare parte din nobilimea tînără, care toată era cu Movileștii, pentru politica lor războinică. El vede deci pe Tomșa îmbrăcat în roșu, cu buzduganul în mînă, 500 de archebusieri după dînsul, străbătînd străzile lașului.

„Orașul era foarte murdar, cu mult noroi”; nu începuse încă podirea străzilor cu bîrnele de lemn supt care se îngrămădea apa noroioasă, țîșnind la fiecare scuturătură a „podului”. Orașul, se mai spune, e proprietatea domnului.

Dacă vine un călător, vodă are dreptul să-l trimeată în gazdă în orice casă, și oamenii primesc pe străin foarte bucuros, fiind foarte ospitalieri.

Femeile sînt foarte gospodine, „fac toată gospodăria casei”; ele „vorbesc liber și prietenos cu bărbații, de față cu lumea și singure, căci nu e nici o pază; cînd aduc de băut, ori de mîncare, gustă ele întîi”. „Cînd îi moare cuiva soția, ca să se știe că e văduv, merge cîteva zile prin oraș cu capul gol.”

Libertatea femeilor la noi mira, firește, pe cei cari veneau din Turcia, unde și grecii țineau femeile cu totul departe de orice relații cu bărbații.

Se arată apoi cum sînt alcătuite casele înăuntru, cu sobe cum nu mai văzuse venețianul, deprins cu căminurile din țerile calde.

Face socoteală că sînt 24 000 (I) de sate în Moldova și tot atîtea (!) în Muntenia. În ce privește tributul, Moldova plătea 60 000 de taleri, iar Muntenia 100 000.

Continuîndu-și drumul, negustorul trece Jijiacu carăle pe gheață, ajunge la Ștefănești, tîrgușorul de pe Prut, care avea oarecare importanță, cuprinzînd 2 000 de case; era și o biserică de piatră. Aici, de frica polonilor, cari țineau cu Constantin Movilă, stăteau 1 000 de soldați, de făceau strajă.

După aceasta se trece Prutul. Calea e foarte grea pe timp rece: lipsea apa și lemnele. Pretutindeni lăcuste moarte de frig: erau pline puțurile și heleșteiele de dinsele. Ajunul de Crăciun se petrece supt lumina stelelor, la Prut. Rîul era foarte mare, și un vînt strașnic tăia la față. Alberti n-a găsit nici mîncare, nici vin. Călătoria se făcea adeseaori și noaptea, ca să scape mai răpede de regiunile acestea. Tot noaptea se ajunge la Hotin, prădat de poloni. Cetatea pare frumoasă; polonii aveau garnizoană înăuntru pentru o veche datorie a Moldovei, de 100 000 de florini. Se trece Nistrul la vadul Braha, și se ajunge la Camenița. Aceasta la 1612.

Pe urmă, la întoarcere, în 1613, primăvara, negustorul e cu șeizeci de care mari de cîte șase cai și tot felul de mărfuri într-însele: blănuri de sobol, altele mai ieftine, piei de iepure de casă, pe urmă postav, cuțite de fabricație germană, care se vindeau mai ales în împărăția turcească. Și omul se ruga să-i dea Dumnezeu „drum bun, fără ucigași”. Ajunge la Hotin, trece prin Ștefănești, Iași, Bîrlad, Galați, Măcin, refăcînd drumul descris mai sus.

În sfîrșit el va întreprinde o nouă călătorie, pornind în iunie pentru ca la 27 iulie să ajungă la Liov.

Această călătorie este una din cele mai importante, și ea ne lămurește direct asupra rosturilor comerciale care se făceau prin Moldova pe vremea aceea.

Alți călători din întîia jumătate a secolului al XVII-lea pînă la Vasile Lupu

Cîteva cuvinte despre o nouă solie polonă care a trecut prin Moldova, una din acelea care au făcut foarte mult zgomot prin luxul extraordinar pe care l-au desfășurat, înspăimîntind pe turci și prin potcoavele de argint puse cailor și prinse foarte neglijent – așa încît ele cădeau, ca să-și facă păgînii părerea că în Polonia este atîta argint de se pune și la picioarele cailor. Solia aceasta vestită a fost descrisă și într-o carte particulară de cineva care întovărășea pe ambasador, ducele de Zbaraz, care a alcătuit și un proiect de cruciată cu cîtăva vreme înainte. Pe lîngă ambasador s-a adaus și un scriitor însărcinat anume să povestească isprăvile ambasadei, Kuszewicz. Cărticica a apărut în latinește la 1622, călătoria fiind făcută cu puțină vreme înainte.

Acum, cînd polonii au venit în Moldova, ei au găsit-o într-un moment de relativă liniște. Se isprăviseră luptele între Movilești și adversarul lor, acel Ștefan Tomșa care luptase în Pirinei, bătrinul soldat cu vastă experiență în ce privește luptele din Occident: neamul lui Ieremia ca și al lui Simion fusese înlăturat, cel dintîi cu Constantin, care a domnit cîtăva vreme în Moldova, cu Alexandru, cu Bogdan, cari, duși la Constantinopol, s-au turcit, iar celait dînd pe Gavril care a stăpînit în Țara Românească și a fugit în Ardeal, unde s-a însurat, pe Moise, care a domnit în Moldova, puțin înainte de Vasile Lupu, adăpostindu-se în Polonia, unde avea rude, relații, moșii și tot ce trebuia pentru a-și încheia bătrînețele acolo, și pe Petru sau Petrașcu, care, trecînd și el în Polonia, ajunse vestitul Petru Movilă, mitropolit de Chiev – din tot neamul Movileștilor rămîind în pămîntul românesc numai copilașul îngropat la Dobrovăț, în bisericuța cea mică, supt un mormînt frumos. Se dusese și Tomșa cu cortegiul lui cel strașnic în haine roșii, cu halebardierii după dînsul pe străzile Iașilor, mai teribil în alaiuri decît în lupte, care, încunjurat de ura cumplită a boierilor, a fost chemat de turci la Constantinopol, de unde n-a mai ieșit niciodată.

În Moldova și în Muntenia rolul cel mare îl joacă acum acel strălucitor domn al cărui mormînt se poate vedea în București, la biserica Radu Vodă, acoperit cu o piatră de marmură purtînd o inscripție românească – cel mai vechi epitaf domnesc, după al lui Mihai Viteazul, scris în românește, nu în slavonește. Domnul acesta este Radu Mihnea, mort ca stăpînitor al Moldovei la Hîrlău și adus apoi la București în mănăstirea făcută mai mare și mai frumoasă de dînsul.

Era fiul lui Mihnea Turcitul. Cînd tatăl său s-a făcut turc, firește că mama, rămînînd creștină, a trebuit să-l părăsească, Mihnea Mehemed luîndu-și în schimb mai multe femei, cu care a avut și copii, dar cari n-aveau drept asupra tronului. Din legătura cu doamna Vișa, s-a născut Radu de care vorbim acum. Mihnea a avut totdeauna o iubire deosebită pentru dînsul, dar, neputîndu-l ținea lîngă sine, l-a lăsat pe sama mamei, trimețînd, fără îndoială, tot necesarul pentru creșterea lui: într-un rînd îi făgăduiește și un cal frumos ca să se deprindă la război. Pe urmă Radu a fost dat la învățătură la Veneția, și pînă mai dăunăzi, cînd a fost dărîmată biserica San Maffio din Murano, a Mărioarei de care am mai vorbit, se vedea pe altarul ei o inscripție în marmură, dăruită de Radu Mihnea. Căci omul era foarte familiar acolo, unde avea rude, cum a fost Maria, fiica lui Petru Șchiopul, măritată întîi cu Zotu Țigară Spătarul, originar din Ianina, care a fost îngropat în biserica grecilor din Veneția, iar apoi după Polo Minio, dintr-o familie destul de cunoscută de patricieni, dacă nu chiar dintre cei mai mari.

Cronica spune că Radu a învățat și la mănăstirea Ivirului, din Muntele Athos, unde erau o mulțime de danii ale domnilor noștri; în mănăstirea Zografului, de pildă, care, înainte de a aparținea străinilor de azi, fusese a domnilor Moldovei.

Învățînd la Muntele Athos carte grecească și la Veneția carte latinească și italienească, Radu Mihnea a cunoscut o lume mult superioară celei de la noi. Atunci cînd, după ce s-a trudit să fie domn pe vremea lui Mihai Viteazul și a fost învins, după ce a luptat o bucată de vreme contra lui Radu Șerban și n-a izbutit, el a ajuns să se instaleze ca domn la București, cînd a trecut, mai ales, în Moldova, pătrunsă de o civilizație aristocratică superioară, cum era cea polonă, el a desfășurat un fel de a stăpini asămănător cu acela al lui Petru Cercel, cu mai multă cumpătare, deci și cu rezultate mai bune decît ale celui înecat în Bosfor, căci a murit, încunjurat de boieri moldoveni și munteni cum am spus, la Hîrlău, unde-i erau curțile domnești, astăzi acoperite cu pămînt. Radu Mihnea e lăudat și de cronicarul Miron Costin pentru înțelepciunea lui. Turcii l-au întrebuințat adeseori ca princiar ambasador în legăturile lor cu creștinii. E slăvit apoi domnul pentru deosebita rînduială și luxul de bun gust de care s-a încunjurat totdeauna. În Miron Costin se pomenesc inovațiile în îmbrăcămintea acelora cari-l serveau și-l păzeau: uniforme strălucitoare introduse de dinsul, care s-au păstrat și mai tîrziu, căci, dacă se întîmpină aceeași strălucire supt Gașpar Gratiani, nu trebuie să se creadă că aceasta venea de la dînsul, ci aventurierul găsise o mare tradiție monarhică, pe care după obiceiul Apusului și supt influența spiritului Renașterii, o introdusese Radu Mihnea. Chiar dacă Vasile Lupu are o faimă de împărat – și grecii îl cîntau astfel în poemele lor, așteptîndu-l să între în Constantinopol la un moment dat, spre a înnoi vechea împărăție creștină ortodoxă –, aceasta nu se datorește tradiției de familie a lui Vasile, care era de neam balcanic, probabil aromânesc, din oameni parveniți, strămutați de ieri alaltăieri în Moldova, ci se datorește influenței lui Radu Vodă, ocrotitor al Agăi Nicolae, tatăl lui Vasile.

Dacă s-a zis de Constantin Brâncoveanu că a fost un fel de Ludovic al XIV-lea, apoi și Radu Mihnea a dat în Moldova un capitol de istorie care, supt raportul strălucirii curții, era vrednic să preceadă domnia munteană, așa de măreață a Brâncoveanului.

Călătorul polon spune că a trecut pe la Hotin, care, cum am văzut, fusese amanetat polonilor. A mai fost amanetat și pe vremea lui Despot, care căpătase în felul acesta bani și sprijin militar; a fost din nou amanetat pe vremea Movileștilor, dar, cînd a trecut Kuszewicz, stăpînirea polonă, după pacea cu turcii, în urma expediției personale, la Nistru, a sultanului Osman, nu mai exista la Hotin. Drumul se făcea atunci tot în diagonală, prin Basarabia de nord drept la Ștefănești.

Ambasadorul a întrat la Iași, și aici l-a primit Ștefan Tomșa, care era încă în scaun. În Muntenia însă a fost primit de Radu și de fiul lui: Radu însuși era bolnav de ochi, din care cauză a trebuit să părăsească la un moment dat țara pentru a se îngriji. Fiului, ca unul care a fost așezat ca domn de foarte tînăr, i s-a zis Copilul, Coconul. Drumețul a fost deci primit și de acest Alexandru Coconul pe care-l va supraveghea, în momentul cînd se va întîmpla ca tatăl să lipsească, mama lui, doamna Arghira. I-au ieșit înainte curtenii, și în fruntea lor acela care, pe vremea aceea, juca un rol foarte important pe lîngă Radu Mihnea și familia lui, acea personalitate grecească despre care a fost vorba și mai înainte, cel dintîi diplomat al Moldovei pe atunci, Constantin Batiște Vevelli. Cu dinsul era și polonul Kulkowski, plecat pe urmă la Constantinopol.

Venim astfel la călătorul loren Charles de Joppecourt.

În luptele care se purtau împotriva Movileștilor sau pe care Movileștii le purtau, după căderea lor, pentru a căpăta din nou puterea, au intervenit și străini. Și nu era extraordinar cînd Ștefan venea din luptele Apusului, după epoca lui Despot în care tot felul de apuseni, și francezi chiar, ca un Roussel, erau lîngă dînsul, după epoca lui Mihai Viteazul, cînd cavaleri toscani lucrau pentru a smulge Giurgiul din stăpînirea turcească. Prin urmare se întîmplă să avem pentru unele din aceste lupte, în 1615–6, povestirea unui cavaler al „Ordinului Sepulcrului Ierusalimului”, Alexandru, de origine din Elveția, cel dintîi elvețian cunoscut a fi venit în părțile noastre. Așa fiind, nu e mirare ca un gentilom lotaringian, cum a fost Joppecourt, să fi luat parte la tulburările moldovenești, într-o vreme cînd, dealtfel, mulți ca dînsul se ofereau a susținea un partid sau altul. Căci au fost, pe lîngă Joppecourt, francezi cari au luat parte activă la aceste lupte, ca Montespin, care conducea cavaleri de aventură.

În ceea ce privește redactarea memoriilor sale, Joppecourt se găsește în aceeași categorie ca și predecesorul său din veacul al XV-lea, Wavrin. Sînt amintiri dictate, după un obicei curent, mai mult: amintiri prelucrate, redactate de altul. Cînd s-a întors acasă, luptătorul a găsit pe un oarecare Baret, care a luat asupră-și această sarcină.

Joppecourt începe povestirea luptelor petrecute în Moldova din anul 1606, deși n-a fost chiar atunci acolo. Luptele acestea sînt descrise în amănunte, cu oarecare încurcătură cronologică, cum e natural, confundînd de multe ori stilul nou cu cel vechi; pe lîngă aceasta, cînd cineva n-a luat note zi cu zi, e firesc ca unele lucruri să se cam încurce – ba e chiar de mirare cît de puțin le încurcă autorul. Aceasta se datorește faptului, pe care l-am relevat și altă dată, că noi am pierdut admirabila memorie pe care o aveau oamenii de odinioară; ne lăsăm prea mult în sama scrisului și, apoi, ne ocupăm prea mult de ce fac alții ca să ținem mai bine minte ceea ce am făcut noi.

Povestirea lui Joppecourt este astfel de cel mai mare interes: nu se poate scrie istoria Movileștilor fără acest izvor.

Baret s-a crezut însă dator să adauge de la dînsul o sumă de lucruri pentru plăcerea publicului: astfel partea a doua, care formează jumătatea cărții, cuprinde un fel de nuvelă romantică în care se vede cum fata lui Ieremia Movilă și a doamnei Elisaveta, căsătorită cu prințul Korecki, a fost prinsă și închisă în Cetatea Albă, ce scrisori a schimbat cu prințul, cum a căutat să fugă – un adevărat roman de aventuri. Evident că scrisorile acestea sînt alcătuite de Baret, căci el n-a avut nici un fel de corespondență în mîinile lui. Totul în stilul acela „mièvre”, leșinat, obișnuit în vremea aceasta la francezi.

Pe noi, desigur nu ne interesează nici partea de istorie militară cuprinsă în călătorie, ci partea descriptivă, scurtă, prea scurtă.

Joppecourt spune că Moldova este împărțită în două: Țara-de-sus și Țara-de-jos. Împărțirea era mai veche, dar iese la lumină pe această vreme. Odinioară veniturile Moldovei, supt fiii lui Alexandru cel Bun, fuseseră împărțite între Ilie, care avea veniturile părții de sus, și între fratele său Ștefan, care avea veniturile regiunilor de la Dunăre și mare, de la Bîrlad în jos, pînă la Chilia și Cetatea Albă. De la 1600 înainte rostul acestei dedublări a Moldovei e mult mai precis, și din această descentralizare profită foarte mult Țara-dejos. Din a doua jumătate a veacului acestuia, neamurile care hotărăsc mai mult sînt josenii, de unde a venit că familia Racoviță, din părțile acestea, a ajuns să deie pe Mihai Vodă și pe urmă pe fiii lui ca domni ai Moldovei și, apoi, și ai țerii celeilalte. Joppecourt constată că vornici erau doi: cel de Țarade-jos judeca la Bîrlad. Despre Iași, care, pe vremea aceasta, după prădarea Sucevei, ajunsese capitala unică și definitivă a Moldovei, el spune că era fără ziduri, chiar fără împrejmuirea, cu totul neîndestulătoare pentru mijloacele unei lupte mai serioase, pe care am văzut-o la Tîrgoviște.

În ce privește producția Moldovei, iată cum se exprimă Joppecourt: „cîmpiile Moldovei sînt foarte îmbielșugate, udate de izvoare frumoase și de rîuri care le fac foarte roditoare în grîu, orz, ovăz, mei și fîn, așa încît locuitorii orașului hrănesc o mare cantitate de vite de tot felul și chiar bivoli, cari servesc în locul boilor și cailor la cultura pămîntului”, și adauge el: de aceea figurează în marca Moldovei un cap de bivol (în loc de bour). „Se văd în această țară și o mulțime de povârnișuri foarte plăcute și așa de bogate în vin, încît, nu numai că Moldova are îndeajuns, dar se exportă în Podolia și în alte țeri vecine.” Ba încă spune că lîngă Vaslui se face un vin așa de bogat în alcool, încît n-ai decît să apropii o flacără și se aprinde.

Aș releva că Joppecourt nu enumeră printre cereale porumbul. Porumbul se numește în italiană gran turco, prin urmare a fost adus din Peninsula Balcanică, de la turci în Italia. Părerea generală și îndreptățită, este că a fost adus din America, precum a fost adus de acolo și tutunul, care ajunge să fie îndrăgit tocmai la sfîrșitul veacului al XVI-lea. În ce privește întrebuințarea porumbului în țerile românești, ea e fără îndoială mai tîrzie decît jumătatea veacului al XVII-lea. Pe la 1650 nu se cultiva porumbul la noi. Se vorbește de Șerban Cantacuzino ca de întroducătorul porumbului. N-am putea preciza data cînd cultura aceasta pătrunde în Principate, dar că e nouă, o arată și numele, dat prin comparare cu lucruri cunoscute aici. În Muntenia s-a părut că samănă cu porumbelul și i s-a zis porumb; în Moldova i s-a zis păpușoi, de la păpușă; în Ardeal e cucuruz poate și fiindcă bobul samănă cu insecta numită „buburuz”. Un lucru este sigur că, oricit ar fi pătruns și mai înainte porumbul, amestecîndu-se cu alte sămănături, el n-a căpătat o cultură mai întinsă decît în momentul cînd turcii au cerut mai statornic de la noi tot grîul care trebuia pentru alimentarea Constantinopolului. Turcii n-au mîncat însă niciodată mămăligă, și, atunci, natural, am sfîrșit prin a cultiva mai mult ceea ce nu li plăcea lor. Cum, dealminteri, am făcut și cu creșterea oilor: pentru că turcii cereau numai carnea de oaie, noi am îngrijit mai mult de creșterea vitelor albe ori a porcilor, a căror carne nu se mănîncă de turci și care, deci, nu se lua la Constantinopol cu prețuri scăzute. În lipsa porumbului, pentru mîncarea obișnuită a omului sărac se întrebuința altă mămăligă decît cea pe care o cunoaștem noi astăzi: mămăligă de mei; chiar cuvîntul mămăligă vine de la mei, mălai. Cînd Mihai Viteazul s-a așezat în Ardeal, sașii, cari n-au mîncat niciodată mămăligă, au poreclit pe Mihai Vodă: Mălai Vodă, din cauza mălaiului care se cerea necontenit de trupele lui.

Încheind paranteza, se mai pomenesc în Joppecourt și coloniile de străini care erau la noi. Se spune astfel că pe lîngă franciscani era un episcop catolic la Cotnari. Mențiunea nu se întîlnește nicăiri aiurea. Am relevat-o pentru că este particular de interesantă.

Acum venim la călătoria, mult mai interesantă, deși mai puțin întinsă, care e mai mult călătorie, decît descriere de război, a lui Paul Strassburg.

Pe vremea lui, prin anii 1630, războiul de treizeci de ani era în toi. Purtat pentru rînduirea situației interioare a Germaniei, el a trebuit, ca și cel desfășurat supt ochii noștri, să cuprindă și regiuni mai îndepărtate; după o așteptare mai îndelungată, și țerile noastre au trebuit să fie amestecate în luptă. Ardealul lui Bethlen Gábor și lui Rákóczy I-iu, doi prinți de o foarte mare importanță, amîndoi cu situații regale, ambiționînd să se întindă pînă la Cașovia și la stăpînirea unei părți din marea Ungarie sfîșiată, a luptat, după îndemnul francezilor și al suedezilor, în lagărul calvin, deoarece clasa dominantă a ungurilor din Ardeal era calvină, – pentru scopuri naționale, dar supt steagul calvinismului. Pe atunci însă, de pe urma prezenței de cîteva luni a lui Mihai Viteazul în Ardeal, de pe urma cunoștinții reciproce care se căpătase prin aceasta, de pe urma frecventării mult mai dese a unei provincii de către locuitorii celeilalte, ca și de pe urma intereselor solidare create prin cucerirea de la 1599, Ardealul rămăsese foarte strîns legat de țerile noastre. Înainte de 1600 nu se mai întîlneau de mult tratate încheiate între o parte măcar de ardeleni și între țerile noastre, pe cînd pe vremea lui Radu Mihnea găsim și tratatele pe care le încheie prinții Ardealului cu domnii noștri și tratate separate, ca ale brașovenilor, cu domnia munteană. Gașpar Grațiani, amintindu-și de Mihai Viteazul, a cărui memorie era foarte vie, urmărind pe oricine avea puțină ambiție și simțea într-însul puțină vitejie, a visat și el de Ardeal, crezînd că i se va putea impune. Dealminteri, cînd Simion Movilă merge în Ardeal cu trupe auxiliare, se înțelege că nu i-ar fi displăcut nici lui să rămîie, și cînd și alți domni, cînd Radu Mihnea însuși, cînd Ștefan Tomșa își făceau întrarea în aceste părți ardelene și luau loc la slujbă în strana bisericii din Șcheiul Brașovului, era o propagandă indirectă pentru unitatea națională românească. În orice caz, domnii aceștia de după Mihai Viteazul au întrat în Ardeal altfel decît cei dinaintea lui Mihai, un Alexandru Lăpușneanu, un Petrașcu cel Bun, a cărui pecete a și fost găsită acolo în pămînt, ei cari veneau ca oameni ai sultanului, pe cînd, după Mihai Viteazul, domnii noștri cari pătrund dincolo de munți o fac, oricare li-ar fi fost vrîsta și priceperea războinică, valoarea personală, puțintel și ca reprezintanți ai poporului românesc. Dacă un Neagoe, un Petru Cercel, din cei vechi, au ajutat să se ridice și au făcut să se împodobească biserica Sfîntului Nicolae din Șchei, domnii ceștialalți au necontenite relații culturale, economice și politice cu Ardealul, și granița înseamnă mult mai puțin ca înainte.

Prin urmare, în vremea aceasta Moldova și Țara Românească făceau puțin politica Ardealului, și Ardealul simțea nevoia de a se sprijini pe politica Moldovei și a Țerii Românești.

S-a întîmplat chiar între concurenții pentru moștenirea lui Mihai lucruri particular de interesante. S-a întîmplat că un ardelean a vrut să înnoiască ceea ce încercase la 1595 Sigismund Báthory, căruia i se zicea Craiu și care se intitula prinț al Ardealului, al Țerii Românești și al Moldovei, socotind pe Mihai și pe domnul moldovean ca pe niște căpitani ai lui, cari n-aveau voie să judece pe boieri ca să li taie capul.

O rudă a lui Sigismund, Gabriel, care vroia să fie și rege în Polonia, un tînăr extraordinar de ambițios și de pompos, care, apoi, în cutare luptă de la 1611, cînd a fost bătut de Radu Șerban lîngă Brașov, se înfățișa cu aripi de vultur la coif, ca un erou de legendă, s-a gîndit să cucerească Principatele și și-a prefăcut gîndul în faptă: a surprins pe Radu Șerban cînd nu se aștepta, asupra Crăciunului, a împușcat cîni pe la Argeș și în alte părți, a despoiat bisericile de acoperemîntul lor de plumb și apoi s-a așezat la Tîrgoviște, de unde a scris sultanului că domnii noștri sînt ticăloși și mincinoși, pe cînd el este cel mai credincios și mai în stare a servi „Împăratului”, și deci cere să i se trimeată tuiurile, cozile de cai care însemnau înfeudarea lui, noul Gavril Vodă. Turcii n-au consimțit însă, și au trimis pe Radu Mihnea.

Astfel și din partea Ardealului s-a încercat stabilirea unei unități dacice. Dacia întrase în conștiința politică a timpului, după ce umblase prin cărțile de istorie și arheologie și se prefăcuse în faptă de Mihai Viteazul. Gheorghe Rákóczy I-iu apoi a ținut și el să aibă Moldova și Muntenia totdeauna prietene: ambasadorii treceau necontenit de la o provincie la alta. Țerile noastre au dat și un fel de tribut Ardealului pentru a fi ocrotite, dar în forme foarte delicate: se chema că e în legătură cu pășunarea aici a oilor mocănești; o parte din ce se lua de la mocani se dădea prințului Ardealului, stăpînul lor.

Tocmai în vremea cînd vine Strassburg la București, prințul Ardealului căuta să înlocuiască pe Leon Vodă, fiul lui Tomșa de pe vremuri, antreprenor de furnituri de stridii pentru Constantinopol, cu acel Matei din Brâncoveni, care, după ce a trecut prin primejdia de a i se tăia nasul de către adversar, a ajuns aproape de bătrînețe a fi Matei Vodă Basarab.

Paul Strassburg vine în Ardeal ca să negocieze în vederea războiului de treizeci de ani pentru Suedia. De aici a trecut la noi, și iată ce a văzut în Țara Românească.

De la Brașov pleacă spre Tîrgoviște, care nu mai era capitala țerii, deși Matei se va întoarce aici, unde va ridica, el și boierii lui, biserici nouă, și va ținea mult la acest oraș, care va deveni iarăși ce fusese în întîia jumătate a veacului al XVI-lea. Căci Matei Vodă nu voia să fie numai omul turcilor, ci-și avea toate legăturile lui cu Ardealul.

Îndată ce întră călătorul în țară, domnul îi trimete un mehmendar, care să-l întovărășească pe drum. Voevodul i se pare a fi un „grec». Leon Vodă nu era însă grec, deși soția lui Ștefan Tomșa a putut fi greacă; dar el crescuse la Constantinopol și vorbea grecește. Doamna lui era levantină, Victoria, aceea care a dat mănăstirii Viforîta de lîngă Tîrgoviște o foarte frumoasă icoană a Sf. Gheorghe, îmbrăcată cu argint.

Mehmendarul trebuia să-l ducă pe suedez la București, care, spune călătorul, este acum locuința, sălașul domnilor. Ajungînd lîngă oraș, vodă anunță că vrea să-l primească însuși, de atîta respect se bucura ambasadorul, și anume era să iasă întru întîmpinarea lui cu ostașii și cu steagul. Strassburg refuză această onoare și întră singur în oraș care i s-a părut – și este întîia constatare de acest fel despre București – „foarte mare și întins”. Dacă se evitase primirea, care era prea grea pentru modestia solului, din partea domnului, i-au ieșit înainte o sută de boieri, cari, îndată ce-l văd, se coboară de pe cai și-i înfățișează omagiul lui Leon Vodă. Apoi e dus la locuința lui. Seara, vornicul, prefectul curții, mareșalul palatului, am zice, îl chiamă pentru a doua zi la prînz.

Merge întovărășit de două sute de dalmatini, cari i s-au părut mai frumoși decît garda din Ardeal. Erau probabil cei aduși, din Raguza și de aiurea, de Gașpar Gratiani.

Mai departe se spune că „toate străzile și piețile erau pline de mărfuri scumpe pe care italieni, greci, români, turci și armeni le scoseseră spre vînzare; erau atîția oameni, de ai fi crezut că toată românimea s-a îngrămădit acolo”. După aceea alaiul întră în curte. Domnul întîmpină pe oaspete cu capul gol la ușa odăii de primire a jălbilor, a divanului unde judeca. Este oarecare deosebire de la bătrînul Petru Șchiopul, care stătea supt un copac din curtea palatului unde distribuia dreptatea, și domnul de acum, care avea o sală anume pentru audiențe.

Intrînd solul în acea sală, toată lumea, în semn de cinste, ca la Constantinopol, și ca pe vremea Bizanțului, pune mînile la piept și pleacă fruntea. De jur împrejurul păreților erau divanuri, după moda turcească, iar scaune numai două: unul pentru domn și altul pentru musafirul său. Lîngă vodă, ca nu cumva să se ivească o bănuială cu privire la cele rostite, stăteau cîțiva turci de frunte, cari se introduseseră la noi pentru judecarea pricinilor între locuitorii indigeni și turcime, – întîia formă supt care demnitarii civili turci au pătruns la noi. La dreapta domnului boierii, îmbrăcați în blănuri de zibelină.

Strassburg ține un discurs în limba latină; predicatorul curții, un grec, tălmăcește. Se spune că era om foarte învățat, care stătuse șapte ani la Wittembergul lui Luther, știind turcește, grecește, latinește, nemțește. Erau tradițiile lui Radu Mihnea, cel dintîi care a dorit să fie încunjurat de cărturari veniți din Apus. Domnul făgăduiește ambasadorului să-l conducă oamenii lui pînă la Dunăre.

Apoi se așază la masă. Cîntă instrumente muzicale, care sînt trîmbițe, dar se poate întîmpla să fi fost și fluierele pomenite la intrarea lui Mihai Viteazul la Alba Iulia. Se începe prînzul. Străinul e așezat la dreapta domnului, care mănîncă într-un blid de argint; ceilalți, banul, vornicul, mănîncă în blide de lut, iar boierii mai mici în blide de lemn, fiecare după rangul lui. Mîncările se aduc răpede una după alta și se așază la masă grămadă. Și obiceiul era, în Răsărit, obicei păstrat pînă foarte tîrziu, să se înceapă cu budinca și să se termine cu friptura. În toate mîncările se punea miere după obiceiul turcesc, și din această cauză mierea noastră era foarte cerută la Constantinopol. Vinurile erau alese și foarte generoase, atît de generoase încît nu o dată băutorii se cufundau, cu vodă cu tot, supt masă, și lucrul nu era deloc afară din etichetă.

Sînt și toasturi. Cel dintîi e ridicat de domn pentru regele Suediei. În momentul cînd vodă ridică păharul, bubuie tunurile de se clatină toată casa, blidele ca și păreții clădirii. Pe urmă boierii închină pentru domn, stînd în genunchi. După aceea, fiindcă solul trebuia să plece, domnul îl conduce împreună cu toată curtea. Erau 1000 de călăreți, 600 de pedeștri, escorta care însoția pe Leon de cîte ori ținea să facă alai mare. Înainte trece steagul roșu dat de sultan și tuiurile. Pentru ca muzica să sune mai plăcut, muzicanții erau ascunși în crîng, de unde se auzeau trîmbițele și tobele. De amîndouă părțile domnului erau boieri, călări pe cai albi. Lîngă vodă cîntau lăutarii cîntece de țară, precum s-au cîntat – am spus-o – tot de lăutari, și cînd a întrat Mihai Viteazul în Alba Iulia.

Călărind împreună, Strassburg întreabă pe domn cîți ostași mai poate strînge în țara lui. Iar domnul răspunde: 10 000 de călări și 2 000 de pedeștri „și suspinînd a adaus că pe vremea lui Mihai Viteazul erau 50 000 de oameni supt arme”. Atît de mult se păstra amintirea eroului! După aceea suedezul se informează în ce privește bogățiile țerii, și i se spune că se ia dijmă de la pește, sare, ceară, miere, cirezi de vite albe, turme. Venitul este de 300 000 de galbeni, afară de bir, care se obișnuia a se da în bani gata. Cu toate prădăciunile, așa de bogată era Țara Românească! Și i se arată că ar fi și mai bogată dacă de frica turcilor nu s-ar neglija căutarea minelor de aur și argint.

Domnul se plînge apoi de perversitatea supușilor săi, de sufletul lor gata de răscoală. El povestește cum au fost înfrînți boierii lui Matei și arată chiar, trecînd pe la Slobozia, afară de raza orașului, mormintele și crucea ridicată pe locul unde se dăduse lupta. Rákóczy n-a vrut să-i dea pe fugar, și el, Leon, ar fi dorit mult să taie nara dreaptă a lui Matei, pentru a-l scoate, prin această sluțire, din concurență.

Se oferă, în sfîrșit, și o petrecere militară, după moda Răsăritului. Domnul însuși aleargă în frunte și dă exemplul, țintind cu pușca, alții trag cu săgețile, și la urmă Leon împarte galbeni celor cari se distinseseră mai mult. Un nobil din suita lui Strassburg capătă, în loc de decorații, zece coți de mătasă, adusă din București.

Apoi carăle domnești duc pe sol la Dunăre, care se trece la Giurgiu, cetate slab întărită de turci.

Pe cînd Strassburg dădea înfățișarea Țerii Românești prin anul 1630, ceva se poate spicui din două izvoare accidentale privitoare la Moldova din acest timp.

Ele sînt amîndouă din vremea lui Gașpar vodă. Am putea face un capitol deosebit pentru acest Gratiani, care, cum am observat, merită să fie pus alături de Petru Cercel și de Despot. Iată trei personalități care vin din lumea apuseană și nici n-au timpul să se deprindă cu obiceiurile de țară sau, ca în cazul lui Petru Cercel, să se întoarcă la obiceiurile țerii, și cari isprăvesc cu toții prin catastrofa omului neadaptabil la mediu.

Ar fi încă un capitol de anormalitate, un intermezzo bizar și rar în istoria românilor din această stăpînire de doi ani de zile a lui Gașpar vodă în Moldova.

A fost o vreme cînd se credea că el era german din Graz. Gratiani nu vine însă din Graz, ci dintr-o localitate Gradačac, care se întîlnește pînă astăzi în Croația, în părțile vecine cu Peninsula Balcanică. Astfel el trece pentru cei mai mulți din contemporanii săi ca un croat. Vorbea limba sîrbească, curent. Chiar în cronica lui Miron Costin se citează cîteva cuvinte ale lui în această limbă: deprins cu norme de guvernare mai strînse, ca acelea din Europa centrală și apuseană, el se îndreaptă, într-un rînd, către boieri și li spune: „să respectați pe domnul vostru”. Chiar Montalbani, de care o să fie vorba aici, zice că, într-un moment de mare primejdie, cînd nu știa cum să scape, în mijlocul bătăliei pierdute, s-a adresat sîrbește către un intim al lui. Din această cauză, de îndată ce s-a așezat în scaun, a adus negustori din Raguza pe cari-i trimetea și în misiuni, de exemplu Giorgio de’ Gradi, care a mers pentru răscumpărarea unor prizonieri turci, crezînd să-și facă astfel mînă bună la Constantinopol. El a adus de asemenea cu dinsul pe așa-numiții uscoci: uscochi, în italiană, sînt un fel de haiduci slavi, din părțile Mării Adriatice mai ales din regiunea Segna în italienește, nemțește Zengg ori în sîrbește Senj, nu departe de Fiume, și cari continuau pe pirații ilirieni de pe Marea Adriatică; uscocii erau de obicei apărătorii cauzei creștine, fiind în serviciul republicei Veneției împotriva turcilor. Li se zice și morlahi, adică maurovlahi, „valahi negri”. (Coloarea înseamnă o anumită orientare geografică.)

Pe de altă parte, prin laturea italiană a originii sale, prin vecinătatea locului său de obîrșie cu posesiunile venețiene, prin ocupația sa îndelungată ca diplomat la Constantinopol și în serviciul Franciei, într-o vreme cînd limba diplomatică era cea italiană, Gașpar a avut legături foarte strînse cu Italia, așa încît, pe lîngă negustori raguzani, pe lîngă uscoci și dalmatini, a adus și italieni. În armata lui se întîlneau, afară de nobilul raguzan Marino de Resti, din cea mai bună aristocrație, și cei doi Amati, tatăl și fiul dintre cari unul, Annibale, a fost pîrcălab de Hotin.

Dar Gașpar avea foarte probabil sînge românesc, morlacii, din cari se trăgea el, cu coloniile lor pe pămîntul imperial, se deznaționalizară foarte răpede. Pe la 1570–80, cînd ei jucau un rol militar foarte important, în luptă necurmată împotriva martologilor, ca elemente de pază a graniței, se mai întîlneau însă organizații românești, supt voevozi și juzi, și în Arhivele din Graz am găsit nume cu terminații românești, de pildă Frencul, „Catolicul”, pentru că cea mai mare parte din ei nu erau catolici, ci ortodocși. Pornit de acasă copil sărac, Gașpar, care n-avea alt nume decît al satului său de naștere, a avut o bucată de vreme rosturi militare, iar după aceea a trecut, cu ocazia negocierilor diplomatice ale turcilor, în serviciul acestora. A stat cîțiva ani la Constantinopol, a imitat pe Despot, de care va fi avut poate știință, făcînd să fie numit duce de Naxos și de Păros, insule care aveau un regim autonom în fruntea lor.

Folosindu-se de legăturile lui și de rolul ce a jucat în negocierile diplomatice, el a izbutit, în sfîrșit, să fie numit domn al Moldovei, în care calitate, cum am spus, el a vrut să continue marea tradiție a voevodului muntean, să aibă Ardealul, în care fierbeau felurite intrigi, și, pe de altă parte, a căutat să rupă, tot în tradiția lui Mihai Viteazul, robia turcilor, pentru a trece la politica făcută de creștini, care pe vremea lui nu mai putea fi politica împăratului, căci acesta încheiase pacea cu sultanul, ci numai politica polonă.

Zamoyski izbutise să înlăture pe aliatul imperialilor, Mihai, și dăduse impresia că este așa de puternic, încît, dacă ar interveni în luptele din aceste regiuni, ar cîștigă în chip statornic biruința și stăpînirea care trebuia să vie din această biruință. Marele cancelar făcuse, acasă la el, o școală, o școală militară admirabilă prin exemplul său. Cei mai însemnați dintre acei cari moșteniseră școala de strategie pe care el o învățase în Italia, la Padova, au fost Zolkiewski și locotenentul său Koniecpolski. Stanislas Zolkiewski era, prin anii 1619–20, în fruntea forțelor polone în calitate de hatman. Cu el a căutat să între în înțelegere Gratiani.

Ca să se Înțeleagă isprava lui, trebuie să se adauge că războiul, fără să fi fost declarat, între Poartă și Polonia exista necurmat cam din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, din momentul în care regatul polon consimțise să adopte pe cazaci. Odată o asociație de luptători operînd numai pe sama lor, ei au trebuit să se schimbe după împrejurări: de la o bucată de vreme regatul i-a organizat și li-a pus în frunte un hatman, care se recunoștea dependent de Polonia. Cînd polonii voiau sa lovească în tatari, întrebuințau pe cazaci. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, i-am văzut amestecîndu-se foarte adeseori în împrejurările din Moldova, impunindu-i domni cari erau pe voia lor. După Zamoyski, la începutul veacului al XVII-lea, cazacii s-au prefăcut în cei mai temuți pirați pe Marea Neagră, prădînd pînă și satele din apropierea capitalei Imperiului otoman, și sultanul nu o dată a văzut ridicîndu-se flăcările în încunjurimea imediată a reședinței sale. Așezîndu-se la cataractele Niprului, ei căpătară numele de zaporojeni („zaporog” – la cataracte).

La un anume moment beglerbegul Rumeliei, comandantul tuturor forțelor europene ale Imperiului otoman, făcuse, la 1589, o adevărată campanie contra Poloniei ca să arăte că, oricît ar acoperi amestecul lor, el se știe la Constantinopol și că Poarta este în stare să se răzbune. Pe urmă, pe la 1617, s-a organizat și o flotă specială pentru a combate pe cazaci, și Capudan Pașa, amiralul Turciei, veni în părțile de sus ale Mării Negre și pe gurile Dunării anume pentru a împiedeca prădăciunile cazacilor. Deoarece tatarii fuseseră așezați în Bugeac și polonilor nu li convenea deloc prezența lor acolo, cu atît mai puțin, cu cît de la o bucată de vreme se alcătuise în părțile dunărene și ale Dobrogii și Niprului un fel de guvern militar turcesc gata totdeauna să intervie împotriva polonilor, – legînd împreună Silistra, Babadagul, Bugeacul și Oceacovul –, vechea ură între poloni și turco-tatari se întețise și mai mult.

Domnul a fost deci ascultat fără a sta la gînduri. Evident că turcii, de îndată ce au aflat de legăturile lui Gașpar Gratiani cu polonii, s-au grăbit să puie în mișcare pe acel care comanda la hotar, pe pașa Schender (Alexandru, nume în legătură cu Alexandru cel Mare Ischender). Gașpar s-a coborît pînă la Țuțora, numai cu trupa lui de elită, compusă din uscoci supt comanda unui italian. El aducea romantismul său, nu lipsit de vitejie, credința în victoria creștinilor, un idealism fantastic, dar nu și o forță capabilă de a lupta contra turcilor și nici măcar devotamentul desăvîrșit al boierilor, nici aderența pătimașă a claselor populare, și nici o cunoștință practică a țerii peste care domnea. În aceste condiții, cauza lui era pierdută.

A fost un moment foarte solemn acela cînd el s-a înfățișat în tabăra polonă, cînd s-a unit cu forțele creștine care veneau să libereze Moldova. A doua zi însă după venirea lui Schender, polonii au fost siliți să se retragă, și a fost un dezastru, cel mai mare poate pe care l-a suferit armata polonă în regiunile basarabene: comandantul însuși, bătrîn și obosit, dus în rădvan, scoțînd capul pe geam ca să vadă situația luptei, un tatar, cu o agerime extraordinară, i l-a ras. Și multă vreme au pomenit polonii de nenorocirea aceasta din „Cîmpii Țuțorei”.

Vodă cel străin fugise în mijlocul luptei, dar își lăsase iapa acolo, așa încît turcii, văzînd-o, au crezut că el a murit. Doi boieri, dintre cari unul, Bucioc, a jucat un rol destul de însemnat în istoria Moldovei și a isprăvit tras în țeapă de turci, și celait, Goe, l-au întovărășit în regiunea de munte. Lîngă Trotuș, Gașpar s-a culcat, și, în somn, boierii aceștia, pe atît de lași, pe cît de puțin credincioși față de domn, l-au omorît. Așa s-a mîntuit tragedia lui.

Gașpar Gratiani este cunoscut, dealminteri, și în ce privește figura lui. Pe Ștefan Tomșa nu-l puteam cunoaște decît numai în forma, mai greu de recunoscut, a unui portret mural pe zidurile bisericii din Solea, datorit unui zugrav de țară: de la Gașpar Gratiani avem un portret artistic, în care-l vedem reprezintat cu mustața răsucită, cu barba rotunzită cum se purta pe vremea aceea, avînd în cap gugiumana domnilor și pe trup costumul curent și în țerile noastre și în Ardeal.

Sint atîtea izvoare despre campania polonilor în Moldova și atîtea știri precise în ce privește intervenția lui Gașpar Gratiani și a soldaților lui: ele ar putea forma un material foarte bogat pentru o lucrare de specialitate.

Ajungem acum la izvoare. Întîi la Polo Minio.

A venit în Moldova înainte de toate ca să îngrijească de averea rămasă de la socrul său Petru Șchiopul. Familia se stinsese mai toată, afară de Radu Mihnea, care era fiul nepotului lui Petru Vodă. Bunurile lăsate de Petru Vodă erau în bună parte fără stăpîn, și atunci Minio, ținînd pe fata acestuia, a venit să se ocupe de zestrea nevestei sale.

În același timp s-a ivit la Veneția și ideea dacă nu s-ar putea lua trupe din Principate și din Ardeal. Faima lui Mihai Viteazul făcuse să se știe pretutindeni că aici sînt oameni de ispravă, oameni buni de luptă împotriva turcilor, și, cum nu se mai purtau războaie la noi, s-au gîndit venețienii, încă de la 1617, dacă nu s-ar putea înrola astfel de eleme nte pentru Bosnia, Dalmația și posesiunile italiene ale republicei. Lucrul nu s-a putut face din cauza împrejurărilor turburi din Moldova pe vremea aceasta, și în special din cauza prezenței prădalnice a cazacilor, cari impuneau domnilor noștri să ieie măsuri de apărare pentru sine în Principate.

Polo Minio a stat mai mult de un an în Moldova și în Ardeal. În vremea aceea probabil că doamna Maria, soția lui, trăia încă, și el a putut să se inițieze printr-însa în rosturile românești sau, în orice caz, de la boierii ce fuseseră în legăturii cu Petru Șchiopul a căpătat știri în cea mai mare parte dispărute odată cu dinsul, dar alte știri, în special despre Ardeal, se găsesc în raportul lui.

Iată ce spune Minio despre țerile românești, și mai ales despre Moldova: Sînt mai sărace decît Ardealul, dar, fiind în buza tunului, expuse cele dintîi la loviturile turcilor, li se cere mai mult din sărăcia lor de plugari sărăciți și robiți decît se cere Ardealului însuși, care avea industrie și comerț de foarte mare importanță. Sint niște țeri „în cîmp deschis”, prin urmare nu se pot apăra. Turcii, dealminteri, au stăruit totdeauna ca la noi să nu se întemeieze cetăți și au impus măsura, pomenită și mai înainte, prin ordinul dat lui Alexandru Lăpușneanu, de a se umplea cu lemne cetățile și a se distruge. Întăririle care se întîlnesc mai tîrziu au fost făcute de alții pe pămîntul românesc, și înainte de toate de poloni, cari au înnoit vechile noastre cetăți în veacul al XVII-lea.

Cu toate că Moldova și Muntenia erau socotite mai sărace decît Ardealul, cu toate acestea cea dintîi avea un venit pentru vistierie de 350 000 de galbeni de aur, pe an, ceea ce pe atunci avea o mare însemnătate. Gașpar Gratiani, la 1619, luase chiar mai mult decît atîta, ca unul care pentru politica lui aventuroasă avea nevoie de organizarea mijloacelor militare și financiare; de aceea a cerut 400 000 de galbeni de la țară. În ceea ce privește armata moldovenească, se spune că ea cuprindea încă în momentul acela 10 000 de călăreți, cari toți erau boieri sau curteni. Curtenii ajunseseră a fi o categorie de țerani, așezați mai mult în anumite sate și cari, în schimbul unor scutiri de bir (plăteau birul curtenesc, deosebit de birul muncitorilor de pămînt), erau datori să vie, cu calul lor, la chemarea domnului. Pînă pe la 1683, cînd trupele noastre au mers la Viena, urmînd pe Duca Vodă și pe Șerban Cantacuzino, pînă atunci întîlnim încă în izvoarele noastre pomeniți curteni, foarte bucuroși de a plăti mai puțin și de a îndeplini, în schimb, rareori, funcțiuni militare. Această scutire de bir mergea din generație în generație.

În afară de acești 10 000 călăreți, desigur că domnul avea voie să cheme pe toți locuitorii țerii în arme. Potrivit obiceiului pe care l-am întîlnit și la Petru Șchiopul și la Aron Vodă – și era desigur și la Ștefan Răzvan –, pe lîngă armata aceasta, care se stringea numai la nevoie, era garda personală a domnului, alcătuită întîi din unguri, pe urmă, supt Ieremia Movilă, din polonii lui Ioan Potocki, apoi din dalmatini și uscoci, pe vremea lui Gașpar Gratiani. Pe la 1650, pe vremea lui Vasile Lupu și Matei Basarab, vor fi așa-numiții sîrbi, între cari erau și bulgari, unii amestecați cu sînge românesc: seimenii. Iar după desființarea lor s-au adus la noi pentru a păzi pe domn nemți deprinși în războiul de treizeci de ani: cutare călător pe care-l vom găsi pe vremea lui Gheorghe Ștefan, Welling, tot un suedez, cînd s-a înfățișat la curtea Moldovei, a fost întîmpinat, spre marea lui mirare, cu strigătul de „Wer da?”

Garda lui Gașpar Vodă e socotită de Minio la 500 de oameni, infanterie și cavalerie.

În ce privește datoriile față de Poarta, vom observa că și acest domn a fost silit, ca și Mihai Vodă și Aron Vodă, să se răscoale împotriva turcilor din cauza situației financiare, căci și lui i se cerea să plătească și datoriile înaintașilor, și, dacă pe lîngă dînsul nu mai erau ieniceri, erau totuși creditori, negustorii cari chinuiau zilnic pe datornicul lor, și Gașpar i-a omorît cum îi omorîse și Mihai Viteazul. Și tot așa va face mai tîrziu Mihnea, fiul lui Radu Mihnea, care, pe la jumătatea veacului al XVII-lea, a imitat pe Mihai Viteazul în felul cum s-a răsculat, cum a dat lupta, și pînă și în locul luptei, ales la Călugăreni; ba chiar și numele și l-a schimbat, luînd pe cel de Mihail.

Tributul pe care Gașpar era dator să-l plătească era de 58 de pungi de aspri a cîte 500 lei fiecare ceea ce făcea, în banii cari erau atunci, 58 000 de scuzi. Ca să fie numit domn, el însuși adăugise șase pungi pe lîngă birul cel vechi. Cu peșcheșurile, tributul se ridica la 150 de pungi pentru Moldova. În afară de aceasta erau cheltuieli foarte mari cu întreținerea turcilor, cari veneau acum în locul acelor greci din posesiunile venețiene și levantini, al căror rol l-am văzut în a doua jumătate a veacului al XVI-lea. Acum negoțul se făcea de turci, și iată ce ni spune Minio: „Vin nesfîrșit de mulți turci, cari toți rod această nenorocită țară”.

Alți turci își făceau de rost pe la noi pentru cetățile turcești de la Dunăre și pentru cea de la Nistru, pentru Oceacov. Soseau necontenit să le viziteze, și nici unul nu înțelegea să plece cu mîna goală. Pașa de la Cetatea Albă, întărită contra cazacilor, lua el singur în fiecare an uneori și pînă la 100 000 de galbeni supt cuvînt că-i sînt necesari pentru reparații, și, cum cetatea se strica în fiecare an, el trebuia să puie la loc ce s-a năruit.

Muntenia plătea 250 000 de galbeni, domniei. Dar Moldova avea un venit mai mare, de 350–400 000 de galbeni, căci pe vremea aceasta ea era mai bogată, avînd și Bucovina și o bună parte din Basarabia. Tributul Moldovei, am văzut, era de 58 de pungi; al Munteniei de 33. Dar pe lîngă aceasta în ambele țeri veneau turcii cu fel de fel de cereri pe care izvorul le numește în italienește „mangiarie”, adecă ce se mînca pe lîngă ceea ce, mai mult sau mai puțin, se cuvenea.

În Muntenia, scrie Minio, „nu sînt atîtea primejdii ca în Moldova, și principele și poporul trăiesc mult mai liniștiți, dar Moldova e mai bogată: negustorii și boierii cîștigă mult mai mult”. Am văzut că relațiile de comerț cu polonii duceau la Danzig și de acolo pînă în Anglia.

În Muntenia numărul ostașilor era numai de 8 000: scăzuse, prin urmare, pentru a se ridica din nou pe vremea lui Leon Vodă. Și i se părea lui Minio că soldații aceștia ai domnilor munteni erau de o valoare mai mică decît cei din Moldova: „dar nu sînt atît de valoroși, și aici populația este mai credincioasă și mai stabilă”.

În ce privește pe Giambattista Montalbano, într-o lucrare italiană găsită în vremi mai nouă, el e un izvor de cea mai mare importanță pentru istoria luptelor lui Gratiani. Nu cade prin urmare în rîndul călătorilor, și ceea ce spune despre condițiile generale ale Moldovei nu cuprinde decît vreo două pagini. Și adaug că este de făcut o deosebire între această operă și opusculul lui latin despre împrejurările din Turcia (Rerum Turcarum commentarius), în care despre noi este cel mult o pagină. Montalbano a fost secretarul lui Gașpar Gratiani și a însemnat calitatea aceasta ca sădea mai mult pond informațiilor sale.

În cartea italiană, se arată și personalitatea lui Gașpar Gratiani și ajutătorii de origine străină de cari a fost încunjurat, ca și condițiile în care s-a făcut răscoala lui și felul cum ea s-a desfășurat pînă la înfrîngerea totală și fuga în acel adăpost de munte care trebuia să-i fie fatal.

Misionarul Bandini în Moldova lui Vasile Lupu

În ceea ce privește izvorul foarte important care este Bandini, acest izvor cuprinde o imensitate de material de cea mai prețioasă calitate.

Vom arăta întîi cine este misionarul, care e rostul călătoriei lui, iar după aceea, pe baza izvorului însuși, înfățișarea orașelor Moldovei și chiar a satelor, pentru că el le-a cutreierat, se pare, pe multe din ele. Se va vedea apoi în altă parte a cărții ce vorbește despre moravurile de la noi, el cel dintîi în chip așa de larg.

După ce iezuiții cuceriseră terenul, și, în epoca lui Mihai Viteazul, încercaseră a se restabili vechiul episcopat de Argeș în Muntenia și cel de Bacău în Moldova, cu secolul al XVII-lea s-a căutat a se reintroduce catolicismul în locurile unde dispăruse și a se întări acolo unde se păstrase, dar nu în formele stricte ale vechilor episcopate, ci în acelea ale unui provizorat care s-a menținut pînă în epoca noastră.

De la Ieremia Movilă încolo, episcopatul a fost în sama prelaților poloni, cari și rezidau în Polonia. Prin urmare, precum odinioară episcopii pentru Moldova erau și simpli preoți de sat în Ardeal, așa în veacul al XVII-lea episcopii de Bacău erau prelați poloni, cari numai uneori veneau să viziteze țara, de obicei rămînînd în patria lor. Iar, în ce privește Muntenia, de care n-avem a ne ocupa, pentru că Bandini a cercetat mai ales Moldova, episcopatele au fost lăsate pe sama franciscanilor observanți din Bulgaria, al căror centru era Nicopol.

Dar, revenind la Moldova, în lipsa episcopului polon, care cîteodată n-avea răgaz sau putință de a veni în Moldova, alteori n-avea aplecare să vie pe aici, se trimeteau din cînd în cînd vizitatori apostolici, alături de episcop și de multe ori contra lipsei de interes a episcopului.

Avem a face cu mai mulți asemenea vizitatori, cari, de fapt, sînt mult mai importanți decît episcopii.

Între acești vizitatori doi sînt mai importanți: Marcu Bandini, un italian, iar, mai tîrziu, Petru Parcevich, slav italianizat, dalmatin, ori poate chiar bulgar, care Parcevich, ca și Bandini, purta titlul de episcop de Marcianopolis, în apropierea Varnei.

Dar Bandini vine ca vizitator îndată după alt italian, după Benedetto Emmanuele Remondi, milanez, care, în calitate de misionar fără delegație specială, a fost în Moldova pe la 1635–6.

Iată în cîteva cuvinte ce a văzut el:

A fost la Galați, la Bîrlad, la Bacău, la Slănic, ca și la Cotnari, la Neamț, la Baia, la Suceava. La Galați a găsit o biserică de lemn și numai douăsprezece familii ungurești, dar se adauge că uneori vin și negustori catolici raguzani –, ultima mențiune despre raguzani, căci în a doua jumătate a veacului al XVII-lea, de decadență iute, îngustîndu-se raza operațiilor lui, orașul nu mai trimetea negustori în Moldova. Bîrladul e „un tîrg mare”, dar catolicii n-au decît douăzeci de case. La Huși, care fusese prădat de curînd de către tatari, sînt o sută de case ungurești; la Corni, cum am mai spus.

La Iași se numără șeizeci și cinci de case de catolici, cari sînt unguri, dar, observă misionarul, și francezi, venețieni și „alți negustori din Constantinopol”. Cum am pomenit și aiurea, ceasornicarul lui Vasile Lupu era francezul Gașpar Caillé, de la care avem un act de cumpărare, scris, natural, românește, dar purtînd pe dos o însemnare de mîna lui în franțuzește.

La Cotnari se păstrează două biserici de piatră. „Cimitirul pare a fi un castel, cu turnul mare ce servește de clopotniță.” Este ușor de recunoscut în această descriere biserica lui Despot, mult mai ruinată astăzi. Sînt șeizeci de case de catolici „sași”, – de fapt germani din părțile de lîngă Tisa, vechi vieri germani de la Tokaj.

Trecînd spre Roman, la Săbăoani sînt optzeci de familii de unguri. La Baia, era încă un tîrg mare, „città grande”. Aici se vede o mare biserică de piatră cu turn, a lui Alexandru cel Bun, foarte bine păstrată, deci, încă la începutul domniei lui Vasile Lupu. Erau treizeci și opt de case de sași, la Suceava însă doar opt, căci polonii lui Ieremia Movilă se duseseră de multă vreme, și împreună cu dînșii și elementul catolic cel mai important.

Să vedem ce spune Bandini însuși.

El vine din sud, din părțile Bulgariei, și trece Dunărea pe la vadul Giurgiului. Neștiind cum va fi primit de Matei Basarab, el nu se înfățișează, împreună cu însoțitorii săi ca misionari catolici, ci ca negustori cari duc marfă turcească la Tîrgoviște. Sînt întrebați cui aparține marfa, și ei nu vreau să dea lămuriri, oprind și pe vameș de a căuta în bagaje; dar găsesc totuși mijlocul de a se înțelege cu acesta, plătindu-i o compensație de zece lei, întîia noțiune precisă a bacșișului la noi. În tovărășie cu misionarii erau negustori adevărați, ca francezul Joseph, care, știind că sînt călugări catolici, li dă bani de drum.

Ajungînd la Tîrgoviște, i se fixează lui Bandini tainul, care consistă în pîne, vin, carne, luminări, fîn și ovăz. Pe urmă e primit în audiență de domn, Matei Vodă, care atunci, la 1644, era cam așa cum îl cunoaștem din portretul rămas, ca foarte bătrîn, boțit la față, cu ochii vioi, cu umflături supt ei, – un moșneag potrivit tipului celui mai curat al rasei noastre. Lîngă domn era secretarul lui, care se întîmplase să fie catolic, continuînd tradiția lui Bartolomeiu Bruti, lui Brănat (Bernard) Borisi, lui Vevelli și a secretarului, care învățase în Germania, al lui Leon Vodă.

Secretarul catolic al lui Matei știa limba polonă și cea latină. Domnul, informat de el, a fost bucuros de oaspeți. Misionarul i-a ținut o scurtă cuvîntare, domnul ascultă cu luare aminte și, neînțelegînd, pune întrebarea, pe care Bandini o reproduce chiar în limba românească: „Ce zice?” După ce i se spune „ce zice” Bandini, Matei mulțămește și începe a pune alte întrebări, poftindu-și oaspetele pe scaun și neașezîndu-se decît odată cu dînsul. Vrea să știe ce face papa și cardinalii, „grădinarii”, cum se scria în cancelaria lui Mihai Viteazul. Apoi Bandini asistă la venirea preotului cu zi-ntîia, un obicei caracteristic pentru Muntenia, care în Moldova nu se află. Mitropolitul însuși stropește cu busuioc și prezintă crucea domnului. Matei cere ca întîi să se prezinte crucea oaspeților și să fie stropiți cu aghiasmă. Bandini spune că mitropolitul a îndeplinit ritul ca „Isaia Patriarhul”.

Se aud pe urmă clopotele, și domnul pleacă la biserică împreună cu același mitropolit și cu boierii, iar călătorii se duc la biserica lor, a franciscanilor conventuali. După cîtăva vreme se acordă lui Bandini o nouă audiență, și secretarul aduce caftane. Și pe lîngă aceasta Bandini capătă zece galbeni și scrisori de cale cu mehmendari cari aveau însărcinarea să-l țină cu tain pînă la hotarul principatului, pînă la Focșanii munteni.

Despre Moldova, Bandini începe spuind că în Iași biserica catolică e foarte rău ținută, sămănînd a circiumă, fără îngrăditură măcar; în ce privește casa parohială, polonii de lîngă domn o întrebuințau pentru petrecerile lor, și Bandini riscă și cuvîntul de „lupanar”, iar odăile celelalte fuseseră prefăcute în grajduri: puțul era plin de hoituri și murdării, acoperișul de șindrilă spart, păreții crăpați. Acel care ar trebui să ocrotească pe catolici, secretarul domnesc, era „un mincinos, un șiret și chiar un dușman al bisericii”.

Cu toate acestea Bandini a trebuit să i se adreseze lui pentru a fi primit în audiență. Audiența cea nouă a și fost acordată. Bandini găsește iar toată curtea în jurul domnului, care avea lîngă dînsul un medic permanent, evreu din Răsărit. La dreapta lui stăteau sfetnici, și Vasile Lupu, care avea o educație politică mult mai serioasă decît Matei Basarab – Matei era un boier de țară, pe cînd Lupu, fiu de curtean al lui Radu Mihnea, știa ceva din învățătura adunată în mintea bogată a lui Radu Vodă, – Vasile, zic, întreabă pe Bandini despre papă, despre aceiași „grădinari” și, în același timp, se plînge de decăderea cea mare la care ajunsese biserica catolică în Moldova.

Domnul vrea să știe dacă prelatul are scrisori, și după aceea Bandini însuși se interesează ce episcop latin se găsește în țară. I se spune că episcop pe vremea aceasta era polonul Zamoyski, dintr-o familie foarte mare, dar care nu trăia deloc ca episcop și nu vizitase Moldova niciodată. Domnul grăbește pe misionar să plece cît mai răpede, dar i-a admis, la urmă, să steie o bucată de vreme la Bacău.

Adaug că, în ce privește situația bisericii, în lipsa lui Zamoyski, supravegherea fusese exercitată de franciscanul bulgăresc Ioan Lillo.

Cînd Bandini pleacă din Iași ca să se ducă la Bacău, i se trimit bagajele înainte pînă la Cotnari. Ajuns aici, e bine primit și face slujbă, în calitate de episcop călător, în condițiuni speciale. La 5 novembre sosește la Bacău chiar. Aici găsește casa parohială pustie, din biserică numai un turn dărîmat, odăjdiile putrede, altarul profanat, munți de gunoaie în grajd. În casa unde prelatul a fost poftit, bătea vîntul de toate părțile; de jur împrejur, nici un gard; o biată moară era singurul venit pe care-l mai avea episcopia. În ce privește pe orășeni, Bandini constată aceeași aplecare ospitalieră pe care toți călătorii o observă la români în general; locuitorii ies înaintea episcopului străin cu miere, ouă, pîne, ovăz pentru cai.

Profitînd de sfaturile secretarului Kutnarski, se hotărăște apoi episcopul să cumpere altă casă și ia două clădiri vecine, locuite „de persoane infame”. Banii au fost căpătați cu împrumut de la un negustor italian orientalist cu totul, Iacob Celebi-cilibiu, cf. Cilibi Moise, va să zică la noi: om elegant, dar la turci este un titlu de mare onoare, însemnînd om distins, învățat. Iacob Celebi locuia în Iași, după ce casele au fost cumpărate și dăruite bisericii. Zamoyski recunoaște după aceasta pe Bandini ca vicariu în locul vacant cu venituri de moșie de la Trebeș, aproape de Bacău.

Misionarul își începe deci călătoria prin orașe și sate, în octombre 1646, trecînd și prin centre mai însemnate de populație, ca și prin sate, așa încît în felul acesta, ceea ce constată el, ne dă icoana foarte bogată, nu numai a Moldovei catolice, dar a Moldovei în genere.

Și în această călătorie adaug că el a fost ajutat de foarte puțină lume, cîțiva catolici pe cari-i citează: parohul din Cotnari, Gheorghe Grosul (un german „Gross”, romanizat cu desăvîrșire), un raguzan, Ioan „Zlatonius”.

Să vedem deci cum se prezintă orașele Moldovei în descrierea lui Bandini.

La Suceava Vasile Vodă va fi mers din cînd în cînd, deși n-avem dovezi despre aceasta, dar el a stat de obicei la Iași: dincolo era să se petreacă însă ultimul act al tragediei lui, cînd doamna Ecaterina, cu copilul ei Ștefan, păziți de Timuș Hminițchi, fiul hatmanului cazacilor și ginerele lui Vasile, a fost asediată în Suceava, mai multe luni de zile, un eveniment din cele mai interesante în cariera lui Vasile Lupu și din istoria noastră militară în veacul al XVII-lea. În afară de aceasta Suceava e un oraș părăsit, care se va mai învrednici de oarecare importanță numai după trecere de două-trei decenii, pe vremea lui Ioan Sobieski, cînd polonii au ocupat orașul, au întărit vechea cetate și erau gata s-o și apere împotriva turcilor.

Capitala adevărată în vremea lui Vasile este astfel Iașii, pe care călătorul nostru îi cunoaște supt numele vechi unguresc de Iâszvasâr (vasăr înseamnă tîrg, văr, cetate).

Orașul se înfățișa acum mult mai bine de cum îl cunoaștem la sfîrșitul veacului al XVI-lea prin călătorul care vorbește despre Petru Șchiopul, despre curtea lui și despre înfățișarea capitalei în această vreme.

Nu mai sînt vechii negustori levantini veniți din Pera sau din coloniile venețiene: curentul acesta s-a oprit. În schimb însă sînt mai mulți negustori așezați, cu prăvălii statornice. Și din cauza originii boierilor țerii chiar, acuma Iașii capătă o înfățișare mai răsăriteană. Vechii lumi românești, pastorală pe jumătate, iar în clădirile principale gotică după modelul ardelean, i se substituie din ce în ce mai mult alta, orientală. Aceasta se vede pînă și din arhitectura clădirilor bisericești mai recente; încă de la zidurile mitropolitului Anastasie Crimca și ale lui Ștefan Vodă Tomșa, cum e Solca din Bucovina, atît de rău atinsă în timpul din urmă de nenorocirile războiului, se văd ornamente, în jurul ușilor și fereștilor, care amintesc pe acelea ce se văd la fiecare pas în răsăritul persan sau turcesc.

După aceste norme Vasile Lupu însuși a ridicat în Iași biserica Trei Ierarhilor ori Treisfetitelor, după numele slavonesc, și, pe de altă parte, Golia, care exista însă în forma primitivă chiar din epoca lui Ioan Vodă cel Cumplit, zidită fiind de Ioan Golea Logofătul. În ambele biserici, – dintre care, adăugim, cea din urmă a fost foarte mult transformată în veacul al XVIII-lea, pe urma cutremurului de pe la 1730, care a dărîmat-o în parte, iar Trei Ierarhii au fost reparați fundamental, în sensul particular pe care-l atribuia acestui cuvînt răposatul Lecomte du Noüy, cu înlăturarea zidului încunjurător și a clopotniței fără de care bisericile noastre apar mici, fiind scoase din mediul lor –, s-a imitat în liniile esențiale biserica Galatei, a lui Petru Șchiopul, cea dintîi cu două turnuri în loc de unul, grămădindu-i însă ornamente care aproape o copleșesc. Auriturile de odinioară, pe care „restaurația” s-a îngrijit să le multiplice, aparțin, prin frumuseța acelor arabesce împleticite, fără îndoială artei orientale. Dealminterea și arhitectul care a lucrat la Trei Ierarhi și la Golia era originar din părțile Orientului.

Prin urmare lașul acesta este mult mai frumos, mult mai bogat și strălucitor ca odinioară. Domnul care conducea Moldova în această vreme era, cum am spus și înainte, unul a cărui faimă se întindea foarte departe în Răsărit, și grecii vedeau în el pe mîntuitorul lor, pe restauratorul imperiului bizantin. La curtea lui Vasile se întîlneau o mulțime de greci, și vodă însuși vorbea românește stricat, cum se vede în scrisorile lui din exil, deși nu se poate zice că el a fost aducătorul, ocrotitorul și susținătorul înainte de toate al elementului grecesc. Grecii, fără să-i cheme cineva, se îmbulzeau în țara îmbogățirii răpezi. Pe lîngă aceasta reprezintanții de frunte ai bisericii orientale veneau să cerceteze țerile noastre, rămîind, o bucată de vreme, în deosebite rosturi pe lîngă domn: astfel un Atanasie Patelarie, fost patriarh de Alexandria, un Meletie Sirigul, dintre cei mai mari predicatori ai grecității contemporane, care s-a așezat și el, pe urmă, în Rusia. Influența patriarhului constantinopolitan, pe care am observat-o și în întîia jumătate a veacului al XVII-lea, acum cînd Vasile a devenit patronul acestei biserici, este covîrșitoare.

Dar e foarte interesant, și a fost foarte folositor pentru dezvoltarea noastră, că, alături de ierarhii aceștia greci, așa de învățați, cu o faimă atît de mare, răzbat pe vremea aceasta la mitropolie, la episcopii, și români de baștină, precum din părțile Putnei răsare coborîtorul dintr-un neam de răzeși, Varlaam mitropolitul Moldovei, care, prin „Cartea” lui „de învățătură”, prin Cazania lui, răspîndită în tot cuprinsul pămîntului românesc, a făcut într-adevăr o mare faptă culturală pentru întreg poporul nostru.

În același timp Vasile Lupu se înfățișează imitînd pe acel împărat bizantin al cărui nume îl luase – pentru că pe dînsul l-a chemat Lupu dintru început și numai după ce a ajuns domn și-a schimbat numele în Vasile –, ca dătător de legi, de „canoane”, de pravili, imitînd și pe Constantin cel Mare în dorința-i să aibă un sinod, să prezideze unul la Iași, unde face să se aprobe, dintr-o asemenea adunare de prelați români și ruși, Catehismul lui Petru Movilă. Am zice că se întoarce astfel sufletul românesc de la Chiev în Moldova, ca să fie admis, prin aceasta, pentru ortodoxia întreagă! Și totodată se întemeiază și o școală care a avut în fruntea ei pe Sofronie Poceațchi și pe alții din cei mai buni ucenici pe cari-i formase Chievul, între rutenii lui Petru Movilă. Iar pictori din Moscova, unde era o foarte bună școală de zugrăvie, tipografi tot din acel oraș, unde tiparul luase un mare avînt, se așază în Moldova, contribuind și ei la splendoarea acestei domnii lungi și bogate.

Călătorul nostru crede că orașul e numit așa după văcarul care-și păștea boii pe locul unde s-a ridicat apoi curtea domnească; exact legenda Bucureștilor, cu „păstorul Bucur”. De fapt, nu un cioban a fost la începutul lașului, – numele nu se întîlnește numai aici, ci și în Argeș și în alte părți –, ci, de obicei, un „moș” plugar, deschizător de țarină și începător de sat.

În prezent, Bandini notează, de la început, importanța comercială a unui centru care avea 15 000 case, deci 75 000 de locuitori. Aflăm, aiurea, și cifra de 28 000 de birnici și 30 000 de boieri și ostași cari nu plăteau. Erau șeizeci de biserici și unsprezece mănăstiri. Firește, în rîndul întîi se relevează Trei Ierarhii, zidită cu șase ani înainte și împodobită cu pietre sculptate artistic și, pe lîngă aceasta, cu un brîu de marmură neagră supt streașină; zidul de cetate cuprindea și un turn pătrat cu ceasornic. Se mai menționează și școala de lîngă mănăstire, care arsese la 1647, cu alte opt clădiri, în postul mare, bolțile singure scăpînd de pojar. De toate, sînt douăzeci de școli în tot orașul, socotind și pe cele armenești, dar numărul școlarilor nu întrece două sute. Școala era – poate după orientări de la Radu Mihnea – de slavonește și grecește în același timp, și cei dintîi cărturari de elinește s-au ridicat de aici, ca Nicolae Spătarul Milescu, traducător al Bibliei, iar, mai tîrziu, învățătorul lui Petru cel Mare și ambasador în China, în țara „chitaiților”.

Se mai vorbește de mănăstirea de la nord în vii: este Sfîntul Atanasie de la Copou, care există și acum, purtînd o piatră de prin 1660, care amintește domnia lui Ștefan, fiul lui Vasile Lupu, și de cele două de la sud, Galata și Socola. În locul unde este astăzi Frumoasa, era mănăstirea lui Balica hatmanul, contemporan al Movileștilor, rudă de aproape cu dînșii și susținător al lor pînă la moarte. Tot acolo, mai departe, se vedea și atunci mănăstirea lui Aron Vodă sau Aroneanu, datînd de la sfîrșitul veacului al XVI-lea, iar, în cealaltă parte, Hlincea, care, cum se prezintă acuma, datează de pe vremea lui Vasile Lupu și a fiului său, dar, în forma de la început, era în legătură, cum se vede din documente, cu Zotu Spătarul, ginerele lui Petru Șchiopul.

Orașul, spune Bandini, e foarte comercial. Pe aici trece marfa din Turcia, Tataria și Moscovia. Negoțul cu Moscovia, cu Rusia, se făcea și în secolul al XVI-lea: pe vremea lui Petru Rareș am văzut că erau negustori plătiți de sultan ca să cumpere anume blănuri și „os de pește” din Rusia, dar în al XVII- lea legăturile comerciale sînt mult mai întinse. Vinurile din Odobești se vor vinde în curînd, nu numai în Polonia, ca odinioară, ci și aici, în Rusia: vor fi chiar negustori anume cari vor face drumul în țara cazacilor cu vinurile noastre. Va ajuta la aceasta și încuscrirea cu Timuș, fiul hatmanului bețiv al unor țerani răsculați cari întemeiaseră un stat cu adevărat „bolșevic”. Fata lui Vasile, frumoasa Ruxandra, a fost măritată după acest sălbatec, urît la față, însemnat de vărsat, care-și mînca unghiile în ziua nunții, îmbătîndu-se împreună cu prietenii și puind pe lăutarii ucrainieni să „zică” alături de „muzică turcească” a lui Vodă, socrul. De aici, între altele, a ieșit și existența negustorilor cazaclii, cari mergeau acolo; și acuma este la Odobești o biserică, părăsită, a cazacliilor. Ba negustorii aceștia treceau pînă la Șarhorod, localitate importantă pe vremea aceasta, ai cării locuitori apar uneori în actele noastre. Călătorii care raportau foarte mult. Blănurile de vulpe albă, neagră, de exemplu, erau cunoscute în țerile noastre din a doua jumătate a veacului al XVII-lea, și cu ele se cumpărau demnitarii de la Poartă, cînd stăpînirea voevodului era amenințată.

Fiind Iașii un oraș așa de însemnat în ce privește negoțul, – ca și Bucureștii lui Matei Vodă, dealtfel –, locuitorii erau foarte amestecați. Bandini însemnează: români, unguri – nu pentru număr, ci pentru religie –, armeni, greci, bulgari (e foarte greu într-o epocă mai veche să se facă deosebirea între bulgari și sîrbi). Vin apoi albanezi, turci, tatari, poloni, ruși, sași, muscali, cîțiva italieni.

Iată ce zice Bandini despre curte: e încunjurată de un zid supțire la răsărit, fără turnuri și fără șanț: cetatea nu mai joacă deci un rol militar. În celelalte părți e un simplu zăplaz de lemn. Casa n-are nici un fel de aparență, dar înăuntru este bogată.

În ce privește aspectul general al orașului, celor ce-l văd de departe li se pare o „nouă Romă”, – cea dintîi însemnare a pitorescului lașului. Cît privește locuințile boierilor, cîteva dintr-însele sînt, după gustul acestui italian, „splendide”. În momentul cînd scrie dinsul, unii dintre ei se gîndeau să-și facă gospodării numai din piatră, din cauza focurilor, căci în 1646 fuseseră patruzeci de incendii, iar, în cel următor, cînd se scrie cartea, în patru luni, cinsprezece, arzînd și biserici. Casele sărăcimii sînt încă tot așa de nenorocite ca și odinioară.

Trecînd în special la credincioșii lui, misionarul observă că erau 1 000 de unguri odinioară, dar acum au rămas numai 300: cei mai mulți dintre dînșii locuiau în jurul orașului. Pe lîngă aceștia, de un an de zile, domnul întrebuința și 130 de ostași calvini, unguri. Biserica catolică era de lemn și piatră. Pe lîngă dînsa subzista și o biserică parohială: era însă foarte puțin cercetată; laicii abia veniau. Vasile căutase să facă și o școală catolică, dorind ca și ai lui să învețe latinește, la iezuiți. Față de preotul italian erau nemulțumiri din partea credincioșilor de altă nație. Acești misionari franciscani fuse seră introduși supt Alexandru Iliaș de Batiste, care nu este altul decît Vevelli. Boierimea se arată foarte nemulțămită de această ocrotire din partea domnului: „el poate da ce este al lui, dar, dacă dă un lucru străin, atîta timp are putere cît stăpînește el; isprăvind el, isprăvește și dania”. În ultimul timp se adusese și un preot ungur, un anume Gașpar, care recomanda izgonirea iezuiților, aducînd ca exemplu ce s-a făcut la Veneția, dar Vasile, influențat de italieni, îl împiedecă de a predica, și, cum el se îndărătnicește să funcționeze, e atacat cu bățul, ba era să fie și omorît în biserică, de nu intervenea Kutnarski.

Se aduce cazul la divan, și această judecată este și ea expusă de Bandini, care ni arată astfel cum se dezvolta pe atunci județul înaintea sfatului domnesc. Clericul se plînsese că a fost bătut, că i s-au smuls fire din barbă. Vodă întreabă în numele cui a fost gonit, de ce s-a găsit în altar o secure și un băț. „Știi ce a spus domnul lui Petru, care purta sabie? Cine ridică sabia de sabie va pieri.” Dacă ar fi fost lovit un moldovean, era să fie condamnat la moarte. Și, îndreptîndu-se către oameni: „cui vi se pare mai folositor în legea voastră pentru slujba dumnezeiască, dați-i cheile, biserica și casa în mîni. Iar voi, călugărilor, încetați de a ațîța mulțimea și de a ridica turburări, de a mișca poporul, căci altfel vă voi goni cu rușine din această țară a mea. Plecați de aici, mincinoșilor, oameni fără obraz și conștiință”.

În ce privește legăturile dintre ortodocși și catolici, e interesant ce ni se spune despre o discuție între postelnicul Ienachi, un fel de ctitor și el al bisericii catolice, și doi iezuiți poloni învățați, cu privire la papa și la patriarh. În general pe atunci chestiile acestea de confesie căpătaseră o foarte mare importanță: fost patriarh de Constantinopol, Chirii Lukaris trecuse, se zice, la calvinism în ascuns și primise catehismul lor, înclinînd în partea aceasta calvină ca să se împotrivească ingerinților iezuiților francezi, mai ales, de acolo, din Constantinopol.

Solomon Bîrlădeanu, boier foarte cucernic, care dădea frumoase icoane bisericii ieșene a Sfîntului Teodor, luase un loc de la biserica latină. Mitropolitul Varlaam nu a urmat domnia în toleranță, ci s-a opus la ridicarea școlii catolice la Vasile Vodă Lupu. Acesta, din partea lui, era de părere că „este rușine să se vadă că se ceartă” – între catolici chiar – „aceia cari după chemarea lor trebuie să aducă pacea, s-o ajute și să o înainteze”. El știa și relele moravuri ce pătrunseseră în clerul catolic din țara sa: pentru un vas cu vin, o fată e măritată pe rînd cu doi bărbați în opt zile.

Afară de această descriere a Iașilor, avem la Bandini note privitoare la Suceava. Aici misionarul găsește încă o populație destul de numeroasă, destul de bogată, ocupîndu-se de comerț și avînd ceva din rosturile de odinioară. Populația aceasta se compunea din două elemente: unul românesc, altul armenesc, armenii din Suceava sînt o populație foarte veche, foarte importantă, așa încît acesta e singurul oraș în care există un șoltuz, un șef al municipalității (șoltuz vine de la schultheiss german trecut prin poloni) armean și unul român. În momentul acela însă numărul armenilor nu era copleșitor față de al românilor; erau 20 000 de români și numai 3 000 de armeni.

Despre cetate nu se vorbește nimic. În ce privește mitropolia, – ea era instalată, nu, ca la început, în biserica Mirăuților, pe care austriecii au reparat-o în timpul din urmă în chip foarte protocolar, dar destul de urît, cu țiglele ei colorate și cu zugrăveala de caracter străin. Fusese strămutată la biserica înălțării. Se vorbește și de moaștele Sfîntului Ioan cel Nou din Suceava, grec din Trapezunt, venit ca negustor la Cetatea Albă și martirizat de tatari acolo, pe la jumătatea veacului al XIV-lea. Afară de mitropolie mai sînt șeisprezece biserici românești, trei mănăstiri; se vorbește și de „mănăstirea călugărițelor”, care era cea de la Ițcani, foarte interesanta bisericuță din vale, cuprinzînd și morminte de la sfîrșitul secolului al XVI-lea. Vlădica armenesc își avea reședința într-o clădire care după formă pare să fi fost întîi a noastră, Zamca, în apropierea chiar a orașului. Pe lîngă aceasta mai erau patru biserici aparținând armenilor.

Alte lucruri privitoare la Suceava sînt numai însemnările relative la legăturile cu domnia. Căci primăvara domnii stau încă acolo.

Se mai notează că orașul avea importanță comercială: avem și acte din Bistrița Ardealului privitoare la oamenii de acolo, care veneau și petreceau în Suceava, întîmplîndu-se a face și scandal, pînă-i opreau străjerii. Drumul către Ardeal ținea numai trei zile.

În ce privește pe catolici, ei sînt foarte puțini; au și uitat limba, fiind întru toate asemenea românilor. Biserici de-ale lor erau numai două de piatră, altele fiind în ruine; una se afla chiar în grădina domnului, stricată și profanată, o a doua, la nord de curte, fusese înnoită la 1638. Mai e vorba de vechi manuscripte bisericești, de ajutorul dat de Ieremia Movilă acestei biserici; apoi sînt note ca în Miron Costin, pe care l-a cunoscut Bandini, despre începuturile Sucevei.

Lîngă Suceava, mai la sud, era vechea cetate a Siretiului, unde pe vremea aceea se mai păstra încă amintirea trecutului. Pe deal, la răsărit, se arăta fosta mănăstire a dominicanilor, în care Margareta, mama lui Petru și a lui Roman Vodă, bunica lui Alexandru cel Bun, își ținea călugării favoriți. Mănăstirea era aproape distrusă, dar se păstra tradiția că se îndeplinesc minuni la izvorul de acolo, și, fiindcă, la 1641, un boier umblase la izvor fără să țină samă de caracterul lui sacru, el a fost pedepsit cu moartea, imediat. Acel care adusese mai multă scădere orașului ar fi fost un domn mai vechi, pe care scriitorul îl califică de „tiran infam”, adăugind că pe urmă a fost omorît de sabie turcească, ceea ce nu poate însemna decît Ioan Vodă cel Cumplit, care, cine știe de ce, avea în popor porecla de Belicîne.

Românii păstrau trei biserici, dintre care una de lemn; armenii, două, ceea ce arată că fusese o colonie importantă armenească și aici. Averea bisericii catolice se împrăștiase; din bibliotecă o parte se găsea chiar la Miron Costin.

Ca o veche capitală trebuie să se recunoască Baia. Pe vremea aceea era într-o situație mult mai bună ca acum. Avea 6 000 de locuitori, în 1 000 de case. Pe lîngă ceea ce face încă însemnătatea regiunii, livezile de fructe, foarte bogate în special la Rădășeni, se mai pescuiau acolo păstrăvi pentru masa voevodului.

Bandini a găsit o biserică în bune tradiții: aceea din curtea proprietății de astăzi era atunci întreagă, și ni se spune că putea fi socotită drept cea mai mare din Moldova, cu turnul înalt de piatră, cu cele cinci altare, cu baptisteriul ei. Inscripția de fundație a văzut-o încă. Erau acolo și cîteva steaguri de război ale Moldovei, poate lăsate de Ștefan cel Mare însuși, în amintirea luptei de la Baia: unul cu Schimbarea la față, altul cu Învierea Maicii Domnului.

În ce privește organizația coloniei catolice, ea era foarte slabă. Odinioară fusese preot un spițer al lui Petru Șchiopul, Iacob Otth, care nu fusese măcar un preot și fugise cu o nevastă, furînd vase de argint. Pe urmă a venit un ungur; un al treilea a fost gonit pentru scandal; iar după aceea s-au așezat franciscani slavi.

Biserici românești, ca și acum, erau două de piatră: una a lui Ștefan cel Mare, cu un foarte delicat bour săpat deasupra întrării, și alta a lui Petru Rareș, foarte bine păstrată și care, din fericire, n-are nevoie de reparații.

Se aflau și arhive municipale la Baia, care însă au dispărut, căci se spune că de mult se dăduse un privilegiu locuitorilor, în care se cuprindea ca pricinile mai însemnate să fie hotărîte de dînșii în oraș, și nu de domn, prevăzîndu-se și dreptul de azil pentru osînditul la moarte, de către domn sau judecătorul domnului, care reușea să pătrundă în cimitir, întocmai ca în catedralele din apusul medieval.

Să ne îndreptăm acuma, împreună cu acest călător, către Hirlău.

Acolo, fusese, cum am mai spus, o bucată de vreme capitala Moldovei, pe vremea lui Radu Mihnea. Bandini vede o biserică, ce se păstrează și acum, foarte bine, cu o ușoară reparație: a lui Ștefan cel Mare, și alta a lui Petru Rareș, afară de cele două de lemn. Dar stătea încă atunci și palatul lui Radu Mihnea, în „stil italian”, în care domnia venea să petreacă uneori. Locul unde a fost se cunoaște și acuma prin modîlca mare de pămînt care-i ascunde rămășițile.

Misionarul știe că aici au fost odinioară unguri pentru vii, avînd 500 de case, dar biserica lor de piatră era pustie și descoperită: românii luaseră clopotul.

De la Hîrlău, coborînd puțin mai la sud, e Cotnarul. Bandini află că vierii cei mai vechi veniseră aici din Ungaria. Și pe această vreme aveau vii și domnul și boierii, ba încă și mitropolitul, dacă nu episcopii catolici, după cari un deal se zicea: „1a biscup”. Episcopul polon își dăduse osteneala să petreacă la Cotnari cîtva timp, dar la plecare luase 2 000 de scuzi și toată averea bisericii, ca să nu se mai întoarcă, și păharnicul trimesese după dinsul oameni călări, cari l-au prins, l-au legat și l-au adus înapoi. Comunitatea catolicilor, cu trei lăcașuri, avea din viile sale pe an o sută de vase cu vin pe care-l vindea cu 15 scuzi. Locuitorii mai erau sași și unguri, cei din urmă fiind mai mulți, dar cei dintîi mai bogați. Dăinuia și o școală, cu un dascăl sas pentru cetit și scris. Români erau mai puțini. Fuseseră odată trei „frății” bisericești la catolici: una a ungurilor, două ale sașilor, care se uniseră între dînsele, și se adauge o breaslă a măcelarilor.

La Piatra, se spune că fusese și ea odinioară un cuib unguresc: Piatra lui Crăciun sau Karacsonkö, dar erau acum numai trei case de unguri, dintre care doar într-una se mai vorbește ungurește. Și românii erau puțini: 300 de case, abia 1 000 de locuitori, avînd două biserici, una de piatră, zugrăvită, care este și acum în ființă, ca unul din cele mai frumoase monumente ale epocei lui Ștefan cel Mare, Sf. Ioan, care a scăpat netencuită, înăuntru și în afară.

Nu se uită mănăstirea vecină a Bistriței, unde erau schivnici, cari se dedau creșterii albinelor, datină care s-a păstrat pînă în zilele noastre. Aici continua un trai foarte strict al călugărimii. Călătorul întrebuințează trei rînduri latinești ca să descrie mămăliga, care pe vremea aceea nu se făcea poate din mei, ci din porumb: „Ei socot ca lucrul cel mai plăcut ca din făină de mei să facă o plăcintă pe care o coc în cenușă fără sare și o mănîncă la sărbătorile cele mari. Altfel nu mănîncă decît fructe și legume, buruieni. Se îmbracă în haine de lînă sau păr, niciodată de în”, – prin urmare vechea cămașă era exclusiv de în. Casele lor sînt goale; schivnicii n-au decît o icoană; dorm pe paturi de lemn. Dar sînt gospodari foarte buni, au albinele și grădinile lor și se ocupă și cu o industrie specială, făcînd mătănii și coșulețe.

Desigur foarte interesantă caracterizare a vieții mănăstirilor la noi pe la 1650, de un călugăr catolic.

La Neamțul vecin – trei biserici de lemn, pentru 400 de oameni –, se pomenesc vechii „sași” bogați și rămășițele bisericii de zid; se mai păstra un iiturghieriu husit. Cetatea vecină, cu zid dublu, pod și poartă, ale cării dimensiuni se dau, cu stîlpi de piatră, înalți de optzeci de picioare, are și biserica Sf. Nicolae, cu frumoase picturi. La Hangu, sus, sînt două lăcașuri de pustnici.

La Roman, odinioară capitala Moldovei de jos, se admiră situația frumoasă, bogăția lanurilor de ovăz și „mei”. Aici nu se mai găsesc credincioși latini, biserica ungurească fiind cu totul ruinată: un armean ii cumpărase locul. Căci în Roman nu mai sînt decît români și armeni, aceștia mai bogați decît românii, avînd casele și piețele cele mai bune; ei ar fi și mai afabili. Toți sînt negustori și cărăuși. Erau zece biserici românești, dintre care patru de piatră, cu episcopia în frunte, care datează de pe vremea lui Roman Vodă, întemeietorul orașului, și cuprindea mormîntul mamei lui Alexandru cel Bun.

La Bacău, ne găsim într-o regiune unde catolicismul avuse odinioară o foarte mare importanță, dar din ea rămăsese mai mult tradiția despre doamna Margareta, –de care se vorbea și la Baia și la Cîmpulungul muntean–, care ar fi fost marea ocrotitoare odinioară a legii apusene. Se mai păstra o casă episcopală lîngă o mănăstire în ruină, unde fuseseră franciscani; episcopi poloni, ca Adam Goski, veniseră în ultimul timp pe acolo, dar pentru moment catolicii erau într-o părăsire desăvîrșită. Ultimul episcop care fusese, Gavril Fredro, plecase și cu scandal, iar preotul lăsat în urmă nu îngrijea de nimic, ținînd împărtășenia într-o odaie unde umblau cînii; averea se împrăștiase.

Erau, în schimb, trei biserici românești, dintre care două de piatră, una dintre dînsele a lui Alexandru, fiul lui Ștefan cel Mare, acel „Sandrin” care a murit ca ostatec la Constantinopol. Aici s-au găsit, acum cîtva timp, și morminte vechi cu țesături foarte interesante în fir de aur. Bandini adauge că lîngă oraș era și o mănăstire unde stăteau domnii.

Și ca organizație a orașului este o notă interesantă, căci se spune că, locuitorii fiind în parte catolici, în parte ortodocși, unguri și români, se alegeau șoltuzii pe rînd dintr-un neam și din celait.

Și despre Ocna știrile sînt deosebit de importante. Fiecare casă e datoare să lucreze, ea însăși sau printr-un delegat, pe care-l plătea, la scosul sării, și anume era datoare să deie patruzeci de „pietre de sare” pe săptămînă pentru domnie. Dacă nu se ținea vreuna din îndatorirea aceasta, i se cerea de două ori mai mult. Și două sate vecine erau supuse la aceeași dare. Pentru fiecare piatră se dau bani de argint, aspri moldovenești, cari valorau cît doi solizi poloni.

Domnul este reprezintat de un cămăraș, care plecînd lăsa cîte un car pînă la trei de fiecare familie în dar, și fiecare iarăși, ieșind din ocnă, avea dreptul să ieie atîta sare cîtă încăpea într-un car.

Și descrierea salinei e interesantă, fiind cea dintîi pe care o avem: „Ocna este așa de întinsă, încît s-ar putea face un oraș înăuntru; oamenii cari lucrează în fund apar ca niște furnici”. Sarea se exporta și în ținuturile rusești, în Podolia, în Ucraina, în Turcia și în ținuturile tătărești.

Se vorbește foarte pe scurt de Focșani, – lîngă „pîrîul Focșani” –, care era, pe vremea aceea, Împărțit între cele două țeri, Moldova și Muntenia, avînd o importanță din cale afară de mică.

În ce privește orașele din Moldova de dincolo de Siretiu, se menționează Vasluiul, Bîrladul, Tecuciul, Galații și Hușii.

Vasluiul ar fi avut odată trei sute de case ungurești, dar biserica lor era dărîmată. Orașul suferise foarte mult din cauza tatarilor și a ciumei. Rămăseseră acum români în 300 de case și armeni în 100: 1 000 de oameni la un loc. Ai noștri aveau biserica de piatră a lui Ștefan cel Mare și una de lemn. Palatul însă era acum complect ruinat, și iezerul, heleșteul, aproape uscat.

La Bîrlad se înseamnă importanța comercială a orașului din cauza drumului celui mare care trecea pe acolo, prin regiuni foarte fertile. La Dealu Mare se vedeau vii. Locuitorii sînt români, armeni și unguri. Pe vremea aceea erau opt biserici românești, dintre care două de piatră, pentru 5 000 de locuitori, unii vieri, ca și la Huși, dar cei mai mulți negustori.

Hușii aveau interes atunci mai mult prin reședința episcopului ortodox, dar și pentru vinurile ușoare de acolo. În fiecare joi se făcea un bîlci mare, pentru regiunea încunjurătoar e. Afară de episcopie românii mai aveau două biserici de lemn. Ungurii erau mult mai mulți decît românii, 682 de capete – oameni dîrji, în stare a-și bate preotul și a-l aduce cu sila din cîrciumă –, și-i întreceau pe ai noștri și în ce privește gospodăria. Șoltuzii, iarăși, erau, pe rînd, într-un an români, în celait unguri.

La Tecuci fuseseră 200 de case ungurești, și populația se ridica la 4 000 de oameni, în total.

Galații, în sfîrșit, ajunseseră într-adevăr, cu 15 000 de locuitori, un foarte important port, „al tuturor mărfurilor”, în care se întîlneau români, armeni, greci, oameni veniți de pretutindeni, cari cîștigau foarte mult. Era aici și un episcop armenesc. Românii, din partea lor, aveau o puternică mănăstire (Mavromolu), pe lîngă două biserici de piatră și douăsprezece de lemn.

După ce cunoaștem aspectul țerii, venim la bogățiile ei și la obiceiuri, așa cum le înfățișează acest călător.

Întîi, și lui îi place peste măsură extraordinara bogăție a ogorului, și o pomenește în mai multe rînduri…O dată se ară, chiar și în țelină cu buruieni. Numai să tai pămîntul cu plugul, și dă grîu sau orice altă sămînță din bielșug la seceriș.” Pomenește și de legumele bogate pe care le-a tot întîlnit. Se laudă și viile, cărora li trebuie numai o sapă pe an și o legătură ca să producă, iar, dacă sînt legate de pari, ajunge o sapă și la trei-patru ani. Pe lîngă vinul de Cotnari este căutat cel de Huși și chiar vinul de la Faraoani, lîngă Roman, și de la Trebeș, în ținutul Bacăului.

Supt raportul animalelor, numărul oilor aflătoare în Moldova este așa de mare, încît un singur boier avea 24 000 de capete. Și sînt așa de mari, încît străinul, văzîndu-le de departe, crede că sînt boi și vaci(!). Numai coada unei oi moldovenești trage cît o jumătate de oaie nemțească. Atîtea se duc anual pentru masa sultanului și a vizirului la Constantinopol; de aici nume turcești, ca chivergic, pe care le întîlnim în socotelile din veacul al XVIII-lea. „Așa de mult se mănîncă acolo, încît mă mir că a rămas o singură oaie în Moldova.”

Creșterea boilor se făcea iarăși în proporții foarte mari, fiind pășuni așa de întinse. Se vorbește și de vestitele prisăci moldovenești: „dintr-un singur stup, iese, vara, șapte și chiar mai multe roiuri”. Am văzut și mai sus importanța mierii și a cerii care se exportau, nu numai la Constantinopol, dar și la Veneția.

Pe lîngă aceasta se cîștigă cu păsările. Pădurile erau pline de vînat, dar locuitorii nu exploatau după cuviință aceste bogății pe care li le-a fost dat Dumnezeu. Peștele iarăși se găsește foarte mult, mii de cară trecînd în Rusia, în Ucraina, în Ardeal. Dealminteri carăle cu pește sînt pomenite la fiecare pas în socotelile săsești din secolul al XV-lea și mai ales al XVI-lea.

De la această producție trecem la viața însăși a poporului.

Poporul moldovenesc pare foarte ospitalier înainte de toate. Numai la hotar se poate aplica, am zice, zicătoarea, „frate ca frate, dar brînza pe bani”; altfel poate călători cineva fără să aibă un singur ban. Voi adăugi că banii pe vremea aceea erau relativ rari. În Moldova nu se băteau, iar din străinătate se întrebuințau ughii sau banii ungurești, talerii nemțești, solizii poloni; dar poporul ținea mai mult la lei, la banii cu chip de leu, de unde vine că s-a impus acest nume. Negustorii aduceau, vînzînd vitele lor la Danzig, și orți poloni, de unde zicătoarea: „a dat ortul popii”, ca și groși nemțești, de unde „a da moși pe groși”.

Aceluia care întră în casa lor țeranii îi dădeau pîne, caș, ceapă, lapte, însă și omul trebuie să fie omenos; altfel dacă se poartă prost, îl iau la bătaie. Sînt serioși de natură, dar vioi, isteți, prădalnici, buni ostași, suferitori de frig și căldură, răbdători de foame și sete cîte două-trei zile. Și aceasta nu numai în ce privește pe țerani, ci și boierimea.

Dar, în ultimul timp, cum constată și călătorul, se introdusese oarecare lux, luat de la turci, și mătasa era foarte întrebuințată, unii boieri cercînd a plăti mai mult cu aparența și, deci, umblînd în veșminte strălucite ca ale polonilor, întrebuințînd „noduri”, un fel de nasturi mari de argint și aur, pe piept și la mîneci; și negustorii purtau blănuri scumpe de sobol. Îmbrăcămintea femeilor e fără mîneci lungi ca ale bărbaților, dar cu inele și lanțuri din bielșug.

Aceasta nu împiedecă însă ca foarte mulți boieri să păstreze vechile tradiții patriarhale. Iată un pasagiu într-adevăr frumos: „nu o dată am văzut boieri muind o bucățică de pîne uscată în apă rece și mîncînd cu poftă”. Soldații erau de o temperanță extraordinară, luînd cu dînșii de-acasă brînză, carne de cal, – mîncarea obișnuită, cu sos de făină și oțet, fiind pentru praznice, pentru zile mari.

În război ostașii români nu sînt inferiori tatarilor, și în răpeziciune și în rezistență; caii lor biruiesc mai toate neamurile. Turcilor li dau deci tribut numai pentru că sînt mai mulți aceștia decît românii, dar nu fiindcă li sînt superiori. Ca arme au săgeata, arcul, sabia curbă, rareori cea cu două tăișuri, și scutul sau zalea. Puști poartă numai garda domnului.

Și Bandini adauge că încă de copii atît ai țeranului, cit și ai boierului, sînt deprinși a juca un rol în război. Îi vezi cu picioarele goale, cu cămașa numai pe ei, jucîndu-se în asprimea gerului, și, dacă de copil le rabdă cineva acestea, e nădejde că va fi un adevărat ostaș. Note interesante, care reconfortează față de ce s-a întîmplat mai tîrziu cu clasa dominantă.

Se descriu și paparudele. „Noaptea pe întunerec fete mature, cîte zece, trec goale, săltînd și jucînd cu bețe pîrlite în mînă. Li iese-n cale zece flăcăi goi, cu suliți. Se salută și se bat. Sau se pun la plug și ară în jurul satului și atîtea fete mari îl duc; rîd și cîntă.”

De la datini, venim la felul de guvernare și la aparența cîrmuitorilor.

Țara e tributară turcilor, și tronul se cumpără cu bani. Tributul este de 100 000 de lei pe an, dar darurile se ridică la de două ori pe atîta. Moldova e totuși atît de bogată, încît curtea ei este o adevărată umbră a curții turcești. Boieriile s-au îndoit ori întreit: sînt trei stolnici, trei logofeți, trei vistieri, trei păharnici, trei spătari, trei postelnici, doi jigniceri. Domnul are și cîte un secretar pentru toate limbile: românește, grecește, turcește, latinește, polonește și ungurește. La curtea lui sînt în permanență 200 de invitați. Dealminterea, o parte dintre boieri locuiau chiar acolo, întocmai ca, în Franța lui Ludovic al XIV-lea, o bună parte din nobilime. Zece căpitani de serviciu dormeau totdeauna lîngă domn. Curtea avea o împrejmuire de lemn, păzită de cincizeci de pușcași. Ca și la Constantinopol, erau mai multe ogrăzi și mai multe porți: după poarta dintîi venea a doua, unde erau o sută de pedeștri; de acolo se trecea în ograda dinlăuntru, unde stăteau alți două sute și cincizeci de purtători de scuturi. Cînd se ajungea apoi la ușa domnului, se aflau încă alți paznici, și, pe lîngă aceștia, „baronii” sau boierii și curtenii, așa încît vodă era apărat și dinăuntru și din afară.

Odăile erau împodobite, ca și la Constantinopol, cu covoare țesute în fir de aur. În apropiere era biserica, în legătură directă cu cămările domnului și ale doamnei. Cînd vodă trecea dintr-o odaie într-alta, boierii și ostașii făceau gard de o parte și de cealaltă. Trei paznici mergeau înainte cu bețe de argint și aur. Un spătar purta sceptru, altul sabia, al treilea, sulița. În cale toți se plecau, cu mînile la piept. Dacă Vasile vedea un străin, se supăra foc, căci străinul n-avea dreptul să între acolo, ci numai, dintr-un colț, dacă avea un dregător prieten, putea să vadă această splendoare.

Cînd domnul mergea la biserică, tot astfel era întovărășit, și împreună cu el se aflau cincizeci de ostași aleși și boieri. Clerul îl întovărășea în acest drum către lăcașul de închinare. Iar, cînd stăpînul ieșea în oraș, suita era și mai mare.

Iată acum ceremoniile din Moldova la ziua Bobotezei. Întîi veneau preoții cu episcopii în frunte – și cel catolic împreună cu doisprezece copii de școală și preoții. Cu prilejul acesta apăreau irozii, cei trei crai de la răsărit, de origine catolică, precum o spun și numele lor: Melchior, Gașpar, și Baltazar. Doi copii înfățișau soarele și luna, și alți doi scuturi cu marca țerii și stema domnului. O icoană a Maicii Domnului o purta unul dintre dînșii și steaua umbla pe sus.

Domnul, cînd întră preoții celor două confesiuni cu copiii de școală și cu irozii, se ridică și ascultă urările; el sărută crucea. Pe urmă acel care înfățișează pe Gașpar laudă pe vodă, care este noul „Solomon”. Și un copil de șapte ani de la iezuiți, purtînd coroană pe cap, zice: Slavă întru cei de sus. Un iezuit răspunde latinește, felicitînd pe domn de Anul nou; un școlar de șapte ani și altul de doisprezece urmează, vorbind românește: vodă zîmbește la dînșii. Mitropolitul și episcopii zic: amin. După aceasta urmează felicitările, la care domnul dă măcar din cap. După aceea se toarnă vin în pahare de aur, și preoților li se împart daruri în bani. A doua zi vin toți boierii. Domnul stă pe tron în biserică, cu copiii lui, unul în vîrstă de șapte ani, altul de cinci ani, lîngă dînsul, doamna rămîind în urmă la douăzeci de pași.

Clerul ia loc lîngă domn; la dreapta lui stă Vornicul cel mare și ceilalți doi vornici, al doilea și al treilea. Lîngă prag stau trei armași cu sceptrul, sulița și sabia, pe lîngă zece soldați aleși și 100 de pușcași. La cinci pași de prag, se duc la dreapta logofătul, hatmanul și ceilalți, cu capetele goale, încunjurați de ostași. Între „pragul” domnului și al doamnei stau 100 de ieniceri. Lingă doamnă se află soțiile boierilor îmbrăcate în mătasă, cu brățări și lanțuri scumpe, apoi alți 200 de pușcași, – de jur împrejur nu mai puțin de 10 000 ostași cu caii lor, însă descălecați. Publicul se ridică, din parte-i, la 20 000 de oameni.

Toate steagurile sînt aduse; muzicanții cîntă seara. Domnul privește de jur împrejur și salută mulțimea. E îmbrăcat extraordinar de bogat; numai nasturii lui costă 100 000 de galbeni. Îmbrăcămintea doamnei s-ar ridica la 400 000. Cu prilejul acesta este înfățișat Vasile foarte bine, ca în portretul cunoscut: nu prea înalt, de statură potrivită, roșcovan, sprincene negre, nas coroiat, frunte destul de înaltă, buze cam rotunjite, mustața și barba neagră – fața severă cu multă asprime în privire, cu o măreție ca de Cesar. Doamna e cu fața trandafirie – era o circasiană; – totul respiră îndurare și bunăvoință.

După aceasta vine masa. Domnul are talere suflate cu aur; șase candelabre de argint stau pe masă, al șaptelea îl ține un paj. Cărți sînt așezate pe scăunașe de purpură. Mitropolitul se Înfățișează cu o mitră împodobită cu safire și alte pietre scumpe, cu o cruce mare de safir pe piept; urmează cei trei episcopi, iar, după aceea, vine episcopul catolic, pe urmă cei ortodocși de aiurea.

Slujba de Bobotează se face sîrbește și grecește. Evanghelia se cetește numai în grecește. Cînd se cîntă sfințirea apei, pornesc tunurile, puștile, muzica.

Mitropolitul sfințește, și fiecare vine de sărută crucea. Apoi douăzeci și patru de cai frumoși din grajdurile domnului sînt duși prin mulțime și stropiți cu aghiasmă. În sfîrșit, se întinde o masă mare la palat, întocmai ca la împărații bizantini în timpurile cele bune ale lor.

Cînd domnul pleacă să cerceteze țara, alaiul este într-adevăr extraordinar. Cu două-trei săptămîni înainte se fixează data. Vodă e încunjurat de 3 000 de călări și 2 000 de pedeștri. Lîngă dînsul sînt 50 de ostași aleși și 100 de ieniceri. Boierii vin după ieniceri. Oastea care-l întovărășește în această călătorie se poate ridica pînă la 12 000 de oameni. Pajii cari încunjură pe voievod sînt îmbrăcați în purpură, cu căciuli lungi, împodobite cu aur și argint. Ca la o mie de negustori se țin după alai, căci atîția sînt de nevoie ca să-i hrănească pe toți. Totul se face pe cheltuiala fiecăruia dintre participanți.

Domnul are nu mai puțin de șase trăsuri căptușite cu mătasă aurită. Se face o tabără ca la Hanul tatarilor pe vremea Hordei de aur. Sînt străzi între deosebitele corturi, dintre care boierii singuri au 400. Cu prilejul acesta se înspăimîntă și tatarii de la hotar, văzînd mijloacele de apărare ale domniei.

Acuma, iată și pe Vodă la Divan.

În Moldova e o lege strictă; pedeapsa cu moarte se dă cu o dărnicie extraordinară, și Vasile Lupu, care a introdus Pravilele lui Vasile celait, bizantinul, ține ca ele să fie foarte bine observate. Dar oricine este egal la judecată.

Cînd începe Divanul, boierii stau lîngă domn; pe masă se pune sceptrul. Soldații stau de o parte și de alta. Zece boieri sînt de față, douăzeci, treizeci de ostași ai curții, în haine roșii, înalți, cu scuturi aurite, păzesc în odaie, iar afară sînt și pînă la 2 000 de ostași și curteni; cei 200 de pușcași stau la poartă.

Procesele se pot pieda de-a dreptul la domn, care e și instanță de apel și aceea pe care o alege direct cel ce-și caută dreptatea. Se aduc înaintea lui vodă hoți, ucigași, cu martori, și el cheamă întîi pe cel mai necăjit. În ceea ce privește pe curteni, în loc să stăruie pentru cei mai mari – un pasagiu de toată frumuseța –, ei descopăr pe acela care s-ar părea mai sălbatec și mai timid, și-l aduc cel dintîi. Zicătoarea că „obraznicul mănîncă praznicul” nu a fost deci iscodită la curtea lui Vasile Lupu. „Putea vorbi cineva și contra fratelui lui vodă, și dovadă e că doi frați ai lui după mamă au stat în temniță trei zile pentru vinovăția lor.” Dealminteri Duca Vodă, la plîngerile fratelui său că nu-l salută în Iași negustorii, l-a sfătuit să înceapă el, scoțîndu-și șlicul.

Vasile spunea fățiș: că „nu-i pasă de frate, de fii, de fiice, ci este una și singură dreptate pentru toți. Singur voia să judece orice pricină gravă, și rareori dădea delegație cînd era vorba de o pedeapsă capitală. Divanul se ține zilnic, afară de dumineci și serbători”, și Bandini adaugă: „nu o dată s-au plîns boierii că pînă acum a isprăvit cu peste 20 000 de vinovați și s-au rugat de domn să se poarte mai blînd, ca să nu fie lipsită țara de atîția oameni”. Ajungea să răpească cineva un lucru de nimic de la un țeran ca să fie ucis. Domnul a răspuns: „eu nu socot omul, ci dreptatea; nu lucrul, ci legea. Dacă toți ați face lucruri vrednice de moarte, trebuie să periți toți. Dacă ar fi ca jumătate din Moldova să fie rea, să piară; numai să rămîie cea bună. Cu cei buni voi trăi singur, cu cei răi mă primejduiesc”, și călătorul adaugă: puteai să fii încărcat cu aur și pietre scumpe, și în cea mai mare siguranță mergeai prin țară.

În ce privește boierimea, ea nu forma incă o castă închisă. Ca pe vremea lui Ștefan cel Mare, boier putea să fie și ostașul de țară, iar fiul boierului putea să ajungă simplu țeran. „Orice țeran putea fi ridicat la orice dregătorie”.

Pe bazele acestea de largă democrație onestă, Moldova s-a putut menținea împotriva dușmanilor ei, așa de numeroși și de lacomi, în veacul al XVII-lea, cînd țeri mai mari decît dînsa, cum a fost Polonia, erau în primejdie de moarte, pentru că acolo stăpînea o șleahtă.

Un călător sirian în principate la jumătatea veacului al XVII-lea

Un nou călător în același moment istoric e Pavel de Alep, diaconul care a întovărășit pe patriarhul Macarie de Antiohia, unul dintre prelații cerșitori, cum era obiceiul atunci, cari, fiindcă eparhioții lui erau musulmani, se întrețineau din ce culegeau prin țerile creștine străbătute de dînșii. Căci știm că veneau pe atunci mulți clerici pe la noi din țerile Orientului ca să-și refacă bugetul: un patriarh de Constantinopol stătuse în aceste părți încă de la sfîrșitul veacului al XVI-lea, apoi un patriarh de Ierusalim trecuse prin Moldova în Rusia. Nu numai nevoia de a stringe bani ii aducea pe la noi, ci și faptul că li era mult mai plăcut să locuiască o țară bogată, încunjurați de foarte mare cinste, găzduiți de prinți, decît să vegeteze în reședințile lor asiatice, expuși la o mizerie aproape cotidiană, ca și la toate insultele din partea unei populații de altă lege.

În circumstanțele acestea a venit și Macarie și a petrecut la noi, cu excepția unei excursii în Rusia cazacilor de la Nipru, ai lui Bogdan Hmilnițchi, și în Rusia țarului Alexie, vreo patru ani de zile. A sosit la 1653, cînd domnia lui Vasile Lupu se prăbușea, fiind înlocuită, nu fără frămîntări care au adus, cînd pe unul, cînd pe altul pe tron, de a lui Gheorghe Ștefan, iar pe de altă parte, el a fost martor, la 1654, al împrejurărilor care au însemnat sfîrșitul lui Matei Basarab și suirea pe tron a lui Constantin Basarab zis și Cîrnul. A văzut apoi scoaterea lui Constantin și așezarea acelui Mihnea, fiul lui Radu Mihnea, deci nepotul de fiu al lui Mihnea Turcitul, care s-a grăbit să ia numele lui Mihai Viteazul, zicîndu-și „Io Mihai Voevod” și iscălind cît putea mai asămănător cu marele său model, și a repetat, după putința lui, foarte redusă, evenimentele din cariera marelui voevod, ridicîndu-se contra turcilor, pînă la o luptă de la Călugăreni, unde însă a fost bătut și s-a retras la munte, de unde nu s-a întors niciodată, ci a trecut în Ardeal pentru ca acolo să-i rămîie oasele. A vorbit cu bizarul personagiu ambițios, care-și lua titlul de arhiduce, adecă „herțeg de Făgăraș și Amlaș” și pînă pe steagul care se află și acuma la Muzeul din Belgrad, – titlu care a încurcat mai mult decît un istoric, crezîndu-se că Mihnea voia să fie privit ca un arhiduce de Austria, pe cînd vulturul cu două capete al stemei lui era acela al împăraților bizantini. A fost martur al măcelului boierilor cari nu voiau să primească a servi politica aventurierului.

După aceste explicații să venim la informațiile pe care ni le dă Pavel de Alep cu privire la țerile noastre.

De la început se poate spune că această călătorie este desigur de cea mai mare importanță pentru cunoașterea împrejurărilor în care Vasile Lupu a pierdut tronul Moldovei: e o expunere paralelă cu aceea, așa de bogată, a cronicei moldovenești din această vreme, care este a lui Miron Costin, pe care desigur l-a văzut și patriarhul sirian la Iași, în legăturile lui strînse cu boierii de căpetenie ai Moldovei. În ce privește însă obiceiurile, datinile de guvernare, ca și aspectul orașelor și satelor, descripția curții, a caselor boierești și toate amănuntele privitoare la cultură, în general, știrile lui Pavel de Alep sînt mult mai numeroase și mai importante pentru Țara Românească decît pentru Moldova. Și aici el are o valoare de cronicar: cele spuse de dînsul despre suirea pe tron a lui Constantin Șerban și luptele acestuia și ale lui Mihnea Radu sînt de cel mai mare folos, chiar pentru istoria militară (retragerea lui Constantin în munte, încunjurarea Cîmpulungului cu tranșee, fixarea lagărului la Rucăr, unde credea să poată rezista, înrolarea soldaților la Tîrgoviște, de față fiind mitropolitul, care cere jurămînt ostașilor, scăderea birului pentru ca, în schimb, țara să fie datoare a susținea militărește pe domn). Dar ceea ce interesează mai mult în această parte e însăși icoana țerii, mai bogată decît a Moldovei, căci Pavel a cutreierat principatul muntean de la un capăt la altul, de la satele ialomițene la Baia de Aramă și de la Cornățelul din fața Silistrei pînă în regiunea Brâncovenilor, iar, dincolo de Olt, și pînă în regiunea Cernețului. Pe lîngă aceasta, știrile sînt cu atît mai interesante, cu cît n-avem, ca pentru Moldova, o expunere paralelă în Bandini.

Este, dealtfel, și o deosebire în ce privește felul de expunere al misionarului italian și al diaconului sirian. Cel dintîi face și o descriere de călătorie și dă, în același timp, și note desfăcute din această expunere: o carte alături de zugrăvirea unui drum, pe cînd Pavel de Alep, om mai simplu, mai patriarhal, are mai puțin în minte noțiunea cărții ce s-ar putea și publica, ci el se mărgenește să spuie pe unde a fost, ce a văzut, ce oameni a întîlnit, ce lucruri i-au produs impresie, insistînd mai mult asupra celor bisericești. E o călătorie în sensul medieval al cuvîntului, Orientul, pe vremea aceasta, fiind, supt toate raporturile, în urma Occidentului, care avuse o dezvoltare mai răpede.

Să începem cu ceea ce din călătoria lui Pavel de Alep poate fi considerat ca paralel cu lucrurile pe care le spune Bandini. După ce am văzut Boboteaza la Iași, așa cum e descrisă de acesta, să venim la descrierea aceleiași serbători așa cum o înfățișează, cu cîțiva ani mai tîrziu, călătorul asiatic.

El asistă la 1653 la slujba aceasta a Bobotezei, fiind de față unul din oaspeții domniei, mitropolitul de Tîrnova –, Scaun care avea de multă vreme legături cu țerile noastre, prin grecul Dionisie Rali, intimul lui Mihai Viteazul, pe care-l ajutase cu sfaturile lui, făgăduind a-i pune la îndemînă forțele de răscoală ale Bulgariei și, ca rudă după mamă, probabil, al lui Mihai, fiind însărcinat, în 1600, cu conducerea bisericii moldovenești. Patriarhul de Antiohia stropește casa domnească cu sfiștocul, și i se aruncă, așa cum a rămas obiceiul pînă azi în părțile noastre, un dar în căldărușă. Domnul trimete apoi, după un obicei pe care-l găsim la Constantinopol, muzica lui pe la boieri, – muzica orientală, la care mai tîrziu numai se va adăugi și cea „nemțească”. În ce privește înfățișarea generală a serbătorii se spune: „mulțimea și bucuria gloatelor în Țara Românească la Bobotează întrece tot ce se petrece în curțile celor mai mari principi creștini, judecind după ce am văzut și am auzit”.

Acum, tot în ce privește serbătoarea aceasta, pe care o înfățișează deocamdată în linii generale, iată ce spune mai pe larg același scriitor cu privire la Moldova.

Se scot toate trupele de care dispune domnul și se formează un gard de la mănăstirea Trei Ierarhilor – pe care o și descrie îndată, ca și alte clădiri –, pînă la curte, pe care noi o cunoaștem bine prin Bandini. Soldații poartă steaguri, care sînt în același timp prapuri de biserică; se descarcă „puști” (adecă tunuri). La slujba bisericească ia parte patriarhul de Antiohia și, evident, mitropolitul țerii, cu toți episcopii și unii pribegi balcanici cari-și căutau rostul la noi, ca acel nominal șef al bisericii sîrbești care e vlădica de Pec, și el cu titlul patriarhal, Gavriil. Se împart lumînări poporului, și, [de] data aceasta prin excepție, se întinde masa pentru slujbă în biserică: pe masă se așază un lighean de argint cu moaște. Domnul, care luase loc pe tron, se scoboară de pe scaunul său; spătarul însuși ține luminări pentru dînsul. Se fac rugăciunile de sfințirea apei. Iar, după ce slujba s-a isprăvit, acolo, în biserică, toată lumea iese ca să asiste la scufundarea crucii în Bahlui.

Alaiul se desfășoară frumos, doi cîte doi, supt steaguri și în fluturarea luminărilor. Se sparge gheața, se aruncă o cruce și, adauge povestitorul, se îndeplinește o datină – care a servit uneori spre a ne înfățișa ca popor sălbatec, prigonind pe cei de altă credință – de a se da brînci cuiva în apă. De data aceasta au fost zvirliți așa cîțiva copii, cari au știut să iasă din baia forțată. Pe urmă mitropolitul și patriarhul stropesc cu aghiasmă pe cei de față, și, cînd domnul primește picăturile de apă sfințită, boierii, în blănuri de ceremonie, sînt stropiți și ei.

Se așază pe urmă un scaun înaintea ușii, pentru domn și se petrece ceea ce am văzut și la Bandini, adecă „purificarea” cailor. Armăsarii sînt aduși acoperiți cu valtrapuri de brocard împodobite cu mărgăritare și pietre scumpe, și, pentru mulțămirea publicului, după un vechi obicei bizantin, care la orice pompă amesteca și un element de ridicul, comișii cei mici apar călări pe catîri și măgari, ca să rîdă lumea. Totul se isprăvește cu banchetul, la care cîntă muzica și toate tunurile se descarcă. Seara se împart, în locul decorațiilor noastre, caftane. Patriarhul e condus acasă cu cîntăreți. A doua zi, muzica felicită pe voevod.

În ce privește contactul domnului cu supușii săi, ca judecător de primă și ultimă instanță, iată ce se spune despre divanul lui: el se ține în fiecare zi, uneori și dimineața și după-amiază (pe vremea lui Istratie vodă Dabija, care domnește pe la 1660, și care era din părțile Odobeștilor, obișnuind a bea vin din oala de lut, căci zicea că numai așa are gust, nu venea nimeni la divanul domnesc decît dimineața). Sîmbătă era judecata criminală, și Pavel de Alep înseamnă, ca și alții, marele număr de osîndiți; în douăzeci și trei de ani ai domniei lui Vasile fuseseră pierduți peste 40 000 de ucigași și tîlhari. Ca pedepse, întîia oară era bătaia, tortura și legarea la stîlp, pe urmă se tăia o ureche, apoi și urechea cealaltă, iar moartea venea numai în rîndul al treilea. Și preoți au suferit aceste pedepse. Pentru femei întîia oară era bătaia, firește, a doua oară tăierea nasului, – un dezastru, cel puțin pînă la oarecare vrîstă –, iar după aceea legarea la stîlp și în sfirșit înecarea, care, după cît se vede, se făcea mai mult pentru vinovății mai speciale femeii.

În ce privește judecarea delictelor, ca tulburarea liniștii, nu judecă domnul, ci, am zice, prefectul de poliție, aga, care odată fusese între dregătorii militari și acum nu mai are caracterul militar, ci îndeplinește numai funcțiuni polițienești. Aga avea un băț, și, întîmplător, și o bardă pentru trei categorii de persoane: acei cari băteau, cari făceau scandal pe stradă și acei cari vindeau strîmb.

La ospețe vodă e servit în argint și aur (se întrebuințează și furculițe). El stă în jeț de catifea. Talerele se aduc la masă acoperite, și ce nu-i place stăpînului e pus supt masă. Spătarul ține cuca, sabia, sceptrul; păharnicul servește, dînd vinul și berea în cupe de sticlă, de porțelan și argint; el gustă întîi felurile. Ușerii cu toiege de argint păzesc. Un păhar de bere vine după două-trei de vin; masa ține pînă seara. Cîntăreții zic arii bisericești supt icoanele aprinse. Iar vodă vorbește din autorii bizantini și din poezia turcească.

Venim acum și la alte știri privitoare la Moldova.

La Iași, pe care nu-l descrie în întregime, Pavel de Alep atrage atenția asupra bisericii celei mai frumoase pe care a clădit-o Vasile Lupu: Trei Ierarhii. Era nouă, încunjurată de un zid cu turn care purta un ceasornic. Toată de piatră cioplită, cu două brîie și două turnuri, ea cuprinde mormîntul doamnei Tudosca, întîia nevastă a lui Vasile, și a fiilor domnului, între cari cel slăbănog, care, trimis pentru băi la Brusa, în Asia Mică, a murit acolo și trupul s-a adus în țară. Mormintele erau acoperite cu un covor de mătasă, și candele de argint atîrnau deasupra lor. În biserică se vede chipul doamnei și al celor trei copii morți, căci se pare că Tudosca avuse și alți doi copii mai mici. Se laudă mult bogăția materialelor, stîlpii de piatră verde, cu vine de aur, scările de marmură albă, sicriul Sfintei Paraschive, ale cării moaște fuseseră aduse de bogatul domn cu bani scumpi din Peninsula Balcanică, sicriu împodobit cu cuie de argint și încunjurat cu candele din același metal, jețurile de abanos de Constantinopol, policandrul cel mare, foarte frumos lucrat, sfeșnicele celelalte de alamă. „Biserica, așa cum se înfățișează, este mai frumoasă decît celelalte românești și chiar căzăcești”, – destul de simple acestea pentru ca a noastră să poată susținea concurența. În apropiere era școala și lîngă dînsa baia cea mare, baia turcească a lui Vasile Lupu, care a fost păstrată pînă în timpul nostru, cînd primăria a găsit cu cale să spargă cu dinamita zidurile cele vechi pentru a face băile pe care le apreciază cine a fost pe acolo.

Se mai vorbește de Golia, care e biserica doamnei, și unde o icoană făcătoare de minuni a scăpat viața lui Ștefan, fiul domnului; de Birnova, cu heleșteul ei, unde Macarie e dus în rădvan domnesc cu șase cai, în tovărășia slugerului Ioan, un cunoscut de la Ierusalim; de Sf. Gheorghe, care se ține de Muntele Sinai; de Sf. Sava, cu două cupole turcești și nouă ferești, făcută de arhitectul Ienachi, îngropat acolo. Despre aspectul caselor particulare, modestele case ale mahalagiilor și țeranilor, se notează acoperișul, care, cu un termin de comparație din răsărit, e asămănat cu „spatele cămilei”, lavițele, scoarțele clădite, care împodobesc încăperea, cuptorul, care face ca, iarna, să fie cald ca într-o baie.

Îmbrăcămintea veche, frumoasă, care acum nu se păstrează la femei decît în regiunile de munte, era pe atunci de întrebuințare generală, și sătencile nu se înveșmîntau dincolo de Siretiu cu odioasele tulpane, polcuțe și fuste de astăzi. Părul se făcea colac, deasupra se punea marama, care la cele mai bogate putea fi de catifea colorată. Jupănesele întrebuințau șaluri albastre de Alep (tot ce-i amintește Alepul e pomenit de călător, și, lucru curios, el știa, la 1653, că Petru Vodă Munteanul, în exilul lui, fusese, pe la 1560, la Alep, – tradiție locală). Copiii se îmbracă foarte sumar și sînt dați chiar – cum spune și Bandini – prin zăpadă ca să se întărească.

Cît privește alte orașe, se pomenește Galațul, unde patriarhul stă la mănăstirea Sf. Dumitru, refăcută de Vasile Vodă, pentru oaspetele său, patriarhul mazil Atanasie Patelarie, și închinată la Athos; alte opt biserici, cele mai multe de piatră (două ale Maicii Domnului, una a Sf. Mihail, cîte una a Sf. Paraschive și a Sf. Gheorghe) sînt aici; la Precista, cu ziduri, se văd trei cupole și o clopotniță mare, făcută de un grec din Brăila, probabil Dia. Apoi Vasluiul, unde, în legătură cu vechea biserică, se deșteaptă icoana lui Ștefan cel Mare, „vestit în războaie și temut de toți, care se bate de patruzeci și patru de ori cu turcii și tatarii și adesea cu polonii și ungurii, biruindu-i pe toți și ajungînd faimos”. În apropiere de podul vechii lupte a lui Ștefan, Scînteia, cu biserica lui Ștefan, a Sf. Paraschive. La Bîrlad, biserica Precistei, cea Domnească, apoi Sf. Dumitru și ctitoria lui Chiriac. Se vorbește și de Tecuci, cu trei biserici, de Focșani.

În treacăt numai se atinge Romanul. Regiunea sudică a Moldovei e rău prădată, din cauza luptelor între cei doi domni; și chiar fără aceste lupte ea fusese strașnic jăfuită de tătari și cazaci, cu cîțiva ani înainte, cînd Vasile Lupu, care nu voia să-și deie fata după Timuș, a trebuit să steie ascuns o lună de zile în codrii Vasluiului, ridicînd și o bisericuță de stejar pentru slujba dumnezeiască în zilele acestea de restriște.

Trecînd în Țara Românească, se observă la Buzău o mănăstire de piatră și biserica, mai mare, a Sf. Ecaterine, unde călătorii asistă la slujbă, lăudîndu-se cîntările. Se face o comparație între evlavia din Muntenia și cea din Moldova.

Această din urmă țară e mult mai pompoasă, și Vasile e înălțat în comparație cu cazacii și rușii din Moscovia, dar i se pare lui Pavel că Moldova s-a cam depărtat de vechea datină religioasă și, poate, de năcaz că primise daruri mai puțin, el zice: „Și tatarii sînt mai evlavioși decît moldovenii”.

De la Buzău se trece la Tîrgoviște. Aici îi iese înainte patriarhului mitropolitul, care avea să părăsească în curînd scaunul său: Ignatie, „sîrb” adică bulgar, care știa și grecește, pe lîngă slavonește și românește, apoi chiar turcește și limba persană. Orașul e încunjurat cu un zid de lemn. Atrage atenția frumoasa biserică pe care o făcuse cu cîțiva ani înainte Vasile Lupu, biserica Stelei, numită astfel după negustorul care clădise pe acel loc un lăcaș mult mai modest. E în stilul Trei Ierarhilor, cu ornamente de smalț verde bombat, care-i dau un caracter particular. O încunjură un zid de piatră. Pavel de Alep pomenește de o poleială pe dinafară, asămănătoare cu cea din mănăstirea de la Iași, și care ar fi costat 700 de galbeni venețieni. Se mai înșiră bisericile Sf. Andrei și Sf. Nicolae, care – o spunem în treacăt – a fost distrusă, ea care purta încă pe ziduri fumul de la arderea Tîrgoviștii de către Sinan-Pașa, pentru a fi înlocuită cu un pretențios hali modern.

Dealtfel Tîrgoviștea e plină și azi de biserici vechi. Vom semnala Sf. Constantin, acoperită de curînd peste ruinele ei, ale cării frumoase picturi se mențin, cu toate ploile.

Prelații sirieni merg aici la curte cu patriarhul, și pentru întîia oară ei văd pe Matei Basarab. După descrierea ce i se face și aici, nu mai este boierul viteaz și generos, din cei dintîi ani ai domniei lui, ci un bătrîn împovărat de vrîstă, ajuns zgîrcit și care poate fi acuzat că e neospitalier: mai bine sînt primiți călătorii de turci și de tatari, spune Pavel, care adauge că, în general, călugărimea și preoțimea n-aveau trecere la dînsul. Pe lîngă aceasta, el era firește bănuitor față de călătorii cari veneau de la Vasile Lupu, cu care se găsise în termini răi. Era păzit de străjeri în roșu din rîndul seimenilor, cari vor face în curînd o ieșire revoluționară și împotriva domnului lor, și vor ajunge a prăpădi cu ei și vechea oaste a țerii.

Vizita se făcea în ajunul Crăciunului, și se observă pregătirile pentru această mare serbătoare.

În acea zi se sună tobele și se adună oastea. Domnul apare în rădvan, căci rana căpătată la Finta împiedecă pe moșneag de a călări. Muzica pornește, și se aduce în pompă vînatul pentru masa solemnă. Alaiul domnesc, la acest prilej, este de 10 000 de oameni. Se împart caftane. Pe urmă vine slujba bisericească: preoții înfățișează icoana lui vodă. Muzica apare, cu același drept de a felicita; alaiul e luminat cu felinare și torțe. Mulți dintre muzicanți erau turci, în acest timp toate circiumele erau deschise, pentru seimenii lui vodă, dar ei ar fi respectat destul de bine disciplina ca să nu se îmbete nici unul.

Curtea, care se descrie cu ocazia acestei solemnități, e de piatră, încunjurată cu zid, chiar lîngă Ialomița. Lîngă dînsa e biserica, împărțită în trei, avînd și un compartiment pentru morminte, lucru care se întîlnește în Moldova la Pobrata lui Petru Rareș și la Slatina lui Alexandru Lăpușneanu. Una din cele mai vaste ale principatului, e interesantă și azi, după reparația din veacul al XVIII-lea, prin aceea că doamna și „fetele” ei, ca să asiste la slujbă, întrau de-a dreptul de la curte în biserică printr-un gang, așezîndu-se în balconul de la care o scară foarte frumoasă de piatră duce în naos. Și aici este turnul cu ceasornic, unde stătea străjerul cu toba.

În timpul cit se făcea slujbe de Crăciun, un felinar se ridica pentru ca să se arăte că circulația trebuie să înceteze; oricine ieșea pe stradă era oprit de strajă, care avea dreptul chiar să ucidă.

Matei Basarab însuși apare cu postelnicul și spătarul său, încins cu sabia, purtînd buzduganul și calpacul. Dar nu stă pînă la sfîrșitul slujbei, fiind foarte slab și năcăjit de moartea doamnei lui, Elina, din neamul Năsturel, sora marelui cărturar Udriște, care-și zicea și Oreste. Se aruncă bani mulțimii. Pe urmă vine masa, după datină, cu muzică și descărcături de tunuri; se închină deseori din păhare mari de cîte o ocă de vin: de trei ori pentru serbătoare, de trei ori pentru patriarhie, de trei ori pentru vodă; se bea pînă ce lumînările, topite cu desăvîrșire, dau semnul de plecare. Atunci se împart caftane egumenilor, iar clerul cel sărac primește bani legați în năframe. În tot timpul mesei cîntă și aici preoții și copiii de casă.

La Anul nou se va da un nou ospăț, și se va prezintă un peșcheș domnului.

Iată acum și descrierea Bobotezei: serbarea se face într-un singur loc, deși Tîrgoviștea avea „optzeci de biserici, cît Alepul și Damascul împreună”. Mitropolia, pe care a stricat-o cu desăvîrșire Lecomte du Noüy, samănă cu a cazacilor și cu – Sfînta Sofia, avînd douăsprezece turnuri. Lîngă dînsa era casa mitropolitului. Împodobită cu picturi reprezintînd Facerea Lumii, Ierusalimul, Muntele Sinai, Athosul. E aici o sobă de olane colorate, fereștile sînt gotice, chipuri de sfinți se văd pe păreți; în unghere scînteie arme, frîie scumpe. Masa se ia într-o foarte frumoasă sală cu fereștile dînd în grădini și livezi. Serviciul îl fac „comiși” ai mitropolitului, îmbrăcați în blănuri de samur.

Acuma se întră în carnaval: nunțile sînt dese. Pavel de Alep le descrie. Mirele merge călare pe stradă cu muzica după dinsul; mireasa-l așteaptă, încunjurată de prietenele ei. Se face un joc în jurul casei. Împărțindu-se flori artificiale, lucrate la Veneția și în Germania. Slujba cununiei se face în biserică, niciodată acasă, și mireasa, care umblă cu părul descoperit, primește o năframă din care nu se vor mai desface cosițele ei. Și călătorul judecă: „femeile, fetele sînt fără pată, curate, cuviincioase în purtările lor”.

Pavel are prilejul să vadă și o îngropare de om bogat. În Tîrgoviște nu se întrebuințează obiceiul popular al bocitoarelor. Cheltuiala de îngropare se ridică pînă la 200 de galbeni, sumă extraordinar de importantă pentru vremea aceea și care arată că societatea era foarte luxoasă. Bărbatul care și-a pierdut nevasta se poartă cinzeci de zile cu capul gol, femeia văduvă, cu părul despletit în tot același timp.

Ajungem la serbătoarea Învierii. Domnul stă în biserică pe tron – era încă Matei, care se apropia de sfîrșitul vieții lui, căc.i va muri în april, în curte, la aer liber. Pe urmă, după ce se mîntuie slujba, se scot scaune afară din biserică, pentru el, pentru patriarh și mitropolit. Se cîntă „Hristos a înviat” de cor, în grecește și slavonește. Domnul îngenunche și sărută evanghelia; patriarhul îl sărută pe frunte de trei ori; puștile pornesc. Urmează danțul, luminățiile, în zgomotul tuturor tunurilor, și ospețele cu glume. Toată săptă- mîna, spune el, prăvăliile sînt închise, afară de măcelării și de cei cari vînd produse alimentare.

Puțin după aceasta, la moartea lui Matei, putem prin acest călător să asistăm la o îngropare de domn și la alegerea urmașului. Alegerea se face înainte, poate chiar pînă a nu-și fi dat sufletul Matei. Mitropolitul Ignatie și boierii aleg în piață pe Constantin, care se îngrijise să fie de față pentru a înlocui pe Diicul, rivalul său, și avea toți seimenii la îndemînă. Mitropolitul iese înaintea bisericii și zice: „Domnul vostru este mort; pe cine voiți să ridicați în locul lui?” Mulțimea răspunde: „Pe nimeni altul nu-l voim decît pe Constantin fiul lui Șerban Vodă”. Atunci noul domn e dus în biserică și așezat pe scaun. A doua zi crainicii cheamă lumea la curte. Constantin, deși proclamat, se ascunde, cum făcea papa la Roma și împărații la Constantinopol; e dus în biserică și aici se cîntă: „Vrednic este”; i se pune dulama, calpacul, surguciul; boierii vin de-i sărută mina. Aceasta s-a făcut la 9 april 1654.

Domnul cel nou dăduse garanția că oastea nu va prăda. Căci obiceiul la Constantinopol, cînd murea un sultan, era ca, trei zile, ienicerii și spahiii să facă orice pentru ca a treia zi să se prezinte iarăși, liniștiți, la serviciu.

După ce îndeplinesc toate lucrurile acestea, vine jurămîntul boierilor. Boierii sînt în biserică, oastea în curte. Se pun două mese: la una este mitropolitul, la cealaltă patriarhul (de obicei era numai una). Stau acolo oamenii cari notează jurămîntul, și se spune: „Jurați pe această sfintă evanghelie și pe această sfintă cruce că veți fi cu Constantin Vodă, fiul lui Șerban Vodă, un suflet și un sfat, ascultîndu-l și ajutîndu-i fără viclenie, atît în față, cît și în dos, neascunzînd de el nimic ce trebuie să-i fie știut, în tot cursul vieții lui și a voastre. Nu veți fi vînzători către el, nici veți lucra împotriva lui. Iară, dacă vă veți arăta vînzători sau uneltitori, sau cu suflet neadevărat, sau neprieteni, blăstăm asupra voastră”.

Acuma boierii vin de sărută mina domnului și poala hainei; apoi vine oastea, în frunte cu spătarul cel mare, cu aga seimenilor, cu marele căpitan, cu căpitanii, cu iuzbașii sau ofițerii inferiori. Sînt așa de mulți, încît abia o parte a izbutit să sărute mina domnului, rămînînd ca în zilele următoare să urmeze ceremonia. Îndată pleacă un număr de călăreți cu vestea în țară. Clerul, timp de patruzeci de zile, este admis pentru a felicita pe noul voevod. Același timp e acordat ostașilor de prin sate, așa numiții „roși de țară”.

Numai după aceasta se ajunge la îngroparea lui Matei, care e foarte simplă. Se pregătește un pavilion cu trei scaune; o mie de persoane se adună acolo. Constantin, noul domn, se înfățișează înaintea rudei sale foarte îndepărtate și se închină. Mortul e întins într-un sicriu împodobit, în haine foarte luxoase încheiate cu nasturi de aur și argint; are pe frunte calpacul. E acoperit cu un giulgiu alb purtînd o cruce de aur. Deasupra sicriului se întinde o pînză zugrăvită. Mulți îl regretă; femeile plîng. Se împart lumînări, și se începe slujba în limba slavonă și în cea grecească; la evanghelie femeile se pun în genunchi, După ce se mîntuie slujba, se fac pomeni, dîndu-se și preoților. Boierii urmează sicriul doi cîte doi. Matei e îngropat în pronaosul bisericii domnești, de unde va fi strămutat la Arnota, în părțile Olteniei.

Îndată după aceasta Constantin face o excursie în afară de oraș, și pentru rugăciuni de ploaie. Oastea cu steagul merge cu dînsul. El împarte bani de argint slujitorilor, iar populația aduce un fel de prinos ca la regii patriarhali din antichitate: grăunțe de orz și ovăz, miere, flori de lămîie și portocal și chiar lucruri trebuitoare pentru masa domnului: berbeci, rațe, gîște, oi și pește.

După aceasta vodă se întoarce la Tîrgoviște, și gîndul lui cel mare este, acum, să primească întărirea de la Poartă, pentru care i se cer 175 000 de galbeni.

Și aici, cu prilejul așteptării steagului, se vorbește de unul dintre cei mai însemnați boieri ai Țerii Românești: postelnicul Constantin Cantacuzino, tatăl lui Șerban Vodă și al lui Constantin Stolnicul, bunicul lui Brâncoveanu, om învățat, foarte blînd, ambițios numai pentru copiii lui și care avea să isprăvească zugrumat în trapezăria de la Snagov, pentru bănuiala că fiii lui umblă după domnie. El e povățuitorul tuturor boierilor, și nimic nu se face fără sfatul și îndreptarea lui. Căci familia Cantacuzineștilor era din cele mai mari și mai strălucitoare: la Măgureni, la Mărgineni, la Filipești, la Coeni unde avea moșii, se înălțau adevărate palate, lucrate cu cel mai bun gust, împodobite înăuntru cu tablouri murale. Se observă că niciodată boierimea nu se întrecuse atîta la facerea de locuinți trainice și frumoase ca în acest moment, și aceasta va ținea pînă la sfîrșitul domniei Brâncoveanului: patruzeci de ani de mare prosperitate a boierimii indigene.

Pentru ca să se vadă cum se înfățișa cel mai bogat boier al țerii, iată ce spune Pavel de Alep despre Brâncoveanul cel bătrîn, Preda, bunicul aceluia care va fi domn. El avea așezarea lui de căpetenie în Oltenia, chiar în satul Brâncoveni de unde plecase Matei. Aici ține 12 000 de capete de vite, 30 000 de oi, 400 de boi, 1 000 de bivoli, 4 000 de porci și are 800 de stupi pe posesiunile lui din 200 de sate. Anual trimitea turcilor 1000 de boi și 10 000 de oi. Ca servitori avea 1 500 de țigani: fiecare familie, de Sf. Gheorghe, da 6 dinari domnului. Erau și lăutari și artiști adevărați.

Altfel, omul acesta, așa de bogat, era de o simplicitate de moravuri admirabilă. La masă bea numai apă. Foarte milos, a făcut biserici pînă și în Ardeal, unde craiul țerii, cu situație regală, îi zicea: tată. La moartea lui Matei a luat asupră-și întreținerea tuturor mănăstirilor acestuia, care erau vreo patruzeci. La miezul nopții se trezea ca să citească psalmii, și la biserică îndeplinea și funcția de dascăl, cîntînd în strană. Cînd poftește lume la masă, o servește însuși. Se bea vin și aici, dar tot pentru scopuri sacre: pentru Dumnezeu, pentru Hristos, pentru Sf. Treime, pentru Maica Domnului, pentru hramul zilei, pentru biserica de acolo. Pe urmă numai se trece la politică și se bea: pentru sultan, pentru domn, pentru patriarh, pentru copiii domnului, pentru neamurile lui, pentru servitorii patriarhului, pentru preoți, pentru diaconi, pentru nobili,pentru țerani. În felul acesta ni se spune că se pot bea și treizeci de păhare de vin.

Rămîn acum însemnările despre localitățile pe care le-au vizitat sirienii. Nu vom urmări descrierea în amănunte, ci vom indica numai itinerariul și ce se află mai important în cale.

Pavel de Alep a fost și la Curtea de Argeș. Aici spune că sînt nouă biserici, dar cea mai frumoasă, firește, este mănăstirea, al cării egumen iese înaintea patriarhului. Aici se făcuseră de curînd lucrări de Matei Basarab; și clopotnița era clădită de dînsul, de zid, dar se dărîmase. Mitropolia de la București, care se făcea tocmai pe vremea aceea, de Constantin Basarab – pentru a fi apoi schimbată cu totul de fanarioți –, era după modelul de la Argeș, după cum tot după acest model e făcută și biserica de la Cotroceni. Se descrie biserica argeșeană în amănunte, arătîndu-se cum erau sculpturile, păsările de aramă care se învîrteau la bătaia vîntului, turnurile care uimesc prin așezarea lor răsucită. Este, dacă nu cea dintăi prezintare a mănăstirii, pentru că sașii dau una și mai veche, dar foarte scurtă, despre Argeș, la începutul veacului, cea dintăi mai întinsă și plină de admirație din partea unui om care cunoștea îndestul Orientul ca să-și poată da sama de frumuseța unei asemenea clădiri.

Tot așa e înfățișată zidirea, mai veche decît Argeșul, pe care Neagoe Vodă a încercat s-o întunece, Sfîntul Nicolae din Viile Tîrgoviștei, sau mănăstirea Dealului, care a fost refăcută supt Vodă Bibescu, stricîndu-se total interiorul. Aici se relevează „mozaicurile” care erau odinioară pe turn – probabil e vorba de sculpturi – și fereștile mai înguste, care aveau o garnitură de marmură albă. În loc să fie în mijlocul unei curți oarecare, zidirea era încunjurată atunci de o frumoasă grădină.

Călugării asiatici au mai fost la Ocnele mari, la Mănăstirea dintr-un lemn, la Bistrița, unde au văzut moaștele Sfîntului Grigore, care, cum se știe, au fost furate de unguri în timpul războiului, pretextind că ar fi ale Sfîntului Ioan de Capistrano. Nu lipsește din descriere Arnota, unde nu era îngropat încă Matei Basarab.

La Tîrgul Jiiului se semnalează mine de fier, la Tismana se pomenesc toate legendele în legătură cu Sf. Nicodim, la mănăstirile Gura Motrului și Bucovăț, se dau note sumare. Despre Craiova nici o știre, dar de Caracăl este vorba, ca și de Segarcea și de mănăstirile de pe cursul Oltului. În regiunea Bucureștilor, pe lîngă Vărăști și Coeni, pe lîngă Grădiște și Comana, cu palatele lor, avem Dobrenii lui Constantin Basarab, care era fiul nevestei preotului de acolo cu Radu Șerban. Biserica se păstrează și acum, cu mormîntul acestei vinovate Elina.

Despre Buzău, și mai ales despre Râmnic, despre Ploiești, nu sînt lămuriri, dar se vorbește mai pe larg de Baia de Aramă. Se arată și cum se exploatau minele, unde arama fuse găsită tocmai supt Matei Basarab. Piatra e crăpată cu un foc teribil, pe urmă se face topirea în cinci-șase cuptoare, cu foaie mișcate de apă. Se lucrează și zi și noapte. Pe urmă se pun straturi amestecate de lemne și minerai, și se arde cuptorul din nou. Arama ce se scoate de aici e mai bună decît cea din Asia Mică, și e dusă pînă în Brusa și Trapezunt. Într-un an s-au scos 600 000 de ocă. Exploatarea este așa de intensă, încît păduri de plopi și de sălcii din regiunea aceasta sînt aproape desființate.

În sfirșit vom încheia aceste note asupra stării Țerii Românești la jumătatea veacului al XVII-lea cu două feluri de știri pe care nu le găsim aiurea. Falșul Mihai Vodă, Mihnea fiul lui Radu, petrecuse foarte mulți ani în serai, așa încît putea fi socotit ca turc, și, chiar în ce privește moralitatea lui, boierii spuneau multe povești. Era însă un om foarte inteligent, știind ungurește, polonește, turcește, limba persană. Ca domn, a căutat să înlăture părerile rele despre dînsul, adunînd un sinod, pe care l-a prezidat, fixîndu-se norme în ce privește disciplina; a avut corespondență și cu patriarhul constantinopolitan în această privință. Apoi a sfințit biserici, ținînd frîul calului patriarhului de Antiohia, cum era obiceiul, în Apusul medieval, față de papă. Ceremoniile acestea ale lui Mihnea Radu sînt zugrăvite foarte pe larg de Pavel de Alep: avem la dînsul o descriere de sfințire de biserică, făcută de domnul însuși, care îndeplinește această funcțiune ca vechii împărați din Constantinopol, tot așa descrierea încoronării lui Mihnea Radu, – dătătorul de canoane nouă, ca împărații Bizanțului –, cu o strălucire care n-a fost întrecută.

În sfîrșit, ca obiceiuri populare, cu prilejul călătoriei în Oltenia, călugărul descrie și o nuntă la țară. Nimeni nu pleca de acolo fără să capete trei colaci și trei păhare de vin pline. Înainte de nuntă se pun brazi la ușă și pe drum. Mirele vine călare, se împart șaluri, care erau un obiect de foarte mare preț. Socrul dădea ginerelui un cal și un surguciu. Pe urmă apare mireasa, în rădvan, întovărășită de fratele ei, urmînd după ea carăle cu zestrea. Tatăl și mama miresei primesc pe diac ca să înfățișeze izvodul. Se începe apoi băutura. Banii cari se strîngeau se pecetluiau într-un șervet. Socrul înfățișează ginerelui său o sabie cu teacă de brocard și catifea, iar tatăl dă fiului o haină cu samur. Înainte de a se începe ciocnirea păharelor, care durează foarte multă vreme, este un moment frumos acela cînd miresei i se dă un lanț de argint și cheile casei, făcînd-o doamna gospodăriei celei noi.

Luxul era mare. Se întrebuințau vase de argint la casele bogate. Se întindeau covoare speciale supt picioarele mirelui, dăruite obișnuit de acela care cunună. Mireasa purta un văl de mătasă trandafirie. Asupra mulțimii se aruncau ștergare, cofeturi, migdale cu zahăr. Ospățul putea cuprinde și cinci, șase sute de tacîmuri.

Ginerele apărea cu calpacul pe cap, chiar dacă domnul era de față, căci el e împărat cu cunună în ziua aceea. El servește însă, pe de o parte, pe mireasă, pe de alta, pe domn. Pe urmă se înfățișează în numele soților tava pentru ca să dea cine vrea daruri. Darurile erau uneori și cîte o moșie întreagă; unii făgăduiau cai, boi, porci, robi.

Alți călători supt Matei Basarab și Vasile Lupu

Iată încă doi călători cari au fost în Moldova lui Vasile Lupu, călători foarte puțin cunoscuți și aproape neîntrebuințați, iar un al treilea, abia descoperit, tratînd despre înfățișarea principatului muntean în domnia urmașului lui Matei Basarab, Constantin, și el Basarab, pentru pretențiile la descendența lui din vechea dinastie, dar zis și Constantin Cîrnul, pentru că, fiind pretendent la tron, i se „tăiase nasul”.

Avem întîi cele spuse de un general unguresc din Ardeal care a jucat un rol foarte important pe vremea lui și care, la isprăvitul carierei, a ajuns și prinț al Ardealului, unde, om foarte viteaz, a stăpînit puțină vreme, murind pe cîmpul de luptă, după o mare înfrîngere, într-o seară de iarnă, cînd trupul lui a fost găsit alături de cele, numeroase, ale tovarășilor săi căzuți. E Ioan Kemény, care ni-a lăsat și însemnări de cele văzute la noi, precum și amintiri privitoare la captivitatea lui la tatari după o expediție la care domnii noștri Gheorghe Ștefan, urmașul lui Vasile Lupu, și acel Constantin Basarab, au participat și ei. După această expediție din 1657 a lui Gheorghe Rákóczy al II-lea, Kemény, prins de tatari, a descris cele pățite în robie cu amănunte destul de interesante pentru ca povestirea lui să fie tradusă și în românește, de un contemporan.

Kemény János știa ceva românește. El avea legături, pe care nu le putem toate fixa, în Moldova și chiar în Țara Românească, așa încît, cînd era vorba să se trimeată o solie secretă printr-un om de importanță, care să aibă înfățișare și, pe lîngă aceasta, un om avînd prieteni în țerile noastre, prințul Ardealului se adresa de preferință lui Kemény. Astfel el a fost trimes și ca general la 1637, ca să apere pe Matei Basarab de cea dintîi năvălire pe care a făcut-o în Muntenia Vasile Lupu. Plecat din Făgăraș, a trecut pasul Buzăului cu o oaste alcătuită în cea mai mare parte din secui. Vasile Vodă, din cauza împrejurărilor defavorabile în care se dezvolta întreprinderea lui, s-a retras, și n-a fost nevoie de luptă.

Aceasta se poate considera ca întîia călătorie a lui Kemény în părțile noastre, mărgenită la un scurt drum fără rezultat. După trecere de cîțiva ani însă, la 1644, Vasile Lupu a avut față de Rákóczy, un om foarte de treabă, care a întreținut legături cinstite cu țerile noastre, observate și de o parte și de alta fără atitudini de suzeran și vasal, o purtare care nu i-a plăcut prințului ardelean, și acesta a trimes atunci pe Kemény să facă anumite mustrări, sprijinite pe acte, pe scrisorile înseși de legătură între Moldova și Ardeal, redactate, spune memoriul, și latinește și românește. Căci, adăugim, era o vreme cînd documentele diplomatice românești apar destul de des, alături de inscripțiile din biserici, care se făceau odinioară slavonește numai. Așa fiind, atunci, la 1644, Kemény pătrunde în Moldova cu această misiune, întovărășit de Acațiu Barcsai, care a ajuns pe urmă principe al Ardealului, un nobil de origine românească (János = Akos, dar și „Iacoș” i se zicea de-ai noștri).

După aceea Kemény, trimes de noul prinț al Ardealului, Gheorghe Râkôczy al II-lea, trufaș și nestatornic domn, a ținut să ia parte la căsătoria fetei celei mai mari a lui Vasile Lupu, Maria, cu unul dintre cei mai puternici seniori lituanieni, Ianus Radziwill. Căci în Lituania nobilimea era rusească și de religie ortodoxă: unii lituanieni trecuseră la catolicism, dar familiile cele mari rămăseseră ortodoxe, cu toate că vorbeau polonește, și au făcut parte din aristocrația polonă pînă la sfirșit.

Invitația de căsătorie ni s-a păstrat, anume cea trimeasă principelui de la Berlin sau, cum se zicea atunci, de la Colonia pe Sprea. E datată 1 novembre 1644, iar nunta a avut loc la 5 februar 1645.

Solul întră pe la Trotuș. Îl întîmpină un boier, viitorul mehmendar, care caută pe oaspeții de samă la graniță chiar. Îi aduce caii, și pornesc. Aproape de întrarea în capitală, iese înainte marele vistier cu carăta domnească și-i duce la un conac pompos. Iarăși să dă un ospăț, la care se văd vasele acelea de argint. Kemény are prilej să vorbească românește cu voevodul.

În această nouă călătorie Kemény a fost întovărășit nu numai de Barcsai, care probabil știa foarte bine românește din cauza originii sale, și de un Mariassy Istvân, împreună cu alți nobili unguri. Din partea lui, mirele venise cu suită foarte numeroasă de oameni foarte bogați, ca unul care juca un rol important în regatul polon.

Avea o suită de 2 000 de poloni, o mică armată care întovărășa pe pețitor. Trimesul ardelean face o comparație între felul cum erau îmbrăcați ai lui și felul cum erau îmbrăcați polonii și boierii moldoveni. Și de aici se vede că Vasile Lupu avea o curte de o strălucire extraordinară. Om foarte bogat, stăpînind multă vreme, avînd ceea ce se cheamă geniul financiar și, pe lîngă aceasta, o mare mîndrie, care-l făcea să se considere ca un pretendent posibil la coroana Bizanțului, – odată polonii voiau să facă o expediție cruciată în contra Constantinopolului, și el se visa în situația pe care din scrierile pe care grecii i le adresau lui Vasile se vede că în dorințile lor i-o atribuiau –, dătător de legi, după Basilicalele altui Vasile, Bizantinul, domnul Moldovei nu se lăsa biruit de nimeni în ce privește luxul.

„Într-adevăr”, spune Kemény, „pe curtenii lui vodă nu-i întreceau polonii în frumuseța și bogăția îmbrăcăminții.” Erau înveșmîntați în haine de mătasă, purtînd blănuri scumpe de rîs (linx).

Invitații erau de două feluri: poloni, cari reprezintau în ce privește cultura socială ceva mai mult decît ungurii din Ardeal și poate, supt anume raporturi ale politeței occidentale, deosebită de cea orientală, ceva mai mult decît noțiunea vieții sociale de la noi. Prin urmare a fost o parte din masa aceasta și pentru poloni. După ce au plecat ei, pe urmă a venit partea cealaltă, pentru vodă și pentru invitații lui unguri. Au început să bea din nou cei ce rămăseseră, și-au băut, spune Kemény „pînă li s-a urît». Apoi vodă, politicos față de reprezintantul craiului ardelenesc, un vechi și bun prieten, s-a grăbit să conducă pînă la scară pe oaspete. Acesta, care știa ce se datorește unui prinț stăpînitor, s-a împotrivit spuind: „mai bine să mă culc aici”, iar Vasile Lupu, care urma politeța Bizanțului, a ripostat: „mă culc și eu aici dacă te culci dumneata”.

Se descrie apoi și masa de nuntă. Mîncările erau foarte bine gătite, după datina polonă, nu cea turcească, – domnul gîndindu-se la stomacul ginerelui și al invitaților lui; erau și multe plăcinte, care, acestea, nu sînt polone. Mîncările se serveau în vase de argint, despre care ni putem face o idee prin ce s-a păstrat în anume biserici ale noastre (la Sf. Gheorghe Nou din București, la Sf. Sava din Iași, de unde s-a luat model pentru blidele de argint ale curții noastre), ca anafornițe lucrate în secolul al XVII-lea în Ardeal, care se află depuse la Muzeul din București.

La masă se dădeau și reprezintații de acrobați, de „pehlivani”, de origine și de modă orientală, pe care-i întîlnim deseori, cu aceleași „piese de rezistență”.

Deosebi se pornește jocul: femeile nu iau parte la petrecere la un loc cu bărbații. Astfel și danțul, hora de nuntă, se făcea afară, în piață, – ceea ce se constată dealminteri și din alte descrieri, de pildă la cronicarul Neculce din a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Înainte de masă cincizeci-șeizeci de fete danțează pentru plăcerea oaspeților, cari n-aveau voie însă a se amesteca în joc, ci se uitau numai de la fereastră. Înaintea acestor fete și poate jupănese „sărea cît putea un stolnic bătrîn, cu ișlic în cap și toiag în mînă”, marele maestru de ceremonii de atunci.

Mîncarea femeilor se făcea dealtfel în odăile doamnei, care avea o întreagă organizare a ei, în legătură cu practicile bizantine și cu viața turcească pe care o imităm.

Judecînd în total această nuntă, Kemény spune: „a fost pompă mare și bogăție în toate, nu ca la niște barbari români, ci întocmai ca la un rege creștin”.

Îndată după aceasta se înfățișează alaiul de întîmpinare al nuntașilor cari vor pleca. La jumătate de milă distanță domnul, călare pe un cal frumos, cu șeaua, frîul, scara, hățurile toate de aur, – ceva din splendoarea domniilor noastre de odinioară, se poate vedea, o spunem în treacăt, și în aceea că [în] mormintele de la Argeș, descoperite de d. Virgil Drăghiceanu, s-au găsit nebănuite bogății de mărgăritare, de inele cu pietre scumpe, de paftale sculptate, care arată că era o strălucire regală încă din cele mai depărtate timpuri, cînd principatul muntean era redus la o mică bucată de munte cu teritoriul încunjurător. În Moldova din veacul al XVII-lea ni putem închipui că erau mijloacele de a întreținea acest lux, nefiind lucrări de utilitate publică care grevează un buget modern.

Cușma cu care e înfățișat de obicei în portrete Vasile Lupu avea la surguciu o turcoază și cinci diamante. Toată imbrăcămintea se evaluează la 40 000 de taleri.

În ce privește partea religioasă a ceremoniei, ni se spune că slujba nunții a fost oficiată de unul dintre cei mai însemnați reprezintați religioși ai românilor din toate timpurile, Petru Movilă, fiul lui Simion Vodă, și fratele acelui tînăr domn înmormîntat la Dobrovăț lîngă Iași, care Petru Movilă s-a așezat în Polonia, unde a ajuns mitropolit de Chiev, interesîndu-se totuși de Moldova în care avea moșii și întreținlnd legături cu rudele lui, ba încă influențînd asupra organizației și spiritului bisericii moldovenești, asupra științei și artei, asupra tipografiei din Moldova de atunci. Deși el reprezintă pretențiile posibile ale unei dinastii care nu mai domnea asupra țerii, mitropolitul a trecut peste amintirile de familie pentru a veni și a lua parte la această ceremonie; poate că aceasta n-a făcut-o însă atîta pentru Vasile Lupu, cît pentru Radziwill, unul dintre principalii seniori ai Poloniei, de care atîrna atunci și Chievul. „Nu credeam”, spune Kemény, „să fie între dînșii oameni atît de învățați.» Și se gîndea probabil și la mitropolitul Moldovei, Varlaam, om foarte distins, ori și la cîte un prelat grec din acei cari găseau oploșire în Moldova.

La plecare, i s-a dat de domn, cum era obiceiul să nu plece nimeni cu mîna goală, o manta cu guler de blană, cai, turcești probabil, și giuvaiere de turcoaze.

După Historia Moderna Europae a lui Eberhard Happelius (Ulm, 1692), Maria lui Vasile Lupu apare ca „o jupăniță de statură mijlocie, dar frumoasă, de înalte și întinse legături și cu plăcute moravuri». Proiectul căsătoriei cu Janus Radziwill e aprobat de mama cneazului și de regele Poloniei. Îndeamnă și episcopul de Przemysl, Trzebinski, care fusese ajutat de domn în robia la Poartă. Fiind nevoie de un mijlocitor princiar străin, se recurge la prințul ardelean, prieten al familiei Radziwill, la care se trimet un Sienicki și un Ottenhausen. Dar neînțelegerile dintre Moldova și Ardeal pun piedici. Și, cînd vine propunerea direct din Polonia, se fac greutăți, răspîndindu-se zvonul că și marele cneaz muscălesc ar fi cerut pe Maria. O solie, compusă din Mirski și Mierzinski, un ofițer și un consilier, duc fetei, cu inelul de logodnă, casete de agată și opal, o oglindă, ca daruri, iar lui vodă o sabie aurită, puști de lux, ceasornice. Ei aduc în schimb portretul princesei. Urmează solii moldoveni Catargiu vistierul și Ianovici, cunoscutul boier știutor de latinește. Radziwill pleacă, aducînd o suită de șaizeci de persoane cîte cu zece slugi, două sute de călăreți, două sute de cazaci și două sute de dragoni, plus mușchetari. La 29 ianuar 1645, el e în Moldova. La Hotin îl așteaptă Toma Cantacuzino și Iordachi Șătrarul cu „patru companii pedestre și șese călări“. La o milă de Iași apare domnul cu solii ardeleni și oastea de 12 000, „de deosebite nații“. I se dă lui Radziwill „calul de ginere“. În cale turcii fac exerciții pe cal și joacă geridul; se face și „pehlivănia“ de a prinde săgeți cu mîna, de a le culege de jos, de a sări pe cal în picioare. Se dau și priveliști de luptă între ieniceri și străjerii lui vodă. Și comedia turcească se reprezintă cu muzică. La întrarea în curte se dă drumul tunurilor, un peic fiind ucis de o schijă. La 5 februar nunta la biserică; „după obicei“ tatăl lipsește. Petru Movilă slujește lîngă mitropolit. Sînt de față soli poloni, brandeburgenzi, curlandezi, ardeleni, munteni, delegatul patriarhului din Constantinopol. În prima zi se oferă darurile regelui și altor prinți străini, ale delegaților senatului polon, a doua zi ale moldovenilor, a treia zi ale orășenilor din Ardeal și Moldova. Masa „e mai mult decît regală”: „nici cel mai mare monarh nu s-ar fi rușinat a o da”. Se dă de mîncare și în case private. O săptămînă se hrănesc slugile în bani. Serbarea urmează douăsprezece zile, cu muzica turcească, venită anume din Stambul, cu pehlivani și circasieni, cu danț, și de femei. Se iau cetăți meșteșugite. Se văd monștri și animale curioase, în luptă cu uriașii; se farmă pietre cu ciocanele pe trup de om, se atîrnă pietre de moară de părul tuns al actorilor, se joacă pe funie. Artiștii îngenunche înaintea lui vodă și-i sărută poala; după care vistierul îi plătește, împărțind și caftane de călărie. Femeile stau la masă deosebit.

La 16 februar noii căsătoriți pleacă la Varșovia.

Fata a doua a bogatului și luxosului Vasile Vodă al Moldovei, Ruxandra, născută din căsătoria cu Tudosca Bucioc, era de măritat, și se ivise ideea căsătoriei cu Sigismund, fiul lui Gheorghe Rákóczy, fiu care n-a domnit. Dar, întîmplîndu-se ca tocmai atunci să moară Rákóczy bătrînul, Vasile Lupu a trimes înștiințare lui Sigismund că încetează înțelegerea de căsătorie. Nu știa vodă că peste patru ani numai o să fie silit să-și dea odrasla, nu după un fercheș prinț ardelean, ci după urîtul și sălbatecul la înfățișare, fiu de cazac care a fost Timuș, la căsătoria căruia venim acum.

Nunta Ruxandei cu Timuș e înfățișată într-o descriere cari ni dă mai larg decît oriunde aiurea înfățișarea unei nunți românești de atuncea. Ea se găsește în limba polonă, ca și într-o versiune germană contemporană.

Timuș, întîi, prădase Moldova; astfel pețise el pe fata lui Vasile Lupu. Pentru că n-avea încredere în domnul căruia-i făcuse atîta rău, el ceru garanții speciale: viitorul socru să-i trimeată înainte pe unul din cei mai însemnați boieri ai țerii, pe Toma Cantacuzino. Acesta se duce pînă la Iampol și-i aduce o carătă cu șase cai și tain pentru tot timpul cît va călători în Moldova. Timuș cere însă să i se mai trimeată încă pe cineva, pe fratele lui Vasile Lupu, hatmanul Gheorghe. Și numai cînd cazacii au avut pe acești doi ostatici, s-a hotărît Timuș să-și continue drumul, întovărășit de rudele lui, niște rusoaice foarte necrescute, leneșe, grase și bețive, avînd o totală necunoaștere a tuturor obiceiurilor curții, căci se va vedea ce s-a întîmplat, în timpul nunții, cu aceste druște.

La 26 august 1652 s-a făcut plecarea. S-a străbătut Basarabia prin Bălți; Prutul s-a trecut la Sculeni. La Iași întîmpină vodă împreună cu boierii. Pentru a arăta de ce mijloace militare dispunea, ajunge să știm că Vasile era însoțit de 8 000 de oameni pe care-i avea numai la curtea lui. În fruntea alaiului stau opt cai împodobiți foarte frumos turcește, și, spune această scrisoare, Vasile s-a înfățișat „ca un vrednic monarh și potentat, a cărui vitejie n-o poate descrie în destul”. Timuș, din partea lui, avea 3 000 de cazaci, cu cai detestabili, dar cu îmbrăcăminte destul de convenabilă, pentru că era din pradă: cazacii jăfuiseră pe poloni. Avea și muzica lui specială, cobzari ucrainieni, cari ziceau cîntece speciale rusești.

Îndată ce s-a înfățișat această trupă, oastea Moldovei a cuprins-o de o parte și de alta, pentru „a ținea alinierea“, dar poate și pentru a împiedica pe cazaci să-și facă meșteșugul obișnuit. Mai tîrziu, însă, cînd au scăpat de supraveghere, aceștia au dat năvală prin prăvăliile evreilor din Iași – una din cele dintîi pomeniri ale acestei populații în Moldova –, au prins dintr-înșii și nu li-au dat drumul decît după răscumpărare, pretinzînd că-și răzbună pentru asupriri sociale ucrainiene.

Întîmpinarea între viitorul socru și ginere amintește una din secolul al XIV-lea între împăratul Ioan al V-lea Paleologul, silit să-și mărite fata după un emir turc din Asia Mică, și acesta. Se scoboară de pe cai; Vasile sărută pe Timuș care făcuse cum putuse pentru a merita această dovadă de iubire. Vodă, om care cunoștea mai multe limbi, ține un discurs; Timuș, foarte simplu, habar n-avea cum să răspundă, dar era însoțit de pisarul său, un polon, Wychowski, care făcea toate cuvîntările.

Pe urmă alaiul întră în oraș. Timuș purta o haină roșie-cîrmuzie și o mantie de mătasă cu soboli. În ceea ce privește înfățișarea fizică, era „un individ tînăr, stricat de vărsat, nu tocmai mic de stat, destul de voinic, dar grosolan”. După dînsul veneau carătele lui, o căruță cu bagaje și patru sute de alte căruți simple, cu care făcea negoț de sare, întrebuințînd prilejul nunții. Ofițerii lui aveau cai buni, împodobiți cu argint, cu aur și mărgăritare la șea și hățuri; ei înșii erau îmbrăcați polonește.

În momentul cînd intrau în oraș, începu să cînte muzica turcească, și în același timp, vechea noastră muzică turcească, aceea care a întovărășit și pe Mihai Viteazul cînd și-a făcut întrarea în Alba Iulia: viers românesc din strună țigănească. Tunurile tunau.

După aceea oaspetele e dus la apartamentele speciale ale domnului, unde-i e înfățișat acel care era bucuria și mîndria lui vodă, moștenitorul tronului, tînărul Ștefan, care mai tîrziu a ajuns și el domn al Moldovei, un domn alintat, furtunatec și nenorocit. Vasile ține un discurs; răspunde iarăși secretariul lui Timuș.

Este, desigur, în descrierea polonă și o notă satirică față de cazaci, și de aceea poate că ar trebui ca din ridiculul înfățișării să se mai elimine cîte ceva. Pe urmă a început, în „sîrba” lăutarilor, jocul fetelor, iar Timuș, cu Wychowski și Fetera, șef al oștii lui, a fost încredințat unor paji, unor copii de casă, pentru a-l curăți și servi; și anumiți boieri îi stăteau la îndemînă. Iar el s-a așezat și a început a-și curăți unghiile, ceea ce nu prea era în obiceiurile domnești, pe cînd cazacii, băgîndu-se prin vii, încep să prade în jidovime.

Ca alt act al căsătoriei vine masa. Timuș se face așteptat. Apare, în sfîrșit, îmbrăcat în costum polon convenabil. Se așază lîngă domn. Cînd se ridică păharele, tunurile bubuie afară și lăutarii cîntă, – cei turcești și cei românești pe rînd. Pehlivanii turci apar, și fac tumbele lor.

Sîmbătă, Timuș se gătește de nuntă. Iarăși jupănițele și fetele întind danțul lor în spațiul liber dinaintea curții. Timuș se așază la o fereastră și, cum era mare iubitor de tutun, fumează – ceea ce, iarăși, nu era în obicei – privind la fete.

Duminecă se face apoi al treilea danț, tot numai de femei; bărbații nu joacă. Dealminteri danțul femeilor în Moldova era ceva peste obiceiul Răsăritului, pentru că acolo jocul se făcea numai de profesioniste, cu purtări rele, ca baiaderele Indiei. La noi erau vechi datini tracice, trecute la poporul nostru.

După acest al treilea danț se merge la biserică. Timuș e călare pe un cal turcesc împodobit cu pietre scumpe. Hainele ce le poartă și surguciul de la șlicul din cap sînt date de vodă. Așa era obiceiul: socrul dădea ginerelui haina cu care se înfățișa la biserică. De o parte și de alta a mirelui călărește cîte-un copil de casă și cîte-un boier. În genunchi și el și mireasa fac declarațiile cerute de rit și, cînd se întorc la curte, Timuș își sărută nevasta. Atunci îi era îngăduit. În momentul acela începe din nou muzica, tunurile bubuie. Ruxanda, care nu putea fi încîntată că are un astfel de soț, începe a plînge, deși Timuș pusese să-i cînte arii căzăcești ca să-i treacă. Începe masa cea mare.

Se trimet căruțe la carvasarâ, la Sfîntul Lazăr din Iași, unde o modîlcă lutoasă de o parte și o bisericuță de cealaltă parte, ca și pivnițile enorme unde se aduceau toate mărfurile, amintesc ce a fost odată.

Merg acum rădvanele ca să aducă rudele femeiești ale lui Timuș, druștile căzăcești. Erau niște biete femei urîte, îmbrăcate în „haine jidovești” negre, cu gulere de sobol după moda moldovenească. Doamna le primește frumos, le tratează. După aceea încep iarăși cuvîntările, și pentru întîia oară se dezleagă limba lui Timuș, care ține următorul discurs: „Mulțămesc foarte domniei sale lui Vodă. Tot e bun; ce-mi trebuie mai mult? Dumnezeu a lăsat să aud o vorbă bună. Să cînte muzica turcească. Să trăiască Hmilnițchi și legătura caselor noastre! Să dea tunurile de bucurie!”.

Acum Timuș aduce muzica lui, compusă din trei vioriști, un „Organist”, un basist, și un trîmbițaș, cari cîntă arii polone. El se înviorează și pune pe cazacii lui să joace, și săreau – ni spune martorul – „ca bivolii în baltă”. Pe urmă începe petrecerea cu băutura, care ține pînă la un ceas de noapte. Druștele, încălzite, pornesc, ca Hasca Carpița, să spună moldovencelor: „am venit pentru batjocura voastră? Chiar dacă sînteți mai bine crescute ca noi, totuși iată v-ați dat voi doamna voastră, după un cazac?” Și, entuziasmate, au și căzut jos pe scări, și, cum de beție abia se mai puteau mișca singure, au fost suite în căruță și trimese acasă.

Timuș și soția sa se retrăseseră, și două zile n-au mai apărut în public. Miercuri au făcut o plimbare pe cîmp. Joi urma să aibă loc plecarea domniței și a mirelui. Boieri, jupînese iau un ultim ospăț de plecare: fetele de casă servesc pe soți, pe domnul și pe doamna la această masă. Apoi urmează danțurile. Data aceasta, joacă, după datina lui căzăcească, numai Timuș cu nevastă-sa. Wychowski, secretarul, și Fetera reprezintă partea ceremonioasă a lucrului și din partea cazacilor.

La plecare, Timuș face boierilor un dar pe care ei l-au privit cu dispreț, căci li dăduse doar o sută de lei de fiecare. Domnului i-a dăruit un soroc de soboli, nevestei o rochie de adamască, cu soboli, toate probabil de furat. Din parte-i, Vasile dărui patru cai: doi turcești, doi moldovenești; solului lui Matei Vodă un cal turcesc, iar Ruxandei un covor și un vig de brocard. Cazacii, din partea lor, veniră să li se dea daruri, ceea ce nu prea era în etichetă; Wychowski căpătă deci zece coți de catifea, douăzeci de satin, o blană de rîs și trei sute de lei. Cînd a fost să plece, domnița s-a prins cu mînile de gîtul doamnei, care nu era decît mama ei vitregă, iar Vasile a rămas cu capul gol multă vreme, văzînd cum se duce în țară barbară, cu oameni a căror fire o văzuse acum, cea mai iubită dintre cele două fete ale lui.

Trecem la expunerea unei noi călătorii în Moldova. Ea este cunoscută printr-un studiu publicat în foarte rara foaie germană Baltische Studien, a Societății pentru istoria Pomeraniei și tradus de răposatul Papadopol Calimah, în cartea sa despre Gheorghe Ștefan.

La 1656, de trei ani acuma, domnește în Moldova acest Gheorghe Ștefan, dintr-o familie de boieri de la munte. Tatăl său, Dumitrascu Ștefan, jucase un rol important la începutul veacului al XVII-lea. El însuși era un om bogat, frumos, îndrăzneț; într-o „samă de cuvinte” Neculce ni spune cum s-a însurat: întîlnind un rădvan cu o jupăneasă tînără și plăcută, el l-a oprit, poruncind să întoarcă acasă la dînsul, fără altă formă; astfel a luat el pe acea jupăneasă Safta, din neamul Boieștilor, foarte important în cele dintîi decenii ale acelui veac, și doamna Safta a trăit mult timp părăsită de soțul ei, care nu voise s-o ieie în pribegie, unde mersese cu o țiitoare rusoaică, Ștefania Mihailovna, ori nu voise ea.

Gheorghe Ștefan, logofăt al lui Vasile Vodă, se înțelesese cu Matei Basarab și cu Gheorghe Rákóczy al II-lea și, profitînd de nemulțămirea unora dintre boieri față de domn, pe care-l făceau grec, – ei reprezintînd boierimea de țară –, surprinde pe stăpînul său, care, deși s-a întors și a biruit, trebui apoi să părăsească o țară care nu-l mai voia; ajutorul lui Timuș nu-i folosise, dar îi aduse acestuia peirea, iar Ruxanda, văduvă, adăpostită la Rașcov, era să piară, mulți ani după aceasta, de sabia unor hoți poloni.

Astfel Gheorghe Vodă Ștefan s-a instalat domn, ca om trecut cu vrîsta, cu mustață stufoasă, grăsuț, avînd toată înfățișarea pe care ni-o putem închipui după felul lui de viață; iubitor de vin ca și Istratie Dabija, pe urmă, și de femei, și de petreceri.

La dînsul venea acum, în 1656, un ambasador suedez, Welling, întovărășit de secretarul Hildebrandt, care, acesta, a lăsat o descriere a călătoriei făcute. Căci Suedia avea legături foarte strînse cu Ardealul din cauza alianței protestante, în fruntea căreia ea se găsea.

La 28 decembre 1656 apare mica trupă suedeză lîngă Iași. Ambasadorul cată să vorbească domnului „creștin și blind”. Blind era într-un fel, și era și un suflet deschis: avem de la dînsul scrisori foarte frumoase, în care-și arată năduhul că nu-și poate plăti datoriile și, vorbind de primejdiile amenințătoare, spune că, orice ar fi, nu pleacă din țară cu nici un preț și „mai bine să-l mănînce cînii pămîntului acestuia”.

La orecare distanță de oraș oaspetele este întîmpinat de un boier, care-i spune să nu între ziua, pentru că se găsește acolo un ceauș turc și nu e bine să vadă pe ambasadorul creștin, ale cărui rosturi poate că ar fi fost bănuite. A zăbovit deci ambasadorul pînă seara prin vii. Un căpitan polon, care știa limba latină, e detașat pe lîngă dînsul, ca să-i ție de urit. Noaptea, întră în Iași, care i se pare mare și întins, dar fără zid încunjurător. Străzile le descrie secretarul, cum fac, dealtfel, și alți scriitori, ca fiind acoperite cu bîrne de stejar. Înseamnă că sînt multe biserici și, pentru că era ziua de 28 decembre, în serbătorile Crăciunului, erau ridicate în toate părțile scrincioabe, cum se zice în Moldova, dulapuri, leagăne. Pe piețe se afla mult vînat, mai ales prepelițe, care se cumpărau cu monedă străină și cu șilingi, cari erau foarte răspîndiți în Moldova și căpătaseră o numire românească devenind „șalăi”. Erau o mulțime de soldați, și învirteau hore. Ba se notează și obiceiurile populare, ca, de pildă, „capra”, al cării rost îl aflăm de aici. În joc, cum ni-l descrie suedezul, figura o capră, în care era vîrît un om, și pe care o juca un băiat. Sfîrșind jocul, băiatul trăgea cu o săgeată în capră și astfel hora se sfîrșea, iar băiatul căpăta un bacșiș. Se înfățișa deci primitiv o scenă de vînătoare.

Audiența se acordă solului tot noaptea, ca să nu bage de samă ceaușul. El merge cu o escortă de patruzeci de oameni. La poarta palatului, spre marea lui mirare, sentinela strigă: „Wer da?“. Domnul ținea ca gardă a palatului o companie întreagă – călătorul zice „un regiment“ – de soldați nemți, mercenari, de teama cine știe căror împrejurări interne care ar fi putut să-l răstoarne și pe dînsul. Trimesul suie apoi pe o scară mare și largă de lemn –descrierea este a curții lui Vasile Lupu –, trece prin mai multe odăi și ajunge în sala tronului, unde era un jeț mare, iar, deasupra, un ceasornic, căci în vremea aceea era stabilit chiar în Iași un ceasornicar francez, care-și avea acolo casa și legăturile de familie, Gaspar Caillé, de la care s-a păstrat un document românesc, cuprinzînd iscălitura personală a lui Caillé în limba franceză.

Oamenii ambasadorului sînt așezați pe lavițe de lemn, iar ambasadorul însuși, cu secretarul, merg în odaia unde se găsea domnul. Boierii și copiii de casă sînt toți în papuci, nu în cizme, după obiceiul turcesc. A doua zi, ceaușul probabil, plecînd, i se dau solului scrisori latine către rege și i se fac daruri: cai, un caftan de aclaz roșu, opt coți de postav subțire.

Într-un adaus se pomenește de retragerea lui Gheorghe Ștefan la Stettin, unde a trăit ani de zile în mizerie, cerînd ajutor în toate părțile și unde pe lîngă dînsul avea numai pe rusoaica lui, care învățase românește, și vreun boier, doi – mîngîindu-și înstrăinarea și sărăcia prin aceea că, ajutat de egumenul Antonie de Moldovița, traducea însuși psalmii în românește. Manuscriptul se găsea în stăpînirea canonicului Moldoveanu, din Blaj, și astăzi e intre ale bibliotecii cipariene de acolo. La sfîrșit, Antonie a însemnat ceasurile din urmă ale domnului. În testamentul, foarte duios, al domnului, pe care-l amintește autorul articolului din Baltische Studien, el cerea să fie înmormîntat lîngă părinții săi, în țară, cu ceremonie domnească, după legea sa. Și bietele lui rămășițe au străbătut o bună parte din Europa, cu țiitoarea care-și zicea doamnă, și cu alai, pînă au fost aduse la mănăstirea Cașinului.

Iată acum și cea de-a treia descriere, cea mai nouă. Este în cartea unui alt călător suedez, tipărită la 1679 și în care se vorbește de călătoria pe care a făcut-o la Constantinopol Clas Ralamb, în 1656.

La 23 april 1657, Ralamb pleacă din Brașov. Domn în momentul acela în Muntenia era Constantin Șerban, care profitase de legăturile lui la curte, și chiar înainte de moartea lui Matei Basarab, provocase răscoala seimenilor pentru a-și pregăti succesiunea, înlăturînd altă rudă a lui Matei, Diicul. Un om ușuratec acest fiu al lui Radu Șerban, urmașul lui Mihai Viteazul, cu o preoteasă din Ilfov, Elena, al cării mormînt în satul unde soțul ei era preot, Dobrenii, se vede și astăzi. Prin întețirea însă a seimenilor împotriva lui Matei, Constantin s-a făcut robul lor, și ei au ridicat tot felul de pretenții, pînă s-a ajuns la o nouă și strașnică răscoală, la nevoia de represiune prin intervenția lui Rákóczy din Ardeal, și atunci s-a distrus de fapt singura oaste de care mai dispunea Țara Românească, rămînînd de acum lipsită de mijloace proprii de apărare. Temperament de aventurier, domnul acesta, scos de turci pentru participarea la luptele vecinului și protectorului ardelean, va colinda lumea, trecînd, o clipă, și în domnia Moldovei cu ajutorul cazacilor. A fost și prin Maramurăș, unde s-a găsit un potir dăruit de dinsul,– pînă s-a prăpădit pe acolo, prin străinătate.

Ralamb, cu soli de-ai lui Rákóczy, ajunge la Tîrgoviște după acea mișcare a seimenilor. Dă lămuriri asupra drumurilor, care erau foarte rele, mai ales că veniseră apele mari. Ajuns în margenea capitalei, domnul îi trimete înainte o caleașcă cu șase cai și două sute de boieri călări. Și acest călător observă îmbrăcămintea foarte luxoasă a curtenilor, iar despre oaste spune că era compusă din treizeci de companii de călărași, ceea ce dă aproape impresia unei oștiri. Lucru interesant, dacă ar fi adevărat, se pare că domnul a fost curios să vadă pe ambasadorul suedez cît mai degrabă și s-a amestecat între ostași pentru a-l zări. Doi boieri, secretarul și „mareșalul”, urează suedezului bună venire, secretarul știa latinește. Se laudă foarte mult îmbrăcămintea lor frumoasă: călăreau cai turcești, erau înveșmîntați în zale și cu piei de leopard, de panteră sau tigru, la șlic cu pene lungi. Muzica, și aici, cîntă: muzică turcească, căci călătorul semnalează flaute și țimbale; trîmbițe nu erau.

A doua zi, e audiența la domn, foarte strălucită. Și aici boierii sînt îmbrăcați cu blănuri de jder. Mitropolitul asistă și el, și se descrie întregul palat, cu odaia de primire a lui Matei Basarab, sala de audiență avînd păreții îmbrăcați în adamască, și geamuri de sticlă, pe cînd odăile celelalte, opt sau nouă, nu erau tapetate și aveau fereștile închise cu hîrtie. Vodă primește în mijlocul sălii de tron. Se schimbă civilitățile obișnuite. Două scaune așteaptă pe Constantin și pe Ralamb. Domnul întreabă de sănătatea regelui Suediei și, pe urmă, cum ai noștri erau foarte curioși să afle ceva de la străini, cîteva ceasuri continuă întrebările, mai ales despre lucrurile polone. Pe urmă Constantin dă ambasadorului un caftan, adecă o mantie de brocard de aur, pe care ambasadorul îl refuză, părîndu-i-se prea scump, dar i se spune că așa e datina.

Se aduce o carătă cu șase cai turcești, mai minunați decît cei cu cari a fost primit la sosirea lui. Ambasadorul voia să plece apoi, dar a fost poftit la masă. Masa aceasta s-a petrecut cam în modul următor: Cinci boieri l-au primit la portița din grădină căci, fiind vara, ospățul se gătise într-un chioșc sau foișor. Constantin sta la ușa foișorului. Nu sînt decît doi pe jețuri, ambasadorul și domnul, iar suita sta pe lavițe, după moda turcească, pînă se aduc felurile. Afară stau cîteva companii de infanterie nemțească.

Pe masă se așază patru blide de argint acoperite cu capace. Cînd ia loc domnul, numai atunci se cheamă și suita oaspetelui și boierii de frunte, cari vin și se rînduiesc, după ce s-au spălat pe mini în odaia anterioară; ei mănîncă în talere de cositor. Felurile sînt bine gătite și se schimbă mereu.

La urmă vin toasturile. Domnul ridică întîi păharul pentru sultan, cerînd iertarea ambasadorului că n-are cum face altfel; de fapt domnii noștri, din punct de vedere turcesc, erau niște „trădători”, cari „meritau” să aibă tratamentul lui Bràncoveanu, mai puțin fericit decît ceilalți. Apoi se închină în sănătatea regelui Suediei, și vodă, ca să arate cît îl prețuiește, bea două păhare unul după altul, pe cînd pentru sultan nu băuse decît unul. Se închină și în sănătatea lui Rákóczy, a lui Hmilnițchi, un aliat, și a domnului Moldovei, iar după fiecare păhar muzica zice: viori, tobe, țimbale, instrumente turcești. Probabil că se trăgeau și tunuri, ceea ce uită să ni spuie călătorul (dar, iarăși, poate că Rákóczy le luase pe toate în Ardeal). Cînd ambasadorul toastează pentru domn, se petrece un lucru neașteptat pentru el: copiii de casă aștern perne pe jos și boierii se pun în genunchi pe ele, și în felul acesta ridică și ei păharul, mergînd apoi să sărute mîna domnului, cum cerea eticheta. Cînd să se Încheie masa în sfîrșit, apar vînătorii domnești, aducînd doi urși, pe cari-i vînaseră, și primind bacșiș pentru aceasta.

Ceea ce urmează arată că ai noștri aveau totuși mai mult simț de discreție decît străinii: lîngă chioșc era un cort mic pentru cei ce aveau nevoie să se retragă singuri. Secretarul ambasadorului, mai slab în balamale, simte această nevoie de izolare, și atunci doi „mareșali” îl iau cu alai pînă la cort și-l așteaptă să iasă: unul dintr-înșii ține un lighian, apoi îl conduc cu același alai la masă.

Ospățul durează de la ceasurile 10 pînă la 7 seara. La plecare, domnul, în dispoziții bune, strînge în brațe de două ori pe ambasador, și-l sărută. Condus cu lăutari acasă, Ralamb pleacă, dar nu fără să i se arăte de domn dorința de a căpăta 500 de suedezi pentru paza lui.

A doua zi i se face un ultim cadou prin marele comis: un cal. Întovărășit de călărași, e dus la graniță, în fiecare loc pe unde trece, oaste iese înaintea trimisului Suediei.

Decadența acestei străluciri era însă aproape.

Informatori catolici înainte de domnia Brâncoveanului

Avem izvoare caracteristice pentru secolul al XVII-lea în ce privește relațiile pe care țerile noastre au ajuns să le aibă la un moment dat cu misionarii catolici.

Misionarii începuseră să aibă legături cu Principatele încă de pe vremea lui Matei Basarab și Vasile Lupu, de prin anii 1630, și din cauza propagandei pe care iezuiții o făceau la Constantinopol pentru ca patriarhul de acolo, Chiril Lukaris, să nu treacă la calvinism, în sensul căruia făcuse și un catechism al lui, învinuit de erezie. De la o bucată de vreme propaganda aceasta scade. Ca ultim reprezentant mai important al ei am avut pe Bandini, despre care a fost vorba în volumul precedent.

Din vremea lui Bandini și venind tot de la un misionar e, în sfîrșit, o altă descriere, în italienește, a principatului muntean, pustiit și despoporat, care din „14 000 de sate“ (!), are acum abia 4 000, de cam cinzeci de case. Locuitorii s-au dat băuturii. Bogăția e însă evidentă, în grâne pe care „negustorii turci și greci le duc pe Dunăre în Marea Neagră, la Constantinopol”, sau și „de negustori albanezi”, la Zara și apoi la Veneția, în miere, „care se poate zice că e pulsul cel mai solid al țării, pentru că din vămi și din vânzarea mierii și a cerii, care e în mare cantitate, își află ea răsuflarea de cheltuielile nenumărate ce se fac în fiece an la Poartă”, exportând mierea la Constantinopol, iar ceara, „de negustori greci, pe la Spalato la Veneția”, în schimb pentru postavuri, mătăsuri, brocard; socotindu-se apoi și minele de aur, de aramă, de „păcură neagră ce arde ca ceara». La București sânt 1 500 de case (în târgușoare numai vreo 200; se pomenește și Gherghița și Slatina).

Raportul e interesant și prin aceea că înseamnă strămutarea, de un an, a capitalei la Târgoviște (e deci de pe vremea lui Matei Basarab), unde, în palatul „destul de comod”, încunjurat de ziduri, vodă, îmbrăcat cu cabanița de soboli, e păzit de o suta de archebuzieri cari se schimbă în fiecare sâmbătă. Se vorbește și de biserica Mitropoliei, „de mărime cuviincioasă (onesta), acoperită cu plumb, cu o grădină mare între garduri”, pe lângă alte „două sute” de biserici „de lemn ori de piatră” și opt mănăstiri, închinate, și la Muntele Sinai, pentru vreo 7 000 de case, cu aproape 40 000 de locuitori, case mai mult de lemn, cu coperiș de șindilă sau de stuf.

Oastea țării e descrisă astfel: „Măreția acestui domn stă în aceea că are la orice prilej de război 8 000 de boieri, după ei alți 4 000 de neam mai de jos, spătăreii, datori și ei a merge la oaste pe cheltuiala lor, afară de încă 4 000, toți călări, ziși lefegii și apoi 4 000 pe jos, scutiți de orice sarcină și, în vreme de război, plătiți de Domn un leu și jumătate pe lună; oameni foarte viteji, pricepuți la orice armă, și la arc; are apoi șase tunuri mari și câteva mici”.

Veniturile sânt notate astfel: bir, de două ori pe lună, câte cinci taleri pe cap de familie, 12 000 de lei, trei ocne 40 000, alte dări pe pământ (?), 60 000, pe stupi, 70 000, vama sultanului pe miere, în septembrie, 130 000, fumărit (afară de boieri si ostași), un leu de casă, 40 000, ierbărit 10 000. Plățile sânt: 4 000 de călări, cu câte trei lei pe lună, 105 000, birul 132 000, peșcheșuri la bir 10 000, daruri la dregătorii turci 20 000, acelorași la alte date 50 000, beglerbegului și pașei de Silistra 20 000. Curtea și daruri 100 000.

Autorul acestor însemnări e Bacșici, misionar slav prin părțile noastre, cum se vede dintr-o expunere mai pe larg pe care o rezumăm acuma în descrierea lui privitoare la țară, la popor, la cult, la orașe. Mai ales cu privire la orașe, însemnările lui sânt foarte importante, fiindcă pentru orașele din Muntenia pe vremea aceea n-avem nimic.

Ea constată întîi, la 1640, cu aceleași cifre ca mai sus, starea rea a țării de pe urma multelor lupte.

Cu toate că Matei Basarab și-a căpătat domnia prin mica boierime războinică olteană și s-a sprijinit pe această boierime până a decăzut supt amenințările mercenarilor seimeni cari i-au amărât ultimele zile, domnia lui a fost totuși patriarhală, și lumea – nu în aceeași proporție țăranii ca și boierii – a ținut la dânsul, a cărui stăpânire a fost foarte lungă și în stare de a se apăra împotriva oricărei încercări dușmane. Matei era om de țară, legat prin toate fibrele ființei sale, prin toate legăturile misterioase ale descendenței genealogice de acest pământ și, pe de altă parte, el avea, din datinile noastre, acea bunăcuviință smerită care ne-a deosebit în toate timpurile și ne-a făcut să evităm tot ceea ce este pretenție, rău gust, vorbă tare, haină bătătoare la ochi, lux stupid. El a rămas boierul din Brâncoveni, de unde era originar, unde și acum se văd zidurile făcute de dânsul, casa unde a locuit de atâtea ori și biserica unde s-a închinat cu atâtea prilejuri.

Totuși, și în timpul domniei lui, din cauza cererilor turcești, ciocnirilor lor cu moldovenii, Țara Românească, supt raportul economic, decăzuse, și ceea ce spune Bacșici e cu adevărat impresionant. Toate greutățile de care se vor lovi domniile de mai tîrziu în tendința de a transforma țara vor veni din această lentă sărăcire, înainte de toate, a puterilor omului.

Mulți locuitori fugiseră în Ardeal, căci între Ardeal și Țara Românească a fost totdeauna un schimb de populație, pe lângă acei mocani cari străbăteau toate pământurile românești (la noi d. ex. Mâneciu-Pământeni, Mâneciu-Ungureni; în Ardeal familii ca Moldoveanu, Munteanu).

Satele, ne spune Bacșici, fac impresie slabă, bisericile sânt rău ținute, multe dintr-însele înlocuite printr-o simplă cruce de lemn.

Sămănăturile sânt foarte rare, dar locurile foarte frumoase, cu dealuri plăcute, codri adânci, dumbrăvi delicioase, foarte mândre câmpii. Lipsesc pădurile numai către Dunăre, unde se semnalează abundența sălciilor.

În ceea ce privește culturile, se notează grâul, dar misionarul, care cunoștea sistemul italian, unde pământul dă mai multe rânduri de recoltă pe an, observă că se face un singur seceriș pe an, cu neglijență mare, și, mai ales, cultura e pregătită astfel ca să ajungă nevoilor unui singur an.

Lucru foarte curios, pe care nu putem să ni-l explicăm. Bacșici crede că munca se face cu cai, ceea ce nu cred să fi fost vreodată.

Ca și în raportul cel scurt se enumeră apoi mierea care se află pretutindeni, deși mult mai multă în Moldova, după cum se vede din alte izvoare. Sarea e exploatată din cele mai depărtate timpuri.

Și observăm în treacăt că, dacă ar mai trebui încă o dovadă că nu ne-am mutat niciodată de pe locul acesta, ea ar fi în faptul că nu se părăsește niciodată pămîntul unde este sarea, și mai ales un pămînt cu sare așezat între pămînturi care n-au sare, fiindcă toată Peninsula Balcanică n-are decît sarea de mare. Unde este sare, aceasta înseamnă, pe de o parte, oameni cari lucrează la scoaterea ei, și înseamnă sate așezate acolo, drumuri pentru cărăuși, comerț și toate celelalte.

Pe lîngă sare, călătorul ni spune că sînt mine de aur și argint, de fier și aramă, puțuri de păcură (și pentru județul Bacău avem dovezi din secolul al XVII-lea). Lumea de la noi știa că există aceste mine – altfel n-ar fi locuri care să se cheme Baia –, dar se temea de turci, căci, – am mai observat-o – dacă s-ar fi descoperit minele, ei ar fi cerut tribut mai mare și, tocmai pentru a plăti cît mai puțin tribut, se căuta să se deie impresia sărăciei: „săraca raia a împărăției”, spun mai tîrziu jalobele către turci. Cel care ar fi dat în vileag o mină, era condamnat la moarte. Pe lîngă aceea ni se mai vorbește de parafina care se scoate din părțile Dîmboviței și Buzăului. Ca alt izvor de bogăție apare peștele din heleșteie, ca și din Dunăre și din lacurile vecine.

Viile mai importante pe vremea aceasta în Muntenia erau cele de lîngă Dealul Mare, de lîngă Ploiești și cele de la Pitești, mult mai vestite atunci decît podgoriile de la Drăgășani, de care nu se pomenește în documentele pe care le cunosc: nici Vodă-Brâncoveanu, care știa unde pune banul, n-a cumpărat moșii în partea locului.

Bacșici este apoi singurul izvor care știe, vorbind de băuturi, și de bragă, amestec de miere și mei. Vorbește, în sfîrșit, de livezile de pruni și, în același timp, de alt aliment care acum e mult mai puțin îngrijit, perele. Atît de întinse erau livezile, spune Bacșici, încît în multe locuri formează adevărate păduri, care nu sînt păzite de nimeni. O mărturisire importantă, dar și un atestat de onestitate.

Se înseamnă printre pomi și castanul: de fapt castanele de la Tismana erau mult prețuite, și vedem în documente pe călugării de aici trimițîndu-le boierilor.

Aceasta în ce privește aspectul țerii.

Cu privire la locuitori, Bacșici ni arată că a răsfoit prin cronicile noastre, moldovenești desigur, căci cele muntene sînt numai din vremea de după Matei Basarab, mai mult din zilele lui Șerban Cantacuzino și lui Brâncoveanu. Anumite lucruri însă el trebuia să le cunoască și din convorbirile cu unul și cu altul. „Valahii aceștia”, spune el, „sînt o drojdie de italieni, oameni ticăloși, și vreau ca originea lor să fie dedusă de la Imperiul roman, adecă de la oameni liberi italieni.” Originea aceasta romană a noastră unită însă cu acea notă peiorativă, se întîlnește și în comentariul cronicii lui Ureche de Simion Dascălul, pe care pe urmă-l combat alții.

Venim acum la descripția orașelor. Scriitorul începe din Oltenia, vorbind întîi de Craiova, unde găsește 200 de case, de români catolici cu o biserică a lor, frumoasă, cu cinci cupole; afară de dînsa se aflau multe biserici de lemn (de fapt si de piatră; Sf. Dumitru era una din cele mai frumoase). În apropiere este o mănăstire „grecească” și una sîrbească, ceea ce nu înseamnă decît că erau și călugări de neam străin la Balta Verde sau Jitianul și Bucovăț, probabil.

Viața economică era vioaie aici: se ținea bîlci vinerea, cumpărîndu-se vite pentru Constantinopol (Oltenia creștea și porci pe cari-i vindea în Ungaria, încă de pe la 1490; vechi comerț în legătură cu cel sîrbesc din timpuri imemoriale). Turcii cumpărau însă mai mult oi decît vite albe, și carnea pe care o preferau și atunci era cea de berbece.

Se mai descrie banul Olteniei și Curtea și cu tribunalul lui special, care avea dreptul să condamne și la moarte, întocmai ca domnul. Aceasta venea din faptul că banul românesc reprezintă pe vechiul ban al regelui Ungariei; drepturile de suveranitate nu-i erau cedate deci de domnii noștri, ci ei îl apucaseră din vremurile cînd regiunea aceasta nu ni aparținea.1

La Slatina se semnalează case de lemn, în orășelul vechi, mai mult în legătură cu vadul Oltului. Mai mult se spune de Brâncoveni, sat mare, cu un palat, o biserică foarte frumoasă, aducîndu-se apa pe țevi pentru călugării de acolo; de jur împrejur e pădure și în mijloc o mănăstire mai veche, distrusă. Matei ridicase zid, cu un turn în poartă, care se vede și pînă azi.

La Caracăl se constată starea de ruină a orașului, cu vii și păduri în împrejurimi: bîlciul se ține aici miercurea, pentru locuitorii din împrejujrimi. Ruinele Curții lui Mihai Viteazul nu dispăruseră: el avuse moșie la Caracăl ca și la Ploiești, așa încît orașele s-au ridicat prin faptul că fuseseră aici moșiile domnești.

La Pitești, cu vii, se numără în chip aproximativ casele locuitorilor, care sînt mai supțiri decît aiurea. Biserica e foarte frumoasă; este și o mănăstire în apropierea orașului, desigur Vieroșul, care cuprinde mormîntul unuia dintre cei mai viteji boieri ai veacului al XVI-lea, supt o piatră ce-l înfățișează luptînd, într-un bazorelief foarte delicat.

De Cîmpulung se ocupă mai mult Bacșici, pentru că el cuprinde foarte mulți catolici. Sînt aici mori, grădini, vii pînă departe. Fuseseră și luterani – vechii sași – dar domnul, în legătură cu călugării franciscani, i-a prigonit și au rămas numai 500 de catolici. Era și o biserică a Sfîntului Iacob, arsă de tatari, și una a Sfintei Elisabeta. Arhiepiscopul latin de Sofia făcuse o vizită și consacrase și altarul bisericii celei nouă.

Se menționează în sfîrșit bîlciul de la Sfîntul Ilie, și astăzi unul din cele mai importante din țară, la care se adună populația în cele mai frumoase costume.

Numărul locuitorilor români din Cîmpulung pe vremea aceea ar fi fost numai de 2 000, dar erau douăsprezece biserici foarte frumoase și mari, o mănăstire a lui Matei Vodă, ca o fortăreață, avînd douăsprezece bastioane. Ea păstrează încă un turn de toată frumuseța, care aparține, în forma lui actuală, și refacerii lui Matei; pe stînga se vede foarte bine linia vechilor ziduri, care au fost ridicate pe temelii din secolul al XIV-lea, căci în biserică e îngropat, supt jețul vlădicăi, cu o piatră săpată în adînc, Nicolae Alexandru Voevod, mort la 1364.

Iată acum Rîmnicul Vîlcii, unde au fost mai mulți catolici decît astăzi. Bacșici mai atinge în treacăt Argeșul, ca să ajungă la Tîrgoviște.

Tîrgoviștea nu mai avea zidul împrejmuitor; exista însă un „palat mare, clădit ieften”, al lui Petru Cercel, fratele lui Mihai Viteazul. În ce privește biserica domnească, se arată că era în legătură cu palatul, – precum am mai spus: mai ales pentru ca doamna și femeile ei să nu se ducă pe jos la slujbă, ci să treacă din iatacul lor, după datina grecească, bizantină, direct în biserică, și aici își avea locul acolo unde astăzi stă corul, loc într-adins zugrăvit foarte frumos.

Călătorul pomenește de zidurile de la Curtea Domnească, de porțile de fier, de turnurile de strajă, de grădinile foarte frumoase. Curtea s-a refăcut de Brâncoveanu, dar zidurile sînt azi în ruine, iar din mijloc se ridică turnul reparat de Vodă Bibescu, destul de solid, dar nu în același stil.

Catolicii lui Bacșici erau la mănăstirea Maicii Domnului, a franciscanilor, cu o clopotniță mare. Misionarul ni spune că odinioară fusese aici bielșug mult mai mare; erau douăzeci de odăi, și mănăstirea avea pe lîngă vii și două sate, care sînt într-adevăr cunoscute – am publicat și un act care le amintește pe la 1630 –, Șotinga și Bezdadul. În așa hal ajunsese catolicismul și în Tîrgoviște, care avuse mulți credincioși odinioară. Și el adaugă: „dealminteri, mai există o biserică lîngă piață, a Sfîntului Francisc, care a fost biserică mare, clădită din piatră albă, dar e ruinată”.

Este o populație flotantă catolică: ea se compune din curteni ai domnului: poloni, unguri, slavi, în special „sîrbi”, seimeni. Numărul românilor este de 4 000.

Dar bisericile erau șaizeci – deci nu două sute –, în afară de mănăstiri. Dintre acestea, cum știm, unele s-au distrus, iar altele sînt într-o stare lamentabilă. Mitropolia – vechea clădire distrusă cu dinamită, din însărcinarea statului român, de arhitectul Lecomte du Noüy –, acoperită cu plumb, și curtea ei, care-i pare asemenea aceleia a unui principe italian. Imediat după aceasta se pomenesc două bisericuțe de la Curte: probabil că una dintr-însele este aceea pe care a făcut-o nevasta lui Constantin Basarab, Doamna Bălașa, îngropată aici, supt o piatră de toată frumuseța.

Bacșici mai pomenește și de o mănăstire „foarte frumoasă”, unde erau maici. E vorba de Viforîta; de mănăstirea Dealu, în schimb, nu se spune nimic. Dar cu acest prilej el judecă pe călugării de acolo, niște bătrîni cari nici nu știu ceti: „nu sînt buni la nici un fel de lucru pe lumea aceasta”.

Oamenii bogați din Tîrgoviște sînt în cea mai mare parte negustori greci, agonisind averi foarte mari, și cîțiva armeni, cari, neavînd biserica lor, mergeau la biserica catolică.

După aceasta călătorul trece la București, începînd prin a spune că n-are ziduri. De jur împrejur orașul era încunjurat de heleșteie, iar, pe dealuri, vii. Era pavat pe la 1650, întocmai cum am văzut că era lașul pe la 1670, și anume cu poduri de lemn (v.: „podarii”, Podul Mogoșoaii, Podul Caliței, Podul Tîrgului-de-Afară etc.), cu bîrne care se așterneau unele lîngă altele, „din cauza marelui noroi care se făcea cînd ploua”.

Curtea domnului, ni spune Bacșici, era „foarte mare”: ea se întindea pe amîndouă malurile apei, grădinile fiind dincolo de halele actuale, înspre biserica zisă Curtea Veche, ceea ce înseamnă cea dintîi biserică făcută de domni, pe la 1560, pe malul celait.

Palatul era ruinat pe vremea aceea. De jur împrejur nu se mai vedea vechiul zid, ci erau uluci de lemn. Inlăuntru se cuprindea o închisoare.

În ceea ce privește soldații, seimeni în cea mai mare parte, ei nu locuiau la București, ci la Tîrgoviște, unde-și aveau și familiile, căci, cînd s-a iscat răscoala, era, nu numai a unor soldați, ci a unei caste cu privilegii militare, asemănătoare cu casta ienicerilor din Constantinopol, cari ajunseseră să aibă stăpînire pe toată viața de stat.

Sînt aici, precizează Bacșici, 20 000 de case de „shismatici“, ceea ce ar însemna 100 000 de oameni. Se enumeră o sută de biserici „frumușele“, cîteva mănăstiri și, iarăși, pe călugări trebuie să-i cauți în cîrciume, iar nu în chilii; sînt ignoranți (reforma călugăriei s-a început abia după 1700, mai ales prin școala lui Paisie).

În ce privește pe catolici, ei au o biserică nouă, dar sînt foarte puțini; așa de mult scăzuse numărul lor; el va crește în ultimii ani ai secolului al XVII-lea.

Avem în sfîrșit și amănunte istorice: asupra locului unde s-a bătut Matei cu dușmanii lui la margenea orașului. Scriitorul pare să indice ca semn crucea de la biserica Slobozia, care însă pomenește altă luptă, dată de Leon Vodă cu boierii cari aduceau pe Matei.

Mai tîrziu, Petru Bogdan (Deodato), episcop de Sofia, arăta la 1653 drumul pe care l-a făcut la Tîrgoviște în vreme de iarnă, fiind găzduit la medicul lui Matei Vodă, pe atunci italianul Giovanni Mascellini, care va reveni apoi în țară, supt Constantin Basarab, și, jăfuit, în răscoala seimenilor, se va așeza la Galata. Domnul îl primește la Curte, cu darurile lui, și-i dă tainul oaspeților de cinste. Aici află el, din vechea mănăstire, doar grădina și o căsuță, iar aiurea biserica franciscanilor, Maica Domnului sau (sic) Sf. Francisc; poloni;. Între cari un căpitan, dăruiseră de curînd unele odăjdii; două clopote mici sunau din turnuleț; altfel totul era în părăsire. Colonia, tot slujitori domnești, trecea la ortodoxie, cu prilej de nuntă sau altfel: negustorii așezați lipsiau; după cerere se trimete ca preot un bulgar din Chiprovaci, care învățase în Polonia.

La Cîmpulung, biserica Sf. Iacob, cu trei altare, e mult mai bine îngrijită, de preoți din Bulgaria vorbind și predicînd românește; turnul de lemn are două clopote mai mari. Mai erau atunci două sute cincizeci de sași catolici, cari-și uitaseră limba; erau supuși la birul obișnuit și gemeau supt el. Iar la București, cu o bisericuță închisă, nu sînt alți catolici decît soldații pe cari-i aduce domnul.

În sfirșit episcopul latin de Nicopole, Filip Stanislavov, dă, în februar 1659, știri și despre unele localități din Dobrogea, și de dincoace de Dunăre, supuse cercetării iui, ca unele ce atîrnau de turci. Precum la Varna el aflase numai 1 700 de greci și 4 000 de turci, absolut fără bulgari, la Cavarna înseamnă 3 000 de greci și patruzeci de case turcești. La Babadag, cu patruzeci de catolici (o biserică), sînt 2 000 de „bulgari, greci, români” (o biserică, supusă Scaunului Silistrei) și 6 000 de turci. În Basarabia, Ismailul are 15 000 de case, „făcute din stuf și crăci de copac“. Pe lîngă „moldoveni, munteni, tatari, bulgari, dobrogeni și puțini turci“, pe lîngă robii tatarilor (și secui), se tot adună în acest loc, scutit de orice bir afară de un galben pe an, tot felul de oameni; e un adăpost al patriarhilor de Constantinopol mazili, și informatorul crede că sînt „intitulați episcopi de Ismail”. Creștinii au treisprezece biserici pe cînd o moscheie ajunge celor o sută de case turcești; catolicii, foarte puțini (două case de raguzani, trei ale celorlalți), n-au biserică.

Chilia păstrează tradiții genoveze (episcopul credea că înseamnă în italienește: trandafir!). 1 600 de turci au patru moschei; în suburbie sînt 3 000 de tatari, cu cinci moschei de lemn, 1 600 de „creștini“ cu două biserici, catolicii fiind cam cîți la Ismail (cinci case de raguzani, trei ale celorlalți).

În sfîrșit Cetatea Albă, cu aceeași origine, mărturisită și de locuitori, păstrează „șanțurile așa de înalte și adînci, încît abia poate trece peste ziduri săgeata”, două porți de fier, două punți ce se ridică: 1 700 de ostași turci aleși fac paza, fără femei; două moschei li stau deschise; 4 000 de tatari și turci locuiesc în suburbii (treisprezece moschei); 50 de case ale ortodocșilor, supuși „Patriarhului” „episcop de Ismail”, au o singură biserică; raguzani, venind, cresc numărul catolicilor. Pretutindeni îi trebuie unui misionar, ca Stanislavov, care lucrează încă din 1635, cunoștința limbilor „turcească, tătărască, românească”.

Pe acest timp Mihnea, domnul muntean, care trimetea cu scrisori pe preotul chiproviceen Grigore, cerea ca episcop pe Gavriil Thomasi (16 octombre 1659). De la acesta, care se intitula, în 1660, „vicariu apostolic al Valahiilor amîndurora”, avem un raport către nunțiul din Polonia, în care vorbește si de Țara Românească si de Moldova.

În cea dintîi, la Tîrgoviște află biserica Maicii Domnului descoperită: domnul, Grigore Ghica, se gîndea s-o refacă. Sf. Francise, al călugărilor din Bulgaria, reclădit cu același ajutor domnesc, fusese ars de tatari cu doi ani înainte; era pustie grădina „făcută după datina italiană, de nu e alta asemenea în toată Țara Românească”. Tommasi, cu trei-patru călugări, sta într-o căsuță, hrănindu-se din produsul viilor, și din ajutorul de grîu al domnului. La Cîmpulung, unde clădirea Cloașterului, ca și cea din Tîrgoviște, ar fi fost făcută de Sf. Ioan de Capistrano, „pe vremea Doamnei Ecaterina, soția lui Negru Voevod, care era catolică”, vicariul răscumpărase, încă supt Constantin Vodă, locul, cotropit de egumenul mănăstirii domnești, care distrusese zidurile. Se credea, și de-ai noștri, că minuni se fac în acest loc, și se aduceau luminițe de ceară, „mai ales vinerea și în serbători”. La Sf. Iacob se făcea slujbă pentru biete patruzeci și opt de case rămase catolice, după ciumă. La București bisericuța o arseseră tatarii; zidurile cad la 1670. La Rîmnicul Vîlcii, ruine arată locul bisericii.

În Moldova, la Bacău, biserica episcopală, „în mijlocul orașului”, e dărîmată; a franciscanilor ar fi fost zidită tot de Doamna Ecaterina; la Cotnari e un misionariu ungur („Barkuzi”) și doi iezuiți poloni; la Iași doi iezuiți (biserica e arsă), la Baia, cu biserică bună, un singur franciscan, ca și la Galați (nu se uită Brateșul și Săbăoanii).

Să adăugim că la 1689 arhiepiscopul de Sofia însuși, Ștefan Conti12, fugar, căuta un adăpost în Tîrgoviște, ocrotit fiind de Constantin Cantacuzino Stolnicul, pe care-l numește „binefăcătorul nostru și protector al creștinilor noștri, care cu înțelepciunea lui cîrmuiește principatul muntean, boier vrednic de toată cinstea”13; aici erau să-l prade, în curînd, tatarii14.

Avem acuma din partea unui străin, misionarul Urbano Cerri, un raport către Papa Inocențiu al XI-lea, de unde putem culege unele informațiuni noi interesînd amîndouă țerile noastre15.

Și acestui călător i se pare că Țara Românească, reședința ei și curtea domnului sînt în mare dezvoltare, întrecînd mult Moldova sărăcită prin războaiele turco-polone. Și aici erau luterani veniți din Ardeal, cari serveau pe lîngă domn, și mulți catolici: și în armată ar fi elemente catolice. În București se găsesc mulți evrei și turci, dar evrei din Turcia, bogați, veniți împreună cu celelalte elemente din Orient. Catolicii, spune el, se găsesc supt autoritatea arhiepiscopului de Sofia, care în momentul acela nu era în țară, și astfel vicariul Antonio Ștefani îi ținea locul. Arhiepiscopul, dealtfel, ședea mai mult la București decît în Bulgaria, unde nu se simțea în siguranță. Ni se spune că era încunjurat de călugări franciscani observanți din Bulgaria. Antonio Ștefani va fi înlocuit în curînd de episcopul titular Stefano Conti, un italian.

În ce privește biserica, ea era ruinată de tatari, „de pe urma ultimelor împrejurări”, ceea ce înseamnă că raportul este cam de la 1689, pentru că la această dată tatarii prădară, la Începutul domniei lui Brâncoveanu. În general, țara – dacă nu Capitala – suferise foarte mult din cauza războiului.

Cerri adauge că ar dori să aibă doi-trei călugări, ca să-i întrebuințeze la creșterea copiilor pe cari acești „schismatici”, chiar boierii cei mai mari, i-ar trimite la școală, spre marele folos al religiei catolice. E foarte onorabil pentru boierii noștri că doreau să aibă pentru copiii lor nu numai educație în sens oriental, la școală nouă a lui Șerban Vodă, cea mai celebră din tot Orientul, cu profesori aduși și din Trapezunt.

De aici se trece la Moldova, cu privire la care se dau unele lămuriri de folos, chiar și istorice. E vorba de Ștefan cel Mare, pe care scriitorul îl numește Ștefan cel Bun și se pretinde că ar fi avut soție unguroaică, ceea ce este înexact. (Alexandru cel Bun ar fi avut o soție pe o catolică: Margareta, din Ardeal, apoi are pe lituana Ryngalla.) Ni se spune că în țară sînt zece biserici catolice noi: cea din Cotnari are și venituri, dar în general bisericile sînt în mare sărăcie și au nevoie de ajutor. Călugării cari servesc sînt franciscanii conventuali, și între dînșii se pomenește unul care a stat douăzeci de ani în țară și este autorul unui catehism catolic alcătuit în românește și publicat cu litere latine (Vito Piluzio).

Se mai vorbește de biserica din Bacău, care fusese episcopie și pe care o mîncase apa. Domnul avea un secretar catolic de la Camenița și era prielnic intereselor catolicilor. Se mai pomenește de dreptul de protecție pe care-l avea regele Poloniei asupra bisericii moldovenești: episcopul catolic de Moldova era în această vreme le nație polonă, dar îl reprezintau misionari franciscani, de cele mai multe ori italieni.

Numărul catolicilor era de 4 000. Învățătorii lor, iezuiții poloni, din Iași, cu cari am făcut cunoștință înainte, plecaseră din cauza războiului, deși aveau de gînd să revie. Dacă Piluzio s-ar fi așezat, cu italienii lui, la noi, seria de neasimdabili s-ar fi închis și această biserică ar fi fost ce trebuia să fie – și trebuie să fie și în momentul de față –: dacă nu tot românească, condusă de români, cel puțin latină, cu reprezintanți ai catolicismului veniți din țerile legate de noi prin rasă, limbă, cultură, tradiții și interese.

După Bandini mai întîlnim încă un călător care, într-o situație oficială catolică asămănătoare cu a aceluia, se poartă prin țerile noastre, dar fără a fi lăsat o descriere de călătorie. E vorba de un episcop de Marcianopol, titlu vechi al unui oraș care e socotit că ar fi fost pe locul unde se află astăzi Varna, și care episcop nu rezida în mijlocul turcilor, ci-și căuta sălaș în alte părți.

El se sprijinea pe franciscanii bulgari, foarte numeroși, căci vechii pavlichieni, bogomilii, au fost prefăcuți de biserica catolică în catolici adevărați. Episcopul de Marcianopole era un slav și el, Petru Parcevich, și s-a purtat prin părțile noastre la 1655–7, fiind cerut de domnul Moldovei ca administrator al diecesei moldovene, apoi, cavicariu episcopal în Moldova, la 1668–73: avea o misiune în raport cu războiul turco-polon, și anume aceea de a cîștigă pe domnii noștri pentru rebeliunea împotriva turcilor. Și, de fapt, în Moldova unui dintre domnii cari se intercalează între stăpînirile moldovenești ale lui Duca Vodă, Ștefan Petriceicu, a trădat de-a dreptul, mai ales după ce suferise anumite jigniri insuportabile din partea pașei Ibrahim. Intrînd în rîndurile polonilor, el s-a adăpostit o bucată de vreme la aceștia, cari au încercat să-l restabilească în scaunul Moldovei, unde a stat cîteva luni numai pentru ca apoi să părăsească definitiv țara și să-și caute locuința între străini.

La Genova se păstrează pînă acum o scrisoare a lui Petriceicu în legătură cu planul lui: scrisoarea în sine e foarte interesantă pentru că domnul Moldovei arată pe larg dorința-i de a rămînea unit cu creștinii ca să poată restabili țara în vechile ei hotare, recăpătînd acele raiele ale cetăților de pe Nistru, Tighinea, sau de la Dunărea de jos, Chilia și Cetatea Albă, care fuseseră înstrăinate. Reluînd, va să zică, un ideal care fusese și al lui Petru Rareș și al lui Aron Vodă, el venea să se lege de cauza creștină, de care, pentru aceleași motive, se va lega și Dimitrie Cantemir, numai ca să fie țara din nou cum fusese înainte.

În ce privește pe celait domn, din Muntenia, în momentul cînd a trădat Ștefan Petriceicu, el era mai precaut, și, cînd s-a dat lupta de la Hotin, n-a ajutat pe turci deloc, ci s-a prefăcut „rătăcit”, iar, cînd a văzut că biruința lui Ioan Sobieski nu aduce înlăturarea stăpînirii turcești în această regiune, a trimes o scrisoare marelui vizir, explicîndu-i cum s-a zăpăcit în momentul acelei lupte, dar că rămîne credincios sultanului și foarte gata să-și reocupe scaunul.

Venim acum la doi călători dintre cari unul a fost în Moldova, iar celait în Muntenia, și acesta din urmă a lăsat ceva în scris. Cel din Moldova și-a cuprins descrierile lui într-o expunere mult mai largă. Este tot un iezuit, d’Avril.

Călătoria lui este în legătură cu un foarte puternic amestec al Ordinului în rostul țerilor orientale, amestec pe care l-a provocat un mare eveniment în istoria universală: apărarea Vienei împotriva lui Cara Mustafa, zdrobirea în luptă a armatei turcești și pe urmă întreaga serie de expediții care au ajuns la ținta dorită, de a cîștigă Casei de Habsburg cea mai mare parte a provinciilor Ungariei de odinioară, supt conducerea lui Eugeniu de Savoia – căci regele Poloniei Ioan Sobieski, despresurătorul, se retrăsese scîrbit de politica austriacă – ca și a altor personalități din istoria războaielor europene în a doua jumătate a veacului, a unui principe de Lotaringia, a unui markgraf de Baden, Ludovic. Luptele continuă pînă la pacea de la Carlovăț, în 1699.

Am spus că acest război a fost provocat de iezuiți. În adevăr, ei aveau pe lîngă împăratul de atunci un rol extraordinar de important. Dacă supt Mihai Viteazul, cînd împărat era Rudolf, acesta stătea întrucîtva la dispoziția sfătuitorilor săi catolici, a confesorului și a altor persoane din cler, supt noul rege al Ungariei Matthias situația s-a schimbat puțin, dar numai pentru ca pe urmă supt Ferdinand al III-lea să revie la această influență, încă mai puternică, provocîndu-se războiul de treizeci de ani. Iar în tot cursul acestui război Casa de Austria n-avea decît un singur aliat: Papa, a cărui cauză se apăra, și Scaunul roman, pe acest timp, însemna Ordinul iezuiților.

Mentalitatea iezuită fiind cu totul deosebită de mentalitatea naivă a franciscanilor, de la iezuit ne putem aștepta la considerații științifice și la intenții politice. D’Avril nu vine deci să ne cerceteze ca un om curios. Pe cînd din tot ce are Moldova nu este un lucru care să nu-l intereseze pe Bandini, pentru d’Avril interesul e mai restrîns: el vine în părțile acestea ale Moldovei pentru scopurile Ordinului sau, pentru lupta pe care catolicismul o duce împotriva turcilor, spre cea mai mare glorie a papalității. Recomandat de hatmanul polon Iablonowski, călătorul nu întră pe la Camenița, unde în curînd niște negustori armeni vor fi prădați de tatari, ci prin Moldova, cu o escortă de treizeci de călăreți români. Astfel de la castelul Iablonow se ajunge la Cîmpulung, ocupat de poloni, trecînd prin pădurea mlăștinoasă a Bucovinei, infestată de tîlhari.

Un interes real pentru noi nu putem găsi la d’Avril, și ni pare rău că n-a avut nici timpul, nici dispoziția de a vedea mai multe lucruri în Moldova, pentru că Moldova lui Constantin Cantemir era fără îndoială o țară cu caracter deosebit de ce cunoaștem pînă acum. de pe urma războaielor între turci și poloni.

Ioan Sobieski, în afară că permisese prin victoria sa în 1674 lui Ștefan Petriceicu fugar să ocupe o clipă scaunul Sucevei, a făcut două expediții în țară, una anterioară datei de 1689 a venirii lui d’Avril, expediție care l-a dus pînă în Bugeac, unde s-a prăpădit cea mai mare parte a armatei lui, în pustietatea fără hrană pentru cai și apă pentru soldați (a doua îi va aduce stăpînirea întregii Moldove dintre Siretiu și munte). Există însă chiar după campania întîia, din 1686, o Moldovă polonă, cu acest Cîmpulung bucovinean și cu mănăstirile de pe acolo, care erau la dispoziția ofițerilor regali, și avem o întreagă corespondență pe care rottmeisterii (comandanții de ceată) și horonjii, ofițerii inferiori, ori namesnicii o trimeteau la oamenii din Cîmpulung pentru afaceri de vecinătate, și de la o bucată de vreme străinii ajunseseră să învețe românește, ba chiar să scrie în limba noastră, cu litere latine și cu ortografia polonă. Și să mai adăugim faptul că între dînșii existau și români cari slujeau în armata polonă, ca marele viteaz Turcul sau Turculeț, al cărui nume l-am găsit scrijelat pe picturile de la Sucevița, ori ca acel Davidel sau Davidencu, care ar fi vrut să fie domn în Moldova, cu ajutorul polonilor. Căci dorința de luptă a tineretului moldovenesc și muntean din vremea aceea nu era îndestulată prin aceea că puteau merge cu Duca Vodă să sape șanțuri sau să îndeplinească funcțiuni de străjeri în armata ce încunjura Viena, ci acel tineret voia războiul în adevăratul înțeles al cuvîntului, cu lupte, cu primejdii, cu distincții, onoruri și glorie.

D’Avril laudă Moldova, „una din cele mai frumoase și mai plăcute țeri din Europa», cu apa Moldovei, „care șerpuiește aproape ca Seina»; dar țara e puțin locuită din cauza prăzilor turco-tătărești: în răsărit oamenii stau ascunși prin bordeie.

Cînd, cu o nouă escortă, de la Cîmpulung, d’Avril și tovarășul său, Beauvoillier, ajung la lași și prezintă scrisorile de recomandație, ei sînt salutați de un secretar domnesc, în casa ce li se hotărîse ca reședință. Carăta cu cinzeci de ostași care vine să-i ia pentru audiență aduce și pe „fiul marelui logofăt” ca tălmaciu.

Notăm că atunci cei mai învățați moldoveni făceau studii peste granița Nistrului. Miron Costin învățase la Bar, nu departe de Nistru, și știa polonește întocmai ca un localnic. Ba, cînd voia să deie ceva de un caracter mai ridicat, întrebuința limba polonă: dacă în românește a scris Cronica țerii, mai ales amintiri de-ale lui, în limba polonă a compus, pe lîngă un rezumat din istoria Moldovei, și un poem cu oarecare valoare în dezvoltarea literaturii regatului, poem care poate să aibă importanță și pentru noi, pentru că exprimă cu cea mai mare energie și cu o mîndrie deosebită ideea originii noastre romane și unitatea neamului românesc. Înăuntru se găsește aceeași tendință pe care o întîlnim și în scrisoarea lui Ștefan Petriceicu: de a se reface Moldova în hotarele cele vechi. Fratele lui Miron Costin, hatmanul Velișcu, avea aceleași vederi, iar, în ce privește pe fiii lui Miron, crescuți la iezuiții poloni din Iași, toți se formează în spiritul polon. Mai tîrziu hatmanul va fi omorît din ordinul bătrînului Cantemir, și el, dealminterea, un fost soldat și ofițer inferior polon, pentru ca îndată Miron Costin să fie tăiat lîngă casa lui de țară din județul Romanului, pentru aceleași legături cu polonii.

De subțiori, ca în audiențele la Sultan, cei doi clerici sînt duși, printre ostași în arme, pe treizeci de trepte, în sala Divanului. Aici d’Avril trece printre boieri, salutîndu-i, pentru a se înfățișa în „sala Tronului”, plină de lume, și a vorbi două ceasuri cu simplul domn care se iscălea cu ajutorul unei table de lemn. Cantemir i-ar fi tratat prietenește și pentru calitatea lor de matematici. Pe atunci iezuiții află de tratatul Moldovei cu împăratul, care-i garanta existența politică supt condiția vasalității și unui tribut de 50 000 de scuzi pe an, a primirii de garnizoane germane în cetăți contra ocupației polone, a moștenirii tronului prin fiii lui Cantemir, a libertății cultului catolic. D’Avril găsi chiar la Iași pe trimesul imperial care încheiase actul.

După opt zile, drumeții pleacă, și mai frumos salutați decît în ceasurile Venirii. În patru zile, d’Avril era la Galați, de unde pe o barcă va merge în tabăra turcească. Pe dînsul îl interesau asemenea lucruri, fiindcă pe vremea aceea ambasadorul francez la Constantinopol negocia pacea între turci și poloni, și-l mai interesa și faptul că erau partizani poloni în Moldova – și aceasta însemna în același timp că aceeași oameni urmau să fie și ocrotitorii bisericii catolice. În cursul războiului după despresurarea Vienei, se întîlnesc necontenit negocieri cu împăratul. Cînd trupele acestuia ajunseră la granița Ardealului, cînd, supt comanda generalului Veterani, pătrunseră și în Serbia, ocupînd Cladovo, țerile noastre s-au găsit înaintea alternativei de a fi prădate ca dușmane, de soldații imperiali, sau de a se înțelege cu împăratul pentru a nu fi prădate și pentru a căpăta o situație politică superioară celei de pînă atunci. Șerban Cantacuzino, fără cea mai mică îndoială, a intrat în negociații cu imperialii. Veneau aici trimeși de-ai împăratului din Viena, călugări catolici din ordinul franciscanilor sau iezuiților, francezi ca Antide Dunod, italieni ca Del Monte și însuși episcopul catolic de Nicopol, Antonio Ștefani. Șerban Vodă era foarte ambițios, stăpînind tiranic familia sa, boierii săi, țara sa, nu tocmai iubit de frații săi, pentru care ei au fost chiar învinuiți că l-ar fi otrăvit, vulturul Bizanțului nelipsind din pecețile lui, și mi s-a părut chiar că recunosc în două litere adăugite la titlul lui doi Ț, cari ar însemna: Țar Țarigradschi, Împărat al Țarigradului –, ar fi visat să ajungă împărat la Constantinopol. Dar, cînd negocia cu împăratul, el era un om de foarte mare socoteală; primea propunerile, le examina, răspundea cu alte propuneri și, cînd s-au fixat condițiile în care s-ar putea închina către nemți, el a cerut ca domnul să fie stăpîn în țară, boierii, clerul să-și păstreze privilegiile, hotarele să rămîie neatinse, și pe lîngă aceasta să i se dea lui Amlașul și Făgărașul din Ardeal și chiar unele localități bănățene care s-ar fi adăugit posesiunilor acestora.

În ce privește Moldova, însă, situația lui Constantin Cantemir era cu totul alta. Șerban era șeful unei familii puternice și bogate, era un boier de o mare bogăție și influență, de un talent politic notabil, și, natural, cînd el venea ca domn prin propriile lui mijloace, putea vorbi altfel decît venind la cîrmă în condițiile de neprevestita infeodare turcească a lui Cantemir. Șerban era înrudit cu vechea dinastie și purta numele lui Radu Șerban, urmașul lui Mihai Viteazul, ca unul ce se cobora din fata acelui Radu Șerban, pe cînd Cantemir nu era decît un biet răzeș din împrejurimile Fălciului, trăit în împrejurări foarte modeste, fără nici un fel de cultură, redus a iscăli cu un tipar de lemn. Domnul Moldovei era un om absolut simplu, petrecînd astfel încît să i se poată spune: „cu păharul îndesește și cu birul mai rărește”, ceea ce permitea toate glumele Costineștilor împotriva lui; fără nici un fel de țintă politică, fără nici un fel de concepție, el afla plăcere doar să i se cetească Alexandria, din care cauză pe unul din băieți îl și botezase Antioh. Numit în domnie de comandantul armatelor turcești din Dobrogea, Soliman, care-l cunoștea de multă vreme, a fost și aici un soldat bun, bătînd pe poloni la Boian, iar, cînd a venit Sobieski întîia oară, s-a retras, neconsimțind să încheie o învoiala cu regele, care era gata să-l recunoască domn al Moldovei, pe dînsul și pe toți copiii lui. Dacă totuși la un moment dat Constantin Vodă încheie un tratat cu împăratul din Viena, i s-o fi părut că polonii nu sînt așa de siguri cum sînt germanii, și prin urmare ceea ce a refuzat polonilor, poate și din dușmănie față de Costinești, a admis împăratului austriac. Precum, în Muntenia, mai tîrziu, Șerban Cantacuzino însuși a trimes pe călugărul Isaia din Ierusalim la cei doi țari, Fedor și Ivan, cari au fost înlocuiți pe urmă de Petru, și acesta s-a și întors cu înțelegerea primită, însă prea tîrziu, după moartea domnului său.

Antide Dunod nu iscălește rapoarte privitoare la Țara Românească, dar avem, tipărit în vechea istorie a Moldovei și Țerii Românești a lui Engel și reprodus de acolo în Magazinul istoric al lui Laurian și Bălcescu, un foarte bogat raport privitor la organizarea principatului munten pe la 1697, fără nume de autor. Desigur că nu trebuie să caute cineva pe autor printre călugării catolici din țară, cari erau de obicei oameni foarte simpli, deși poate să vie de la dînșii o istorie a mănăstirii de franciscani, a „Bărăției” din Tîrgoviște, scrisă mai tîrziu latinește, fără legătură cu interesele politice pe care le examinăm acum.

Că avem a face cu o expunere a unui călugăr catolic, nu-i nici o îndoială, căci este o parte întreagă care privește numai interesele catolicismului la noi. Ele se urmăresc în toate părțile unde se mai pot găsi: pînă la cei 1 000 de dărăbanți (odată 2 000) pedeștri români de pază la curte, dar puși la lucru de case, de lemne, de iazuri pentru căpitan și agă, cărora li se zice „papistași” de pe vremea cînd erau sîrbi din Dalmația (la domnie păzesc lefegii sași; din seimeni, „bulgari, greci și sîrbi” au rămas doar o mie).

La Cîmpulung exista pe vremuri o foarte importantă colonie catolică din secolul al XlII-lea, și în arhivele bisericii catolice de acolo se păstrează încă acte privitoare la această colonie, precum și la istoria orașului în general; și din acele acte se vede dispariția înceată a acestor catolici, cari. prin căsătorii sau în dorința de a ocupa funcții, părăseau biserica lor și treceau la a țerii. Călugărul nostru urmărește și rămășițile organizației religioase catolice de acolo. Deoarece cultura lui este destul de serioasă, deoarece se vede că a frecventat pe domn, că a fost în legătură cu boierii, trebuie să admitem că era o personalitate de oarecare importanță. Am arătat aiurea că nu poate fi vorba de altcineva decît de italianul Del Monte, întovărășitorul lui Antide Dunod.

Se dau știri acolo despre domnia slabă a lui Antonie Vodă din Popești, o „umbră de domn”, în locul lui domnind Banul Mareș și logofătul Radu Crețulescu, despre „marele tiran și foarte lacom” care a fost Duca și mai ales despre Șerban Cantacuzino, asupra căruia se revarsă toată ura, pentru că a prigonit pe catolici: „A vrut să meargă pe cărările lui Duca. Duca a făcut calea sau cărările pe care abia putea merge pedestru, dar Șerban a crescut de treizeci de ori calea, pe care și patru cară se pot întîmpina și merge înainte”. Și se citează cazurile de cruzime ale lui, față de judele catolic din Cîmpulung, față de boierii Drosu, Vîlcu, Hrizea; cei mici sînt căzniți a scoate din județe biruri prea mari. De fapt, amestecîndu-se în toate și hotărînd toate, el e „domn, el ban, el vornic și toate celelalte”.

Partea cea mai interesantă a expunerii călugărului catolic este aceea care privește organizația principatului muntean pe această vreme. Alții vin la noi numai în trecere și văd doar cîteva lucruri de suprafață; acesta a avut ambiția de a da un fel de conspect al dregăteriilor muntene. Pentru prima oară întîlnește cineva, într-o formă mult mai bogată decît la Bandini, și pentru Muntenia înșirarea tuturor funcțiilor, cu toate atribuțiile dregătorilor. Și nu numai că se înfățișează starea dregătorilor de la noi în vremea aceea, dar se mai adauge ceva: clasele deosebite ale populației sînt studiate așa încît de la dînsul se pot căpăta știri de o autenticitate absolută în ce privește rosturile boierilor și ale țerănimii în genere, ca și ale acelei părți a țerănimii care se desfăcuse de cealaltă, și, desfăcîndu-se, are o situație privilegiată. Ca, de pildă, cei supuși acum păharnicului, cari plăteau un bir deosebit și erau scutiți de o mare parte a sarcinilor ce apăsau asupra celorlalți, și aceasta din faptul că îndeplineau funcțiuni militare, călărașii spătarului, 4–6 000, cari dau bir prin „cruci“ de doi pînă la patru (de unde „cruce de voinic“, cînd unul singur face ca ei toți), mazilii „serdarului de mazili“, dregător nou, scutelnicii, cîte patru pînă la opt de „cruce”; vorniceii, vistierniceii, păhărniceii, postelniceii ori așa-numiții „roșii de țară”, cari se întîlnesc de pildă în vremea lui Mihai Viteazul, la cucerirea Ardealului: „o foarte frumoasă armată” spune un izvor.

Ca spirit, scriitorul urăște nu numai pe domn, dar și țara, românii părîndu-i „ambițioși, trufași”, mincinoși, și, din sărăcie, „nestatornici și iubitori de schimbări, înșelători ca grecii și nerușinați ca țiganii”, ale căror femei cresc pe copii. Sărăcia e mare: se văd țerani trăgînd la carul cu lemne alături cu boii.

Dintre localități se descriu, fiind centre catolice, pe scurt, Tîrgoviștea cu zdravăna curte, Rîmnicul, Cîmpulungul, Baia de Aramă, cu mine exploatate. Abia de mai sînt la Cîmpulung zece familii catolice; la București ceva ostași, trei negustori (din cei o sută, cu bir special, de șase sute de lei pe an, normal), de la Chiprovaci în Bulgaria și un secretar polon din Moldova. Se recomandă imperialilor si punctele de întărit: între altele, Cetatea lui Negru Vodă.

Aceasta fără a pomeni îndeosebi pe megieșii încă liberi în fața rumânilor, moșteniți sau cumpărați, dar – se spune lămurit – numai bărbații.

Adăugim că la 1685 trecea pe la noi un călugăr italianizat din Bulgaria, Soimirovich, bulgar sau sîrb dalmatin, – e greu de precizat. Era episcop latin la Prizren: de la dînsul se păstrează și unele însemnări de grai românesc din Peninsula Balcanică.

Cel mai vechi călător polon din secolul al XVII-lea care ni-a lăsat descrierea țerilor noastre străbătute de dînsul și-a redactat opera în limba lui maternă, și o putem analiza numai după un rezumat român.

Sigismund Lubieniecki, tînăr secretariu al unei misiuni polone la Constantinopol, a lui Wojciech Miaskowski, ajunge cu alaiul la hotarul Moldovei în ziua de 3 mart 1640, cu un pașaport, datat 26 februar, al lui Vasile Lupu. Întrarea în țară se făcea pe la Ștefănești, unde tot mai păzea, ca supt Movilești, un pîrcălab moldovenesc cu cîțiva cazaci în serviciul domniei. Pe la satele Tabăra și Cîrniceni, cu amintirea luptelor de la Țuțora, ale lui Zolkiewski, hatmanul polon chemat la Gașpar Vodă Grațiani – urmele se cunoșteau încă în pămînt –, se atinge lașul, în preajma căruia apare fratele lui vodă. Hatmanul, cu logofătul, alți boieri și șase steaguri de cazaci, precum și oaste, cu muzica. Începătorul în ale diplomației se miră că vodă însuși n-a ieșit înaintea oaspeților săi. Păcat că n-avem nici copia, nici traducerea paginilor despre curtea lui Vasile ca și despre înfățișarea lașului. Drumul de întoarcere se înseamnă prin Scînteie, prin Vaslui, unde se văd încă rămășițele curților lui Ștefan cel Mare, prin Bîrlad și Focșani. Primirea e judecată neprietenoasă, mai ales în raport cu aceea care se întîmpină peste Siretiu, la munteni, unde carătele sînt trecute prin vad de locuitori. La Rîmnicul Sărat așteaptă pașaportul lui Matei Basarab, și boala de două zile a lui Miaskowski dă prilej să se spuie cîte ceva despre oraș. Prin locuri bogate în vînat se ajunge la Buzău, cu suita de ostași. Pe la Gherghița se merge apoi la București, unde întîmpinarea e strălucită. Dunărea se trece la Silistra.

Venim apoi la un mare călător solemn, primit în pompoasă audiență la domnul Moldovei, Antonie Ruset, urmașul lui Duca, și care, deci, poate fi pus alături cu aceia cari, cu cîtva timp în urmă, se putuseră apropia de domni cu o altă situație decît a acestui biet levantin, menit unei scurte treceri pe tron și unei lungi ispășiri în chinuri.

La 1677, după ce francezii, negociind pentru pace cum vom vedea, își ajunseseră scopul, vine la Iași acest ambasador polon cu o suită numeroasă, cu trufia obișnuită la solii regilor poloni, ducîndu-se la Constantinopol pentru a pecetlui pacea încheiată. Numele lui nu e însemnat în descrierea de călătorie, ci numai situația de palatin de Kulm.

Solul ajunge la Nistru. Aici îl primește pașa care stăpînea de partea cealaltă a rîului, pentru că turcii se așezaseră, de pe urma războiului, dincolo de apă, – de unde va rezulta că peste patru ani Duca Vodă poate împlini rostul de administrator al Ucrainei, unde se vor scrie acte redactate românește, cu mărturii de cazaci servind pe pîrcălabul grec al lui vodă.

Acolo, la Camenița, i se dă ambasadorului polon vin, tainul, 200 de piaștri – și, ca amănunt, verificîndu-se suma, se găsește cu zece piaștri mai puțin, la cari se adaugă alți zece pentru bacșiș. Înainte de a trece în Moldova palatinul face oarecare constatări cu privire la situația Moldovei, arătînd că, pe lîngă tributul de 500 000 de piaștri, țara, după ce trecuse atîta turcime printr-însa, era absolut stoarsă, și se ruina, și mai mult, de pe urma faptului că turcii se așezaseră acolo în Camenița, pe care n-au dat-o înapoi, decît la sfîrșitul secolului, la pacea din Carlovăț (1699). Turcii din cetate jăfuiau țara cu aprovizionările lor: necontenit mergeau pe drum carăle cu pîne, cu fîn și alte lucruri de nevoie.

Antonie Vodă scrie polonului că ar fi bine ca, atunci cînd va sosi, să nu fie turci lîngă dînsul, așa încît să poată vorbi mai ușor și fără a fi bănuit („affin qu‘ils puissent s‘entretenir et discourir ensemble plus aisément et sans soubçon“). Acesta confirmă iarăși cele spuse mai înainte: că domnii noștri țineau foarte puțin la turci; dacă acest Antonie Ruset, fără nici un fel de legătură cu țara, simplu om turcesc, venit de-a dreptul din Constantinopol, și era dispus a vorbi cu dușmanul de ieri al împărăției turcești pe ascuns, ni putem închipui ce era cu ceilalți.

Drumul către capitala lui Antonie se face cu greu; fuseseră ploi multe, care desfundaseră drumurile de comerț. La 25 iunie palatinul ajunge la Iași, și a doua zi își face intrarea în oraș cu strălucire, cum făcuse și la Camenița. Și lumea, care era foarte bucuroasă de ploile ce căzuseră după o lungă secetă, îl primea foarte bucuros, socotindu-l că aduce binecuvîntarea lui Dumnezeu.

Logofătul, însuși Miron Costin, îi scrie, urîndu-i bun sosit și dorind să ajungă la bun capăt ambasada. Lîngă oraș vine apoi întru întîmpinare însuși Domnul, „le duc de Valachie”, cu douăzeci de cai. Solul oferă lui vodă locul din dreapta, dar acesta refuză. Secretarul care întovărășea pe palatin, Rzewuski, salută pe boieri, și aceștia, adunați în cerc salută prin gesturi făcute de toți în același moment, după datina politeței orientale. Ei formau o mică trupă, avînd un steag de adamască roșie. Pe urmă vin în alai dragonii, ambasadorul și muzica domnului, care, ni spune călătorul, „sonnoient incessamment du hautbois, cornemuses et autres instruments à leur mode”. Era, se pare, muzică nemțească, nu cea turcească. Pe urmă vin douăzeci de companii de cavaleri și șase de seimeni, infanteriști, apoi alte șase companii de infanterie. Cu toții se așezară în rînd pentru trecerea în revistă: „en bataille, à leur mode». Clopotele orașului sună pentru primirea ambasadorului.

La despărțire, palatinul se oferă să conducă pe domn pînă la curte. E dus apoi el pînă la corturi frumoase, cu covoare turcești, care sînt așezate supt Cetățuia, biserica ridicată de Duca-Vodă și păstrată încă foarte bine, puțin desfigurată prin caraghioasele turnuri; brîul, de o delicateță de linii pe lîngă care cele de la Trei Ierarhi par grosolane, e amenințat, azi, prin scurgerile de pe acoperișul fără streașină. Biserica era scumpă lui Duca, deoarece cuprindea mormîntul fratelui său și al unei tinere domnițe, din acelea care se văd pe zid, zugrăvite în costume apusene, de un pictor străin.

A doua zi ambasadorul e poftit la curte. E întovărășit de o ceată de boieri și de fiii logofătului Miron Costin, Nicolae Pătrașcu și Ioniță, crescuți foarte bine la școala iezuiților din Iași, așa încît știau latinește și polonește; cel mai mare, Nicolae, care era să fie și el cronicar al Moldovei, ține un discurs în latinește. Sînt de față și fiii hatmanului, fratele lui Kliron, Velișcu, care va fi tăiat de Constantin Cantemir; și ei știu latinește, ca unii ce învățau la aceeași școală. Apoi ambasadorul se duce la biserica lui, catolică, pe vremea aceea deservită de acești iezuiți poloni, iar mai tîrziu de franciscani italieni. Asistă la o procesiune cu sfintele taine. Apoi se duce la curte.

Curtea e orînduită după moda turcească. Din descrierea ce ni se dă aici se pot verifica știrile de pînă acum: se trece poarta întîi, unde stau o samă de boieri, poarta, a doua, unde așteaptă boieri și mai mari, gradat, pînă se ajunge la luminata față a lui Vodă. La scară așteaptă acesta însuși. Solul trece prin două săli unde erau mese mari, întinse, pînă în „sala tronului”, unde se vedea un divan vechi, acoperit cu covor turcesc. Vine acum „o galerie cu balcon”, un cerdac, care duce la altă odaie, zugrăvită toată „à la hollandaise”. Pictorul, care la Cetățuia zugrăvise pe domn și pe fratele lui, probabil că a fost întrebuințat ca să împodobească și casa de reședință. Se oferă dulceți, rachiu în păhare de cristal. Rachiul este găsit excelent; asupra dulcețurilor scriitorul n-are nici o părere.

Vodă se așază lîngă ambasador și secretarul său. După masă se începe audiența. Antonie Vodă, care trăise la Constantinopol, fără îndoială că înțelegea limba italiană și limba latină. Solul arată scrisorile regelui. Pe urmă vorbesc de așezămintele din Polonia, de curtea regală, și palatinul cere domnului serviciul de a i se transmite corespondența la Sniatyn și de a se îngădui reparația bisericilor catolice stricate. În același timp se vorbește și de prizonierii cari rămăseseră la tătari, în timpul războiului.

Mîntuindu-se audiența, ambasadorul pleacă din Iași spre Tighinea-Bender, reședința serascherului, comandant al graniței. E condus de o escortă de onoare pînă la Hîncești. Despărțindu-se de dînsa, solul trimite o scrisoare lui Miron Costin, mulțămindu-i pentru primire. Trece apoi la tabăra turcească unde este întîmpinat cu pompă foarte mare, dîndu-i-se un „ciorbagiu” ca să-l întovărășească pînă la Constantinopol, împreună cu două companii de ieniceri călări și cu ceauș-bașa de la Cameniță.

Se descrie tabăra turcească și corturile de lîngă podul pe Dunăre. În cale ambasadorul primește știință că domnul a transmis corespondența precum făgăduise.

La 8 iulie, palatinul ajunge la Isaccea și descrie așezarea de pe deal, fără ziduri împrejmuitore, ulițele strîmte, multele case, mai mult de lemn; vorbește și de palatul împărătesc, care servise de adăpost soției legitime și celei nelegitime a sultanului. Aici sînt două moschei acoperite cu plumb, clădite tot pentru ca să aibă unde să se închine acele fețe luminate. La Dunăre se înalță un castel mare cu patru turnuri și ziduri înalte. Locuitorii sînt „greci, armeni bulgari, evrei și turci”. Ceea ce nu prejudecă asupra populației rurale, căci noi n-am fost locuitori de orașe în rîndul întîi, și de-a lungul Dunării lumea de prin sate era și atunci absolut românească. Pentru jumătatea veacului al XVIII-lea am găsit, în adevăr, la Reni însemnări pe cărți vechi, din care se vede că la 1770 în biserica Sfîntului Dumitru din Babadag preotul era sau grec sau român, iar cărțile bisericești întrebuințate, românești. Prăvăliile sînt sărace. În oraș stau ascunși o mulțime de robi luați din timpul războiului.

Interesul acestui călător este și acela că descrie, nu numai Dobrogea veche, dar și aceea care, din împrejurările știute, ni-a fost adausă prin tratatul din 1913. În Dobrogea veche se vorbește de Babadag, fără zid încunjurător, cu străzi strimte, dar cu multe case de zid și patru moscheie. Dealminteri Babadagul este oraș sacru pentru turci, cari au îngropat aici pe un santon, al cărui mormînt e obiect de venerație. Numai după Babadag, trecînd un rîuleț, se începe adevărata Dobroge. Aici populația era tătărască, populație în parte dispărută astăzi, căci ai noștri au venit de pe malurile Dunării și li-au duat locul. Sînt două sute de sate și o sută cinzeci de spahii turci cu proprietăți de pămînt. Se înseamnă și satele: Muftù-cîslasi, Imam-hari, Tariverdi, Caranasuf, Garaiun, Uzunalimari, Cotunalè, Fagimusli. Aici, în feuda fratelui vizirului se găsește o moscheie acoperită cu plumb, un palat, grădini și vii. La 19 iulie se ajunge la Bazargic, „une jolie petite ville”, fără ziduri, cu străzi pavate, strîmte, „un fort beau palais” și trei moschei.

Cum se vede, Dobrogea, în secolul al XVII-lea, avea o prosperitate suficientă pentru ca moscheile în centrele mai mari să fie numeroase și să existe și „palate”.

Călătorii războaielor turco-polone

Călătorii cari se înfățișează acum pot forma laolaltă un capitol deosebit din istoria acelora cari au străbătut prin regiunile noastre căutînd, sau găsind fără să caute, informații privitoare la dînsele. Sînt aceia cari cercetează Țara Românească și mai ales Moldova în legătură cu războaiele dintre turci și poloni – pentru că nu sînt încă de acei călători cari să vie la noi din dorința de a ne cunoaște.

De la o bucată de vreme există o chestiune de interes general, am zice: european, care cuprinde și țerile noastre, și oameni din deosebite regiuni ale Apusului sînt îndemnați a veni în părțile noastre: e acest război turco-polon.

Dacă a fost vreo țară care să fi evitat războiul cu turcii, e fără îndoială Polonia. Pe cînd Ungaria a fost aproape necontenit în război cu aceia cari, fiind păgîni, erau indicați ca dușmani pentru un regat apostolic cu misiune de cruciată, cu Polonia nu era așa. Polonia e cu adevărat un regat național, întemeiat de la început de oamenii săi pentru scopurile lor, și care deci nu căuta neapărat în necredința dușmanului un motiv de luptă. Cît timp polonii puteau să se ferească de dușmănia sultanului, au făcut-o.

În tot secolul al XV-lea lucrul acesta se observă foarte bine. Ștefan cel Mare în cea mai mare parte a luptelor lui a fost lăsat fără sprijin de regele Poloniei, care a dat contingentul său numai în anumite momente și în condițiuni foarte modeste și foarte discutabile. Cînd, la sfîrșitul acestui secol, Ioan Albert, fiul regelui Poloniei, vine în ajutorul lui Ștefan, o face în condiții care nu puteau să salveze independența Moldovei, și cînd același prinț, ajuns însuși rege, întrebuințează cauza cruciatei, planul de luptă împotriva păgînilor, întenția de a-i scoate din Moldova e numai un mijloc pentru a intra în țară, unde voia să răstoarne pe domn ca să puie în loc pe unul din frații săi.

În întîia jumătate a secolului al XVI-lea, iarăși, polonii se feresc cît pot de orice ciocnire cu armatele turcești, cărora n-aveau ce li opune. Și, prin urmare, în loc să-i vedem colaborînd cu moldovenii împotriva turcilor, pe vremea lui Petru Rareș, sultanul Soliman primește plîngerile lor contra domnului Moldovei ca să-l răstoarne pe acesta, potrivit cu interesele polone, la Hotin și aiurea.

În a doua jumătate a secolului al XVI-lea fiind adus pe tronul Poloniei, Ștefan Báthory, un ungur care fusese prinț al Ardealului ca vasal silit al turcilor, noul rege se gîndește ca, în legătură cu cazacii și peste țerile noastre, să înceapă lupta menită a da regatului granița Dunării, idee împărtășită și de cancelariul Ioan Zamoyski, care va rămînea, după moartea lui Báthory, factorul cel mai influent din țară, avînd, pe lîngă ambiția polonului, și sentimentele omului cult din Apus, omul Renașterii, față de barbarul profanator.

Această luptă, pe care regele Ștefan n-a avut vreme s-o pregătească dar Ioan Zamoyski începuse a o pune la cale, cînd a așezat la 1595, pe Ieremia Movilă în Moldova și a scos pe Mihai Viteazul în folosul lui Simion, fratele lui Ieremia, e apoi stîrnită de turci, de un tînăr sultan, Osman, care avea nevoie să-și cîștige popularitate, mai ales în elementele militare: el face deci o expediție la Hotin.

I se răspunde prin acea invazie în Moldova a Hatmanului Zolkiewski, care duse la catastrofa retragerii din Basarabia.

Acum, după încercările acestea de cruciată la începutul veacului al XVII-lea, Polonia întră într-o fază de adîncă decădere provocată și de nesiguranța în ce privește succesiunea tronului. La un moment, din dinastia de Suedia, dinastia Wasa, după Sigismund, adversarul lui Mihai Viteazul, și după Vladislav, fiul lui, vine ca rege Ioan Cazimir, fratele lui Vladislav, un prinț care dusese cu totul altă viață decît aceea care l-ar fi pregătit, cu toate recentele visuri ale unei noi cruciate ce ar fi dus armele creștine pînă la Constantinopol, pentru un rol de luptător în Orient, în împrejurări așa de grele. S-a început de atunci încă a se ventila ideea împărțirii Poloniei.

Pentru această împărțire era întîi candidatul suedez, reclamînd aceleași drepturi pe care le reclamase și le cîștigase Sigismund Wasa, Carol Gustav; apoi prințul Ardealului, Gheorghe Rákóczy al II-lea, care spera și el să fie rege în țara unde stăpînise înaintașul său, Ștefan, și pe care o rîvnise alt înaintaș, Gabriel Báthory.

Ardeleanul a făcut astfel o expediție la care au luat parte și moldoveni și munteni, dar care a mers rău, intervenind tatarii, cari prind cea mai mare parte din oaste. Constantin Basarab și Gheorghe Ștefan și-au pierdut astfel tronul, dar nici suedezii, cînd au intervenit pe sama lor, n-au putut să-și ajungă scopul, deși au cucerit cea mai mare parte din țară, ajungînd să-și impuie regele și în Varșovia.

Din toate acestea a rezultat o zguduire adîncă a regatului, și, pe cînd înainte chestia Poloniei fusese deschisă pentru creștinii din Apus, acum, după ce aceștia, suedezi, ardeleni, se dovediseră că nu pot să cîștige Polonia în puterea dreptului de moștenire sau de cucerire, chestia Poloniei rămîne deschisă de partea cealaltă, de către turci.

Pe de altă parte, acești din urmă aveau nevoie de altfel de expediții: la începutul veacului, dinastia turcească fiind compromisă, fusese necesar ca un tînăr sultan să încerce o mare lovitură de prestigiu în părțile Poloniei; în a doua jumătate a secolului, căzînd și mai adînc nu numai dinastia, dar statul otoman întreg, marii viziri din casa Chiupruliilor, o adevărată dinastie, au judecat că s-ar putea ajunge la o întinerire a imperului prin reluarea războaielor.

S-a încercat întîi lovitura împotriva germanilor din imperiu, cu lupta de la Sankt-Gotthard, în care turcii au fost învinși și siliți să primească o pace defavorabilă. Atunci, fiindcă lor li era indiferent pe cine atacă, și-au ales un dușman mai slab, pe care Europa apuseană nu putea să-l ajute așa de ușor, în polonii slăbiți.

Deși au suferit înfrîngeri cum a fost cea de la Hotin din partea lui Ioan Sobieski, – pe vremea aceea, emulul lui Zamoyski era numai comandant suprem al armatelor regelui Mihail Wiszniewiecki –, ei au continuat războiul pentru război și regenerare, amestecîndu-se în el și cazacii, marele duce de Moscova însuși, și ajungînd să se dezvolte ca element complementar cu războiul turco-polon un război turco-rus, cu o pace separată între prințul moscovit și sultan.

După toate aceste explicații, venim la cea dintîi călătorie din această vreme, cuprinsă într-o carte din 1678, foarte rară, pe care, acum cîțiva ani, domnul general Vlădescu, atașat militar la Roma, a comunicat-o Academiei române și care a format obiectul unui memoriu.

Călătorul acesta este Cornelio Magni, și cartea lui se cheamă: Ce am putut culege mai curios și mai interesant în călătoria mea în Turcia.

El spune că a cules știrile lui în doi ani de călătorie și locuință în acele părți. Astfel, el avea toată experiența trebuitoare pentru a judeca bine împrejurările de la noi, ca unul care străbătuse deosebitele provincii turcești, așa încît putea să-și deie samă de sensul unor anumite lucruri care ar fi rămas neinteligibile pentru cineva nepurtat prin locurile acestea. A fost în Cipru și în Smirna; a întovărășit chiar pe vestitul călător francez Chardin, a cărui descriere este una din cele mai prețioase cu privire la Turcia din veacul al XVII-lea. Foarte prețioase sînt știrile privitoare la situația creștinilor, în genere, din Imperiul otoman.

Cînd sultanul Mohamed al IV-lea pleacă personal în expediție prin Moldova, reînnoind campania pe care cu cinzeci de ani în urmă o făcuse înaintașul lui, Osman, italianul caută să cunoască locurile noastre, și, avînd legături cu ambasadorul german și cu cel al Olandei, acesta vechi prieten al Porții, ca unul ce reprezintă o putere ce nu se luptase niciodată cu turcii, iar cel german găsindu-se după ciocnirea cu imperiul în situație de prieten, capătă scrisorile trebuitoare pentru ca să între în țară și să urmărească evenimentele ce se așteptau.

Pornește pe apă, de la Anhial, unde se culegea sare din apele mării și unde, în secolul al XVI-lea, fuseseră curțile vestite ale începătorului puterii și bogăției familiei Cantacuzino, ale lui Mihail Cantacuzino, cunoscut supt numele de Șaitan-oglu, „Fiul Satanei”, care a fost executat acolo, în Anhial. E primit pe corabia unui anume Șaban-beiu. Trece pe lîngă Varna, pe care o descrie în treacăt, și de-a lungul coastei Dobrogii, pe care pe urmă o va vizita și pe uscat, cu sălașurile ei de tatari și de „derviși», căci de populația creștină nu vorbește. Observăm că, armatele chiupruliilor mergînd prin Dobrogea, începe a fi descrisă și această provincie, rămasă multă vreme ca un teritoriu cu totul necunoscut pentru călători.

La Magni, Chilia, care de atîta vreme nu atrăsese atenția nimănuia, e înfățișată ca un loc foarte mare, destul de bogat în toate, afară de vinuri. Are un castel frumos, cu turnuri multe, în care se păstra artilerie. Se pomenește și acea biserică din vremea lui Ștefan cel Mare, refăcută de Vasile Lupu. „Am văzut în multe locuri” spune el, „felurite arme genoveze sculptate în marmură, cum se văd la Galata”, vechea colonie genoveză a Perei. Aici erau și mari pescării de morun, de care se vorbea în secolul al XVI-lea și lui Fourquevaux și altor călători de pe la 1570–80. Un singur lucru îl supără acolo pe călătorul nostru: marele număr de „țințari, turbați, de o mărime nemăsurată”; „zanzare arrabiate di smisurata grandezza”.

În fața Chiliei se află flota turcească, iar în Chilia însăși stăteau pentru nevoile expediției optzeci de tunuri.

De aici se trece la Ismail-smil: aici iarăși apare castelul turcesc, „destul de bine clădit, cu mulțime de locuitori”. Orașul aparținea marelui eunuc, lui „Cîzlar-Aga”, care-i culege veniturile.

Magni mai pomenește de o localitate care nu poate fi identificată, – desigur că a încurcat-o cu Vasluiul pe care l-a văzut doar mai tîrziu – și menționează apoi Isaccea și cu Satul Nou din vecinătatea ei. Aici se coboară de pe corabie și pornește pe uscat, întrebuințînd o haraba din cele obișnuite în regiunea Bugeacului pînă în momentul de față, o simplă căruță de lemn, cu caii prinși de funii. Astfel ajunge drumețul la Reni, unde găsește tabăra turcească, putînd constata disciplina perfectă din armata sultanului. Oricine-și permitea să se atingă de avutul sau de persoana locuitorilor era imediat pedepsit și executat; capetele vinovaților stăteau în pari, pentru ca elementele militare ce ar veni pe urmă să vadă ce pățesc prădătorii. Cortul împărătesc e descris cu de-amănuntul, dar nu e motiv să insistăm asupra descrierii, cu moscheia la care se Închină Padișahul, cu ceasornicul, european, de pus în legătură cu cel ce se putea vedea în Iași, la Curte etc.

Tezaurul imperial, „haznaua”, la care erau înhămate trei sute de cămile, trece înaintea lui Magni, care vede pe sultanul însuși, om încă tînăr, întunecat la față, altfel cu înfățișare nobilă, luxos îmbrăcat în haină cusută numai în mărgăritare și pietre scumpe, iar la turban cu un surguciu admirabil. Călărea pe un cal alb nervos, slab, „de parcă ar fi fost mîncat de muște”. Cu el mergea toată Curtea, după vechea datină a osmaniilor, și pe urmă haita de cîini care-l întovărășea pentru vînători, deși vizirul făcuse a se mai îneca un număr pe drum. O sută cinzeci de cămile duceau bucătăria sultanului. Pentru luminarea corturilor erau 6 000 de mataragii, ținători de torțe, arabi. Coranul era dus – căci se considera expediția ca sacră – pe o cămilă bogat împodobită, încunjurată de derviși cari săltau. Și Magni înșiră deosebitele elemente ale armatei turcești: ieniceri, spahii, iar, dintre cele noi: voluntarii, purtătorii de halebarde sau „șatîrgiii” și alții. Muzica mehterilor urmează pe stăpîn. Și totuși, în atîta mulțime, ni spune călătorul, nu se auzea seara altceva decît vreun nechezat de cal ori vreun tînguit de cămilă.

Un singur drum se urma, și nu era îngăduit nimănui a-l părăsi, supt cele mai grele pedepse, așa încît lumea stătea în toată liniștea și răgazul la vetrele fiecăruia, afară de satele care aveau misiunea de a aproviziona și îngriji armata, cea de pe „șleau” sau drumul cel mare. Călătorul constată astfel respectul persoanelor și averilor, al sătenilor și ogoarelor. La Țuțora se trece în revistă toată armata. Asistă de departe italianul, care descrie regiunea frumoasă, încunjurată de dealuri „suave”.

Deși era în iulie, vremea fusese destul de rece, și el crede că de aceea se mai purtau blăni, care însă erau ținuta de gală în Orient. Șesul Țuțorei era împodobit cu iarbă ca prin mai în Italia. Aici a văzut trecînd sultanul, al cărui rubin roșu de la surguciu a fulgerat înaintea lui. După aceea întră în Iași. Aici, în apropierea orașului, pe deal, vede armata românească, pe care o vom întîlni îndată și în alte descripții. Această armată se întrebuința pentru făcut poduri și șanțuri, pentru străji. Cuprindea 15 000 oameni. Moldovenii erau îmbrăcați în roșu, iar muntenii în galben, – o uniformă măcar în ce privește colorile.

În Iași se notează ulicioarele strimte, cu case mici avînd acoperișul țuguiat, făcut din șindilă. Cele cîteva hanuri erau absolut pline, cum își poate închipui cineva cînd tot Orientul se pusese în mișcare pentru expediție. Magni găsește adăpost numai la călugării iezuiți, cari locuiau într-o casă făcută din nuiele. Dealminteri și celelalte case erau din paiantă muruită cu lut. De jur împrejur casa iezuiților era încunjurată cu un gard bătut cu noroi, „pertiche impastate di fango’’, sămănînd cu casele țerănești din Italia. Drumețul întîlnește numai doi călugări speriați, căci, pe vremea cînd răsculații împotriva lui Duca Vodă, supt Hîncu și Durac – de la cel dintîi a rămas vorba: „Vodă da și Hîncu ba“ –, intraseră în cetatea de scaun, modesta locuință fusese prădată, luîndu-se pînă și cuiele de la uși și ferești. Cînd însă cei doi călugări au văzut că oaspetele vorbește latinește, l-au primit bucuros și i-au dat mîncare destul de simplă, cu bere și vin, din viile lor de lîngă Iași, care au rămas pînă în timpul de față. Episcopul catolic nu era în Iași: i s-a spus că se găsește în împrejurimi și că avuse anul precedent o neînțelegere cu domnul, ceea ce e o confuzie. Trecînd pe străzi, italianul calcă pe podurile de lemn care acopereau drumurile principale; pe strădițele celelalte fierbea teribilul praf de iulie, cu care Dumnezeu a binecuvintat țara noastră.

Magni e condus la curtea domnului, dar numai ca persoană privată, venind de curiozitate. Curtea e o „căsoaie”, alcătuită numai dintr-o ogradă mare, urîtă, pătrată, cu ziduri de pămînt împrejur și sămănînd, cum zice Magni, „cu o brînzărie de la noi”. Vede acolo o sală proastă, afumată, două odăi întunecate și o scară învîrtită, cum în Italia sînt cele întrebuințate de călugărițe. În ogradă păzesc douăzeci și cinci de soldați germani, cu tobe care fac zgomot mare. Acolo așteaptă „o căruță ca acelea de transport de la noi” pentru familia lui vodă, precum și douăsprezece destinate femeilor și fetelor de la curte. Dealminteri, curtea, în anume împrejurări, se înfățișează mai luxos, patru copii de casă stînd în genunchi, cu luminările în mînă, pentru masa domnului.

Această descripție a curții domnești nu se potrivește nici cu ceea ce am văzut că se spune înainte despre dînsa și nici cu obiceiurile lui Duca Vodă –, care, ce e drept, fiind țeran din Rumelia, și țeran neliber, la un moment dat, pe cînd prezida Divanul, a venit înaintea lui un turc, fostul lui stăpîn, de i-a strigat: „Efendi, efendi, blem la Rumele” („efendi, efendi haide la Rumelia”) și stăpînul țerii s-a răscumpărat față de dînsul. Devenise om foarte bogat, cîștigînd averi mari cu negoțul în Polonia și la Constantinopol; chiar casa lui de acolo era de o bogăție strălucită, cu nenumărate aurituri, podoabe la ferești și plafon sculptat după datina turcească (o singură odaie era evaluată la 11 000 de scuzi). Însurat cu o femeie dintr-o familie de frunte moldovenească, Anastasia, văduva lui Buhuș, el trebuia să păstreze în locuința sa ceva din pompa introdusă de Radu Mihnea și care ajunsese la culmea ei prin Vasile Lupu. Am stabilit aiurea identitatea locuinței descrisă de Magni, nu cu palatul din Iași, ci cu casele domnești de la Cetățuia, descrise foarte amănunțit, acum trei șferturi de veac, de Alecu Russo, într-un chip care corespunde perfect cu descrierea lui Cornelio Magni: este aici în partea, azi prefăcută, de către Iași, și scara prin care se ajunge la un cerdac deschis, și o sală cu odăi, la dreapta și la stînga, printr-una din ele învîrtindu-se scăricica de comunicație cu „cămara” domniei, haremul.

Natural că această curte de țară era făcută numai pentru petrecerea acolo în anume momente de vară, cînd sînt căldurile mari: Duca ședea la Cetățuia, avînd la îndemînă, cum am văzut, trupele sale, poate și pentru vecinătatea armatelor turcești, care foiau acolo.

Magni a cercetat și bisericile, găsindu-le în general plăcute la vedere, iar două chiar frumoase: Golia și Trei Ierarhii.

Golia, întemeiată de Ion Gole la sfîrșitul secolului al XVI-lea, a fost refăcută – cum am spus pe larg la înfățișarea mai multor călători – de Vasile Lupu și nu sămăna pe vremea aceea cu clădirea de acum, schimbată în secolul al XVIII-lea de Grigore Ghica, pînă ce noi ne-am apucat, cu gîndul unei eventuale reparații, să ridicăm o șchelă de durată eternă, care împiedecă întrebuințarea clădirii și-i permite deteriorarea tot mai iremediabilă.

Pe atunci biserica de piatră avea o cupolă înaltă. Nu se pomenesc amănuntele foarte frumoase de sculptură care se întîlnesc și la ușa pridvorului și la cea care duce în interiorul bisericii, cu Buna-Vestire de marmură în foarte delicat bazorelief unic, înainte de vechea împodobire a ușii, așa cum a fost făcută de Vasile Lupu: săpături înflorite, cu slove chirilice de un caracter puternic, sever, în jurul herbului cu bourul. Se notează însă stîlpii din pridvor și două turnuri cu o altă formă decît acum, căci biserica a fost înălțată. Policandrul îi atrage deosebiții atenție, acela care s-a păstrat pînă acum și poate servi de model, în liniile-i pure, cu împleticirea inițialelor numelui lui Vasile, masivă lucrare executată, fără îndoială, ori în Ardeal, ori, mai curînd, la Danzig, de un om priceput. Magni spune că ar fi lucrat și italieni la clădirile lui Vasile Lupu, la care știm că au fost întrebuințați meșteri orientali.

În ce privește Trei Ierarhii, se admiră marmura scumpă din care e făcută biserica, foile săpate care împodobesc fiecare piatră, foi păstrate de Lecomte de Noüy, care a stricat însă cu desăvîrșire interiorul bisericii, cheltuind enorme sume de bani pentru podoabe fără stil și fără distincție: astăzi biserica este împodobită cu aurării pe dinafară. Călătorul italian, care ar fi spus lucrul, n-are însă nici un fel de însemnare în acest sens.

Magni a străbătut și piața, unde se aproviziona armata cu carne, păsări, orez, pîne. Negustori’ erau de țară. O populație evreiască nu începuse a se așeza pe vremea aceasta în Moldova, fiind numai indivizi răzleți ca arendași pentru deosebitele izvoare de venituri ale proprietarilor: cei mai mulți veneau din Polonia.

În Iași călătorul cunoaște și cîteva persoane interesante prin ele însele sau prin originea ori prin rolul jucat la curte. Astfel pe vestitul boier român Constantin Stolnicul Cantacuzino, fratele lui Șerban Vodă, care trebuise să întovărășească trupele muntene ce participau, cum am văzut, la expediția sultanului. Era un om foarte cult, care-și făcuse studiile la Veneția – s-a păstrat carnetul lui de student, pe care-l avem la Academia Română, cu lista cheltuielilor pe care le-a făcut la signora Virginia Romana, la care a fost găzduit, și la Padova, însemnîndu-se dascălii la cari a învățat; mai tîrziu a tipărit la Padova și o hartă în grecește, acum regăsită. Acest om, care întreținea legături cu apusenii, între alții cu vestitul conte Marsili, descriitorul Dunării într-o operă celebră: Dunărea panonico-misică, și care pregătise o istorie critică a tuturor românilor, cuprinzînd și pe macedoneni, cea mai importantă sforțare pe care a făcut-o mintea românească în domeniul istoriei pînă în epoca modernă, era o personalitate extraordinar de interesantă supt toate raporturile, pe care o vom mai întîlni în cursul acestor expuneri.

Magni a mai cunoscut pe duhovnicul lui Duca Vodă care credea că apusenii nu plătesc nimic și numai turcii sînt oameni generoși, drepți și gata să răsplătească serviciile. Era un bețiv, care punea la dispoziția oaspetelui rachiu din Polonia, horilcă, de unde apoi s-a făcut „holerca” din Moldova. Apoi un cretan călugăr, care călătorise în Apus, dîndu-se drept catolic, ca și un curtean al domnului, care era din familia Gozzadini (Cozadinii de mai tîrziu par a veni de la acesta). El fusese în armata venețiană, dezertase, trecuse în Moldova și – aici căpătăm un amănunt militar interesant – era dator, ca și ceilalți, să participe la expedițiile domniei cu zece cai plătiți de dînsul după sistemul imitat de la turci; știuse evita însă această obligație.

În Iași a mai asistat călătorul la primirea, foarte pompoasă, a sultanului, care se înfățișa înaintea populației moldovenești orînduită să nu apară la ferești: persoana reprezintantului lui Mohamed ar fi fost profanată dacă toți necredincioșii aceștia s-ar fi uitat la dînsul. Tot drumul era așternut cu stofe scumpe: catifele, taftale, și, îndată ce stăpînul călca pe ele, stofele erau luate pentru armata otomană.

A trecut prin Tătărași – aceasta o știm din cronica noastră –, pe la biserica din Nicoriță, s-a coborît la Căcaina și s-a suit prin Tîrgul Boilor, în cealaltă parte a orașului, unde erau trupele sale. Se arăta bun către acei cari, prin dregătoria lor, trebuiau totuși să răsară în fața lui, înclinînd spre dînșii capul cu un zimbet prietenos.

În ce privește țara, Magni o cunoaște foarte puțin, și nici o știre de preț nu se poate culege de la dînsul, căruia i se par stricate bunele femei primitoare ieșite în calea lui.

Satele de pe drumul mare sînt bîntuite de trecerea turcilor, cari însă, cum am văzut, sînt aspru pedepsiți pentru cel mai mic jaf; Magni însuși se folosește însă de orăteniile cotonogite cu bățul ale țeranilor noștri. Alte sate nu le-a văzut.

S-a întîmplat apoi că un călător francez care a zugrăvit o parte din activitatea războinică a regelui Ioan Sobieski. Dupont, vorbește și de întîia expediție a regelui în Moldova (1686), cînd el s-a înfundat în Bugeac și a adus peirea aproape totală a armatei polone. Acest Filip Dupont, călătorind prin locurile noastre, dă anumite descripții, ca aceea a deșertului ce se întinde de la hotarele Pocuției pînă la Iași, de pe urma războiului.

Călătorul, care a petrecut treizeci și trei de ani în Polonia, era în oastea lui Sobieski și în acea zi de 11 novembre 1673. cînd, supt Hotin, – descris cu bisericile ruinate, cu patru turnuri, cu grupul de case – sunetul trîmbiții din tabăra lui Ștefan Vodă Petriceicu, cea cu 5 000 de călăreți, arătă polonilor că moldovenii se supun.

Ceea ce descrie el însă mai pe larg, cu o deosebită vervă și un perfect spirit de dreptate, e expediția regală din 1686, la care a luat parte el însuși, cu alți francezi, marchizul Coustanveaux. Etienne Carle, inginer, Boucher, cavaler al „Ordinului lui Hristos”, contele de Beaujeu și alții, cari „au văzut ca și el prăpădenia și distrugerea unei țeri așa de frumoase”.

Se trece prin Pocuția, prin marea pădure a Bucovinei, unde se văd încă oasele celor căzuți în 1685, în lupta de la Boian, cîștigată de bătrînul domn moldovenesc Cantemir. Pină la Iași e numai un pustiu. Orașe arse ori părăsite, case fără locuitori, străzi prin care nu trece nimeni: așa e la „Pererita”, tîrg pe la Cernăuți, unde se lasă o garnizoană importantă, la Soroca, al cării castel era bine păstrat, la Suceava, precum va fi, în jos, la Fălciiu („Telki”), la Galați. „Nu se cunosc locurile unde au fost tîrguri și sate decît prin ruine și prin pomii roditori ce se află în apropiere, căci grăuntele se veșnicește în terenul care e deosebit de bun.”

Altfel, nici țipenie de om, pas une seule créature vivante. Seceta ținea de trei ani, de secaseră și heleșteele, pămîntul crăpase de să înghită omul, iar în Bugeac, unde se va înfunda regele, iarba, înaltă, ca de două picioare, ardea ca iasca și toți aveau fețele ca tăciunele.

Dar ce țară bogată! Dacă se pune gunoi, sămănăturile se împleticesc. Boii pasc în pajiști: „acest prodigios număr de boi ce se duc de vînzare în toată Germania și pînă la Strasbourg; mulți se scot din ținuturile locuite și domnul Daucher, bancher din acel oraș, pe care l-am numit acuma, chiar, a făcut să se aducă în timpul ministeriului d-lui de Marebie”. Cozile oilor sînt foarte grele. „Caii din toate aceste țeri sînt dintre cei mai frumoși, dintre cei mai buni din Europa.”

Domnul, gătindu-se de plecare, oferă totuși printr-o rudă a se supune; se face a se bucura de venirea liberatorului, pe care-l va ajuta mai mult ca Petriceicu. Oferta e înnoita de mai multe ori. Dar lașul e găsit fără stăpîn. Dupont descrie casele solide, pe uliți largi, și piețele de vînzare. „Prăvăliile erau ocupate de negustori bogați, și se găsea tot ce Asia dă mai frumos.”’ Bisericile cele mari, „foarte frumoase”, vreo douăsprezece sînt adevărate cetăți, cu ziduri, turnuri, adăposturi de mărfuri, și chiar de oameni la ceas de primejdie; de aceea au depozit de arme și chiar turnuri. Curtea, îngrămădire de clădiri întărite, și cu șanț, are și ea artileria ei. E bine împodobită: „Am fost foarte mirați văzînd într-o zidire așa de veche multe apartamente de o mare frumusețe, care sînt toate împodobite cu lemn (boisés), zugrăvite și aurite ca mozaicul (dorés à la mosaique), ceea ce dă un efect plăcut (charmant)”.

Cum polonilor li se impune o aspră disciplină, lumea aleargă pentru omagiu; ba vine și un sol de la domnul muntean Șerban Cantacuzino, chemînd pe rege și în țara lui. Mitropolitul Dosoftei merge în lagărul de la Țuțora de-l poftește în Iași, spuind că de-acum poate și muri odată ce a văzut acest ceas. Sobieski asigură pe moldoveni de ocrotirea lui, cît o vor merita. Deocamdată șambelanul vine prin livezi cu 5–600 de cai. Apoi, discret, înaintează regele însuși, pe care-l întîmpină vlădica, ducîndu-l la curte, unde se ia prînzul; călare, Sobieski cercetează bisericile, găsindu-le „de o mare frumuseță”: tot orașul îi place, în situația lui încîntătoare (effet charmant). Vii, producînd un „foarte bun vin alb”, îmbracă dealurile, unde sînt vreo opt-zece mănăstiri.

Lăsînd aici 1 500 de pedeștri și 800 de cai, oastea merge la Fălciiu, unde mai este în picioare doar o biserică. Ca hrană, harbuji și zămoși, deci boală, pe care o lecuiește apa Prutului. Se descrie Movila Răbîii. Domnul merge peste apă în Bugeac, de unde va începe harta cu tatarii și turcii. Regele e silit a se întoarce, dar lasă în orașele ocupate soldați, și supt scutul lor vin poloni, greci, armeni, evrei, cari „puțin cîte puțin fac destul de bun comerț în folosul lor (à leur manière)”.

La a doua campanie regală aici, în 1691, domnul nu e de față, dar i s-a spus de ploile grozave și de prădăciunea recentă a lăcustelor.

Cît privește oamenii, „moldoveni și munteni sînt bine făcuți, frumoși (de bonne mine), buni ostași, sînt multe companii de cavalerie ușoară în oștile Poloniei, care au toată vitejia ce se poate și se deosebesc la toate prilejurile. Au fost totdeauna cîteva companii lîngă persoana regelui. Ei au istețime (ne manquent point d’esprit) cînd se află afară din țara lor… Atunci izbutesc foarte bine în toate științele».

„Femeile sînt frumoase și bine făcute: au aierul, grația și un farmec (agrément) special ai lor, la care ajută mult felul lor de a se îmbrăca, deosebit de al turcoaicelor, dar care n-are mai puțină grație și nu e mai puțin în avantagiul lor.“ în sfîrșit, limba acestor oameni năcăjiți, dați pe sama domnului care-i cumpără, are un „extraordinar raport cu italiana, încît nu e îndoială că derivă din aceeași construcție, e aceeași pronunție, și toate cuvintele se isprăvesc tot așa”.

Pe lîngă călători cari merg pe socoteala lor, din plăcerea lor, spre a culege informații ce li vor fi necesare pentru cartea ce au să tipărească ori poate și pentru scopuri comerciale, acel de care ne ocupăm acuma are o situație diplomatică foarte importantă: e secretarul ambasadei franceze din Constantinopol, și drumul ce-l face e firește unul cu scop. Franța, în războiul pe care-l purta Polonia împotriva turcilor, avea anume legături cu Ioan Sobieski și era interesată să știe în fiecare moment situația adevărată pe frontul moldovenesc: de aceea și-a trimis atîția emisari pe cari-i vom cunoaște măcar în parte.

Informațiile lui Delacroix, care a străbătut Moldova la 1675, sînt cuprinse în două lucrări ale lui, dintre care prima e un jurnal de călătorie, cealaltă o operă mai întinsă, care prinde informații amestecate, descriind și ceea ce a văzut personal la noi și relatînd și alte lucruri, aflate de la diferite persoane.

La 19 marte 1675 deci Delacroix pleacă de lîngă Adrianopol, și nu singur, ci în tovărășia a doi unguri din Ardeal, Petrossy și Szepessy. Nu ia drumul pe mare, ca Magni, ci vine pe uscat, urmînd o cale secundară, relativ nouă, pe la Rusciuc, – la 1576 vadul de la Silistra era preferat, iar trupele turcești tmergeau prin Dobrogea.

De la Rusciuc, unde se arată pașaportul, ia o luntre, care trece la Giurgiu, numit turcește Yerkoki, localitate pe care turcii o cunoșteau de foarte multă vreme, încă de pe vremea lui Mircea cel Bătrîn, întemeietorul cetății.

I se pare lui Delacroix un tîrg mărișor, „grosse bourgade”. Drumul e apoi acel urmat de mulți călători în secolul al XVIII-lea, pe la Daia, pe la Argeș, care se trece prin vadul Călugărenilor, unde astăzi este crucea care nu (pomenește lupta lui Mihai Viteazul, ci cutare fapt particular. E vorba apoi de București, de Brăila; se ating: Porțile de Fier ale Dunării și castelul de hotar.

Dar în acest „jurnal” se dau știri subsidiare, spunîndu-se că „Valahia este o parte din provincia dacilor”, care, împreuna cu Moldova, are la 3 000 de sate. În ce privește producția, spune că regiunea produce: grîu, orz, ovăz, mei, fructe, pășuni, boi, oi, păsări, vînat, cai, miere, ceară, cenușă.

Ne oprim un moment la acest „cendres”, care are importanța: e așa-numita „potașă”, foarte întrebuințată în industrie, și Moldova exporta în vremea aceea chiar, supt Duca Vodă, foarte multă potașă de aceasta, provenită din arderea stejarilor săi, în Polonia, unde domnul, împreună cu negustori mari din epoca aceea, un Ursachi, care devenise așa de bogat încît Duca s-a simțit dator, nu numai să-l cruțe de dar și să-l supuie la chinuri, ori, în Galiția, un Balaban, de origine tot românească.

În părțile acestea ni spune, dealminterea, Delacroix, vin negustori din Ungaria, Polonia, Moscovia, șeicele înaintînd din Marea Neagră, prin tustrele gurile Dunării, pînă la Brăila, de unde, pe plute (bateaux plats), trec spre Belgrad.

De fapt, importanța comercială a țerilor noastre în acest timp crescuse foarte mult. După ce în epoca veche avuserăm negoțul aproape tot în mîna sașilor din Ardeal și a cîtorva negustori greci, levantini, genovezi, din Pera, după ce în secolul următor, al XVI-lea, negoțul se face prin sași, sărăciți, acum, după ce, în a doua jumătate a veacului aceluia, negoțul, pe care nu-l mai puteau face sașii, cari slăbiseră foarte mult, e, aproape exclusiv, răsăritean, făcut prin negustori cari pînă atunci nu veniseră la noi, ori nu în număr așa de mare, cari vorbeau în același timp și limba grecească și cea italiană și aveau legăturile în Polonia: negustori din Chios, din Creta, – genovezi în Chios, venețieni în Creta –, din Rodos și alte părți, unde influența italiană era încă mare; după acești negustori creștini, înrudiți și cu domnii noștri, în epoca lui Mihai Viteazul, apar ca negustori ieniceri, cari nu mai luptau ca odinioară, ci constituiau o clasă de exploatare, formîndu-se în societăți de afaceri. Ei sînt și creditorii domnilor noștri, venind odată cu dînșii pentru a nu-i pierde din vedere pînă nu plătesc toate cele datorite, și, pe lîngă ei, greci curați, de speța lui Mihail Cantacuzino, Șaitan-oglu și chiar armeni, ca Bostan, care avu un rol supt Petru Șchiopul.

În sfîrșit iată o nouă fază comercială, în care Europa apuseană se amestecă în comerțul țerilor noastre. Avem prin urmare un foarte important comerț cu Polonia, prin care mărfurile ajungeau pînă la Danzig, unde veneau și corăbii engleze.

Cît despre negustorii din Ungaria, pe atunci încep a se alcătui companii comerciale orientale, avînd reședința lor la Tokai, ori în orașele ardelene, Sibiiul, Brașovul, – negustori veniți din Peninsula Balcanică: bulgari, sîrbi, mult mai puțini greci decît odinioară, și atîția români macedoneni. De aici, ca și din prezența balcanicilor de tot felul la Veneția, vine și faptul că un Constantin Cantacuzino Stolnicul știe foarte bine ce sînt românii macedoneni.

Erau, zice Delacroix, și negustori din Moscova. Vechiul comerț cu „Moscul», – cum îi ziceau strămoșii noștri, de unde a venit „muscal” –, se făcea prin greci din Constantinopol, ca, în epoca lui Petru Rareș, acel Andrei Chalkokondylas, marele negustor al sultanului, furnizorul curții lui, care ducea mărfuri turcești și lua în schimb blănuri, „dinți de pește“ (bagă) și alte lucruri speciale acelor climaturi. În secolul al XVII-lea însă sînt legături directe, mult mai strînse, cu Moscova; Gheorghe Ștefan încheie o legătură comercială cu această țară, el care face și un tratat secret cu cneazul de acolo, pentru care va căuta adăpost la Moscova. În epoca mitropolitului Varlaam, dealtfel, ni veneau și pictori de la Chiev. Călugări greci soseau la noi și treceau spre Moscova. Cînd, mai tîrziu, s-a întemeiat definitiv tiparul moldovenesc, literele au venit de acolo, după cererea lui Dosotei: tiparul lui cu literele mărunte, foarte frumoase. Și între streliții, vestiți mercenari ai Marelui Duce, pe cari cu barda în mînă îi va distruge Petru cel Mare, erau de-ai noștri, precum odinioară, pe vremea lui Ștefan cel Mare, în rîndurile orgusilor tatari se aflau, la Caffa, moldoveni și munteni.

Iar, cît despre tatari, cînd erau timpuri normale, ei făceau negoț cu noi, cumpărînd mai tîrziu și cofe din Moldova.

Dealminteri Delacroix are și cunoștinți de istorie. E cel dintîi dintre călătorii prin părțile noastre care introduce elementul istoric în descrierea sa, căpătîndu-și știrile fără îndoială din convorbiri avute cu capuchehaielele țerilor noastre la Constantinopol, între care erau unii oameni eminenți, cum a fost și Dimitrie Cantemir, în domnia tatălui său.

El vorbește de Ioan Vodă cel Cumplit, de Petru Șchiopul, de Alexandru Vodă spînzurat la Constantinopol în ziua de Paști, de un Mihai, care este Mihnea. Dar confundă pe Ștefan cu fiul lui, Bogdan. Știe, ca unul ce făcea parte din lumea diplomatică, și la cît se ridica tributul moldovenesc, și nu numai în vremea sa, dar și în trecut, așa încît poate să arăte sporirea lui: la început era de 2 000 de scuzi (écus), apoi s-a ridicat la 80 000, iar pentru Muntenia la 140 000, căci domnii, pentru căpătarea tronului, se supralicitau, și astfel tributul sporea necontenit. Delacroix constată că ea era în contact mai direct cu turcii, dar și, trebuie să o spunem, pentru că a fost mai rău guvernată decît celait principat, prin domni de o calitate inferioară.

În Muntenia, observă povestitorul nostru, turcii, în afară de tribut, avură și intenția de a-și pune un beglerbeg. Pe vremea lui Mihai, de fapt a și fost instalat beglerbegul în București, la Radu Vodă, unde era palanca turcească ale cării rămășițe se mai văd încă, beglerbegul avînd supt ordinele sale un număr de subași pentru județe. Și pe urmă ideea de a înlocui guvernarea arendașilor creștini și localnici prin guvernarea de-a dreptul a apărut de mai multe ori.

De la domnii creștini, cari au ajuns a se schimba „la fiecare trei ani”, dacă aveau ori ba mai multe sau mai puține legături cu dinastia cea veche – o mare decădere comparativ cu epoca lui Vasile Lupu și lui Matei Basarab –, se iau, în afară de tribut, daruri considerabile. Domn ajunsese acum în urmă fiul lui Leon Tomșa, care-și zicea el însuși așa, dar care era poreclit Stridia-beg, ceea ce nu înseamnă că ieșea în piață să vîndă stridii, ci numai că lua în arendă pescuitul stridiilor, că era arendașul pescăriilor. Ca să ajungă domn un pretendent, dădea acuma, pe la 1670, și pînă la 400 000 de scuzi.

În descripția lui Delacroix se reproduce și scrisoarea regelui Poloniei către domnul Moldovei, din 25 marte 1675, în legătură cu libertățile de comerț cerute de acesta.

Cum se vede, nu un jurnal propriu-zis; se poate însă că notele să fi fost luate întîi supt formă de jurnal.

Interesul pentru lucrurile de comerț e vădit, dar Delacroix avea și interes pentru chestiile religioase, despre care a vorbit în altă broșură.

Încă de prin anii 1630 iezuiții francezi se luptau în Orient cu reprezintanții religioși ai olandezilor, fiecare căutînd să atragă biserica ortodoxă în tabăra sa. Patriarhul Chirii Lukaris a făcut atunci un catehism în care s-au descoperit idei reformate, din care cauză a fost prigonit și scos din Scaun, ducînd o luptă care nu s-a isprăvit decît cu moartea lui. Francezii, din partea cealaltă, apărau catolicismul, care se arăta prietenos față de greci, ca să-i atragă.

Ambasadorul francez de Césy, pe vremea lui Matei Basarab, avea comunicații prin scrisori cu domnii noștri în vederea misionarilor pe care Franța-i trimitea aici. Pe la 1670, încercările acestea ale religiei catolice sînt încă foarte puternice, și de aceea Delacroix înseamnă într-una din lucrările lui și cîte ceva despre datinele ortodoxiei în general și ale noastre în special.

Să nu uităm că tot pe vremea aceasta un vechi credincios al domnilor din Moldova, care fusese silit a se desțera fiindcă se zicea că manifestase dorința de a fi însuși domn, numai pentru că era învățat și om de talent, fără o picătură de sînge domnesc, și din această cauză i se tăiase nasul: spătarul Nicolae Milescu, întrebuințat de Gheorghe Ștefan în legăturile lui cu Franța, a fost rugat la Stockholm să facă pentru ministrul Franciei de acolo o expu nere a religiei ortodoxe, care a și ieșit într-o publicație în limba latină patronată de acest ambasador: Enchiridion sive s’ella orientalis occidentali splendens.

A doua carte, mai întinsă, a lui Delacroix e intitulată Mémoires du sieur de la Croix, cy-devant secrétaire de Vambassade de Constantinople, contenant diverses relations véritables de Constantinople etc., și a apărut la Paris în 1684. Aici el strînge la un loc mai multe amintiri: că pe la 1671, în legătură cu războiul turco-polon, a putut să vadă și trupele noastre, fiecare armată, moldovenească și munteană avea 10 000 de oameni, pe cari i-a văzut pe un deal, călăreții moldoveni îmbrăcați în roșu, iar cei munteni în galben: stăteau în ordine de bătaie și se prezintau bine, luînd loc îndată după ieniceri.

Dealtfel, în ce privește trupele românești, avem pentru aceeași epocă și altă mărturie, a lui Andreas Höltzel, care ni vorbește de participarea domnilor noștri, Istrati Dabija din Moldova și Grigore Ghica din Muntenia, la expediția turcească împotriva imperialilor, din 1664.

Armata românilor, spune el, se înfățișează ca îmbrăcăminte foarte modest, unii fiind încălțați cu opinci, și mai toți avînd suliți de lemn cu fier în vîrf, săbii turcești și arce. La defilarea văzută, în frunte erau 1 000 de archebuzieri călări, avînd pistoale sau archebuze „ghintuite”: în fruntea fiecării companii mergea un boier, care avea și doi cai liberi lîngă dînsul. Erau și cîte doi toboșari de companie, dar mai mult niște copii. Pe urmă veneau 1 000 de pedeștri cu archebuze de același fel. Amestecați cu românii erau și turci, avînd și ei cîte un boier român în frunte. Apoi venea domnul cu suita lui, cinsprezece boieri din Sfat, 200 de curteni și sunau în preajmă-i și trîmbițe nemțești și instrumente răsăritene, „tamburi turcheschi“, care făceau un zgomot oribil, spune marturul.

Pe steag, – desfășurat lîngă tuiul turcesc –, pe lîngă icoană, Sf. Gheorghe, Maica Domnului, potirul Împărtășaniei, era și o cruce albă, roșie, și în armata turcească se purta fără nici o sfială această cruce.

Erau treizeci și trei de grupe de cîte șaizeci și pînă la optzeci de oameni. În ce privește numărul total al trupelor, se spune că erau 5 000 de munteni și 4 000 de moldoveni ori și 20 000 la un loc. Cum se vede, cifrele se potrivesc cu cele date în celelalte două izvoare pomenite.

Și alți călători în aceeași vreme fac drumul prin țerile noastre. Unul dintr-înșii este episcopul de Marsilia, Forbin Janson, negociator foarte harnic, care în 1676 a făcut drumuri în legătură cu aceeași politică franceză în aceste regiuni.

El a văzut podul peste Nistru, și ni spune că era păzit de 2 000 de turci și 5 000 de români. Toate mărturiile acestea arată deci că totuși domnii de atunci puteau, cu mijloacele puține ce le aveau la îndemînă, ridica o mică armată, care, date fiind Împrejurările, era destul de respectabilă și care ar fi fost desigur capabilă să se bată, dacă turcii i-ar fi lăsat.

Pe la Iași, și în anul acesta și înainte, vin curieri francezi trimiși de episcopul de Marsilia la Marele-Yizir, ca don Louis-Marie Didon și alții. Didon vine la Iași, în octombre 1677, sosind la Galați tocmai în momentul cînd un servitor al domnului Moldovei, Duca Vodă, din lagărul turcesc, aducea vestea, desmințită, pe urmă, că la asediul Cehrinului căzăcesc domnul ar fi fost rănit la un picior și armata lui tăiată. Duca se afla, de fapt, la Tighinea, împreună cu domnul muntean și cu seraschierul, comandantul suprem al armatei turcești. Moldovenii erau 5 – 10.000 de oameni, „fort bons et armés à la polonoise”. Sulițile pîrlite și opincile soldaților din 1664 fuseseră deci înlocuite, mica armată avînd acum o mult mai bună înfățișare.

Alți călători mireni prin țerile noastre pînă la 1700

Pînă în a doua jumătate a secolului al XVII-lea au fost fără îndoială și călători unguri pe la noi, și, cînd zic: „călători unguri”, înțeleg călători cari vin în calitatea lor națională, pentru că printre călugării catolici cari au stat pe la noi vor fi fost fără îndoială și unguri. Între dînșii se poate număra și Kemény, dar el face parte dintr-o categorie cu totul deosebită, un general înainte de toate. Cine ar vrea să facă lista ungurilor cari au venit pe la noi, n-ar avea decît să străbată un izvor care ni s-a păstrat și este de foarte mare importanță pentru istoria noastră, mai ales pentru fixarea exactă a datelor: socotelile orașelor ardelene, Sibiiul, Brașovul și Bistrița.

Unii dintre ungurii cari au fost la noi fără îndoială că s-au folosit de ce au aflat aici pentru scrierile lor – cînd au fost scriitori ca Szamosközy, care a scris în latinește o cronică pe la 1600 și a lăsat și note ce au fost publicate în ungurește: foarte probabil cunoștea țara prin el însuși. Poate că, iarăși, la 1610, cînd, de Crăciun, Gabriel Báthory, prințul Ardealului, a venit aici în țară, la Argeș și aiurea, și a prădat-o, era întovărășit de cronicarul său, Gașpar Bojthy (Bojthinus).

Lipsesc informatori unguri de aceștia pe vremea Rákóczeștilor, strîns legați de domnii noștri, cari înnoiră, într-o formă mai acceptabilă pentru noi, planurile lui Gabriel Báthory, el însuși reluînd planurile lui Sigismund Báthory, de pe vremea lui Mihai Viteazul. După înfrîngerea și uciderea lui Gheorghe Rákóczy al II-lea și trecerea iute a lui Acațiu Barcsai și a lui Ioan Kemény, turcii, învingători, au luat din secuime pe un biet nemeș, Apaffy Mihály, și au făcut dintr-însul prințul Ardealului. Apaffy, cu toată neînsemnătatea lui personală, a avut o stăpînire foarte lungă, netulburată de nimeni, ca unul care a trăit supt aripa, ce-i ținea cald, a turcilor. În domnia lui, a intrat în conflict cu nobilimea ungurească, foarte neastîmpărată; care voia cu totul altfel de domn, și nemeșii din Ardeal s-au dus unde se putea căpăta ajutor împotriva lui, adecă la Poarta turcească, trecînd pe la noi și uneltind cu boierii și domnii noștri, ca Șerban Cantacuzino, un foarte însemnat factor politic pe acea vreme. Astfel o serie întreagă de călători au început a umbla pe la noi în drumul spre Poartă, și nu e imposibil ca unii dintr-înșii să fi scris. Pînă ce, mai tîrziu, Brâncoveanu a fost și candidat la situația de prinț al Ardealului, el care avea pivniți la Brașov, moșii la Poiana Mărului și la Sîmbăta, unde se vede încă palatul lui lîngă biserica ruinată, cu frumoase picturi din veacul al XVIII-lea.

Iată însă un ungur, care, în legătură cu aceste continui intrigi contra lui Apaffy, vine la București în 1678. Călătoria lui, foarte scurtă, e tipărită în foaia ungurească pentru material istoric, Tötenélmi Tár pe 1881.

Se descriu Bucureștii în cîteva rînduri, și persoana lui Duca Vodă, care era „om destul de frumos” – părere pe care doamna Anastasia nu părea să o împărtășească. În ce privește curtea din București, se spune că era „regală și foarte splendidă”. Palatul este plin de o mulțime de curteni, căci, în adevăr, pînă la cei din urmă fricoși fanarioți, noi am păstrat curtea noastră, cu funcționarii împăraților bizantini de odinioară, țerile românești fiind refugiul tradiției politice bizantine, cum au fost refugiul întregii culturi balcanice.

Se strînge aici o mulțime de lume străină, orientală, căci e vremea cînd moda răsăriteană stăpînește în toate, cînd boierii se îmbracă întocmai ca la Constantinopol: poartă giubele lungi, blănuri și în mijlocul verii, papuci moi; ei mobilează odăile lor ca la Țarigrad, cu divanuri de jur împrejurul unei mesuțe mici, mai mult pentru pus ceașca de cafea decît pentru altă întrebuințare; ei fumează din ciubuce enorme, trecînd fumul prin apă ca să aibă mai mult gust și să gîlgîie; ei stau de vorbă cu picioarele supt dînșii, pe luxoase covoare turcești; se poartă în relațiile sociale cu toată eticheta și politeța care se cerea unui „cilibiu” de Țarigrad, ceea ce însemna exact același lucru ca, mai tîrziu, un „elegant” de Paris. Este lux, dar nu-i aparține numai lui Brâncoveanu bogatul. Și înainte de dînsul era o curte strălucită. Duca Vodă, deși mai puțin avut cu toate foloasele comerțului său, nu era nici el așa de departe.

Ca să-l vedem cum se înfățișează, nu în timpuri rele, ca în momentul cînd Magni vine la Iași și vede sărăcia curții refugiate la Cetățuia, care, un simplu adăpost, nu era reședința domnului, ci în ocazii solemne, să luăm cîteva pagini din cartea care cuprinde călătoria la Constantinopol a unui „bailo” venețian, a unui ambasador al republicei pe lîngă sultan. E Giovanni Battista Donato; lucrarea lui a apărut la Veneția în 1688.

Duca face o călătorie acolo la 1681, nu una ca aceea pe care o va face Brâncoveanu, în 1703, strîns de frică, așteptînd închisoarea și moartea, cu mulți ani înainte de catastrofa lui, ci o călătorie sigură și mîndră. Venea întîi pentru ca să pună la cale o căsătorie între Ștefan, fiul unuia dintre predecesorii săi la tronul muntean, Radu Vodă Iliaș, și cutare din fetele sale și, al doilea, nu mai puțin, ca să capete pentru sine însuși Ucraina, partea care se întinde între Nistru și Nipru.

Izvorul nostru, pomenind de acest scop al vizitei, spune că acolo, în Ucraina, era loc pentru 14 000 de gospodării. Duca ar fi putut face un rai din acele locuri bogate, dar el a stat prea puțină vreme, pînă la noul război între turci și poloni, în 1683.

Domnul Moldovei a rămas din iunie pînă în septembre 1681 la Constantinopol, în palatul lui propriu, nu la Bogdan-Sarai: casa era așezată „dincolo de poarta maritimă a Constantinopolului, care da în strada numită Fanar, la patru mile de moscheia lui Eiub”, moscheie socotită ca particular de sfintă.

Cînd i s-a făcut înfeudarea ca guvernator al Ucrainei, a fost un alai extraordinar, care ni dă cea dintîi ocazie de a vedea ceremoniile de instalare a domnilor noștri, ceremonii pe care numai foarte pe scurt le cunoaștem din izvoare mai vechi. Știm că ei erau tratați de patriarhul ecumenic după ritualul împăraților bizantini: nu era în toată creștinătatea Orientului un șef de stat care să se bucure de onoruri așa de mari ca acelea care încunjurau pe voevozii români cînd se întimpla să fie unși în capitala Imperiului. Alaiul pe străzi era ca acela al împăraților Constantinopolului, aruncîndu-se bani în dreapta și în stîngă: acum aspri de argint supțiri ca o cojiță și cari nu costau lucru mare.

Donato ni povestește audiența la sultan a domnului. O astfel de audiență era pe atunci un lucru important chiar și pentru un ambasador creștin: sultanul, ca și împărații creștini, apărea numai încunjurat de un fast extraordinar, vorbind cît mai puțin și de cele mai multe ori deloc; o mișcare din cap, un cuvînt al lui se considerau ca o favoare extraordinară.

Vodă merge întovărășit de două sute de persoane, purtînd calpace și haine de brocard împodobite cu blănuri scumpa. În mulțimea aceasta sînt slujitori de curte, copii de casă, boieri. Între ei Duca apare pe un cal foarte frumos, într-un veșmînt de ceremonie venețian din brocard de aur pe fond alb și împodobit cu soboli.

Intrînd în seraiul cel mare, e primit de ambasadorii străini. Trece apoi la divanul vizirilor, unde i se dă caftan pentru dînsul. La sultan întră numai el și marele vizir, Aga ienicerilor și un „Vizir de bancă”.

Să adăugim că, în momentul cînd domnul era primit la sultan, el era înscris în ordinul ienicerilor, ca semn de onoare din partea acestui corp privilegiat. Într-un manuscript de la Dresda este înfățișat un voevod în costumul acesta; el poartă cuca înaltă albă de pîslă, cu surguciu, o rochie lungă albastră, blănită, cu legături de fir, papuci galbeni și sabia mare încovoiată a ienicerilor.

Ce s-a petrecut în audiența lui Duca la sultan, numai el a știut. Iese de acolo cu sceptrul aurit, cu buzduganul bătut cu nestimate, care servea, nu numai ca baston de mareșal, ci în mîna domnului avea o altă întrebuințare: un boier putea fi bătut, dar numai cu buzduganul domnesc. I se dă acum o masă de marele vizir, și apoi – încă un fel de a onora pe domn – în fața lui se face plata ienicerilor, ceea ce-i procură mijlocul de a-i trece în revistă.

Acum în curte el apare pe un cal dăruit de sultan, în veșminte bogate, pe umeri cu caftanul ce i-a fost dăruit. Și îndată după aceea vin turcii să-i facă cinste: 300 de ceauși cu turbane mari de paradă. După ei, oamenii suitei: treizeci de paji ai sultanului, în haine de ceremonie, cu cucă de argint și mici halebarde, așa cum îi imitaseră în uniforma copiilor de casă moldoveni, la începutul veacului, un Radu Vodă și un Gașpar Gratiani.

Pajii constantinopolitani sînt îmbrăcați în haine roșii-cîrmuzii. cu broderii de aur fin și cu fluturi de aur, pînă la genunchi; dedesupt poartă o cămașă de argint pe fond alb, apoi pantaloni roșu-aprins și ciuboțele galbene.

Un arheolog englez în bucureștii lui Brâncoveanu

Un neașteptat călător englez vizitează principatul muntean pe la mijlocul lungii și prosperei domnii a lui Constantin Brâncoveanu.

În april 1702 epigrafistul Edmond Chishull, capelan la factoria companiei Turciei la Smirna (chaptain to the factory of worshipful Turkey Company of Smirna), trecea, în suita ambasadorului englez la Constantinopol, Paget, Dunărea la Turtucaia, fiind întîmpinat pe malul stîng de acel Toma Cantacuzino, care era să treacă la ruși fără ordin, în 1711, sperînd a găsi la capătul aventurii sale coroana principatului muntean: cu el era o strajă de cinzeci de oameni încunjurînd cele două cocii de gală, dintre care una primește pe nobilul oaspete. La popas sînt corturi bogate.

În cale, țara e frumoasă, dar pustie; cruci de lemn arată vechi morți necunoscute. Comana răsare pe deal, cu bietul sat supt zidurile ei; doar apa e bună pentru popasul de seară. În văi florile primăverii fragede, între care crini sălbateci. La Popeștii din Ilfov, satul cronicarului Radu Popescu, vestea morții regelui William.

Înainte de București, cocia e adusă de fiii mai mari ai domnului, Constantin și Ștefan, elevi sîrguincioși ai Academiei de studii; în jurul lor, cinci sute de ostași, o casă mică domnească lîngă reședința lui Constantin Vodă e gătită pentru oaspete, „frumoasă și elegantă (fair and gentle), făcută din piatră, acoperită, după datina locului, cu șindilă“, care, „cu apartamente după moda creștinilor, putea fi socotită măreață în comparație cu barbarele clădiri ale turcilor din vecinătate: în față e o vastă grădină, la dreapta alta, ceva mai mică, ambele plăcute și dind destulă umbră și verdeață“. Aici, îl cercetează pe sol Brâncoveanu, venit călare, prin grădiniță, și întîmpinat la porțile ei. Urmează învățatul unchi al lui vodă, Stolnicul Constantin Cantacuzino. Ambii sînt descriși, și iată portretele lor:

Domnul „e un factor de bună rînduială și disciplină în țară, un învietor al arhitecturii și îndemnător al învățăturii în București și în alte locuri ale principatului, în care a introdus două ori trei tipografii și a publicat în ele unele cărți de folos pentru învățătura și edificația bisericii grecești. Are cam patruzeci și șapte de ani și zece copii, patru din ei băieți, cel de al doilea”, – Ștefan –, „în vrîstă de aproape patrusprezece ani, bine instruit în latinește și grecește. E de o fire afabilă, blîndă și curtenitor, generos, cu grijă de creșterea familiei sale și mare sprijinitor al religiei; de aceea e darnic în cheltuieli pentru tipărirea și scoaterea de cărți, înălțarea de mănăstiri, împodobirea de biserici și alte acte de pietate”. Stolnicul, „un om în vrîstă care a călătorit în multe părți ale Europei, priceput în discuțiile bisericii lor ca și în unele științi liberale, bine inițiat în politică, și prin sfaturile lui mai ales sprijinia pe domnul de acum, spre cinstea și folosul țerii”.

A doua zi vizita ambasadorului la domn, care-l primește la scări, îi vorbește un ceas și jumătate ș;-l duce la masă, „sumptuoasă”. Lîngă ei doi, așezați, fiii pomeniți ai lui Brâncoveanu, ginerii, boierii; de altă parte suita engleză cu Toma Cantacuzino. Prinz de „măcar șapte ceasuri”, cu mult vin bun și toasturi pentru sultan, pentru împărat, pentru regina Angliei, în salve de tunuri; se adauge, de domn chiar – „deosebită curtenie, ospitalitate și amabilitate“ –, urări pentru toți străinii de față. La urmă vodă îmbracă pe musafir cu un caftan scump. „Palatul prințului, cu apartamentele și grădinile alipite e în adevăr nobil și măreț, și, cu toate că nu poate fi comparat cu unele din ale altor prinți creștini, e mult preferabil acelora în care turcii ignoranți atît de ambițios se complac.”

La 26, după biserică și predica obișnuită, vizită la patriarhul de Ierusalim, Hrisant Notara, cărturar de frunte și îndemnător la școli în ambele noastre țeri. Pe înaltul cleric îl află într-un han făcut de Brâncoveanu, „cu apartamente largi și prăvălii”, cedat Sf. Mormînt, căruia-i dă la douăzeci de pungi pe an: e Sf. Gheorghe Nou.

Un astfel de vizitator nu putea să neglijeze tipografia. Se lucrează atunci la o carte arabă pentru patriarhul de Antiochia, la un Chiriacodromion al lui Maxim. Chishull cumpără mai multe cărți, între care un liturghieriu. I se vor da cărți grecești de supt aceste teascuri, între altele una plătită de influentul boier Gheorghe Castriotul; Constantin Cantacuzino și-a adus prinosul.

Iar se schimbă vizite între vodă și Paget, urmînd aceea la stolnic. De la acesta se capătă un frumos cal românesc, de la Brâncoveanu alți doi. Celui dintîi i se trimete în schimb un inel de diamant în valoare de 300 de funți.

Cum, seara, se cercetează Cotrocenii, socotiți ca zidirea cea mai frumoasă a țerii, avem descrierea mănăstirii, așezată între copaci bătrîni, vii, grădini și întinse pajiști. Intre chiliile pentru patruzeci de călugări și ce mai trebuie pentru obște, biserica sprijinită de pilaștri, zugrăvită și aurită, cu mormintele și portretele Cantacuzinilor, lîngă care tuiurile și steagul, pe lîngă un prapur cu Treimea („another called the paschal coloures”).

Înainte de a părăsi Bucureștii, descrierea orașului. În jur mahalale cu case supt pămînt; în mijloc curtea cu casele boierilor; ziduri de piatră, grădini între uluci groase de stejar, coperișuri de șindilă; străzile sînt podite. „Vederea totalului e plăcută la distanță, din cauza multelor case ale boierimii, a palatului prințului și a numeroaselor biserici și mănăstiri.”

Dar țara, care dă turcilor tribut de 320 de pungi, e, cu toată producția „de ceară, miere, piei, cai, sare“, săracă, țeranii, șerbi, stînd în bordeie mai mult.

Întîiul popas spre munte e la Crețulești, unde Brâncoveanu face, lîngă un lac, casa fiului mezin. Al doilea e la Tîrgoviște, unde sălașul e la curte. Casa de vară e frumoasă, de piatră, regulată, „comparabilă cu cele din creștinătatea mai civilizată”; splendide grădini. Încunjurimea place călătorului. Capitala, părăsită din cauza trădării lui Ghica – a se ceti: Mihnea –, recapătă de cinci ani pe domn, cu condiția de a nu face întărituri; se îndeamnă boierimea a-și reface și ea casele. La Dealu frumoasă mănăstire cu păreții de piatră sculptată.

Pe la Izvoare se urmează Dîmbovița, cînd pe un mal, cînd pe altul. Pe pajiște supt dealuri Coteneștii. Mai departe Dragoslavele și Rucărul (se merge cu harta, de curînd descoperită, a stolnicului în mînă) cu casele de lemn prin coperișul cărora iese fumul.

Cînd se ajunge la punctul de unde se trimet înainte bagajele în Ardeal, învățatul vizitator face istoria țerii, cu multe știri de folos: primul tribut de 320 de pungi față de peste 60 ale Moldovei; moneda: lei olandezi și Venețieni, „șferturi” polone, bani (bains) saxoni, 132 la un leu; oaste de 20 000, din care un șfert și în timp de pace: limba, „amestec stricat de latinește și italienește, în care s-a întîmplat a se primi și cîteva cuvinte turcești și slave”; vinuri bune; lege grecească, dar „mi s-a asigurat că în unele biserici era admisă limba valahă; cel puțin au adesea Scriptura și alte oficii în această limbă, dar liturghia însăși mai rar” – e tocmai marea reformă a epocei. Bisericile, și cu toacă, pline de fresce și cu iadul la intrare, sînt „foarte frumoase, bine zidite, bogat împodobite, din bielșug zugrăvite“.

La hotarul Ardealului, soli: contele Mihail Mikes și delegații Brașovului, cavalerie imperială; cazacii munteni se retrag. Branul salută cu douăzeci și unul de tunuri pe ambasador. I se pare că alături e locul înfrîngerii lui Heissler (la Zîrnești). Se atinge Rîșnovul, unde iar castelul dă drumul tunurilor. La Brașov soldați de-a lungul străzilor. De sus, se privește orașul, în care nu se uită „frumoasa biserică românească” din Șchei; Biserica Neagră a trecut prin focul cel mare; coperișurile sînt de șindilă. Codlea, Vlădeni, unde pleacă Toma Cantacuzino, lăsînd încă două cărți din partea stolnicului. Șercaia și malul Oltului, Făgărașul, „mare, dar împrăștiat“ (paroh calvin care a învățat în Olanda), Ucea, „sat numai de români”, „foarte încîntătorul Porumbac”, unde întîmpinare din partea generalului de la Sibiiu; castel al lui Apaffy. Dincolo de Olt apare generalul Rabutin și sibiienii. În oraș bat tunurile. Apoi Paget va merge la Cluj.

Pe aici românii sînt păstori, cari și-ar oferi copiii ca să-și scape vițeii – cine i-o mai fi spus-o bunului arheolog și asta?!

Călători apuseni supt Brâncoveanu și Nicolae Mavrocordat

Am văzut din Chishull că el a căutat să se puie în contact cu reprezintauții bisericii ortodoxe. Că a fost la Sf. Gheorghe, care era pe vremea aceea mănăstire, cu han, închinată patriarhului din Ierusalim, întreținîndu-se din veniturile lui (pe lîngă aceasta era hanul lui Șerban Vodă și altele mănăstirești). În ce privește tipografia, în Moldova de la 1670, se făcea aceeași operă în mănăstirea Cetățuia, de lîngă Iași. Și era un grec foarte influent, care mai multă vreme a fost ca un fel de supraveghetor al întregii noastre vieți religioase și culturale, patriarhul de Ierusalim Dosoftei, care, Ierusalimul fiind pe atunci în deplină decadență nu stătea acolo, în amestecul cu turcii, care nu era foarte agreabil, ci aici, unde toate onorurile-l așteptau.

Astfel, în epoca lui Șerban și a lui Brâncoveanu în Muntenia, a lui Duca Vodă și Constantin Cantemir în Moldova, el a pus bazele culturii superioare grecești în aceste regiuni, tipărindu-se cărți de foarte mare importanță, dintre care unele nici n-au mai fost reeditate după aceea, ca Istoria patriarhiei din Ierusalim, imensul tom cu splendid tipar care este și azi în mînile tuturor cercetătorilor. Tot ceea ce grecitatea avea mai distins în domeniul artei tipografice, ca și în acel ai literaturii venea aici la noi.

Multă vreme am crezut că aceasta este o umilință; acum nu mai e nici un motiv să credem aceasta, pentru că, de fapt, nu noi cedam înaintea culturii grecești, ci era altceva: noi deveniserăm patroni ai culturii grecești, cum deveniserăm patroni ai ortodoxiei prin aceea că asupra noastră trecuseră toate datoriile în același timp cu tot prestigiul, toată influența și toată situația de hegemonie a împăraților Bizanțului. Prin urmare, aceasta nu este un element de scădere, ci pentru domnii noștri unul de înălțare. Cheltuiala era foarte mare, însemnătatea în toată lumea orientală a lui Constantin Brâncoveanu a fost însă extraordinară, numele lui fiind cunoscut pînă în cele mai depărtate locuri din Orient.

Căci, pe lîngă tipar, se mai adăugia nesfîrșita pomană pe care a făcut-o el timp de douăzeci de ani și mai bine pentru menținerea rosturilor ortodoxiei Întregi: patriarhiile toate erau în legătură, cei patru patriarhi fiind deprinși să se uite la dînsul în toate nevoile lor și să-i ceară ajutorul. Numirea lor însăși era totdeauna determinată de voința Brâncoveanului, precum înainte fără voia lui Vasile Lupu și lui Șerban Cantacuzino nu se putea așeza nici un grec pe un scaun patriarhal, iar, dacă se întîmpla ca unul să cadă jertfă intrigilor, el se muta la noi, cum a fost cazul cu Dionisie patriarhul de Constantinopol și domnul făcea tot ce era cu putință ca să-l aducă din nou în scaunul lui.

Dar avem și multe știri despre călătorul de un caracter cu totul particular și de o importanță, pentru vremea de atunci, extraordinară, care e Paget. El dorea să cerceteze locurile noastre, și prin urmare a luat toate măsurile pentru ca drumul, în loc să se facă pe calea obișnuită spre Apus, și care ar fi dus prin Adrianopol, Niș și Belgrad, să se urmeze prin regiunile noastre. Era întovărășit de o suită de mai multe persoane: de fratele lui și de un număr de „boieri”, cum spune cronicarul Țerii Românești, Radu Greceanu, care pomenește despre această călătorie.

Drumul pe care-l urmează Paget probabil că e descris în rapoartele sale inedite, dar ne mai putem sprijini pe notițe din alte izvoare diplomatice și mai ales pe cele cîteva pagini pe care le dă cronicarul nostru.

Paget se oprește la Turtucaia, – cel dintîi călător dintre mulți ce vor fi întrebuințat acest drum, care înseamnă vadul. De aici trece la Oltenița, ca și alții din secolul al XVIII-lea.

Îndată ce atinge pămîntul țerii, i se trimite din partea domnului o solie, alcătuită din doi boieri cari probabil aveau cunoștință de limbi străine, Toma Cantacuzino, care va fugi la ruși în 1711, și Pătrașcu Brezoianu. Mergînd mai departe, pînă la Popești, este întîmpinat de cei doi fii mai mari ai Brâncoveanului, Constantin și Ștefan, întovărășiți și ei de un număr de boieri: doi Cantacuzini, Mihai și Șerban, apoi Radu Izvoranu. Beizadelele erau tineri foarte bine crescuți, și la școala grecească a lui Șerban Vodă, căci tatăl lor nădăjduia să întemeieze o dinastie. Fiind atît de bogat și de influent, cunoscător al tuturor lucrurilor turcești, prin minte nu i-ar fi putut trece catastrofa de la 1714 și biruința unor dușmani pe cari atunci nu-i avea încă, fiind oameni din prejma lui, cari-i cunoșteau toate secretele diplomatice.

Cei doi fii de domn introduc pe Paget, „omul cel mare, cinstit și înțelept”, în carătă domnească, cu suita de călări, prin Văcărești, la București (în april 1703). Impresia pe care i-a produs-o orașul nu o știm, avînd numai descrierea lui Chishull. Găzduit în casele de boier ale Brâncoveanului, Paget, care mulțămește, prin patru de-ai lui, între cari fratele oaspetelui, e vizitat întîi de domn în ascuns, acesta vrînd să afle imediat scopul vizitei. E o întrevedere particulară, „fără alai”, dar cu primire la scara de jos, înainte de a se ajunge la audiența solemnă.

Era vremea cea mai frumoasă din an, în care locurile noastre se înfățișează în chipul cel mai plăcut. Însemnătatea audienței de la 25 se găsește în cronica lui Radu Greceanu, care ne face să vedem fastul de care era întovărășită orice „țărmonie“ la curtea bogatului și mîndrului domn muntean. Se trimete o carătă mare și alte trei mai mici cu ginerele brâncovenesc, Radu Iliaș. Fiii domnești duc pe Paget pe scara cea mare la un foișor unde este întîmpinat de vodă. Din foișor e dus în sala divanului, unde se află toată partea militară a curții Brâncoveanului, căpitanii, ceaușii, stegarii. Erau așezați în perfectă ordine, imitînd, după putință, lucrurile care se vedeau la Constantinopol în împrejurări de felul acesta. Căci perfecta etichetă constantinopolitană era socotită ca una din datoriile în viața politică ale domnului muntean. În odaia de alături, spătăria cu stelele, stăteau boierii toți, după rangul lor. Patru tunuri salută intrarea aici a solului.

Audiența ține mai multă vreme, vodă fiind pe un pat, iar Paget în chiar „scaunul domnesc”. Ce au vorbit, evident, că nu ni va spune cronicarul Brâncoveanului, chiar dacă va fi știut. Apoi se întinde masa, la care iau loc Paget, fratele lui, „boierii“ aceștia englezi la mîna dreaptă, iar boierii țerii la mîna stîngă. Ce era atunci eticheta mesei domnești în Muntenia ne-o putem închipui foarte bine după eticheta pe care o cunoaștem, în cele din urmă amănunte și cu toată precizia dorită, din Descrierea Moldovei a lui Dimitrie Cantemir. Între cele două curți, era, în adevăr, o necontenită emulație, așa încît supt raportul îmbielșugării și strălucirii formelor nici unul nu se lăsa învins de celait. Dealtfel, în vremea aceasta, cînd Moldova era prădată de poloni și stoarsă de turci, Bucureștii aveau o splendoare mult mai mare decît ce se putea descoperi în Iașii sărăciți.

Se ridică „sănătăți” – toastul se chema așa: „sănătate“. În momentul în care se ridică ele, cum știm din toate izvoarele, se dă drumul din nou la cele patru tunuri din fața palatului și la „puști“. Se bea foarte mult. Aceasta, cu tot caracterul lui oficial, o înseamnă Radu Greceanu, care la urmă spune că ambasadorul și „boierii“ lui s-au îmbătat cu totul, „măcar că de nimeni n-au fost siliți“, adaugă cronicarul. Un „conteș cu spinare de samur“ e darul domnesc către ambasadorul englez. Carăta fiind la îndemînă, ambasadorul și suita sînt duși înapoi acasă.

Văzurăm că a doua zi vodă vine prin grădini la ambasador. Urmează apoi audiența de congediu, suita engleză singură întovărășindu-l, pînă în „foișorul cel mare despre grădini”. Se pregătește alaiul de plecare. I se dă ambasadorului conducerea ginerelui domnului și trupe, care-l întovărășesc pînă la margenea Bucureștilor, lăsîndu-se cu călătorul un „steag de slujitori”, un cortegiu militar, care merge pînă la graniță.

Drumul pe care-l urmează acum îl cunoaștem din atîtea izvoare contemporane: el suie cursul Dîmboviței. Se pomenește și popasul pe care l-a făcut ambasadorul, la Rucăr, după nouă alte „conace” – nu știu dacă era carantină în momentul acela, dar pentru astfel de călători nu se ținea samă de prescripțiile ei. De la Rucăr Paget trece în Ardeal, „în ținutul nemțesc”, zice Greceanu, fiindcă de cîțiva ani de la pacea care s-a încheiat la 1699 în Carlovăț Ardealul era în stăpînirea austriecilor.

Aceasta este călătoria lui Paget.

Am spus că sensul politic nu-l vom putea afla decît în momentul cînd rapoartele diplomatice engleze vor fi tipărite și Paget însuși va vorbi. Socotelile domniei nu pot aduce decît amănunte materiale. Știm însă un lucru: că Brâncoveanu avea oarecare greutăți cu austriecii în ce privește ruperea relațiilor bisericești ale românilor din Ardeal cu scaunul arhiepiscopal de Tîrgoviște, de care atîrna mitropolia ardeleană. Cînd au venit imperialii în Ardeal, gîndul lor a fost să se sprijine pe o parte măcar din populația numeroasă a românilor din această provincie împotriva privilegiaților, a ungurilor și sașilor, oameni cu pretenții, pe cînd românii erau bucuroși să se ridice către situația de „nație politică”. Deci, pentru ca acești români să fie numai în mînile împăratului, se va desființa legătura ierarhică religioasă ce aducea atîta schimb de idei și aspirații politice între ardeleni și noi.

Relațiile dintre Brâncoveanu și austrieci, o bucată de vreme rele, s-au îmbunătățit pe urmă, în paguba lui, căci a ieșit compromis din ele. Ceea ce-l durea însă pentru moment era aceasta: că legăturile tradiționale, care țineau de atîtea secole, care aduseseră și atîta folos pentru poporul românesc, fuseseră rupte. Mitropolitul Ardealului va fi prefăcut într-un simplu episcop, mutat apoi din Alba Iulia la Făgăraș, în colțișorul de pămînt care aparținea românilor mai mult decît oricare altul: o degradare a mitropoliei ardelene. Și, pînă atunci, mitropolitul Atanasie iscălise cele patru puncte de unire, primise diploma împărătească, pusese la gît un portret al împăratului cu lanț de aur, fusese petrecut pe străzile din Alba Iulia cu tot alaiul oficialității; aici fusese întîmpinat de guvernatorul provinciei, în sala anume pregătită, pentru a i se ceti diploma: totul ca să se rupă legăturile dintre „țară” și dînsul, și mitropolitul să fie omul „împăratului”. Și Brâncoveanu a fost foarte curajos în apărarea drepturilor bisericii muntene, pînă ce a primit acel răspuns jignitor din partea imperialilor, în care i se spunea că, precum nu se amestecă împăratul în țerile românești, așa să facă bine voevodul să nu se amestece în lucrurile, împărăției.

Astfel drumul lui Paget avea și un oarecare înțeles politic, care a ajuns să aibă o consecință politică, aceea de a stărui pentru legăturile ierarhice ale vlădicăi ardelean cu Muntenia. Dealminteri Paget va fi primit bucuros, această intervenție și pentru alte motive: englezii s-au arătat mai dușmani față de catolicism decît mulți alții cari au îmbrățișat deosebitele forme ale protestantismului; ei au fost mai militanți și au rămas așa pînă în zilele noastre. Dar, deoarece ortodocșii pe vremea aceea negociau cu protestanții, – și îndemnul a venit din partea celor mai culți, adecă din partea acestor din urmă –, lui Paget îi convenea să vorbească în numele bisericii grecești, prezintînd pe cea anglicană ca patroană a acestei biserici, pe un timp cînd arhiepiscopul de Canterbury, șeful aceleia, scria grecilor în vederea unei legături între cele două organizații.

Printr-o serie de ofițeri austrieci, din cari vom alege unul singur mai tipic, cunoaștem împrejurările din Oltenia numai în epoca ocupării de imperiali (1718–39). Austriecii au venit aici cu planuri foarte mari: populația însă a fost nemulțămită de la început din foarte multe motive. Ea era deprinsă cu o administrație patriarhală foarte cruțătoare, iar noii stăpîni au introdus un aspru regim de contabilitate în sens occidental, jupuind pe fiecare tocmai cum scria la carte; au călcat privilegiile boierilor, supuindu-i la impozite: au călcat privilegiile clerului, acordînd protecție specială bulgarilor catolici și instalînd un episcop al acestora, care a funcționat o bucată de vreme la Craiova; au nemulțămit și pe țerani, din cauza caracterului cu totul precis și neiertător al cererilor de impozite, cît și din cauza prestațiilor nesfîrșite pentru facerea drumurilor și căzărmilor. Doar au făcut calea pe Olt de ia Cîineni, Arxavia, cum ziceau ei. Pe lîngă aceasta populația mai era jignită și din alt motiv: oamenii făceau comerț mai ales cu porci, – căci boierii olteni în special, ca și bogații din Serbia, cu porcii și-au făcut mai ales averile. Cînd au venit austriecii, au scăzut valoarea monedei turcești, au distrus valuta, iar, pe de altă parte, au pus toate piedecile spre a opri comerțul cu Turcia, și, cum ei, austriecii, cumpărau cu prețuri de rechiziție, au ruinat cu desăvîrșire țara, așa încît toți ajunseseră a fi contra lor. Pacea de la Belgrad a fost salutată deci cu bucurie mare, căci s-a putut uni țara de dincolo de Olt cu domnia din București.

Dar, cît au stat aici austriecii, au făcut hărți. Memoriul de care o să fie vorba acuma, redactat între anii 1718 și 1730, este o explicație pentru o hartă de acestea. Totuși ici și colo se găsesc descrieri care ni sînt folositoare. Așa se vorbește de mănăstirea Cornetul, de Cozia, de Vodița lîngă Vîrciorova, care atunci nu era cu totul în ruine, căci iși așezase aici lagărul generalul Veterani pe vremea lui Brâncoveanu. Ofițerul află Strehaia într-o stare de conservație perfectă: o pune în legătură cu Mihai Viteazul. Afară de aceasta pomenește de mănăstirea Brâncoveni din Romanați, de care se îngrijise Constantin Brâncoveanu în ultimul timp.

Între orașe, Craiova este înfățișată ca înfloritoare, avînd un bîlci care ținea patru săptămîni, cu un han al companiei orientale, proprietatea egumenului de Hurez, mănăstirea lui Brâncoveanu, apoi cu un han al negustorilor, avînd și un foișor, și în sfîrșit un han de rînd, unde poate să vie oricine. Acest han fusese ars de turci și se întrebuința ca magazin militar. În Craiova, unde domnul venea din cînd în cînd cu prilejul bîlciurilor, erau și case domnești, ale căror urme nu se mai cunosc. Se pomenește în treacăt de Caracal, și se spune că aici fusese reședință domnească, desigur a lui Mihai Viteazul, ca și Rîmnicul-Vîlcii. Dar în rîndul întîi se recomandă ca viitoare capitală a Olteniei, ca aceea care trebuie să fie aleasă de preferință, Tîrgul-Jiului, în bune legături cu Ardealul, putînd fi apărat mai sigur, de către Carpați. Severinul pe vremea aceea nu era decît „Turnul”, care este descris pe scurt: orașul s-a întemeiat pe vremea Regulamentului organic, reședința județului fiind înainte la Cerneți. Pe lîngă aceasta ni se vorbește de Baia de Fier, de Baia de Aramă. E vorba chiar de Islaz unde, se spune, s-ar vedea baza unui pod de lemn care ar fi fost odinioară aici, și s-ar fi găsit multe monede.

Ceea ce cred că poate interesa iarăși este că mărcile oltene, așa cum le cunoaștem, nu existau înainte de ocupația austriacă; generalul Stainville este cel care le-a hotărît, și cred că și mărcile celorlalte județe s-au luat după cele impuse Olteniei de generalul austriac.

În afară de informațiuni geografice ofițerul are oarecare știință despre trecutul țerii. Vorbește de sarmați, de împăratul Traian, de Isaac Anghelul și de altele.

În ce privește limba noastră, se recunoaște că este de origine latină și că ar fi sămănînd mai mult cu latinește decît limbile romanice din Apus. Oltenia o apreciază foarte mult, ca una ce este un adevărat bulevard pentru Ardeal. Trebuie să fie ținută cu orice preț, și se cere să fie completată cu Loviștea argeșeană.

Țara-i pare anonimului foarte sănătoasă, aierul fiind veșnic în mișcare; de jur împrejur a fost ciumă, numai aici nu. Cîrmuirea numără un ban și vornici cari au fost prefăcuți în funcționari statornici pe vremea austriecilor.

Se ating și deosebitele clase sociale. Despre religia țerii se arată că sînt prea mulți preoți, uneori pentru un sat patru, iar pentru un tîrg și zece. Aceasta venea din faptul că, atunci cînd un țeran nu voia să plătească birul, mergea la Vidin ca să dea ceva vlădicăi grecesc, care-l făcea preot, și, din momentul ce era preot, nu mai plătea birul. Simpli țerani, unii nici nu cetiau bine, și nu înțelegeau slavonește.

Nu trebuie să uităm însă că pe vremea aceea în mănăstirile noastre se lucrau traducerile admirabile din grecește care fac cinste acestor lăcașuri.

Preoții plăteau episcopului o dată sau de două ori pe an trei-patru lei.

Vorbind de boieri, se arată că n-au mai multă cultură decît clerul; își cresc foarte rău copiii. Acești copii nu sînt dedați exercițiilor cavalerești cu care erau deprinși cei din aristocrația austriacă; creșterea ce o capătă este ca să facă dintr-înșii „gute czakoys”, adecă „buni ciocoi”.

Ciocoi, „ciocoinici”, precum am găsit într-o cronică a lui Matei al Mirelor, de prin anii 1620, înseamnă încasatori abuzivi de impozite. Și, ni spune călătorul austriac, părinții îi trimet ca să încaseze dijma oilor. Dealminteri, adaugă tot el, sînt inteligenți, de o inteligență nativă, pe care n-o îngrijesc. Iar, pe lîngă aceasta, sînt foarte șireți (verschmitzt).

În ce privește pe țerani, se afirmă ceva care merită într-adevăr să fie relevat: ofițerul, care venea din statul austriac, unde țeranul era șerb și n-avea voie să se mute de pe moșie, constată că la noi nu era șerbie. Numai pe vremea Regulamentului organic s-a venit cu teoria că țeranul fusese șerb, și și-au făcut proprietarii mare milă că-i mai iartă din datorie. Se zice aici cu privire la țerani: „țeranul nu e șerb, ci numai țiganii sînt îndatorați cu trupul lor și trebuie să servească nobililor”. Mai departe: „pentru că însă mulți din acei țerani nu sînt moșneni sau oameni așezați cari să aibă pămîntul lor, și trebuie să se facă plugari pe pămîntul boierului, de aceea de multe ori sînt tratați destul de aspru”. Erau supuși la un număr de zile de lucru, pe care fanarioții le-au fixat la douăsprezece, ceea ce era foarte favorabil, și la dijmă, care nu se lua niciodată – lucru foarte interesant – din livada sau grădina de legume pe care o sădise însuși țeranul, ci numai de pe cîmpul unde se cheltuise munca lui: se plătea dijma, și nu mai mult.

Comerțul se făcea cu Ardealul.

Mulți români sînt cizmari, croitori, curelari, tabaci, iar restul îl fac țiganii cari cunosc toate meșteșugurile, ca și muzica.

Cu privire la obiceiuri, se înseamnă că țeranul mănîncă mămăligă; boierii nu consumă pîne, ci azimă. În ceea ce privește îmbrăcămintea, portul lor samănă cu al polonilor, portul țeranilor este același, neschimbat pînă acum.

Se arată și cîte ceva în ce privește obiceiurile lor: de exemplu cînd moare o rudă, bărbații din familie umblă cu capul gol, așezînd, cînd plouă sau e frig, o bucată de pînză care atîrnă pe spate.

În producția țerii, se mai observă că, pe lîngă exportul de porci, se trimet pînă la 1 000 de saci de lînă în Ardeal.

Minele se arată neîngrijite, de frica turcilor, deși se citează aurul care se scurge pe Olt, adăugînd că trebuie să se caute locul de unde vine metalul, ceea ce nu poate lipsi. Se amintește că erau „băieși” pe Lotru, și că pe valea Lotrului se află o localitate „Rudăreasa”, care arată iarăși exploatarea de mine.

În ce privește sarea, 40 000 de florini se plătesc ca arendă pe an de acel care ia acest venit.

Despre locuințile țeranilor se aduc înainte lucruri pe care nu le putem admite, anume: casele sătenilor ar fi făcute din porunca nemțească. Adevărul este că în acel timp bordeiele covîrșeau ca număr locuințile de deasupra pămîntului. Și aceasta se explică foarte ușor prin faptul că oamenii, ascunzîndu-se în bordeie, scăpau mai ușor de stoarcerile turcilor și preferau, cu toate neajunsurile, sistemul locuinților subterane. Austriacul pretinde că „locuințile erau înainte supt pămînt, ceea ce se numește bordeie, dar că s-a poruncit să se facă apoi case deasupra pămîntului”.

Înainte de-a trece la alte izvoare ce privesc domnia lui Nicolae Mavrocordat, cîteva observații asupra epocei fanariote însăși în felul cum o judecăm acum și împotriva felului cum era judecată cu douăzeci de ani în urmă.

Nu este adevărat că în Muntenia după Ștefan Cantacuzino, care a fost prigonitorul și înlocuitorul la domnie al lui Constantin Brâncoveanu, pentru doi ani de zile, ca să isprăvească și el ucis de turci, sau că în Moldova, după trecerea lui Dimitrie Cantemir, s-ar fi petrecut ca o rupere de continuitate, ca o catastrofă în istoria noastră, că pînă atunci, adecă, a fost viață românească, cu caracter național, și deodată tot caracterul național a dispărut, toate elementele românești au fost înlăturate și au venit grecii, cum ar fi venit barbarii evului mediu, cari nici ei nu erau așa cum ni-i închipuiam, ca să substituie caracterul lor caracterului indigen. Profundă eroare! Noi am fost un popor care n-am știut cu ce să ne mîndrim, și erau lucruri cu care am fi putut să ne mîndrim și am crezut că ne putem mîndri cu lucruri care, privite bine, contribuie să ne umilească.

Căci ce fel de popor am fi fost noi dacă am fi suferit o astfel de invazie, dacă am fi lăsat în felul acesta să dispară tot tezaurul tradițiilor de autonomie politică, de guvernare prin noi înșine? Am fi fost vrednici atunci, nu numai de această copleșire, dar de orice altă tiranie. De fapt, n-a fost așa. Grecii erau amestecați de mult în viața noastră, încă din secolul al XVI-lea, iar în comerț încă din al XV-lea. Dintre doamnele lui Ștefan cel Mare, una a fost o rusoaică din Chiev, dar alta, Maria, era o greacă, din Mangup. Atîția domni fuseseră înainte de aceasta de sînge grecesc, atîția români au fost crescuți la Constantinopol, vorbind grecește mai bine ca românește; negustori greci invadaseră amîndouă țerile noastre. Toți aceștia nu veneau însă în calitate de stăpînitori, ci în calitatea oamenilor cari caută pămînt, bani și o societate creștină înaintată.

Din partea lor, domnii fanarioți aveau înrudiri cu dinastiile vechi și exista la ei un fel de sentiment al necesității de a se păstra legătura cu dinastiile de odinioară. Nicolae Mavrocordat, cînd a venit aici, s-a înfățișat ca succesor al lui Alexandru Iliaș, din care venea bunica lui. Cînd a pus să se adune cronicile noastre, – căci, om de înaltă cultură, el dorea laudă pentru sine, dar înțelegea să fie pus în legătură cu înfățișarea trecutului țerii peste care ajunsese a domni –, el a cerut lui Radu Popescu, care a făcut cronica oficială a domniei lui, să-l prezinte ca descendent al lui Alexandru cel Bun și cu aceasta chiar pornește cronica. În scrisorile lui grecești, el arată că, adesea, cetește în cronicile românești istoria țerii. Oamenii cari au stat lîngă dînsul vorbeau și scriau grecește, precum unii vorbeau și scriau și turcește, nu fiindcă greceasca era limba lor, ci fiindcă ea reprezintă pentru Orient ceea ce reprezintă pentru Occident limba latină în învățămîntul iezuit.

Se poate crede că boierii de țară s-ar fi lăsat înlăturați? Trebuie să nu-i cunoască cineva ca să afirme aceasta. Erau oameni foarte dîrji, cari apărau drepturile lor cu orice preț. Nicolae Mavrocordat, deprins cu regimul strict turcesc, într-o vreme cînd turcii erau particular de aspri ei înșii, a închis pe boieri, i-a condamnat la moarte, ceea ce nu se obișnuia de multă vreme în țerile noastre, dar tocmai aceasta arată că acei boieri nu se puteau manevra ușor. De aceea a băgat în beci la Iași pe boierii moldoveni, de aceea, în Muntenia, a trebuit să recurgă la execuții capitale, în 1716, față de amenințarea năvălirii imperialilor germani. Fiul lui, Constantin Mavrocordat, a refuzat să primească de la ispravnici rapoarte scrise în grecește. O școală de preoție în limba românească a fost introdusă în epoca aceasta fanariotă. Limba românească a înlocuit în biserică limba slavonă fără a fi concurată de limba grecească în această epocă a fanarioților: întîia oară cînd s-a cîntat liturghia în românește de la un capăt la altul a fost atunci, la începutul veacului al XVIII-lea, pe cînd pe vremea lui Brâncoveanu în românește era scris în cărțile bisericești numai ceea ce trebuia să facă preotul, iar ceea ce trebuia să spună era în slavonește: Evanghelia, Vechiul Testament erau în românește, dar serviciul divin se făcea în limba slavonă.

Pe vremea lui Nicolae Mavrocordat, care a domnit de două ori în Moldova și de două ori în Țara Românească, călătorii sînt puțini. Erau străini la curtea lui vodă, întrebuințați ca secretari, cum a fost Fonseca, un Nicolae Wolf, polon, firește Del Chiaro, dar călători cari să scrie despre cele văzute la noi sînt foarte puțini. Unul dintre dînșii, despre care vorbim acuma, era un sas din Brașov, Ștefan Bergler, om foarte erudit, care a fixat textul multor opere clasice, ba chiar al lui Aristofane, și stătea în legătură cu casele editoare din Lipsea. El a dat și o traducere în latinește a cărții Despre Datorii a lui Nicolae Mavrocordat (De Officiis, același titlu ca și al lui Cicerone). Lui vodă i-a plăcut foarte mult această ediție și a poftit pe Bergler să vie în țară. Aici l-a atras traiul bun, fiind și foarte bețiv. A stat pe lîngă domn o mulțime de vreme, trăind pînă aproape de 1730. Ba a fost și la Constantinopol, unde-l chemaseră pentru gimnaziul pe care-l susțineau domnii noștri cu banii lor, și se credea că ar fi murit acolo, dar, după altă mărturie, e foarte probabil că a murit la noi.

Dacă a putut fi atras la noi pentru vinul pe care i-l dădea domnul fanariot și leafa ce i-o servea, el este și mai strîns legat de români prin altceva: în adevăr, s-a născut la 1680, în Blumăna Brașovului, avînd drept tată pe un biet om de-acolo, pe care localnicii îl numesc „Der blesche Hans”, dar „Blesch“ înseamnă „valah”, român. Era deci de origine românească.

Din București Bergler a trimis o parte necunoscută din opera lui Eusebiu, care se afla în celebra bibliotecă a lui Mavrocordat. Tot din această încunjurime domnească s-au expediat lui Fabricius, pentru Bibliotheca graeca medii aevi, știri despre erudiți în Orient: despre medicul Dimitrie Procopie din Moscopole, – deci un român macedonean.

Un alt călător apusean, care, ajungînd aici, a scris multe lucruri contra lui Mavrocordat, este un grec: Schendus, făcut nobil în Apus, unde a luat titlul de Vanderbech. Tip foarte interesant, el a intrat întîi în serviciul lui Stainville, generalul austriac comandant în Ardeal.

Fiind la Craiova, Nicolae Mavrocordat l-a chemat împotriva ciumii, dar și pentru că el însuși se simția bolnav, iar copiii lui – pretinde medicul – sufereau de anume neajunsuri (unul era epileptic, altul bolnav tot de nervi). A venit la București, dar s-a întors peste cîtva timp în Ardeal. Murind Stainville, a fost chemat din nou în țară. Din Viena, pe un vas, a revenit la București, împreună, spune el, cu un farmacist și alți ajutători. Aici a dus-o bine -o bucată de vreme, pe urmă a fost amestecat într-o afacere suspectă. În Apus a tipărit o carte despre cele mai bune leacuri la tot felul de boale și, în același timp, o descripție a minelor de aur și alte metale de la noi: minele de la Tismana, cele de la Polovraci, de la Baia de Aramă. În prefața de la cealaltă carte el se războiește cu domnul, punîndu-i în sarcină cele mai oribile lucruri care se pot spune despre un om, pe cînd laudă pe Dimitrie Cantemir, omul cel foarte învățat. A străbătut apoi Italia și alte țeri, murind cum mor aventurierii. Bogat la un moment dat, el avea 60 000 de galbeni, sumă imensă pentru timpurile acelea.

Pe Nicolae Mavrocordat am spus că-l acopere de toate calomniile: e de neam foarte prost, rudele lui vînd cărbuni și oi în Orient; doamna nici n-a fost nevasta lui, ci a unui morar; copiii pe cari i-a avut cu dînsa sînt deci bastarzi; și-a cumpărat tronul; urăște pe rudele lui, și i-a arătat un fel de otravă pe care punînd-o în cafea ar fi scăpat de surori și nepoți, cari erau la Constantinopol; n-a făcut tot timpul decît să prade pe supușii lui. Ignorînd biblioteca pe care a adunat-o, spune că nici nu știe ce se cuprinde în cărțile lui, că toate lucrările cu care se laudă le-au făcut alții. Domnul ar fi vrut să fure munca lui Dimitrie Cantemir, Istoria turcească și o carte despre „Dacia”, care este tocmai Descrierea Moldovei. Cînd l-a chemat pe Schendus să lecuiască ciuma, era plin tot palatul de femei etc.

Opera lui del Chiaro

Înainte de a vorbi despre cel mai important dintre izvoarele de călătorie de ia sfîrșitul secolului al XVII-lea, Del Chiaro, cîteva cuvinte despre generalul Marsili, și el călător în părțile noastre.

A fost unul dintre cei mai străluciți scriitori militari din acea vreme, autorul unei mari opere de geografie, Danubius Pannonico-mysicus. De loc din Bologna, unde i se păstrează hîrtiile, în mare parte inedite, cum inedite sînt:și ale altui general austriac care pe la 1688 a fost la noi, Veterani, el luase serviciu în armata împăratului german, pe care însă n-a comandat-o în părțile noastre, pentru care strînsese o bogată informație.

Din scrisorile primite el apare pe la noi încă din 1690: o scrisoare din 1691, februar, e în legătură cu acel drum.

Pe vremea aceea în Muntenia stăpinea de trei ani Constantin Brâncoveanu, și războiul continua între turci și austrieci, ajutați de poloni: se propunea să se deie Poloniei partea muntoasă a Moldovei pînă la Bistrița.

Am spus că Ioan Sobieski a ocupat o bucată de vreme Bucovina și regiunea mănăstirilor moldovenești; Marsili semnalează, în ce privește regiunea de la răsărit, că era cu totul pustiită de pe urma războiului.

În septembre 1691, apoi, însărcinat cu o misiune secretă, e primit de domn într-o audiență care ține nu mai puțin de șase ceasuri. Se știe că Șerban Cantacuzino fusese gata să închine țara austriecilor, dar cerea anumite condiții de feude în Ardeal și Banat, ca și respectul tuturor libertăților țerii, ceea ce a împiedecat mai ales negociațiile să ducă la bun sfîrșit. Este deci explicabil că imperialii, dupa suirea pe tron a lui Brâncoveanu, Încercau să înnoiască tratativele urmate pe vremea înaintașului său mai ambițios, mai întreprinzător și mai romantic, pe cînd noul domn era un om de o strictă realitate, care s-a ferit totdeauna să se hotărască într-un sens sau altul, și a făcut foarte bine, căci a păstrat, în mijlocul luptelor dintre austrieci, ruși și turci, integritatea țerii, deși în paguba persoanei sale și a copiilor săi, executați la Constantinopol ca trădători față de Poartă.

Revenind la audiența lui Marsili în 1691, vodă l-a oprit la masă și în cursul ospățului s-au ridicat toasturi, și pentru împăratul, însă „sotto voce”, încetinel: dealtfel Del Chiaro ni va spune că se obișnuia a se face confuzie între un împărat și celait, între sultanul considerat ca împărat și împăratul creștin.

Se mai vorbește în același timp de alte lucruri în legătură cu Brâncoveanu, de acel Emeric Tököly pe care turcii îl așezară ca prinț în Ardeal, voind să facă din el un rege al Ungariei împotriva austriecilor. Ba Constantin Vodă a mers și el cu armata turcească în Ardeal de l-a așezat în scaunul de domnie: în biserica săsească din Cristian el a stat în strană, asistînd la ceremonia care s-a făcut pentru așezarea „Craiului”. Apoi Tököly a venit pe la noi cu soldații lui unguri, foarte nedisciplinați, „curuții”, cari cîtăva vreme au prădat unde au putut numai, pînă ce Brâncoveanu a izbutit să-i facă să plece din țară.

La 1692, în vară, Marsili este iarăși la noi. Și avem, din 1694, o întreagă corespondență între dînsul și foarte învățatul boier Constantin Cantacuzino Stolnicul, unchiul lui Brâncoveanu și fratele lui Șerban Cantacuzino, omul de foarte mare influență care o bucată de vreme a condus politica munteană supt stăpînirea nepotului său, pînă ce, crescînd și copiii domnului și ai lui Cantacuzino, a început acea ură între părinți de unde a rezultat căderea Brâncoveanului, suirea lui Ștefan Cantacuzino, fiul lui Constantin și, de pe urma. sistemului de intrigi pe care Cantacuzineștii îl inaugurează, și pieirea întregii familii.

Constantin Cantacuzino făcuse studii la Constantinopol și la Veneția. Avem carnetul lui de student pe cînd urma la Padova, unde a stat o bucată, de vreme, – carnet scris în românește. Știa italienește foarte bine ca și latinește, și-l interesau lucrurile de istorie: începuse o istorie critică a românilor,, pe care n-a dus-o pînă la capăt. Așa încît Marsili avea cu cine sta de vorbă.

Întrebările lui Marsili și răspunsurile lui Constantin Stolnicul, păstrate la Bologna, au fost tipărite de două ori: o dată de mine și, după cîțiva ani, fără să se știe de aceasta, în publicația Muzeului din Saraievo. Sînt răspunsuri, de cea mai mare importanță, care au servit și pentru a stabili că el, Constantin. Stolnicul, este autorul cronicii de care a fost vorba mai sus.

După aceste lămuriri privitoare la Marsili, venim la scriitorul italian carea dat o întreagă lucrare despre principatul muntean și numai despre acest principat, pentru că în Moldova nici n-a călcat măcar, deși va fi primit lămuriri subsidiare de la boieri cari pe vremea aceea erau în continue legături cu Moldova. Căci, de fapt, Constantin Brâncoveanu se poate zice că era adeseori și domn în Moldova cum a dorit să se așeze prinț în Ardeal, unde cumpărase moșii și avea castele: el își măritase o fată, domnița Maria, cu un fiu al lui Duca Vodă, Constantin (Duculeț), și, cîtă vreme acest tînăr a fost domn, voința Brâncoveanului era îndeplinită și peste Milcov.

Totuși, deși nu se putea să fie boier muntean care să n-aibă cunoștință de Moldova, deși totuși învinșii în luptele politice din Moldova și toți partizanii lui Duca Vodă cel tînăr căutau refugiu la București pe lîngă Brâncoveanu, Antonio Maria del Chiaro evită să dea vreo informație privitoare la cealaltă țară românească. Cartea lui, Istoria délit moderne rivoluzioni della Valachia, e consacrată numai principatului muntean.

În ce împrejurări a cunoscut acest principat? Domnii noștri, încă din veacul al XVI-lea, aveau nevoie, pentru legăturile lor cu străinătatea, de o cancelarie latină, ungurească sau italiană, de secretari cari să cunoască aceste limbi. Secretari de aceștia se întîlnesc și în Moldova și în Muntenia necontenit: o fixare a listei acestor secretari ar face parte dintr-un capitol de istorie culturală care n-ar fi lipsit de folos.

Pe lîngă aceasta Brâncoveanu nu întreținea numai relații politice cu Apusul, ci, în același timp, și relații economice, avînd o mulțime de bani depuși la Veneția, la monetăria de acolo, care făcea și funcție de bancă, așa-numita Zecca, vestită în tot Orientul, care mai de mult își trimetea banii la mănăstirile răsăritene, la Sfîntul Sava din Ierusalim, de pildă – de unde mitocul Sfintului Sava din Iași supt Petru Șchiopul, care-și avea un depozit acolo. După moartea Brâncoveanului a fost chiar un proces între agenții Doamnei Marica, Nicolae Caragiani, Gheorghe din Trapezunt, reprezintînd interesele familiei, și intre fiscul turcesc, car dorea să aibă toată averea celui care fusese condamnat pentru trădare și urma să i se confisce tot. Și, pe lîngă aceasta, bănuim că Brâncoveanu era amestecat în exportul foarte însemnat pe care-l făceam către Veneția și în importul nostru, mai puțin important, din acest oraș: stofa scumpă cu care se îmbracau boierii și jupănesele, desigur, oglinzi, apoi hîrtia groasă, lustruită, care se fabrica anume pentru aceasta.

Ce-o fi făcut Del Chiaro înainte de a veni la noi, nu putem ști. Lucru mare în țara lui desigur n-a fost. Cartea însă e plină de informații prețioase, puțin cam fără ordine expuse, pierzînd firul, reluîndu-l, ba alteori pierzîndu-l fără a-l putea relua. E împărțită în două părți, și împărțirea nu e tocmai comodă. Căutăm deci a fixa capitolele mai metodic.

La noi pare a fi venit la 1709. Într-un loc spune că la 1710 a făcut drumul de la Belgrad la București, dar se poate să fie o confuzie și din cauza datei cînd se începea anul în Apus și la noi (noi începeam la 1 septembre). În București a fost imediat angajat de domn, care avea toată încrederea într-însul, ca și cei doi frați ai lui Șerban Vodă, Constantin și Mihai Cantacuzino, acela care a făcut biserica Colței, – inscripția care-i pomenea numele fiind ștearsă cu ciocanul, pentru că Mihai fusese executat de turci.

Ei poftiau de multe ori la masă pe străini și-i încredințau secrete de stat; probabil că era invitat și pe la moșiile acestor boieri, pentru că el cunoaște nu numai Bucureștii, dar și viața țerănească, datinile țeranului nostru.

Evident însă că nu toată lumea avea aceeași simpatie pentru secretarul italian, care părea puțin cam caraghios în felul lui de a se îmbrăca, nevroind să se orientalizeze: umbla cu tricorn, cu haină apuseană, cu bețișorul de stradă, și, avînd și un temperament sanguin de se înroșea răpede, lumea-l poreclise „Curcanul”.

Vom începe cu ce este mai puțin important la dînsul, care este partea istorică, expusă rău. Del Chiaro avea cunoștință că sînt cronici muntene în manuscris și că ele au fost alcătuite în legătură cu interesele deosebitelor familii. De fapt era o cronică pentru Cantacuzinești și una împotriva lor, scrisă, aceasta, de Constantin Căpitanul Filipescu. Pe lîngă aceasta ici-colo era și cîte un alt manuscript în care se introduceau mici modificări de natură a măguli ambițiile unei sau alte familii. Del Chiaro ni spune că aceste cronici se țineau ascunse, neieșind în public pentru că ar provoca scandal. În afară de cronici cunoaște cărți apusene fără mare importanță; știe că sîntem de origine romană, discută de unde vine cuvîntul de valah și reproduce ideile cele mai bizare culese din cărți sau prefăcute din propria-i închipuire. De exemplu spune că românii se numesc valahi după „Valahia”, fiica împăratului Dioclețian. Pentru evul mediu el nu știe nimic pînă în epoca lui Matei Basarab. Pentru această epocă a găsit scrisoarea unui Bocignoli, într-o tipăritură rară, pe care o reproduce; e vorba de tulburări ivite după moartea întemeietorului mănăstirii din Argeș. Pe urmă se vorbește de stăpînirea turcească, cu simpatie pentru noi, arătîndu-se că „Principatele au ajuns ca două corăbii pe o mare furtunoasă, unde rareori se bucură cineva de liniște și odihnă, și că totuși sînt destul de importante țerile acestea pentru ca să devie un port sigur pentru un prinț care ar dori să scuture jugul turcesc”. Pe prințul acesta nu-l vede, și turcii au luat toate măsurile ca să ne ție în atîrnarea lor. De Mihai Viteazul are o idee foarte mare: era un om foarte curagios și a venit la domnie „din cauza discordiei”.

În ceea ce privește pe Matei Basarab, știe că a domnit „douăzeci sau patruzeci de ani” și a luptat cu turcii, ajutat de seimeni; nu știe cum a isprăvit: unii zic că a fost ucis. Știe și că a fost înmormîntat la Arnota, loc unde nu se poate ajunge nici cu rădvanul, nici călare. Del Chiaro spune însă că Matei Basarab a clădit Plumbuita în margenea Bucureștilor, biserică părăsită astăzi, cu ziduri splendide lăsate în ruină, că a mai zidit Brebul de lîngă Cîmpina, Strehaia din Mehedinți, o splendidă biserică, Hotăranii, la Olt.

După aceea mai pomenește de tributul pînă la 300 de pungi, ceea ce înseamnă 150 000 de galbeni. Mai cunoaște din domnia lui Matei Basarab iubirea pe care acesta o avea pentru Tîrgoviște, unde de multă vreme nu mai fusese, așa încît, atunci cînd domnul a revenit în vechea Capitală, a găsit copacii crescuți atît de sălbatec, de ar fi văzut urși, și mai mari și mai mici, prăsiți în livezile Tîrgoviștei (!). Del Chiaro adauge că este acolo, la Tîrgoviște, o inscripție în care Matei Basarab lasă blăstăm pe cel ce ar părăsi orașul. De aici Del Chiaro se încurcă rău în expunerile sale istorice. Ni spune că a găsit pe Grațiani ca domn, dar despre el nu se află însemnare în vreo cronică. Pe urmă trece la domnii mai recenți, la Antonie Vodă, bunicul doamnei lui Brâncoveanu, și socoate că era un om blînd și bun, așa de blînd și de bun, de fapt, încît îl hrăneau boierii cu leafă.

După aceea se menționează Grigore Ghica, succesorul lui, cu mult mai puțină simpatie. Căci este contra grecilor, un neam care, spune el, „totdeauna a fost fatal Țerii Românești», întețind, conrupînd cu bani. Despre Cantacuzini, deși spune că sînt de origine bizantină, se rostește mai bine. Pomenește de bătrînul Constantin Cantacuzino, conducătorul politicei lui Matei Basarab, care a fost zugrumat de Ghica la Snagov din cauza ambiției lui Șerban, fiul lui. După Radu Leon Stridiagiul, revenind la noua domnie a lui Grigore Ghica, Del Chiaro arată cum acesta a persecutat pe Cantacuzini, și în privința aceasta citează o trăsătura de caracter frumoasă a lui Constantin Stolnicul. Era pe atunci ca pedeapsă mare bătaia la tălpi, care i se aplica oricui. Un tînăr cantacuzin mai plăpînd, fusese condamnat să primească o sută de lovituri pe zi, la tălpi. Constantin s-a rugat de executor să primească el două sute de lovituri, jumătate pentru dînsul și jumătate pentru fratele său.

Duca e un om de neam prost din Balcani. De la domnia lui se trece la Șerban Cantacuzino, foarte dușmănit din cauza asprului său sistem de a guverna. Scriitorul îi ia apărarea: un om de o mare ambiție, de o maiestate impunătoare; întreținea o adevărată armată de haiduci contra turcilor, în Peninsula Balcanică, haiduci cari aveau misiunea de a-i aduce înapoi tributul încredințat agăi turcesc la București. Tot așa ni povestește cum vodă speria pe turcii ce veneau la dînsul, – din care pricină nici nu se prea îmbulzeau să vie la București: odată un agă, sosit aici, a fost primit foarte bine, dar, pe cînd el era de față, domnul a răcnit așa de înspăimîntător la boierii săi, încît turcul s-a grăbit să scurteze audiența cit mai mult. De fapt era un om pătimaș în bine ca și în rău: partea bună o simțea doamna lui Duca Vodă, partea rea aceia cari au stat la ocnă pentru dînsul, căci a umplut ocna cu boieri. Poate că viața i-a fost scurtată și din cauza temperamentului lui focos, și pînă și frații domnului au fost bănuiți pentru otrăvirea lui. Lumea a crezut că a murit – fiind tînăr și viguros – pentru că ar fi fost otrăvit.

În ce privește pe Brâncoveanu, Del Chiaro are toată simpatia pentru dînsul, ca pentru un domn foarte bogat și foarte darnic, deși nu tocmai milos față de țară. Darnic față de Dumnezeu, dar, cît a putut lua de la oameni, a luat. Vorbind de intrigile țesute contra lui, scriitorul italian face apărarea domnului, găsind pentru dînsul termini mișcați. Se rostește mai puțin bine despre Ștefan Cantacuzino, vinovat pentru căderea lui Brâncoveanu și pentru catastrofa familiei lui. Cu acest prilej dă o mulțime de lucruri pe care numai un contemporan care a trăit în intimitatea domnului le putea ști. Astfel despre împrejurările triste care au prins pe Brâncoveanu, despre fata lui, Stanca, ce abia murise, – și avem scrisoarea foarte duioasă prin care domnul anunță moartea acestei fiice a lui. Trecînd în rădvan lîngă crucea amintitoare a morții părintelui său, Brâncoveanu vede o găină neagră care zboară peste rădvan, ceea ce, după superstițiile poporului, însemna o teribilă nenorocire apropiată.

După aceste informații de istorie să trecem la partea descriptivă din opera lui Del Chiaro.

El dă o priveliște generală a țerii. Cunoaște bine șesul de la sudul Bucureștilor, cu pădurile de stejar, pe care le semnalează. În afară de aceasta, el consideră țara mai mult supt raportul producției economice decît supt al pitorescului. Așa fiind, înseamnă și el ceara care se duce la Veneția, untul și mierea care merg și la Constantinopol. Del Chiaro este cel dintîi care, în legătură cu mierea și cu ceara, face o descripție a sistemului stupăritului la noi, arătînd prețul cu care se vinde vadra: un galben. Pomenește și de exportul de cai, care apare numai în această epocă, fiind cumpărați de ofițeri germani din Ardeal și de negustori din Polonia. Știe și cantitatea foarte mare de vînat care se găsește în pădurile țerii, și ni înșiră păsările domestice. Aici este și un colțișor de poezie despre berzele și rîndunelele care se întorc pentru a-și face cuiburile în locurile obișnuite; berzele ar fi călătorind împreună cu rîndunele, ajutîndu-le. Se semnalează heleșteele care se află la fiecare moșie și bogăția de pește care vine de acolo; peștele din Dunăre, morunii, cegile; la icre spune și felul cum se pregătesc.

La ocne prezintă pe robii întrebuințați la exploatarea salinelor. Cîștigul care iese pentru țară din aceasta e socotit la 20 000 de galbeni, prețul cu care se arendează sarea, dar, împreună cu tutunul, cu dijma oilor și cu dreptul exportului în Ardeal. Dincolo de Dunăre se întrebuințează tot sarea românească. Minele nu se caută, de frică să nu crească turcii pretențiile lor. Aurul se scoate de țiganii aurari, rudari. Rudarii erau datori să dea cinsprezece ocă de aur în ziua Crăciunului, și uneori vedeai țigani cari se duceau să cumpere aur de la juvaiergii ca să poată îndeplini datoria lor față de domn și de armaș. Sînt vine de fier și în drumul Brădiceni-Tîrgoviște. Despre agricultură se vorbește foarte puțin, pentru că ea nu juca rolul pe care l-a jucat mai ales de la 1829, cînd s-au deschis granițile; se fac două arături pe an; meiul se culege în iunie, iar porumbul în august.

De la descrierea țerii Del Chiaro vine la orașe. Cel pe care-l cunoaște mai bine este, firește, Bucureștii. Ni spune că e așezat într-o regiune foarte noroioasă, dar că străzile au poduri. Casele sînt izolate și formează insule. Ele sînt încunjurate de uluci, pe care le crede că se numesc „bolovani”. Arhitectura nu-i pare extraordinară, dar livezile sînt de toată frumuseța. Apa, rea, se scoate din puțuri, nu din Dîmbovița. Populația o socotește la 50 000 de locuitori. Mai interesante supt raportul arhitectonic sînt bisericile. Citează Mihai Vodă, Radu Vodă, Mitropolia. Apoi hanurile făcute după datina turcească, cu prăvălii și odăi de găzduire și grajduri. Erau două mai importante, hanul lui Șerban Vodă și al Sfîntului Gheorghe: pe locul ocupat de Poșta centrală primul, pe locul ocupat de grădina bisericii Sf. Gheorghe al doilea. În pridvorul bisericii acesteia e aruncată o piatră foarte mare cu inscripție: e aceea care se afla deasupra porții de intrare a hanului.

În ce privește biserica catolică, ni spune că este mică și a fost reparată de un curtean al lui Brâncoveanu, Ștefan Sisti, care făcea și negoț pe la noi. Mai importantă, afirmă Del Chiaro, este curtea, isprăvită de Brâncoveanu în ultimii ani de domnie; trebuie să fi sămănat cu palatul de la Mogoșoaia, făcut de dînsul, și de care palat nu pomenește. Ni se spune că avea un pridvor pe stîlpi de toată frumuseța, cu picturi de un caracter istoric: călătoria domnului la Constantinopol, la 1703. Curtea avea o scară de marmoră, sale cu bolți; cea mare e sprijinită pe coloane, sala tronului; într-o a doua sală este divanul de judecată, și acolo se dau și banchete; după aceea, sala de audiență, odaia doamnei și a domnului, urmate de alte două odăi și cămări. Ștefan Cantacuzino, însurat cu o femeie foarte pretențioasă și foarte nervoasă, care a înnebunit supt impresiunea peirii Brâncovenilor și a fost dusă la o mănăstire, Păuna Greceanu, a făcut într-un colț al foarte frumoaselor grădini ale curții un palazzino cu opt odăi, pentru locuință. Și în afară de aceasta era, pe vremea Brâncoveanului, un chioșc sau foișor încunjurat cu cele mai frumoase straturi de flori, unde domnul se odihnea și obișnuia uneori să ieie prînzul.

În ce privește orașele celelalte, ni se vorbește de Tîrgoviște, unde se văd rămășițile vechii mănăstiri a sașilor, și Del Chiaro este cel dintîi care pune în legătură această mănăstire cu Sf. Ioan de Capistrano. Iată apoi Cîmpulungul, cu bîlciul de la Sf. Ilie punctul de vamă al Dragoslavelor, viile din Pitești, apoi Rîmnicul-Vîlcii, Craiova, mănăstirea Hurezului, iar, la răsărit, Buzăul și Focșanii, – toate însă foarte pe scurt.

În ce privește populația, părerea italianului este că românii sînt viteji, dar vitejia lor e puțin obosită de o îndelungată sclavie. Sînt oameni cu cel mai bun caracter și foarte capabili de a izbuti în toate profesiile, dacă li s-ar da o învățătură bună. Și se citează un servitor al familiei Cantacuzino care făcea desemnuri „așa de frumoase de păreau săpate în aramă”.

Se menționează dibăcia cu care lucrau meșterii la fabrica de sticlă, care dădea un produs mai bun decît cel din Polonia: ea exista încă din vremea lui Matei Basarab. Ni se pomenește de frumuseța tiparului nostru, care într-adevăr era foarte elegant, și de felul cum se execută clișeele, supt îndemnul lui Antim din Ivir, care învățase arta lui la Muntele Athos pentru a învia apoi viața artistică a țerilor noastre. În general oamenii aceștia, să-i pui la orice, se pricep, căci se văd băieți de zece ani și mai puțin cari duc caii la adăpat, înjurînd în chipul cel mai înspăimîntător ce se poate închipui, – obicei care nu este numai al nostru, ci și al slavilor și ungurilor.

Mai departe ni se înfățișează un popor foarte păstrător al formelor religiei, deși nu așa de evlavios în fond. Beția, asigură Del Chiaro, nu e răspîndită la țerani, ci numai la orașe, unde erau un fel de subterane, în care clienții erau ajutați să bea de persoane femenine. Recunoaște și el că românii sînt foarte primitori: orice străin, și la țară și la oraș, găsește un adăpost; puțin talent să aibă, imediat i se oferă să fie profesor de limba pe care o cunoaște mai bine sau și mai puțin bine, căci nu e cine să controleze. Casele la țară sînt extraordinar de curate, lucru care a fost relevat și de francezi în timpul din urmă: ele miros a buruieni de cîmp: busuioc, mentă și sulfină.

Lumea, adauge el, e foarte politicoasă; se pierde în complimente înaintea fiecăruia. Femeile au un așa de puternic sentiment de bunăcuviință, încît înaintea călătorului cu oarecare aspect – lucrul s-a păstrat pînă acum și mulți cred că este pentru mutra lor individuală – se ridică pînă trece.

Laudă atelierele de țesut cu care-și întrebuințează timpul doamnele și fetele familiilor mari. Era o adevărată fabrică în fiecare casă, lucru cu totul dispărut astăzi, – și multe lucruri păcătoase n-ar exista dacă ar fi mai multă ocupație acasă.

Românii sînt foarte darnici: pentru aceasta se citează darurile pe care le fac domnul și doamna cu orice prilej, și acelea care se fac la nunți. Era obiceiul atunci ca, la un moment dat, cineva să ia o năframă cu care se ducea la fiecare din cei prezenți, cari puneau înăuntru ori bani, ori chiar un zapis prin care se dăruia o moșie; la urmă se lega și se pecetluia năframa, care se da miresei. L-am văzut și aiurea, la Pavel de Alep.

În ce privește viața socială în familiile boierești și domnești, pe care mai ales le are scriitorul înaintea ochilor, ea este extraordinar de strălucitoare. E moda turcească, cu blăni de sobol, haine de brocard, pietre scumpe; surguciul lui Brâncoveanu făcea, ca și al lui Vasile Lupu, cît o mare avere. Femeile sînt îmbrăcate relativ foarte modest; cele măritate poartă un văl pe cap; fetele, ca și femeile, salbe de bani prețioși. Trăsurile sînt împodobite, caii înveliți cu valtrapuri verzi și albastre; numai curtea domnului are dreptul să întrebuințeze culoarea roșie. Vizitiul nu stă la spatele stăpînului, ci e călare pe calul din stînga; la spatele jupănesei stă cutare dintre servitoarele ei care o întovărășește. Boierii obișnuiesc a merge călări, încunjurați de slugi. Cînd ajungeau undeva, lepădau cizmele și puneau papuci, ca turcii. În odăi sînt divanuri de jur împrejur. Masa este una singură, care se întinde de la un capăt la altul al odăii pentru prînz. Numai în colț se mai vede o mesuță, mai mult de lux, coperită cu covoare. Salonul se cheamă „casa mare”. Erau și fețe de mese și șervete. La cei mai săraci se întindea o față de masă mai largă, și fiecare lua un colț dintr-însa, pe care o întrebuința ca șervet. Se dezbrăcau de haină și deasupra puneau alta fără mîneci, prinsă numai într-o copcă la gît. Se spălau pe mîni și înainte de masă și în urmă, și atunci își spălau și gura. Păhare erau puține. De obicei unul singur mergea de la om la om, ceea ce înseamnă că era mai sănătoasă lumea decît astăzi. Felurile de mîncare erau multe, și se aduceau grămadă.

Ca întregire a celor ce am spus despre mesele domnești se poate adăugi din acest izvor doar atîta: în timpul mesei cînta muzica. Spătarul stătea în picioare lîngă domn, dar nu tot timpul, ci numai un ceas, pentru că masa ținea patru și cinci ceasuri; după aceea mergea să mănînce și el în odaia de alături. Se amintesc toasturile, pe care le cunoaștem, și care se ascultau în picioare. Cel dintîi se închina pentru Dumnezeu, care n-avea nevoie, după aceea venea păharul pentru sultan, pentru domn, – pe urmă se strecura și cîte un împărat creștin sotto voce. După fiecare toast douăsprezece tunuri porneau, și întovărășeau 2 000 de puști; înuntru cînta muzica bisericească, psalții, și, din cînd în cînd, se dădea drumul și țiganilor să cînte și ei. Aici nu se pomenește, ceea ce am găsit aiurea, băutura așa de multă. În privința aceasta Constantin Brâncoveanu era un om care ținea să se păstreze bunacuviință.

Pe lîngă acestea se mai amintesc și datinele de la nuntă, de la îngropare, și sînt cîteva amănunte în care se vorbește și de popor.

Iată ce ni se spune despre desfășurarea unei nunți. De obicei soțul și soția viitoare nu se cunoșteau dinainte; totul se aranja în familie, și, dealtfel, spune Del Chiaro, așa se făcea și la Veneția. Cu trei zile înainte de nuntă începeau mesele, iar, în ce privește familia domnească, și cu o săptămînă înainte. Mesele acestea se dădeau și de familia mirelui și de familia miresei, și în fiecare familie erau două mese: una pentru bărbați și alta pentru femei. Cînd începea petrecerea, cînta muzica în curte un ceas – și multe din acestea le cunoaștem și astăzi din obiceiurile mahalalelor și satelor noastre –; vineri și sîmbătă, tot așa. Femeile vin aducînd daruri și mîncare de acasă: un lucru de care nu se supără nimeni. Și iată ce se aducea ca dar: un berbece viu ținut de un țigan, apoi miei, găini, curci, giște, vin, cozonaci, fructe, acoperite toate cu năfrămi frumoase. La nuntă trebuiau să fie pînă la șeizeci, șeptezeci de feluri și, natural, stomahuri în proporție.

Apoi venea ceasul pețitului, după datinile populare. S-au păstrat pînă azi foarte frumoase cîntece în legătură cu aceasta, care ar trebui strînse. Pețitorii pleacă purtînd pălăriile cu surguciu, împodobiți cu cele mai frumoase haine ale lor, și aduc juvaiere, inele, salbe, și, în același timp, călțuni miresei; din această cauză se și numesc călțunari. Mireasa așteaptă, încunjurată de șeseșepte fete. Se dă pețitorilor de băut așa de mult, încît încep să spună prostii, spre distracția societății. Vine apoi mirele și face o vizită nașului, care-i dă blănuri și covoare. Pe urmă iarăși o ședință de băut.

Duminecă se face drumul de la casa mirelui la casa miresei. Casa mirelui, a nunilor, ca și biserica, sînt împodobite cu brazi. Fetele încep a juca în curtea unde o să fie nunta, cum s-a văzut din descrierile anterioare. Cînd este nuntă boierească, domnul trimete „jandarmi călări”, seimeni îmbrăcați în roșu, cari formează garda mirelui. Acesta se înfățișează călare în mijlocul a doi tineri. El ia pe nun și-l duce la casa miresei, unde așteaptă nuna. În fața casei stă o carătă cu șese cai. Mireasa apare, și în momentul acesta se varsă o cofă cu apă. Mirele întră în casă, se așază în genunchi pentru rugăciunile preliminare, și mireasa plînge cînd se desparte de părinți. În momentul cînd amîndoi întră în biserică, un colac se rupe în două. Slujba se face cu pompa ritualului ortodox. Luni, e datorie ca mirii să meargă la nuni, și se cheamă și părinții să mănînce împreună: ei dăruiesc taleri de argint și lucruri foarte frumoase. Joia următoare se merge la socri, și atunci mirele încalecă pe un „cal de ginere”, iar mireasa capătă o carătă cu șase cai.

Cu privire la îngropare, se descrie ceremonia doamnei lui Nicolae Mavrocordat, Pulheria. Slujba se face în București, la Mitropolie. Un foarte frumos obicei creștin era că se ierta un număr de robi pentru sufletul mortului. La moartea domnului se deschideau și închisorile pentru cei mai puțin vinovați, cari erau lăsați să iasă. Înaintea cortegiului mortuar apăreau seimenii purtînd lumînări, după aceea veneau breslele de meseriași și negustori, apoi preoții, cu patriarhul de Ierusalim, care stătea la Sfîntul Gheorghe, și mitropolitul. După cler venea corpul, dus pe umeri de șese boieri, cari se schimbau pe rînd. Domnul era îmbrăcat în roșu; urma fiul său, Constantin, un fiu cu altă soție, – apoi cămărășița principală, doamnele de onoare, toate jupănesele și cele care aveau datoria de a urla tot timpul cît urmează ceremonia.

Mitropolitul ține o cuvîntare; după aceea se împart năfrămi preoților și se face pomană săracilor. În afară de aceasta se mai vorbește de ceremoniile de la Crăciun, Bobotează. Paști, cu primirea la domn și doamnă, cu masa care se dădea de vodă, cu binecuvîntarea apei în joia de după Paști. Dar în general descrierea ceremoniilor este mult mai pe scurt decît aiurea. Uneori numai, povestitorul se lasă păcălit de cîte cineva. De exemplu, cînd vorbește de obiceiul de a se azvîrli crucea în apa Dîmboviței, la Bobotează, el spune că, dacă voiai să te răzbuni împotriva cuiva plăteai pe cîte unul care-i dădea un brînci în apă; sînt, cum observam și cu prilejul altei călătorii, în primul volum al cărții de față, mulți străini cari repetă și azi aceasta, afirmînd că unul din cele mai barbare obiceiuri de la noi este acela că de Bobotează cei mai tari aruncă pe cei mai slabi în apă, si aceștia uneori scapă, alteori se îneacă.

În ce privește datinele populare, se pomenește de deochi, de postul de vineri, de jocurile copiilor, și de distracțiile, foarte proaste, trebuie să o mărturisim, pe care boierii le împrumutaseră de la turci. Astfel se punea o lumînare aprinsă în mijlocul unei grămezi de făină, în care erau ascunși bani, și un țigan căuta să-i scoată cu dintîi; cel dintîi gînd fiindu-i să sufle lumînarea, făina se aprindea și-i săria pe față. Uneori în locul făinii se punea funingine. Se vorbește de dulap sau scrînciob ca și de obiceiul, păstrat, din nenorocire, pînă astăzi, de a se colinda casele la anume serbători numai pentru ca să se capete bacșiș. Vin apoi obiceiurile poporului la Anul nou, cu datina de a dărui ceva aceluia care strănuta întîi la masă, fără mijloace artificiale. Sînt și sorții din biletele de plăcintă, datină foarte veche deci. De multe ori se puneau înuntru lucruri foarte supărătoare pentru anume persoane, făcîndu-se aluzie și la ambiția unora de a ajunge domni.

Pe urmă e vorba de paparudele pe care Del Chiaro nu le înțelege ce însemnează, ca și de călușarii cari jucau la Rusalii; apoi de Drăgaică, de datinele de la Sf. Ioan, în iunie, și, în sfîrșit, de o distracție care nu este dintre cele mai cuviincioase: înfățișarea, de Crăciun, a cloanței și a unchiului – ea cu un plisc ca de pasăre, iar el cu o mare barbă falsă–, cari spuneau fel de fel de necuviințe, – obicei turcesc, vestitul joc al „caraghiosului“, care a pătruns și la noi, devenind jocul păpușilor, cu perdea și fără perdea, după dorința auditoriului.

Această expunere arată și vechimea obiceiurilor noastre și, de multe ori, forma mai curată pe care o aveau în acele vremuri.

Marturi ai luptei de la Prut (1711)

Pentru sfîrșitul domniei lui Brâncoveanu nici un singur călător cunoscut – și nu putem avea speranța să găsim alții, – nu vorbește despre rosturile noastre. Zece ani cari ni lipsesc, și este explicabil de ce: înainte, dacă avem mulți călători, ei veneau nu de hatîrul nostru, ci pentru că pe pămîntul nostru se petreceau anumite lucruri de istorie universală, anumite evenimente care priveau națiunile mai mari și le făceau să fie în relații cu teritoriul românesc. Dar de la 1700 la 1716 este o vreme de liniște măcar pentru Muntenia, singurul război care putea interesa țara purtîndu-se în Moreia depărtată, acel care e descris de un secretar grec al capuchehaielei, reprezintantului diplomatic român la Constantinopol, Constantin Diichiti, și opera lui e de un deosebit folos pentru istoria Veneției ca și a Orientului. Iar războiul dintre țarul Petru și turci, la 1711, n-a interesat Muntenia. Era aici un partid care ținea cu rușii, dar cei mai mulți boieri nu-i voiau, temîndu-se de asprimea țarului, „Herr von allzu strenger Disciplin”, spune un izvor contemporan, ca unul care n-ar fi ținut samă de tradițiile țerii, de drepturile ei, de obiceiurile boierilor. Numai Toma Cantacuzino, cu cîțiva ostași tineri, au alergat, pe furiș, la Prut. Iar Petru a fost învins la Stănilești, în chip rușinos, – el se aștepta să ajungă dincolo de Dunăre, cu nepusă-masa și, neavînd provizii nici în Moldova, unde fusese secetă, nici dincoace, unde Brâncoveanu se pregătise să nu dea nimic decît numai învingătorilor, n-a reușit. Constantin Stolnicul scria atunci că „rușii în haine nemțești tot muscali sînt”.

Am văzut în Moldova, care a fost mai mult amestecată în războiul acesta, că Dimitrie Cantemir, pus anume de turci în vederea împrejurărilor grele de politică internațională, a trădat pe sultan, trecînd pe partea lui Petru cel Mare, dar nu așa de ușuratec cum se crede, așteptînd momentul potrivit pentru a se declara. Țarul însuși poate fi considerat ca un călător în părțile noastre, și jurnalul lui, în mențiunile despre petrecerea la Iași, este desigur un izvor important pentru însăși viața moldovenească de atunci. Venit cu nevasta lui, Ecaterina, o țerancă din Livonia, care pe urmă a domnit ca Ecaterina I-iu, Petru s-a îmbrățișat cu vodă Cantemir, pe care l-a ridicat în sus ca pe un copil, și s-a sărutat și doamna Casandra, fata lui Șerban Cantacuzino, femeie foarte bine crescută, cu țarina, care nici pe departe nu avea idee de bună creștere. Țarul a vizitat apoi bisericile din Iași, Golia, Trei Ierarhii, stînd în strană și ascultînd slujba. Au fost și banchete mari date rușilor, pe margenea tranșeelor, servindu-se „vin de la franțuji”, despre care pomenește Neculce, și li s-a întîmplat rușilor ceea ce se întîmplase și „boierilor” englezi cu cîțiva ani înainte la București, cu mult mai puțină mirare, evident. Însă, pe cînd „boierii” englezi n-au luat nimic de la oaspeți, „boierii” ruși s-au trezit simțitor înaintea boierilor moldoveni, cari au constatat că anume lucruri ale lor fuseseră „anexate” de amicii cei noi. Cînd vorbește despre Brâncoveanu Jurnalul lui Petru spune „Iuda Brâncoveanu” pentru că vodă făcuse făgăduieli pe care nu le-a îndeplinit.

Afară de aceasta, într-o serie de rapoarte asupra anului 1711, sînt lămuriri care ne interesează foarte strîns. În afară de detaliile campaniei, pe care le-a întrebuințat și Voltaire în Istoria lui Carol al XII-lea cu mult mai multă critică de cum se crede de obicei, nu se întîlnește însă nimic relativ la țara însăși sau la obiceiurile Moldovei de atunci#. Dar, într-o ședință a Academiei române, d. Pavel Gore a relevat faptul că un călător dintre acei cari au întovărășit pe ruși, fără a fi rus, într-o lucrare apărută și în limba franceză, face unele observații și asupra Moldovei, lăudînd pe boierii noștri, cari știau și latinește, și, vorbind cu dînșii, el se simțea cu totul în altă lume decît cea rusească.

Contemporanul La Motraye e un negustor englez care a călătorit în Orient și pentru informația lui, căci este un izvor de căpetenie în ce privește acest Orient la începutul veacului al XVIII-lea: a cules și inscripții, a făcut să se reproducă în cartea lui și monede și ilustrații de toată frumuseța, importante și pentru costume. Afară de aceasta a fost în legătură cu Carol al XII-lea, care, cînd a trebuit să fugă din Ucraina, s-a refugiat la Bender, și, acolo, în apropiere, la Varnița, a clădit un sat suedez după toată orînduiala moldovenească. La Varnița a stat Carol o mulțime de vreme, mîncînd pînea noastră, pentru că tainul trebuia să i se deie din proviziile pe care Moldova le datoria Porții, și nu se mai mîntuia cu liferarea aceasta de pîne și vite în vremea lui Nicolae Mavrocordat. Se știe că mai tîrziu „Șfedul” a fost dus cu sila la Demotica, de unde prin Țara Românească trecu în Ardeal, spre casă.

Dar înainte de a intra în legături cu Carol al XII-lea La Motraye a străbătut țerile noastre la 1711, și iată ce a văzut:

Cunoștea pe Nicolae Mavrocordat de la Constantinopol. Îl laudă foarte mult pe domnul doritor de știință, ceea ce știm și din atîtea izvoare, care învă țase franțuzește de la iezuiți și vorbea curent limba arabă. Cu privire la Dobrogea, ni se vorbește de Babadag, arătîndu-se că aici sînt case rele, dar tîrgul e mare și frumos, „un grand beau bourg”. Crede, cum au crezut mulți, că în acest loc a fost Tomis, care se afla, evident, pe locul unde este Constanța acum. De la Babadag înaintează către Dunăre, ajungînd la Tulcea, un sat, dar în împrejurimea lui se găsește un fort mic cu șapte turnuri. Se descriu și insulele care se găsesc în față, cu livezile de acolo și cultura de cînepă ce se făcea în terenul acesta umed. De acolo se merge la Ismail, și avem și o zugrăvire a acestui oraș, care cuprinde o frumoasă moscheie a lui Cîzlar-Aga, șeful seraiului, care purta numele de Ismail, deși, cum am mai spus și cu prilejul altei călătorii, nu este nici o legătură între numele orașului și numele lui, căci orașul e foarte vechi: moldovenii li ziceau Smil.

Interesant e ce ni se spune cu privire la populație: „cea mai mare parte din locuitori sînt valahi și moldoveni”. E de preț această mărturisire că, pe vremea cînd tatarii erau în Bugeac, cea mai mare parte a populației din Ismail se alcătuia totuși din români. Ea plătea haraciu direct Porții și părea să prefere dominația ei celei a voevozilor. Aceasta se explică prin faptul că, supt domnii noștri, oamenii trebuiau să servească două visterii, pe cînd supt stăpînirea directă a Porții una singură, a turcilor.

De acolo se străbate deșertul Bugeacului, unde nu se întîlnesc decît turme și din loc în loc cîte o colibă pentru păstori, așa-numitele cîșle ale ciobanilor turci, cari în partea de sud a Bugeacului pășteau turmele. Aici erau și foarte multe herghelii de cai cu păzitorii lor. Călătorul ajunge la Căușani, unde a fost odinioară reședința hanului tatarilor. Este însă acolo o biserică românească, cufundată acum în pămînt, de prin 1760, a episcopiei de Proilav, ridicată pentru raia, pentru locuitorii din apropierea Dunării, supuși turcilor. În ce privește locuitorii permanenți din Căușani, „cei mai mulți sînt valahi și moldoveni”. Bugeacul prin urmare era locuit de ai noștri în 1711.

Despre Chilia se spune că este un oraș destul de mare. Nu mai vorbim de Chilia Veche, care într-o hartă despre care se va vorbi mai departe este trecută cu numele ei românesc. Orașul este destul de mare, dar populația aici n-are caracter covîrșitor românesc. Sînt turci, evrei, greci, puțini armeni, pe lîngă români. Castelul, foarte mare, fără garnizoană, n-are nimic remarcabil.

Același călător a mai trecut pe la noi la 1714 la dus, prin Giurgiu, Izmail, Brăila, Galați, Isaccea, Babadag, Chilia, Mangalia și la întors cu Carol al XII-lea însuși, cînd a străbătut Țara Românească de la Giurgiu la Pitești, intrînd în Ardeal. Cu această ocazie înseamnă trei sate care se găseau în direcția Rucărului: „Crisonlitz”, Scala, „Rosnau”, care nu este Rîșnovul din Ardeal.

Iată și ce se cuprinde despre Țara Românească. La Motraye ajunge la București, unde stă cîteva ceasuri. Carol al XII-lea cere să i se dea cai și un mehmendar pentru a-l conduce. „Orașul e foarte spațios, bine locuit, dar murdar și rău clădit.” Palatul domnesc pare „mai comod decît frumos”. Drumețul a văzut lume multă pe stradă, și observă că jupănesele se îmbracă după moda din Constantinopol, acoperite și vara cu blăni; haina este lungă. În cap poartă un calpac de sobol, o tocă. Femeile din popor se îmbracă însă după datina cea veche. În ce privește așezarea părului, este același ca forma pe care pictorii vechi i-o dau în înfățișările Maicii Domnului.

După aceea se trece pe lîngă palatul din Mogoșoaia, al lui Brâncoveanu, care există și acum, renovat. Francezul recunoaște că e „o clădire mare, destul de măreață”. Domnul a făcut aici și o biserică, în care e zugrăvit el cu toată familia lui –, fresce foarte frumoase. Clădirea este „foarte regulată și clădită europenește”. Se pomenesc și unele „bonnes peintures” și, în același timp, acele plafoane frumos sculptate de care am mai pomenit.

Mobile nu erau: le luaseră turcii cînd făcuseră inventarul averii lui Brâncoveanu, și urmașul acestuia, Ștefan Cantacuzino, vrînd poate ca printr-un act de caritate să șteargă amintirea păcatului mare pe care l-a fost săvîrșit față de ruda care perise la Constantinopol din pîra lui, prefăcuse această frumoasă clădire într-un han unde călătorii puteau să se adăpostească, fără însă a găsi acolo serviciul; dovadă că, atunci cînd au venit aici acești călători, s-au îngrijit singuri să-și pregătească masa. Ni putem închipui ce-a ajuns preafrumoasa clădire a lui Brâncoveanu prefăcută fiind în han, cît de răpede trebuie să i se fi stricat picturile. De jur împrejur erau grădini, care mergeau pînă la rîu. Se înseamnă și un heleșteu, care mi se pare că nu mai există, și drumeții aveau facultatea să trimeată pe cineva să pescuiască și să-și gătească singuri mîncarea, ca la mănăstirile noastre.

La Motraye pleacă din Mogoșoaia pe o noapte foarte frumoasă, „une nuit fort sereine”, și trece prin patru sate pînă la Tîrgoviște. Orașul a impresionat pe călătorul de profesie, pentru pitoresc, pentru lucrurile vechi, interesînd un om de distincție deosebită. Englezul vede rămășițele de ziduri, și este întrebarea dacă la 1714 nu se păstra mai mult din zidurile Tîrgoviștii. Bisericile nu le semnalează cu deosebire, deși erau foarte multe, care au și azi turnurile întregi.

Mai spune despre case că sînt în general joase. A apucat Curtea Veche cum o lăsase Brâncoveanu, care a stat foarte multă vreme la Tîrgoviște, înnoind tradiția lui Matei Basarab. Pe vremea aceea curtea era întreagă, dar acel „chasteau bâti à l’antique” nu i-a plăcut. O parte din palat, partea pe care o înnoise Brâncoveanu, era destul de frumoasă. Alături, biserica curții, clădită întîi de Petru Cercel și mărită de Matei Basarab. Despre picturi La Motraye ni spune, el care se pricepea, că în această „assez jolie église” sînt picturi frumoase: „les peintures à la grecque sont bonnes, contre l’ordinaire de cette région”.

De la Tîrgoviște, trecînd pe la Rucăr, se înfundă în Carpați, unde întîlnește un pustnic sau preot catolic, zice el, care i-a cerut de pomană. Apoi trece la Brașov, unde știe că erau români, căci spune că este aici și populație românească și populație bulgărească refugiată (povestea originii bulgărești a „Șcheilor”). ‚

Călătoria lui Just Juel, sol al Danemarcei la țarul Petru, din 1709 la 1711, cuprinde și ea unele știri privitoare la rolul pe care l-au avut Dimitrie Cantemir și moldovenii săi în campania de la Prut.

Nu e lipsit de interes pentru lucrurile extraordinare petrecute atunci la noi jurnalul acestui vice-amiral, care vine de la Chiev, unde a descris Lavra și sfintele moaște cuprinse înuntru și slujbele ce se fac de călugări. De la Nimirov, de frica bandelor căzăcești, Juel călătorește cu o escortă de un maior cu 50 de dragoni, conduși de patru cazaci.

De la Bar, unde învățase Miron Costin, se trimete un dragon la Zwaniec, pe granița moldovenească, cu o scrisoare către generalul-maior Ieșov, venit cu 2 000 de dragoni pentru a strînge provizii. Bar, cuib evreiesc, e în ruine, cu puternicele-i biserici, cetatea distrusă; într-un mic castel ceva dragoni ai polonilor. Dar generalul trecuse la Mohilău. Solul nu poate vedea, cum dorise, Camenița. Suita lui pradă pe cale, mai ales pe evrei.

Întoarcere la Bar, după cîteva zile de rătăcire. Are bolnavi între ai săi. La 9 august e în sfirșit la Mohilău, „loc pustiu și neîntărit“. Peste apă află de la țar că s-a făcut pacea. Pentru ca să arăte cum s-a ajuns aici se adauge un extras din jurnalul generalului Allart.

Acesta plecase la 17/28 iunie de la Soroca, împreună cu generalul Enzberg și cîteva sute de cazaci. Tot în acea zi trece țarul cu garda și cu diviziile lui Repnin și Weyde. La 18 e la Soroca și merge la Cainar, Allart oprindu-se la Răut, pe care, cu două divizii, îl urmează. Lipsă de apă. Generalul poposește la satul Gîrla, două mile de la Prut, pe cînd Petru cu alte două divizii și garda ajunge la rîu. Se află că 15 000 de tatari au atacat la trei mile de Iași pe Șeremetov, care pierde 280 de dragoni; 1 500 de călăreți ruși îi împrăștie. Se retrag la „Laputzkin”, adecă Lăpușna. La 22 iunie, Allart e la Prut, țarul la Gîrla.

A doua zi, acesta poposind, generalul e la o milă și jumătate de lași, feldmareșalul ii ordonă a nu se grăbi și a lua sare din Iași. Lipsă de hrană; lăcustele au distrus totul. Se gătește podul pentru țar, care vine și cu artilerie. La 25 Allart merge la Țuțora, unde se unește cu Șeremetov, luînd apoi Prutul în jos. La 27 vine „un colonel moldovean cu opt companii în lagăr, vestind că vor mai urma opt companii”; se află că tatarii au stricat fîntînile în Bugeac. La 28 se face al doilea pod pe Prut, pentru furaj și eventualitatea unei retrageri. La 30 trece Șeremetov cu o parte din cavalerie și bagaje.

Carl Ewald von Rönne e trimes în Țara Românească cu nouă regimente de cavalerie și patru tunuri. La 2 iulie apar primele cete de tatari. La 3 a trecut toată cavaleria cu generalul Janus; apoi Allart cu infanteria; se taie cele două poduri. După amiază vine țarul cu garda și restul infanteriei. La 4, infanteria toată trece Bahluiul. La 5 se înaintează spre Movila Răbîii, la 6 la Gîrla. La 7 Janus merge mai departe cu cazacii și trimete vestea că vizirul e la gura Sărății sau Strîmbii (Stranbuzeretzin), că a făcut două poduri și au trecut 3 000 de ieniceri; Janus e rechemat. La 8, consiliu de război; sînt 40 000 de ieniceri cu 400 tunuri, mari și mici. Enzberg e trimes să primească pe Janus; spahiii și tatarii urmăresc, cu 15–16 000 de oameni. Se iau măsurile de luptă.

Nu ne oprim asupra ei. O comparație cu Neculce, cronicarul moldovean al luptei, ar fi de făcut. La părcane, la căruțele de apărare, erau destinați, în retragere, moldoveni și cazaci. Se încheie armistițiul.

La Iași pleacă turcii.

În retragere țara nu poate da provizii. La 11 august călătorul trece din nou peste Prut. La Mohilău i se pare că locul se chiamă așa, după „un domn moldovenesc Movilă”.

Dimitrie Cantemir și Moldova sa

Venim astăzi la Descrierea Moldovei a lui Dimitrie Cantemir, care poartă titlul latinesc de Descripția Moldaviae, pe care Cantemir îl traduce cu Cartea hotărîrii Moldovei.

De fapt Dimitrie Cantemir trebuie așezat între călători, și iată pentru ce: pentru că, deși fiu de domn al Moldovei, deși domn al Moldovei el însuși, timp de cîteva săptămîni, după moartea tatălui său, nerecunoscut de Poartă, și pe urmă domn cîteva luni pînă la lupta de la Stănilești și la retragerea lui în Rusia, cu toate acestea cea mai mare parte din viață nu și-a petrecut-o în Moldova însăși. A fost o bucată de vreme reprezintantul tatălui său la Constantinopol, un fel de ostatec, garantînd, cu libertatea și viața sa, pentru credința bătrînului Constantin Cantemir, pe o vreme cînd Moldova era supusă la foarte multe ispite, cărora li se pleca uneori; după ce și-a perdut întîi domnia, el a stat cîțiva ani în Constantinopol, într-o situație superioară, ca unul ce ocupase tronul cîtăva vreme. După aceea, părăsind pămîntul Moldovei, a petrecut restul vieții sale la ruși, unde a jucat un rol foarte mare, fiind unul dintre începătorii Academiei la Petersburg, dintre îmbogățitorii literaturii științifice rusești, adevărat consilier cultural al lui Petru cel Mare, pe care l-a întovărășit în expediția prin regiunile caspice contra Persiei. Ba a fost amestecat și în viața familiară a nobilimii rusești, pentru că, murindu-i întîia soție, fiica lui Șerban Cantacuzino, s-a însurat cu o principesă rusă, avînd copii cari au trăit în Rusia fără să piardă speranța de a ajunge cîndva domni în Moldova.

Cu toate acestea ar greși cineva dacă ar crede că lucrarea lui Dimitrie Cantemir, care, dealminteri, a fost scrisă tot în străinătate, nu în tinereța lui, nici în timpul cînd a fost domn în Moldova, nu este destul de bine informată și că are numai informații care vin de la străini. O informație de la străini o are, și foarte bogată. Dimitrie a trăit la Constantinopol atîta vreme, într-o situație cu totul superioară, în contact necontenit cu tot felul de lume, chiar și cu diplomația apuseană; a stat în legătură cu ambasadorul Franciei și a cetit nenumărate cărți turcești și arăbești. Avea o cunoștință de limbi orientale cum n-a avut-o nimeni pînă la austriacul Hammer, la începutul secolului al XIX-lea. Cartea și-a scris-o în latinește, limbă pe care o știa perfect, și pentru relațiile lui culturale cu Apusul a fost făcut membru al Academiei din Berlin, iar lucrarea despre care vorbim a scris-o anume pentru Academia din Berlin.

Prin urmare putea întrebuința izvoare polone, ungurești, ca, de pildă, cronica umanistului Bonfiniu, pe Leunclavius, german de la sfîrșitul secolului al XVI-lea, care a tradus și interpretat cronicile turcești. Informația străină o are el, și e foarte întinsă; nu e scoasă numai din cronici sau povestiri, ci și din documente de arhive, ca unul ce a străbătut arhivele turcești, de unde a luat informația lui cu privire la ceremonialul asupra căruia o să revenim, al numirii și primirii în audiență, al purtării pe străzile Constantinopolului, pînă la reședința lor, a domnilor noștri.

Dar, alături de informația lui venită și din contactul individual cu atîta lume, este o informație despre țara lui din izvoare directe, care sînt, pe de o parte, experiența lui proprie și, pe de alta, actele de stat din țară. Pe lîngă cronicile moldovenești, pe care mai mult sau mai puțin, și nu chiar așa de mult, le cunoștea, sînt atîtea știri care vin din experiența lui. Așa, de exemplu, cînd descrie aspectul geografic al țerii ori cînd amintește cercetări arheologice la Prut, în regiunea Fălciiului, pe care o știa bine și pentru că familia cantemirească era din părțile vecine, din vestitul codru al Chigheciului: familie de moșneni militari din aceste părți. Afară de aceasta se vede clar că, nu numai a văzut țara în treacăt, ci a făcut și cercetări în unele părți: astfel ocupîndu-se de trecutul cel mai depărtat al acestor locuri, a vrut să găsească documente arheologice, și pentru aceasta a mers la Suceava: descrie figurile care se văd pe cetate.

Într-alt loc vorbește de săpăturile pe care le-a orînduit să se facă în vecinătatea Galaților. Cînd a fost în expediția de la Petrovardin, în timpul luptelor cu Eugeniu de Savoia, a însemnat un val de pămînt pe care l-a pus în legătură cu valul lui Traian.

Pe lîngă acestea sînt multe lucruri pe care le-a auzit și, cu toată învățătura lui, le crede. Așa ni spune că la munte se găsește un fel de rouă care cuprinde unt și din această cauză oile care mănîncă plantele din partea locului sînt mai grase decît celelalte. Intr-alt loc e vorba de un fel de găinușe care se lasă a fi prinse, pentru că sînt surde, mute și proaste (se gîndește la imobilitatea lor în vremea prăsirii). Cînd vorbește de descîntece, de vrăji, de farmecele babelor, le crede pe toate: ni povestește cum de pe urma unei vrăji s-a umflat un cal și, intervenind o altă babă, a trecut umflătura de la cal la proprietarul calului; baba însă a făcut farmece și li-a trecut umflătura amîndurora. În altă parte se spune că o herghelie întreagă s-a îmbolnăvit de rîie, dar toate leacurile întrebuințate au fost în zădar; apa neîncepută a izbutit să scape de această pacoste pe proprietarul hergheliei.

Pe lîngă aceste informații naive sînt actele oficiale, într-adevăr foarte folositoare. Astfel pentru populația orașelor noastre el înseamnă într-un loc că în Iași înaintea timpului din urmă, din cauza războaielor îndelungate între turci și poloni, care au adus ruinarea țerii, erau 12 000 de case, și deci, înmulțind cu cinci, vedem că populația Iașului era mai mare decît cea de astăzi. Suceava are încă 14 000 de case, dar trebuie să se observe că pe vremea lui Cantemir, Suceava, ocupată cîtva timp de poloni, era părăsită aproape, zidurile fiind ruinate, că nu mai era decît o umbră a strălucirii de odinioară. Aiurea, ocupîndu-se de export, se dau cifre exacte în ce privește prețul boilor, cari pe vremea aceea formau articolul principal de export: se cumpărau în Moldova cu 3–5 taleri și se vindeau la Danzig cu 40–50, dînd astfel un mare cîștig negustorilor, în mare parte români, cari făceau acest export de boi (și de aici averile atît de importante ale unui Duca Vodă sau Ursachi).

Mai departe, informații oficiale, luate din izvoare de arhive, se găsesc în ce privește dările față de turci ale Principatelor.

Erau atunci două feluri de venituri în Principate: veniturile ordinare, care erau ale domnului, și veniturile extraordinare, care erau ale statului. Lucrări de edilitate și de interes public nu se făceau deloc, pentru că toți banii mergeau la Poartă. Domnul are un cîștig de 600 000 de taleri pe an. Iar afară de aceasta trebuie să socotească dijma care se ia de la Cîmpulungul Moldovenesc, cuprinzînd valea întreagă pînă la hotarul Ardealului: Cîmpulungul plătea doar vechea dijmă, care făcea 24 000 de lei, și ni putem închipui ce însemna păstoritul în munți pe acea vreme, dacă numai de aici domnul avea un asemenea venit.

Iată, în detalii, folosul domnului: 30 000 de taleri vama, 10 000 de taleri venitul sării, 15 000 venitul tîrgurilor. În fiecare tîrg cîntăritul se îndeplinea pe sama pîrcălabului, care făcea și judecata (din militar el devenise un simplu funcționar civil); și venitul cîntarului trecea și el pe sama domnului. În afară de aceasta erau dijmele obișnuite, nu cele speciale, – cum e oieritul –, care se luau numai de la țerani. Căci, încă de pe vremea lui Cantemir, boierii erau scutiți cu desăvîrșire de dijme, decît numai în cel dintîi an de domnie al unui voevod era datoria ca ele să se deie și de boieri, nu atît ca impozit, ci ca dare personală față de domn. Cînd plăteau și boierii, venitul se urca astfel la 20 000, pe cînd de obicei era numai de 10 000 de taleri. În afară de aceasta era desetina (ceea ce pe slavonește înseamnă tot dijmă), care se lua de la porci și de la stupi. Mai tîrziu goștina se lua de la porci, iar desetina era terminul pentru taxa de stupi. Acest venit aducea 25 000 de taleri pe an. Pe urmă se semnalează categoria de locuitori ai țerii cari erau datori a se prezintă la război cu calul lor: curtenii, cari nu plăteau toate dările, dar erau datori să încunjure pe domn la război, formînd sîmburele armatei.

În loc de 600 000 de taleri, cît era odată venitul Moldovei, el ajunsese acum numai la 100 000.

Ce se cuvine lui vodă strînge și păstrează cămărașul; vistierul are în grijă veniturile țerii.

Pe lîngă aceasta, de cîte ori turcii cereau ceva, trebuia să se creeze un venit extraordinar: birul se lua astfel cu mai multe semestre înainte.

Iată acum ce trebuie să deie țara. Tributul se trimetea cu carele domnești, în pungi cîntărite de vistier și pecetluite, după verificarea conținutului, la un termin invariabil, Sfîntul Gheorghe. La acest termin, dealtfel, porneau înainte vreme turcii în expedițiile lor războinice, pentru a se întoarce în țara lor la Sfîntul Dumitru, căci, ca și bizantinii, ei nu făceau campanie de iarnă.

Suma tributului era de 65 000 de taleri; pentru serbările Bairamului se plătiau 12 000 alții și se dădeau și două blăni de samur sau de lup, lupi scumpi din părțile rusești. Pentru mama sultanului, Sultana Validè, 5 000 de taleri și o blană de lup. În afară de aceasta se trimiteau pentru moschei la Constantinopol 6 000 de taleri și pentru hrana capitalei o cantitate de său de 12 000 de taleri. Acel care păzea femeile sultanului, Cîzlar-Aga, „coloneul fetelor”, primea 2 500 de taleri și o blană de samur. În afară de aceasta vizirul avea și el 5 000 de taleri și o blană de samur; locotenentul vizirului, cînd acesta mergea în expediții și i se ținea locul la Constantinopol, chehaiaua, 2 500 de taleri și o blană de samur (cea mai scumpă, paceà, era din regiunea pîntecelui). Cel care ținea socotelile sultanului, haznadarul, avea drept la 1 000 taleri, iar cancelariul, pentru afacerile străine, jumătate din această sumă.

S-ar crede că cu această s-a isprăvit. Nu: cînd domnul era numit din nou, era dator să deie sultanului 25 000 de taleri, Sultanei Validé 5 000, marelui-vizir 15 000, chehaielei 7 000, haznadarului 1 000 și pe jumătate atîta lui Reis-Efendi. Apoi, cînd domnul se așeza în capitala lui, trebuia să deie agăi care-l punea în scaun 10 000 de taleri. Toate acestea se plăteau pe sama statului, nu a domnului.

Dar mai era o sarcină. Pentru că se introdusese obiceiul, de cînd domnul nu mai era ales de țară, să se aducă plîngeri împotriva lui la Poartă, el era chemat la Constantinopol să se justifice, iar, dacă nu putea, era trimes în exil, și, trebuind să fie imediat un domn fără să se aștepte alegerea din partea țerii, se lăsa lucrul, de formă, în sama pribegilor de la Constantinopol, așa încît de multe ori zece oameni puteau numi domn pe cine voiau, dintre membrii, reali sau închipuiți, ai dinastiei; aceasta pînă la o vreme, căci pe urmă numea sultanul și de-a dreptul. Și turcii au prins a schimba pe domni foarte des, ca să cîștige sumele importante pe care le-am văzut: schimbarea se făcea la cite trei ani. Chiar dacă același stăpînitor era numit din nou în scaun, el trebuia să plătească din nou, și astfel s-au adaus alte daruri către sultan și puternicii de la Poartă. Se dădeau 25 000 de taleri pentru mucarer, întărire, dacă domnul era absolvit de acuzațiile ce i se aduseseră, iar, dacă altul era numit din nou, atunci el plătea după obicei.

Venim acum la capitolul în care Dimitrie Cantemir înfățișează țara, și anume Moldova, pentru că el se ocupă exclusiv de dînsa, deși în „Hronicul” lui tratează despre viața tuturor românilor, vorbind chiar de românii macedoneni, pe cari se vede că i-a cunoscut, ca și stolnicul Constantin Cantacuzino, fiindcă o parte din „grecii”de la noi erau români de aceștia balcanici.

În ceea ce privește aspectul, nu ni se dau prea multe date noi. Cantemir vorbește de sămănături, spuind cît de bogat e rodul pămîntului, pe atunci mult mai bogat decît astăzi, căci atîtea regiuni abia erau lăzuite din pădure și se sămăna pe locuri unde se acumulase putregaiul frunzelor atîtea secole. Se tratează și despre vii, pomenindu-se, natural, de Cotnari. Scriitorul își închipuie că viile acestea au fost plantate întîi după ce pămîntul a fost desțelenit cu polonii prinși la Dumbrava Roșie, ceea ce nu este exact, căci podgoriile de la Cotnari sînt foarte vechi, de pe vremea înaintașilor lui Ștefan cel Mare, fiind lucrate de nemți cari s-au păstrat catolici pînă foarte tîrziu în secolul al XVIII-lea.

E vorba apoi la Odobești, de Nicorești, și se mai citează încă două podgorii în județul Tutova, care nu se mai întîlnesc în timpul nostru.

Întîlnim în „Descriere” și heleșteiele de odinioară, care și acelea au dispărut în cea mai mare parte: ele se întîlneau altă dată pe fiecare moșie, nu numai pentru hrana mănăstirilor, dar și a satelor, care atîtea luni pe an se hrăniau numai din pește și nu tăiau vite. Ele erau un mare izvor de bogăție: domnului i se aducea peștele viu în desagi pe cai.

În ce privește locuitorii, nu se poate zice că Dimitrie Cantemir era un om cu „idei democratice”, cu toate că înțelege pe țeranul de pe vremea lui, chiar dacă nu-l laudă, și în multe privinți îi e potrivnic. Într-un singur punct nu putem merge alături de dînsul. Țeranii pe vremea lui erau șerbi, legați de pămînt. Doar de nu se putea impărți o familie cum se împărțeau țiganii, vinzîndu-se bărbatul de o parte, femeia de alta, ba avem chiar acte unde se vindea o jumătate de copil, – ceea ce nu însemna că se tăia copilul, ci că banii valorii lui se împărțiau. Femeile erau toate libere; de fapt era robită numai munca bărbatului. Dealminteri boierul de pe vremea aceea era adeseori ca un părinte pentru țerănime, și cum reunea mai multe moșii și habar n-avea de contabilitate agrară, sătenii erau de fapt mai stăpini decît boierul. Cantemir spune însă că toți șerbii, cari formează imensa majoritate a țerănimii, în afară doar de răzeși și de mazili, nu sînt români, ci unguri, ruși, și de aceea li se și zice „vecini”.

Părerea e absolut falșă. Adevărat este că la început s-a zis „vecini” țeranilor veniți de peste graniță ca să colonizeze sate la noi, unde aflau o situație mai bună, căci în Polonia, în Ardeal ei erau șerbi, iar aici țeranul a rămas liber pînă după veacul al XV-lea. Dar se făcea o deosebire între vechii țerani, „oamenii țerii”, și acești „vecini”, și pe urmă boierii au început să confunde pe cei ce erau „vecini” cu cei ce nu erau, așa că la urma urmei i-au făcut „vecini” pe toți.

În ce privește caracterul țeranului moldovean, Cantemir recunoaște că viața lui este, ca simplicitate și moralitate, superioară vieții boierimii. Undeva zice, căutînd a da o icoană generală: „Țeranul se îndestulează cu puțin și e deprins a trăi în condițiuni politice și sociale patriarhale”. Citează, nu numai Cîmpulungul, dar și Vrancea și Chigheciul: cea dintîi un ținut asămănător cu al Cîmpulungului, cu oierii veniți peste vechii moșneni și plugari, în parte din Ardeal, iar Chigheciul, cum am spus, un „codru” – li se zicea și codreni locuitorilor de acolo. Țeranul, spune el, e glumeț, ducîndu-și viața pe timpuri grele prin această virtute superioară a simțului relativității lucrurilor care este umorul, ironia. Sînt oameni sinceri, dar, spune el, nestatornici. Statornicia însă e în legătură cu o situație stabilă, cu averea pe care ai să o aperi, și toate acestea lipseau omului nostru.

Cantemir ni spune apoi un lucru foarte important care trebuie să puie pe gînduri: că țeranii nu sînt bețivi, și mai ales că nu beau rachiu. Velnițile, patronate de domni, ale boierilor noștri și ale arendașilor străini, acelea au făcut pe săteni în unele părți să se dea la băutură, dar pe vremea lui Cantemir beția nu era una din bolile cele mari ale nației noastre. Cîrciumile erau foarte rare, doar prin orașe, – cum am spus, subterane, – iar nu la stradă, aținînd calea. Despre rachiu se spune că nu le place decît ostașilor, și se bea numai din păhărele înainte de masă, ca aperitiv.

În ce privește legăturile nelegitime cu femeile, judecătorii erau cam toleranți, singura lor datorie fiind să ceară șugubina, sau deșugubina, amenda imoralității.

Se mai spune că moldovenii sînt oamenii cei mai primitori de pe lume; ei cheamă la masa lor chiar oameni de pe stradă, afară de o singură excepție: cei din ținutul Vasluiului cari, cînd li vine un străin, se îmbracă în haine stricate și apar ca cerșituri la ușă. Rămîne ca lucrul să fie crezut – sau ba.

După aceea este o parte extrem de interesantă, aceea în care se vorbește de obiceiurile populare. Un capitol întreg este consacrat de Cantemir folclorului românesc, unul de o importanță extraordinară. Și atunci s-ar putea pune o întrebare: dacă el n-avea cunoștință, nu de cartea lui Del Chiaro, care putea să fie terminată într-o anume formă pe la 1716, cînd scria Cantemir, dar de intenția secretariului brâncovenesc, care poate să fi scris și în Moldova ca să i se adune știri despre obiceiuri. Cantemir ni vorbește cu o informație mai largă, deși mai pe scurt și mai strîns, despre aceste obiceiuri: din Del Chiaro și din el se poate face o icoană a obiceiurilor populare pe vremea aceea. Se tratează nu numai despre medicina băbească și despre lucruri pe care nu le putea ști decît cineva care a trăit în mijlocul poporului, dar se dă și cea mai frumoasă descriere a călușarilor, cea mai adîncă explicație a lor. De aici se vede că jocul călușarilor care corespunde în foarte multe privinți cu ceea ce sînt junii din Brașov, legați însă aceștia numai de sărbătoarea Paștilor, avea un caracter religios; atîta vreme cît dura „lupta” lor, întrecerea lor în jocuri, ei nu puteau sta supt acoperiș profan, ci trebuiau să caute pentru odihnă un loc sfînt, în tinda vreunei biserici, fiindcă altfel se credea că-și calcă jurămîntul și deci îi fură frumoasele sau ielele; și erau datori să facă nouă ani serviciul lor tainic. În schimb au virtutea de a vindeca pe bolnavi.

Se tratează și despre toate superstițiile populare, despre toate icoanele fantastice rămase în mintea țeranului nostru, din foarte depărtate urme de mitologie tracică și poate din cine știe ce obiceiuri italiene aduse împreună cu vechii păstori cari încă din Peninsula Balcanică au format baza poporului nostru.

Afară de aceasta este foarte frumoasă și foarte bogată descrierea datinelor de căsătorie. Pețitorii, colăcarii, vin – și aceasta nu o întîlnim în Del Chiaro,– și țin o orație. În această orație se spune despre cerboaica urmărită de un vînător, care s-a ascuns undeva, și colăcarii bănuiesc că se află ascunsă în casa miresei. Părinții fetei răspund firește că n-au auzit niciodată de o astfel de cerboaică, vînătorii insistă însă, și în cele din urmă ea se duce înaintea lor.

Se enumeră, cum am văzut și în Del Chiaro, petrecerile care se dau, și care sînt de o deosebită strălucire cînd soții aparțin boierimii și mai ales cînd se întîmplă de cunună domnul. Atunci mirele poartă pe cap un șlic special dăruit de vodă, asămănător propriului lui șlic; mirele se așază la dreapta domnului și e servit cu ceremonialul cu care e servit și acesta; el merge pe un cal domnesc și se urmează, în toate, obiceiurile care se obișnuiesc la curte pentru voevodul însuși. Nunta pornește de joi – cum am văzut în povestirea italianului – și ține pînă duminecă, cu ospețe și danțuri. Rudele miresei, în loc să pregătească numai rochia cu care ea se va înfățișa în ziua cea mare, se apucă de lucrează împreună cu mireasa la pregătirea mesei; astfel ziua aceea se zice a „cernutului“, căci se cerne făina pentru cozonacii și plăcintele care se vor servi oaspeților. În zilele premergătoare ceremoniei nunții sînt și adevărate întreceri de cavaleri. Căci pînă pe la 1820 în marginea Bucureștilor, cum vom vedea că o spune călătorul Lagarde, se făceau întreceri între tinerii boieri supt supravegherea domnului cu sulița (javelot) și vodă împărțea daruri, tot așa de prețuite ca acelea de care se învredniceau cavalerii din evul mediu în așa-zisele „joutes” înaintea damelor.

Se vorbește de masa mare care se întindea după nuntă, masă la care erau permise o mulțime de glume, oricum mult mai delicate decît cele ce se mai obișnuiesc și astăzi în Apus. Cînd era să plece mireasa, i se bătea vălul cu un cui pentru a o mai reținea o bucată de vreme în mijlocul nuntașilor. În sfîrșit, cînd se făcea ziuă unul din oaspeți imita cîntatul cocoșului, și acesta era semnul plecării. Dar nu se despărțeau nuntașii înainte de a mai bea cîteva păhare, și aceasta se numea „păharul de cale albă”, adecă de drum fericit. După aceea, mirele și mireasa, cari ajunseseră să fie împreună după o întreagă luptă, întîmpinau o nouă împotrivire din partea fraților, cari se făceau că opresc pe sora lor, și mirele trebuia să-și cucerească din nou mireasa prin daruri; atunci săbiile care se încrucișaseră într-un simulacru de luptă se lăsau jos, și părechea cea nouă trecea.

Găsim apoi la Dimitrie Cantemir și descrierea obiceiurilor de la înmormîntări, care au rămas aceleași și astăzi la țară. Cînd se ducea la mormînt un ostaș, era obiceiul să se vadă și calul după sicriu și, ca să „plîngă” acesta, i se ungeau cu ceapă sau cu praf de pușcă ochii. După îngropare se cînta la mormînt, cum am văzut, de către bocitoare, și Cantemir este cel dintîi care dă un cîntec de bocit ce nu e popular, ci mai mult de mahala, trecut prin condeiul cine știe cui: „plîng și mă tînguiesc, pentru viața cea rea a lumii acesteia, ce se rupe ca și ața”.

Vorbind de farmece scriitorul își dă osteneala să caute și originea acestor obiceiuri, – lucru prea greu pentru învățătura timpului. Crede că „zîna“ vine din Diana, Drăgaica, pe care o zugrăvește, ca și paparudele, ar fi Ceres, căci venea pe vremea sămănăturilor, iar Doina-i amintește pe Marte sau Belona. Astfel ideea interpretării prin origini romane clasice apare întîi la dînsul.

Desigur nu este greșit să se caute această origine în obiceiurile din Italia, dar nu în cele adeverite de literatura scrisă, ci în obiceiurile actuale ale țeranilor din Italia și mai ales din regiuni absolut conservative, cum este a Abruzzilor și toată linia Apeninilor.

Venim acum la boieri, și nu în ce privește titlurile, demnitățile și atributele lor în vremea lui Dimitrie Cantemir, ci supt un alt raport: ce însemnează ei în viața socială și în cultura timpului. Cantemir face o deosebire între cei vechi și cei noi. Cei vechi aveau obiceiul de a-și pregăti fiii pentru rosturile lor viitoare cu cea mai mare Îngrijire, și anume nu-i creșteau acasă la dînșii, ca să nu se deprindă răzgîiați, ci-i trimeteau intre străini, la alți boieri, să facă învățătura acolo. După ce se pregăteau trei ani la străini, servind la masă, curățind armele, făcînd pe „ordonanța”, tînărul venea la divan, de la divan înainta apoi la spătărie și ajungea postelnic al treilea, ceea ce era deocamdată foarte puțin, dar postelnicul al treilea putea să isprăvească logofăt-mare. Și, ni se spune, nu părea lucru cuviincios ca părinții înșiși să recomande pe fiii lor la domn. Postelnicii erau puțini, doisprezece, dar obiceiul vechi începea să se strice, și se făceau acum boiernași, ca să încapă toată lumea: în felul acesta, spune el, s-a ajuns la decăderea boierimii noastre.

Venim la felul cum Dimitrie Cantemir înțelege organizarea statului în legătură cu vecinii și cu caracterul însuși al domniei. Și anume caracterul domniei supt două raporturi: cel vechi, tradițional, înainte de supunerea față de turci, și cel nou, modern, pe care-l cunoștea foarte bine, ca unul ce trecuse însuși de două ori prin aceste forme, – o dată fără noroc la început, cînd nu putuse rămînea ca domn.

Dimitrie Cantemir e socotit pe dreptate ca unul care cel dintîi a afirmat, într-o formă savantă, erudită, sprijinindu-se pe izvoare, caracterul de permanență al elementului românesc pe locurile acestea într-o vreme cînd era din anumite puncte de vedere un merit să se afirme lucrul.

Dacă permanența aceasta a fost afirmată cu foarte mare lux de argumente și cu argumente de toată frumusețea de Petru Maior din Ardeal, în cartea sa Despre începutul românilor în Dacia, la 1812, trebuie să se ție în samă că acesta răspundea provocat din partea unui număr de învățați străini, nu unguri, ci sași, nemți și slavi, cu tendința de a ne înfățișa ca oameni veniți aici de ieri, de alaltăieri, cari am fi părăsit locurile acestea de pe vremea lui Aurelian și ne-am fi întors prin secolul al XIII-lea abia, aflînd pe unguri așezați de patru sute de ani.

Scriitorul român a fost adus astfel să apere interesele națiunii sale, validitînd drepturi care vin din vechimea așezării pe acest pămînt și din caracterul neîntrerupt al locuinței. Pe vremea lui Dimitrie Cantemir însă nu era nici o polemică, nu fusese nimeni care să fi atacat drepturile românilor; ceea ce făcea el era din propriul lui impuls. Oricît de mare ar fi deci meritul lui Petru Maior, este totuși unul, n-aș zice: mai mare, dar distinct de acesta, meritul de a fi ridicat chestiunea de la sine, fără nici o influență din afară.

Înainte de Cantemir ideea romanității noastre o exprimaseră foarte mulți străini, încă din secolul al XV-lea, cu Aeneas Sylvius, ori cutare misionar care a trecut prin părțile noastre – și în genere toți călugării catolici, cu cultura lor clasică, și-au dat sama după limbă, după obiceiuri, după aspectul fizic al populației, că este o legătură între romani și noi. În secolul al XVII-lea ideea romanității noastre a fost ridicată pe rînd de Grigore Ureche, cu mai puțină învățătură, cîștigată în Polonia în împrejurări modeste, apoi de Miron Costin, cu o cultură mult mai largă, într-un tratat special redactat românește în felul cum se redactau latinește de oamenii Renașterii asemenea opuscule. Nu poate să existe însă nici o comparație între învățătura lui Miron Costin și între învățătura lui Dimitrie Cantemir. Acesta avea cunoștințile cele mai variate, și fiecare dintr-însele mult mai solidă decît ale lui Miron Costin. Ele sînt căpătate într-o viață întreagă de studii, căci Cantemir a trăit în mijlocul cărților sale, mai ales în Rusia. Adăugînd faptul că el cunoștea și izvoarele orientale, că avea un cîmp de vedere mult mai larg, un sentiment de istorie universală, aș zice, pentru marile probleme superioare, domnul moldovean e mult superior înaintașilor săi.

El va vorbi deci și în cartea de față – mai pe larg despre acestea în Hronicul româno-moldo-valahilor, istorie veche a poporului român, care trebuia să facă parte, după concepția lui, din istoria generală a românilor –, despre obîrșia romană a poporului nostru, care este pentru dînsul incontestabilă. Uneori trece, cum am văzut, chiar dincolo de limitele admisibile și dă etimologii care ne fac pe noi să zîmbim. La originea obiceiurilor noastre populare el pune totdeauna ceva roman, clasic roman, și exclusiv roman.

Acum, într-o carte ca aceasta, el nu putea să arate pe larg părerea sa despre permanența românilor pe teritoriul ocupat de dînșii. În ce privește întemeierea Principatelor, firește că prezintă cunoștințile pe care le avea la îndemînă în cronicile locale. Este un întreg capitol asupra istoriei ulterioare a Moldovei, capitol, în care cam încurcă lucrurile. De exemplu: pe Bogdan întemeietorul Moldovei îl face fiul lui Ioan, pentru că, de la o bucată de vreme, și titlurile domnilor moldoveni erau precedate de „Io” care însemnează „Ion” (Ioniță, „țarul „ vlah din Balcani).

Cantemir confundă pe Dragoș, căpitanul unguresc, cu Bogdan, fundatorul Moldovei libere; el creează un „Bogdan, cu porecla Mușat, fiul lui Lațcu” (de fapt Mușata este una d fetele lui Lațcu Vodă. sau, după ce a trecut la catolicism, Margareta), iar copiii Mușatei, cari au domnit după Lațcu, Petru, Roman și Ștefan, și-au zis „ai Mușatei”, după mama pe care o moșteniseră (cf. a Siminei, a Imbroanei etc.). Despre Ștefan cel Mare știe, dacă nu cît ar fi trebuit, cel puțin cît se potrivește, și-l judecă astfel: „A fost un domn cu totul vrednic de laudă și apărător viteaz al patriei sale de către toate năpădirile vrăjmașilor săi, ori din ce parte se ridicau”. Ici și colo se mai întîlnesc confuzii. De pildă se confundă Ioan Vodă cel Cumplit cu Despot Vodă spuindu-se că acest om crud, fără nici un fel de aplecare către litere, era foarte învățat în limba grecească și latinească.

Pe Radu Mihnea îl numește Radu cel Lung (după „Radu cel Mare” al călugărilor). În afară de aceasta, în sfîrșit pentru anume domni din veacul al XVII-lea se introduce cîte o mică informația care întregește figura lor; astfel se vorbește despre fîntîna de argint dăruită sultanului de Dumitrașcu Cantacuzino pe la 1670.

Pînă unde merge imparțialitatea lui Cantemir se vede din pomenirea, la capătul listei domnilor, a lui Mihai Racoviță, despre care ni spune că „se ține după putință în Moldova această ruinată și de toate părțile atacată”.

După această desfășurare a domniilor moldovenești, vine o altă parte: legăturile pe care Moldova le-a stabilit și menținut în deosebite timpuri cu statele vecine.

Conform cu teoria curentă, pe care am primit-o prea ușor, țerile noastre, de la început, au fost închinate vecinilor creștini, ele au fost vasale: Țara Românească, ungurilor, iar Moldova regilor Poloniei. Într-un studiu apărut în Analele Academiei Române despre Originea și sensul direcțiilor politice tn trecutul statelor noastre, am căutat să lămuresc luc rul în sensul acela că legătura de omagiu vine din provinciile date domnilor noști dincolo de hotarele țerii lor de către regii vecini (Făgărașul pentru munteni, Țara Sepenicului și Pocuția pentru moldoveni). Părerea aceasta o are și Dimitrie Cantemir fără să o poată explica în același fel, neavînd cunoștința necesară de lucruri.

Nu numai atît, dar el parcă prevede anume descoperiri care s-au făcut în timpul mai nou și anume teorii care s-au putut stabili pe baza acestor descoperiri, cînd afirmă și continuitatea, la noi, a unei organizații politice din cea mai veche vreme.

0 O spune răspicat: „noi am avut totdeauna regii și principii noștri”. Și, cînd zice „regi”, încă are dreptate, căci, deși se chema voevod, domnul nostru avea și însușiri regale, ba chiar plenitudinea autorității imperiale romane.

Și Cantemir afirmă cu multă dreptate că „nu li lipsea nimic din drepturile regaliene”; acestea sînt însă: dreptul de viață și de moarte asupra tuturor supușilor, dreptul de a bate monedă, chiar și de aur; deși monedă de aur nu s-a bătut nici pe vremea lui Mircea, dar, cu toată pomenirea „perperului din Valahia” – și „perperul“ era moneda bizantină de aur; aici numai o monedă „de cont” –, apoi dreptul de a face război și de a încheia pace și de a iscăli alianțe.

În afară de aceasta se înseamnă că domnii nu erau stăpînitori fără legătură unii cu alții, fără rosturi comune unei întregi familii. Ei au aparținut unor dinastii, și puterea noastră a fost legătura strînsă care împiedeca haosul competițiilor în afară de fiii legitimi și nelegitimi ai domnilor cari au fost. Și Cantemir scrie despre peirea dinastiii lui Ștefan astfel: „Supt Bogdan s-a stins raza cea de frunte a gloriei moldovenești, voia de a mai face război și a lega pacea”; „ceva mai tîrziu, s-a stins și dinastia Dragoșeștilor”.

Dar el comite încă o greșeală, cînd crede că drepturile regaliene au pierit odată cu închinarea lui Bogdan către turci, căci Petru Aron cu o jumătate de veac înainte o făcuse și Ștefan cel Mare însuși a plătit tribut la sfîrșit.

Cît privește dreptul de a purta război și de a încheia pace, nu este adevărat că el s-ar fi pierdut atunci. Domnii noștri nu mai purtau războaie mari, fiindcă n-aveau soldați destui, dar nu pentru că li se tăiase dreptul: pînă în epoca fanarioților, cînd un domn se dădea de partea rușilor, el aducea cu sine și armata sa. Iarăși nu se poate zice că s-a luat domnilor vreodată dreptul de a bate monedă, căci monedă s-a bătut și pe vremea lui Istratie Dabija, la Suceava, și falsă monedă suedeză, ca să plătească pe mercenarii apuseni: așa-zișii „șalăi” bătuți la bănării, de bănari. Iar Constantin Brâncoveanu a bătut un fel de medalie comemorativă cînd a împlinit douăzeci și cinci de ani de stăpînire, după un exemplu venețian pe care i l-a spus unchiul său Constantin Stolnicul.

În genere, turcii n-au căutat niciodată să înlăture în formă teoretică drepturile noastre cele vechi, iar, dacă s-ar fi pus chestiunea, toată boierimea ar fi protestat, și ea ar fi fost sprijinită de țara întreagă, strîns legată de tradiții de atîtea ori seculare.

Ca să arăte cît de mari erau drepturile domnului, Dimitrie Cantemir citează două exemple, care sînt într-adevăr foarte interesante: pe de o parte, dacă un turc venea la noi, vodă avea judecată și asupra lui, căci tot ce se găsea pe teritoriul său era supus jurisdicției domnești: de aceea turcii aveau respectul domnului și nu se făceau o mulțime de ticăloșii pe care tot ei le obișnuiau în teritoriile unde totul era la voia lor. Al doilea, familii nobile la noi erau și nu prea erau; unii înfățișau genealogii, dar genealogia era mai importantă la un răzeș decît la un boier, căci răzeșii pe baza genealogiei aveau dreptul la bucata lor de pămînt: o nobleță ca aiurea, cu stemă, la noi n-a existat, și, dacă totuși se văd unele familii cu stema lor proprie, aceasta e de pe urma vreunui privilegiu de nobleță dat de străini, în special de imperiu (Brîncovenii, Bălăcenii, Dudeștii). Așa încît domnul era totdeauna liber să nu țină sama de origine în numirea boierilor lui.

El avea dreptul „să facă dintr-un țeran un logofăt mare”. De un lucru însă nu putea să se atingă domnul: de siguranța moșiei. Acesta era lucru sacru, dinaintea căruia și domnul se oprea. Putea să reieie în cercetare o judecată a înaintașului lui, și de aceea mulțimea de acte, dar în afară de revizuirea proceselor nu putea să smulgă fără lege pămîntul nimănui.

De predecesorii lui la domnie, Dimitrie Cantemir e foarte mîndru: de ei și de faptele lor. Căci înainte erau mai mult fapte decît scrise. De cîte ori pomenește de domnii mai vechi, el înfățișează toate titlurile la respect ale acestora. La biserică, înaintea lui Dumnezeu, vodă are altă situație decît oamenii ceilalți: ei stau în picioare, pe cînd el e așezat; cît se face slujba, stă cu cuca pe cap, și se ridică numai cînd se cîntă „Sfînt, sfînt este Domnul Dumnezeu”, cînd se cetește Evanghelia și se spune Crezul și Tatăl Nostru, ori la împărtășanie, cînd se pronunță formula sacramentală: „Luați, mîncați” etc. Domnul mănîncă în palatul lui de obicei singur – cum mănîncă Papii și în timpul nostru –; uneori la amiazi vine și doamna, rareori altfel de rude; mai des cîte un favorit. Bineînțeles, afară de mesele mari, cînd vodă era încunjurat de toți boierii, carie atunci îndeplineau funcțiunea de slujitori pe lîngă dînsul, schimbînd farfuriile, păharele, gustînd ei mîncarea și băutura înainte de stăpîn ca nu cumva să se fi turnat otrăvuri. Boierii cei mari stăteau pînă la păharul al treilea, iar după aceea mîncau în odaia de alături, făcînd loc celor de-al doilea.

Apoi vin toasturile pentru doamna, pentru fiii și fetele domnului, „și pentru alții, precum se întîmplă cu asemenea prilejuri”. Cînd vodă ducea paharul la gură, porneau tunurile afară. Și, adauge Dimitrie Cantemir, cînd bea domnul acest păhar, nimeni altul nu o face, ci numai după aceea îndrăznesc și ceilalți. Cînd invitații sărută mîna stăpînului la plecare, postelnicul îl duce de subțiori pînă la el.

Boierii beau din păhare mai ieftene, mitropolitul singur dintr-un păhar de argint, ca și domnul. Cînd pleacă, fieștecine are voie să ducă mîncare, blidul însă trebuie restituit cămării domnești.

Cînd se ridică toasturi, cel dintîi era, cum s-a văzut, pentru sultan, fără a-i spune pe nume, apoi mitropolitul bea pentru domn. Se întrebuințau păhare foarte mari, adevărate potire, și a fi beat înaintea măriei sale, sau măria sa înaintea boierilor, nu se considera ca o mare rușine. Cînd se ridica păharul pentru domn, toți boierii se sculau în picioare și stăteau în șir, fiecare la rangul însemnat pentru dinsul. Absolut obiceiurile împărătești. Datoria era ca masa să continue pînă la aprinsul lumînărilor de său. Este în toate acestea și multă etichetă copilăroasă, dar și o oarecare maiestate. Iar, cînd se aprindeau lumînările, domnul punea șervetul pe masă, și acesta era semnul că s-a isprăvit. Toți plecau imediat: pe acei cari erau atît de beți de nu-i mai slujeau picioarele, îi ridicau alții. Medelnicerul dădea de spălat tuturora. Mitropolitul rostea o rugăciune; domnul făcea de trei ori semnul crucii și apoi își lua ziua bună, părăsind sala banchetului. Atunci slujitorii luau ce puteau de pe masă. Iar invitații erau însoțiți de lăutari pînă acasă, – muzica turcească, căci cea nemțească a fost introdusă mai tîrziu numai.

Cînd domnul pleacă la vînat, este o adevărată expediție. În privința aceasta el a împrumutat obiceiurile sultanului, căci în armata turcească era un corp special al „vînătorilor”, cari într-adevăr mergeau la vînat.

Judecățile la vodă se fac, cum am spus, cu o solemnitate specială, de o parte și de alta stînd boierii, și mitropolitul în frunte, care cetește sentința. Domnul era socotit că nu greșește niciodată. Sentința unui boier, a logofătului se putea strica, dar judecata domnească era hotărîtoare: pe domn îl judeca numai conștiința lui și Dumnezeu. Uneori sultanul putea să „pedepsească pe domn”.

Dacă s-ar întreba cineva: vorbind în felul acesta despre sultan, avea Dimitrie Cantemir mare respect de stăpînirea turcească, am răspunde că plîngerile lui Brâncoveanu și lui Constantin Cantacuzino împotriva lăcomiei turcești sînt dese, iar Cantemir spune că „tirania turcilor și a tatarilor” s-a stabilit din veacul al XVI-lea asupra noastră. Am văzut cum laudă pe Mihail Racoviță, care, „face ce poate ca să salveze Moldova ruinată și de toate părțile atacată”.

Într-alt loc Cantemir observă: „așa joacă ambiția și lăcomia pe pielea bieților moldoveni”, și adauge: „în anume momente a fost răpus în felul acesta bourul neîmblînzit al Moldovei de către turci”. Aiurea în sfîrșit el înseamnă: „toate acestea se trag de pe bieții țerani în orice chip, și nu se mai satură nesățioasă lăcomia de bani a Porții otomane; pentru aceasta țara e menită unei prăpădenii totale, căci calamitățile și mizeriile cresc pe zi ce merge”.

În ce privește pe străini, unguri și poloni, se spune foarte limpede că domnii au fost adevărați stăpîni ai țerii și că sînt numai formalități actele de închinare către vecinul din apus și de nord. Într-alt pasagiu găsim: „scriitorii, atît poloni, cît și unguri, trăgînd din acele cazuri particulare concluzie generală, afirmă că domnii Moldovei ar fi fost vasalii lor și se încearcă a se numi supunere ceea ce nu e decît confederație”. Dar se afirmă că Moldova nu e tributară nimănui, ci confederată. Domnii nu atîrnă nici măcar de alegerea lor de către boieri, ci au totul prin moștenire de la părinți. Iar, cînd arată cum se făceau domnii pe vremea turcilor, Cantemir recunoaște fără îndoială că boierii primesc pe vodă pentru că „e porunca prealuminatului și induratul împărat”. Mai recunoaște că turcii cresc veniturile țerii în folosul lor, după plac, recunoaște că au fost domni puși la închisoare și omorîți de sultani: toate lucrurile acestea le recunoaște, dar se simte, pe de altă parte, mîndria lui atunci cînd povestește în ce fel domnul este onorat chiar de turci la Constantinopol.

Cînd se făcea cineva domn la Poartă, drumul pe care trebuia să-l urmeze pentru a ajunge înaintea vizirului și a sultanului era al împăraților bizantini de odinioară. Vodă mergea pe un cal arab cu pietre scumpe la șea și la coburi, cu sabia bătută în pietre scumpe, cu buzduganul în mînă; doi paji îi țineau calul; copii de casă veneau după dînsul. După ce era primit de vizir, mergea la biserica patriarhiei. Aici intra în strigătele ceaușilor împărăției, cari-i urau, ca împăraților de pe vremuri: „Intru mulți ani Măria Ta”. Muzica apoi cînta necontenit. Patriarhul făcea slujba care se făcea odinioară pentru cezarii Bizanțului, și numai după aceea domnul pleca spre țară, și, atunci, totdeauna în rostul unui comandant de armată.

Domnii fanarioți fără îndoială n-aveau cine știe ce trupe la dispoziție, și nu erau oameni viteji, dar Duca, avînd pentru Moldova două tuiuri (cozi de cal), fiindcă era și hatmanul Ucrainei primise și al treilea, – atîtea cît și vizirul cel mare. Mergea deci cu tuiurile acestea, cu steagul țerii lui desfășurat, cu boieri, cu copii de casă, cu ostași, și așa intra în țară. Cînd ajungea la reședința lui, după ce se înfățișa boierilor, se cetia – semn de deferență – actul de la sultan, care nu se pomenea pe vremea veche. Vodă intra în sfîrșit la mitropolie, unde se făcea din nou slujba împărătească de arhiereu, încunjurat de toți episcopii săi.

De atunci domnea, „din mila lui Dumnezeu”.

Călători poloni în țerile noastre în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea

La 1755 ambasadorul polon contele Mniszech a trecut pe la noi. În Polonia pe vremea aceea era dinastia de Saxonia, pe care a stabilit-o acolo August cel Tare, și această dinastie a avut în general față de turci o politică deosebită de politica mai veche, cu caracter de cruciată, care se făcuse pe vremea lui Sobieski și care, ca și a lui Zamoyski, avea idealul cuceririi liniei Dunărei prin lupta, în orice împrejurări posibile, împotriva sultanului. După faza critică pe care o reprezintă amestecul lui Carol al XII-lea, regele Suediei, în afacerile polone, susținînd pe Stanislav Leszczynski împotriva lui August de Saxonia, cînd această casă de Saxonia se așază definitiv pe tron, legăturile cu Poarta sînt foarte bune, și în tot secolul al XVIII-lea se vor continua ambasade dese, menite să întrețină prietenia cu turcii. Pe de altă parte, Polonia nu mai era în stare să formuleze nici un fel de pretenții asupra țerilor noastre; vechile amintiri de vasalitate medievală, noile încercări de cucerire a țerilor noastre au ieșit cu desăvîrșire din mintea aristocrației polone a acestui secol: regatul, care vede primejdia înaintea ochilor, care se îndreaptă spre catastrofa împărțirii între cele trei mari puteri vecine, se găsește într-o situație care apropie politica lui de propria noastră politică, căci se știe că noi am pierdut Bucovina ca o urmare a pierderii Galiției polone către Austria.

Unul din călătorii cari în secolul al XVIII-lea merg la Constantinopol, este, deci, și acest conte Mniszech.

Jerzy August Mniszech, șambelan, apoi mareșal al Lituaniei, venea din țara lui trecînd, cum erau împrejurările atunci, întîi pe teritoriul turcesc, al Hotinului, pentru ca să ajungă pe teritoriul moldovenesc. În adevăr, dacă, la pacea de la Carlovăț, din 1699, polonii fuseseră siliți să părăsească speranțele lor de a avea amîndouă țerile noastre sau cel puțin Moldova, după încheierea acelei păci turcii au luat anume măsuri pentru ca de partea Poloniei să nu mai poată fi o amenințare, și una din aceste măsuri a fost să creeze, pe lîngă posesiunile pe care înainte de aceasta le aveau în Basarabia, pe lîngă teritoriile unde stăpîneau direct – în raiaua Chiliei, Cetății Albe, a Tighinei-Bender – o raia de nord-est, ocupînd Hotinul, ceea ce s-a făcut, ascunzîn-du-se foarte bine scopul, supt pretext de pregătire a unei expediții în Polonia, la 1713. Îndată după ocuparea Hotinului, pe care Moldova l-a cerut mai multă vreme și pe care credea să-l poată reocupa pe la 1730, în vremea lui Grigore Matei Vodă Ghica, s-a creat și raiaua, care cuprindea un număr de sate închinate, cum era obiceiul, pașei din cetate.

Îndată ce se trece pe teritoriul moldovenesc, se prezintă un delegat al domnului, care pe vremea aceea era Matei Ghica, fiul lui Grigore, om tînăr foarte puțin experimentat, și care era să aibă în dezvoltarea domnilor fanarioți la noi un rol foarte mic. Căci nici Matei, nici fratele lui, Scarlat, zugrăviți pe pereții bisericii Frumoasa, lîngă Iași, n-au avut din calitățile tatălui sau ale bunicii lor, fata lui Alexandru Mavrocordat, Exaporitul, care, aceasta, adăugea, pe lîngă o mare inteligență, și o creștere deosebită, o perfectă inițiere în afacerile turcești. Trimesul domnului era șeful portarilor, portar-bașa, – pentru că trăim pe o vreme cînd moda constantinopolitană, turcească, pătrunde în toate domeniile, așa încît, precum alaiul, pe care-l vom vedea îndată, imită pe cele din Constantinopol, tot așa numele celor cari dau elementele amestecate în alai sînt constantinopolitane. Portar-bașa se înfățișează aducînd scrisori și pentru solul polon și pentru solul rusesc, care trebuia să treacă prin părțile noastre, prințul Dolgoruchi, dintr-o foarte veche familie de cneji.

Scrisorile erau în latinește, limbă care se întrebuința curent în diplomația orientală, pentru care Ioan Calmășul, fiul vornicului de Cîmpulung Toader, care învățase la Liov, va ajunge a fi dragoman al Porții, pînă ce la bătrînețe înaintate, e numit și domn al Moldovei.

Drumul este arătat foarte amănunțit, conac de conac: el trece pe la Larga, Brînzeni, Duruitor. Aici se arată o companie de ostași, în fruntea căreia era boierul care aducea salutările domnului, prezintate tot în limba latină. Se poate spune, în treacăt, că pe vremea aceea, dacă Moldova nu mai avea o armată capabilă de a se lupta, din deosebitele elemente ale armatei de odinioară rămăseseră atîtea încît să se formeze trupe de paradă, ba chiar, în măsura în care adevărata forță luptătoare a Moldovei, ca și a Țerii Românești, scăzuse, în aceeași măsură alaiul militar se făcea mai strălucitor, împrumutîndu-se de la toți vecinii forme militare care nu existaseră pînă atunci, așa încît o mulțime de nume luate de la turci, de la poloni se întîlnesc în nomenclatura armatelor moldovenești din această vreme.

Drumul se continuă, ambasadorul trecînd pe la Vaslui. Drum ce pare cam curios, dar poate că anume griji de întreținere cu provizii a suitei ambasadorului vor fi determinat acest itinerariu puțin obișnuit.

Ajungînd la Cîrniceni, vine înaintea lui Mniszech postelnicul Moldovei cu carătele domnești, postelnicul avînd, mai ales acum, cînd legăturile cu străinătatea sînt mai obișnuite, funcții de ministru de externe; astfel acela care îndeplinea această sarcină trebuia să fie cunoscător de grecește și latinește, mai tîrziu de italienește și franțuzește. Pe lîngă el se adauge și hatmanul, nume împrumutat de la cazaci și poloni: înainte de 1550 în locul lui era portarul de la Suceava, iar la munteni de la vechiul stratornic slavo-bizantin s-a trecut la turcescul agă, pe cînd hotarul basarabean era încredințat unui serdar de aceeași origine otomană. Hatmanul are șase companii, cu steagul asămănător cu cele care se mai pot vedea la Muzeul armatei ori la cel arheologic: de formă pătrată, în catifea cusută cu aur, purtînd în fir stema țerii.

La distanță de o leghe de Iași vine apoi întru întîmpinarea ambasadorului altă deputăție a domnului. Se aduc doisprezece cai pentru conte și pentru suită; boierii țerii se prezintă cu aga în frunte, dregătorul care avea în sarcină pe vinovați, ca un fel de prefect de poliție, caracter care i-a rămas pînă la desființarea vechiului regim la noi.

Toate elementele alaiului sînt arătate în descrierea călătoriei. E o mică armată de 3 000 de oameni: veneau întîi baș-buluc-bașa, cu 100 de arnăuți, avînd steagul și muzica lui (buluc înseamnă „ceată“, iar „bașă“ e „șeful”’ cetei, și boierul mare se va chema într-o anume epocă „baș-boier”; arnăuții veneau din Turcia și se tocmeau la domnii noștri, formîndu-i garda, ca și a ispravnicilor și a dregătorilor de la graniță. După aceea căpitanul de dorobanți, cu 100 de dorobanți (dorobanț e de la trabant; s-a zis întîi dărăbanț și pe urmă dorobanț; cf. numele localității Dărăbani, din județul Dorohoi). Alături de căpitan e și un colonel de dărăbani, care comandă 100 de „ruși”, probabil cazaci, apoi bașceaușul (ceauș este un nume împrumutat de la turci, care s-a păstrat apoi numai la sinagogi), 100 de seimeni, la început o trupă de sîrbi, dalmatini, bulgari, apoi și români, oaste imitată după seimenii din Constantinopol, corpul de trupă pe care sultanul Murad al IV-lea, pe la 1640, l-a întemeiat ca să nu mai aibă de lucru cu vechile corporații militare, totdeauna gata de răscoală, care erau ienicerii și spahiii. Un alt buluc-bașă aducea cu el 100 de ulani (de la poloni numele turcesc la noi); căpitanul vînătorilor comanda 50 de vînători, cari îndeplineau și funcțiunea de a vîna pentru vodă și rosturi militare, după obiceiul turcesc vechi din corpul ienicerilor; alt căpitan, al tunurilor, 50 de oameni ai lui; doi căpitani cu straja orașului Iași, compusă din 200 de oameni, cu o muzică deosebită. Urma marele căpitan al poliției cu ofițerii, și muzica a treia. Veneau acum turcii lui Ali-Aga, întrebuințați de domn, care avea dreptul să judece pe negustorii musulmani, să-i condamne și să-i taie, păstrînd la dispoziție pentru aceasta o jandarmerie musulmană, alcătuită mai tîrziu din „delii”, supt „delibașa”. Se înșiră marele-ușier cu suita lui, marele-vătaf cu vătafii lui, jandarmeria creștină cu 50 de jandarmi.

Pe măsură ce alaiul înainta pe străzile Iașilor, deosebitele elemente militare veneau de i se adăugiau; de-o parte și de alta a drumului era înșirată, mulțimea, din ce în ce mai numeroasă, staționînd ca să vadă pe strălucitul ambasador polon.

Tot alaiul conduce pe conte pînă la casa care i se pregătise.

A doua zi, ambasadorul se duce la biserica franciscanilor din Iași, vechea biserică catolică, prefăcută adeseori, și care există și acum, avînd de jur împrejur prăvălii în locul hanului de odinioară, în vecinătatea mitropoliei. El e dator să meargă la biserică, nu numai pentru că e om evlavios, dar și dintr-alt motiv: regele Poloniei era patronul catolicilor din Moldova, pentru că iezuiții cari deserveau lăcașul erau poloni, și vlădicii de odinioară, cum am spus, erau tot poloni și rezidau în Polonia. Pînă foarte tîrziu, cînd a venit înfluența francezilor, și pretențiile austriace, această situație s-a menținut.

În ziua de 8 februar, se acordă ambasadorului o audiență la domn, care trimete să-l ia de acasă cu doisprezece cai domnești împodobiți cu valtrapuri frumoase. Alaiul se formează. El este alcătuit din slugile domnești, din maestrul de ceremonii, cu boierii din suita polonă. Vine apoi carăta domnească cu ambasadorul, încunjurat de șase satîrgii (halebardieri), de doisprezece ciohodari (servitori ai curții cari aveau grija încălțăminții domnului), șase peici (copii de casă). După aceea se vedea carăta ambasadorului cu cei doi fii ai lui.

La sosirea la curte, unde așteaptă miliția, cu steagurile, întîmpină postelnicul, după datoria lui. De mînă, dacă nu de subțiori, ceea ce reprezintă atunci cea mai mare onoare ce se putea face unui oaspete, el conduce pe oaspe pînă în a treia odaie, unde domnul se așază într-un fotoliu și – semn de mare cinste față de solul polon – se aduce un alt fotoliu pentru ambasador, în fața lui vodă.

Toată eticheta este constantinopolitană. Îndată sar servitorii curții, cari trebuie să facă onorurile supt raportul mirodeniilor ca și al lucrurilor de consumat: aduc parfumuri, cari se aprind într-un recipient de argint cizelat à jour, și la fumul parfumat se expune barba și părul oaspetelui; cine n-avea barbă, se parfuma mai mult de formă. Pe urmă se prezintă cafeaua, dulcețile și tabac. Nu ni se spune ce s-a vorbit în audiență, dar mari chestiuni diplomatice nu se tratau, căci Polonia pierduse aproape orice însemnătate internațională. Ambasadorul trece apoi în apartamentul doamnei, unde este primit iarăși cu dulceți și cafea; urmează poftirea la masă. Mîncările se aduc în trei rînduri și cuprind 400 de farfurii pline, pentru un număr foarte restrîns de persoane; aceasta dădea impresia de bogăție a acelui care ospăta. În timpul mesei muzica afară cîntă, tabulhanaua și mehterhaneaua, amîndouă turcești (muzicanții se numesc „mehteri”, iar șeful „mehterbașa”). Mai tîrziu numai, pe la 1770–80, se introduce statornic și muzica apuseană, alcătuită din nemți poloni, care alterna cu celelalte. Se ridică toasturi, și după aceea se servește cafeaua.

Ca un element nou, iarăși în legătură cu moda constantinopolitană, se vede danțul, care, în Orient, se executa de profesioniști, de anumite ființe discreditate, femei și bărbați. Vor fi jucat și aici baiadere. Ambasadorul e condus cu alai acasă.

A doua zi, domnul întoarce vizita ambasadorului, tot după ceremonial. El vine cu șapte cai domnești în fruntea alaiului, cu boierimea, cu postelnicul, care poartă toiagul cel mare de argint, însemnul demnității lui. Apare vodă, încunjurat de halebardieri și turci, iar, pe urmă, straja. În timpul cît merge domnul de la curte pînă la reședința ambasadorului, sună toate clopotele din Iași. Ambasadorul, care primește pe voevod tocmai cum fusese primit de acesta, vruse să dea o masă domnului, și în timpul mesei, cum n-avea nici tabulhana, nici mehterhanea, ci numai trîmbițași, face să sune din trîmbiți. Se servește pe urmă cafea și tabac. Urmează, a doua zi, împărțirea de daruri. Domnului i s-a dat un ceasornic de porțelan, doamnei o garnitură turcească de cafea, în porțelan, cumnatului doamnei, un Caragea (Antohie), secretarului domnesc și scutarului domnesc alte lucruri din același material, ori postavuri și galbeni de aur.

La 11 ambasadorul pleacă, după o ultimă slujbă la catolici și, petrecut de alaiul obișnuit, trece prin Ghermănești, Huși, unde-l întîmpină 150 de soldați, Trestiana, locurile de provincie avînd deci oarecare garnizoană; apoi pe lîngă codrii Chigheciului, din margenea Bugeacului, în mare nevoie de ostași cari să ajute, – paza tatarilor prădalnici fiind încredințată codrenilor, apărători ai graniței și hoți (v. haiducul Codreanu).

De la Huși, Mniszech se îndreaptă, prin Giurcani, Crețești, Oancea, Foltești, spre Galați, unde-l întîmpină ispravnicul Cantacuzino, cu care schimbă daruri, trimețîndu-se de acesta năramze, lămîi și două căprioare. La plecare, Cantacuzino își conduce oaspetele pînă peste Dunăre, la Măcin, oferind dulceți și cafea.

Interesant de notat mai este că, trecînd printr-un sat unde era o nuntă, ambasadorul roagă pe nuntași să joace, ca să vadă obiceiurile populare.

Venim acum la alt călător polon, contele Potocki, dintr-o foarte mare amilie.

Contele trece prin Moldova, mergînd la Constantinopol, în 1759. În vremea aceea domnia o avea Ioan Teodor Călmășul, devenit Callimachi, bătrînul foarte învățat care dăduse o creștere bună copiilor lui, cum se va vedea din altă călătorie. În ceea ce privește însă pompa, ni închipuim că bietul creștin, extraordinar de zgîrcit, va fi oftat de multe ori cînd se va fi hotărît să primească pe sol după toate normele costisitorului ceremonial: era doar, spune cronica contemporană, „fricos de frig”, – adecă stătea și vara lîngă sobă –, și „scump“. Dealtfel Potocki venise puțin cam fără voia domnului, care ar fi dorit să scutească spesele. Venind de la Hotin, pe calea cunoscută, el este întîmpinat la Tabăra, de hatman, cu peste 200 de soldați, ca și de postelnic, și de primul secretar al domnului. Acest secretar începe a fi ales dintre italieni și francezi: pe lîngă familia Callimachi a funcționat astfel un francez, de la Aix în Provence, om foarte de treabă, cu multă știință diplomatică și destule informații în ce privește lucrurile lumii, de la Roche: cel care primește pe poloni e însă levantinul Leonardi.

I se face lui Potocki un compliment în limba grecească, care ajunsese să fie limba protocolară. După complimentul în grecește se oferă cafeaua, dulcețile, și, după salutare, boierii se întorc cu făclii spre Iași. La 13 octombre, apar trupele moldovenești; secretarul aduce un cal și o carătă cu șase cai, oferind pentru suită doisprezece cai aleși. După aceasta alaiul se formează aproape cum am văzut mai sus: căpitanul de dărăbani eu 100 de „ruși“ ai lui, baș-ceaușul cu 100 de seimeni, baș-bulucbașa cu 100 de ulani, căpitanul de vînători cu cei 100 ai lui, căpitanul de tunari cu alți 100, aga cu 100 de albanezi, doi căpitani cu 200 de străjeri, căpitanul de strajă, „mareșalul“, cu secretarul domnului și boierii; apoi carăta principală, purtînd pe sol, cu doisprezece ciohodari, șase peici și șase haiduci ai oaspetelui. Muzicile cîntă, mulțimea se adună, și astfel ambasadorul e dus la gazda lui, Cantacuzino, care va primi mai tîrziu un inel în briliante. A doua zi, se face vizita obligatorie la franciscani. Întors acasă, solul găsește un dar din partea domnului, dar alcătuit din fructe și dulceți, iar boierii, cari se mai deprinseseră cu străinii de samă, vin să facă vizită polonului, – ceea ce arată că era acum mult mai multă libertate decît în timpurile vechi, cînd ei erau ținuți strict, ca nu cumva să spună lucruri defavorabile stăpînului.

A doua zi, la 16, se duce solul în audiență la vodă cu acest alai: maestrul de ceremonii, servitorii solului, scutarul lui, ținînd șapte cai de mînă, suita polonă, interpretul polon și cel moldovenesc, Leonardi. După aceea vine solul însuși: i se dăduse de domn un cal arăpese foarte frumos și, după obiceiul din Constantinopol, un servitor anume care să-i curețe spuma calului. Lîngă el este secretarul de legație cu șase peici, șase haiduci și douăzeci de ciohodari.

Se ajunge la curte, unde postelnicul, cu toiagul în mînă, conduce pe ambasador la vodă. Acesta era, nu în a treia odaie, ci la ușa ei, îmbrăcat în haine solemne, ca unul care cunoștea rosturile diplomatice mult mai bine decît tinerelul Matei Ghica. În odaie erau cele două fotolii. Dulcețile, cafeaua sînt aduse de șase copii de casă. Tot așa solul e parfumat cu miresme răsăritene. În odaia vecină e poftit alaiul împreună cu boierii. La un moment dat apar cei doi fii ai lui vodă: Grigore și Alexandru, cari au fost domni pe rînd, și prezintă omagiile lor oaspetelui. Audiența ține trei sferturi de ceas. Ambasadorul găsește pe domnul Moldovei foarte „respectabil”: vorbea perfect și latinește și italienește și avea foarte multă simpatie pentru poloni.

A doua zi Ioan Vodă vine la sol cu același alai – miliția, scutarul cu cei șapte cai, boierii, postelnicul călare cu toiagul de argint, cei 300 de străjeri domnești –, și iarăși clopotele oralului sună. Întrevederea durează numai o jumătatea de ceas. Urmeaz în ziua următoare, împărțirea darurilor: un ceasornic cu repetiție, o tabachere pentru domn, iar hatmanului, logofătului, postelnicului, suitei secretarului, 30 de galbeni. Suita s-a înfățișat perfect militărește pînă la împărțirea bacșișurilor, dar atunci fiecare și-a uitat demnitatea ca să-și ia cît mai mult partea. Iar la 19 solului i se dăruiește un cal, și domnul împarte ceasornice, blănuri, stofe.

Pe urmă ambasadorul urmează drumul obișnuit pînă la Galați, unde era ciumă (muriseră în acel an 1 200 de oameni). Acolo stă în biserica Precistei, unde-l păzesc zece ieniceri.

La întoarcere, în 1760, Potocki, care se îndemnase la astfel de petreceri, ar fi vrut să le mai aibă o dată, însă domnul cel zgîrcit cu nici un preț nu-i mai face alaiul, și prin urmare solul călătorește mai mult incognito. Totuși a venit prin Iași, găzduit în margenea orașului, probabil la Frumoasa, și a străbătut orașul în bubuitul tunurilor, în sunetul muzicilor, cu hatmanul în fruntea oștii. S-a îndreptat apoi către Polonia lui.

Merită un deosebit interes călătoria la București a lui Coloman Mikes, soțul Drusianei Bethlen, unul din ungurii cari la începutul secolului al XVIII-lea au cercetat țerile noastre, pe un timp cînd răscoala lui Francisc Rákóczy atingea și Muntenia lui Brâncoveanu și aici, ca și, mai ales, în Moldova, se stringeau exilații luptei contra imperialilor austrieci, mergîndu-se pînă la ideea lui Constantin Vodă Mavrocordat de a se scrie „occidental” o istorie a țerii și de a face la Iași un colegiu latin cu iezuiții unguri Carol Péterffy, Andreas Patay, Gheorghe Szegedy. Scrisorile lui din 1739 ni dau amănuntele drumului pe care l-a făcut, a persoanelor pe care le-a întîlnit în cale.

În iunie 1739 sosesc la București emisarii antiaustrieci Zay, Pâpay și Mikes, venind cu toții din Cernavoda. Domnul li trimete înainte oamenii săi, cu secretarul în frunte, și-i găzduiește la „o mănăstire“, unde și prînzesc. Mănăstirea e, neapărat, cea, cu totul nouă, a Văcăreștilor, zidită de Nicolae Mavrocordat, tatăl lui Constantin Vodă. Acesta i se pare chior, ce-i dreptul, dar foarte isteț. Cu carăta domnească văd ungurii orașul; sînt aduși și la Constantin, care era la „casa și grădina” din margenea orașului, – aceeași Văcărești. Stă însă, ca în vreme de război, supt corturi. Și un sol rus ce merge la vizir, trece prin București. Se dau oaspeților mijloace de drum mai departe.

A doua scrisoare, datată 21 iulie, e din Iași, Mikes a trecut prin Focșani, străbătînd locuri pustii, dar nespus de frumoase, pline numai de flori. Iarăși secretar domnesc, în preajma capitalei moldovenești, iarăși carătă, iarăși tabără și audiență. Primirea e bună, vrednică de un fost mare dragoman.

În a treia se oglindește plictiseala pentru îndelungata ședere în „acest oraș urît”, între boierii „ca urșii”, fără tovărășia măcar a lui Zay, plecat la Hotin. Mikes a vizitat cîțiva Cantacuzini, cu vulturul bicefal în stemă, dar nu i s-a întors vizita și n-a fost poftit la masă; lumea de la curte îi zice „măria ta”. Mitropolitul – Antonie – e de o amabilitate deosebită, și pentru că trimete rarități la masa străinilor, largă ca pentru zece oameni. Un „pater italian” mai ține de urît la prînz pribeagului. Preoți români vede Mikes cîte zece prin cîrciumi „în jurul butoiului“. Mănăstirile sînt „prăpădite“, casele, „de sat”. Cu toate ușurințile de negoț, pe care domnii nu le țin în samă, afacerile sînt în mîna „jidanilor și armenilor”. Altfel, loc frumos, flori, roade, vite bune și un Cotnar care biruiește cu mult bietul vin de Pitești al Bucureștilor.

Boieri, vreo zece, doisprezece mai mari; în dregătorii, grecii, țeranii prin păduri. În fruntea oștirii e „fratele unui cojocar grec bogat”. Îl recunoaștem pe acest frate al ciurcibașei Țarigradului: e Psiolul, Ipsilanti: fiul său Alexandru va fi domn, și ce domn de ispravă, „filozof”, reformator…

Lumea e gata de plecare, rușii venind spre Hotin; domnul pornește, nu se știe încotro, cu oastea: e Grigore Matei Ghica. De curînd a mai trecut un sol al țarului pe la el, spre tabăra turcească. Cu ce se poate apăra Moldova? Un pașă, cu patruzeci-cincizeci de oameni, stă la mijlocul a 1 500 de ostași ai țerii, cari i se par ungurului „păzitori de vite“. Tunurile crede el că „se pot umplea și cu nuci“. Logofătul și alți doi boieri sînt caimacami.

În august Mikes zugrăvește apoi lașul în turburare și frică, înaintea oștilor rusești care înaintează. Fuge cine poate. Jupănesele s-au ascuns în păduri. Cei doi fii domnești – Matei și Scarlat – s-au dus și ei, rușii fiind în țară. Ar voi să plece și străinul; îl asigură caimacamul. „De dimineață pînă seara umblă vorba de cazaci.” Vine însă vestea că vizirul a bătut pe austrieci și a luat Belgradul.

Frica e zugrăvită și în scrisoarea din 3 septembre. Averile se duc în biserici, Hotinul fiind acum al muscalilor. La 2 ale lunii s-a întors vodă, la 3 Mikes e primit la el. E gata a pleca, și-i pare bine.

Astfel la 18 septembre călătorul e iar în București. Pornise din Iași,– pe care era să-l lase, la 7 ori 8, iarăși domnul –, la 4, cu carătă domnească și doi călărași, turcii au fost bătuți și drumețul a tot dus frica hoților. Tot cîmp de flori, și lipsă de oameni. Pe Pâpay l-a aflat bine.

La 23 octombre se arată că fugarii ruși pradă și pe acolo. Domnul pleacă, și Mikes e greu bolnav. Vodă nu s-a supărat pe el, că nu-l ascultă.

Apoi la 15 mart 1740 se descrie iarna grea, începută încă de la 18 octombre. „Scumpete și lipsă”; luptă pentru pîne; preț mare al lemnelor; plictiseală, neprietenie; nici o poftire la prînz, și doar Mikes, crescut în Iași, cunoaște pe cutare boier încă de copil! Nici o convorbire despre domn cu străinii; se tem.

La 22 mai, scriitorul ungur arată că, „de o lună“, Constantin Vodă a plecat la Craiova să reocupe Oltenia, căpătată de turci prin pace.

Peste puțin va merge cu Zay la Rodosto, adăpostul turcesc al cauzei naționale pierdute. Pâpay a murit în „acest oraș scorțos”: „și-a sfîrșit pribegia“. Mai sînt în țară doar sași și un franciscan din Ciuc, care a trebuit să se îmbrace românește pentru că turcii 11 netezeau cu ciubucul pe față.

Să ne întoarcem cu treizeci de ani în urmă.

Pe cînd Mikes, Pekri și ceilalți pribegi se bucurau încă de găzduirea vechiului domn moldovenesc Nicolae Mavrocordat, care, „datu-li-au cărți de volnicie, și lor și oamenilor lor, să fie slobozi de toate supărările și, orice fel de trai ar face în țară, să n-aibă nime, despre vameși, nici despre pîrcălabi, nici o nevoie, pînă cînd Dumnezeu îi va scoate iarăși la moșiile lor” –, polonul, voevod de Chiev, Potocki pregătea o năvălire în Moldova, pentru a putea ajunge la regele Suediei, Carol al XII-lea, pe atunci așezat în margenea Benderului, în așteptarea răzbunării, pe care o dorea așa de mult, împotriva țarului învingător.

El întră pe la Cîmpulungul rusesc și Vijnița, pe cînd rușii 11 așteptau la Colomeia și așază pe ai săi în cvartire la Cernăuți. De aici, cu starostele de Roman, Grudzinski, el merge drept la Iași.

Boierul care-l primi în numele învățatului domn deprins cu ceremonialul diplomatic apusean prin funcționarea sa ca mare tălmaciu al Porții, fu însuși Nicolae Costin, corespondentul de odinioară al ungurului Károlyi, ales pentru aceasta ca unul care era bun cunoscător al limbii polone. La audiență Potocki fu dus a doua zi, cu alai de seimeni și peici: el și cei doi ofițeri ce-l întovărășeau erau călări pe cai turcești împodobiți. Vodă-l întîmpină în fața spătăriei și-l duse în „casa cea mare”, unde-i făcu loc la stînga, cea mai mare cinste după eticheta orientală. Amîndoi, domnul și palatinul, stătură în picioare, avînd fiecare „șlicele”, unul cuca, celălalt pălăria, în mînă. Vorbiră latinește, discursuri solemne, apoi Potocki și Grudzinski rămaseră în convorbire tăinuită cu Mavrocordat. În sfirșit curtea-i văzu ieșind, petrecuți de stăpîn, pînă la spătărie. Un „cal moldovenesc” fu darul pe care-l căpătă a doua zi oaspetele.

A patra zi, el pornea spre Bender: de aici era să meargă la Constantinopol, – unde ajunse la 24 iunie 1710, fiind socotit de unii ca pretendent la domnia Moldovei –, cu aga care venise anume pentru aceasta, iar moldovenii rămîneau să ție pe cei 3 000 de oameni din Cernăuți cu bani și cu „ialovițe”, cu vaci grase.

Călători englezi: Porter și Boscovich

Pentru epoca de la 1720–1730 înainte informațiile prin călători lipseau aproape cu totul, dar izvoarele de altă natură erau foarte numeroase și foarte bogate.

Cele cîteva descrieri pe care le avem pentru vremea aceasta sînt engleze, în legătură și cu călătoria lordului Paget, constituind un fel de capitol englez în istoria țerilor noastre oglindită în mintea străinilor.

Întîia, la 1728, este cunoscută, nu prin ce au spus drumeții, ci prin ce cuprind izvoarele interne românești cu privire la călătoria lor. Erau două „beizadele englezești“, cum spune cronica, doi lorzi, cari călătoreau, spune același izvor moldovenesc din secolul al XVIII-lea, cronica lui Amiras, ca să vadă lumea: „umblînd prin țeri, ca să vază țerile și obiceiurile țerilor”. Au fost întîmpinați la Iași de Grigore Matei Ghica, om foarte priceput și care jucase un rol însemnat în politica Imperiului otoman înainte de a căpăta tronul Moldovei; pe urmă a domnit și în Țara Românească, fiind îngropat lîngă București, la Pantelimon.

Găzduirea are loc la Frumoasa, unde fusese o mănăstire a lui Balica Hatmanul, – o rudă a Movileștilor –, mai veche și mai mică, mult mai puțin pompoasă decît cea de acum, care nici ea nu se înfățișează în forma clădită de Grigore Ghica, ci așa cum a fost prefăcută de Mihai Sturza, pe la 1840.

Postelnicul cel mare poartă grija oaspeților, cărora li se dă o masă acolo, la Frumoasa. Călătorii pleacă apoi în Polonia, petrecuți cu cinste pînă la hotare.

Pe atunci era foarte greu ca o scrisoare diplomatică să meargă sigur, și domnii noștri, făcînd această îndatorire reprezintanților europeni din Constantinopol, deveneau foarte prețioși pentru ei, în afară de faptul că mare parte din informațiile Porții asupra lucrurilor din Europa veneau prin acești observatori ai împărăției. Dealminteri ai noștri chiar aveau pe atunci preocupații pe care nu le cunoaștem pînă atunci. Cronicile încep să cuprindă informații privitoare la lucrurile europene: Constantin Căpitanul Filipescu vorbește de Cristofor Columb și de Luther; urmașul lui, Radu Popescu, pe vremea lui Nicolae Mavrocordat, dă știri despre lucrurile apusene, din Germania, din Franța; în Moldova, Ioan Neculce, hatmanul lui Dimitrie Cantemir, comandantul armatelor moldovenești în lupta de la Stănilești, care pe urmă a întovărășit pe stăpînul său în exilul rusesc și a stat o bucată de vreme acolo, pomenește, nu numai de lucrurile din Rusia, pe care le putea cunoaște direct, ci și de lucruri generale europene.

Dar interesul apusenilor revine asupra noastră pe altă cale: războiul între turci și casa de Austria, purtat tot de Eugeniu de Savoia, care a dat împăratului, o bucată de vreme, victorii pe care cu generali specialiști poate nu le-ar fi repurtat. În noul conflict, care se mîntuie cu pacea de la Belgrad (1739) și prin care am recăpătat Oltenia pierdută la pacea din Passarowitz (1718), s-a amestecat și Rusia. Rușii au intrat în Moldova cu generalul Münnich, care a lăsat și o descriere a campaniei […]

În războiul acesta rușii erau foarte siguri că Moldova va încăpea în stăpînirea lor, precum austriecii erau siguri să poată reuni cu Oltenia principatul muntean întreg. N-au izbutit, căci a venit intervenția puterilor neutre din Apus, între altele intervenția engleză, și aceasta a adus, după „beizadelele” despre care a fost vorba, prin 1737–8, alți călători englezi.

Unul dintre dînșii este agentul Fawlkner, în legătură cu reprezintantul Angliei la Petersburg și ministrul aceleiași puteri la Constantinopol. Altul, John Bell d‘Antermony, însărcinat cu serviciul de curier, care, spre deosebire de ceilalți, a făcut însemnări, foarte scurte, despre călătoria lui.

Venind din Rusia, a trecut în Moldova, pe la Țicanovca și Soroca. Aceasta-i pare „un oraș plăcut așezat pe Nistru”, cu „un turn vechi, avînd cîteva tunuri neîntrebuințate”; locuitorii sînt „moldoveni, intre cari se află puțini greci, evrei și turci“. Împrejur sînt sămănături și pășuni bogate. Comandantul, grecul Petrachi, se arătase foarte primitor, oferind vin, fructe și mijlocind pentru pașport.

La Cainari află golul lăsat de ciumă. Lîngă Măgura trece Prutul, și e în ianuar 1748 la Iași. Spune că orașul e încunjurat cu vii, al căror produs, slab se vinde în Polonia. Are 2–3 000 de case, ceea ce ar însemna o populație mai mică de 20 000 de oameni, deci foarte mult scăzută față de ce era înainte. Curtea e „o veche clădire gotică, din piatră și cărămidă”.

Domnul, tot Grigore Ghica, dealtfel foarte amabil, recomandă călătorului englez să se ducă la pașă de Bender, care comanda pe Nistru, pentru continuarea călătoriei. S-a dus deci, prin Volcineț, și „satul” Chișinău, pe drumuri bătute de tatari, la pașă, și a obținut ceea ce voia. Cu un căpitan bosniac, „boșneag”, și doi ostași moldoveni Bell pleacă într-acolo.

Pe la Căușani, plin de tatari, foarte de treabă, după părerea lui – bătrînul la care a găzduit, fost prizonier la ducele de Lorena, întreabă despre casa de Lorena și vorbește franțuzește, explicind că pilaful lui de orz nu e ca acel din Franța –, se trece prin două sate musulmane din Bugeac pentru a se ajunge la Ismail, cu locuitori turci, cari-i dau casă bună, pîne bună, și bun vin. Și primirea la Tulcea-i place, și semnalează „vechiul castel părăsit”. Babadagul e un „mare oraș”, într-o vale „foarte roditoare”, și aici ar fi fost Tomi[!] a lui Ovidiu. Urmează pe la „Kaybaly”, „Dauna-Kew” (Dunachioiu?), Cobadin, Bazargic, „locuită de turci, greci și bulgari”, pentru a intra în Bulgaria.

La întors apoi, pe la Galați, Ghica-i dă iarăși o bună întîmpinare, și suita-l conduce pînă la hotarul țerii. Tot pe la Soroca se face trecerea.

Venim acum la ceea ce nu spun izvoarele, adecă la încercarea de caracterizare a acestei întîi perioade din stăpînirea fanariotă în țerile noastre.

Epoca fanariotă înseamnă ea oare un singur lucru, care se menține de la 1709 pînă la 1821, o sută de ani și mai bine, sau, în epoca aceasta păstrîndu-se obiceiul de a se așeza pe tronul țerilor noastre prinți greci sau grecizați, unii pe jumătate grecizați numai, cari veneau din Constantinopol, din Fanar, după ce fuseseră funcționari otomani, mari dragomani, sau dragomani ai flotei mai pe urmă, cu tot elementul comun, totuși sînt deosebiri hotărîte de fixat între mai multe faze ale așa-numitei epoce fanariote? Cred că deosebirile sînt destul de însemnate pentru a se putea fixa aceste faze. Și s-ar putea stabili trei, pe care le vom cerceta pe rînd.

În cea dintîi avem fanariotismul de tradiție românească. Ea merge pînă dincolo de jumătatea secolului al XVIII-lea, mai precis pînă la noul război dintre ruși și turci, început în 1768.

A doua se osebește supt foarte multe raporturi de aceasta. Într-însa apar elementele apusene care influențează și asupra noastră și asupra fanarioților inșii. Coloritul nu mai este oriental, ci occidental: ideile filozofice din Apus stăpînesc toată clasa conducătoare de la noi și prin reformele pe care le determină influențează și asupra vieții claselor inferioare. Am putea numi această epocă: a fanariotismului filozofic, și nu în înțelesul filozofiei de catedră și de cărți, ci în acela, special, al „filozofiei” din secolul al XVIII-lea, adecă al raționalismului politic, care crede că societățile sînt ca un ceasornic și oamenii politici trebuie să aibă numai meșteșugul, sigur, de a le face să meargă înainte sau să rămînă în urmă.

Pe urmă a venit a treia fază, care duce de la 1774, de la pacea din Chiuciuc-Cainargi, pînă la 1812. O scurtă, dar foarte importantă fază a fanariotismului, care este fanariotismul național grecesc, cu spirit de renovare elenică, cu școli în acest sens, cu lecturi însuflețite de spiritul cel nou și cu rezultatele la care se ajunge totdeauna în asemenea cazuri: la reacțiunea întregii societăți românești, care admitea pe fanarioți ca domni cari să facă la Iași și București pe „filozofii francezi”, dar nu pe grecii cu program național grecesc.

În faza întîia familia domnitoare am putea zice că este una singură: familia Mavrocordat, care domnește, fie direct, fie indirect, guvernînd într-un principat sau într-altul, cu Nicolae Mavrocordat, cuj fratele lui, Ioan, îngropat în biserica Sf. Gheorghe Nou din București, lîngă mormîntul fără inscripție care este al lui Brâncoveanu, cu fiii lui, Constantin și Ioan, iar mai tîrziu cu Alexandru, fiul lui Constantin, și cu Alexandru, fiul lui Ioan, acesta cu totul grecizat. Dacă afară de Mavrocordătești au guvernat membri din familia Ghica, Ghiculeștii se coboară după femei tot din Mavrocordătești, și guvernarea lor chiar se datorește legăturii lor cu aceea cari ei hotărau. Avem deci pe Grigore Vodă, pe fiii lui Scarlat și Matei, pe nepotul lui de fiu care a murit în scaunul domnesc, Alexandru, pe fratele lui Grigore, pe alt Alexandru, care, dacă nu i s-ar fi tăiat capul, cum era prinț titular român, pentru serviciile aduse ca diplomat turcilor, ar fi ajuns să ocupe tronurile din Iași și București; în sfîrșit pe Grigore fiul acestui Alexandru.

Nu numai, însă, că Mavrocordăteștii se coboară din Alexandru cel Bun, cum țineau să se știe, dar unul dintre fiii lui Alexandru Exaporitul, tatăl lui Nicolae Mavrocordat, Scarlat, a luat pe fata lui Brâncoveanu și a murit la noi, fiind îngropat la Mitropolia din Tîrgoviște. Nicolae Mavrocordat nu s-a însurat cu o româncă, dar Constantin a luat pe acea fiică a lui Ruset de la care biserica Frumoasa are o admirabilă icoană îmbrăcată în argint; la curtea lui se vorbea românește, și am spus că în corespondența administratorilor de ținut li se impune de domn limba românească. Iar, după bărbați, Ghiculeștii dăduseră doi domni înainte de epoca fanariotă, în secolul al XVII-lea, și legăturile lor de familie toate erau în mediu românesc (Sturdzeștii, de pildă); pe mormîntul de la Pantelimon este o inscripție în românește, pe cînd pe cel de la Văcărești al lui Nicolae Vodă sînt versuri grecești, inscripția de pe frontispiciul bisericii fiind totuși românească.

În ce privește pe boieri, cei din această vreme sînt în cea mai mare parte vechii boieri. Nu se adaugă oameni veniți de la Constantinopol. În instrucțiile lui Nicolae Mavrocordat către fiul său, Constantin, se spune lămurit că țara să n-o guverneze decît cu oamenii țerii și, ca greci, să n-aducă decît pe cîțiva intimi cu cari să stea de vorbă. În fruntea acestor boieri vor fi Ruseteștii și alții, cari aparțin mai vechii aristocrații din această țară.

În cler, o singură dată s-a încercat să se puie un mitropolit grec în Moldova, Nichifor, dascăl domnesc, pe care biserica nu l-a primit; în Muntenia au fost cazuri: după Antim al lui Brâncoveanu, Mitrofan, trăit însă o viață întreagă la noi, și Neofit din Creta. Școlile de preoție erau însă toate în românește. Și, cum am mai spus, limba românească a intrat în slujba bisericii supt Nicolae Mavrocordat. La biserica curții, fiindcă erau adesea patriarhi veniți din Răsărit, din Ierusalim, Antiohia, Alexandria, Constantinopol, și episcopi străini, dacă pentru ei se făcea și cîntarea în grecește, la o strană, la cealaltă totdeauna se făcea românește. O operă admirabilă de traducere din grecește, nu numai a cărților sfinte, dar și a celor de teologie a ocupat o sumedenie de vlădici, dintre cari unii au căpătat un nume mare, cum a fost Damaschin, de la Rîmnic. Și opera aceasta a fost începută, nu numai cu știința domnului, dar cu voința, cu îndemnul, supt patronagiul lui. Și tipografiile domnești tipăriau cărțile acestea în românește pentru învățătura clerului nostru. Cei dintîi preoți învățați pe cari i-am avut sînt din vremea aceasta și supt influența acestui curent. Așa încit reclamăm aproape jumătate din epoca fanariotă, de la 1709 la 1768, ca fiind, supt numele fanarioților, în întregime a noastră.

În ce privește așezămintele, nimic nu s-a schimbat. Codificațiile mai tîrzii de drept, care nu s-au făcut numai pe baza legilor bizantine, ci și a celor apusene, sînt după această epocă: în tot timpul de care vorbim acuma este rostul nostru judecătoresc, dreptul sprijinit pe obiceiul pămîntului.

Dar domnii fanarioți din acest timp se îngrijesc să aibă registre ținute în regulă. Avem astfel în Biblioteca Academiei Române un enorm volum manuscript care cuprinde ordinele lui Constantin Mavrocordat, rapoartele făcute lui, judecățile pronunțate de domnie, toate redactate, ca stil, românește, și toate avînd ca fond obiceiul pămîntului.

După aceste explicații venim la un călător englez de foarte mare importanță prin situația lui, ca și prin ceea ce spune el, dar mai ales prin ce se spune despre călătoria lui de către cineva care l-a întovărășit și care s-a întîmplat să fie unul dintre cei mai însemnați reprezintanți ai științelor matematice în secolul al XVIII-lea.

Călătorul englez este Porter, iar învățatul care-l întovărășea, de origine din Ragusa, prin urmare slav de sînge, este Boscovich, așezat în Italia, și care a avut o situație eminentă acolo, continuată cu o situație corespunzătoare în Franța.

Și în jurnalul lui Porter și în descrierea lui Boscovich e vorba de aceeași călătorie întreprinsă pe vremea cînd în Moldova era domn Grigore Vodă Callimachi; cu toate acestea, deoarece ambasadorul face însemnările lui dintr-un punct de vedere, iar Boscovich dintr-altul, mult mai pe larg, vom arăta întîi ce spune Porter pentru a trece apoi la expunerea, mult mai bogată, a însoțitorului său.

Ambasadorul fusese foarte multă vreme la Constantinopol, unde Anglia a avut totdeauna obiceiul să-și lase reprezintanții atîta vreme cît să deprindă bine rosturile acelui stat.

Plecînd de la Constantinopol, el este întovărășit de mai multe persoane, un englez, Mackensie, un altul, Wakefield, un german, Hübsch, care jucase oarecare rol la Constantinopol, ca reprezintant al electorului Saxoniei, rege al Poloniei.

Am văzut și din călătoria acelor „beizadele” care au fost primite de domn la Frumoasa, că englezii, cel puțin de la o bucată de vreme, aveau gustul cerurilor străine și al țerilor cu aspect straniu, și prin urmare arătau oarecare curiozitate și față de țerile danubiene. Porter a manifestat deci de la început dorința sa de a merge prin Moldova. Fiindcă însă domnul Moldovei, Grigore Callimachi, moștenise ceva din obiceiurile „scumpe” ale tatălui, și trecerea unui ambasador străin, mai ales după experiența cu cei poloni, necesita oarecare cheltuială, el a cerut, din Iași, să se observe ambasadorului, din partea Porții, că țara fusese prădată de tatari, cu cîțiva ani în urmă, fundamental, și ar fi bine ca ambasadorul să ia alt drum. Și atunci Porter a făcut ceea ce orice englez trebuia să facă: fiindcă a spus că merge acolo, a mers, dar, fiindcă n-a dorit domnul să-l primească de bună voie, el nici n-a vrut să știe de dînsul și n-a acceptat nimic din ce i s-a oferit. În jurnalul său, Porter spune: „cît despre Alteța Sa, l-am lăsat măreției sale și am neglijat cinstea ori mai curînd turburarea de a-l vedea”. Chiar de la început, atunci cînd i s-au oferit însoțitori, mehmendari, cu toate avantagiile de cai, de gazde, de tain pentru dînsul și suita lui, el făcuse declarația, pe care o notează Boscovich, că „n-a venit să mănînce țara”.

În notele lui, Porter ni arată cum a plecat din Constantinopol, cum s-a îndreptat spre Galați, trecînd prin regiunea dobrogeană. Despre oraș spune că este un „biet sat”. Nefiind un loc mai potrivit, și el a fost găzduit la mănăstirea grecească a Precistei, care avea, pe lîngă obișnuitele beșici de bou pentru înlocuirea fereștilor, și cîteva geamuri de sticlă.

În ce privește vechiul Galați, avem oarecare informații. Am tipărit după o fițuică, căzută în mînile mele, oarecare lămuriri privitoare la portul dunărean în a doua jumătate a veacului al XVII-lea, și se poate reconstitui după dînsele, întrucîtva, aspectul Galaților, cari încep a se ridica mai tîrziu decît Renii-Tamarova, abia pe la mijlocul veacului al XVII-lea: sînt acolo în vremea lui Vasile Lupu bisericile Vovidenia, Sf. Dumitru, Sf. Nicolae, Sf. Voevozi-Mitoc și Sf. Mihail, Sf. Paraschiva și Sf. Gheorghe, Precista, clădită de un negustor local și mărită de alți doi din Brăila, tustrei români, de piatră, cu trei turnuri, pe lîngă clopotniță, și încunjurată cu ziduri de cetate. Armenii aveau o biserică, unde stătea vlădica lor.

Aspectul mai vechi al Galaților n-a fost păstrat din nenorocire. Grecii au schimbat alcătuirea bisericilor de acolo, și au venit pe urmă toate lucrările de edilitate ale lui Mihai Vodă Sturza, așa încît din Galații de odinioară nu s-a păstrat mai nimic, ceea ce este regretabil, mai ales pentru biserici.

De la Galați ambasadorul pleacă pe drumul obișnuit către Iași, fără a vorbi de ce vede pe drum. A putut întîlni doar și păstorii mocani, cari-l interesează foarte mult pe un călător recent, deși-i găsește fără „educație”. Pe vremea aceea mocanii erau în plină prosperitate: se așezaseră în Putna, la Cașin, la Soveja; datoriau visteriei un anume venit și-i țineau la dispoziție „carăle mocănești”, cu care călătoreau și domnii mazili; aveau angajamente în ce privește sarea, și în condica lui Constantin Mavrocordat, mai veche decît călătoria aceasta cu douăzeci de ani, ei sînt pomeniți necontenit, ca niște ciobani foarte dîrji și răi, cari se băteau între dînșii, de la Soveja la Cașin, fiind o veșnică rivalitate între cele două sălașuri. Vechea populație din Vrancea, moșnenii, fusese cu totul acoperită de stratul păstoresc, venit din Ardeal: de aceea li se și zicea mocanilor și bîrsani, pentru că veneau din Țara Bîrsei.

Iașul l-a văzut Porter răpede. Semnalează doar ceea ce era o raritate pe atunci,– și nu se gîndeau apusenii că vor introduce sistemul după foarte multă vreme –, pavagiul de lemn al străzilor. N-a fost găzduit în oraș, la curte, ci la Frumoasa, și el își ride de clădire, găsind-o ridiculă. Nu era ridiculă deloc, cum se va vedea din Boscovich, care avea, ca unul ce se născuse pe malul dalmatin al Mării Adriatice și-și trăise viața în Italia, mai mult gust, și în ce privește o clădire, decît ambasadorul englez.

Înfățișarea grecilor îl jignește pe englez, care vorbește de „vanitatea grecească”. În general toată atitudinea lui este desprețuitoare, de om necăjit.

După aceea ambasadorul își continuă drumul, mergînd spre țara lui.

Venim la descripția lui Boscovich. Ea a fost foarte cunoscută și foarte răspîndită: afară de textul italian, care se întrebuința într-o ediție din 1784, Jurnalul unei călătorii de la Constantinopol în Polonia, există o traducere în limba franceză și una în limba germană, după manuscris (ediție franceză din 1782 și alta din 1784; traducere germană din 1780).

Că sînt atîtea traduceri și ediții se explică prin marea valoare a lui Boscovich, care a fost, cum spuneam de la început, unul dintre cei mai eminenți oameni de știință ai secolului al XVIII-lea, așa de prețuit, încît a fost rugat să meargă la Paris și a fost adoptat de lumea științifică franceză, petrecînd acolo cea din urmă parte din viața lui. Ocupațiile lui foarte grele și unele năravuri l-au făcut să înnebunească, dar și-a revenit în fire și a murit ca om stăpîn pe rațiunea lui.

Boscovich, mergînd prin Dobrogea, vorbește de Babadag, despre care spune că e un sat. După Măcin pomenește Brăila, care apare pentru a doua oară într-o descriere de călătorie mai nouă. Cunoaște pe un fost cleric italian, care-și părăsise ordinul și se făcuse medic, așezîndu-se acolo. Arată că populația Brăilei este foarte ticăloasă, alcătuită de tot felul de canalii (bricconi). Negoțul care se face acolo e foarte însemnat, și călătorul a văzut un mare număr de șeici. Evident că importanța Brăilei de la 1760–70 era mult mai mică decît odinioară, cînd nu se ridicaseră Galații.

În ce privește acele „canalii”, care se întîlnesc și la Galați, iată explicația: aici se adunase o populație răsăriteană, creștină în cea mai mare parte, care se hrănea din tot felul de întreprinderi necurate, populație care abia putea să fie stăpînită de organele administrative în aceste două porturi. Situația aceasta la Galați – ca și la Pera din Constantinopol – s-a menținut pînă foarte tîrziu, pînă prin anii 1830–40, cînd au prins să se așeze aici un număr de greci cinstiți și harnici, de dalmatini, și au început lucrările, atît de importante, de transformare, supt administrația strictă a lui Mihai Vodă Sturza. Într-o epoca mai tîrzie erau foarte temuți în porturile acestea așa-numiții chefaloniți, greci din Cefalonia, cari, supt steagul britanic și ocrotiți de consulul englez, își permiteau tot felul de ticăloșii.

Galații sînt descriși foarte pe larg de Boscovich. El întîlnește aici un ispravnic grec, care primește pe ambasador; fusese cîndva „sclav” la familia Șuțu – Nicolachi Șuțu era capuchehaiaua, dar de fapt stăplnul tînărului domn moldovean–, ceea ce trebuie să însemne numai: om de casă, și-și cumpărase o situație care-i renta, nu din cauza lefii, căci, pe vremea aceea, și la noi ca și în Apus, funcționarii nu trăiau din leafă, ci pentru anumite venituri, socotite oneste, de la persoane care aveau nevoie de dînșii. Pîrcălăbia de Galați l-ar fi costat douăzeci de pungi de bani, ceea ce însemna atunci foarte mult.

Orașul este mărișor, avînd șapte biserici, – de fapt mai multe –, dintre care mănăstirea, unde a fost găzduit Porter. Trei dintre ele erau mari și încunjurate de ziduri. În ce privește populația călugărească, era foarte restrînsă, căci atîtea biserici se închinaseră Locurilor Sfinte, de nu mai ajungeau călugării, și atunci se întîmpla să fie doar cîte doi călugări pentru toate clădirile așa de întinse care încunjurau unele biserici. Astfel decăderea clădirilor acestora nu se datorește numai relei administrații a statului, după secularizare, ci și incapacității grecilor înșiși de a administra cum se cade zidiri așa de frumoase cum le făcuseră ctitorii de pe vremuri.

Biserică latină este una singură. Veneau aici ragusani, sîrbi, dalmatini. Boscovich, el însuși abate, a intrat într-o biserică ortodoxă care nu i-a plăcut neînțelegîndu-i nici planul, nici picturile; icoanele i se par foarte urîte.

Înseamnă apoi comerțul cu grîne, spunînd că e foarte important. Nu numai atît, dar la Galați pe vremea aceea era și un arsenal pentru construirea corăbiilor de lemn ale turcilor. Veneau aici reiși din Constantinopol, cari trebuiau să prelucreze lemnul venit pe plute. Se tăiau copacii cei mai frumoși din regiunea Sucevei și se aduceau pînă la Galați, așa cum pînă în zilele noastre a rămas obiceiul. Mai tîrziu s-au așezat chiar turci pentru aceasta în valea Bistriței. Lemnul ce se aducea, cum se vede din socotelile epocei fanariote, purta deosebite numiri în turcește. Se construia foarte mult și prost, materialul fiind îndată întrebuințat, așa încît corăbiile abia pluteau, cîteva luni și începeau să se desprindă legăturile, dar reisul era încîntat, căci avea parte la cîștig.

Boscovich află într-o mănăstire cărți foarte frumoase, tipărite la Veneția în grecește. Și astăzi la Reni, ca și în biserica Aroneanu de lîngă Iași, la Frumoasa și în atîtea alte locuri se mai întîlnește cîte o garnitură din acest splendid tipar venețian. Pomenind de fereștile acoperite cu bășici de bou, se notează și un foișor frumos, în grădină, unde abatele stă împreună cu ambasadorul. Primirea fusese foarte frumoasă: apăruseră și soldați cari trăgeau salve de puști, dar ambasadorul n-a acceptat.

În calea către Bîrlad, călătorul întîlnește foarte puține locuri sămănate, bogăția țerii fiind atunci în vite, și nu din agricultură. Ținutul i se pare însă foarte frumos. Observă buruieni înalte, flori, ici colo vite, dar rare. În genere, aspectul stepei, mai ales dat fiind momentul cînd venea el: o singurătate, un adevărat pustiu. Pe alocurea cîte un sat. Și se oprește în satele acestea: cercetînd casele, laudă pe țerani, că sînt foarte curate. Cînd și cînd vede cîte un călăraș domnesc care duce scrisori la Țarigrad și curieri de-ai ambasadorilor, căci poșta ambasadorilor cu Turcia se făcea pe la noi. Între alții, curierul Prusiei, deoarece Prusia începe tocmai atunci relații cu Constantinopolul, unde fusese trimes von Rexin ca informator. Curierii aceștia mergeau cu cea mai mare răpeziciune, aducînd știri însemnate, și lumea, cînd vedea că trece un asemenea „călăraș”, părăsea drumul mare și se ascundea în păduri, se înfunda în șanțuri; pentru că obiceiul era să se schimbe calul obosit cu cel dintîi cal care se întîlnea, iar bietul păgubit trebuia să umble mult pînă să-și reia calul viu sau mort. Boscovich povestește chiar despre cutare preot bătrîn care a întîlnit alaiul ambasadorului și, știind ce-l așteaptă, a căzut în genunchi, izbutind prin rugăciuni a fi cruțat.

Ajungînd la Bîrlad, călătorii întîlnesc o cunoștință de-a lor: o grecoaică din Constantinopole, al cării bărbat avea o funcție în țară. În oraș sînt cîteva străzi mai bunișoare, cu case de negustori evrei din Polonia: pe vremea aceea populația evreiască din orașele Moldovei avea deci oarecare importanță. Casele sînt destul de gospodărești, cu fereștile de sticlă.

În curînd emigrația evreiască va forma în Bucovina austriacă un fel de depozit permanent, de unde s-au strecurat încetul cu încetul atîția alți evrei. Dealminteri veneau și pe linia Nistrului. Întîi ca orîndari, avînd în arendă cîrciumile, cu drepturile senioriale, și heleșteele. Căci evreii poloni erau vînzători de holercă sau de horilcă. De la o bucată de vreme o populație evreiască se așeză și în orașe, ca meșteri, mai ales de lucruri apusene, la schimbarea costumului.

Boscovich spune că evreii „sînt îmbrăcați ca în Polonia, cu un fel de anterie negre, lungi, și pe cap o scufiță cum poartă calota lor abații catolici”.

Orașul Bîrlad scăzuse prin prădăciunile tatarilor pe vremea lui Ioan Teodor Callimachi. De la Bîrlad se merge spre Vaslui printr-o regiune foarte frumoasă din cauza pădurilor mari netăiate și a poienilor din mijlocul codrului. Astfel Tîrgul Frumos își datorește fără îndoială numele mai mult încunjurimilor decît caracterului pe care l-a putut avea într-o epocă oarecare. Totul era plin de „iarbă deasă și de flori”.

La Vaslui nu se spune că era populație evreiască, dar călătorul a fost mîncat de păduchi de lemn.

Se merge la Scînteia, vad vechi. Pe aici, în apropierea lașului, se întîlnesc cirezile cele mari ale negustorilor, cari vindeau boii moldovenești pînă departe, și Boscovich laudă extraordinara mărime a vitelor cornute din toată Moldova.

Ajuns lîngă Iași, el se așază lîngă Frumoasa, pe care o zugrăvește cu totul altfel de cum o face Porter: E un palat domnesc frumos mobilat, cu sofale; de o parte clădirea pentru recepție, de alta gineceul pentru femei, ambele cu aurituri pe păreți și sculpturi; plafoanele sînt frumoase. Este și o grădină, care a fost și mai tîrziu îngrijită, dar în cele din urmă distrusă cu desăvîrșire. Heleșteul din împrejurimi folosea foarte mult pentru aprovizionarea cu pește a lașului.

Nefiind îndatorit, ca ambasadorul, să se arăte supărat, abatele a căutat să intre în relații cu domnul, și s-a dus deci să vadă foarte frumosul pavilion făcut cu ocazia mucarerului, a întăririi domnului. La Galați încă văzuse sosind pe capuchehaie cu decretul. Asistă, acum, la serbare.

Din Iași sosește o trupă de călăreți, care se înfățișează foarte bine, și se așază de o parte și de alta, cu steaguri. Domnul se postează, cu fratele, lîngă un chioșc, unde se făcuseră pentru ocazie două corturi, avînd aproape pe secretarul lui pentru limbile străine, de la Roche, iar jos lîngă dînsul și pe secretarul turcesc. Se aduce decretul de mucarer, și domnul îl primește cu cea mai mare evlavie, făcînd gestul de închinare către „împărat”. I se aduce calul dat de sultan. Se cetește porunca acestuia, pe cînd pe deal caraghiosul curții spune glumele lui.

După aceea vine audiența la domn a lui Boscovich, a lui personal, iar nu în calitate de însoțitor al ambasadorului: în timpul serbării, odată cu dulcețile, cafeaua și fumigarea cu curse și odogaciu, el fusese invitat de beizadeaua Alexandru în italienește, de domn în grecește, să-i viziteze la curte. Palatul i se pare vechi, fără nici un fel de gust și rînduială. Intră într-un cabinet curat, unde sînt sofale, dar și o mică bibliotecă cu cărți bune, mai ales de știință. Vede două globuri, unul terestru, altul ceresc; după aceea e dus în odaia mică, unde de la Roche se așază la picioarele lui vodă; sînt și cîțiva curteni în picioare. Se aduc patru scaune pentru Boscovich și suită. Domnul e întovărășit și aici de fratele său, Alexandru, care a fost pe urmă și el domn în Moldova, mai fericit decît Grigore, care, tînăr încă, a fost tăiat după cîtăva vreme, fiind bănuit de turci ca trădător față de ruși. Și unul și altul fac cea mai bună impresie străinului.

El îi și descrie: Domnul era de un caracter destul de blind și amabil, plin de politeță și de deprinderi și sentimente bune. Alexandru, tot așa de bine educat. Domnul vorbește grecește, dar, ni spune Boscovich, mai mult din etichetă, căci știa și franțuzește; Alexandru, care n-avea nici o situație oficială, vorbea în limba franceză. În această odaie se înjghebă o conversație asupra fizicei, asupra camerei optice; vodă cere o mulțime de lămuriri despre niște instrumente noi și se interesează în cea mai mare măsură de ele, cerînd să i se trimeată și lui. Face astfel cea mai bună impresie. Dealminteri un tată ca Ioan Teodor Callimachi, format la școala din Liov, în legătură cu ambasadorii străini, trăit în cea mai bună societate, nu putea să-și crească fiii altfel.

După ce isprăvește audiența, călătorul părăsește Iașii, și, pe drumul obișnuit, se îndreaptă spre Zelescic, unde era frontiera dinspre Polonia. În calea spre Cernăuți trece pe la Șipote, unde era o cîrciumă, pe la Botoșani, care poartă numele vechiului sat întemeiat de un strămoș Botăș; acuma erau 400 de case, ceea ce înseamnă 2 000 de locuitori, și cinci biserici (în margenea orașului biserica lui Ștefan cel Mare, Popăuții, iar, în oraș chiar, cele două biserici făcute de Petru Rareș și soția lui Elena, Sfîntul Gheorghe și Uspenia). Dorohoiul îl pomenește numai: altfel între un oraș și celait nu era cine știe ce deosebire. Cernăuții înșiși sînt descriși, cu albanezii cari stăteau pe lîngă ispravnic și îndeplineau funcțiunea de soldați de poliție. Vorbește de grecii și evreii cari erau pe vremea aceea acolo. Orașul are trei biserici și două sute de case.

Aici a avut prilejul să vorbească mai multă vreme cu ispravnicul de acolo, care era rudă cu un ragusan pe care-l cunoscuse foarte bine Boscovich, din Turcia. Ispravnicul era francez de origine, Millot, și familia Millo se coboară din acest ispravnic de Cernăuți de pe vremea lui Callimachi (erau și alți francezi: Imbault de la Tour, Imbò al nostru, și va fi pe urmă familia Linchoult, care va juca un rol important în părțile acestea). Vorbind deci cu Millo, abatele află o mulțime de lucruri privitoare la Moldova de atunci și la trecutul țerii. Căci Millo este desigur aceea „persoană de spirit și de talent dintre cei dintîi boieri ai Moldovei” despre care vorbește el de două ori. Acesta i-a pomenit și de o cronică veche a Moldovei, care a fost scrisă pe vremea lui Grigore Vodă Ghica (de fapt Amira dăduse o formă grecească unei vechi compilații de cronici moldovenești): de acolo ia știri în ce privește trecutul mai depărtat al Principatului.

Ceea ce e mai ales important în notele pe care le-a comunicat Millo e constituit, în afară de informațiile privitoare la limbă, de acelea despre Suceava, spuindu-se că ar fi fost treizeci de biserici în afară de castelul de acolo. Sînt informații financiare și economice, puține, dar de o mare importanță, dată fiind personalitatea aceluia care le-a dat și care era în putință de a fi bine înformat. Ni se spune că în Moldova erau 150 000 de oameni, trebuie să fi înțeles 150 000 de contribuabili. Veniturile fuseseră odinioară de 2 700 pungi a 500 lei fiecare, și scăzuseră la 1 700, așa încît țara era în plină decădere economică. În Muntenia se strîng 5 000 de pungi. Ele sînt menite în cea mai mare parte turcilor. Mucarerul singur era plătit cu 600 de pungi din venitul de 1 700, și se dădeau 200 de pungi șeiculislamului, șeful religiei turcești.

Originea acestor venituri nu ni se dă: o cunoaștem din izvoarele anterioare. Se vorbește de văcărit, o dare pe bogăția de căpetenie. Boierii nu voiau să-l plătească, și de aici o luptă întreagă contra văcăritului. În afară de venitul domnului existau veniturile mitropolitului, care erau de patruzeci, cinzeci de pungi. Preoții dau fieca; doi lei la mitropolie.

Asupra producției țerii se fac observații interesante. Pe an se vînd 40 000 de boi grași, mai ales prin Silezia, căci Danzigul își pierduse importanță. Se ia un preț relativ mare, 10 galbeni boul, și se capătă de aici un cîștig de 1 500 de pungi pe an. Ca obiect important de comerț vin apoi caii, în număr de 10 000 cu 20–30 ughi calul: remonta prusiană și cea daneză se făceau în părțile noastre ceva mai tîrziu, caii aceștia moldovenești fiind întrebuințați pentru cavaleria ușoară. Pe lîngă aceasta se vindeau 200–300000 de berbeci, mai ales la Constantinopol, și era foarte căutat mai ales un fel de berbece chivergic, care forma deliciul gurmeților turci. Urmează mierea și ceara, care se vindeau pînă în Veneția, aducînd un venit de 1 000 de pungi pe an. În ce privește grîul, se exportau 300 000 de chile pentru Constantinopol. În afară de aceasta se căutau: lemne, său, pește, pastramă, brînză, unt, vin și blănuri.

Din producția aceasta țeranii cîștigau cam puțin, însă era o măsură pe vremea aceea care venea în avantagiul țeranului: cel sărac se sprijinea pe cel bogat, prin sistemul cislei, un fel de solidaritate țerănească care a fost distrusă. O cislă țerănească, dacă avea bogăție în vite, putea să deie, deci, și pînă la 100 de lei pe an; se cereau numai opt lei de la fiecare. Cînd țeranul nu putea plăti, plătea boierul, proprietarul de moșie, satul Întreg trebuind să răspundă o anumită sumă visteriei, diferent de situația fiecărui membru.

Călătorul englez de care vine vorba acum n-are situația politică, nici valoarea culturală a înaintașului său, Porter, nici cunoștințele unui Boscovich; este însă un tip foarte cunoscut în Apus, lordul Baltimore, care a isprăvit rău, după o viață întreagă de aventuri. Faima lui se sprijină numai pe descrierea călătoriilor, care la un moment l-au dus și în Moldova, și cartea lui a fost așa de răspîndită înoît, din anii 1776–8, s-a dat o traducere rusească. Descrierea lui Baltimore este scurtă, iar partea care ne privește pe noi, fără mare importanță.

Merge prin Dobrogea, și relativla această țară se pot culege știri și de la dînsul. Dealminteri, în ce privește lucrările dobrogene, mai este ici colo cîte ceva de descoperit. Acum cîtva timp, în Analele Dobrogii, care se tipăresc la Constanța, d. Vîlsan, profesor de geografie la Universitatea din Cluj, analiza o foarte interesantă hartă austriacă, tocmai prin anii 1770, în care un număr mare de localități – numai sate – și înfățișări ale solului se prezintă în formă românească. Dunărea apare deci ca „Dunere”, și se constată apoi o mulțime de genetive românești. Alte nume nu se lămuresc tocmai bine, dar se poate bănui forma românească. Autorul se întreabă dacă aceasta nu este un document al vechimii noastre în deosebitele puncte dobrogene însemnate cu numele acestea în limba noastră. Este și o altă ipoteză: se poate întîmpla ca această hartă austriacă, care, în ce privește Bulgaria răsăriteană și Dobrogea, este făcută, evident, după o hartă rusească, să fi fost alcătuită după o hartă românească, – ceea ce ar însemna că existau studii de cartografie românească în epoca aceea, lucru care nu e imposibil, pentru că vestita hartă a țerilor noastre, făcută de Rigas, cel care a scris Marseillesa grecilor și a jucat un rol așa de important pentru trezirea conștiinței naționale grecești, este făcută după altă hartă, a unui învățător din familia domnului Moldovei de prin anii 1760–70, care era Iosif Moesiodax, adecă dac din Moesia, căci pe harta lui Rigas se însemnează că Cernavoda este locul de naștere al lui Iosif, și, cum Cernavoda, ca și toate localitățile din dreapta Dunării în Dobrogea, a fost locuită de români, e extrem de probabil că acest călugăr era și el român, și astfel însemnările în românește ale acestuia ar fi fost la dispoziția cartografului rus pe care l-a întrebuințat cartograful german.

Revenind la călătoria lui Baltimore, el trece din Dobrogea, fără să dea știri importante, și ajunge la Galați, pe care nu-l descrie.

Continuîndu-și drumul, călătorul străbate un ținut de păduri, unde fuseseră lăcuste și sămănăturile erau complet distruse; el întîlnește sate care i se vor fi părut fără importanță. Despre Bîrlad și Vaslui nu se spune nimic alta decît că sînt „niște biete tîrgușoare”. Intră în pădurea cea mare care ducea la Iași, și din care a Dobrovățului este numai o parte – de aceea localitățile cu numele de „Poiana” și blidarii cari făceau în poieni blidurile de lemn, ce atingeau lașul. Constată o scădere, la care ne putem aștepta, în ce privește numărul populației; dar cifra de 2 000 de case, pe care o dă, pentru locuințile „moldovenilor, evreilor, armenilor, grecilor și țiganilor”, mi se pare greșită. El vorbește, cum fac toți călătorii, de lucruri care băteau mai mult la ochi și în special de pavagiul de lemn al străzilor principale, apoi de înfățișarea caselor cu un rînd, joase, fără mobile, zice el, deși chiar în Apus, pe vremea aceea, mobilele erau mult mai puține ca în timpul nostru. În ce privește clădirile de cărămidă, este întîi curtea domnească, încunjurată cu ziduri, cu bastioane.

Era natural ca Baltimore, dată fiind lipsa-i de orice caracter oficial și de importanță politică, să nu fi cerut audiență la domn, și deci nu poate să ne lămurească asupra aspectului interior al curții românești.

Supt raportul clădirilor, mai vorbește de treisprezece mănăstiri, dintre care una de călugărițe. O mănăstire de călugărite era la Socola la început, înainte de a se întemeia aici seminariul de către Alexandru Moruzi, la începutul veacului al XIX-lea; biserica de acolo e clădită de una din fetele lui Alexandru Lăpușneanu, al cării chip se și vede încă în clădirea cu totul prefăcută. În Iași mai este un Mitoc al Maicelor, în centrul orașului, pentru găzduit călugărițele care vin în afaceri, dar nu cred că Baltimore se gîndește la Mitoc. Afară de aceasta sînt einsprezece biserici – numărul este prea mic –, afară de cele două armenești, dintre care una foarte veche, deși nu, cum s-a crezut, din secolul al XIV-lea.

Este apoi și o singură sinagogă, ceea ce înseamnă că, deși era o populație evreiască, nici pe departe ea nu putea fi așa de numeroasă ca pe timpul nostru. Atrage apoi atenția asupra frumoasei clădiri a băilor, despre care se pomenește încă de la sfîrșitul veacului al XVI-lea: băile acestea fuseseră înnoite de Vasile Lupu. Ele erau împărțite pentru bărbați de parte și femei de altă parte. În Bahlui se spălau cămășile.

Se menționează și prăvăliile, de lemn și de zid, în care se vinde marfă din „Italia, Germania, Turcia, Rusia și Polonia”.

Ca moravuri, despre femei spune că sînt foarte frumoase, dar reflecțiile despre moralitate arată mai mult ce căuta el decît ce se oferia oricui.

În afară de acestea Baltimore are, natural, cîteva știri în legături cu călugării străini catolici, cari nu și l-au adăpostit la dînșii. fiind găzduit într-o căsuță unde n-a putut să doarmă, nu numai de ploșnițe, dar și pentru că, fiind acolo hanul după moda orientală, în aceeași clădire era grajdul, așaîncît o vacă trecea cu capul peste păretele despărțitor.

La călugării franciscani, – mănăstirea era dedicată Sfîntului Anton de Padova – găsește vin cu trei lei sticla și întîlnește oameni cari vorbeau latinește, italienește, grecește și rusește. Unul din ei, Luca, era din Marsilia. Stă cu dînșii de vorbă, ba se pare că li și recitează versuri englezești. Dar părinții îl întreabă – cel puțin așa i se pare – dacă Londra e în Anglia sau Anglia în Londra.

Printre unguri avem un călător, pe care-l întîlnim la 1767 între tovarășii lui Francisc Rákóczy, baronul de Tott.

Tatăl murise la Rodosto; fiul a fost trimis în Franța și a fost crescut în Paris, unde, încă din vremea războiului de treizeci de ani, ca și în timpul lui Emeric Tököly, înaintașul ca rege unguresc al lui Rákóczy, simpatiile erau pentru rebelii unguri contra imperialilor. De la Versailles, în momentul cînd francezii au fost din nou amestecați în afacerile Poloniei, căci se pregătea întîia împărțire a regatului, Tott tînărul a fost trimis la hanul tatarilor, pentru a pregăti expediția împotriva rușilor după încălcarea teritoriului otoman și începerea turburărilor care au deschis războiul continuat apoi pînă la pacea de la Chiuciuc-Cainargi.

Iată ce ni spune, în Memoriile sale asupra turcilor și tatarilor, care au ieșit în trei ediții și au fost traduse și în limba germană, acest de Tott, care va juca un rol și la Constantinopol, unde a întemeiat cel dintîi fonderie de tunuri, și marii demnitari turci veneau să admire cum ungurul știe să fortifice castelele de la Rumili-Hisàr și Anadoli-Hisàr. Plecat din Paris, în iulie, el trece pe la Viena, ajunge la Brașov, pentru a se îndrepta spre Căușani, unde se adunau tatarii în vederea expediției proiectate. Merge la Zvaniec sau Zvancea pentru ai noștri, unde-l trec ienicerii peste apă în Moldova, apoi vine la Hotin. Aici pașa-i dă flori și fructe; el stă într-un chioșc cu vameșul și vorbește cu dînsul despre veniturile acestei vămi; i se povestește cum au fost pe acolo doi francezi cari au renegat, trecînd la islam, și au ajuns să joace la Constantinopol un rol oarecare, precum, dealminteri, la începutul secolului, vestitul Bonneval se prefăcuse în pașa turcesc. Este găzduit în casa unui evreu din suburbii; i se pune o pază de ieniceri la ușă, pentru cinste; face anume cumpărături, și, pentru că evreul de la care tîrguise îi ceruse un preț prea mare, negustorul a fost bătut. Dealtfel toată povestea lui insistă asupra sistemului bătăii, generalizat la turci în dauna raialelor.

De la Hotin, Tott pleacă la Iași. La cel dintîi sat ajunge să cunoască sistemul de torturare al localnicilor; însoțitorii lui iau două oi, și, cînd a vrut să le plătească, i s-a spus că nu este necesar. Cînd a fost apoi să treacă Prutul, s-au rechiziționat cam trei sute de moldoveni ca să ajute la operație: țeranii au fost siliți să poarte carăta pe umeri; patru din ei se așază supt roți, pe plută. Cînd a cerut lămuriri cum oamenii aceștia se hotărăsc să piardă atîta vreme ca să facă asemenea lucruri grele, i se spune că așa e obiceiul, căci, „ils veulent être battus”.

Moldova i se pare o țară foarte frumoasă, care samănă foarte mult cu Burgundia, dar e foarte nenorocită din cauza sistemului de a fi arendată la greci. În felul acesta impozitele au crescut cu douăzeci și cinci la sută, și în luna octombre se lua al unsprezecelea sfert de bir, în loc de a fi, ca la început, a patra rată din birul pe un an.

Domn era atunci Grigore Callimachi, pe care-l cunoaștem din călătoria lui Boscovich, cu gustul lui pentru știință, cu cărțile pe care le cerea în străinătate, cu globurile lui terestre și cerești. De Tott va fi prezintat domnului de către secretar.

În ce privește orașul, i se pare în stare foarte rea. A intrat noaptea într-o trăsură aurită, cu secretarul care-i spune fel de fel de lucruri ce nu-l interesau. Se miră și el de podurile de pe uliți, și rostul lor nu-l înțelege pe deplin. Fusese un foc mare în Iași, și se vedeau case arse în toate părțile. Călătorul a fost găzduit la misionarii catolici, la franciscani. Domnul trimete să-i facă un compliment în chiar ziua sosirii. (A doua zi reprezintantul turcesc a stîrnit un zgomot infernal, de ce nu l-au primit separat pe dînsul: i s-a trimis un cal și patru ciohodari ca să aibă audiență deosebită și cu această ocazie să capete un dar special din partea nenorocitului voevod al Moldovei.) Cînd a fost introdus de Tott însuși la domn, erau pregătite două fotolii îmbrăcate în stofă roșie: unul pentru dinsul, dar el n-a vrut să ocupe locul. S-a servit ca de obicei sorbet licvid și dulceți; călătorul a fost stropit cu apă de trandafiri; i s-a fumigat părul.

Atît. Doar dacă de Tott vorbește puțin și de originea noastră și spune că sîntem o colonie romană, că limba noastră este de origine latină. La plecare i se dau doi ieniceri și mehmendarul, cari, pe la Chișinău, îl duc în Bugeac, unde vede întîia oară cămile. La Căușani îl primește fiul hanului, care-și ocupa vremea cu vînătoarea. E introdus într-o odaie fără geamuri, care doar iarna se înlocuiau cu hîrtie. Și de aici se duce la Baccè-sarai, reședința de căpetenie a hanului.

E întîia călătorie a lui de Tott. Pe lîngă aoeasta călătorul a mai venit prin locurile noastre a doua și a treia oară. Precum, cînd se pregătea expediția împotriva casei de Austria, de ungurii refugiați la noi, se dase altui călător misiunea de a merge la Hotin pentru ca să vadă ce se petrece acolo; în acest an 1767 exista o mișcare a polonilor în părțile Hotinului, și erau aici refugiați nobili poloni de foarte mare importanță, trimeși să combine expediția turcească cu o mișcare a polonilor.

De Tott trece deci spre Hotin, unde găsește pretutindeni locuitori fugiți. Se oprește la Dăncăuți, și petrece cu Branecki și Potocki, cari aveau vin de Tokaj. De aici se ajunge la Prut, pe o vreme foarte aspră. Rîul era în parte înghețat; un turc bătrîn cade cu căruță cu tot în Prut. Apoi, într-o trăsură cu șase cai, călătorul e dus la Botoșani, care pe vremea aceea avea 7–8 000 de locuitori. Pregătindu-se războiul împotriva rușilor, veniseră aici spahiii, și, cum erau foarte nedisciplinați, pe această vreme de totală decădere a armatei turcești, populația speriată fugise să caute adăpost într-o mănăstire din apropiere, probabil Popăuți. Prin oraș ienicerii își făceau de cap, și toată lumea era îngrozită. De Tott se oprește la casa unui boier, care lipsea, însă datoria de ospitalitate era așa de mare pe acel timp la noi, încît oaspetele s-a riscat să treacă prin tîrg numai pentru ca să fie cineva care să-i îngrijească musafirul.

Tînărul călător se apucă să facă el ordine, socotind că, fără a cunoaște limba țerii, dar știind turcește și grecește, o să poată potoli toată mulțimea înspăimîntată. La mănăstire a început să vorbească lumii, dar, nimeni neținînd samă de ce spunea, a părăsit mănăstirea, fără să fi ajuns la nici un capăt.

De la Botoșani se îndreaptă spre Iași. Aici începuseră turcii excesele lor; mitropolitul se pare că fusese insultat, ca și rabinul. De la Iași, după o întrevedere cu polonii, călătorul se îndreaptă spre Chișinău; zăpada fiind mare, se întoarce însă la Căușani.

Pe lîngă aceste două călătorii mai este și o a treia.

De la Căușani, de Tott pleacă îmbrăcat tătărește, în cursul ostilităților împotriva rușilor, pentru a se duce la Constantinopol. Se coboară în Basarabia propriu-zisă, în Bugeac.

E primit bine. Toată populația din cutare sat s-a înfățișat, cerînd fiecare să-l adăpostească. După dialogul lui cu acela care l-a găzduit, se pare că e vorba de tatari, dar erau foarte multe sate românești, dispărute pe urmă, în regiunea Bugeacului: în harta lui Rigas, de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, se întîlnesc numiri geografice care au perit.

Din satul unde a poposit, de Tott se îndreaptă spre Ismail, unde era să treacă vadul. De partea cealaltă stăteau evrei făcînd comerț de grîne și mai ales de piei, care se pregăteau după un sistem deosebit, și tot malul Dunării era plin de tăbacari cari lucrau pielea scumpă, așa-zisă de „chagrin”. De aici se merge la Tulcea, printr-o pădure cu copaci mărunți, păstrată pînă acum. Fiul guvernatorului se pusese, afirmă de Tott, în fruntea unei bande de hoți și turbura pe negustori, dar călătorul pretinde că a fost de-ajuns să descarce un foc de pușcă pentru ca banda să fugă.

De aici el se înfundă în lumea turcească. Ceea ce spune mai departe despre turci, ca și ceea ce a povestit despre tatari, formează un izvor esențial pentru cunoașterea lumii musulmane în acest timp.

Călători orientali

Pentru începutul secolului al XVIII-lea avem și doi călători turci. Cel mai important nu e un drumeț în trecere, ci a stat foarte multă vreme la noi, vreo treizeci de ani. A locuit la Hotin unde avea o funcție oficială și, pe lîngă aceasta, ca om cu o educație literară era întrebuințat cînd era vorba să se redacteze o inscripție poetică după vechiul obicei al Orientului: are și noțiuni istorice despre locurile noastre. Apoi, cum făceau toți soldații din Hotin, ori dacă se ocupau și de literatură ori dacă rămîneau numai în rosturile lor militare, era amestecat în negoț, făcînd micile lui afaceri, așa încît a ajuns să cunoască foarte bine viața economică a țerii.

Anonimul, care scrie în 1742, vorbește înainte de toate despre Basarabia și, din Basarabia, mai mult despre Hotin, pe care-l cunoaște foarte bine, apoi despre Moldova de apus și în al treilea rînd dă ceva știri și despre Țara Românească, despre care se vede că are mai curînd idei vage.

Pentru a începe cu acestea, el cunoaște Bucureștii ca unul care a fost cîndva pe aici; spune că e „oraș vechi, frumos, cu case mărețe”. Fiind un oriental, evident că vede lucrurile altfel decît un pretențios călător venit din Apus.

Cunoaște apoi Tîrgoviștea, în care semnalează o biserică mare, biserica domnească probabil: i se pare un „tîrg frumos”. De fapt orașul păstra pe vremea aceea ceva din buna înfățișare pe care i-o dăduse petrecerea în fiecare an, timp de mai multe luni, a lui Constantin Brâncoveanu, pe cînd cu fanarioții el degenerează.

În ce privește populația, turcul găsește că româncele sînt peste măsură de frumoase, iar, cît despre bărbați, și mai ales cei din Moldova, îi socoate niște „creștini mojici și necredincioși”. Iată și judecata lui despre domnii noștri: sînt numiți de la Constantinopol, și de acolo pleacă întovărășiți de doi solaci – soldați din ordinul ienicerilor: de unde Solacolu, solac-oglu – de un peic, paj al sultanului, și de un capugiu portar.

Venind la Moldova, în Iași cel dintîi lucru care-l interesează pe orientatul musulman este baia. Apoi vorbește despre curtea domnului, despre mănăstiri, – totul în cîteva rînduri. Din orașele Moldovei, cunoaște Suceava, Neamțul, Galații, unde pomenește de serdarul turcesc care stătea acolo pentru a face liniște: se face un mare negoț de lemne, care atrage pe „lăzii” locuitori pe țermul de nord al Anatoliei și cari se găsesc și prin Basarabia, făcînd pe lîngă acest negoț și acela cu oile, furtișaguri, – populație insuportabilă pentru liniștea țerii, așa încît a trebuit să se ia măsuri împotriva ei, fiind, pe la 1730, dați afară din Moldova, dar nu fără greutate; ei aduceau de vînzare la Galați lemn scump pentru ciubuce. Călătorul are informații destul de exacte în ce privește sarcinile domniei față de turci, ca unul ce era din Hotin, unde pașa avea de la noi anume venituri speciale și multe daruri, precum se vede, ca și atîtea alte elemente de politică, finanțe, viață socială și culturală, din registrele de contabilitate ale fanarioților din Moldova, după modelul anatefterelor lui Brâncoveanu.

Venitul domnului Moldovei este de 100 000 de galbeni, și din banii aceștia trebuia să i se dea Porții 100 000 de lei pe an (aiurea e vorba de 58 000). Chestiunea tributului este de acum înainte în continuă discuție, și rușii vor interveni ca să fie fixat odată pentru totdeauna, iar Poarta să nu poată cere o sumă mai mare și nici să-i poată pretinde plata dinainte. De la tratatul din 1774, necontenite clauze privitoare la plata tributului se întîlnesc, introducîndu-se din partea boierilor cererea ca tributul să fie dat, nu cu mina agentului domnesc la Constantinopol, capuchehaiaua, ci printr-un diplomat al puterilor europene. Afară de aceasta, la numirea de domn trebuie să se deie 1 200 de pungi de cîte 500 de lei fiecare, altă dată la mucarer, cum s-a arătat. Apoi la serbătoarea cea mare turcească a bairamului se trimeteau 200 de pungi. Țara mai datoria 500 de cai și șoimi. De fapt, se dădeau caii, dar mai ales șoimii și coruii, cari se luau de la munte ca și de la șes, cum se vede din prețioasa condică a lui Constantin Vodă Mavrocordat.

În ce privește amănuntele veniturilor, afară de birurile care se luau, cum am văzut, numai de la țerani, iar boierul era responsabil de moșia lui, sătenii fiind împărțiți în cisle solidare – de aici: „a da bir cu fugiții“, – și afară de vechile dijme: desetina, goștina, pe oi, pe porci, pe stupi, afară de folăritul pe foalele, bășicile de brînză, mai erau și alte impozite, pe care fanarioții le-au introdus din bielșug, precum fumăritul pe fumul vetrelor. De la o bucată de vreme, și mai ales de la Brâncoveanu, semnalăm darea care apăsa pe vitele cornute și care se chema văcăritul, dar care nu convenea mai ales boierilor, așa încît erau siliți domnii cu jurămînt să se îndatorească a nu mai pune acest impozit, pentru a căpăta apoi, la nevoie, dezlegare de la mitropolit. Văcăritul a existat și pe vremea lui Brâncoveanu: se poate chiar zice că sistemul de impozite al acestuia s-a sprijinit mai ales pe văcărit.

Acuma, după notele turcului, pentru oierit să dădeau 10–20 de aspri pe an. Văcăritul se cerea lunar: la zece case trebuia să se deie o vită sau valoarea unei vite; cel puțin așa a înțeles călătorul nostru sistemul.

Toate impozitele acestea erau luate de la o țară care era încă foarte bogată; vitele din Moldova treceau, ni se spune, în Rusia și Polonia, în Ungaria, la Danzig, în Boemia, în Silezia. Cu aceasta se făcea un negoț foarte important, prin negustori greci, mai ales pe vremea războaielor lui Frederic al II-lea, singura legătură pe care am avut-o cu Prusia, afară de porțelanele pe care regele le trimetea lui Ghica Vodă, din fabricile lui, și de curierii prusieni cari treceau pe la noi.

Călătorul turc adaugă că și în Austria se duceau vitele noastre, ba chiar pînă la Roma papilor, ceea ce n-am putea crede. Constantinopolul cumpăra ceară, și desigur și miere, care se punea la turci în toate bucatele. Grîul se vindea cu chila la Stambul, stambol-chilasi, și erau mai multe calități: cel care se căuta mai mult era grîul arnăut. Apoi se mai trimetea la Constantinopol foarte multă grăsime de oaie. Pentru aceasta se fierbea animalul mai ales în sudul Basarabiei, la Ismail, și atît de răpede se căuta a se face această operație, încît se poftea lumea de pe strade să mănince carne gratis. Un alt obiect de export era sarea, pentru că în toată Peninsula Balcanică nu existau ocne, ci numai pe malul mării bălțile, din care se obținea ceva sare prin evaporație. Să adăugim și silitra, foarte căutată pentru fabricarea prafului: era ordin de la sultan să se caute oriunde, pînă și supt zidurile bisericilor, profanînd cimitirele și încunjurimea sfîntului lăcaș creștin. Călătorul cunoaște foarte bine negoțul acesta, și pomenește pe acel care mulți ani de zile a fost întrebuințat în acest rost, Laz-Mustafa-Aga. De la el aflăm că nu mai puțini ca 3 000 de oameni erau întrebuințați la strîngerea silitrei din Moldova.

Se mai vorbește și de contingentul militar pe care-l datoram noi Porții în timp de război: moldovenii erau datori să facă pontoane, să dea cară și salahori, cari se pomenesc necontenit și în cronica, redactată de Radu Greceanu, a domniei lui Brâncoveanu. Mergeau pedestrașii cu lopețile ca să lucreze la fortificații, și se trimiteau pînă la 6 000 de care cu boi și cai ca să ajute armatei turcești.

Turcul a aflat că pe vremuri armata Moldovei avuse pînă la 60 000 de călărași.

Fiind el însuși amestecat în afaceri comerciale, ni dă o serie întreagă de însemnări cu privire la prețul obiectelor de hrană și altele. De exemplu două chile de grîu erau pe vremea aceea o para, 15 ocă de făină un leu, 25 de ocă de unt tot un leu, un cot de postav 15 parale, dacă e mai prost, iar, dacă e mai bun, 40 de parale; o blană de vulpe de la 20 la 30 de lei, o blană de vidră doi aspri, una de samur 8 parale, o vulpe de Rusia 40–50 parale, o blană de singeap doi lei. Postavul leșesc costa de la 10 la 40 de aspri cotul. Moneda avea însă o valoare mult mai înaltă de cumpărare pretutindeni, așa încît această ieftinătate nu este un fenomen special pentru țara noastră. Mai departe, un berbece costa 8–10 parale; un miel 8 parale, dar, cînd se vindea pielea lui curățită, ea costa 20 de parale, pentru osteneala pe care și-o dăduse meșterul. Se vindeau și cai buni, și șesul basarabean era plin de oile ciobanilor.

Ienicerii erau amestecați în tot comerțul acesta, și era cîte unul care vindea pînă la 40–50 000 de berbeci. În genere, comerțul în regiunea basarabeană era foarte înfloritor; la Soroca, de exemplu, se țineau optsprezece bîlciuri, pe an, și Condica lui Constantin Mavrocordat lămurește pe larg asupra lor.

Venim la ceea ce se spune despre Hotin. Se știe că aici este cea mai frumoasă clădire militară păstrată din trecutul nostru: la Cetatea Albă zidul e de piatră, pe cînd aici e făcut din bolovani prinși în ciment și cuprinși într-un cadru de cărămizi. Și, cum am spus și în partea întîi a acestei cărți, Cetatea Albă, […] este un vechi castel bizantin prefăcut de genovezi, la care noi am adăugit doar cîte ceva. Hotinul întrece cu mult cetatea Sorocăi, păstrată și ea foarte bine. Au dispărut elementele de piatră lucrată, deși ici și colo se mai văd resturi; a dispărut, evident, toată zugrăveala paraclisului domnesc care era acolo și tot ceea ce contribuia la împodobirea lăcașului aceluia al caselor domnești; toată masa aceasta roșie-sură ce se ridică pe malul Nistrului e însă de o frumuseță deosebită și de o mare putere de impresiune.

Cînd au venit rușii la Hotin, în 176911, au distrus tot ceea ce constituia Hotinul musulman. A rămas din moschee doar minaretul, cu îngusta scară de piatră pentru muezzin; încolo totul a fost împrăștiat. Dar Hotinul era în plină splendoare cînd scrie călătorul nostru: ocupat de turci la 1713, de atunci el mersese dezvoltîndu-se necontenit. Erau patru porți care duceau în cetate, și două moschei, două băi. Se pomenesc chiar și dăruitorii Hotinului, acei cari ridicaseră clădiri importante: baia lui Casim, geamia Sultanei Validele; atîția dintre cei cari avuseră un rol aici, de comandă militară, și-au însemnat numele prin clădiri.

Mahalalele erau locuite de români, iar dincolo de mahalale erau grădini și vii. În centru se afla administrația, cu divan-efendi, cu aga ienicerilor, cu comandantul tătarilor lipcani. De aici se anunța stingerea focurilor la ceasul chindiei; aici se auzea cîntînd muzica turcească. Tot aici erau cele cinzeci de cîrciume, care, spune călătorul, sînt totdeauna deschise, deși Coranul oprea băutura; „Mulți arabi și turci s-au lepădat de credința lor” și au rămas în țară, confundîndu-se între moldovenii de acolo. Se țineau la Hotin șapte bîlciuri pe an.

Ahmed Resmi a fost și un vestit scriitor turc, ale cărui „Observații” despre rosturile împărăției au fost traduse de trimesul prusian von Diez. Mergînd în Apus, la 1763, el a trecut prin Moldova, stînd acolo două săptămîni, și a lăsat o scurtă descriere a ei.

E găzduit și el la Frumoasa, al cării heleșteu îi amintește „lacul albastru”, din Anatolia. De aici zărește Cetățuia, Galata, cu un pîrîu limpede, livezile dimprejur. În oraș vede „bordeiele țerănești de lemn, acoperite cu stuf”, dar și curtea domnească și casele boierești de piatră. Menționînd transportul de lemne pe Siretiu pentru Constantinopol, el descrie Hotinul, asămănîndu-l cu cetatea Rumili-Hisar de lîngă capitala turcească: cetatea lui Petru Rareș e depozit de tunuri și muniții; orașul e „bine locuit și bine clădit”.

Călători italieni și francezi după pacea de la Chiuciuc-Cainargi

O nouă fază a istoriei fanarioților se deschide cu războiul dintre ruși și turci de la 1768–1769, care se încheie cu pacea de la Chiuciuc-Cainargi în 1774.

Și, natural, faza aceasta continuă asupra unei bune părți din secolul al XIX-lea, mergînd pînă la revoluția de la 1821, pînă la sfîrșitul epocei fanarioților.

O caracterizare foarte scurtă a perioadei acesteia înainte de a trece la expunerea călătoriilor ce se vor înfățișa pe urmă.

De la început trebuie semnalat un lucru: Constantinopolul, Orientul în genere pierde o mare parte din rosturile și influența pe care o avuse pînă atunci. Aceasta nu însemnează că domnii nu sînt și în această perioadă tot foști dragomani ai Porții. S-a întîmplat cîte un Nicolae Mavrogheni care n-a fost mare-dragoman, ci numai dragoman al marinei, dar e un caz cu totul izolat. Domnii aceștia, veniți din mediul constantinopolitan, au, dacă nu din copilărie o educație bizantino-otomană, în schimb tot ceea ce poate veni de la mediul de care au fost încunjurați în toată cariera lor. Prin urmare vorbesc mai bucuros grecește, sînt deprinși cu luxul și cu fastul turcesc și imită strălucirea Porții în toate rosturile lor domnești. Alaiul care se desfășoară la Iași și la București e în totul alaiul sultanilor, cu deosebire că dincolo era putere, iar aici iluzie; dincolo era bogăție, iar aici risipă; tot ce se vede în ceremoniile curții de astăzi e numai o sărăcie față de fastul ce se desfășura la ceremonii de domnii fanarioți, cari se mențineau în fața supușilor lor cel puțin prin prestigiul formelor exterioare.

În ce privește însă mobilarea caselor, obiceiurile vechi sociale, ele se mențin ca și înainte, așa încît, pe lîngă elementele constantinopolitane, atîtea din tradițiile țerilor noastre rămîn neschimbate. Boierii deci sînt aceiași, rosturile nu se schimbă, iar inovațiile care se introduc în ultimul șfert al veacului al XVIII-lea sînt foarte puține și privesc numai chestiuni de amănunte, meritînd abia să fie relevate într-o expunere cu caracter mai general.

Ceva însă din practicile răsăritene dispare în această vreme: înainte domnii noștri atîrnau de anumite persoane foarte puternice, de la Constantinopol, așa încît uneori era numit și cîte un tînăr fără experiență și fără pri cepere, cum au fost fiii lui Grigore Ghica Vodă, cari au domnit în întîia jumătate a secolului, ori fiii lui Mihai Racoviță: Constantin și Ștefan, dintre cari cel dintîi era un om pornit, care a bătut și chinuit pe medicul lui fiindcă-i murise doamna, iar celait, Ștefan, a fost cel mai mare bețiv, care s-a otrăvit bînd apă de melisă, singurul alcool care putea să-i mai facă efect. Oameni ca aceștia nu erau în stare să conducă singuri, să-și poarte corabia carierei lor politice printre stînci așa de teribile cum erau dușmăniile fanarioților. Atunci la Constantinopol era un grec care el era de fapt stăpînul. Astfel Stavrachi, care a fost spînzurat de turci la capătul intrigilor sale. Alteori el făcea parte dintr-o familie însemnată a Fanarului, ca familia Șuțu. Nicolachi Șuțu, pe vremea lui Grigore Callimachi, a condus el rosturile Moldovei, domnul fiind numai o strălucită păpușă tînără, pe care o scotea înaintea acțiunii lui subterane. Și acest Șuțu a isprăvit omorît de turci, plătind în felul acesta fără îndoială și greșelile lui, dar înainte de toate păcatul cel mare de a fi avut o situație preeminentă în lumea grecilor constantinopolitani.

De la 1774 înainte asemenea sprijinitori bizantini ai domnilor nu se mai găsesc, și aceștia sînt mai de sine stătători, neavînd nevoie de o persoană care să-i sfătuiască și să-i apere; sînt oameni mai de ispravă decît înainte; copii de aceștia nedestoinici, neexperimentați, poticnindu-se din greșeală în greșeală, nu-i mai avem. Vor domni oameni cu largă experiență, cum au fost Alexandru Ipsilanti, Costachi Moruzi în Moldova, oameni cari au legături foarte vechi în țară; membri ai acestei familii Șuțu cari căpătaseră, decenii întregi, practica lucrurilor publice. Se adauge acel Mavrogheni, un al treilea Callimachi, un Hangerli, un Caragea, „parveniți” între cei cu drepturi, și ei nu mai sînt comanditați de particulari cari n-au numele și prestigiul trebuitor pentru a se instala ei ca domni în ambele scaune românești.

Dar pe lîngă aceasta – și astfel ne apropiem de călătorii despre cari va fi vorba – în epoca fanariotă este și o influență occidentală mult mai pronunțată decît influența anterioară.

În timpurile cele mai vechi venea aici curentul din Polonia, din Ardeal, din Italia și în special din Veneția. De atîtea ori s-au putut observa în descrierile de călătorie influențe occidentale amestecate cu cele orientale pentru a produce o civilizație particulară. De la 1774 înainte influența occidentală capătă însă un caracter deosebit, devenind franceză.

Limba franceză, cultura franceză se răspîndiseră asupra întregii Europe pe vremea strălucită a lui Ludovic al XIV-lea; asupra Orientului ele s-au întins ceva mai tîrziu.

Aici ele au avut să lupte cu alte influențe, ce se exercitau mai de mult: cu influența italiană, pe lîngă care se adăugiau reminiscențe latine dintr-o epocă mai îndepărtată. Astfel, dacă Ioan Calmășul, zis Callimachi, a ajuns mare-dragoman al Porții și după aceea domn al Moldovei, lucrul se datorește faptului că, fiind din Bucovina, învățase la Liov, la școala latină de acolo. Prin urmare cu o astfel de școală de limba latină putea cineva ajunge, pe la 1750–60, dragoman al Porții și domn în Principate. Puțin în urmă, limba italiană era de cel mai mare folos pentru oricine se destina carierei diplomatice în Orient; de pe la 1770 înainte limba franceză biruie însă.

Sînt francezi cari se instalează în regiunile orientale ca negustori, la Constantinopol, la Adrianopol. Unii dintre dînșii, ca frații Linchoult, – de unde se trage familia Lenș –, au căpătat prin negoț și o influență politică. Influența franceză la noi însă vine mai puțin direct, prin francezii înșiși, pe cît indirect, din părțile răsăritene care o primiseră și o reprezintau. Încă de pe la 1670 ea pătrunsese în Polonia, unde clasa superioară era foarte mult francizată, regele Ioan Sobieski fiind al doilea suveran polon care a luat o soție franceză; literatura franceză se bucura de mare trecere la curtea Poloniei și nobilii poloni în general erau deplin inițiați în cultura pariziană de Curte.

Apoi este și o altă influență care vine prin Rusia, deși a fost foarte mult exagerată, căci rușii din vremea Ecaterinei a II-a erau mult mai puțin atinși de cultura „filozofică” de cum își închipuie cineva: cea mai mare parte dintre ofițerii cari veneau la noi erau din speța lui Patiomchin, iar exemplare care știau limba franceză, și erau deprinși cu cultura Apusului, aceia făceau parte mai mult din societatea internațională, germană, baltică, intrată, ca atîția alți aventurieri din toate colțurile lumii, în serviciul împărătesei. Din cultura apuseană ofițerii ruși au adus jocul de cărți, danțurile mai mult: nepoata lui Patiomchin, contesa Branicka, femeie foarte luxoasă, cu niște diamante extraordinare, a stat la Iași cîteva luni de zile, făcînd o adevărată revoluție în felul de viață al jupîneselor de atunci. Boierii s-au dat mai greu la danțurile noi, femeile mult mai bucuros, spre marele năcaz al soților, cari aveau prejudecățile orientale pe care le cunoaștem în ce privește ultimul act al unui tur de vals.

Dar influența de care e vorba se întinde și mai mult prin agenții diplomatici.

Prin tratatul de la Chiuciuc-Cainargi se prevedea că rușii pot avea agenți la noi, cum puteau, tot după acest tratat, să aibă agenți în oricare punct al împărăției turcești. După oarecare tergiversări, foarte naturale, din partea turcilor, cari nu prea erau mulțămiți cu venirea agenților europeni, s-a numit un anume Lascarov sau Lașcarev ca întîi consul la noi, la 1782. Era un georgian, cunoscînd deci foarte bine Orientul, foarte șiret, foarte brutal, care avea chiar ca principiu că diplomație fără obrăznicie nu se poate. Față de anume boieri ai noștri din secolul al XVIII-lea se pare că sistemul a prins, că omul i-a speriat cu apucăturile lui teribile, și mai ales el i-a făcut să creadă că domnul este ceva de al doilea rang, pe lîngă dînsul, consulul rusesc, care, prin intervențiile la Constantinopol, pe lîngă ambasadorul țarinei, este în stare să aducă în orice moment mustrări pentru purtarea domnului și chiar destituirea acestuia.

Îndată ce Rusia a avut la noi acest agent, care nu era decît un simplu spion, căci cu rușii nu făceam aproape nici un negoț, decît doar cu ceva vin vîndut de negustorii cazaclii, cari în timpuri mai vechi cumpărau de la Mosc dinți de pește și blănuri, Austria, eterna concurentă, chiar cînd era aliata Rusiei, și mai ales atunci, a vrut să aibă agentul ei. A fost instalat atunci un anume Raicevich, de care o să ne ocupăm pe urmă. Iar apoi a venit și cererea pentru instalarea unui consul francez, căci Franța făcea un comerț important cu obiecte de lux în părțile noastre: mătăsării de Lyon și alte lucruri, și, după ce francezii și-au avut reprezintantul, a venit rîndul Prusiei și al Angliei.

Dar, pentru ca domnul să aibă legături cu consulii, ca să poată schimba note cu dînșii, ca să răspundă la întrebările lor și să se împotrivească mustrării lor, trebuiau secretari cari să cunoască limbile apusene. Și, dacă, în vremea veche, domnii noștri aveau secretari pentru limbile latină și ungurească, dacă Vasile Lupu a avut un secretar pentru limba polonă, în epoca aceasta trebuiau secretari de limba franceză, și, cum era natural, acești secretari erau, în cea mai mare parte a cazurilor, francezi.

Avem o serie întreagă de francezi cari s-au așezat pe lîngă domnii fanarioți chiar înainte de 1784; de exemplu Imbault de Montay, pîrcălab de Cernăuți, acel Millot, care a avut și el paza graniței la Prut, de către poloni, cel Linchoult, un de la Roche. Ei au fost înainte-mergătorii altora, împreună cu dascălii de limba franceză de felul lui Carra, care și el ne va ocupa mai tîrziu.

Natural, cu ofițerii armatelor de ocupație, cu reprezintanții diplomatici ai puterilor apusene, cu secretarii de limbă franceză, cu preceptorii, cu cetitul cărților, care se făcea în măsură foarte mare, fiind aduse prin poșta austriacă, – și evident că s-a început cu cele interesante pentru că sînt scandaloase, ca Aventurile cavalerului de Faublas, care se găseau în biblioteca multor doamne, mai ales moldovence –, cu gazetele – și era o sumă prevăzută în buget pentru aceste gazete, care se ziceau „de Viena“, deși erau franceze – se introduce o nouă influență occidentală, care lucrează asupra domnului, dar este primită cu foarte mare plăcere de femeile de atunci, care se interesau de romane, în special de cele pasionale, precum vor fi, mai tîrziu, ale d-nei Staël, de exemplu Corinne ou l’Italie, pe margenile căreia cutare lectoare greacă își însemna părerile despre valoarea morală a personagiilor.

După această caracterizare a epocii venim la călători.

În timpul războiului avem unul singur. E un fost profesor de la Petersburg, Laxmann, de origine germană sau suedeză, care, mergînd prin locurile noastre înainte de încheierea păcii, face observații care nu cuprind detalii prea noi, dar au oarecare valoare pentru caracterizările de ansamblu.

El spune că a făcut călătoria cu nespusă plăcere în această țară unde europenii vin rar. „O țară pe lîngă care cele mai bune țeri ale noastre par copii vitregi ai naturii, o țară care, din cauza locuitorilor ei necultivați, trebuie să fie numită, strălucit pustiu. Chiar dacă ar fi cineva așa ca flegmaticul, ca leneșul și prostul asiatic, ar putea totuși trăi mai comod decît cel mai sîrguincios țeran de la noi.” În Moldova de apus sînt „cele mai incomparabile cîmpii, cele mai strălucite pajiști de flori, cele mai frumoase păduri, cele mai bogate mine de fier și de alte metale, cele mai mărețe ape”. De la Cetatea Albă la Bender un rai; treci numai prin vii și cele mai frumoase grădini. Și are oarecare importanță această declarație, căci de obicei se zice că toată cultura care se observă între Tighinea și Cetatea Albă se datorește colonizatorilor de mai tîrziu.

De la Ismail la Chilia e însă cu totul altfel: numai șesuri joase, bălți, coaste de lut gol, cum se întîlnesc și în împrejurimile Galaților, regiuni de stepă.

Această călătorie este cunoscută numai printr-un extras publicat în Corespondența istoricului german Schlözer, din secolul al XVIII-lea. Venim acuma la doi călători italieni pe cari-i vom rezuma iarăși pe scurt, ca să trecem la doi francezi.

Acești doi italieni sînt oameni eminenți în țara lor, de o largă cultură, și de o inteligență deosebită, unul cunoscut cel puțin tot atît cît a fost Boscovich care, cum am văzut, a călătorit înainte de 1769 prin Moldova.

Primul dintre dînșii este Domenico Sestini, care, în două cel puțin din cărțile sale, vorbește mai pe larg de regiunile noastre. În Moldova el n-a fost, ci numai în Muntenia, și-i sîntem foarte bucuroși de călătoria aceasta, pentru că de obicei ceea ce se cunoaște mai bine pentru secolul al XVIII-lea este starea din Moldova, căci drumurile se făceau mai mult pe acolo.

Sestini a fost adus să vie în Țara Românească de o ofertă din partea lui Alexandru Ipsilanti de a-l face secretar și de a da creștere copiilor lui; dar beizadelele Constantin și Dimitrie au fost crescuți de Raicevich, despre care o să fie vorba mai tîrziu.

El ni spune că a cunoscut pe Ipsilanti de la Constantinopol: știa casa de țară pe care o avea la Arnăutchioiu, în apropiere de Constantinopol, și vorbește de mama și de o fată a domnului măritată în familia Manu.

Sestini deci, plecînd din Constantinopol, la 1779, se îndreaptă către Dunăre, sosește la Giurgiu, și merge spre București. Nu pomenește decît de podul de pe Argeș și de aspectul general al regiunii. Ajuns la București, n-are audiență la domn: socoteala pe care și-o făcuse de a ocupa o funcție la curte s-a arătat zădarnică, și atunci părăsește țara, trecînd prin Ardeal spre lumea lui apuseană.

Ni vorbește însă ici și colo de cîteva persoane de lîngă Ipsilanti, de un bucătar francez al domnului, un oarecare Louis Étienne Maynard: Brâncoveanu avuse unul german, pomenit în socotelile sale.

În ceea ce privește știrile despre viața generală în Muntenia, despre mijloacele de exploatare, toate aceste lucruri par a nu fi originale la Sestini, ci luate de la Raicevich, izvorul atîtor călători veniți în urmă.

Sestini nu este însemnat numai prin această călătorie pe care a făcut-o de la Constantinopol prin București în Apus, ci și printr-o altă călătorie pe care a întreprins-o prin Muntenia, Ardeal, Ungaria la Viena. Înăuntru pomenește de multe lucruri foarte interesante și pînă acum nerelevate de nici unul din călătorii apuseni. Astfel, de cultura porumbului: cunoaște două feluri de mămăligi, mămăliga țerănească și cea boierească, cu unt și brînză. Vorbește de „dulap”, de șezătorile de la noi. Are cunoștințe de arheologie, descriind mormîntul lui Neagoe, în vechea episcopie de la Argeș, și dînd și inscripții. Cîtă deosebire între călătorii de odinioară, care, trecînd în fugă, cunoșteau superficial țara noastră, și un om care e în stare să viziteze bisericile, să se oprească în fața mormintelor, să se intereseze de inscripții, să le copie și să le publice destul de binișor!

Cînd trece în Ardeal, culege lucruri foarte importante pentru viața poporului. În afară de pomenirea cutărui frate al lui Vodă Moruzi, de agentul acestuia la Ocna Sibiiului, de un armean catolic la Orăștie, el citează cîte ceva din viața poporului român de acolo, spunînd că la Sas Sebeș se găsesc români într-o suburbie, că satul Cutul e curat românesc, că la Rușciori vechii „sîrbi” sînt romanizați. La Dobra numără 200 de case românești, la Lugoj sînt „sîrbi, români și nemți“. Descrie aici și o îngropare făcută după rosturile răsăritene și citează cuvinte românești și nume de localități: Vulcanu, Turnișor, Aiud, Vinț, Arieș, Miercurea, Sibiiu, Alba Iulia, despre care zice că este Bălgra din românește. La o cîrciumă, unde se oprește, spune că se zicea Cîrciuma românului. Fiindcă se ocupă și de botanică, întîlnind ierburi pe cîmp, întreabă pe feciorul care-i servea de călăuză cum se numește iarba pe românește și înseamnă cuvîntul.

Cel de-al doilea călător italian se bucură de foarte mare trecere în tot Apusul, și, fiindcă era în serviciul împăratului german, i s-a dat tot sprijinul diplomatic pe care curtea din Viena putea să-l acorde supușilor ei. Așa încît Învățatul acesta, Spallanzani, care are lucrări importante în domeniul fiziologiei animale, vine la noi în împrejurări puțin obișnuite. Pe o corabie de stat ajunge la Constantinopol, e primit la ambasadă, i se dă un pașaport; pornit cu ifos deosebit, ajunge la locurile noastre (1786).

Spallanzani venea pentru interese științifice, ca să facă observații mai ales în domeniul plantelor, dar în rîndul întîi în domeniul geologic, adunînd pietre pentru colecția lui de acasă. Pentru București (cu 25 000 de locuitori) n-are nici un fel de simpatie, ci mai mult pentru natură. Observă însă că la noi locuitorii sînt de o omenie deosebită și notează diferența, constatată, cînd din Bulgaria a trecut la noi. A fost întîmpinat cu atîta prietenie, încît se simte adus să facă și considerații etnografice pentru a explica de ce oamenii aici sînt mult mai buni decît aiurea. Căci se luptau între dînșii sătenii ca să-i ofere un adăpost.

Bucureștii i se par neorînduiți și murdari. Trece prin regiunea Ploieștilor, vizitează Slănicul, descriind pe larg ocnele, apoi întră în Ardeal, – descrierea Carpaților e de toată frumuseța întrecînd în pitoresc cele mai alese pagini consacrate de alți călători în această regiune muntoasă. De la Brașov, urmează drumul regiunii miniere, și observațiile lui privesc mai mult munții și pietrele decît oamenii și viața lor.

Dealtfel Spallanzani a lăsat mai mult decît s-a publicat, căci din opera lui avem numai fragmente editate cu ocazia comemorației lui.

Cu Spallanzani și Sestini ne găsim în societatea învățaților italieni cari vin în părțile noastre, ori în scop de a se îngriji ca beizadelele să aibă cultură occidentală și, pe lîngă gramatica grecească, oarecare cunoștințe de istorie și de savoir vivre și pentru a culege material în vederea îmbogățirii muzeelor și redactării operelor lor științifice.

Sulzer, așa de bine informat cu privire la lucrurile noastre pe la 1780, mai ales în principatul muntean, pomenește de un abate „Bancini”, întrebuințat cîtva timp la București ca învățător al copiilor lui Alexandru Vodă Ipsilanti.

Și iată că în revista l’Europa Orientale, pe 1922 (II, 3) d. Nino Cortese scoate la iveală, din colecțiile „Societății Napoletane de istorie a patriei“, scrisorile din capitala munteană ale lui Lionardo Panzini către prietenul său, clericul Diodato Marone, făgăduind a da pe urmă un alt document de călătorie din cele mai interesante – dar a cărui publicare a zăbovit pînă acum–, ziarul de drum al tînărului Constantino Guglielmo Ludolf, fiul ministrului napoletan la Constantinopol, acela care se. afla în societatea lui Sestini, al cercetătorului învățat al țerilor noastre, la 1780.

Adus de inteligentul și întreprinzătorul fanariot, doritor de a da principatului muntean o nouă legislație, ba chiar și o școală de drept, pe lîngă reforma vieții mănăstirești și o industrie locală, de postav, Panzini înfățișează în prima linie, îndată după sosirea lui la București, la 1776, persoana acestuia.

Tatăl lui, din Trapezunt, n-a ajuns a trece de la boieria românească la dragomanat, care deschidea calea domniei. Alexandru însuși ar fi ajuns postelnic – desigur nu mare-postelnic – „încă de la optsprezece ani“. După femei – o știm și de aiurea – are sîngele Mavrocordaților și, deci, prin el, al vechii dinastii din Moldova.

E „om frumos, de maniere plăcute (cortese) și plin de multă omenie (umanissimo), vorbind bine și franțuzește și italienește“. Și aiurea, în altă scrisoare, se vorbește de toleranța domnului, totuși foarte legat de ortodoxia lui, de firea lui „rațională, lipsită fiind de prejudecățile populare și grosolane“, care ar fi mai ales apanagiul nostru, al românilor. „Privește cu aceeași ochi, și fără părtenire, pe greci, pe catolici, pe armeni, pe luterani, pe evrei, li acordă la toți libertate de conștiință și exercițiul public al religiei lor”, împotrivindu-se la îndemnul preoților de a scoate din oraș sinagoga: protestatorilor el li pune în vedere dacă li-ar fi plăcut lor să fie prigoniți de un domn de altă credință decît aceea pe care o servesc. Cînd patriarhul constantinopolitan, speriat de existența la noi a francmasoniei, aduse de ruși, o fulgeră cu anatema, afurisenia nu se publică.

Ipsilanti e un om deosebit de cult, „cu adevărat de judecată, de lectură și de pătrundere”. A învățat limba italiană cetind opera, lirică și dramatică, a vestitului abate Metastasio. Deci, mergînd Panzini, în afaceri, la Viena, el duce poetului serbătorit o scrisoare domnească, „de salutare și de recunoștință”, în mai 1777. Răspunsul lui Metastasio către acela care, prin asemenea gesturi, voia – o spune emisarul lui – să „se ia pe urmele eroinei nordului“, Ecaterina a II-a, depărtează cu eleganță laudele aduse talentului universal apreciat, mai ales că judecătorul princiar poate fi deprins, ca grec, cu „armonia originală a marilor cîntăreți din Smirna, din Ascra, din Teos, din Teba și din Siracusa”, a „vechilor izvoare venerate” ale scrisului modern, „întrucît îngăduie în zilele noastre enorma schimbare de gust, de obiceiuri și de idei întîmplată în lungul încunjur al veacurilor”. Și la complimentele primite el opune discrete complimente pentru acela care prin „calitățile-i sublime” e vrednic de tronul ce ocupă.

Planurile reformatorului fanariot sînt foarte întinse. „Deși principe mic și necunoscut de trei sferturi din Europa, el își caută gloria în ceea ce ar trebui să fie obiectul ambiției tuturor suveranilor. Vrea să facă a-i înflori din nou statul, îi place să-l ridice din ignoranța și barbaria de care a fost pînă acum năvălit. După ce a orînduit sistemul politic inferior al Principatului, după ce a asigurat libertatea personală și reală a supușilor săi, ușurîndu-i de enormele greutăți și lucruri arbitrare supt care zăceau, învățîndu-i puțin cîte puțin cu [i]deea de ordine și de rînduială, făcîndu-i să primească dulcele jug al unor legi înțelepte, drepte și blînde, Însuflețind agricultura, industria și negoțul, după toate acestea răvnește să-i facă a gusta laptele științelor, să trezească în ei voința de a se instrui, de a se lumina și de a ieși din noroiul și rugina în care se află cufundați de mai multe veacuri. A înălțat o școală publică, li place s-o înzestreze cu un număr potrivit de instrumente și mașini de fizică. Vrea să se prevadă, mai puțin pentru folosul lui decît al publicului, cu o bibliotecă.”

Doamna, născută Moruzi, dama di molto garbo, e „foarte afabilă și foarte iubită”, deși cultura-i n-o ajută a vorbi decît grecește. Fiica ei, domnița, la principessina, „foarte frumoasă“ și deșteaptă, se trudește a învăța franțuzește. „Juvaiere prin inteligență (indole) și sîrguință”, fiii lui Vodă, Constantin și Dimetrie, învață aceeași limbă, iar italienește știu puțin de mai înainte, așa încît în mart 1776 cel dintîi scria bine în limba învățătorului său, pe care-l ajuta pentru limba franceză secretarul domnesc.

Țara e descrisă cu admirație, însemnîndu-i-se bogățiile, deasupra și dedesuptul scoarței pămîntului. Grînele, brînza, untul, carnea sînt de întîia calitate; vinurile după patru-cinci ani biruie pe ale Italiei; nucii formează păduri; nu lipsesc nici castane mărunte și de soi prost. Cunoaște și admistrația și știe că ispravnicii olteni sînt numiți de banul Craiovei; i s-a spus că erau odată în județe căpitani militari, cari atîrnau de spătar, nu de ispravnici, și abia acum Ipsilanti i-a subordonat, deși numirea lor se face ca mai înainte, autorității cîrmuitorilor civili. Și acest domn schimbă o dată pe an pe toți dregătorii afară de aceia ai curții sale, nu poate face altfel în condițiile stăpînirii sale.

Bucureștii, cu 7 000 de case și 20 000 de locuitori, de multe rase, între cari ceva sași ardeleni, cîte unul, doi italieni și francezi, „sînt alcătuiți într-un chip de care nu-și poate face cineva o idee. Afară de un cartier unde sînt adunați toți negustorii și care e clădit nemțește, tot restul are înfățișare de sat”, cu casele risipite în mijlocul grădinilor, cu străzile podite în așa chip „de-i trece cuiva obstrucția de mațe și după ce-a avut-o zece ani, în șir”. Bisericile, cam trei sute la număr, sînt foarte mici, de ar trebui cinsprezece pînă la douăzeci ca să facă o mănăstire mijlocie din Italia. Multe case distruse de război nu s-au mai refăcut. Cît privește alte orașe, la Tîrgoviște ar fi abia douăzeci, treizeci de familii, Buzăul e total ars de ruși, episcopul stînd la București.

Trecutul Principatului n-a rămas necunoscut preceptorului beizadelelor. Începe cu Șerban Cantacuzino, care ar fi ajuns „spaima turcilor”, cu măcelărirea lui Brâncoveanu și a copiilor lui, cu peirea celor doi Cantacuzini, pentru a osîndi domnia, ce urmează, a fanarioților. Un înaintaș al ei e Grigore Ghica I-iu, ai cărui ani de stăpînire-i cunoaște exact și care ar fi început regimul „apăsărilor, violențelor și stoarcerilor”. Alexandru Mavrocordat Exaporitul introduce noul sistem al cîrmuirii prin greci, cari n-au pentru țară mila pe care, oricum, vechii domni naționali n-o puteau dezrădăcina cu totul din inimile lor. Nici o învinuire nu i se cruță lui Nicolae fiul Exaporitului, „flagelul Țerii Românești”, deși „filozof” și autor al unei scrieri de morală. Darul, pe care l-a făcut țerii, al bibliotecii lui nu mai dăinuiește, căci a fost prădat „în mai multe rînduri și mai ales în ultimul război, în care rușii și alții după pilda lor au luat (trafugato) o cantitate mai mare de cărți și mai toate manuscrisele”. Așa au pățit și bibliotecile mănăstirilor, pline de lucruri istorice, „pierzîndu-se mai ales manuscrisele, spre paguba acestei țeri, care nu mai știe unde să dea urma amintirilor și privilegiilor sale”. Seria domnilor secolului al XVIII-lea urmează apoi, precisă. Stăpînirii de doi ani sau mai scurte, pînă la șase luni; ruină completă a Principatelor, din cauza lăcomiei turcești, care trebuia satisfăcută prin aceste instrumente. Darul special pentru întărirea în scaun, care se lua o dată la trei ani, e cerut acuma numai la doi, ba la un an și la aceleași șase luni, pe cînd tributul însuși s-a ridicat de la „12 000 de ughi sau 50 000 de piaștri“, în „secolul al XV-lea“ pînă la o mie de pungi sau 500 000 de piaștri. Domnul poate strînge două milioane de piaștri (1 300 000 de galbeni) pe an, Ipsilanti mulțămindu-se, în cruțarea lui, și numai cu 1 200 000, din cari doar 500 000 merg la turci. Nu se uită nici pustiirea țerii de către beligeranții creștini […]. Uciderea lui Grigore Ghica al Moldovei e descrisă pe larg, cu spaimă, arătînd că pe Ipsilanti numai sărăcia-l ferește de aceeași soartă. Trimesul turc trecuse și pe la dînsul, cetind chiar un firman de asigurare, Ghica avea mai puțin decît cinzeci de ani. Fiul mai mare, din trei, și vărul acestuia ar îi fugit în Rusia.

Populația a scăzut astfel foarte mult. Ar fi fost odată 200 000 de familii, adecă un milion de locuitori în Țara Românească; acum abia 70–80 000 de familii, plus alte „20 000” de familii de țigani. O mare parte din țară, mai ales spre Dunăre, rămîne necultivată. Mai pline sînt părțile de către munte, și pentru că de acolo se poate fugi în Ardeal. „Apăsările de nesuferit au forțat cea mai mare parte dintre locuitori să-și părăsească pămîntul țerii și să se adăpostească în Ardeal, în Banatul Timișoarei și în vecinătatea Belgradului, unde sînt mai mulți români decît în Țara Românească, deoarece vechii băștinași din acele ținuturi, cari sînt și ei de origine românească, cu aceeași limbă, aceleași obiceiuri și acelaș fel de a se îmbrăca, au crescut în număr prin acei cari s-au refugiat acolo din Țara Românească și din Moldova, care și ea cuprinde o parte din același popor. Cei rămași lucrează pămîntul ca pentru alții, primitiv, fără îngrășăminte.

Boierimea i se pare biografului lui Giannone, vestitul istoric napoletan, incultă, afară de postelnic, dintre grecii lui vodă, care, acesta, ținea și occidentali pe lîngă dînsul: secretarul, hirurgul, un florentin, și profesorul de franțuzește al fiilor domnești. Ceilalți sînt „copii cu bărbi lungi”, potentissime bestie, care nu-și cetesc nici cărțile lor grecești și se miră înaintea unui volum gros, în care bănuiesc îndată vreo „gramatică”.

„Între dînșii vorbesc grecește. Limba românească nu se vorbește deloc la curte, unde cea mai mare parte din dregătorii cari o alcătuiesc sînt greci constantinopolitani, cari, ori n-o înțeleg, ori evită de a o vorbi.” În această lume cel mai respectat erudit e bătrînul dascăl modest, Neofit Cavsocalivitul, care și-a întrebuințat cea mai mare parte din viață cu o prelucrare a gramaticei lui Teodor de Gaza. Limba franceză începe abia a se răspîndi, și de pe urma petrecerii rușilor, și pentru moment ea nu poate face concurență celei grecești.

Ce se poate aștepta de la un asemenea popor, scrie învățatul italian care se despărția de noi la 1778 fără a putea să-și îndeplinească gîndul de a reveni în 1779? Nimic, atîta timp cît apasă asupra lui două tiranii străine. El putea să vadă însă principiul de însănătoșare în refuzul absolut al românilor de a se confunda sufletește în cultura grecească, năvălitoare și copleșitoare. „Român și grec nu sînt sinonime, ba încă înfățișează ideea a două popoare cu totul deosebite ca legi, limbă, obiceiuri și situație naturală și politică.” Pe aceia cari vin la noi ca în India sau America, pe boierii trufași cari prețuiesc aceste locuri numai pentru cîștigul ce pot da, un instinct atotputernic îi răspinge,– și el era să se prefacă răpede într-o conștiință națională puternică.

Francezii cari au venit la noi în această epocă sînt iarăși doi: Carra și Hauterive.

Carra (1743–93) a jucat în viața politică a Franciei un oarecare rol. În timpul revoluției franceze, după călătoria lui în Orient, din emigrant sărăcuț el s-a ridicat, cum s-au ridicat atîția alții, la o importantă situație politică și, cum iarăși s-a întîmplat cu mulți în aceeași epocă, a plătit cu capul înălțarea sa răpede, isprăvind pe eșafod.

Rolul lui în revoluție, afară de amestecul în revolta de la august, fără îndoială că nu este deosebit de însemnat; cu toate acestea a fost unul din aceia cari au ieșit la iveală dintre mulți ambițioși cari se îmbulzeau să influențeze asupra soartei Franciei turburate.

La noi a venit ca și Raicevich și ca și Sestini. Raicevich, negustor, isprăvi ca diplomat, trecînd prin cărturărie. Sestini căutase numai o funcție de pedagog, ca și un german, de care ne vom ocupa în alt capitol, împreună cu Raicevich, și anume Sulzer.

1 I se oferise a fi preceptor al copiilor domnești. Astfel se așază în Moldova: Țara Românească o cunoaște numai indirect, foarte puțin.

În Iași domnea atunci Grigore Ghica, fiul lui Alexandru fostul mare dragoman al Porții, executat pentru că a încheiat pacea de la Belgrad cu austriecii, un spirit distins și practic, avînd anumite concepții de reforme. A întemeiat și o fabrică de postav lîngă Iași, la Chiperești, precum Alexandru Ipsilanti întemeiase pe a lui în Muntenia, la Afumați, pe lîngă o fabrică de hîrtie, „hardughia”.

Căutînd să introducă îmbrăcămintea din stofa „națională”, el se îmbrăca însuși în asemenea stofă. Grigore Ghica deci, în dorința de a-și crește copiii după normele culturii apusene, a chemat pe Carra ca secretar, reținîndu-l o bucată de vreme la Iași. A plecat nu știm exact din ce cauză, dar foarte nemulțămit, și a întrebuințat experiența lui pentru a ne prezintă în chipul cel mai dezagreabil.

Cartea lui despre Istoria Moldovei și a Munteniei, ceea ce este un titlu pretențios, fiindcă despre acestălalt principat nu știe direct decît prea puțin, a avut două ediții la distantă de cîțiva ani.

În ceea ce privește informația lui asupra trecutului românesc, ea este foarte sumară. Cunoștea scrierile lui Cantemir, ale generalului rus Baur, care a dat o descripție a țerilor noastre după notele boierilor, a răsfoit și ceva din cronicile Moldovei, dar le-a înțeles așa de prost, încît din Bogdan Vodă al nostru face o rudă a lui Bogdan Hmilnițchi, hatmanul cazacilor din secolul al XVII-lea. Are, din cronici, informații despre antichitățile găsite la Suceava și se trudește să înfățișeze istoria mai veche a neamului nostru.

Dar toată partea aceasta istorică este fără importanță. Pe lîngă dînsa avem o descriere sumară a țerii, pe care o găsește frumoasă, spunînd că anume regiuni de la noi samănă cu Champagne și Burgundia. Îi place cu deosebire regiunea muntoasă, mai puțin impunătoare decît munții Elveției, dar mai zîmbitoare. Vorbind despre populație, o socotește la 500 000 de oameni, și aici se potrivește cu Raicevich, care afirmă că în amîndouă țerile ar fi un milion de locuitori. Țeranii, spune el, se înfățișează în sate mizerabile, și el își face rîs de dînșii supt toate raporturile. Hora i se pare cu adevărat sălbatecă, și nu găsește, într-un cuvînt, absolut nimic bun la un neam care a avut marele defect de a nu se fi plecat adînc înaintea lui și de a nu-l fi plătit după dorință.

Cartea acestui călător a fost întrebuințată însă mult. Ea a fost tradusă și în românește, pe la 1850, de Nicolae Orășeanu cel cu Nichipercea și cu satirele politice. În cartea mea franceză despre Relațiile dintre Franța și români (Iași 1917; Paris 1918), am arătat cît de puțină dreptate avea Carra, chiar comparînd starea lucrurilor de la noi cu aceea de la el de acasă, să ni găsească atîtea defecte. Țeranul francez, înainte de revoluție, cum se vede din scrierile călătorului englez Young, foarte deseori citat, se hrănea și cu pîne din scoarță de copac, iar, în ce privește viața curții pe vremea doamnei de Pompadour, era fără îndoială ceva mai imoral[ă], deși mult mai sulemenită peste imoralitatea ei, decît viața din casele noastre boierești, unde chiar grecii nu erau așa cum îi înfățișează anumiți străini. Unul dintre aceștia care nu întră în rîndul călătorilor, fiind așezat cu dregătorie în țară, Alexandru Calfoglu, pe la 1790, a scris o poemă despre Principate, în care, batjocorindu-ne, ținîndu-ne de rău pentru că sîntem prea luxoși, pentru că nu facem economii, pentru că sînt prea puțin legați între dînșii soțul, soția și copiii, pentru că se desfac prea ușor căsătoriile, arată un lucru: că la înseși aceste familii grecești din Constantinopol, ca și, dealtfel, în toată Peninsula Balcanică, moravurile erau cu mult mai bune de cum și le închipuie mulți dintre vizitatorii străini.

E o plăcere a se trece de la Carra la contele Alexandru de Hauterive (1754-l).

El a venit, tot ca secretar al domnilor noștri, la 1785, chemat de Alexandru Constantin Mavrocordat. Călătorește de la Constantinopol în societatea soției domnului, și Hauterive are un sentiment particular pentru femeile frumoase de la noi, așa încît poate lor trebuie să li mulțămim pentru aprecierile măgulitoare pe care le face asupra țerii. Doamna, ni spune el, este o persoană de o grație deosebită; mai tîrziu va vorbi de boieroaicele noastre tot în felul acesta: deocamdată însă de o doamnă Caragea și de alte persoane plăcute din suită, plîngîndu-se de feregelele turcești care-l împiedecă de a distinge regularitatea trăsăturilor acestor persoane din suita femenină a doamnei.

Ajuns la Silistra, trece la Călărași și vorbește de fel de fel de lucruri pe care le întîlnește pe drum. L-a interesat să vadă copii jucîndu-se cu zmeul, dar ceva care i-a făcut mai puțin plăcere a fost cantitatea enormă de purici cari l-au mîncat într-o noapte înainte de a ajunge la Iași: „un million de puces affamées”. După aceea ajunge la Slobozia, de fapt Slobozia lui Ienachi, care întemeiase mănăstirea și deschisese o „slobozie», adecă un sat unde cel ce venea să se stabilească era scutit de bir o bucată de vreme. Aici a rămas numai o noapte. Trece apoi la Focșani.

Toată regiunea munteană i se pare că samănă cu ținutul de dealuri frumos, dar sărac, din Franța care este Beauce și Sologne. Mănîncă mămăligă, vede hore în sate, iar la Vaslui zugrăvește – căci era un om de mare talent care a scris mult și a ajuns să joace un rol politic în Franța – o fată de țară care cosea: „nici ducesele noastre“, zice el, „ne brodent pas avec une plus jolie main, avec un plus beau bras et avec une aisance plus noble”. Vasluiul însuși avea mai mult o populație negustorească de evrei; locuințele i se par mai degrabă niște „niches de bouc” decît case omenești.

Această populație de negustori străini – specială Moldovei – i s-a părut că samănă cu niște „capre Angora”.

Hauterive aruncă apoi o privire generală asupra Moldovei într-o a doua operă a sa intitulată La Moldavie en 1785.

În această de-a doua carte, într-un pasagiu foarte interesant, el spune că țerile acestea merită laudă supt toate raporturile, și supt raportul oamenilor de sus, ca și al celor din clasele de jos, dar cine spune altfel va fi dat el cel dintîi, desigur, motive de plîngore celor despre cari vorbește cu amărăciune. Se pare că face o aluzie la Carra, și, dacă este așa, dojana este meritată pe deplin.

În sfîrșit Hauterive face un memoriu despre Alexandru Ipsilanti, care a fost dăruit regelui Carol și cedat apoi Academiei Române, care l-a publicat în text francez și în traducere românească (Moldova în 1785).

Este desigur cea mai remarcabilă operă datorită unui călător prin țerile noastre în secolul al XVIII-lea. O parte de introducere istorică e cu mult mai bine informată decît la aceia cari au scris înainte de dînsul. Hauterive are simpatii reale pentru trecutul nostru; lui Ștefan cel Mare îi spune românește „Ștefan Vodă”. Ajungînd la timpul de față, el zugrăvește pe țeran cu o deosebită iubire, înfățișînd anume scene caracteristice pentru firea lui. Cînd vine la judecată înaintea domnului sau a boierilor, săteanul e, la început, foarte sfios, de s-ar crede că nu va fi în stare să-și expuie pricina, dar, cînd începe a Vorbi, în cuvîntarea lui se simte ceva din vechea elocvență a Romei. Prin situația lui de secretar domnesc, autorul era în măsură să fi văzut astfel de scene.

În ce privește viața de familie, ea i s-a vădit deosebit de curată, răzimată pe respectul dintre soț și soție, pe respectul copiilor față de părinții lor. Recunoaște că este o situație rea a țerii, dar știe că e datorită extorsiunilor turcești, fapt foarte ușor de înțeles într-un timp cînd această împărăție, care odinioară folosea de pe urma expedițiilor ce făcea din fiecare primăvară pînă în toamnă, acum, bătută pretutindeni, e redusă a se hrăni din contribuțiile ce apăsau asupra nenorociților rămași în mîna ei.

Hauterive găsește, fără îndoială, rea administrația și cată a indica mijloace de îndreptare. Față de propunerea pe care o făcuse Carra, total neaplicabilă, de a se aduce coloniști din Olanda și Saxonia, el propune să se cheme numai de aceea din anume părți din Italia, cari ar da locuitorilor exemple de mai bună gospodărie. Dacă lucrul s-ar fi făcut pe la 1180 sau 1200, cum s-a făcut cu sașii aduși din Ardeal, sau, cinci veacuri mai tîrziu, cu coloniștii aduși în Banat de austrieci și cari au contribuit foarte mult să crească dezvoltarea gospodăriilor românești, s-ar fi putut, dar cu o țară care a trăit o viață întreagă autonomă și se afla în împrejurările speciale Moldovei clin veacul al XVIII-lea, aceasta era imposibil. Scriitorul răspinge cu totul ideea că o cucerire străină ar face să renască țara – alții erau de această părere: n-ar avea nici un folos aceia cari s-ar așeza aici, neputînd să fabrice ei înșiși lucrurile pe care le cere țara. Pe lîngă aceasta rușii ar avea de adversari permanenți pe austrieci și vice-versa. Țerile acestea i se par lui că se pot ridica numai prin mijloacele lor proprii, și aceste mijloace el le găsește într-o nouă așezare administrativă și fiscală.

Desigur că, dacă împrejurările ar fi fost altele în Moldova, dacă Alexandru Mavrocordat, în loc să fi domnit cîteva luni ar fi fost domn pe viață și dacă Hauterive s-ar fi bucurat permanent de sprijinul lui în Moldova, s-ar fi putut face ceea ce, în Odesa, un nenorocit sat sălbatec a putut să se îndeplinească printr-o activitate de douăzeci de ani a ducelui de Richelieu. Hauterive a trebuit să plece, dar cartea lui rămîne cel mai distins document de înțelegere binevoitoare pe care vreun străin l-a dat pînă în timpul nostru despre țerile românești.

Doi călători austrieci: Sulzer și Raicevich

Francisc-Iosif Sulzer și Ștefan Raicevich s-au găsit aproape în același timp în țerile noastre. Raicevich e un om cu totul obiectiv, căruia nu-i plac anecdotele în sensul celor din cartea lui Sulzer, pe cînd cartea acestuia este amestecată cu tot felul de atacuri împotriva acelora cari fuseseră în relații cu dînsul, ca și împotriva celor cari au scris despre țerile noastre.

Cartea lui Sulzer a apărut cea dintîi, fiind tipărită în 1781, la Viena, în trei volume, cuprinzînd un material imens, din care jumătate cel mult este informație adevărată, iar restul polemici, discuții istorice fără sens, pentru care nu era pregătit. Se cuprind la un loc fel de fel de lucruri: mai ales atacuri contra unor adversari reali sau închipuiți și pe lîngă aceasta fel de fel de excursuri satirice, în genul lui Voltaire, deși între acest german de la Rin și Voltaire era, ca spirit, o deosebire ca de la cer la pămînt.

Sulzer a venit în țara noastră chemat. În adevăr, o bucată de vreme el făcuse parte dintre funcționarii judecătorești ai armatei austriece, ca „auditor”. Supt titlul acesta el tipărește și cartea lui, pe care o intitulează, pretențios, Istoria Daciei transalpine (Geschichte des Transalpinischen Daziens). La noi n-a venit, deci, de la sine, pentru dorința de a cerceta lucruri necunoscute sau pentru a-și căuta avere, deși a întrebuințat toate mijloacele pentru a face bani aici și s-a supărat pe toți pentru că nu a putut face avere destul de răpede, întîlnind o concurență care uneori poate nu va fi fost mai nelegală, mai neonestă, ca a lui, ceea ce în nici un caz nu trebuia să determine tonul amar cu care vorbește de ale noastre. A fost chemat, zic, ca să i se încredințeze o misiune. Misiunea era: să se întemeieze o școală de drept. Căci pe vremea aceea domnea în Muntenia Alexandru Ipsilanti, om foarte distins, ca și Doamna lui, femeie cu dispoziții poetice, căreia Si plăcea să se plimbe pe la Sfîntul Elefterie la miezul nopții. Ipsilanti dorea să reformeze supt toate raporturile administrația și celelalte domenii ale vieții publice din principatul muntean: i se datoresc măsuri și în ce privește ridicarea clerului monahal, și el a făcut să se alcătuiască legislația care a premers cu cîteva decenii celor cunoscute de toată lumea, și de care se ține samă pînă acuma în unele procese civile, a lui Callimachi pentru Moldova și a lui Caragea pentru Muntenia.

Nu e deci de mirare că un astfel de prinț, o personalitate distinsă, vrînd să lase o urmă a cîrmuirii sale și influențat de spiritul „filozofic” din Apus și, apoi, dornic să fie ce erau stăpînitorii italieni, spanioli, portughezi, francezi din vremea aceea cari înțelegeau să reformeze statul conform ideilor „filozofice” ale secolului al XVIII-lea, nu e de mirare, deci, că a chemat pe Sulzer.

Acesta visa lucruri mari: o Universitate care să se înființeze la București și unde el era să fie profesor de drept. Dealtfel existau doi bieți profesori de limbă latină, unul la Iași, care era silezian, și celait la București, un sas, amîndoi trecuți la ortodoxie. Dar cu atît nu s-a mulțămit Alexandru Ipsilanti, care a introdus limba latină și limba franceză în programul cel nou al școlilor noastre.

Sulzer n-a ajuns ceea ce dorise; n-a ajuns secretar al domnului și n-a ajuns, cum ceruse, nici consul al Austriei în Principate. Primul consul austriac a fost, după ce Lașcarev fusese numit consul al Rusiei, Raicevich. Iar, cartea lui Sulzer fiind tipărită la 1781, înainte de numirea agentului, ni putem închipui ce soartă ar fi avut Raicevich dacă rivalul său și-ar fi scos cartea după data numirii lui.

După ce a văzut că nu se face Universitatea, că nu poate fi numit nici consul, Sulzer n-a plecat. Se pare că țara, dacă nu oamenii, i-a plăcut. Și a fost cineva care l-a sfătuit să rămînă aici și să caute un izvor de cîștig, anume nevasta lui, o săsoaică din Ardeal, din pricina căreia, iarăși, a adus o mulțime de insulte țerii, ea nefiind admisă la curte și boieroaicele nesocotind-o de treapta lor, deși li plăcea să-și schimbe hainele cu dînsa, ca să vadă cum li stă în portul apusean, pe care d-na Sulzer îl avea.

Atunci s-a apucat să călătorească prin țară. Se vede din cartea lui că a mers în toate sensurile. A fost,;pe la Craiova, la Orșova, de unde a trecut în statele imperiale. A fost și pe calea care duce în Ardeal, pe la Bran; poate că a fost și în direcția Teleajenului, căci spune cum, pe locul unde se varsă Prahova în Ialomița, treceau negustorii și arată ce puteau să pățească pe drum. E sigur că a făcut și drumul la Iași, unde a fost primit bine. S-a găsit în societatea lui Carra, a cutărui agent prusian, a unui profesor de limbi moderne, König, viitor consul al Prusiei. Împreună cu Carra, cu agentul citat și poate și cu Raicevich, a stat în tovărășia lui Alexandru Ioan Mavrocordat, pe care-l laudă foarte mult: acel domn al Moldovei care a fugit în Rusia (de unde: Firaris, în turcește), om foarte cult, care scrisese o comedie în grecește, în sensul literaturii franceze contemporane. La Iași n-a stat multă vreme, ca unul care umbla după afaceri comerciale. Pe urmă a trecut în Ardeal, prin regiunea Bacăului, pe la Ocna, la Trotuș, pe care le cunoaște foarte bine. Mai tîrziu s-a dus iar în Ardeal, unde a cunoscut pe Petru Maior.

Îi venise în minte și să încerce anumite exploatări agricole: se laudă că a introdus cutare și cutare mijloace noi de a lucra pămîntul. Se plînge apoi că într-un proces a fost înșelat, cum fusese înșelat și în alte domenii, și a făcut o arătare contra boierului Slătineanu, care avea de agent pe un anume Perticari, cu care fuseseră neînțelegerile. Avea turmele lui; el știe cum vin lupii la oi, cum își păzesc ciobanii turmele. E perfect informat și în materie de fa- oricare a brînzii, știind să osebească felurile de cașcaval, și deosebitele categorii de oi le descrie cu cele mai mici amănunte. Prețurile tuturor produselor din Principate îi sînt cu totul familiare. Se pare însă că în speculațiile lui n-a fost cu desăvîrșire fericit, așa încît, după ce a stat o bucată de vreme la noi, învîrtindu-se prin împrejurările încurcate ale epocei fanariote, care avea nevoie de oameni mai dibaci ca dînsul și mai puțin pretențioși, a plecat.

Din toate experiențele pe care le-a făcut în locurile noastre s-a ales, cum am arătat și puțin mai sus, cu un sentiment de ură împotriva românilor. Ii urăște supt toate raporturile. Deși în prefața cărții spune că urmărește numai adevărul și că acesta vrea să-l prezinte „națiunii lui iubite”, în calitate de „patriot”, citează îndată din scriitorii latini tot ce poate fi mai injurios pentru noi. Sfătuiește pe cetitori să creadă numai ce spune el cu privire la țerile noastre, iar nu ce se găsește în „broșurile franțuzești”, de care își bate joc. Caracterizează viața noastră prin formule ca acestea: „în țara aceasta nu e nici lege, nici putință care să oprească viciul, apăsarea, furtul și înșelarea. Aici se numește a cîștiga ceea ce în alte țeri s-ar chema ocupații imorale”. Oamenii aceia nu cetesc nici o carte. Gazetele sosesc numai domnului și secretarului lui. Nimeni nu are voie să se apropie de dînsele. Opiniile străinilor nu sînt ținute în samă. Oamenii sînt deci mai jos decît orice se poate închipui.

Boierimea i se pare o colecție de indivizi leneși, cari dorm cea mai mare parte din zi, nu pun mîna pe carte, n-au informații asupra afacerilor publice: oameni mincinoși, buni de nimic.

În ce privește clerul, fiindcă și-a pus în minte să nu găsească nimic bun la români, rezervînd toate laudele pentru natură, de care locuitorii ar fi nevrednici, clerul, zic, i se pare total rămas în urmă, și face cu privire la dînsul o singură excepție: vlădica de Rîmnic, învățatul Chesarie. Dar nu-i place nici o carte din tipăriturile religioase de la noi, cu toate acestea destul de frumoase, căci erau în acest tipar inițiale frumoase, frontispicii distinse, chiar pentru secolul al XVIII-lea, deși atunci arta era în decădere. Chesarie cetia Enciclopedia și era inițiat în lucrurile franceze din vremea aceea: avem de la dînsul scrisori prin care comanda în Ardeal să i se trimeată litere, să i se pregătească vreun frontispiciu ornat, „poarta” cărții; alegea și hîrtia cu foarte mare îngrijire.

În ce privește școlile, nu are nici o prețuire pentru ele, deși laudă pe Alexandru Ipsilanti și pe fiii lui, spuind despre beizadele că au fugit în străinătate ca să scape de ticăloșia de aici. Ni spune despre acești principi că știau franțuzește, că învățaseră și muzica europeană și că erau mult superiori mediului lor. Pe vremea lui Ipsilanti, dealtfel, se începe școala cea nouă, din care au ieșit oameni foarte distinși. Apoi, în acea a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, erau institutori francezi în multe din familiile noastre. Chiar Sulzer trebuie să vorbească lăudător de unii boieri, de pildă de un Balș, care fusese la Viena, de o sumă de boieri munteni din vremea aceea, precum Barbu Știrbei, cel din urmă din vechea familie, care a fost și la Karlsbad și a lăsat scrisori din care vedem că-i plăcea așa de mult pe acolo de nici nu voia să se întoarcă acasă, de unde nevasta să-i trimeată piese de îmbrăcăminte cum se fac la noi, și-l poftia să revie, iar el refuza, spunînd că se găsește bine între „duchi și duchese“ și cutare ambasador spaniol prinsese dragoste de dînsul. Alături de Știrbei este Ienăchiță Văcărescu, poetul, ale cărui ocupații literare Sulzer nu le cunoaște deloc, deși străbătuse țara întreagă. Împreună cu Văcărescu mai înseamnă cîțiva boieri și-i laudă pentru cultura lor. Această cultură o căpătaseră sau în familie sau la școli; deci nici pregătirea în familie nu era așa de rea, nici școlile nu erau astfel ca să nu poată produce oameni de cultură.

În ce privește negoțul, Sulzer spune că este în mîni străine, dar nu se ocupă prea mult de acestea, ci de perspectivele comerciale, mai mari, la care visa el.

Țeranul nu se bucură de nici un fel de prețuire la dînsul; îl laudă doar pentru faptul că e așa de viteaz, încît pune brațul în gîtul ursului care-l sfâșie pe obraz cu laba, că iese cu ciomagul înaintea lupului. Recunoaște apoi, cu multe rezerve, relativa frumuseță a femeilor de la țară. Încolo nici săteanului nostru nu-i acordă vreun fel de destoinicie, nu-i recunoaște aplicarea la artă; ba pretinde că toate săpăturile în lemn, în piatră le fac meșteri străini, bulgari, aduși anume pentru aceasta de dincolo de Dunăre. În cîntecul popular nu este nimic care să merite atenția unui om cu gustul format. Și reproduce bucăți, care într-adevăr sînt stupide, datorite unor dăscăleci de prin Ardeal, cari imitau literatura nemțească în ode către Maria Tereza, sau poezii țigănești dintre care unele știm de aiurea că le cîntau numai anumite femei de după perdele, – toate acestea reproduse într-un chip așa de greșit, în ortografia lui germană, încît e o adevărată trudă să se înțeleagă ce a vrut să spună.

În ce privește viitorul nostru, e foarte furios de cîte ori vede că se amestecă Rusia. Cum țarina avuse legături cu egumenul de la Argeș și cu mai multe personalități bisericești, de cîte ori are prilej lovește în aceștia, cari au servit de unealtă politicii moscovite în Orient. Laudă însă foarte mult pe boierul Pîrșcoveanu, care după războiul acela era să fie domn, făcînd parte din deputația trimeasă la Constantinopol ca să mijlocească obținerea unui firman de privilegii, tipărit apoi în românește pentru ca să i se creeze popularitate; dar pe urmă a venit Alexandru Ipsilanti. Pe Ipsilanti însuși, om foarte dibaci, Sulzer nu-l critică, și pe greci îi găsește totdeauna superiori boierilor noștri; ba, dacă se află o femeie mai supțire, mai inteligentă, el e sigur că face parte din aristocrația fanariotă. Totuși despre Pîrșcoveanu asigură că, de s-ar fi făcut domn, ar fi scăpat țara de greci și de ruși, aceasta însă pentru că era cu bune sentimente austriace. Se înțelege deci ce dorea scriitorul și în ce privește viitorul Principatelor: anexarea la Austria.

Aceasta este cariera lui Sulzer la noi, acestea sînt legăturile lui cu țara aceasta și acesta spiritul în care vorbește de societatea românească.

Să vedem ce spune despre țara însăși. Întîi, natural, o descrie. În această descriere el insistă, mi se pare, prea puțin asupra frumuseților naturale, care, cum se va vedea, impresionează foarte mult pe Raicevich, dar se ocupă mult de agricultură. Înșiră producția noastră de grîu, care era foarte puțină pe vremea aceea, și de alte păioase, și în același timp de porumb, cu privire la care sînt numai cîteva linii. Un capitol mai întins cu acest subiect ni-ar fi folosit desigur mai mult decît zecile de pagini cu privire la originile episcopatelor de Milcov și de Argeș, la rasa românilor, pe care firește nu o admite ca fiind latină, ci ar crede că sînt slavi cari au învățat latinește și, mutîndu-se din Peninsula Balcanică, au venit în locurile noastre, unde, astfel, n-au nici un fel de drept. Se ocupă apoi de caracterul tuturor locuitorilor, discutînd de cînd au venit țiganii, dacă evreii sînt mai vechi decît cutare epocă din evul mediu la noi, dacă ungurii sînt conviețuitori de la cutare dată ori ba, lucruri în care grămădește o mulțime de erudiție, ca unul care cetise, nu numai pe Cantemir, ci atîtea lucrări germane care aveau sau ba legătură cu țerile noastre ba pînă și manuscrise, ca al lui Hayton Armeanul din veacul al XIV-lea, și știa franțuzește, latinește, ceva grecește, pînă și limbile engleză și spaniolă, citînd pe Don Quijote în original.

Și adaug că cele trei volume tipărite sînt numai o parte din întreaga lucrare și că în manuscris mai este material pentru cel puțin două volume de istorie a Principatelor propriu-zisă.

Revenind la partea descriptivă, mai importantă, Sulzer vorbește de păduri și apoi de animale. Partea aceasta din urmă este mai folositoare decît cealaltă. Se pare că el însuși a făcut la noi mai mult crescătorie de vite decît altceva. Dă astfel prețuri care sînt interesante: o vacă cu vițel costă 6 lei, o păreche de boi 20 lei, o păreche de bivoli 36–50 de lei. Și de la el aflăm că în Basarabia se pregătea foarte multă pastramă în salhanale și că se transporta la Constantinopol. În ce privește oile, numai din Ardeal vin peste 500 000, care plătesc trei parale de cap ca oierit, și la 1777 oieritul aducea 250 000 de lei venit. La această dare erau supuși și boierii, cari aveau însă 400 000 de oi scutite. Numărul total al oilor în Țara Românească era de două milioane și jumătate, pentru amîndouă principatele de patru milioane. Cît privește prețul, oaia ordinară se vindea cu un leu, țurcanele mult mai scump. Porci sînt mulți: fiecare casă de țeran are patru pînă la zece, pe lîngă vreo douăzeci de păsări, între care mulți curcani. În adevăr țeranul trebuia să meargă la boieri cu poclon, și, dacă ar fi trebuit să ducă un miel, îl costa mult mai scump: atunci prefera să aibă curcani la îndemînă.

Trecînd la pești, Sulzer înseamnă că morunul se prindea, nu numai în părțile de jos ale Dunării, ci și la Porțile de Fier: într-adevăr dintr-o danie a lui Vodă Vladislav din secolul al XIV-lea, pentru mănăstirile din Vodița și Tismana se vede că regiunea dintre Porțile de Fier și Celeiu era foarte bogată în pescărie. Ocaua de morun costa acum numai șase crăițari.

Pasagiul din Sulzer despre albine este în adevăr interesant: cutare boier Cantacuzino avea pînă la 13 000 de stupi, și albinăritul în Moldova producea 200 000 de lei. În Muntenia, e drept, albinăritul era mult mai puțin răspîndit decît în Moldova, unde forma un izvor de căpetenie. Vorbind și despre păsările sălbatece, spune despre privighetori că după afirmația sașilor privighetorile de dincoace au cîntecul mai frumos decît cele din Ardeal.

Cu privire la vii, scriitorul are cifre în adevăr prețioase. Înseamnă o mulțime de podgorii care nu mai au astăzi nici o importanță: Valea Fetei, Poieni, Cernătești, Filipești. În Țara Românească se produceau pe fiecare an 50 de milioane de ocă și într-un an bun și 75 de milioane.

E întins capitolul care tratează despre minerale. Și aici se spune că minele nu se exploatează din cauza turcilor, dar se pomenesc vechile lucrări. Se descriu apoi salinele, cu oarecare indicații în ce privește petrolul și aurul. Ajungînd la populație, Sulzer o evaluează pentru Muntenia, pe baza impozitului pe case, și, cum se socotesc de obicei cinci oameni la o casă, ar fi 300 000 locuitori în toată țara, cifră inferioară realității și care nu se poate admite.

Trecînd la deosebitele categorii de locuitori, el dă lămuririle pe care le-am arătat la început în legătură cu viața autorului.

O întreagă parte din carte este consacrată limbii românești. Sulzer e contra introducerii literelor latine și duce o întreagă polemică cu învățații români din Ardeal, cari încercaseră aceasta.

Știe cîte ceva despre literatura noastră, dar am arătat cîtă înțelegere putea să aibă pentru dînsa. Despre înfățișarea vieții politice, mai ales despre ceremonii, despre dregătorii are multe pagini, dar datele lui sînt copiate în cea mai mare parte sau din Cantemir sau din acel general rus, Baur, a cărui carte s-a tipărit în limba franceză, și care cuprinde informațiile date de boierul Mihail Cantacuzino, apoi general în Rusia, același care a clădit biserica Schitul Măgureanu din București, așa de odios refăcută azi.

Obiceiurile populare sînt expuse pe larg, plecînd de la Cantemir, căci experiența personală a lui Sulzer este foarte mică. Disprețuind poporul acesta, avînd legături cu dînsul numai în straturile superioare sau în cele cu totul inferioare, ciobanii lui, el nu se poate apropia de noi cu dragostea cu care s-a apropiat un Del Chiaro sau cu sentimentul de frăție națională cu care se apropie de moldoveni feciorul de domn Cantemir. Și, la Sulzer, nu putem întîlni lucruri care s-ar adăugi la cele ce am găsit la ceilalți. Ici-colo doar cîte ceva nou cu privire la dansul călușerilor, la jocul „cătănesc” și „mocănesc”, la cel „țigănesc”. Hora nu-i place.

În materie de muzică se pricepe. Are deci o lungă discuție cu privire la muzica turcească și la cea românească. Dealtfel omul era înzestrat cu o mulțime de calități, fiind și un desemnator bun, așa încît la cartea lui sînt anexate o serie de reproduceri grafice care nu sînt lipsite de importanță: un plan al Bucureștilor, o hartă a Țerii Românești, care n-au fost cercetate, supt raportul tehnic, pînă acum, deși merită fără îndoială o astfel de cercetare: mai ales planul capitalei, cu indicația caselor boierești și a bisericilor.

Adaug că el a ținut să dea și o descriere geografică a tuturor apelor, ținuturilor, tîrgurilor și chiar satelor mai importante, dar nicăiri nu vedem ceva de mare importanță. Chiar pentru București, pe care l-a cunoscut bine, are abia cîteva pagini, scrise fără nici un fel de pătrundere.

La Raicevich, avem a face cu un om de treabă, modest, deși avea foarte multe cunoștințe, fiind și medic și foarte capabil în domeniul economic, ca unul care a fost apoi în stare să ocupe bine și cu folos demnitatea de întîi agent consular austriac.

Acestui simpatic slav italianizat, cu mintea deschisă, cu simț al proporțiilor, nu i-ar fi trecut prin cap să facă o carte în cinci volume privitor la țerile noastre, deși le cunoștea foarte bine. A luat deci esența lucrurilor privitoare la dînsele și le-a înfățișat în forma cea mai plăcută. Cartea, mult întrebuințată, tradusă și în franțuzește, a apărut la 1788 la Neapole, supt titlul modest de Osservazioni sulla Valachia e Moldavia.

Raicevich a stat unsprezece ani în țară și dovedește că a folosit acest timp pentru a cunoaște istoria românilor fără să fi umblat prin izvoare și fără să încerce o critică istorică. Vorbește de timpurile vechi și a umblat prin lucrări de erudiție ungurească; ba citează și pe Tacit. Monedele antice îi sînt cunoscute, și s-a informat despre rămășițile romane; urmărește Calea lui Traian pînă la Tighinea.

Ocupîndu-se de limbă, spune că este de origine latină deși conruptă. Umblă prin cronici ca să caute începuturile neamului românesc și culege pe acolo calomnia că s-au ales cei mai stricați și femeile care li corespundeau. Colonii n-au avut noroc din cauza secolelor întregi de pradă. Dar sînt și intuiții de adevăr; de exemplu, cînd se vorbește de legăturile noastre cu regii unguri, cari se intitulau „ai Cumaniei și Valahiei”, el observă că pe vremea aceea aveam juzii noștri și tot ei au format temelia pe care s-a clădit statul de mai tîrziu. A umblat prin toate orașele mai însemnate de la noi și a cules ici și colo informații istorice, citînd inscripții de la Argeș, diplome de la mitropolie, portretul lui Mircea cel Bătrîn de la Cozia.

Partea istorică este în general foarte scurtă, și Raicevich e mai important pentru secolul al XVIII-lea, dînd informații folositoare, precum e lista grecilor omorîți pentru intrigile lor în legătură cu țara noastră; el laudă aici pe Nicolae Șuțu, unul dintre dînșii.

A doua parte cuprinde descripția țerii. Raicevich știe românește, și el are și cuvinte în limba noastră, „Țara Românească” și „Dîmboviță apă dulce”; știe că țeranului neliber i se zice la munteni „rumân”. Face și etimologii naive. Aspectul natural îl încîntă: cîteva din cele mai frumoase descrieri ale regiunilor noastre se întîlnesc astfel la Raicevich; serile de mai, cu cîntecul privighetorilor, sînt înfățișate cu mult sentiment.

Producția țerii e destul de bine analizată, dar fără bogăția de amănunte a lui Sulzer. Se prezintă a,poi unele statistici. Scriitorul soeoate patru milioane de oi în ambele principate, cifră care se potrivește cu a lui Sulzer, deși Raicevich nu l-a putut copia pe acesta. Se dau și prețurile: o oaie se vindea cu 1–2 lei, mielul cu 12–15 crăițari (pielea de miel era întrebuințată la islice și, pentru cele mai scumpe, se cerea pielea de miel nefătat, care se plătea și pînă la 150 de lei, dacă era de o anume coloare). Pe caii din Moldova îi laudă foarte mult. Arată comerțul armenilor din Galiția cu vite și cai din părțile noastre, într-un timp cînd remonta multor țeri vecine se făcea la noi (cea prusiană, cea saxonă, cea polonă). Armenii aceștia cumpărau vitele slabe pentru a le îngrășa în țară.

Urmărind mai departe bogățiile țerilor noastre, se spune că 300 000 de iepuri se vînau pe an în Țara Românească și 200 000 în Moldova: pielea se întrebuința pentru a se face căciulile pe care le purtau evreii din Galiția, mai ales cei din Brody. Afară de aceasta mai vorbește de minerale, de silitră, din care se vindeau pe an 20 000 de ocă la Constantinopol, de chihlimbarul din regiunea Buzăului.

Partea despre comerț e bogată: după dînsul exportul nostru cuprinde 5–600 000 capete de oi pe an. Se mai exportă brînză, pastramă, vite. Veneau negustori din Constantinopol, turci în parte, să le cumpere aici la noi. Ca negustori, pe lîngă greci și turci, erau cei din Trapezunt și lazii din Asia Mică, foarte pretențioși și supărători.

În Polonia trimeteam 20 000 de cai pe an prin Mohilău, prețul fiecăruia fiind de la 13–15 galbeni. Armenii scoteau în fiecare an 5 000 de boi, 6 000 de vaci pentru Breslau. Se vindeau apoi 50 000 de ocă de ceară anual. Dealtfel în prefața volumului X din colecția Hurmuzaki am adunat pe materii ce se poate ști despre fiecare obiect de export.

Să adăugim că vinul trecea din Muntenia în Ardeal, sașii preferînd pe cel din regiunea Piteștilor. Vinul din Moldova, mai ales de Odobești, se ducea la ruși prin cazaclii, cari, cum am avut prilejul să arăt și aiurea în această carte, la Odobești au lăsat o biserică făcută pe la 1770. Odobeștii avînd legături cu Rusia, am întîlnit în Putna și numele a doi români cari au fost streliți în corpul pe care l-a desființat Petru cel Mare.

Partea privitoare la impozite e foarte bine tratată, Raicevich avînd la îndemînă tot felul de informații.

Iată venitul domniei pe vremea lui, afară de bir, de ocne și de vămi: de la oierit 280 000 de lei, de la dijmăritul care se lua pe albine 70 000, de la vinărit 60 000. Tutunăritul dădea 60 000 lei împreună cu darea pe sare cu mărunțișul și pe fum, fumăritul. Se obținea, în total, pe an pentru domnul muntean un venit de 3 500 000 de Iei.

În comparație, la 1767, capitația aducea 1 310 000 de lei, iar la sosirea fiecărui domn se luau încă 150 000 de lei. Ierbăritul producea 225 000 de lei, albinăritul 65 000, vinăritul 75 000, ocnele 150 000, vămile 100 000. Se vede de aici în ce progres era țara noastră dacă, imediat după război, putea să adauge cu un milion de lei venitul domniei fără noi impozite.

Din acești bani se luau: tributul 300 000 de lei, la confirmare 750 000, bairamul 60 000. În total cheltuielile erau de la 1 860 000 lei, iar restul rămînea în punga domnului.

Pentru Moldova birul era de 1 800 000 lei, albinăritul de 120 000 de lei, vinăritul 200 000, oieritul 170 000, ocnele 300 000, vămile 200 000 lei. Deci mai puțin decît Muntenia, căci Moldova nu s-a ridicat niciodată, nici supt raportul producției, de pe urma acelei jumătăți de veac, cît fusese teatrul războiului dintre poloni și turci, după care au urmat războaiele între ruși și turci.

Cheltuielile erau acolo următoarele: tributul numai 65 000, la bairam 60 000, la „obrazurile știute” (fondurile secrete) 250 000, dobînzile la împrumuturile neplătite 68 620. Dar, pe lîngă cheltuielile mărunte ale curții, se prevedea o sumă pentru văduvele celor care au servit țara, un fel de „recompense naționale”; 4 200 lei se dădeau la dascălii cari veneau de Anul nou să felicite pe domn. O sumă era destinată pentru îngrijirea mormintelor domnești, ceea ce era foarte onorabil. Apoi pentru „trupa națională” se cheltuiau 71 520 de lei, ceea ce este relativ foarte mult: pentru levenți, altfel de armată, 20 305 lei. În sfîrșit era un fond pentru muzica turcească. În general domnul Moldovei cheltuia 1 123 859 lei.

Ca populație, Raicevich socotește pentru amîndouă țerile un milion de locuitori, adecă mai mult decît Sulzer, evaluția lui fiind chibzuită mai cuminte. Locuitorii creșteau prin venirea de pribegi din Ardeal, din Bulgaria, din Serbia, și foarte mulți ruși din Polonia, care-și fixau locuința în Moldova. Bulgarii, care veneau în România și înainte de Ipsilanti, se așezau în regiunea de baltă, cum spune Sulzer.

Chiar și supt raportul cultural Raicevich e bine informat. El cunoaște cîteva cărți din cele mai vechi ale noastre, și le apreciază mult mai bine ca Sulzer, deși acesta avea o bibliografie mult mai întinsă. Pomenește de școlile întemeiate atunci, știe de influența franceză, mai nouă, care se exercită la noi și zice între altele: „Limba franceză este foarte mult en vogue, și sînt multe femei care o vorbesc“. Are știri despre tipar. Noțiunile lui despre limbă sînt juste, dar, în cît privește obiceiurile populare, se adresează mai mult lui Del Chiaro, care scrie în aceeași limbă ca dînsul. Pe boieri nu-i maltratează, cum făcea Sulzer, deși acesta făcuse afaceri cu dânșii. Îi critică însă pentru luxul lor, spunînd că purtau haine care costau pînă la 3 000 de lei: știe însă că Grigore Vodă Ghica din Moldova a întemeiat o fabrică de postav lîngă Iași și că a impus boierilor să umble în postavul fabricat în țară.

Raicevich prețuiește mult masa boierilor, pe cînd și Sulzer afirmă toate năzdrăvăniile, cu privire la bucătarii țigani și la muștele nenumărate din felurile servite.

XIII. DOI CĂLĂTORI AUSTRIECI: SULZER ȘI RAICEVICH