Poezie · 1901
Albatrosul
Adesea marinarii, voind să se desfete,
Atrag pe punți în cursă gigantici albatrozi
Ce însoțesc corăbii, în legănate cete,
Pe-abisuri îmblănzite prin jertfe de matrozi.
Dar cum se văd pe scînduri, stăpînitorii slăvii
Devin ne-ndemînatici și înduioșător
Își poartă vastele-aripi tîrîș pe puntea năvii
Ca vîsle ostenite pe laturile lor.
Fochistu-i necăjește și, șchiopătînd, dă zorul
Să imiteze mersul sfioșilor captivi -
Ridicol, slab și trîndav s-arată zburătorul
Intimidat de rîsul matrozilor naivi.
Poetul e asemeni monarhului furtunii
Ce vizitează norii rîzîndu-și de arcași -
Proscris pe sol, în prada prigoanei și-a minciunii,
De aripile-i vaste se-mpiedică în pași.