Sarcofagul — Panait Cerna

O , Hellas, țara artei ș-a setei de vieață, Ce-adânc străbați în lume cu razele mărirei!... Apollo, zeu ce rupe a veacurilor ceață, A sărutat Hymettul, în sunetele lirei, Și aur strecurat-a în mierea de pe vale, Ș-a pus căldură-n inimi, și vinuri în pocale.

Salut, pământ senin!... Apollo mai trăiește Și vesel aurește Paharul ce ți-nchin...

...Demult, într-o ruină, văzui un vechi cosciug Și, până azi, spre dânsul gândirile îmi fug, M`nate de furtună, asemeni unui stol

Pe zbuciumata mare a vieții dând ocol.

Și mă gândeam cu groază, că nu e nici o punte Să lege-albastrul slăvii cu hăul mării crunte; Că fericirea noastră - o stea în fundul mării E visul unei clipe și rodul întâmplării... Și nestatornicia norocului mă-ngheață... Ce zeu hain dă lumii osândă la vieață?

Și pentru ce eterna minciună a nădejdii, Când orice clipă este o cursă de primejdii? Iar când, în susul scării, o treaptă-a mai rămas, De ce se frânge treapta la cel din urmă pas?

Cum, oare, troieni-voi a poeziei floare

Pe valul ce ascunde genuni îngrozitoare?

Și-n ce chip asprul viscol al soartei omenești Să-l îmblânzesc cu sunet de harpe îngerești? Cum să-nsenin eu chipul Meduzei, și cum, oare, Voi da durerii oarbe un nimb de resemnare?

Sub raza cugetării, credința cum s-o predici, Și cum să zbori, când lutul te-a încărcat de piedici? Nu-i farmec să-nfrățească acești eterni vrăjmași!...

Privește doar o clipă sicriul de Carrara! Cununi de măzăriche îi împletește Vara; Iar nimfele blajine și satirii trufași Sus, pe capac, s-adună în chipul mândrei hore, Purtând în bucle brune cununi multicolore. Năuntru zace mortul; afară, -n ritm de danț, Se rupe, se reface înfloritorul lanț... Năuntru doarme mortul; afară, îndrăzneții Cer nimfelor sfioase comoara tinereții... Năuntru, scrum; afară e cântec, chiot viu, Și, desfidând orbește neantul din sicriu, Bogată, caldă, vie, Vieața izbucnește în valuri de-armonie...