Proză · 1912
Din depărtare...
O căsuță mică-albește Dunărea cea mare;
Oh, această casă mică, pentru mine, mult preț are!
Pleoapele-amândouă-n lacrămi mi se scaldă tremurând,
Ori de câte-ori icoana-i neuitată-mi vine-n gând.
De-aș fi stat sub 'coperișu-i pașnic până la sfârșit!
Dar pe-al vieții drum, de doruri omul e călăuzit;
Într-o zi a mele doruri prins-au aripi vulturești,
Și rămas bun zis-am mamei și căsuței bătrânești.
Chinuri clocoteau în pieptul celei care m-a născut, Când i-am pus, la despărțire, pe obraji al meu sărut; Și-ale chinurilor sale flăcări nu se alinau De lucioșii stropi de rouă ce din ochi-i picurau.
Cum mă-nlănțuiau la pieptu-i brațele-i tremurătoare!
Ce rugări, să nu las tihna singuraticei căscioare!
O, dacă vedam în lume pe atunci, cum văd acum:
Poate n-ar îi fost degeaba truda-i de-a m-opri din drum.
La clipirea de luceafăr a nădejdilor senine,
Viitorul mi-s-arată ca un parc vrăjit de zine:
Când în labirintul tainic pașii irosirii s-afundară,
Doar atunci băgăm de seamă rătăcirea-ne amară.
Că și mie doar nădejdea cea cu chipul rupt din soare, Datu-mi-a la cale-ndemnul, pentru ce v-aș spune oare? Și că prin pustiul lumii de când tot mă poartă dorul Spini înțepători, mii, sute, sângeratu-mi-au piciorul.
...Merg în țara mea frumoasă cunoscuți cu pas grăbit, Mamei scumpe... ce mai veste eu printr-înșii să-i trimit? Stați un pic din drum și-i spuneți două vorbe, dragii mei De va trece drumul vostru pe lângă căsuța ei.
Spuneți-i să nu mai verse din ochi lacrăme de foc,
Căci copilu-i are parte de-o viață cu noroc —
Ah, ce amărâte zile duc pe lume, dac-ar ști,
Sărăcuța, — de durere inima i s-ar zdrobi.
(Bratislava, a doua jumătate a lunii mai 1843)