Poezie · 1907
Sonete
Panait Cerna · 1 min
I
Spre pruncul ei, spre unicul ei bine,
Mereu se pleacă mama, zâmbitoare
Și iată... cel dintăi surâs apare,
Ca-n vis, în colțul gurii lui divine.
În veci și eu, învins de adorare,
Ți-am îndreptat priviri de patimi pline,
Și inima ce dormita în tine
Se-ncinse de a mea înflăcărare.
Și-mi înfloreai în suflet tot mai dragă
Curată ca surâsul dimineții,
Călăuzind viața mea pribeagă...
Dar a venit un crai din zări străine:
Doinind îmi smulse trandafirul vieții,
Iar spinii i-a uitat în piept la mine.
II
Când veți ajunge mâne-n țări străine,
Să te-nconjori de râs, de voie bună;
Cu sufletul în tremur, ca o strună,
Să nu mai știi de lacrămi și suspine.
Și să mă uiți de tot că tu ești bună,
Și, de-ar ajunge plânsul meu la tine,
Tu n-ai cunoaște fericiri depline,
Căci mila va veni să le răpună...
...Iar eu voi alina tot chinul meu,
Gândind că într-un colț bogat din fire,
Tu dintr-un muritor creezi un zeu;
Că-n lumea noastră plină de jelire
A izvorât un strop de fericire,
Din inima ce-am deșteptat-o eu...