Poezie · 1908
Floarea Oltului
Panait Cerna · 2 min
I
Cum mǎ bate-un gând de ducǎ
Pân' la mândra din livadǎ!
Dar de ce mi se usucǎ
Busuiocul din ogradǎ?
De trei zile mǎ dorește
Mândra inimii mireasǎ —
Dar de ce se tot jelește
Oltul meu pe lângǎ casǎ?
Ori îmi spui de cale bunǎ,
Oltule, iubit tovarǎș?
Ori ți-aduci aminte iarǎși
De un plâns ce-n noi rǎsunǎ,
De un plâns ca din poveste,
Oltule, iubite frate, —
De un foc ce nu mai este
Și de mândre mǎritate?...
Dacǎ-i plânsul pentru mine,
Sǎ-ți dau lacrimi line-line;
Da-ți-aș lacrimi grele-grele,
Dacǎ-i plânsul pentru ele...
Dacǎ-i plânsul pentru una
Ce nu-i încǎ mǎritatǎ;
Oltule! mǎ du odatǎ,
Ca fugarul, ca furtuna...
Cerul peste noi se-ndoaie
Cu plânsori alintǎtoare, —
Zboarǎ, murgule, prin ploaie —
Nu te teme de vâltoare!
II
La cǎsuțǎ vǎruitǎ,
Numai cetini legǎnate
La cǎsuțǎ vǎruitǎ,
Murgul din copitǎ bate.
Și-mi rǎsare la fereastrǎ,
Surioara Cosânzenei —
Floare albǎ și mǎiastrǎ
Între florile poienei...
Cine-mi iese înainte?
Cine-mi luminează pragul?
Este inima fierbinte
Este dorul meu, pribeagul.
Îmi dezmeardă calu-n grabă,
Și-n pridvor îi duce șeaua,
Și, supusă ca o roabă,
Se mlădie ca nuiaua:
Cum îi lunecă privirea
Ca la cerbul cel de-o vară!
Cum o prinde aromirea,
Când o țin la piept, ușoară!
Cum se-alătură, duioasă,
Ca un porumbel cuminte!
Cum adună ceru-n casă
Cu un sărutat fierbinte!
III
...Cine-mi vine cu zăbavă?
Cine-și curmă mijlocelul?
Cine-mi trece spre dumbravă?
Bradul și cu ghiocelul.
Cum se leagănă pe cale
Doina-n frunza clătinată!
Cum se leagănă a jale
Și suspină valea toată!
Și mi-alătură mai tare
Bradul și cu ghiocelul
Și-n cea dulce legănare
Iarba-și curmă mijlocelul.
E târziu acum.
În zeghe, Dorm doinașii din cavale;
Câte-o stea, căzând de veghe,
Spre culcuș își face cale.
Numai luna luminează
Peste vârfuri, ca un sfeșnic
Numai dragostea veghează,
Ca un ochi al celui veșnic.
IV
Lângă vad de ape grele,
Dornic, murgul mi-am oprit
Cuibul drag al vieții mele
Sta în noapte adâncit.
Dar în el ce foc tresare?
Ce mi-aprinde-n piept scântei?
E părere, ori o zare
De lumină-n geamul ei?
Nu e vis. Nu bate-o rază
Rătăcită de la cer,
Ci e mândra, care-așează
Candela într-un ungher.
O, aprinde-o și te roagă
Preacuratei îndurări:
Să vegheze vremea-ntreagă
Peste nouă țări și mări;
Să te ție tot frumoasă
Și copilă, precum ești
Să urmeze tot miloasă
Dragostele pământești!
Oltule cu repezi valuri!
Multe mândre flori dezmerzi
Dulce le dezmerzi la maluri
Și-n vâltoare mi le pierzi!
Du-le, Oltule, le mână,
Mândru tresărind mereu!
Numai una să-mi rămână:
Floarea sufletului meu!
S-o revăd mereu tot floare,
Farmec plaiurilor dând
Caldă, vie, râzătoare,
Văile străluminând...