Poezie · 1912

După un veac

Hrăpareț neam de nord! călău cucernic...! Nu te făli atât că ești puternic - Nu-l încerca pe Dumnezeu! Din ghera morții te-am scăpat odată, Ș`am cunoscut atunci a lumii plată: Înfipt-ai gheara`n mine și mai greu!

Dintre surori și druște tinerele, Pe cea mai mândră fată-a horei mele Cu braț păgân ai deslipit-o tu ... Ș`ai pus în groapă trupu-i de zăpadă, Și pe sicriu- un biciu de plumb ș`o spadă... Dar ea nu-i moartă, nu!

Ș`acuma vrei să crești în pieptu-mi rugul? Vii să presari cu flori târzii coșciugul, Și`n chiot, dănțuind, să-l ocolești? Ș`acum mai chemi și lume la serbare? O, chiamă cât mai mulți! și strigă tare: Jivinele din codrii tâlhărești

Își tăinuiesc ispăvile lor crunte - Iar vulturul își duce prada`n munte Ș`o sfâșie`n tăcere... Numai eu Țin să vestesc, pe cele patru vânturi, Că pot fura, nepedepsit, pământuri - Că furtul este dreptul meu...”

Iată-i sosind pe rând - pe ei, ce-i doare? - Ostași în fir, și preoți cu odoare, Și Crivăț cel turbat... Dar tristă-i sărbătoarea cea haină! Căci un poftit de neam n`a vrut să vină: Dreptatea cea cu ochiul ne`ndurat.

Ea șeade dincoace de Prut, de pază, Și ochiul ei visează- ce visează? Să`ntoarcă vremurile înapoi... În mână ține-a neamurilor carte, Și gându-i bate din aripi, departe De veacul de obidă și noroi...

Îl vede`n văi pe Dragoș, după bourÎn În urma lui norodul, vajnic nour, Tot crește, ca dintr-un etern izvor: Vin domnii, vin arcașii, vin păstorii, Și vin domnițe rumene ca zorii - Iar cântecul înseamană drumul lor...

Cu drag pământul își primește-aleșii! Ici fug, abia scăpându-și craii, Leșii, Colo se`ntoarnă trist un împărat - Iar călăreți pletoși, gonind Tătarii, Și-adapă`n scurtul lor popas fugarii La gura Nistrului împurpurat...

Iar astăzi? cu fior se`nalță zâna... - Stăpână-a vieții mele! vezi țărâna Sfințită`n vremi de voievozi moldavi... Azi geme subt copita muscălească, Și fiii ei n`au voie să jelească - Ci trebuie să cânte acești sclavi...

Să cânte - și să laude pe Domnul, Că a trimes pe inima lor somnul Ce uită de moșie și părinți... Să strige că durerea lor e - raiul! Că-s fericiți, când li se fură graiul Cel plin de zâmbet și de suferinți...

Auzi?... Închină domnii-acum la masă... Dar ce zăresc? te mânii tu, crăiasă? Te doare și pe tine plânsul meu? Ca viforul izbind, tu intri`n sală... Mesenii toți pălesc și, muți, se scoală: „Venit-am să ciocnesc și eu!”

În țăndări cad paharele spumoase, Și`n zvon adânc de glasuri furtunoase Palate și cetăți se dau afund... Vii flamuri fulgerele desfășoară, Iar tunetul, cu biruința, sboară - Și munți și văi și piepturi mii răspund...

Și iar se mută pietrele`n hotare - Iar trec străjeri moldavi în goana mare De-a lungul Nistrului până la guri.

................................... ...................................

O visuri! visuri! amăgiri divine... Trecutu-i mort - trecutul nu mai vine! Sfărmat e cuibul de vulturi!

Moldova mea, Moldova mea iubită, Ce judecată-a lumii, ce ursită Te-a răstignit între tâlhari? Batjocorindu-ți crucea ta de jale, Pe haina sfântă-a câmpurilor tale Sorți aruncat-au doi sutași barbari...

Moldova mea, Moldova mea iubită, Cât sânge-a curs din coasta ta rănită, De când sfărâmătorul de Tătari, Lăsând pământul să mai hodinească, S'a'nfășurat în haina-i ostășească Și s'a culcat la Putna în altar...!

Tu, Doamne-al slăvii! Duh ce n-are nume ... Tu, care-ai vrut să fim și noi pe lume, Nu-ntoarce de la noi auzul tău! Puțini suntem și slabă ni-i făptura, Și dragostea mai mare ni-i ca ura- Dar prea slujim, la dușmani, de ilău!

În ziua-nfricoșată-a răzbunării, Auzi-ne, Tu, Doamne-al îndurării, Încinge brațul nostru-ndoliat! Revarsă-n el mânia ta cerească! Fă dintre noi, o, Doamne, să pornească O piatră pentru noul Goliat...