Poezie · 1911
Romanță
Panait Cerna · 1 min
De dimineață, când deschizi fereastra,
Un fulger smulge soarele din ea
Și fulgerul te-arată orbitoare,
Din geam în geam tresare,
Și trece-n pieptul meu, stăpâna mea.
Când tu apari în tainica grădină,
O mierlă te slăvește, ca-n povești,
Și tu asculți, asculți surâzătoare,
Și treci, pe gânduri...
Floare după floare
Îți poartă trena rochii-mpărătești.
Și sufletul, și sufletul din mine
O mierlă e. L-ascult cu ochii uzi.
Tot glasul lui e-un lanț de dulci suspine,
O rugă nesfârșită către tine...
Tu însă nu-l auzi, tu nu-l auzi.
Mai fericită-i umbra ta ca mine,
Mai fericită este umbra ta;
Ea peste zi de pasul tău se ține,
Iar seara odihnește lângă tine,
Când dulci vedenii prind a te-ngâna.
Când stai la foc, privindu-l lung, pierdută,
Cu mâinile-nfrățite pe genunchi,
Când te-mpresoară, ca un zid, tăcerea
La tine-și poartă sufletu-mi durerea,
Spre tine-și duce-al viselor mănunchi.
Nu-l simți atunci? nu-l simți plutind asupră-ți?
El până-n ziuă cere-a-ți cuvânta,
El până-n zori e paznic casei tale,
Și tremură la vânt, și cântă-a jale,
Cu brazii tineri din ograda ta.