Poezie · 1904
Cântec de noapte
Panait Cerna · 1 min
Repezind în ramuri
Lacrime șirag,
Tainic trece vântul
Prin păduri de fag.
Falnic freamăt vine
Pe înalte căi,
Crește, se revarsă
Până-n fund de văi:
Pare că e glasul
Unui vechi profet,
Din a vremii umbră
Izvorând încet.
În puterea nopții,
Fulgere, sclipesc
Și-mi descoper vârfuri
Care se clătesc.
Nevăzut, în umbră,
Plânge Jiul, greu:
Pare că răspunde
Sufletului meu.
Vântule, copile,
Codrii ce-i trudești?
Ce-mi tot spui de jale
Și-mi tot prorocești?
Dă mai bine aripi
Dorului pribeag,
Să usuce plânsul
Mândrelor din prag!
Fulgere, voinice,
Ce-mi tresari din greu?
Ce mi-arăți cărarea,
Ca s-o pierd mereu?
Vin mai bine-odătă
Lin, nemărginit,
Și-mi așterne drumul
Dorului grăbit!
Colo, -n văi, e-o casă
Albă ca de nea:
În pervazul ușii
Stă iubita mea.
Își trimite-n noapte
Sufletul trudit
Chipul în lumină
Pare zugrăvit.