Chemare

Privește!... Cerul semănat cu stele Chip purtător de zâmbet și de vise Înseninează pământești abise, De mult ce caută cu drag la ele; Și toată fericirea lui senină O-ntipărește pe pământ și mare Și iarăși lutul omenesc tresare, Tinzându-și dornic brațele-n lumină... Surâzi, șoptești, tot sufletul aeve-i S-a risipit cu mirosul din floare.

...Așa era, când pieptul cald al Evei A tresărit de-ntâia-nfiorare. Și tot aceleași raze o scăldară Pe Gretchen, când, robită, biruită, A răsărit la geam, cătând afară O umbră și temută, și iubită, Și-n strigăt de porniri biruitoare, Plecată peste marginea ferestrii, Căzu cu mlădierea unei trestii, La pieptul celui fără de iertare.

O, noapte albă, soră cu iubirea, Atât de fericită și bogată, Ai strălucit și pentru mine-odată, Când ochii mei îți răsfrângeau zâmbirea. În părul meu jucau luciri din stele, Iar sufletu-mi se înfrățea cu toate Garoafe tremurau împurpurate, În creștetul fermecătoarei mele. Și valurile lumii, amândoi, Le despicam, neștiutori de ele De-ar fi venit chiar noaptea de apoi, Tot n-ar fi șters surâsul vieții mele.

De-atunci, pe visul nostru depărtarea A troienit atâtea clipe reci O, noapte albă, soră cu visarea, Eu te credeam pierdură pentru veci! Dar astăzi mă privești din nou în față, Prin mii de ochi ce scapără scântei; Același dor, aceeași caldă viață Îmi poartă pașii către casa Ei... Și țese iar aceeași primăvară La visul început de amândoi... O, suflete al meu! Aleargă, zboară Pierduta noapte vine înapoi.

Ce zeu și-a-ntors privirea spre pământ, Atât de fericită și senină, De se revarsă-atâta farmec sfânt Din tronul lui, spre globul cel de tină, Și-a pus în aer zâmbete fugare Și dor în inimi de privighetori, Iar în făptura ta nencăpătoare Atâta nesfârșită adorare, Că se revarsă-n lacrămi și fiori, Și plângi pierdut și tremuri să nu mori?

O, vino, steaua mea! S-a stins acum Și cea din urmă lampă la ferești, Și nu mai vezi, pe zidul de la drum, Cum scad și cresc lungi umbre omenești, În mândru-mpodobitele balcoane Și cea din urmă șoaptă a murit Doar somnul, plutitor în nesfârșit, Împarte râzătoarele-i icoane...

O, vino, vin! e ceasul de iubit!

Subt uriașa aripă-nstelată, Tot necuprinsul tace fermecat Doar de departe vine tremurată O doină de drumeț întârziat. Ascult-o cum descrește și cum moare, Sorbită-n pacea largă de sub cer: Sunt grijile ce zboară spre uitare Așa s-or stinge vechile dureri, La pieptul tău de foc, suspinătoare!

O, vino, vin! cuib cald de mângâieri!

Nu simți cât de aproape e iubirea. Copila mea? N-auzi în jur de tine Chemări întretăiate de suspine? De m-ai uitat, pe veci, în drumul jelei O clipă doar alină-mi pătimirea Dă la o parte aripa perdelei Și-arată-te, în toată strălucirea! Uimit de luminoasa-ți arătare, Să te culeg adânc în ochii mei Și, coborând pleoapele-arzătoare, Pe veci să-nchid icoana ta în ei, Ș-apoi să mă cufund din nou în noapte...

O, vino, vin, cu stinse, calde șoapte!

Dar ruga mea n-ajunge pân la tine Ca niște pasări triste, aiurite, În geamul tău bat doruri și suspine, Și iar se pierd în noapte, ostenite.

Dormi tu, iubita mea? Dormi lin, dormi lin, Pierdută în visări amăgitoare! Eu ți-aș trimite-o șoaptă, un suspin, Să-ți spuie inimii, cu-nfiorare, De-un vis mai drag, de nebunii divine, Dar șoapta mea n-ajunge pân la tine! Dormi lin, dormi lin, iubita mea, visează! Cum nu sunt serafimul tău de pază, Să te privesc cum dormi suspinătoare, În focul tinereții, Și, auzind a dragostei chemare, Să te trezesc din somn cu-o sărutare, La visul cel dumnezeiesc al vieții!

...Dar ce lumină-apare la fereastră? Ce mână albă flutură-n perdele? O, stelelor, ce-i strălucirea voastră, Pe lângă zâmbetul alesei mele? Tăceți de tot, voi, vânturi șoptitoare! Ea spune un cuvânt tăceți, tăceți! Din buzele ei dulci, tremurătoare, Pornește-acum un sol puternic, care Aduce mii de morți sau mii de vieți. ...Și tainic stelele au prins cuvântul, Și-l repetară-n crânguri cântăreții, Și din adânc a tresărit pământul, Simțind din nou în el scânteia vieții.