Pagini despre Basarabia de astăzi

Basarabenii în războiul Rusiei

De mai bine de jumătate de an, un straşnic măcel se făptuieşte în locuri foarte îndepărtate şi despre care cei mai mulţi dintre europeni n-aveau pănă acum nici idei lămurite, pe apele calde ale mărilor Asiei răsăritene, în văile Coreei muntoase, în munţii Manciuriei fierbinţi sau înecată în ploi mocirloase, pe câmpiile de orez, umede acum de sânge, pe stâncile blăstămate, unde putrezesc neîngropaţi miile de morţi, la Port Arthur ucigătorul. Corăbii uriaşe se înghit de valuri, cu toate vieţile tinere ce cuprindeau în ele, trupuri omeneşti îmbucăţite sar în văzduh împinse de flăcări neobişnuite, pământul se rupe zvâcnind supt paşii regimentelor ce-şi întrerup asaltul prefăcându-se într-un praf sângeros, tunuri aruncă neprecurmat moartea din mii de guri grozave, zi şi noapte; oameni se găuresc cu gloanţele, se taie cu săbiile, îşi rup oasele în nebune încleştări de moarte; dăunăzi, pe când stăteam eu şi tu, cetitorule, în linişte la lucrul nostru sau poate la petrecerile noastre, s-a înteţit în acel iad mai straşnic decât orice închipuiri ale noastre despre un iad răzbunător jos, supt coaja pământului sau supt toate trupurile luminoase ale stelelor, în locul de peire ce se zice Liao-Iang şi care va fi vestit pentru aceasta în veci de veci, s-a înteţit o încăierare înspăimântătoare între peste jumătate de milion de oameni, cari nu se urâseră niciodată, o aşa de spăimântătoare încăierare încât 60 000, şaizeci de mii de suflete s-au desfăcut, s-au rupt în chinuri din trupurile lor spârcuite, ciuntite, arse, - adecă atâţia oameni câţi flăcăi se găsesc de toţi supt steaguri în ţara noastră, câţi ar face a patra parte din populaţia Bucureştilor.

Şi acestea toate se petrec, nu doar pentru că un neam fără de milă s-ar abate năprasnic asupra ţerilor luminate ale lumii, care ar fi datoare să-şi apere, cu orice jertfe, neatârnarea, munca, înflorirea, pentru vremea de astăzi şi pentru toate vremile. Nu, barbari de aceia nu mai sunt, sau, dacă se află undeva, ei lucrează din greu pentru negustorii leneşi, putrezi de vicii şi turbaţi după petreceri, ai Europei noastre şi ai Americei, stăpâni ai timpurilor de astăzi. Omorurile uriaşe se fac pe acele ape, pe acele câmpii, pe acei munţi nenorociţi numai pentru că o mare putere creştină a continentului nostru, un mare Stat răspânditor de civilizaţie vrea să ţie în lanţurile sale câteva milioane de chinezi din Manciuria, câteva milioane de coreeni din Coreea, oameni galbeni, fricoşi şi înapoiaţi pe cari nu vreau să-i lase în mâna străinului om alb, ci să-i alipească mai bine de dânşii, iaponezii, alţi oameni galbeni, cari şi-au însuşit prin pricepere şi muncă toate descoperirile şi puterile noastre şi nu înţeleg să fie despoiaţi şi umiliţi de nimeni.

De aceea această nimicire de vieţi care va urma şi alte luni şi poate şi alţi ani, fiindcă Rusia e mare, puternică şi mândră şi fiindcă pănă acum ea a fost pretutindeni şi ruşinos învinsă. Sute de mii de oameni, de flăcăi, cu neveste, copii şi mame, vor trebui să piară pentru aceasta, ca şi cum ar fi vinovaţi de cea mai mare nelegiuire.

Şi iată că acum, între atâtea veşti zguduitoare care năpădesc în fiecare zi, ca bombele şi gloanţele acolo, cade şi aceea că un ucaz împărătesc a chemat supt steag pentru a-i trimete pe câmpul de luptă oştenii din guberniile Basarabiei, Chersonului şi părţilor vecine.

Gubernia Basarabiei? Noi cunoaştem această "gubernie", şi ca o perdea neagră ni cade înaintea ochilor la această veste, între atâtea, despre război.

În această gubernie, care se întinde de la Prut pănă la Nistru, ape cântate în doinele noastre, de la Hotinul în cetatea căruia pietrele nu sunt legate cu alta decât cu cel mai bun sânge al nostru care, uscându-se de veacuri, s-a făcut tare ca bronzul, pănă în Dunărea-mamă, în această lată, roditoare, luminoasă gubernie, sunt târguri de evrei şi de ruşi, şi de bulgari, şi de lipoveni, şi de greci, şi de nemţi şi de atâtea neamuri străine. Dar toate aceste târguri nu sunt nimic, ca frumuseţă, ca preţ, ca muncă şi vechime străduitoare şi chinuită, pe lângă sutele de sate albe, cu care sunt înflorite toate şesurile, toate miriştile de aur, toate pajiştile verzi, toate popuşoiurile arse de secetă, toate livezile pline de roadă. Cei ce locuiesc în aceste sate sunt nişte oameni nalţi, chipeşi, blânzi la faţă şi dulci la grai, nişte oameni miloşi, compătimitori pentru orice durere, simţitori pentru orice suferinţă, supuşi cârmuirii pe care o socot trimeasă de la Dumnezeu care încearcă pe aleşii săi. Ruşii înţeleg ce bunătate zace în sufletele lor şi-i numesc oi, asămănândui cu făptura aceea fără grai, aşa de nevinovată încât s-a făcut vrednică de a fi nume şi icoană pentru Mântuitorul nostru. Au veşminte albe învoalte şi poartă căciuli de viteji pe lungile lor plete, întocmai ca ţeranii României şi ai atâtor ţeri de robie. Şi graiul lor e graiul acelor ţerani liberi sau robi, graiul în care sunt scrise aceste rânduri, graiul în care ţi-a vorbit întăi mama, cetitorule, graiul în care ţi-ai mărturisit dragostea, graiul în care te-ai îndreptat către mintea fragedă a copiilor tăi.

Acei oameni sunt români şi, cu toate că de aproape o sută de ani ei sunt smulşi de lângă noi, cu toate că graniţile care ne despart sunt zidite din oţel nemilos şi nu se pot deschide pentru gândurile unora şi ale altora, cu toate că ei nu mai pot şti nimic deplin şi adevărat despre cât am lucrat şi am suferit şi am luptat şi am izbândit de atunci, ei nu se leapădă, cum nu s-ar lepăda de Dumnezeul legii creştine, - de limba noastră şi de neamul nostru, cele sfinte. Când îi întrebi ce sunt, ei se mărturisesc moldoveni şi, întinzând mâna lor zgâriată de fierul muncii şi arătând toată zarea, şi la apus şi la răsărit, ei zic: "Vezi, toată asta e ţară moldovenească!"

Şi acuma o poruncă faţă de care nu poate fi nici o mântuire, îi cheamă la război, la războiul din Manciuria; înţelegeţi, neamuri luminate şi miloase ale lumii: din Manciuria. Şi vor porni flăcăii albi la faţă de jale, se vor smulge de la căsuţele lor, de la părinţii şi nevestele şi copiii lor, se vor smulge de la dulcea lor "ţară moldovenească"; ei vor merge grămădiţi ca vitele în vagoanele fierbinţi, vor merge zile şi săptămâni, cât trebuie ca să străbaţi jumătate din Europa şi Asia toată, în lat, şi vor ajunge la Carbin, la Port Arthur sau unde va fi atunci nemernica jertfă de oameni. Se vor lupta credincios, drept, frumos, cum din neam în neam a fost deprinderea poporului lor şi vor pieri rânduri întregi, întregi regimente, sute şi mii, arse, împuşcate, tăiate cu săbiile, sfărâmate în bucăţi. Şi acasă nu vor mai vedea niciodată pe Ion sau pe Vasile plecat cu puşca pe umăr pentru a purta războaiele muscalului şi a pieri de moarte grozavă, ca să nu aibă iaponezii Manciuria. Iar, dacă Basarabia va rămânea săracă de flăcăi, ce pagubă e despre aceasta! Rusia e mare şi puternică, şi se vor aduce în această gubernie locuitori din altă gubernie pe care o va fi cruţat războiul.

Dar cine ni va da nouă, acestui mic, sărac şi de o mie de ori nenorocit neam românesc pe ai noştri pierduţi pentru astfel de scopuri?

Fiindcă suntem puţini şi slabi, noi vom pleca doar fruntea şi vom plânge, cum am făcut de atâtea ori şi pănă acuma. Ba încă, pentru a întrece caraghioasa grozăvie a împrejurărilor, noi nu vom şti anume unde se luptă cu moartea şi cad ai noştri şi, când vom afla, peste câteva săptămâni, că într-o încăierare uriaşă au căzut mai mulţi ruşi decât iaponezi şi că biruinţa a rămas astfel acestora din urmă, noi ne vom gândi cu oarecare mulţămire în cuget că dreptatea are şi ea zilele ei. Şi cuvintele cu care vom mărturisi acest gând vor fi singura noastră pomenire pentru fraţii noştri drepţi şi buni, pentru fraţii noştri nevinovaţi şi blânzi, morţi pentru cinstea acelui steag străin!

În războiul fără folos, în războiul fără dreptate, în războiul altora pentru care sunteţi chemaţi să luptaţi şi să suferiţi, Dumnezeu, care nu vă va da biruinţă, să vă cruţe, fraţi români din Basarabia îngenunchiată!

Vești din Basarabia

Românii cari cunosc așa de puțin România - parcă te poți lăuda că o cunoști și că ai cheltuit atâta și atâta pentru aceasta? -, nu cunosc mai deloc teritoriile românești de care România e încunjurată, precum o piatră scumpă este prinsă în aurul scump. Ardealul, Crișana, Banatul sunt drumul la Pesta, care duce la Viena și aceasta la Paris sau la stațiile de băi. Brașov, Feldioara, și se face noapte; a doua zi frumoasa gară a capitalei ungurești gâfâie de trenuri și furnică de lume grăbită, în răcoarea neguroasă a dimineții. Arad: atâtea minute oprite pentru trenul de Vârciorova. Bucovina, un petec de pământ austriac, pe vechea linie "Lemberg-Czernowitz-Jassy", și câți dintre călătorii noștri nu vor fi trecând fără nici un interes, nici o curiozitate, nici o simțire lângă acel "Czernowitz", cu evreii săi primitivi încadrați în vitrina gării: unde se mântuie ai noștri, unde încep neamuri străine, cine ar putea să spuie! Iar, cât despre cel mai de curând smuls pământ al României, Basarabia, în care pănă la 1878 era încă un colț al nostru, el e cu totul necunoscut, mai rău decât China, Iaponia, Sumatra și ostroavele oceanice ale mâncătorilor de carne, despre care mai vorbește, cu ilustrații, câte un "Ziar al călătoriilor". Prutul, îngustul râu mâlos, lutos, râpos, nu mai e o apă dunăreană, ci o prăpastie uriașă prin care se despart două lumi ce nu pot avea nici o legătură între ele. Cutare pe care împrejurările îl aduc în județele mărginașe privește în liniștea amurgitului spre malul rusesc de pe care se ridică fumul vetrelor și chiotele păstorilor ce-și strâng vitele, privește, zic, cu aceleași nelămurite sentimente de melancolie, fără dorință de a ști, cu care va privi peste o clipă la pavăza de aur șters a lunii, unde se zice că ar fi munți și lacuri și rămășițe vechi de ființe care au fost vii.

Dacă vorbești despre Basarabia cu un om luminat, cu unul în adevăr luminat, care cetește, gândește și spune ce trebuie, iar nu cu obișnuita dârdală, în mintea ușoară a căruia joacă tot felul de drăcovenii nefolositoare și neînțelese, el va face cu mâna un semn deznădăjduit când se va pomeni de dânsa. Aceea e țara muscalului, care ia oricând și nu dă niciodată îndărăt; pe malul stâng al Prutului nu se va înfige în vecii vecilor steagul cu stema în care s-a cuprins zimbrul lui Ștefan cel Mare! Moștenire pierdută pentru totdeauna! Frântură de trup viu aruncată în gura lupilor nemilostivi! Și ce ai putea să știi măcar despre pământul pe care-l păzește, îl apără de orice atingere a spiritului, de orice flacără a inimilor, straja aspră a cazacilor biciuitori? Iar, dacă ai răzbate chiar ca să afli, care ar fi folosul? Țeranul nostru de aici din țară chiar, ascultă prea bucuros vorbele de momeală ale năimiților cari pomenesc de fericirile ce cad asupra satelor și sărăcimii în stăpânirea largă și bogată a împăratului de aceeași lege ; ce poate să mai fi rămas pentru noi în inima țeranilor basarabeni, mai bogați - se zice - decât ai noștri? Preoțimea n-are de ce să se plângă; ba dimpotrivă rostul ei e mai mare într-o țară unde icoana stă alături cu armele împărătești. În sfârșit, pe patriotismul negustoresc și al unei boierimi ruinate, crescute în școli străine, cine s-ar putea răzima?

Socoteala e bună pentru cine nu înțelege altă viață românească decât aceea ce se poate căpăta prin unirea cu România. La aceasta însă n-avem dreptul să ne gândim astăzi, față de Basarabia mai puțin încă decât față de orice alt pământ pe care l-am pierdut politicește. Cu totul altfel se înfățișează lucrurile când pornim de la faptul că, materialicește, noi n-avem încă, prin munca țerănimii noastre, acest pământ, că legătura cea mai tare între dânsul și neamul nostru nu e ruptă, și ni punem ca întăie întrebare dacă acolo unde e același trup n-ar putea învia același suflet, dacă nu s-ar putea chema viață în membrul amorțit numai.

Descrierea de călătorie a profesorului Weigand, cercetătorul cu stăruință al limbii noastre, și câteva scrisori pe care le-a suflat către mine un vânt norocos mă ajută să spun că Basarabia nu e așa de închisă, așa de adormită, așa de pierdută - din punct de vedere național și cultural, zic, nu iredentist -, cum s-ar crede.

Cei ce stăteau în fruntea lucrurilor la 1812 joacă astăzi mai mult un rol de paradă zădarnică. Dacă ar fi fost boieri mari în număr mare, păstrând legăturile de familie și de interese cu Moldova, ar fi ieșit, desigur, altfel. Dar așa, cu câțiva veliți dezrădăcinați și cu o mulțime de răzeși săraci, rusificarea, înstrăinarea a putut merge răpede. Unii din boieri stau la Chișinău, alții pe la țară, unde nu vei fi primit bine, ca în Ardeal, ca în Bucovina, numai pentru că ești român de aiurea. Alții au zburătăcit în vasta lume ciudată a Rusiei tuturor neamurilor - Americă de Nord a despotismului.

Negustorii sunt mai ales evrei și greci, în al doilea rând bulgari, ruși. Evreii nu sunt nicăieri mai părăsiți în voia murdăriei și întunecimii: Orheiul nostru străbun, Bălțile sunt adevărate cloace, care s-ar putea asămăna doar cu gunoaiele mahalalelor din China. Grecii, cari în 1812 au fost mai bucuroși de Basarabia decât de Moldova, sunt căpeteniile evreilor; ei sunt marii negustori și arendașii cei mari: grecul Sinadinos e cea mai puternică pungă din Basarabia. Specula pământului se face în cel mai nerușinat chip de tovărășiile greco-ebraice.

În fruntea satelor stau pristavii țerani și preoții. Preoții Basarabiei sunt "moldoveni", bucuroși dacă pot ceti la slujbă din cărți "moldovenești" cu buchi (căci mulți nu știu cartea latinească în care scriem noi). Ar fi bucuroși și de alte cărți, dacă ar fi de acelea pe înțelesul lor și dacă s-ar găsi cine să le trimeată. Sunt oameni buni, pe cari nu trebuie să-i uităm.

Țeranul nostru, pentru care o sută de ani nu înseamnă nimic, e așa cum a ieșit de supt frâul lui Constantin-Vodă Ipsilanti pentru a trece la împăratul pravoslavnic. Carte rusească nu știe, fiindcă școala de sat ține trei ani de zile numai, și în fiecare an numai cinci luni. Dacă rămâne în sat - și rămâne mai totdeauna, căci acolo se trăiește în caste -, el va uita puțina rusească ce deprinsese. El știe că această limbă îi folosește, dar, neavând consăteni ruși în număr mare (cum e în Bucovina), n-o poate însuși în adevăr și păstra. Cei ce se fac preoți nu uită că s-au născut într-un sat românesc și caută să se întoarcă acolo sau în altul. Câțiva, în sfârșit, trec la Universități, dar nici aceia nu pierd legătura cu neamul din care au pornit. Prin orașe depărtate, prin strașnice locuri de osândă, unde i-au aruncat avânturile lor liberale, ei scriu românește, cerând cărți, și anume "cărți de cultura și istoria neamului nostru", zice unul, "mai serioase și documentate". "Foarte aș vrea", spune un altul, "să aib carte postală cu chipul Universității din Iași: am auzit că zidirea e foarte frumoasă". Și un al treilea se bucură astfel de reinstalarea limbii noastre în Chișinău, singurul oraș în această mare sălbăticie fără drumuri, fără luminat, fără strade: "Câțiva ani înapoi era o mirare dacă auziai limba moldovenească pe strada Chișinăului: nimeni n-o vorbia afară de țeranii veniți de la sate. Iar acuma în toate zilele aud inteligenți vorbind moldovenește". Pănă departe peste Nistru, dulcea noastră moldovenească triumfă, sună biruitoare între neamuri.

Acestea se întâmplă fără nici un amestec al nostru, căci noi dăm Basarabiei numai... dezertori. În locul acestor fii rătăciți cari pleacă batjocurind țara, ar trebui să ne descoperim basarabenilor prin cărți. Și parcă-mi sună la urechi aceste cuvinte simple și grave: "cărți de cultura și istoria neamului, serioase, documentate"... Și pe înțelesul tuturora. Cărturari înfumurați ai unui popor de țerani fără învățătură, spuneți câți ați scris de acestea, cu câte ați putea răcori setea celor cari le cer în Basarabia uitată?

Cu prilejul dizolvării Dumei rusești

Duma a fost dizolvată. O nouă Dumă se va aduna abia peste nouă luni, la 5 mart. st. n. 1907. Nici condiţiile în care se vor face alegerile nu sunt arătate.

E o lovitură de stat ca aceea pe care a făcut-o Carol al Xlea. Regele Franciei a plătit-o cu tronul. Vom vedea cât e de tare partidul revoluţionar lovit drept între ochi de ucazul lui Nicolae al II-lea.

Palatul şedinţelor e închis şi pus supt pază.

Petersburgul e deocamdată în stare de asediu, supt regim militar. Unii din deputaţi au ţinut o consfătuire în Finlanda, unde este un regim special care îngăduie aceasta.

Ziua de duminecă, 9 iulie, mai are un învins: pe neghiobul de Goremâchin, învinuit că prin nepriceperea lui, Duma a putut ajunge aşa departe.

El e destituit fără a se pomeni vreo demisie. În locul lui vine tot unul ca dânsul: Stolâpin. Dizgraţia împărătească are două uşi prin care pot ieşi deopotrivă cele două tabere învrăjbite.

Cine va scrie istoria celor două luni de foarte lungi şi aprinse discuţii ale Dumei va trebui să constate următoarele lucruri:

Dorinţa de a imita ceea ce au făcut francezii la 1789, de a schimba o ţară prin discuţiile dintr-o adunare modestă, care se ridică de la sine la înălţimi revoluţionare şi stăpânitoare.

Credinţa că oamenii sunt unul ca şi altul, numiri abstracte, şi că ei sunt mişcaţi, într-un chip ce se poate prevedea şi pregăti, de idei, de teorii.

Siguranţa deplină în aceste teorii care ar cuprinde ca o destăinuire veşnică a sfintei şi marii zeiţe Raţiunea.

Şi, în sfârşit, multă, foarte multă vanitate omenească, în dorinţa de a ieşi la iveală prin lungi desfăşurări de judecăţi, vanitate care cuprindea pe orice vorbitor, de la focosul Tatar Aladin, doritor de războaie mari, pănă la cel din urmă biet gângav care putea lega două vorbe.

Neizbânda au adus-o mai multe împrejurări:

Neînţelegerea în Dumă, mult mai puternică decât aceea din Adunarea Naţională de la 1789. În aceasta, erau oameni din acelaşi neam şi din două clase, care, măcar mai târziu, se puteau înfrăţi; în Dumă erau slugi ale cârmuirii, erau oameni fără nici un fel de îndreptare, erau nobili ce-şi ofereau jertfa, erau cugetători socialişti ai faptei şi erau anarhişti sălbateci. Şi, mai ales, erau toate neamurile, tot furnicarul de rase al marii împărăţii barbare.

Adunarea Naţională s-a răzimat de la început pe plebea Parisului, cea mai războinică din toate, crudă şi neînduplecată. Duma a pierdut din ce în ce mai mult legătura cu muncitorimea capitalei, slăbită de ultimele lupte şi alcătuită, de alminterea, din oameni blajini, deprinşi de veacuri cu supunerea. Iar nesfârşit de mulţi ţerani, încă mai blajini, sunt departe...

Şi, în sfârşit, cultura, cheagul mişcărilor de prefacere moderne lipsea de multe ori şi specialiştilor în discuţii cari vorbeau de pe tribuna Dumei.

I

Foaia românească din Basarabia care poartă în litere latine deasupra unui cuprins în slove rusești numele țerii pierdute de noi, dă în supliment actele oficiale privitoare la dizolvarea Dumei și la întemeierea din nou - cine știe pe cât timp? - a tiraniei în Rusia.

Regimul Trepov, care se ascunde supt un minister alcătuit din oameni de paie, bieți biurocrați miluiți pe rând cu dregătorii pănă au ajuns la cea mai de sus, a luat măsuri împotriva tiparului. Cele mai multe ziare din capitala rusească au fost oprite; pe celelalte le-a încolțit cenzura, vechiul meșteșug dobitoc al foarfecelor crude purtate de mâna fricoasă a cinovnicului. Cine știe dacă, printre foile ce vor fi lovite, nu se va afla și Basarabia bătrânului Gavriliță din Chișinău și a tinerilor cu sentimente și democratice și naționale, mai ales democratice, dar și naționale, cari-l încunjură. Dacă nr. 14, cel cu proclamațiile "autocratului" care nu se învoiește a-și jertfi de hatârul nimănuia "autocrația" străjuită de sfatul de familie al Marilor Duci, de înțelepciunea lui Trepov și de evlavia lui Pobiedonosev oracolul, dacă acest nr. cu jalnic supliment nu va fi cel din urmă, foaia "moldovenească" poate să-și strice ulciorul mergând alteori la apă. Desigur că ea nu mai are astăzi siguranța pe care o avea la început și în urmarea ei, pănă în ziua loviturii de stat.

Noi am iubit această foiță sfioasă și săracă, nesigură de drumul ei, de alcătuirea, de limba, de ortografia ei, fiindcă ea ni se părea ca un glas de frate pierdut de multă vreme care se aude din nou, depărtat, îngăimat, stâns, nu cerând un ajutor - căci nici el nu cutează, nici noi nu-l putem da -, ci încercând câteva vorbe în graiul pe care-l vorbea acasă, când se afla în jurul vetrei sărmane, înainte de a fi prins și dus întruna din multele încăperi de robie ale împăratului celui mare. Basarabia a trimes deputați la Dumă, dar glasul acelora nu sa auzit, fiind aleșii oameni fără încredere în ei și fără mijloace. Alți români basarabeni, ca învățatul jurist Gărdescul, veneau de la Universitatea rusească unde erau profesori și ei se amestecau în haosul de ceartă pentru a vorbi de adevăruri veșnice și de îndreptări folositoare oricărui neam. Așa încât numai prin rândurile acelea ale Basarabiei, pe care le bucheream încet, ca unii ce suntem puțin cunoscători ai cirilicei degenerate și amestecate care e alfabetul rusesc, numai prin ele ni venea așa o știre slabă, nedeslușită despre gândul, despre suferința și dorul acelor două milioane de români ce se află peste apa blestemelor.

Și, câtă vreme a fost dincolo de Prut oarecare siguranță, câtă vreme se putea urma o tactică de "moldovenii" din împărăția tuturor nedreptăților, atâta vreme am crezut și noi că se cuvine a nu li turbura rosturile, a-i lăsa să umble cum cred pe drumuri ce li sunt lor mai bine cunoscute decât nouă și să așteptăm pentru a vorbi ceasul unei crize.

Acest ceas se înfățișează astăzi, deși nu în chipul ce puteam să-l așteptăm.

Putem vorbi deci.

II

Basarabia are înainte de toate un mare număr de săteni din neamul nostru, lucrători de ogoare tot așa de buni cum sunt de buni cei de la noi. Unii au pământ, răzeșii, deși nu în cele mai bune împrejurări pentru a-l lucra. Alții lucrează din greu pe moșia grecului, foarte puternic în acea țară a armeanului, a polonului, a muscalului, a "moldoveanului" de același sânge chiar.

Toți acești fii înstrăinați, dar cu totul neschimbați, ai neamului nostru doresc înainte de toate să-și înjghebe mai bine rostul vieții, căpătându-și sau lățindu-și, liberându-și de sarcine câmpiile. "Vrem pământ" se aude și acolo cu o putere deznădăjduită, cu toate că țeranul din Basarabia nu e, fără îndoială, mai nenorocit decât al nostru (în această privință, România întrece toate celelalte ținuturi românești). Din nenorocire, în afară de această călduroasă dorință, impusă de nevoile firești ale vieții, țeranul de peste Prut nu mai are decât un simț al inimii către acei cari pe aiurea, oriunde, în locuri necunoscute, în împrejurări pe care nimeni nu vine să le deslușească în fața lor, se împărtășesc de același grai, cari li luminează mintea, li încălzește inima, li aduce lacrime în vârful genelor și li mângâie urechea jignită de asprimea poruncii sau momelei străine, a muscalului și jidovului. Fără școală românească, fără limba lor în biserică, de multe ori fără preot român, ei nu se pot înălța pănă la gânduri de mândrie românească, de înțelegere iubitoare a legăturilor ce țin la un loc, peste toate hotarele, neamul.

Ar fi trebuit, credem, să se ție samă de acest lucru hotărâtor. Foaia românească începătoare să nu se inspire de la orașe, unde în același văzduh de visuri albastre sau de neguri sângeroase trăiesc sufletește ca frații, ca tovarășii cei buni și nedezlipiți ai aceluiași război, tinerii "moldoveni" ce au învățat în școlile mici și mari ale Rusiei, ce s-au pregătit prin cetirea literaturii rusești revoluționare, alături cu muscali cari au aceleași plete mari, aceiași ochi focoși, aceleași amintiri de suferințe și același avânt de a răsturna vechea capiște a tiraniei, peștera apărătorilor și ucigătorilor de oameni, și, în sfârșit, alături de amărâtul evreu, înveninat din neam în neam de înjosirea și prigonirea rasei sale pribege oriunde și oriunde rău văzute, care ridică sus glasul pentru a pune în mișcare, lângă mâna lui rareori voinică, mâna creștinului de ispravă. Să se fi lăsat veștile despre oștenii ce se răscoală, despre satele de pe stepa rusească ce se plâng și ele despre aceleași dureri, să nu se fi vorbit deopotrivă de toate făpturile lui Dumnezeu care sufăr de mult, și nu mai pot răbda.

Ci să fi pornit încet o propovedanie către ai noștri despre ale noastre. Răbdător, în graiul cu totul înțeles, să se fi vorbit țeranului, nu numai de pământul ce după dreptate trebuie să i se dea și pe care, mai la urmă, dacă și când îl vor căpăta semenii săi de muncă, îl va avea și el, ci mai ales despre sufletul și toate nevoile lui. Să nu i se fi vorbit ca de un dușman despre boierul său, când e de același sânge, ci mai bine să se fi căutat a se câștiga cu oarecare blândeță, în numele frăției neamului, acest boier el însuși. Să nu se fi lăsat la o parte rostul cel mare pe care-l poate avea preotul și prin care am câștigat în Ardeal mai tot ce avem astăzi. Să nu se fi lucrat cu o clasă din orice neam împotriva altor clase, iarăși din toate neamurile, ci să se fi încercat, prin puterea scrisului bun în grai românesc, unirea tuturor claselor din același neam împotriva primejdiei ce, neapărat, ni vine de la alte neamuri.

Și, stăruitor, necontenit, deși în chip păzit, așa încât să nu se poată da de bănuit nimănuia, să se fi învățat săteanul Basarabiei, și nu numai el, cu gândul că mai sunt români și aiurea și să i se fi lămurit ce fel de viață în toate ramurile duc acei frați pe cari i-a răzlețit nenorocirea.

Atunci, Basarabia ar fi putut pieri de urgia prigonirii, dar în suflete ar fi întrat o sămânță pe care nimeni n-ar mai fi putut-o dezgropa și din care la vremea ei s-ar fi înălțat sămănături falnice.

Și, dacă, lucru ce nu-l pot crede, aceste lucruri s-ar fi putut spune mai puțin decât foarte îndrăznețele lucruri revoluționare ce s-au spus, - atunci mai bine să fi așteptat încă o bucată de vreme ceasul, oricât de târziu, dar nelipsit și sigur, al dreptății.

Pavilionul Basarabiei

Basarabenilor li s-a dat o aripă din Pavilionul etnografic no. 1. Nu vreau să ştiu cine a organizat odăiţa. Voi arăta numai ce se află şi ce ar fi trebuit să se afle.

Ce se află. O rusoaică cu picioarele goale, adusă din părţile ruteneşti ale Hotinului, de o domnişoară de peste Nistru; abia ştie româneşte! Apoi destule ţesături bune, cele mai multe au inscripţii ruseşti (nici măcar traduse!). Câteva fotografii mici şi rele (unele sunt... ţigăneşti); proaste picturi nouă iscălite cu nume muscălesc. Vreo două-trei icoane de tot nouă. Apoi cizme, curele...

Ce ar fi trebuit să fie. Portul rânduit după ţinuturi. Arta ţerănească (săpături, ţesături de găteală, ouă împestrite). Tabele statistice. Fotografii ale măreţelor noastre cetăţi: Hotinul, Soroca, Tighinea, Cetatea Albă, Chilia; reproducerea chiar în relief a unora din ele. Puţina literatură basarabeană. Chipurile celor mai meritoşi români basarabeni.

Aşa cum e, acest pavilion este: o ruşine!

Pentru Basarabia

Basarabia din 9 august răspunde la observaţiile noastre cari spuneam că lucrul cel mai bun ar fi o luptă a tuturor elementelor româneşti fără deosebire de clasă şi că ar trebui mai puţină dragoste pentru idealele ruseşti, de fericire a "tuturor oamenilor ce sufăr". După ziarul din Chişinău, boierii au fost şi sunt netrebnici: cu ei nu se poate sta de vorbă. Aceasta o spun prietenii de acolo, cari sunt doar la faţa locului.

Răspunsul e acesta. Nu toţi - recunoaşte şi Basarabia - sunt aşa. Şi apoi rămâne bună pentru toate locurile şi toate timpurile învăţătura Evangheliei: "Nu vreau moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu". De ce nu s-ar încerca, cu toată stăruinţa şi iubirea, întoarcerea rătăciţilor? De pildă, cum facem noi aici. Şi nu fără folos. Numai păcătoşii ce nu se pot căi şi schimba, aceia trebuie nimiciţi, ca oameni însă, şi nu ca o clasă. Căci, puţini cum suntem, nu putem arunca nici o aşchie din lemnul care tot se mai poate aprinde, încălzind şi luminând.

O veste bună din Basarabia

Preoţimea românească din Basarabia şi-a deschis de Sf. Dumitru tipografia de limba moldovenească. Inaugurarea ei a fost o zi care va rămânea înscrisă în analele culturii noastre, iar pentru basarabenii înşişi o dată din cele mai fericite. S-a şi vorbit româneşte la serbare.

Prieteneşte pentru noi s-a arătat şi Mitropolitul, deşi e rus, şi chiar guvernatorul, care nu s-a sfiit a recunoaşte fiinţa celor un milion şi jumătate de "moldoveni" în Basarabia şi nevoia ce este de a li se da cetire pe limba lor.

Din Bucureşti era de faţă tânărul Sergiu Cujbă, un basarabean şi el, care a vorbit răspicat şi frumos despre foloasele culturii, adăogind că ea nu înteţeşte răscoale şi nu aruncă în aer stăpânirile, ci-şi are - adăugim - drumurile şi metodele şi izbânzile ei (o, ce izbânzi minunate, trainice, veşnice!).

Oficialii vorbeau ruseşte, deşi nu cu trufie, dar cinstiţilor preoţi cari au făcut tiparniţa în româneşte nu li s-a ţinut de rău că au făcut să audă şi ei ca şi oaspetele de la noi acea limbă al cării sunet se va desface din călătoriile harnice ale slovelor pentru cărţile bisericeşti pe înţeles.

Începutul acesta cultural nu e strălucitor, nici pretenţios. Se începe acolo în plin veac al XX-lea, aşa cum s-a început aiurea cu mult timp în urmă, şi desigur nu fără folos. Şi în alte dăţi, pe alte plaiuri, din cartea bisericească pe româneşte şi-au luat zborul scrisul, şi apoi şi gândul românesc!

Erau de faţă şi redactori ai ziarului Basarabia. Aceşti tineri crescuţi în şcoli înalte ruseşti, stăpâniţi de cetirea literaturii ruseşti revoluţionare, înrâuriţi de prieteni ruşi revoluţionari, nu puteau să vadă odată în ochi pe preoţii "înapoiaţi" ai unei legi de care vremile nouă n-ar mai avea nevoie. Prin popor, scriau ei, şi numai prin popor se poate face mântuirea poporului, pe lângă care grija pentru neam îşi are un rost ceva mai mic. Când li s-a dat aici sfatul de a uni într-un mănunchi pe toţi românii din toate clasele, s-a sculat cutare basarabean, medic în România, şi s-a răstit la mine căzăceşte, cu nagaica.

Acum iată că şi bietul popa foloseşte la ceva. Şi dintre aceşti popi s-a ridicat chiar o urare, din inimă, pentru cel dintăi ziar românesc ce iese între Prut şi Nistru. S-a mulţămit de redactori, şi Basarabia laudă acum neobosit fapta preoţilor.

Aşa e bine.

Dureri și speranțe din Basarabia

Dintr-o scrisoare a unui basarabean:

"Aici pe la noi în Basarabia e linişte, dar ca balaurul cel îngrozitor din poveşti se târăşte o reacţie care este mai ales pentru aceea ameninţătoare, pentru că vine, nu din partea guvernului, ci din partea societăţii şi poporului. La ultimele adunări din Chişinău - unul din cele mai "moldoveneşti" ţinuturi ale Basarabiei - când era vorba despre învăţământul pe limba românească în şcolile săteşti ale zemstvo-ului, toţi reprezintanţii, în număr de doisprezece, ai ţerănimii au fost contra, şi propunerea a fost răspinsă. D. Dicescu, mareşalul nobilimii, preşedintele adunării, a fost indignat, şi, după încheiere, nu găsia destule cuvinte pentru a explica ţeranilor ce nedemnă a fost purtarea lor într-o chestie naţională. "Alianţa Poporului Rusesc" - o societate extremă, cu scopul propagării ideilor naţionaliste ruseşti şi cu tendinţă pan-rusificatoare, răspândeşte ideile sale prin popor şi a deschis pănă acum o mulţime de secţiuni prin toată Basarabia.

Ţeranii noştri se înscriu în "Alianţă"."

Basarabia anunţă solemn că n-are nevoie de sfaturile noastre.

Noi, mai modeşti, avem nevoie de lămuririle şi sfaturile oricui în anume privinţă ştie mai mult decât noi şi scrie pentru binele nostru.

Cu riscul de a supăra şi altă dată pe tinerii luptători de la Basarabia, li vom spune oricând că ei nu trebuie să aibă nici o legătură cu vreun partid rusesc, ci să lucreze pe cale culturală - mai ales - şi cu ajutorul românilor buni din orice clasă la formarea unei conştiinţe româneşti acolo.

De alminterea sunt foarte bucuros că prin discuţia cu mine, necunoscătorul profesor din Bucureşti, foaia "moldovenească" din Chişinău a ajuns a spune lămurit că e "naţional-poporană", şi nu "poporanistă-naţională", cum părea pănă acum şi cum dorim să nu mai pară de acum înainte.

Şi daţi-mi voie o întrebare: vă plac jidanii, sau măcar unii dintre jidani? Ar fi încă o bucurie să aflăm că nu vă place nici unul.

Încă o întrebare pentru Basarabia, cu prilejul anunciului de bancă din fruntea nr-lui 51.

Banca de la Popovca, din ţinutul Cetăţii Albe, zisă turcoruseşte Akkerman, e o bancă ţerănească oarecare sau o bancă de ţerani români? Vezi că unuia dintre "democraţi" îi zice Naiacevschi şi altuia Nimerenco, şi numai la urmă uite şi un Pădureţ al nostru!

Un interesant studiu despre datinele la nuntă la românii basarabeni se începe în nr. 51 al Basarabiei.

Dr. Radovici şi-a dat osteneala de a conduce însuşi pe la aşezămintele de cultură din Bucureşti pe studenţii basarabeni veniţi la Expoziţie.

Şi la Constanţa au mers studenţii basarabeni.

Iarăşi ca un eveniment cultural se poate privi cea dintăi predică românească ţinută la Chişinău în biserica cimitirului. Vorbitorul, un tânăr, D. Niculeţ, a vorbit limpede, amintind pe Petru Movilă şi atribuind opririi limbii româneşti decăderea "moldovenilor" în Basarabia.

În seminarul din Chişinău s-a făcut o catedră de "moldoveneşte": titularul e un fost seminarist ieşean, Constantinescu, fiul unui preot de la Sf. Nicolae cel Sărac.

Un preot îndeamnă în Basarabia pe clericii de la "Frăţimea Naşterii lui Hristos", cari tipăresc de la un timp în Chişinău cărţulii traduse din ruseşte, să-şi înalţe scopul şi să-şi întindă cercul de activitate culturală.

Basarabia împlineşte şase luni de luptă. Cu acest prilej, eaşi aminteşte greutăţile şi suferinţele şi făgăduieşte a lupta aprig "pentru o viaţă cetăţenească şi culturală pe temeiuri naţionale".

La 3 decembrie 1906 a fost în Chişinău o frumoasă serbare românească. Cânta corul "moldovenesc", din care fac parte şi ţerani. Tânărul Cujbă, din Bucureşti, a ţinut o cuvântare despre muzica poporului. Pe lângă vechi cântece din Moldova lui Alecsandri, s-au cântat şi cele două romanţe ale lui Eminescu: Ce te legeni, codrule şi Somnoroase păsărele. O domnişoară Costinescu a cântat din gură, între altele Amintirea Basarabiei, dl. Gh. Madan, venit de puţin timp tot de la noi din Bucureşti, unde a urmat Conservatorul şi a fost ciomăgit la 13 mart, a declamat din Coşbuc. Nu a lipsit Mult e dulce şi frumoasă a bătrânului Sion, nici Hai Ileană la poiană a lui Gavriil Musicescu, nici Fiii României, pe care o cântau la noi copiii în anul proclamării Regatului român, nici gloriosul imn Deşteaptă-te, române, pe care-l îngăduie pomojnicii ţarului, dar nu ciocoii şi boierii României libere. S-au vărsat lacrimi de bucurie, s-au purtat pe umeri ca nişte învingători cântăreţii.

Pare că-ţi vine, aflând acestea, o veste din altă lume... O dată ce-nvie, sufletul nu se poate opri: el se hrăneşte din înseşi nădejdile sale. Praf se fac înaintea lui toate alcătuirile, cât de uriaşe, ale lumii.

Uitaţi-vă numai la ce se petrece în Basarabia.

Primim nr. 1 al "gazetei naţionale independente" Moldovanul din Chişinău, a d-lui Gh. Madan. Articolul prim făgăduieşte luptă pentru cultură şi gospodărie în margenile formelor politice actuale. Foaia nu va ataca guvernul rusesc, precum cealaltă foaie, împotriva căreia pleacă cu duşmănie, Basarabia, nu atacă şi nu va ataca râia basarabeană a jidovismului. Forma literară e mai bună. Se face un loc amintirilor istorice ale Moldovei, pe care Basarabia le ignorează. Se predică unirea creştină a tuturor "moldovenilor" pentru scopuri "moldoveneşti".

Totuşi chestia cu colonelul de jandarmerie din Chişinău ar trebui s-o lămurească dl. Madan. Mi se pare că noi n-avem, în bine sau în rău, nimic a face cu jandarmeria de acolo. Şi partea în care noi, ăştia din România, suntem pocniţi în frunte cu vorba "străini", pune pe gânduri. Să nu fi scris aici colonelul fără ştirea d-lui Madan, care voia să se lupte cu tânărul Cujbă?

Ziare basarabene

Încă o foaie românească ni trimete Basarabia.

Viaţa basarabeană care iese într-o ediţie cu buchi şi în una cu litere latine, pentru noi, are scopul de a lucra pe terenul cultural pentru binele "moldovenilor" din ţara de peste Prut. În cel dintăi articol ea spune adevărul acesta, elementar pentru noi: "E absurd, după părerea noastră, că Basarabia ar putea susţinea revoluţia rusească". Gazeta cea nouă făgăduieşte a lupta pentru înfrăţirea claselor româneşti din Basarabia. "Înfrăţirea între noi şi ruşi" i-o lăsăm pe suflet (să-i mistuie dacă nu-i cade greu!). Dar poate că e o nevoie de tactică locală, şi atunci se poate admite. Dl. Al. Nour, redactorul foii, răspinge polemica de hărţăială. D-sa a scris cândva la Adevărul, dar nu ştia cu cine are onoarea, - şi i-a părut rău.

Ediţia chirilică are deosebiri. Şi în ea se spune lămurit că "moldovenii" nu vor hotărî sorţii de izbândă ai Revoluţiei ruseşti. Iubirea pentru cultură, pentru neam, fără deosebire de clasă, pentru lumină prin naţionalitate va hotărî şi soarta acestei foi. Dorim mai mult interes pentru lucrurile româneşti de un caracter general.

În ceea ce priveşte deosebirea dintre cele două ediţii, ar trebui ca ediţia în litere latine, fiind mai mult pentru noi, să dea, pe un spaţiu mai mic, un buletin al vieţii basarabene în toate formele ei, lăsându-se articolele de îndrumare, sfaturile, veştile ruseşti pentru ziarul cu buchi.

Moldovanul, foaia d-lui Gh. Madan, iese şi mai departe, dând cetitorilor din Basarabia o cetire literară folositoare şi ferindu-se de orice ciocnire cu cârmuirea. Veşti din România şi alte ţeri române nu dă. Va trăi mult şi va folosi ceva.

Iar Basarabia democratică şi cam revoluţionară şi aplecată spre socialism pare a se fi stins fără înştiinţare şi fără prohod. Nu vom uita că a fost cea dintăi foaie ce a îndrăznit a ieşi româneşte în acea ţară pecetluită cu şapte peceţi. Şi de aceea ni pare rău de sfârşitul ei.

Basarabia de azi, așa cum o înfățișează un guvernator al ei

Puţine le mai putem şti despre românii din Basarabia şi despre ţara lor ţinută în sălbăticie, în cel mai adânc întunerec al minţii şi cu gând rău împestriţată prin aducerea a orice fel de neamuri în locul bieţilor moldoveni momiţi cu făgăduieli de pământuri - veşnica lor dorinţă! - pe malurile reci ale apelor siberiene.

Ei înşişi nu scriu, nu mai scriu: n-am văzut, de un timp, nici Moldovanul d-lui Madan; se vede că loviturile distrugătoare cad acum şi asupra foilor de literatură şi cultură a poporului, căruia-i împărtăşesc în acelaşi timp şi, cu tot respectul, ştirile despre cârmuire şi măsurile binevoitoare luate de dânsa. De aceea ni face un dar neaşteptat fostul guvernator basarabean după pogromurile ucigătoare de evrei, din Chişinău, prinţul Urusov, când tipăreşte memoriile sale relative la această trecere a sa prin Chişinău. Apărute în ruseşte, traduse în Universul în ce priveşte vizita lui Urusov la Iaşi întru întâmpinarea Regelui Carol şi potolirea unei mişcări de răzeşi nemulţămiţi cu hotarele încălcate, - ele apar acum în întregime supt forma franceză pe care li-o dă, - împreună cu o prefaţă de obişnuite tânguiri asupra nedreptăţilor ce sufere prietenosul şi dezinteresatul neam al lui Israel, - un domn Perschi, pe care-l bănuim că a fost fericit de Dumnezeul părinţilor săi cu o coborâre din chiar acest neam ales, şi nu cules.

Ce e Urusov, se poate spune uşor. Un om harnic şi modest, urând uniforma, despreţuind orice alte discursuri decât ale sale, şi chiar pe acestea înainte de a le ţinea, - aşa-l judeca boierimea şi "inteligenţa" din Chişinău, cel puţin după asigurarea prinţului însuşi. "Bun prieten al jidanilor", i-ar fi zis opinia publică, prea expertă acolo în chestii jidoveşti ca să se poată înşela. Ce crede însăşi excelenţa sa despre sine, se vede uşor: că e un om superior, care ştie să răzbată-n sufletul suveranului său, care se pricepe a pune la locul lui pe miniştri, care-şi dă seama de datoria sa omenească de a iubi pe toţi oamenii şi de datoria sa oficială de a ocroti deopotrivă pe toţi supuşii măriei sale împărăteşti. Atâta şi nimic mai mult. Poate că i se pare că e puţin.

De fapt, sunt azi în Rusia oameni pentru cari veacul al XIX-lea n-a trecut asupra ideilor şi sentimentelor în legătură cu politica. Ei sunt, deşi călătoresc de la Kaluga la Chişinău şi de aici la Tver, nobili francezi din Parisul veacului al XVIIIlea, ucenici ai lui Voltaire în stil, ai lui Rousseau în idei, contemporani ai "enciclopediştilor". În cer poate că nu e nimeni, pe pământ sunt oameni pe cari trebuie să-i priveşti cu o nepărtenire care se poate numi mai bine indiferenţă şi cu un zâmbet în care scapără ironia. Evreu sau creştin, rus, moldovean, armean, jidan, nobil, preot, om de rând, - toţi sunt reprezintanţii, asemenea între ei, ai speciei umane, frământată de patimi şi înşelată de gânduri pentru care filosoful are un uşor zâmbet de boier mare, bine crescut. Şi acum, asupra tuturor acestor supuşi, cari cheamă luarea-aminte prin birul pe care-l dau şi slujba militară pe care o fac, este guvernul, care nu e ţinut şi n-ar putea fi ţinut să înfăţişeze un principiu, să apere o tradiţie istorică, să servească un ideal, ci e dator numai să ţie liniştea între miile de oameni mărgeniţi, cari, altfel, în prostia lor, s-ar încăiera.

Unui astfel de om nu-i poţi aduce critice întemeiate pe conştiinţa că el e în adevăr răspunzător. E interesant însă a-i merge pe urmă.

Ceea ce facem aici.

Urusov se crede chemat la apărarea evreilor basarabeni, şi ca "filosof" şi ca guvernator. Când ajunge la Chişinău, primeşte o deputaţie a prigoniţilor, şi-i răspunde cam aşa: ei sunt "o rasă bogat înzestrată", cari neapărat biruiesc supt raportul economic pe moldoveni şi ruşi, "blajini şi fără răutate", lipsiţi de "mobilitate" şi cari "n-au tendinţa de a strânge bogăţii, nici capacitatea ce trebuie pentru aceasta"; "deşi întăi producători ai bogăţiilor, producătorii lor imediaţi, oamenii de ţară nu ştiu să le păstreze nici să le schimbe; îi veţi întrece totdeauna în această privinţă"; evreii sunt rugaţi apoi să se poarte "cuviincios" cu aceşti nevrâstnici, să cruţe nedestoinicia şi slăbiciunea lor. În schimb, li se îngăduie a merge cu alai solemn de 30 000 de oameni pentru a îngropa la cimitir fărâmele cărţilor sfinte pe care le rupseseră răsculaţii. Aceasta se petrece fără zgomot şi fără bătaie, şi fireşte că meritul îl au evreii, cari, după sfatul ce li se dăduse, au cruţat; de atunci, scrie Urusov, s-a născut în sufletul său iubirea pentru ascultătorul neam evreiesc.

Dar acest mare iubitor de jidovime e silit totuşi a o zugrăvi, - ici şi colo, în linii şi schiţe care fac, fără voia lui, un tablou, - aşa cum o ştim noi în ţară şi cum o ştiu toţi aceia cari, oriunde şi oricând, au avut a face cu dânsa.

La Bender în gară lume de toate treptele şi de toate rasele e adunată pentru a primi pe noul guvernator. Acesta recunoaşte pe evreii cari erau să-l câştige apoi aşa de mult: ei îl "arată cu degetul" şi vorbesc tare despre dânsul. Cuviinţă şi modestie, şi mai ales dovadă de prigonire. La Chişinău, unde evreii sunt 70 000 la o poporaţie de 140 000 de oameni - cresc şi se înmulţesc în suferinţă! - ei îşi răzbună pentru pogrom purtând doliu public, închizând prăvăliile, şi mai ales dând drumul lucrătorilor creştini. Deci lipsă desăvârşită a exclusivismului de rasă. După discursul cel mare al excelenţei sale, se putea vedea, la primblare, sâmbătă, "o mulţime compactă de evrei şi evreice gătiţi": sfioşi şi fricoşi cum sunt, scot de acolo pe creştini, cari, ei, au prostia de a se crede stăpânii ţerii din moşi şi strămoşi. La audienţe, guvernatorul abia poate scăpa de gura evreilor, cari "exagerează faptele" şi dau amănunte prea din cale-afară ca să le poată crede cineva în totul". Cea mai mică făgăduială-i face să năvălească a doua zi chiar după răspunsul definitiv.

În viaţa de toate zilele, "e de necrezut uşor să prăzi pe moldovean, care merge de la sine înaintea jafului". Cine foloseşte şi cine l-a adus în acest hal, pe lângă buna administraţie muscălească, despre care va fi vorba îndată, înţelegeţi: împotriva legii de la 1882, care opreşte pe evrei de a ţine moşii în arendă, bieţii oameni prigoniţi le ţin mai pe toate, conrupând administraţia cu 50 de copeice, taxă de mită, la hectar. Altă lege opreşte aşezarea evreilor în sate. Ţinutul Hotinului are însă nu mai puţin de 8 000 în mijlocul sătenilor. Evreii sunt opriţi de a sta la hotare; la Noua Suliţă însă, unde se neguţează cu paşaportul cel ieftin - şi ilegal - de 3 ruble, un evreu face un venit de 15 000 de ruble pe an; un bon cu iscălitura acestui stăpân al stăpânirii hotărăşte tot, în schimb, el ţine pe toţi funcţionarii, cu casa, mâncarea, băutura şi toate viţiile. Înaintea oraşelor - precupeţia fiind oprită şi, în orice caz, foarte dăunătoare pentru ţeran - stau precupeţi cu grămada, şi Urusov îşi bate joc de un ofiţer care obişnuia să împrăştie cu biciuşca pe aceşti exploatatori fără milă şi fără ruşine. Pănă şi în biserica Mitropoliei se încumetă să intre evreii, şi acelaşi ofiţer e luat în râs pentru că a împiedecat pe doi din ei să calce în lăcaşul sfânt. De altfel, evreul basarabean n-are frică de oaste: alt ofiţer, care lovise pe un negustor jidan pentru că-l insultase, e bătut, împreună cu un coleg, de calfele prăvăliilor jidoveşti, care târăsc prin praf şapca împodobită cu cifra ţarului.

Încă o apreciere: evreul are o desăvârşită "indiferenţă pentru laturea idealistă a oricărui fel de politică" şi cel mai straşnic revoluţionar se face apărător al ordinii când rublelei sună în tejghea.

Al doilea flagel pentru "proştii" din Basarabia sunt administratorii ruşi, pe cari tot Urusov are bunătatea să-i descrie. Să-l urmăm iarăşi.

Ţarul ştie că limba moldovenească e de obârşie latină şi se teme de înrâurirea pe care România o poate avea în Basarabia. Ministrul de Interne vrea să smulgă ţinutului Ismail legile româneşti rămase după l878. Urusov se gândeşte chiar că acest ţinut, cu toată Basarabia de Jos, s-ar putea întoarce la România, "care-i întinde braţele de peste Prut". Pănă atunci însă, jaful în permanenţă va domni.

Ostaşii împărăteşti fură de zvântă; guvernatorul însuşi o spune, de hatârul evreilor săi măcar. Poliţia din Chişinău fură pe an, din partea ei, un milion de ruble, şi acelaşi guvernator asigură că poliţia din Petersburg nu se satură fără 15 milioane. Comisarii de sate merg în trăsură cu patru cai, iau clasa I în tren şi pot pierde la jocul de cărţi mii de ruble. Ei îngăduie petrecerea evreilor la sate şi arenzile jidoveşti. Unii, pe lângă taxa de 50 de copeice la hectar, sau fie şi în locul ei, capătă de la evrei pământ şi vite. Călătoresc, cu drept şi mai ales fără, pe seama sătenilor, cari dau pe an 360 000 de ruble pentru căruţele şi trăsurile înaltei cârmuiri.

Al treilea flagel: boierii n-au neam şi aproape n-au lege. Pe moşii culeg dijma târgului; cel de la Ungheni strânge 10 000 de ruble pe an. Nu dau chitanţă pentru acest venit medieval, şi, dacă vreunul o cere, administraţia-l ia în primire. La Chişinău, muzica e veşnic la clubul nobililor, şi, la 8 ceasuri de dimineaţă, când oamenii ceilalţi şi-au început munca, ea cântă în stradă pentru plecarea triumfală a celor ce au câştigat şi a celor ce au pierdut la jocul de cărţi. Fac planuri şi cheltuieli nebuneşti, ca acel "Adăpost al nobleţei", clădit de Balş, care a văzut la urmă că nici un "decavat" nu se înjoseşte a veni să locuiască în el. Fură la aşezăminte de binefacere, şi capătă decoraţii împărăteşti în schimb!

Să credem pe dl. guvernator. D-lui ştie ce spune!

Într-un colţ, excelenţa sa a văzut şi pe prostul ţeran care plăteşte şi îngăduie toate acestea. L-a văzut în genunchi, cu jalba pe cap, l-a văzut dormind lângă carul cu marfa jidanului, l-a văzut luat în râs, înşelat şi, totuşi, senin. Şi a socotit atunci că are înaintea sa un dobitoc nesimţitor, cu faţa singură de om. Nefiind creştin şi neavând pe umeri o mie de ani de apăsare şi suferinţă, n-a înţeles ce zace în inima acestui biet om năcăjit, despre care spune totuşi două lucruri: că nu poartă ură nimănui - semn de stupiditate - şi că s-au ridicat cu toţii în ultimul război cu dorinţa pătimaşă de a-şi sluji împăratul pe câmpul de război, străin de ei, al Asiei depărtate, - semn de "lăudăroşie", scrie tovarăşul de neam şi de clasă al celor cari de o mie de ani au rupt-o de fugă supt Port Arthur şi în tot largul Manciuriei.

Acuma faceţi ce voiţi, evrei răpareţi, funcţionari mitarnici, boieri chiulangii şi petrecători, guvernatori filosofici cu ironia pe buze. Dar, când se va ridica acesta, prostul de azi, cu arma în mână, sau cu lumina culturii în minte, atunci, - atunci o să vedeţi voi!

Jalea pentru Basarabia pierdută

Am știut noi toți, cel de sus ca și cel de jos - afară de câteva uscături trândave, care se laudă cu stearpa lor mărire, - cel bogat ca și cel sărac, cel cu învățătură din carte și cel cu înțelepciune din viață, am știut să ni arătăm, cuviincios și liniștit, dar hotărât și puternic, jalea pentru că, acuma o sută de ani, rusul, biruitor asupra turcului, a rupt și a tras la dânsul jumătate din vechea noastră Moldovă.

La Chișinău, unde stă guvernatorul Basarabiei și vlădica rusesc care blastămă vorba și cartea românească, s-au tras clopotele, s-au purtat prapurele pe stradă și s-au întins mese pentru mâncare și băutură fără plată, ca la pomana morților.

Slobozi sunt dumnealor, muscalii, să-și tragă clopotele, săși primble prapurele și să-și facă și pomană înainte de a-și da obștescul sfârșit. Vor ușura românilor înmormântarea străinului care i-a biciuit, i-a stors și i-a umilit.

Noi, din partea noastră, am înțeles altfel. S-au făcut slujbe pe la biserici pentru toți ai noștri cari, pe pământul furat, au muncit și au adus jertfe fără să li se ție în seamă. S-a strâns lumea ca să audă cum, de două ori, la 1812 și la 1878, creștinul a luat de la creștin, prietenul de la prieten, cel îndatorit de la cel care-l îndatorise și cel bogat de la cel sărman. Și pe străzile orașelor celor mari fiecare trecător a fost rugat să dea câte ceva, cât îl lasă puterea și tragerea de inimă, pentru ca să se poată alcătui la Iași o casă în care să stea și să afle hrană feciorii de români din Basarabia, cari n-ar vrea să se adape de tulburea învățătură muscălească, ci de limpedea învățătură în graiul lor, la școala înaltă din Iași.

S-au strâns, credem, vreo 10-15 000 de lei. Și o să mergem și până la 50 000. Și foaia noastră a început să primească bani pentru casa românească a basarabenilor.

Și nu credem că e departe ziua când, în fața făcătorilor de întunerec, vom ridica, pe temelii de drept și de jertfă, lăcaș de lumină!

Accidentul Vlădicăi Ciceagov

Serbarea, la Chişinău, a anexării Basarabiei. Zi de rugăciuni şi de praznice, de provocaţie şi de beţie; zi de imoralitate cinică faţă de Dumnezeu şi de imoralitate cinică faţă de oameni.

Totul e pus la cale de vrednicul ierarh basarabean, păstorul tuturor sufletelor creştine, care sunt mai toate suflete de "moldoveni". El ştie ce a spus Sfântul Pavel despre graiul popoarelor, sfânt înaintea Domnului, şi a cetit de atâtea ori Evanghelia Pogorârii Sfântului Duh asupra Apostolilor cari prin voia cea de sus capătă puterea de a vorbi pe înţelesul tuturor neamurilor. El îşi dă seamă că, dacă, pentru vechiul Israel, limbile naţionale erau blăstămul trufiei de la turnul Vavilonului, pentru Hristos Mântuitorul ele sunt îndeplinirea unei porunci din ceruri.

Dar Serafim Ciceagov e un muscal, un nobil muscal, un fost ofiţer rus. El e din vechiul Israel, frământat din ură, apăsare şi intoleranţă. Dumnezeul lui e cazon şi nu ştie decât ruseşte; poliţia şi jandarmeria lui de vlădici şi preoţi n-are altă menire decât de a tunde căzăceşte naţiile şi a le îmbrăca în mondirul împărătesc.

Azi a biruit iarăşi. A făcut să se decreteze oficial sărbătoarea urii, a ameninţării, a batjocurii. Şi el ţine să fie acolo în clipele când se va proclama, în auzul miilor de robi doriţi de o pâne şi un păhar de rachiu, gloria armelor ţarului care i-au câştigat o brazdă de pământ de la nişte bieţi creştini cari nu s-au luptat, ca la 1812, ori ca la 1878, s-au luptat cu duşmanii ţarului.

Şi iată-l cetind cuvintele binecuvântării care cuprinde un blăstăm. Pare că întinereşte. E ostaşul ce a fost: aurul nu e al odăjdiilor de arhiereu, ci al uniformei luptătorului; cârja-i luceşte înaintea ochilor ca o baionetă; din căţuia de argint fumegă sânge, şi mirosul de tămâie se preface în greul miros de după luptă: praf de puşcă, sudoare, moarte. Şi vlădica Serafim, cu numele îngeresc, se bucură.

Ziarele au spus că atunci a căzut. Desigur, de căldură... Era în mai şi o zi cu soare. Dar, când am cetit noi aici, în cugetele fiecăruia auzit-am un glas care spunea că nu este încă un Dumnezeu pentru nedreptate şi că Dumnezeul cel drept răspinge şi doboară pe acei cari cutează să ridice către dânsul prinosul crimelor vechi ca şi al crimelor nouă.

Comemorarea pierderii Basarabiei

Nu pentru a "ofta", cum spune pe hârtie roşie, cu obrăznicie, un manifest revoluţionar, nu pentru a plânge, precum nici pentru a enunţa sentimente de ură, făgăduinţe de răzbunare, ne-am adunat aici. "Oftează" aceia cari urmăresc lucruri ce nu le-au avut şi nu pot să le aibă, ca acei tulburători cari nu vor vedea niciodată, neam de neamul lor, o societate socialistă în care, în locul sufletului care târăşte un trup, să fie armonia trupurilor sătule, hotărâtoare şi pentru sufletul despreţuit. Noi vorbim aici de lucruri pe care le-am avut şi pe care avem dreptul de a le avea, - şi aici nu încape nici o "oftare".

Şi vorbim de lucruri pe care le avem. Dacă a avea o ţară înseamnă a-ţi trimete într-însa soldaţi de graniţă, poliţie, funcţionari cartofori şi beţivi, - Basarabia nu e a noastră. Dacă însă aceasta înseamnă a-i lucra toate ogoarele, a-i înfăţişa toată munca, a-i da toţi apărătorii, - atunci e a noastră, şi nu a celorlalţi, Basarabia.

Nu voi face să se audă nici plângerea obişnuită că suntem puţini, slabi, săraci, nenorocoşi. Am găsit drumul norocului, şi cel dintăi pas făcut pe dânsul e o singură înaintare spre biruinţă: e drumul muncii solidare şi disciplinate.

Acum o sută de ani tocmai, la 16 mai 1812, prin tratatul de la Bucureşti, între Rusia şi Turcia, am pierdut pământul pe care numai cu greu îl pot numi, împotriva adevărului istoric: Basarabia, căci Basarabia era numai partea de la gurile Dunării. E oare o umilinţă în aceasta? Am stat noi la luptă, am fost biruiţi, ni s-a smuls o parte de ţară printr-un tratat pe care noi să-l fi încheiat, iscălit şi jurat?

Sunt popoare cărora aşa ceva li s-a întâmplat şi care, cercetând împrejurările pierderii dureroase, ajung la încheierea că nu e motiv să simtă umilinţă pentru biruirea lor. La 1871 sau luat Franciei două mari şi frumoase provincii: Alsacia şi Lotaringia. A fost o armată franceză care a pierdut lupte, un guvern francez care a pierdut lupte, un guvern francez care a iscălit o pace neprielnică. Şi totuşi fără umilinţă se gândesc francezii la acel "an grozav", ale cărui triste urmări şi pănă astăzi nădăjduiesc să le poată îndrepta, vorbind sau ba de visul pe care se simt datori a-l urmări. Atunci a fost înfrânt imperiul, răzimat pe oştirea ce exista în parte numai în cadre şi era înarmată numai pe paginile condicelor de socoteli, imperiul bătrânului, bolnavul Napoleon al III-lea, imperiul unei curţi conrupte, risipitoare şi fără grija viitorului. Că acest imperiu se întemeiase pe consimţimântul naţional al plebiscitului, că el fusese aclamat frenetic a doua zi după biruinţile din Crimeea şi din Italia, că naţiunea franceză salutase în el gloria înviată a zilelor lui Napoleon cel genial, ce are-a face! Francezii simţeau şi simt că nu ei, libertatea lor, energia lor naţională, răspunderea lor au fost strivite de germani. Şi astfel anul de jale nu e pentru dânşii un an de ruşine.

Cu atât mai puţin trebuie să plecăm noi fruntea la amintirea sfăşierii din 1812. Noi, România, noi, neamul românesc. România nu exista, şi în acea jumătate de Românie care era Moldova, nu se gândea nimeni că o Românie ar fi cu putinţă, că ea ar fi un bine pentru cei cari sufereau de multe apăsări şi stoarceri. Domnul dinaintea năvălirii era un grec şi boierii greco-români, cu două graiuri, erau împărţiţi prin aceasta chiar între două suflete naţionale. Şi atâta trăia în toată ţara: această boierime fără ideal şi fără alt simţ pentru ţară şi pentru neam decât acel instinct elementar pe care nimic nu-l poate dezrădăcina din suflete. Li-a părut rău că au pierdut partea cea mai largă a Moldovei, bogată în ogoare, în păşune pentru vite. Li-a părut rău mai ales ca moşieri, ale căror comunicaţii erau să fie tăiate de acum înainte printr-un hotar. Nici un suflet nu s-a sprijinit pe amintiri, nu s-a deschis către speranţe pentru a da o luptă desperată spre care s-ar putea îndrepta astăzi recunoştinţa noastră pioasă. Se gândeau doar cu frică la primejdia ca Moldova micşurată după sfăşiere să nu poată răspunde tributul către Poartă, şi cereau ca ea să fie întregită cu judeţe muntene pănă la Ialomiţa! Şi astfel azi, când am avea nevoie măcar de un singur erou, în numele căruia să facem prăznuirea, nu-l găsim, şi e nespus de dureroasă această lipsă. La parastasul făcut azi de câţiva oameni pioşi nu s-a putut rosti un singur nume de la 1812, şi a trebuit să se gândească organizatorii la acei bieţi flăcăi basarabeni, chemaţi în ultimul ceas pe câmpiile Manciuriei nesfârşit de depărtate, ca să ridice din noroi şi sânge - ca şi fraţii lor din România în 1877 - steagul împărătesc al Rusiei pe care fiii ei cei adevăraţi îl lăsaseră să li lunece din mâni. Precum şi ceilalţi cari au fost despoiaţi la 1812, suedezii, asemenea nouă prin situaţia grea, cu acelaşi duşman uriaş în faţă, dar superiori nouă prin valorificarea politică a elementului ţerănesc şi prin puterea morală ce rezultă dintr-o conlucrare paşnică şi legală a unui întreg popor, şi suedezii, zic, nu pot găsi, dincolo de trădarea regelui lor, de laşitatea clasei lor dominante, nici un erou al împotrivirii şi răzbunării, de care în veci să rămâie glorios legată pierderea Finlandei.

Fără conştiinţă era clasa boierească a Moldovei din anul 1812, călcând astfel datoria oricării clase dominante de a cuprinde şi exprima toate amintirile, toate speranţele, tot dreptul, toată mândria şi onoarea unui popor. Mulţi din membrii ei, şi boieri mari, au trecut Prutul pentru a se aşeza supt oblăduirea împăratului creştin fără a-şi da seamă că rosturile de căpetenie ale unui stat, paza liniştii şi a dreptăţii, n-au a face cu creştinătatea sau păgânătatea, ci numai cu valoarea etnică a unui popor.

Un steag nu fâlfâia în aer şi o oaste nu stătea supt arme. Moldovenii, de multă vreme încă, nu mai aveau voie să se lupte, căci ţerii lor nu-i trebuia altă apărare decât a stăpânilor cari erau să o vândă. Câţi din urmaşii mândrilor ostaşi de odinioară mai doreau să guste emoţiile războaielor, aceia nu nemeriseră în tabăra turcească, unde românii nu s-au îmbulzit niciodată, ci ei se găseau în rândurile ostaşilor ţarului.

Era o greşeală, o mare greşeală, mai mare şi decât a boierilor setoşi de stăpânirea străină. Un popor se poate ridica însă totdeauna peste greşelile sale, atunci când ele n-au produs viciile care străbat adânc în fiinţa lui şi-l distrug.

Peste greşeli ca aceea de atunci, să căutăm îndreptarea unei pierderi care nu poate să fie veşnică.

Nu folosesc şi nu trebuie ţinute în seamă făgăduinţile unor ruşi de omenie ca publicistul Durnovo. Am dori să vie cândva aici la noi ca să-şi dea seamă că este nu numai un drept, dar şi un popor în stare să şi-l ceară. Şi am dori să-l vedem şi noi, tocmai pentru că samănă aşa de puţin cu cei de acelaşi grai şi de acelaşi sânge cu dânsul. Dar, după experienţe ca aceea din 1878, când ajutorul nostru a fost răsplătit printr-o nouă smulgere a părţii din Basarabia pe care alţii ni-o dăduseră înapoi, să nu se supere că nu-l putem crede. Şi deci nu răspundem la oferta unei Basarabii corectate ca hotar şi a unor ţinuturi care se găsesc încă în pădure, pe trupul ursului austro-unguresc.

Nu folosesc nici apeluri ca acela care a pornit azi de la Bucureşti, de la persoane desigur foarte bine intenţionate, către un număr de ruşi liberali, "tineri", a căror adresă li-a fost dată de un cunoscător. Noi n-avem de cerut nimic de la nimeni şi nu ne îndesăm la nici o pomană. Prin astfel de cereri, demnitatea noastră naţională se atinge. Şi nu văd tocmai aşa de limpede deosebirea dintre rusul "bătrân" şi cel "tânăr" cari, cu toată deosebirea lor de vrâstă, mi se par a fi înainte de toate ruşi, aşa cum i-a făcut acel lung şir de ani în care s-a săvârşit alcătuirea sufletească a poporului rusesc.

Şi revoluţia rusească liberatoare, aceea n-are a face cu noi. Ar fi făcută pentru oamenii în genere, pentru cei supuşi şi apăsaţi, fără deosebire. Şi nouă ni trebuie ceva anume pentru neamul nostru, care e deosebit de celelalte şi cere măsuri deosebite pentru dânsul.

Suntem noi oare prea slabi pentru a lua asupra noastră sarcina de a ne restitui în drepturile noastre?

Să vedem. Astăzi o mare parte dintre români nu iau parte cu sufletul la viaţa neamului, pe când trupul lor foloseşte altora cari-i stăpânesc. În miile de cărturari ai Basarabiei s-ar găsi oare o sută de oameni cari să-şi dea seamă pe deplin de ce sunt, de ce valorează naţia lor, această Românie liberă, această cultură a ei, mai sănătoasă decât a Rusiei? Şi în sutele de sate româneşti ale Basarabiei, e oare în această clipă unul singur în care toţi: preot, învăţător, oameni din popor, să se adune pentru ca, în genunchi înaintea altarului, să facă pomenirea trecutului neuitat şi juruinţi pentru viitorul care nu poate întârzia? Şi în altele din provinciile nelibere, adesea nu e mult mai bine.

Aici la noi, cei cari am înţeles şi ne-am întărit în hotărârea de a fi ce trebuie să fim, suntem câteva mii. Ne-am strâns azi încă mai mult. Am simţit-o cu toţii. Zică orice vor voi sămănătorii de ură, sprijiniţi în lupta dintre partide care nu se sfieşte să aţâţe războiul civil, azi a trecut peste suflete ceva mai mare decât interesele şi rivalităţile de clasă. Ne-am simţit un popor, un singur popor. Şi furia urgiei din urmă ne mână pe toţi iute către limanul dreptului îndeplinit, al dreptăţii săvârşite.

Lucrăm către neîntârziata trezire a neamului întreg. Neînţelegerea de sus şi neputinţa inculturii, sărăciei de jos vor trebui să înceteze. Nu vom cruţa nici o silinţă pentru ca să ajungem acolo. Şi, atunci când, de la un capăt al teritoriului naţional până la celalt, va fi în milioane de oameni acelaşi simţ, aceeaşi conştiinţă, aceeaşi mândrie, ne vom întreba pe ce drum a pierit străinul care fusese cândva stăpân în moştenirea noastră!.

O carte despre Basarabia și împrejurările nouă din Rusia

Acum doi ani, scriind câteva pagini de informaţie despre războiul din Extremul Orient şi cauzele lui, îmi arătam credinţa că a venit şi pentru noi vremea să cunoaştem, potrivit cu firea, nevoile şi interesele noastre, lucrurile şi prefacerile mari care se petrec pe lume, dezrobindu-ne şi astfel de stăpânirea tiranică a străinătăţii, care ni nimiceşte sufletul, furişându-ne zi de zi elemente, materiale şi sufleteşti, de cucerire. Credinţa aceasta a putut să pară încă neîndreptăţită şi pornită dintr-un patriotism, dintr-un naţionalism prea îndrăzneţ. În adevăr, biata cărticică în care pusesem rodul multor cetiri, nouă şi vechi, şi o parte din sufletul mieu, pe care nu pot să nu mi-l cobor în tot ce scriu, spun sau fac, biata cărticică n-a fost deloc ţinută în samă. Alte scrieri româneşti despre acele groaznice frământări sângeroase pe ţermul şi pe luciul mărilor depărtate nau avut nici atâta noroc, şi ele zac în cimitirele librăriilor. În schimb, s-au cetit cu patimă lucrări înjghebate în pripă, fără ştiinţă şi fără simţ de răspundere, de cine ştie ce scriitoraş sau gazetăraş din Parisul adoraţiei noastre.

În ultimele timpuri s-a hotărât tot mai mult o schimbare în bine. Parcă înţelegem din ce în ce mai desluşit că avem şi menirea noastră şi tradiţiile noastre şi puterile noastre, oamenii noştri, pe cari ne deprinsesem a-i preţui puţin numai după ce străinătatea începuse a-i preţui mult. Înţelegem astăzi preţul informaţiei noastre asupra noastră şi chiar al informaţiei pe care scriitori şi cugetători români o pot da cu privire la viaţa de pe alte tărâmuri, apropiate sau îndepărtate.

De aceea, când am cetit într-un ziar bucureştean care nu merita această cinste, într-un biet ziar de speculaţie puţin cetit şi lipsit de orice prestigiu, frumoasele pagine, gândite şi simţite, pe care le tipărea cu privire la mişcările din Rusia şi la felul cum se cuvine să le judecăm, dl. D.C. Moruzi, cunoscut mie prin calda-i scriere mică despre Basarabia, l-am îndemnat să nu le lase în uitarea ce cuprinde neapărat vechile colecţii de ziare şi să le adune în volumul care este astăzi în fiinţă.

Poate că această încercare nouă de a ne lumina între noi despre tot ce trebuie să ceară interesul nostru, să aibă mai multă izbândă decât celelalte.

Dl. Moruzi e un om în vrâstă, cu multe necazuri şi cu puţini prieteni, izolat prin boala şi bătrâneţele sale de aproape orice înrâuriri şi sfaturi, aşa încât sufletul său se poate întoarce asupra lui însuşi, pentru a înţelege mai adânc şi a simţi mai tare, pentru a găsi cuvinte duioase şi a prinde ici şi colo câte un mărgăritărel de poezie. Astfel, adunându-şi puterile, care nu se cheltuiesc în vălmăşagul şi zbuciumul lumii din afară, el a fost în stare a da o carte scriind articole de ziar, pe când destui alţii dau numai articole de ziar în ceea ce se cheamă că e o carte.

Dintr-un neam care a dat domni Moldovei - doi domni, dintre cari unul, Alexandru Vodă, vrednic de cele mai mari laude, - dl. Moruzi a copilărit în Basarabia, unde a şi trăit o bună parte din tinereţea sa, pănă după război. Astfel, împrejurările basarabene şi chiar viaţa rusească întreagă, în principiile, apucăturile şi moravurile ei, îi sunt foarte bine cunoscute. Dacă n-a avut a face cu generaţia cea nouă, tot el o poate înţelege mai bine decât noi, fiindcă ştie supt ce înrâuriri a fost ea formată şi în ce mediu trebuie să trăiască.

Vorbind numai despre lucruri şi oameni a căror cunoştinţă o are pe deplin, autorul acestui volum - un autor fără nici o altă pretenţie, de alminterea, decât aceea de a spune adevăruri folositoare - nu e, ca atâţia alţi bătrâni, un înşiruitor sau mai bine un răspânditor de amintiri, mai mult sau mai puţin bine păstrate. Pe de o parte, e un spirit rânduit, care ştie să clădească acolo unde alţii ar fi răsturnat numai, claie peste grămadă, piatra, cărămida şi lemnăria lor. E unul dintre oamenii cari-şi văd subiectul întreg, cari-şi pot descoperi cel mai bun punct de vedere al lor faţă de dânsul şi cari ştiu să-l înfăţişeze în categorii fireşti, cu legătura strânsă. Fiind apoi un suflet simţitor şi delicat, cu înţelegere pentru literatură, pentru muzică - s-a încercat şi în compoziţii, în teatru, - el ştie, fără să caute şi să potrivească, a nu întuneca priceperea şi sinceritatea sa prin greşelile construcţiei stilistice. Deşi n-a făcut şcoală românească, deşi are cultura unui autodidact şi trebuie să-şi caute lămuririle istorice pentru anume capitole, care ar putea să şi lipsească, în câte o cărticică rusească a d-lui Zamfir Arbure, dl. Moruzi are un scris sigur, limpede, un rost convingător şi găseşte chiar din când în când comparaţia aleasă, adjectivul care scânteie, întorsătura care înduioşează.

Cartea sa se desface în două părţi.

Cea dintăi vorbeşte despre Rusia de astăzi privită faţă de revoluţia care ardea dăunăzi aşa de puternic şi care mai pufăie încă printre ruine. Dl. Moruzi îşi permite - se vor găsi oameni, fanatici sau de rea-credinţă, cari să-l critice pentru aceasta -, îşi permite a nu crede în putinţa înnoirii unei Rusii unitare prin sfânta Constituţie sau venerabilul Parlament. Lui i se pare că nevoi organice despart şi vor despărţi totdeauna acest ciudat conglomerat uriaş al împărăţiei "tuturor Rusiilor" care în cea mai mare parte nu sunt deloc şi nu pot fi Rusii, în fiinţele naţionale ce nu se pot sfărâma, nici prin puterea de ieri, nici prin teoria de astăzi. Nici raţiunea pură, nici tirania brutală nu sunt în stare a stânge flacăra, veche şi veşnică, a sufletelor atâtor neamuri care nu pot uita. Tot ce se face, de rusul vechi, răzimat pe stâlpul de aramă al ţarismului, sau de rusul nou, care flutură steguleţul reformei liberale sau utopiei socialiste, nu poate aduce contopirea sufletelor, menite să trăiască deosebi, ci pregăteşte mai curând avântul biruitor al sufletelor acestora, răsărirea noilor ramuri înflorite şi roditoare din vechiul trunchi rămas viu în adâncimile sale.

Pentru aceasta, vioi totdeauna - ca un tânăr -, umorist deseori, chiar spiritual mai mult decât o dată, dl. Moruzi cercetează deosebitele clase sociale, politice şi naţionale din Rusia, întruchipând din fiecare o fiinţă într-adevăr vie, botezată cu un nume caracteristic.

Urmează, ca parte a doua, acel studiu asupra împrejurărilor vieţii româneşti în Rusia pe care l-am analizat în cartea mea Neamul românesc în Basarabia.

Şi una şi alta, cu toate greşelile de istorie şi atâtea lipsuri, formează totuşi cea mai bună lucrare pe care a dat-o pănă astăzi un român despre împărăţia vecină, şi mai mult decât o pagină va trăi în literatura noastră chiar.

I

Se vor împlini în curând o sută de ani de la luarea Basarabiei de către ruşi. Adecă acum o sută de ani, prin pacea de la Bucureşti, din mai 1812, ei au luat partea de răsărit a Moldovei, şi anume partea cea mai bună, mai mănoasă, mai potrivită pentru creşterea vitelor, - cum ziceau plângând boierii de atunci, într-o vreme când fruntaşii ţerii nu mai ştiau să se lupte. Aceste întinse şi frumoase ţinuturi n-aveau pe atunci un nume osebitor, ca şi Moldova de Sus când ni-a luato Austria: răpitorii se grăbesc să acopere cu un nume fals, crezând că-şi pot ascunde astfel fapta rea, ceea ce au răpit.

La pacea din Bucureşti deci, Rusia, care nu purta război cu noi, Rusia ai cării ostaşi fuseseră primiţi totdeauna bine la noi, în ţară ospitalieră, primiţi cu crucea şi evanghelia de clerici, poate şi pentru a se aminti astfel acestor vânători de pământ străin dreptatea şi cruţarea creştinească, ni-a luat Basarabia pentru că avuse o socoteală cu Turcia. Crezuse că poate opri amândouă ţerile româneşti întregi, cu binecuvântarea lui Napoleon I, care numai Dumnezeu ştie de câte ori ne-a dat şi unora şi altora: au fost câţiva ani când numele Împăratului Alexandru Pavlovici, şi nu al unor voievozi români, a fost pomenit la liturghie şi scris deasupra uşii bisericilor ce se ridicau. Francezii pătrunseră însă în Rusia, şi atunci vecinii se mulţămiră şi cu o pradă mai mică. Trădarea fanariotului Moruzi din neam de domn român i-a ajutat la aceasta.

Ruşii vor serba ca o zi de bucurie centenarul anexării. Noi va trebui să o comemorăm ca o zi de durere şi ca o zi de trezire a speranţelor pe care le dă totdeauna dreptul veşnic, care nu poate fi învins, nici cucerit.

Cine va putea face această comemoraţie? Statul? Dar el are datorii internaţionale de care nu se va putea depărta. Cel mult dacă nu va trimete din spirit de bună vecinătate o telegramă de felicitări la Chişinău. Altă dată statul român, care-şi amintea încă bine de unde a venit, dintr-o mişcare a sufletelor, fiind mai puţin desăvârşit în corectitudine, mai puţin aplaudat de Europa, avea unele îndrăzneli pe care nici nu cutezăm a i le cere acuma. Când s-au împlinit o sută de ani de la răpirea Bucovinei, austriecii au serbat acea zi de bucurie, austriecii, reprezintanţii "culturii", ai "spiritului german", ai "credinţei germane", adecă, fireşte, rusnecii vagabonzi şi cerşitori, aventurierii poloni, cehi şi de alte neamuri, şi mai ales "austriecii" pe cari-i vedeţi şi răbdaţi aici lângă dumneavoastră, europenii de rasă asiatică. Au întemeiat în numele culturii o Universitate provocătoare, insultătoare, pentru a răspândi lumina între barbari: s-a întâmplat, ce e dreptul, că razele acelei lumini n-au ajuns pănă la noi, dar din Universitatea noastră, cea barbară, de la Iaşi, întărită ca spirit, pornesc tot mai multe raze, care descopăr românilor din Bucovina un trecut şi-i fac să întrevadă un viitor. Şi s-a mai întâmplat un lucru: că, nevenind la Cernăuţi barbarii Moldovei, barbarii români din Bucovina se grămădesc tot mai mulţi în Universitatea feciorilor de evrei, nu pentru a sorbi spiritul străin, ci pentru a întroduce pe cel românesc. Mâni energice de tineri lucrează pe frontonul Universităţii jubiliare, scriind pe dânsa "Universitate românească" şi începând a însemna în locul datei de anexare o altă dată, pe care o aşteaptă ei şi o aşteptăm şi noi.

Când discursurile triumfătoare răsunau la Cernăuţi, lumea se aduna la Iaşi, cu autoritatea comunală în frunte, pentru a inaugura într-un colţ năpădit de jidovime bustul de marmură al lui Grigore Alexandru-Vodă Ghica. Ghica a fost, cu tot sângele românesc revărsat în neamul său, un grec; moartea lui, doi ani după luarea Bucovinei, nu se datoreşte acestui eveniment. Îl pârâseră boierii la turci pentru simpatii faţă de Rusia şi pentru biruri luate pe nedrept de la ţară, şi turcul trimes să-l prindă a crezut că e mai uşor să ducă la Ţarigrad un cap tăiat decât un om viu. Dar popoarele au nevoie de oameni simbolici, cari să întrupeze o luptă, o biruinţă, o înfrângere, o tragedie. Când nu-i are, îi creează, şi astfel durerea noastră a înfăptuit pe acestălalt Grigore Ghica, deosebit de cel istoric, fals din punct de vedere al adevărului, dar care va trăi totuşi atâta timp cât şi durerea noastră.

Rusia nu obişnuieşte a face Universităţi de rusificare, pentru românii ei şi - mai ştii?- pentru noi; nu îndrăzneşte a le face. Cu ce clădire va comemora ea răpirea Basarabiei? Ar fi mai potrivit cu o temniţă mare. Cu una în care să între toţi românii de acolo cari vreau să fie români şi îndrăznesc a o spune. Dacă o astfel de temniţă s-ar face pentru ardeleni, la Alba Iulia, răpede n-ar mai încăpea oaspeţii într-însa. Cea din Chişinău ar rămâne goală: menirea noastră e să pregătim locuitori, cât mai mulţi, pentru dânsa. Căci fără vamă de suferinţi, fără lacrimi din prisosul durerii, fără sânge din prisosul vieţii nu se mântuie din robie un neam.

Statul român nu va cuteza poate nici măcar să orânduiască în mai 1912 publicarea unei cărţi despre Basarabia românească, despre cei o mie de ani cât au fost ale noastre aceste ţinuturi, ca un răspuns la cartea în care ruşii ar vorbi despre cei o sută de ani de când au această ţară. Să comemoreze măcar opinia publică; s-o dezveţe Liga Culturală de obiceiul ce are de a întreba la uşile partidului respectiv ce trebuie să facă în asemenea chestii, care admit pentru politiciani aceeaşi soluţie negativă. Să se facă oriunde comemoraţia, dar mai ales în oraşe ca acesta, care trebuie să fie turnuri de strajă, pentru a vedea peste hotar, pentru a pândi ceasul cel bun pentru a da lovitura cea cu izbândă.

II

Când Rusia a luat Basarabia, ea a avut grijă să păstreze un timp înfăţişarea românească a ţerii, să câştige prin recunoaşteri şi adăugiri de drepturi toate clasele, - mai toate măcar.

Guvernator a fost numit un Sturdza aşezat în Rusia şi ai cărui urmaşi erau să fie cu totul înstrăinaţi, în sens franţuzesc şi rusesc. Exarh al Sinodului rusesc, vlădică în Chişinău a fost aşezat un răzeş bucovinean, Gavriil Bănulescu, care a tipărit cărţi româneşti.

Boierilor li s-a cerut să se aşeze cu totul peste Prut ori săşi vândă în termin scurt moşiile. Cei mai mulţi au rămas în Iaşi şi au pierdut moşiile, cu totul ori aproape. Şi la noi în casă era un sipet mare de fier în care se cuprindeau multe petiţii ruseşti timbrate pentru o lungă cheltuială şi o mare pagubă, din care am rămas oameni săraci. Celor ce găsiră însă că e mai bine să primească oblăduirea împărătească, ce nu li s-a dat? Drepturi ca ale nobililor ruşi, cinuri de funcţionari, cordoane de cavaler, - juveţe prinse de gâturi plecate.

Clerul, în ţara unde pretutindeni arde lumina la icoane, în ţara unde statul sprijine Biserica sprijinindu-se pe dânsa, în care toţi se pleacă înaintea clericului, n-avea de ce să fie nemulţămit.

Şi, în sfârşit, ţeranii neliberi, cari aveau înaintea lor exemplul eroicilor răzeşi ai Orheiului şi Sorocăi, au prins ceasul prielnic al vânzării moşiilor pe nimic şi s-au împroprietărit pe brazda lor.

III

Fericit ar fi fost neamul nostru, cu toate clasele lui, în Moldova împăratului creştin, dacă un popor ar trăi, cum cred socialiştii, numai din viaţa trupului, dacă el s-ar simţi bine numai în oasele şi carnea lui. Dar un suflet dumnezeiesc se zbate în acest trecător înveliş al nostru, un suflet pe care altă voinţă decât a noastră îl duce pe căi ce cuprind răbdare şi suferinţă, dar de pe care toate chemările cărnii ce tinde spre mulţămire nu-l pot îndepărta.

Şi sufletul acesta nu putea trăi, adecă nu se putea dezvolta şi nu putea stăpâni în Basarabia. Aceasta se văzu îndată. Noua gubernie n-a dat nici un scriitor rusesc şi n-a putut păstra nici un scriitor român, decât doar înăbuşindu-l.

Unii au pribegit, îndată după începerea erei ruseşti. Cel dintăi fabulist al nostru, Alecu Donici, e un basarabean, născut şi crescut peste Prut. Toată viaţa şi-a adus aminte de malurile Răutului, de şesurile bogate, de câmpiile înflorite ale Basarabiei sale. Fiu de boier, a întrat în şcoala militară a stăpânilor, a purtat uniforma ţarului. Dar deodată l-a furat dorul. Dorul cel mai ciudat şi cel mai straşnic; nu acela care cheamă pe cineva spre ţara lui, locuită de cei mai aproape din neamul lui, ci dorul care smulge dintre cei mai de aproape şi înstrăinează de ţărâna cea mai iubită pentru a găsi aiurea, în libertate, sufletul neamului său. Aşa a făcut Donici şi viaţa lui întreagă s-a desfăşurat apoi la noi.

Un altul, înrudit cu această familie, Alecu Rusu, s-a adaus la rândul lui scriitorilor români din Moldova. Şi lui îi răsărea înainte vedenia satului basarabean unde văzuse întăi lumina zilei şi frumuseţile naturii. Dar nici spiritul lui liber nu i-ar fi îngăduit, după studii făcute în depărtatul Apus, să trăiască în părţile româneşti unde românilor li era îngăduit orice alta decât să aibă un suflet.

În Basarabia şi-a petrecut toată viaţa cavalerul - un cavaler de ordin rusesc - C. Stamati. Era nepotul de frate al marelui mitropolit moldovean Iacov, mai întăi episcop al Huşilor; tatăl său rămăsese peste Prut şi acolo şi-a avut acestălalt scriitor pământul, funcţia, decoraţia. Dar şi pe dânsul în Moldova îl chema dorul; a străbătut-o, nu ca un străin doritor de a vedea şi a afla, ci ca un evlavios pelerin, culegând la Iaşi, la Suceava amintiri din trecutul românesc comun, inspiraţii neuitate pentru scrisul lui. Când Mihai Kogălniceanu, întors din Apus, începu să tipărească o revistă literară pentru toţi românii, Dacia literară, când el ceru ajutorul tuturor scriitorilor neamului fără deosebire de graniţă, Stamati-i trimise duioasa idilă rurală, ţerănească, a Gafiţei blestemate de părinţi. Din cronicile Moldovei, din viaţa răzăşească şi vitejească a Moldovei, din superstiţiile poporale ale Moldovei s-a inspirat el pentru a scrie poemele sale, şi isteţia săteanului nostru dă viaţă fabulelor lui, scrise într-o limbă românească aşa de bună. La Iaşi a apărut către sfârşitul vieţii lui culegerea operelor poetice ale unei liniştite şi îndelungate activităţi, stăpânite de spiritul românesc.

În acelaşi spirit de glumă şi înţelepciune a neamului scrie, tipărind la ruşii din Chişinău, Ion Sârbu, care nu ştia gramatică nouă, dar păstra cu evlavie şi mlădia cu pricepere limba cea veche. Poezii lirice stau alături cu fabulele lui, poezii slabe: nu din ele aflăm ce se putea petrece în sufletul său, ci din scurta fabulă a crinului, pe care nici ploaia nu-l hrăneşte, nici soarele nu-l bucură, căci e "în străinătate".

Şi ca dânşii simţea o generaţie întreagă. Scrisorile ei ni-o spun. Şi dăunăzi ceteam un răvaş prin care cutare bătrân careşi simţea bătrâneţa cerea de-acasă, din Moldova, o şubă bună, ca să-şi încălzească trupul şi poate, pe lângă aceasta, săşi încălzească de amintiri sufletul.

IV

Cel din urmă pribeag ce ni-a venit de peste Prut a fost şi cel din urmă reprezintant al inteligenţei româneşti din Basarabia. Bogdan Petriceicu Hasdeu, adevărat urmaş al neamului ce a dat pe Vodă Petriceicu, era fiul şi nepotul unor oameni de talent cari scriseseră în ruseşte şi leşeşte. Nu doar că ei sar fi înstrăinat după 1812, ci pribegi vechi, dinaintea anului 1700, ei păstraseră din spiritul românesc doar mândria neamului lor şi, în legătură cu aceasta, amintirea trecutului moldovenesc. Mediul basarabean nou a înviat pentru români pe Hăjdău, tatăl şi fiul, cari aveau moşie la Cârstineşti lângă Hotin. De la noi a avut B.P. Hasdeu însuşirile bune ale sufletului său; cele rele, de sarcasm, de imaginaţie fără frâu, de lipsă a iubirii de oameni şi a simţului de datorie le căpătase, la Universitatea din Harkov şi între colegii săi ofiţeri, de la străini. Părăsindui, la noi şi-a făcut el toată viaţa.

Când şirul scriitorilor basarabeni a încetat, limba noastră mai trăia încă în bisericile de sate. Româneşte răsunau cântările, româneşte se cetea cuvântul lui Dumnezeu, româneşte se săvârşeau tainele cele mari, româneşte vorbea predica din vechile cazanii.

Apoi, supt vlădici rusificaţi sau ruşi, opreliştea graiului moldovenesc s-a hotărât, şi întunerec adânc s-a întins peste suflete. Străinii cari ne apucaseră de gât cu dezmierdări pentru a ne zugruma, ei cari ne coborâseră adânc în mormânt, cari presăraseră multă ţernă asupra noastră şi înfipseseră într-însa o cruce pravoslavnică purtând însemnări muscăleşti, ei nu se gândeau că mortul cel jertfit de ei ar putea să învie vreodată. El a înviat însă, fără ca măcar glasul nostru de frate, pătrunzând pănă în lăcaşul lui de întunerec, să-l fi chemat.

V

Dăunăzi, ruşii făcură revoluţie împotriva ţarului. Ruşii, şi mai ales evreii, şi unii şi alţii socialişti, internaţionalişti, nu se puteau gândi la mormântul sufletesc al bietului moldovean. Rusia nouă, liberă, democratică, parlamentară, Rusia roşie a viitorului trebuia să fie o Rusie rusească.

Dar, când se vorbeşte de viaţă în cimitire, nu învie morţii cari şi-au isprăvit traiul pe dreptate şi nu prind viaţă stafiile nebune ale gândului bolnav, ci se ridică, cerându-şi dreptate, cei ucişi tâlhăreşte. Rusia cea nouă n-au unde o găsi astăzi, când revoluţia a fost înăbuşită, dar vechea Moldovă basarabeană, pe care o credeau moartă, trăieşte.

Au început întăi boierii. Familii unde abia se ştie româneşte au dorit reprezintaţii româneşti în Chişinău. Şi s-au dat. A fost ca o bună vestire. Cine ar crede că gluma uşoară a lui Alecsandri a putut fi întâmpinată cu ochi în care se desluşea o durere tragică, cine ar putea crede că lacrimi răsăreau întrînşii? Şi aşa a fost. Fiindcă nu era vorba de glumă sau de patimă, de comedie sau de tragedie, ci de sufletul nostru ce învia şi vorbea şi chema în graiul nostru. Şi lacrima aceea sa uscat, dar ochiul atins de dânsa a văzut, şi prihana vechii orbiri s-a curăţit de pe dânsul. Pe ţeran nu-l întrebase nimeni. Doar, şi acolo, boierul nu vede în jos! Dar iată că, din adâncul satelor întunecate, s-a ridicat un singur glas de plângere, de cerere, de voinţă: daţini graiul românesc în biserică! Şi s-au chibzuit mult străinii şi, fiindcă legea creştină nu poate fi fără cuvânt înţeles altceva decât o bâiguială păgână, au trebuit să se învoiască şi ei. O comisiune a lucrat şi lucrează: ea a dat o Psaltire, Rugăciuni, şi, de curând, cel dintăi volum din Vieţile Sfinţilor a apărut la Chişinău. Întoarcerea la românism a bisericii satelor a început şi, prin ea, însăşi Basarabia românească-şi liberează sufletul.

E acum rândul nostru de a lucra.

Un mare binefăcător al culturii românești: Vasile Stroescu

Când, acum câteva săptămâni, s-a auzit că dl. Vasile Stroescu - Vasile de Stroesco, cum se scrie d-sa, ca nobil basarabean, coborâtor al vechilor noştri răzeşi şi boieri - a făcut o danie de 100 000 de coroane fondului cultural din Blaj, menit să sprijine, împotriva oricui, şcoala românească, a fost o uimire. Se poate ca un român bogat să facă un astfel de lucru? Dar aceasta înseamnă călcarea în picioare a celor mai frumoase datini naţionale! Când cineva din neamul nostru are bani de prisos mai cumpără moşii, clădeşte vreun palat aurit, călătoreşte pe unde dracul şi-a-nţercat copiii sau face pe "boierul valah" în lumea cântăreţelor şi dănţuitoarelor din Paris, ori de-l ajută vrâsta ori nu. Aşa se cuvine: aşa s-a făcut şi aşa o să se facă. Un grec, un bulgar pot dispune altfel de banul lor, fiindcă doar unul e numai o "capră" de grec, iar celălalt un "tucanaglava" prost de bulgar, dar o naţie nobilă trebuie să aibă alte apucături.

Mulţi se mirau de ce dl. Stroescu, român ortodox din Basarabia pravoslavnică, s-a găsit să facă darul său de rege Bisericii unite, cu care nu e legat prin nimic. Vreun român prea roman de dincolo s-o fi gândit poate la vreo convertire în perspectivă, căci sunt şi rătăciţi de aceia cari-şi pierd vremea cu astfel de lucruri. Dl. Stroescu a răspuns, aşa cum se cuvine să răspundă orice român la certele confesionale că, adecă, d-sa nu ştie decât Biserică de limba sa, românească. Arătându-i-se că şi la Sibiu se strâng bani pentru şcoli, tot româneşti, şi că acestea sunt mai multe, a făcut, se zice, un nou dar, de 300 000 de lei.

Pe noi nu ne-a mirat fapta d-lui Stroescu. D-sa e cunoscut de mult ca un mare prieten al neamului său, ca un răspânditor darnic al bogăţiei sale pentru scopuri nobile. A îmbătrânit făcând binele şi era firesc ca, astăzi, să se întreacă pe sine.

Darul d-lui Stroescu mai are însă un înţeles, unul mângâietor şi plin de făgăduieli. La 1912 ruşii serbează o sută de ani de la furtul Basarabiei. Cu acest prilej iese înainte şi o sumă de "foşti moldoveni" cari vor cânta şi ei osanale arătând că stăpânirea rusească peste Prut se datoreşte şi trădării înaintaşilor lor. Ei vor striga sus şi tare că, din mila "împăratului", Basarabia e fericită în cultura rusească înfăţişată prin Şcoală şi Biserică.

Înaintând cu doi ani asupra serbărilor profane ce se vor desfăşura pe mormântul vechii noastre glorii de neştearsă amintire, dl. Stroescu deschide mâna larg şi dă o jumătate de milion culturii româneşti, afirmând astfel legătura neapărată şi veşnică a Basarabiei sale de viaţa, de lupta, de triumful firesc al acestei culturi.

Ce e mai curat şi mai bun în românimea basarabeană a vorbit prin graiul acestui nobil bătrân în clipa binefacerii memorabile. Arătând că-şi aduce aminte şi că preţuieşte mai presus de orice comunitatea noastră sufletească, pe care toată puterea Rusiei n-o poate sfărma, Basarabia ni-a dat prin dl. Vasile Stroescu acea chezăşie pentru viitor pe care ştim astăzi că ne putem răzima.

Vizita ofițerilor români în Rusia

Pe când Regele Carol trimetea o cunună pentru monumentul din Sofia al "ţarului liberator" - pentru bulgari, şi al ţarului aliat pentru noi, înainte de a fi ţarul crud şi lacom al celei de-a doua răpiri a Basarabiei -, un grup de ofiţeri ai noştri, tineri şi mai ales bătrâni, porneau spre graniţă, oricum desigur prea mult şi prea hotărâtor închisă, a Rusiei.

În zilele când ne cutremurăm cu toţii de veştile rele ale înfrângerilor suferite, în alegeri, de fraţii noştri din Ungaria, de pe urma ticăloaselor abuzuri ale oficialităţii maghiare, neapărat că drumul la Petersburg e mai firesc pentru noi decât drumul la Viena, care trece, cum se ştie, prin Pesta. Cu sau fără intenţie, vizita ofiţerilor români în Rusia apare astfel ca o demonstraţie, venită la vremea ei şi salutată simpatic de toţi.

Noi nu ni putem uita, ce e dreptul, pierderile şi nu ni putem înăbuşi durerea pe care o simţim pentru el. Dar vecinul celalt a fost oare mai puţin răpareţ faţă de îngustul nostru pământ? De ruşi ne leagă măcar ceasul unei camaraderii de arme victorioase.

Această camaraderie suntem datori a ni-o aminti şi a li-o aminti. E dreptul nostru faţă de dânşii, pe care l-am câştigat prea scump ca să-l putem părăsi vreodată. Şi, astfel, bine s-a făcut când s-a trimes înaintea lui Nicolae al II-lea bătrânul ofiţer de marină faţă de care, unul din îndrăzneţii biruinţelor din 1877, era de reparat o "uitare" a lui Alexandru al II-lea.

Cercurile oficiale ruseşti vor fi putut să vadă că România are o armată numeroasă şi bine organizată, în fruntea căreia stau ofiţeri culţi, demni, crescuţi în tradiţiile victoriei, şi vor fi ştiut, credem, a trage încheierile cuvenite. Ele nu pot fi în paguba noastră.

Un centenar

În această clipă străbat uliţile Chişinăului cu strade largi şi înalte clădiri oficiale, popi în veşminte străine cântând tropare slavone, şi din turnurile bisericilor ciudate cu coperişuri verzi se revarsă, spre mărirea aniversării de o sută de ani a unei cuceriri, sunetul clopotelor. În forma religioasă măcar, oficialitatea stăpânilor prin sabie se bucură că a răpit atunci şi domneşte acuma peste această a suta parte din vasta Rusie.

Cuceriţii, stăpâniţii, supuşii sunt două milioane de moldoveni. Şi între dânşii nu sunt măcar două mii care să înţeleagă nedreptatea, jignirea, umilinţa ce se ascunde pentru ei în această defilare a odăjdiilor de aur, a uniformelor, a hainelor de gală în sunetul greoi de proslăvire al aramei din care se varsă şi tunurile.

E armonia între sila neruşinată şi inconştienţa supusă.

De aici, unde muncim spre întemeiera altui viitor, pentru românii din orice colţ al moştenirii lor, răspundem la această "serbare" nu prin "geamătul" de care vorbeşte proza necuviincioasă şi aţâţătoare a d-rului Racovski, ci printr-o afirmare de conştiinţă şi printr-o făgăduială solemnă.

Ştim că români locuiesc între Prut şi Nistru. Ştim că nimeni nu i-a putut abate de la datinile lor străvechi şi nu-i va putea abate nimeni. Ştim că de la un capăt la altul al "oblastiei" basarabene în piatră veşnică e scrisă gloria Moldovei.

Şi făgăduim că vom da tot ce e mai bun în noi, credinţă şi muncă, noi înşine şi urmaşii noştri, pentru ca vechea nedreptate să se şteargă şi viaţă naţională liberă să domnească şi peste acele plaiuri ale întunerecului şi robiei, unde dreptul nostru veşnic ne cheamă.

Însemnătatea ținuturilor de peste Prut

Situația politică deosebită a deosebitelor ținuturi locuite de români și făcând parte din moștenirea lor istorică li dă, supt multe raporturi - cum am afirmat-o și cu alt prilej tot aici, - o fizionomie deosebită, făcându-le astfel să se poată ajuta între sine pentru a da împreună icoana deplină a vieții noastre în trecut și a însușirilor caracteristice ale poporului nostru în stratele lui adânci, de o veche cultură proprie.

Acesta e și cazul pentru ținuturile românești, "moldovenești", de peste Prut, care au căpătat, după anexarea la Rusia în 1812, numele neîndreptățit și tendențios de Basarabia, aplicabil numai fostei stăpâniri "băsărăbești", muntene, de la gurile Dunării, mai târziu sălaș de tatari, apoi pustiu deschis tuturor imigrărilor și colonizărilor de stat. Monumente românești, amintiri românești, ogoare românești, drepturi românești se întâlnesc la tot pasul, națiile conlocuitoare, - rusneci din părțile Hotinului, ruși veniți de peste Nistru, bulgari fugiți de peste Dunăre, de groaza turcilor pedepsitori, lipoveni exilați cât mai departe de pravoslavia oficială, nemți în căutare de privilegii cu îmbogățire repede, - neavând în mai toate cazurile decât vechimea celor o sută de ani strecurați de la tratatul din 16/28 mai 1812 și însemnătatea, dreptul istoric, rostul moral ce pot să derive din prezența a cel mult trei generații pe același pământ. Două milioane de locuitori ai provinciei împărătești, a cării relativă autonomie pe vechile baze tradiționale a fost de multă vreme cu totul desființată, până la scoaterea limbii băștinașilor din biserica și școala de sat, se recunosc și azi "moldoveni" și privesc ca fiind și al lor tot ce e în legătură cu dezvoltarea, de lupte și silinți culturale, timp de aproape cinci sute de ani, a țerii Moldovei. Între țeranul din văile Nistrului, Răutului, Bâcului, de pe malul stâng al Prutului, și acela de pe malul drept, din văile Siretului, Moldovei, Bistriței, nu e în nici o altă privință decât a formelor de stat și de cultură superioară, vreo deosebire. Românitatea lor etnică primordială și "moldovenia" lor istorică sunt întocmai aceleași. Pe când în Ardeal și Ungaria administrația pătrunde pănă și în cea mai depărtată comună rurală, urmărind cu stăruință scopuri cunoscute, pe când fiecare colț de pământ din Bucovina e supus celei mai străbătătoare înrâuriri oficiale, viața patriarhală rusească a atins neasemănat mai puțin străvechiul fond primitiv. Pănă și în târguri împrejurările și stările de spirit ale "vechiului regim" moldovenesc se întâlnesc aproape neatinse, încă și astăzi, printr-un ciudat fenomen de imobilizare, de încremenire a condițiilor de viață pentru o parte a unui popor, pe când alte părți, supt îndemnuri și influențe care nu se întâlnesc aici, au mers mai departe, mult mai departe, într-o dezvoltare grabnică, pripită chiar, nervoasă, permițând astfel contrastele cele mai pline de învățături cu cea dintăi.

Dar nu numai supt raportul arătat, această regiune a vieții noastre naționale interesează în cel mai înalt grad pe simplul curios, ca și pe cugetător, pe cercetătorul științific. Și în trecut, aceste locuri, contribuind puternic la viața moldovenească deplină, la viața românească întreagă, pot alcătui un capitol special din procesul nostru politic, dacă nu și cultural.

I

Din Apus a plecat viața noastră toată, tinzând să cucerească Răsăritul, - unde fusese totdeauna baza noastră etnică, a tracilor geți și daci, aborigeni, - pentru idei și forme apusene. Din Apus a plecat, prin anume momente în regatul Ungariei mai ales, întemeierea, fără "descălecători", a principatului muntean; din Apus a venit, printr-o descălecare, în clipa când se stabilea noua legătură de comerț între Caffa genoveză și orașele germane ale Galiției, înjghebarea țerii Moldovei ca principat românesc deosebit, în stare să oprească răpedea înaintare cuceritoare a domnilor din Argeș, - mare pagubă în ceea ce privește unitatea, așa de necesară, a vieții politice românești, mare folos dacă se consideră vigoarea mai mare a apărării în alcătuiri de stat cu caracterul local mai bine rostit, cu hotare naturale mai sigure. Nu mai pe încetul capitalele celor două țeri s-au mutat către răsărit: la munteni de la Argeș la Târgoviște, de la Târgoviște la București; la moldoveni de la Baia la Suceava și Siret, iar apoi de aici la Iași.

Deci voievodatul, îndată autonom, neatârnat, al lui Bogdan pribeagul, ridicat pe ruinele provinciei ungurești voievodale a lui Sas fiul lui Dragoș, stăpânitor în calea tatarilor a căror vastă împărăție se desfăcea, a cuprins pe rând cursul râului Moldova, de unde i-a venit și numele - așa cum, dincoace, de la Jiu și Olt, de la Argeș, Dâmbovița și Ialomița au venit numele județelor, unele din ele voievodale, ce s-au contopit în Țara Românească -, apoi al Sucevei și Siretului, iar al Prutului, atins la Cernăuți și trecut chiar încă supt Alexandru cel Bun, numai ceva mai târziu. Dacă Vasluiul, Bârladul și Tecuciul, în "insula" dintre Siret și Prut, sunt vechi, în legătură desigur cu vămile tătărești din vremurile lui Nogai, domnul împărătesc al Dunării în a doua jumătate a veacului al XIII-lea, toate celelalte așezări orășenești sunt ceva mai nouă; Ștefăneștii, poate din vremea lui Ștefan cel Mare, când se ridică prin curți domnești de vânătoare, judecată și petreceri, Hârlăul și Botoșanii (Botășanii), Iașii, simplu popas de negustori încă la începutul veacului al XV-lea, târgul Săratei, mai vechi decât Hușul - care nu poate avea nici o legătură cu husiții, - și Fălciul - tot din timpul crizei celei mari a luptei cu tatarii (Galațul ajungând la oarecare însemnătate numai după 1 500).

Cetăți lipsesc în această parte, pe când, de la Țețina, prin Suceava, Roman, Bacău, Crăciuna, Siretul întreg era întărit pentru împotrivirea față de unguri. La Prut nu se întâlneau însă dușmani, înaintea cărora să trebuiască a se trage un zăgaz. Dincolo de această apă domnii cari în jumătate de veac putură face dintr-o strajă săracă și amenințată o țară mare și sigură, aproape cu totul gata în margenile ei naturale încă înainte de Ștefan cel Mare, găsiră o altă lume decât aceea de pănă aici. Între munte și tăietura adâncă a Siretului erau orașele nemților trecuți din Galiția și Polonia (Siret, Suceava), ale sașilor (Baia sau Baia Moldovei, cu anexele sale Sasca ș.a.), stânele mocanilor din Neamț, - fără închipuita cetate teutonică a "nemților", cari nu erau nemți pentru popor, ci cruciați, "crijaci" - ocnele regale din târgul de șalgăi sau ceangăi careși păstrează încă numele, sentinelele de propagandă ale franciscanilor din Ciuc și țeranii de limbă maghiară din Agiud și Sascut (în ungurește: Fântâna Sasului). Între Siret și Prut, vechile sate rutene, care se pot recunoaște prin finala -ăuți (v. și Rădăuți), ce-i dreptul întrebuințată mai târziu, prin obicei, și în legătură cu radicale românești -, erau de mult și total deznaționalizate, dar, amintiri și, întâmplător, pretenții litvano-rusești, din care a ieșit apoi uzurparea fără viitor a lui Iurg Coriatovici, mai dăinuiau încă, și din părțile Brăilei muntene venea un curent politic de alipire la principatul mai vechi, și încă mai tare, al domnilor din Argeș. Peste Prut, până la apa largă a Nistrului curgând liniștită între stânci goale și codri ce tăinuiau o viață primejdioasă pentru străinul ce-și furișa piciorul într-înșii, era, fără vreo înrâurire sau încălcare, viață de țerani liberi. Târgurile, legate totdeauna în originea lor cu o colonizare străină, sunt ori crescute pe urmă, în umbra cetăților, ori dezvoltate pe încetul, încă mai târziu, din sate de plugari, - afară doar de cele două porturi: unul în gurile Dunării, celalt deasupra limanului Nistrului, cu largă dominație asupra Mării, care ni-au fost o prețioasă moștenire de la bizantini și coloniștii italieni, genovezi, cari-i înlocuiră după întemeierea Caffei și stabilirea asupra Mării Negre a hegemoniei steagului de negoț al Sfântului Gheorghe: Chilia-Licostomo și Cetatea Albă-Moncastro. Încolo, înaintea cetăților puternice, trăitoare și astăzi, mai sus de ruine mai nouă, ale apărării moldovenești, nu erau decât cele două vaduri ale comerțului dintre Galiția, depozitară de mărfuri germane și Caffa aducătoare de produse naturale și industriale răsăritene, tătărești, "saracine" sau "ultramarine", "indiene": Hotinul și Tighinea, care se pare a fi fost numită întăi, cum îi ziceau polonii mai târziu, Tehin, - două nume asemănătoare, care trebuie puse în legătură cu Sniatyn, Rohatin, Bendzin și alte nume galițiene și polone. Vămi litvane, vămi tătărești, cu poporație firește amestecată, li dăduseră naștere. "Podgradurile" cu "posade" sau cârciume, cu prăvălii, zise mai târziu turcește, dugheni, cu câte o curte de boieri având sate în apropiere, ca și nevoile firește ale vămilor și trecătorilor alcătuiră apoi târgurile, la Hotin ca și la Tighinea, dar și la Soroca (cf. Holboca etc.) mai nouă, și la Orhei (târgul lui Orhei întemeietorul), ca și la așezările, în mare parte locuite tot de moldoveni, de pe celalt mal, podolic: Otacul, Mohilăul, Dubăsarii (după aceia cari treceau Nistrul pe dubasele vechi cât lumea). Bâlciuri, iarmaroace se țineau și în toate aceste locuri; altele însă creară târgurile din veacul al XVII-lea și al XVIIIlea, Chișinăul, Troianul, Telineștii, Crăulenii, Căușanii, Buțcanii, precum rosturi militare turcești făcură Ismailul (Smil pentru moldoveni), Cartalul, și vecinătatea, de la 1600 înainte, a nogailor chemă la viață Cahulul și Han-Câșla, iar rosturi pescărești ridicară la oarecare însemnătate Renii, zis de turci Tomarova, pe care Despot-Vodă îl cerceta după 1560, și întrun târziu și Vâlcovul.

Prin ele însele, aceste orașe, târguri, târgușoare, nouă și numai în parte românești, nu dau nici pe departe caracterul ei acestei părți a românimii. El izvorăște întreg din viața muncitoare, energică, vitează și voioasă a țerănimii, care se pare a nu fi cunoscut vreodată nici măcar oblăduirea cruțătoare a voievozilor și juzilor tradiționali - cari în general lipsesc în Moldova cu puterea pe care o au în părțile muntene și ungurene -, având în fruntea lor pe bătrâni și căpitani de luptă, călăuzi de război.

Afară de "pustiu", pe care trebuie să-l înțelegem și aici numai relativ, așezându-l în regiunea, bine mărgenită geografic, a stepei, domnia n-a dăruit, - n-a îndrăznit și n-a putut să dăruiască aice. Nu i s-a cerut măcar o întărire, după care umblau totdeauna boierii sau cei ridicați la boierie, cu cumpărături sau schimburi mai nouă, dar care sătenilor, puțin bucuroși de a plăti sumele îndătinate diecilor de la Curte, li era mai mult sau mai puțin indiferentă, dacă nu chiar cu totul străină. Numărul actelor de danie domnească pentru locul între Prut și Nistru e foarte mic: o pot spune după străbaterea întregului material tipărit aproape, în vederea cărții Basarabia noastră, menită a fixa pe sigure dovezi documentare toate drepturile noastre naționale și istorice în anul centenarului anexării, când publicații rusești apar pentru a le tăgădui sau micșora. Aici, în această lume patriarhală, fiecare rămânea cum fusese, și nimeni nu venea să schimbe vechile împrejurări, între altele și pentru că primejdia războaielor prădalnice, mai ales din partea polonilor, era așa de mare și pentru că pădurea trebuia să fie dată jos înainte de a se trezi pofta bogatului, a puternicului, a nobilului de a stăpâni locul lăzuit prin munca grea a săracului. Și păduri ca ale Rezinei, vestite odată, ca ale Orheiului și Sorocei pănă azi, ni spun îndeajuns ce a putut să fie pe aici! Să nu uităm nici aceea că pe atunci pășunea era din punct de vedere economic importantă, lanurile acoperind în fiecare an numai o foarte mică parte a țerii, și aceasta în Moldova cu mult mai mult decât în părțile, vecine cu stăpânirea turcească și mărgenite curând de cetăți împărătești, ale principatului muntean.

De acești țerani fără stăpân domnia avea nevoie. Dincolo de Prut boierul cu oamenii lui nu putea să alerge în ajutorul cetății, întru apărarea vadului. Locuitorii satelor și-au urmat astfel și după ce se întăriră, pe rând, supt Alexandru cel Bun și supt Ștefan cel Mare, vadurile, apoi, ca la Orhei, și câte un loc de a doua linie în dosul lor, străvechea datină ostășească. Mai târziu, în alcătuirea lor a întrat ceva și din obiceiurile luptătoare mai nouă ale cazacilor, cari, de alminterea, atunci când se ziceau, în veacul al XVI-lea, Nizovii și aveau în frunte pe un Dimitrie Vișnieviețchi, coborâtor din fata lui Ștefan însuși, înainte de a fi zaporojenii "de la praguri", supt căpetenii populare rusești, nu erau numai ruși, ci pribegi, vagabonzi, aventurieri din toate țările vecine și adesea - o spun documentele - moldoveni, cum moldoveni au fost "domnișorii", un lung șir de la voinicul Nicoară, zis Potcoavă, pănă la Lobodă, ajutătorul lui Aron-Vodă, pe cari cazacii îi ajutau să-și ia în stăpânire "scaunul părintesc" mai mult sau mai puțin îndoielnic. S-ar putea zice chiar fără primejdie de a greși că mulți din acești cazaci moldoveni nu erau decât țerani de la Nistru, cari, de când Chilia și Cetatea Albă erau pierdute (1484), de când ienicerii se așezaseră în Tighinea ajunsă Benderul lui Soliman cel Măreț (1538), de când urmașii lui Ștefan nu mai aveau voie să poarte războaie, trebuiau să-și cheltuiască aiurea energia prin care supt marele domn, supt fiii săi Bogdan și Petru Rareș, supt nepoții săi de fiu Ștefăniță și Ioan cel Cumplit, dacă nu și supt Alexandru care fu poreclit Lăpușneanul fiindcă era fiul Anastasiei din Lăpușna, îngropată la Râșca, și al lui Bogdan, ei își făcuseră datoria prevăzută printr-o veche danie din vremea lui Gangur pârcălabul de Orhei și a "Gănguroaii celei bătrâne": apărarea țerii de tatarii Hoardei de Aur și de tatarii Crâmului.

Apoi, când și zilele de plean și glorie ale cazacilor trecură, acești căpitani și stegari, acești țerani înarmați, din străvechi neamuri cu nume ciudate și neînțelese, unele de o superbă spontaneitate de limbă, se făcură opoziția, totdeauna nemulțămită, adesea îndârjită, pornită pe răscoală, ridicată în oaste revoluționară împotriva domnului. Lăpușnenii, orheienii, sorocenii, mai târziu codrenii de la Prut, se ridicară astfel împotriva celor din urmă Movilești, împotriva lui Gașpar Gratiani, a lui Radu Mihnea și, la capăt, împotriva lui Duca-Vodă, supt acel Hâncul care a dat încă un proverb politic, de o deasă întrebuințare, înțelepciunii populare: "Vodă vra și Hâncul ba".

Hotinenii păstrează în schimb liniștea. De fapt ei se găseau mai aproape de Suceava, alcătuind cu acest vechi scaun de domnie și cu acel nou al Iașilor un triunghi perfect, în care se cuprind moșiile, cumpărate cu preț mare, ale boierilor cari aveau nevoie de Curtea Măriei sale, până la acei Stroicești cari ar fi putut fi domni, pănă la Movileștii cari purtară schiptrul voievozilor și la așa de bogata lor rudă, Isac Balica, frate după mamă al lui Vodă Ieremia și Vodă Simion, moștenitor al unei părți largi din averea acestei "doamne" Maria, înrudită cu Alexandru Lăpușneanu. Prin Băcioc, a cărui fată Tudosca luă pe vornicul Lupu, menit să fie Vasile-Vodă, și această nouă dinastie ajunse a se răzima cu deosebire pe moșii basarabene.

După căderea ei, vin alți stăpâni de pământ, grecii cu bani mulți, începând cu Cantacuzinii. Încetul cu încetul, și încheind cu averea imobilă uriașă pe care un Costachi Ghica șio făcu peste Prut, ei distruseră viața țerănească neatârnată, grămădind pe cei din urmă răzeși, totuși mulți, în cei din urmă mari codri: al Chigheciului la apus, al Orheiului la răsărit. Neamurile cele vechi, cari căpătaseră o dată cu pământ moșnenesc și datinile de luptă ale celor dintăi stăpânitori, emigrară pentru a-și putea întrebuința armele, mai ales împotriva vechiului dușman, tatarul, turcul. Astfel familiile Hăjdău, înrudită prin femei cu Vodă Ștefan Petriceicu, Murguleț ș.a. trecură în oștile lui Sobieski, ale lui Petru cel Mare (Apostol Chigheciu), mai târziu în oștile năvălitoare conduse de generalii împărăteselor "liberatoare" Ana și Ecaterina. Partidul războinic deschise în fiecare dată porțile rușilor, fiindcă erau creștini și fiindcă nu-și închipuiau că din crucea de binecuvântare a lui Hristos se poate face o unealtă de sfâșiere și silă.

Hârtiile răzeșilor din Moldova, ale moșnenilor din Țara Românească se găsesc azi în parte prin arhivele grefelor, și ar fi o datorie pentru Academie să intervie pentru ca ele să fie scoase din aceste depozite întâmplătoare, unde se pot și strica sau distruge și unde, oricum, ele nu pot fi decât excepțional întrebuințate, pentru a le reuni la colecțiile ei. Foarte multe acte sunt păstrate de bieții oameni cu o frică ușoară* de înțeles când se gândește cineva la numărul așa de mare de încălcări viclene sau brutale la care pământul lor de străveche moștenire și de sfânt drept, câștigat cu sabia și cu plugul, a fost supus pănă astăzi. Ce poate ieși din cercetarea lor mai întinsă pentru istoria unui ținut o dovedește îndeajuns șirul de lucrări prețioase ale răposatului Ștefulescu asupra Gorjului. În părțile de peste Prut, n-a fost introducerea codurilor franceze care să îngăduie nesfârșite dezbateri judecătorești asupra pământului și, se știe, judecata costă acolo ceva mai scump decât la noi. Suntem îndreptățiți a crede că marile sate răzeșești, pline încă de bogăție și de o mândră conștiință de sine - acum câțiva ani un băiețel cu oile, pe care-l întrebam a'cui sunt, îmi răspundea cu un ton de mare siguranță: A'mele! -, în căsuțele de cea mai veche datină, cu înalte coperișuri de stuh, ochiuri mărunte de fereastră și prispe de sfat și odihnă, se păstrează mii și mii de acte "moldovenești", care ne-ar ajuta desigur a cunoaște mai bine neamuri bătrâne, schimbări teritoriale cu însemnătate și poate chiar, cuprinse în țesătura vreunei hotărâri de moșie, evenimente istorice.

Adaug, în legătură cu această informație încă ascunsă, că, dintre neamurile boierești care au rămas, la anexare, supt stăpânirea rusească, - și între care, pe lângă răzeșii ridicați în ranguri sau seminții decăzute, se află și în număr destul de însemnat de familii mari, - nu toate și-au înstreinat pământul pentru a se pierde în lumea cinovnicilor sau cheltuitorilor de bani moșteniți din imensa Împărăție. Într-un frumos roman istoric, Pribegi în țară răpită, venerabilul domn D.C. Moruzi din Iași zugrăvește, pe temeiul amintirilor sale, ca unul ce și-a petrecut copilăria și o parte din tinereță în Basarabia, viața la țară, între sătenii de limba lor, a celor dintăi generații despărțite, printr-un hotar ce nu se putea trece ușor, de ai lor rămași în vechea Moldovă "turcească", pe jertfa căreia s-a clădit România unitară și neatârnată de astăzi. Mai sunt și azi nobili de sânge moldovenesc ca aceia, și de mai multe ori am văzut venind de acolo doamne de o distinsă cultură, cu o cunoștință neașteptată a istoriei românilor, bătrâni cari înfățișau o spiță de neam glorioasă, tineri în cari părea că începe a se mișca o conștiință a datoriei naționale, pentru a vorbi cu noi, cei de aici, despre timpurile când înaintașii noștri și ai lor au trăit împreună, luând parte la aceleași sfaturi ale domnilor din Iași, la aceleași afaceri de pace și război ale vechii Moldove, patrie comună. Știu bine că mulți au colecții frumoase de documente, la care țin și din punctul de vedere, de altfel totdeauna respectabil, ca o formă nobilă de solidaritate omenească, al mândriei de familie. Cât mai curând trebuie să știm ce se cuprinde în aceste arhive private, și oameni cu știință și tact n-ar putea fi opriți de nimeni în cercetările lor, care folosesc supt toate raporturile și tuturora. Putem nădăjdui chiar că de acolo ni-ar veni arhive de familie complecte, ceea ce se află foarte rar aici, doar, întru câtva, pentru Cantacuzini în Muntenia și, în Moldova, prin arhivele, care mi s-a descris ca fiind așa de bogate, de la Stânca, pentru Rusetești.

E încă vremea în care se pot urmări ușor legături de familie cu străinii, care au făcut să treacă moșii moldovenești în mâna rușilor și altor neamuri conlocuitoare. Dacă s-ar face lucrul acesta mai târziu, ar fi poate, în atâtea cazuri, zădarnic.

Acum mulți ani, un membru al Academiei Române, Gheorghe Sion, aducea din Basarabia vestea comorii de știri cu privire la Moldova între anii 1806 și 1812 care se află la Chișinău, în așa-numită Arhivă a Senatorilor, după titlul oblăduitorilor civili supremi ai Moldovei în acești ani de ocupație, premergătoare anexării pentru ținuturile ei răsăritene. De atunci un harnic român basarabean, care scrie însă, și pentru că e funcționar, în rusește, a dat știri bogate, regeste amănunțite în acea operă a sa, Lucrări ale comisiunii arheologice din Basarabia, care, după ce făcuse cunoscut așa de interesantele acte ale Chișinăului, s-a oprit, din nenorocire, prea răpede. Pe baza acestor lămuriri d. Radu Rosetti a scos copii și a redactat rezumate, care, publicate în volumul XXXII din "Analele" noastre, aruncă o așa de puternică lumină asupra regimului rusesc în toată Moldova pe o vreme când puțini ar fi crezut, după anexarea, formală, a amânduror Principatele, recunoscută și de Napoleon, arbitru general al răpirilor, că va fi cândva o Românie și un viitor național pentru acest neam.

Ni trebuie însă nu numai prelucrări și indicații, ci culegeri integrale, care ar fi de cel mai mare folos pentru istoria culturală, ca și pentru studiile de limbă. În arhivele Basarabiei și în partea basarabeană din Arhivele Imperiului s-ar găsi un imens material, nu numai pentru această vreme, dar și pentru toată epoca următoare, destul de întinsă, în care afară de un guvernator cu Curtea lui și de o armată de ocupație plus câțiva aventurieri, totul rămăsese curat românesc, ca suflet și grai, în ținuturile anexate.

Se știe că, în Bucovina, noi, cei din Regat, n-am lucrat mai nimic, iar frații noștri de acolo au lăsat pe sasul Zieglauer să cerceteze arhivele țerii pentru vremea nouă, pe germanul Kaindl să dea istoria ducatului și a capitalei sale Cernăuțul, pe ruteanul Kozak, dușman hotărât al nostru, care caută să ne izgonească și din drepturile istorice, să publice inscripțiile de pe mormintele lui Ștefan cel Mare și ale neamului său, ca și ale boierilor și negustorilor din vremuri, fără a mai pomeni dezgroparea ruinelor Sucevei prin Romstorfor și studierea câmpiilor de luptă, a monedelor prin ofițerul de jandarmerie Fischer. Nu vom lăsa, cred, azi, când avem o școală istorică și când averi mari au fost puse la dispoziția Academiei de oameni de bine, nu numai pentru bună păstrare și fructificare printr-o excelentă administrație birocratică, ci și pentru propășirea științifică, ca, după rusificatul Nakko, după imigrații Batiușkov, rus, și Zașciuk, rutean, cari au deschis calea pentru ai lor în asemenea cercetări și alți străini să vie pentru a ni spune din trecutul nostru ce-i interesează numai pe dânșii și ce li folosește numai lor.

II

Mai ușoară și mai plină de roade ar fi munca folcloristului, adunător de cântece, de povești, de zicale, de farmece, de datine, de artă populară în aceste locuri pe care nici un hotar nu le poate despărți de iubirea noastră ca și de interesul nostru, tot mai viu.

Se știe că, afară de câte un Constantin Stolnicul Cantacuzino, căutător în vechile balade ale unor lămuriri istorice precise, care desigur că nu pot să rămâie acolo neatinse, afară de câte un Văcărescu, a cărui ureche se încânta de ritmul viu sau trist, de melodia săltăreață sau plângătoare, a doinelor și horelor, în care găsea poate asemănări cu acea poezie populară italiană care, după marele liric sicilian dialectal Meli, nu mai putea fi ignorată, poezia populară românească a fost strânsă întăi de doi străini, sârbul Vuk Karadic, care-și încredință culegerea lui Asachi, în casa din Iași a căruia ea arse fără să fie publicată, și cutare medic ieșan, Laskaris, prieten al cercetătorului vieții sârbești Possart, prin care ni s-a păstrat știrea. Numai peste câteva decenii erau să vie la lucru, de dragul țerii, dar și de al originalității romantice, gata să forțeze în reproducere și nota dezmierdătoare și nota tragică, Alecu Russo, un basarabean, plin încă de farmecul codrilor și șesurilor de peste Prut, și Vasile Alecsandri.

Măcar ca un semn de mulțămită față de memoria celui dintăi, frumoasă minte, îndemnată de emoții totdeauna sincere și nobile, s-ar fi cuvenit să întrebăm mai de curând, mai des și cu mai mult folos pe țeranii români din locul lui de naștere. Viața răzeșească, aproape neatinsă pănă azi, cu serbătorile ei tradiționale, cu obiceiurile ei străvechi, trebuie să fi păstrat mai bine decât orice alt strat popular românesc cântecul național, cu ariile fără de care numai cărturarii, deprinși în abstracții, și-l pot închipui. Nu se poate să fi pierit de acolo lungile bocete tânguitoare, solemnele orații de nuntă - din care dădeam cutare, foarte frumoasă, după una din trecătoarele foi românești basarabene apărute la începutul erei constituționale, în "Floarea darurilor", I -, vioaiele urări de Crăciun și de Anul Nou, cântecele de iubire și de dor, istețele chiuituri de horă sigure de lovitura lor. Pe teritoriul Codrului, unde se prădau și armele, calul tatarului și oile mocanului în trecere pe șesuri, a înflorit odată acel cântec de haiducie anonimă, înaintea marilor haiduci cu nume vestite, cântec pe care-l știe azi, pănă în munte, unde l-a cules învățătorul Vasiliu din Tătăruși, Moldova toată: acolo tocmai să se fi pierdut el în sărăcie și înstrăinare? Ceva mai jos, unde a răsărit din închipuirea unui popor viteaz icoana epică a lui Grue biruitorul hanului, acest ciclu de lupte să se fi dus el cu totul din amintirea poporului? N-o putem crede.

Poezia populară basarabeană n-a putut fi înrâurită, - cum a fost a noastră de aici, și tot mai mult, în fond și formă din nenorocire - de limba stricată cu franțuzește a oficialității jandarmului și perceptorului, de cunoștințele, de cele mai multe ori confuze, ale școlii, de legi și forme administrative apusene. Precum Hotinul e și azi, cu tărăbile de lemn negru ce se prind sus în cârlige, cu străzile înguste și murdare, cu strălucita cetate roșie ca de sânge de deasupra mărețului Nistru larg, un târg din 1812, precum Soroca n-a pierdut o piatră din împrejmuirea ei de piatră, precum în toate colțurile trecutul îți răsare întreg, ca o mângâiere pentru stările de azi, dar și ca o prigonire dureroasă, astfel gând, simțire, ritm, rimă, arie au rămas în cântecul basarabean cu totul neschimbate și absolut autentice.

Și acest cântec s-a îmbogățit prin expresia mișcată a două sentimente: unul e, dacă nu durerea pentru viața politică pierdută, dacă nu râvnirea după patria moldovenească desființată aici, măcar jalea ruperii de la frații ceilalți, care a făcut un "râu blăstămat", osândit să sece ca pedeapsă, din cursul prăpăstuit al Prutului. E singurul hotar asupra căruia apasă și pentru popor un blăstăm. Și, al doilea, pe urma ispitei și silei care a dus mii de săteni români să moară de foame, de frig, de bolile rele ale străinătății, de la "Capcasul înghețat" pănă la pustiul manciurian al Amurului, s-a ridicat un alt plânset, de o tragică duioșie, de o supremă deznădejde fără păreche în exprimarea durerii unui popor fără noroc.

Această poezie a cules-o în treacăt, pentru observații fonetice, d. Weigand din Leipzig și un român, unul singur, Gheorghe Madan, care, pentru a fi în nota cuvenită, s-a făcut cenzor contra literaturii și cugetării românești la Chișinău.

Ca și trecutul românesc, cântecul neamului și, alături cu el, tot ce alcătuiește cultura îndătinată a poporului, ne așteaptă peste Prut. Să nu zăbovim! Un popor care se întărește prin cultură de la toate izvoarele lui de viață morală nu poate pieri în veci, și nici pe unul din locurile pe care le-a fructificat munca sa și conștiința sa le-a făcut vii.