Amintiri — Radu Rosetti

Cuvânt înainte

Nu cred să fie altă țară în care toată viața publică și privată să se fi schimbat mai răpede și mai desăvîrșit decît la noi și mai ales în care orice urmă a unui trecut, relativ foarte apropiet, să se fi stîns atît de complect și de lăpede ca la noi.

Pănă și mare parte din obiectele în uz zilnic în întăia jumatate a veacului trecut: mobile, ustensilii casnice și de lux, haine au dispărut aproape de tot. Prea puține sînt lighenele și ibricele de alamă galbănă, afumătoarele de argint, sălile și arșălile, ciubucele cu tot tacîmul lor, narghilelele încă în ființă. Antereie mai există doară numai cîte poți numara pe degetele aceleiași mîni; știu de un singur caftan boieresc în ființă, iar ișlicuri, giubele, conteșe, benișuri, șalvari și mești nu cred să existe măcar un singur exemplar.

Și mai ștearsă, poate chiar dispărută, este amintirea obiceiurilor și a vieții, nu numai din întăia jumatate a veacului, dar chiar a acelei de acuma șăsăzeci de ani.

În copilăria și tinereța mea fostu-mi-a dat să fiu încunjurat de părinți, rude, oameni de casă, țarani și slugi cari trăise viața celor dintăi șăsăzeci de ani ai veacului și cari, de la bătrînii lor, auzise multe despre o viață și obiceiuri și mai îndepartate în negura timpurilor. Mulți din ei, în primul rînd tata și mama, erau niște povestitori neîntrecuți: cu dor îmi aduc aminte de lungile lor povestiri în lungile sări de iarnă, la țară.

Partea ce mi-a ramas în minte din multele lor povestiri spus-o-am și eu treptat copiilor și cunoștinților mele. Cu toții m-au îndemnat să pun aceste amărunte ale vieții noastre de altădată pe hîrtie, ea să nu dispară fără urmă, odată cu mine.

Cu deosebire stăruitoare și repetate în curs de ani fost-au în această privință insistențele fiicei mele; mai cu samă pentru a-i face plăcere luat-am în mînă condeiul pentru ca să le scriu. Ei deci îi dedic, cu dragoste, acest volum care, dacă mă va îngădui Dumnezeu, va fi urmat de altele.

Deocamdată am adunat aici amăruntele de cari mi-am adus aminte fiind privitoare la întîmplări și împrejurări anterioare nașterii celor dintăi impresiuni ale mele, cari încep a se desfășura în memoria mea, în șir destul de complect, de la 1857 înainte.

Pe lîngă aceste amintiri și impresiuni personale, este bineînțăles ca volumele următoare vor mai cuprinde fapte și amărunte povestite după 1857, de bătrîni, uitate în volumul de față și pe cari le-am auzit spuse de povestitori în legătură cu alte fapte petrecute în a șăsa și mai ales în a șaptea decadă a acelui veac.

AUTORUL

Capitolul I. Despre originile Roseteștilor și despre cîțiva ascendenți și colaterali mai depărtați ai mei

Înainte de a vorbi de cele auzite de la bătrîni despre faptele petrecute în cursul veacului trecut, cred de cuviință a da oareșcari lămuriri asupra originii familiei mele, precum și asupra unor ascendenți și colaterali cari au trăit în al șăptesprezecelea și al optsprezecelea veac.

După tradițiunea pastrată în familie, Roseteștii ar fi originari din Genova, de unde un Ion Rosetti sau Rossetti ar fi venit, în secolul al treisprezecelea, la Constantinopol. Aici, căsătorindu-se cu o fată de neam mare, ar fi trecut la legea ortodoxă, iar urmașii lui ar fi făcut parte din cea mai înaltă aristocrație bizantină. D. E. Rizo-Rangabe arată că, după luarea de cătră Mahomet al II-lea a Țarigradului, un Ioan Rossetos ar fi fugit la Coron, unde s-a căsătorit și a trăit pănă la moarte. S-ar mai vedea acolo și astăzi mormîntul lui, pe care i se dă calificativul de: evpatridis Coronaios (nobil din Coron). Deosebite izvoare mai menționează și alți Rosetești trăind în deosebite locuri ale Peninsulei Balcanice, tot în veacul al XV-lea. Un Mihail Rossetos a murit în veacul următor la Veneția, unde făcea parte din comunitatea grecească; fiii lui i-au ridicat acolo un mormînt în anul 1544. Tot d. Rangabe, după De la Croix, arată că familia Rosetti ar fi fost una din cele șăptesprezece familii nobile creștine readuse de sultan în noua sa capitală, după cucerirea acesteia, la 1453. Ștefan Greceanu, în broșura sa asupra contelui Neculai Rosetti, ni spune, însă fără a-și arata izvoarele, că Roseteștii erau, în veacul al șăptesprezecelea, a doua familie din aristocrația țărigrădeană. Dar toate aceste sînt mai ales simple tradițiuni și presupuneri, mai mult sau mai puțin verosimile; le citez fără a garanta întru nimica temeinicia lor.

Cert este că Roseteștii se trag din Lascaris Rosseto, mare logofăt al patriarhatului, în care calitate îl vedem, în anul 1629, semnînd, alături de patriarhul Chirii, un act adeverind legitimitatea copiilor lui Radu Mihnea. El a fost căsătorit cu Bella, fiica lui Ioan Cantacuzino, agentul lui Mihai Viteazul la Țarigrad, al treilea fiu al vestitului Mihai Cantacuzino. (Șaitanoglu de la Anhial.)

Lascaris Rosseto a avut doi fii: Constantin și Antonie. Cel al doilea a venit de tînăr în Moldova, unde îl vedem bucurîndu-se de oareșcare vază încă de la jumatatea Jacului al șăptesprezecelea, căci după moartea lui Ștefăniță-vodă este trimes de țară la Poartă, sub porecla de Chiriță Drăcos sau Drace, împreună cu postelnicul Alexandru Costin, cu veste despre moartea domnului și rugăminte de a pune domn în țară pe Dabija Vornicul. Iar în urmă, la 1675, a ajuns însuș domn. Depeșile bailului Veneției cătră doge îl numesc: Antonio Rossetti, de națiune grec, și-i dau calificativul de negoziante; este deci probabil că el, ca toți fruntașii creștini ai Țarigradului, se ocupa cu negoțul. Bailul mai raportează că obținuse domnia în schimbul unei sumi de șăsăzeci de pungi de bani. În hrisoave el s-a numit Antonie Ruset, căci moldovenii făcuse Ruset din Rosseto, forma în care grecii din Țarigrad schimbase numele de Rosett: sau Rossetti.

El a fost un domn nelacom, drept și milostiv. „Antonie-vodă, macar că era grec și străin țărigrădean, dar era mai bun domn decît un pămîntean, nici un obicei rău în țară în zilele lui n-a făcut; ce încă și cîte au găsit de la alții răle, multe a lasat”, ni spune Neculcea.

Antonie-vodă a avut trei fii și două fete. Cei trei fii: Alecu, Ioan și Iordache „erau dezmierdați, fără de frică; umblau prin țară cu mulți feciori de mazili nebuni strînși cu dînșii, de făceau multe giocuri și beții, și nebunii prin tîrguri și prin sate boierești, de luau fetele și femeile oamenilor cu de-a sila de-și rîdeau de dînsele, ce nu numai oameni proști, ce și a oameni de frunte și de cinste”, ni mai zice tot Neculcea. Domnul era slab cu copiii lui.

Și Neculai Costin ni povestește: „Iară cînd au fost veleatul 7186 (1678) au chemat împărăția pre feciorul lui Antonie-vodă, pre Alexandru-beizade, la Poartă, care era călăreț bun și curvar foarte; pre multe locuri făcea silă de lua fetele oamenilor cu sila, însă oameni proști. Libovnic era la băuturi și la alergături de cai, însă nu pîra pe nimeni la tată-său; de nu grăia de bine pe om, de rău nu-l grăia.”

Constantin Căpitanul ni povestește că al treilea fiu, Iordache, trăia în București, la curtea lui Duca-vodă, și cînd a auzit că tată-său a fost ridicat la scaunul Moldovei a început să plîngă. Dar puțin după aceasta se făcuse „grecul” atît de trufaș, încît nu mai puteai vorbi cu el.

Antonie-vodă a fost mazilit în urma intrigilor lui Duca, ajutat de Miron Costin și de Buhușești. Dus în lanțuri la Constantinopol, a fost căznit cu tulpane ce i se dădeau să le înghită, apoi se trăgeau înapoi ca să-i scoată mațele la gură, spre a-l sili să arăte unde-i sînt ascunși banii și, cum zice Neculai Costin: „El bani nu strînsese că lacom nu era… iar cît avea, i-au luat turcii tot, astfeli că rămăsese sarac cu desăvîrșire”.

Nu știm cu cine era căsătorit nici Antonie-vodă, nici fiul lui cel mai mare, Alexandru, supranumit beizade Sărăcilă. Al doilea fiu, Ion, a fost căsătorit cu Ileana, fata lui Alexandru Mavrocordat (Exaporitul); al treilea, Iordache, avea de soție pe o fată a lui Gheorghe Ghica-voievod.

Din al doilea fiu, Ion, mi se pare că se trag Roseteștii din Țara Românească, atît urmașii lui Radu Rosetti, cît și ai lui C. A. Rosetti, cei supranumiți Bibica (Beișor), care trăiesc atît în România, cît și în Grecia și, probabil, Roseteștii de la Botoșani.

Mult mai mare vază în țara noastră au avut însă urmașii celui dintăi fiu a lui Lascaris Rosseto, acei ai cupariului Constantin.

După cîteva cuvinte ale lui Cantemir, în Istoria ieroglifică, ar rezulta că acest Constantin a fost dintăi marinar. Nu știm din ce împrejurări el a venit în Moldova, unde îl găsim purtînd titlul de cupar într-un document din vremea lui Vasile Lupu. Mai pe urmă el ni este aratat de letopisețe ca trăind în Țarigrad, unde avea: „o mare vază și trecere la Poartă”.

D. Rangabé, pornind de la faptul că una din fiicele lui Scarlat Beglkzi (tatăl lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul) era căsătorită cu un Rosetti, crede că acesta era Cupariul. Presupunerea d-lui Rangabe mai este întărită și de Cantemir care, în Istoria ieroglifică, ni zice că Rîsul (Manolache Ruset) înțelegea bine vorbele întortochiete ale Camileopardului (Exaporitul) din cauza „amestecării sîngelui”.

Cupariul a avut cinci fii:

Lascarache, nu se știe cu cine a fost căsătorit;

Iordache, căsătorit: 1) cu Maria, fiica lui Dabija-vodă și a Dafinei, pe care a ținut-o mai pe urmă marele logofăt Dumitru Buhuș, și; 2) cu fiica logofătului Neculai Racoviță;

Manolache, căsătorit cu Irina, fata lui Neculai Buhuș și a A niței;

Mihalache, nu se știe cu cine a fost căsătorit;

Scarlarache, căsătorit cu una Victoria din Pera.

Rolul jucat în Moldova de acești cinci fii ai Cupariului este cunoscut, numele lor se găsește mai pe fiecare pagină a letopisețelor din epoca corespunzătoare.

Al doilea din ei, Iordache, supranumit „matca tuturor răutăților”, a fost adevaratul stăpîn al Moldovei vreme de un sfert de veac. Domnii, pentru a putea rămînea în scaun, erau siliți să se înțeleagă cu dînsul; mulți din ei au fost maziliți numai prin voința lui și cu ajutorul fraților săi ramași în Țarigrad.

Lupta ce au purtat-o cu vărul lor, Șerban Cantacuzino, închisorile și bejeniile lor samănă mai mult cu peripețiile unui roman al lui Dumas decît cu istorie adevarată. Vedem pe fiii Cupanului, de la început, într-o tabără cu totul dușmană moșului lor, Antonie-vodă, ei fiind protejații lui Duca-vodă, cu care se înrudise prin căsătorie al doilea fiu al Cupariului, Iordache, care luase de soție pe sora doamnei lui Duca. Nu încape îndoială că, mai ales la început, au fost urîți țării și că această ură în multe privinți era îndreptățită.

Ca toți grecii veniți de la Țarigrad în țările române, ei nu erau decît niște aventurieri, în deplinul înțeles al cuvîntului: veneau aici numai pentru a cuceri avere și situații cu vază. Moldova și Țara Românească erau pentru grecii din Țarigrad ceea ce erau Mexicul și America de Sud pentru hidalgii saraci din Spania. Ba pentru greci aceste țări erau chiar ceva mai mult. Pe cînd spaniolii aveau o patrie pe care o puteau numi a lor, grecii din Țarigrad trăiau robiți de o împărăție păgînă și, fiind astfeli ca și fără de patrie, putința de a-și face una în bogatele și frumoasele principate de peste Dunăre nu putea alcătui decît un temei mai mult pentru a-i atrage.

Cupăreștii aveau toate însușirile unor aventurieri: agerimea de minte, îndrăzneala și dibăcia, dar aveau și cusururile ior firești: lăcomia și lipsa de scrupule. Crescuți într-un mijloc care gemea de două veacuri sub tirania cea mai salbatecă, cu totul dezarmați și neputincioși față de cumplitul arbitrar al turcilor, învațau să mînuiască singurele arme ale neputincioșilor: disimularea și intriga, cu cea mai desăvîrșită măiestrie. Dacă mijlocul în care ei creșteau, la Țarigrad, nu se putea numi intelectual, acest mijloc era fără îndoială neasamanat mai fin și mai cultivat decît acel în care trăia și se dezvolta boierimea din Moldova și din Țara Românească. Cupăreștii sau Ruseteștii, cum s-au iscălit ei în actele moldovenești, aveau asupra boierimii în mijlocul căreia s-au așazat o zdrobitoare superioritate intelectuală. Era lucru firesc ca pămîntenii să fi fost cuprinși de ură față de acești străini cari știuse să acapareze atît de răpede și favoarea domnilor, și slujbele cele mai grase.

Ei au dovedit în aceste slujbe, mai cu samă Iordache, o agerime și o dibăcie deosebită, aducînd folos și lor și domnilor. În învinuirile ce li se aduc de cronicari trebuie numaidecît să facem o parte destui de însamnată invidiei boierimii pămîntene, care, fără a avea mai multe scrupule decît Cupăreștii, era departe de a fi înzestrată cu aptitudinile lor.

Cînd Miron și Velicico Costin ziceau lui Cantemir la masă: „mai des cu păhărele, măria-ta, și mai rar cu orînduiele”, sîntem în drept a nu atribui acest sfat numai durerii de țară, căci sub Duca-vodă, cel mai lacom și cel mai crud dintre toți domnii greci, orînduielile asupritoare erau neasamanat mai dese și mai grele decît sub blăjinul Cantemir, totuș Miron Costin, în slujbă tare, mare, și în măsură de a vorbi domnului cu greutate, tăcea molcum și cumpără sate peste sate. (1)

Dealtmintrelea, toate învinovățirile de mîncătorie a banilor visteriei aduse vornicului Iordache, „matei tuturor răutăților”, cum îl poreclește Neculcea, atît pentru vremea cît slujise în Țara Românească, cît și pentru acea în care mînuise banii domnești în Moldova, cad cu desăvîrșire. Cantemir îl închide, îl căznește, cetluindu-i capul cu un lanț, îi ie treizeci sau patruzeci de pungi de bani, dar pe urmă recunoaște că vornicul a fost nevinovat, îl despăgubește de pagubile suferite și-i dă iar visteria țării pe mînă. Îl vedem asemene nimicind cu totul învinovățirile ce-i sînt aduse de Șerban Cantacuzino și stabilind nevinovăția lui în chip strălucit, precum reiesă din cartea de judecată din anul 1689 a lui Can tem ir.

În cît privește uciderea Costineștilor, nu încape îndoială că Cupăreștii au împins pe Gantemir, pe cît li-a fost cu putință, la săvîrșirea ei. Vinovăția lui Miron Costin nu a fost într-adevăr complect dovedită pănă acuma, dar faptul că frate-său, Velicico, conspira împotriva domnului nu se poate pune la îndoială. Dacă el ar fi izbutit, putem lesne gîci care ar fi fost soarta Cupăreștilor celor atît de urîți. Spre a pune zilele lor la adăpost au stăruit pe lîngă domn pentru pieirea Costineștilor.

Pe lîngă cele ce se pot ceti în letopisețe, se găsesc multe amărunte asupra Cupăreștilor în două din operele lui Can – temir, în Viața lui Constantin Cantemir și în Istoria ieroglifică. Trebuiește însă, mai ales în cît privește pe acea din urmă, să se facă partea bogatei imaginații și a nu preadeosebitei iubiri de adevăr cari caracterizează scrierile învățatului și ilustrului autor.

În vremea războiului de la 1711, Iordache Ruset s-a arătat hotărît potrivnic politicii urmate de Cantemir și s-a opus, în chip fățiș, tratatului cu Petru cel Mare. Din această pricină el a avut cinstea să fie privit de pravoslavnicul împarat ca dușman primejdios: țarul punînd chiar să-l ridice și trimețîndu-l la Kiev sub escortă de cincizeci de dragoni. A fost ținut acolo doi ani și, după această curgere de timp, s-a întors înapoi bolnav, olog de picioare.

Iordache și Manolache Ruset au murit amîndoi în țară, cel dintăi după 1718, cel de al doilea la 1717. Simțirile de ură ce ei le stîrnise printre boierii pămînteni la începutul carierei lor fusese cu desăvîrșire potolite de vreme: cu totul asimilați mijlocului în care trăise atîția ani, nu mai erau priviți ca străini. Iar fiii lor nu se mai deosebeau prin nimica de ceilalți boieri, nimene nu-și mai aducea aminte de originea străină a părinților.

Din Lascarache Ruset, fiul cel mai mare al Cupariului, se trage, din fiul acestuia, Iordache, ramura Bălăneștilor, despre care nu am decît puține amărunte.

Ei pare să-i fi aparținut hatmanul Vasile Roset, unul din întemeietorii „Sfîntului Spiridon”, al cărui ctitor a și ramas pănă la moarte.

Iordache Ruset, al doilea fiu al Cupariului, a lasat cea mai mare avere teritorială ce s-a văzut vrodată în Moldova: după împărțirea ei, toți fiii lui au fost bogați. Dintr-însul se scoboară ramura Roznovăneștilor care, în cursul veacului al XVIII-lea, a ocupat cele mai înalte demnități ale țării: logofeți mari, vornici mari, hatmani, visternici, postelnici.

Din urmașii lui Manolache Ruset, din care mă trag, ca și celelalte ramuri din ținutul Bacăului, fiul său, vornicul Ștefan, a ajuns la demnitatea de mare vornic. Averea lui Manolache, deși însamnată, era mult mai mică decît acea a lui Iordache. Cu toate că scoborîtorii lui au făcut căsătorii frumoase, vedem această avere scăzînd în cursul generațiilor; urmașii lui Ștefan, afară de unul din nepoții săi de fiu, Neculai. căsătorit cu Ecaterina Sturdza și care a ajuns vornic mare, au dus-o numai pănă la comis, medelnicer sau ban.

Cînd, pe la începutul veacului trecut, uzul limbilor străine a început să se răspîndească în țară, iar corespondențele cu străinătatea au devenit tot mai frecvente, Roseteștii cari, în ultimele decenii ale veacului al XVIII-lea, schimbase pe Ruset în Roset, au reitalienizat numele lor, reiscălindu-se: Rosetti sau uneori: Rossetti, potrivit tradițiunii pastrate în familie despre originea lor genoveză.

Armele întrebuințate de familia Rosetti sînt: pe un scut tăiet (coupe) de argint și albastru (azur), o cupă de argint cu trei roze ieșind dintr-însa, iar deviza sună: Sereno aut nubilo sospes.

Toate pecețile vechi din veacul al XVIII-lea poartă aceste arme. Pe unele dintr-însele cupa lipsește: cele trei roze, legate împreună cu o cordea pe care este înscrisă deviza, sînt așazate de-a dreptul pe scut. La Roznov, pe cînd mai trăia colonelul Iorgu Rosetti-Roznovanu, se pastrau încă cîteva piese de argintărie datînd de la marele logofăt Neculai Roset-Roznovanu, adică din a doua jumatate a veacului al XVIII-lea, pe care se vedeau sapate aceleași arme cu deviza tradusă pe românește prin cuvintele: În senin și în negură teafăr, bineînțeles gravată în caractere cirilice.

Persoane demne de încredere m-au asigurat că tot aceste arme se vedeau sapate deasupra ușii de intrare a curții din Pribești (ținutul Vaslui) care, după cum dovedește inscripția de pe piatra de deasupra ușii pivniței, a fost clădită de vestitul vornic Iordache Ruset. Însă cînd am fost la Pribești, în anul 1904, am găsit toată casa, precum și ușorii de piatră acoperiți cu un strat gros de tencuială, n-am putut deci vedea nici urmă de blazon.

Mulți din membrii familiei așază deasupra acestor arme o coroană, cînd princiară, cînd ducală, cînd de formă absolut fantezistă, iar unii nu se dau chiar în lături de la înserarea într-însele a unei mantii sub pretext că: „aparțin unei case suverane”. Aceste toate întemeindu-se pe faptul domniei de mai puțin de trei ani a nenorocitului Antonie. Ei uită că: 1) de la stingerea dinastiilor naționale domnia n-a mai fost ereditară și, 2) că a voi să transformi în suveranitate ereditară domniile cumparate pe bani de la turci în veacurile XVII și XVIII și cari nu alcătuiau decît un drept de exploatare nemiloasă a țării pe cîțiva ani, uneori pe cîteva luni, căci domnia înceta și reîncepea după placul vizirilor și acel al validcelor, este a-ți bate joc de chiar ideea suveranității.

În heraldică nefantezistă Roseteștii au deci drept să așăze, deasupra armelor lor, un coif de nobil, de oțel, cu cinci gratii (grilles), sau o coroană de nobil cu cinci vîrfuri, sau, în sfîrșit, un simplu calpac de boier.

Și acuma voi da oareșcari amărunte asupra ascendenților mei.

Strămoșul meu direct este Manolache Ruset, al treilea fiu al Cupariului. În a doua domnie a lui Gheorghe Duca (1669—1672), era jitnicer și se căsătorea cu Irina, fiica lui Neculai Buhuș, prin urmare nepoată de frate a doamnei Anastasiei, sora (după mamă) a lui Buhuș. Buhușeștii erau un neam străvechi, cel dintăi cunoscut fiind acel căruia Alexandru cel Bun i-a întărit satul Cuciurul sau Cozminul. În documentele veacurilor XV și XVI întîlnim adesa Bu – hușești, dar șirul lor neîntrerupt începe cu Simion Buhuș, căsătorit cu Eftimia, pe care îl aflăm în pomelnicul Biseri – canilor și a trebuit să se nască la începutul veacului al XVI-lea.

În anul 1672, Manolache Ruset ajunge comis mare. Ca și frații lui, a urmat pe Duca în Țara Românească în vremea domniei a acelui domn peste Milcov (1674—1678). La a treia domnie a lui Duca în Moldova, a plecat cu dînsul și cu oastea la asediul Vianei (1683). Cînd, la întoarcerea lui în țară, Duca a fost încunjurat în curtea de la Domnești (Putna) de un podghiaz leșesc al lui Petriceico, care năvălise în țară, spre a apuca domnia, podghiaz comandat de leahul Demidețki, Manolache Ruset îndeplinea slujba de sulger și se afla cu moșul nevestei lui, cu vestitul și viteazul hatman Buhuș, la gazdă, în sat. Hatmanul, care încălecase îndată ce prinsese de veste, a trimes de sîrg pe Manolache la Focșăni, unde se afla doamna Anastasia, ca să-i ceară bani spre a face slujitori, cu cari să vie să scoată pe vodă. Dar doamna, foasta amantă a lui Șerban Cantacuzino, mai lacomă și mai zgîrcită decît soțul ei, nu a voit să deie bani, zicînd că „întăi să scoată pe vodă și apoi va da bani”. Numai Ștefan, fiul lui Radu-vodă și ginere lui Duca, a încălecat cu cîțiva seimeni și a venit la Domnești în ajutorul socru-său. Însă seimenii din curte, cari urau pe Duca, văzînd că vine gloată asupra leșilor, un bulubașă al lor, numit Dediul, a deschis poarta, și leșii, intrînd în curte, au pus mîna pe Duca și l-au dus în Țara Leșască, de unde nu s-a mai întors.

Cuprins în ura cu care Șerban Cantacuzino prigonea pe frate-său, Manolache a fost silit, la începutul domniei lui Constantin Cantemir, să se desțăreze, întorcîndu-se numai după ce Iordache s-a împacat cu Cantemir; a primit mai întăi stărostia Putnei și pe urmă postelnicia. Sub urmașii lui Cantemir, Manolache a urmat să împărțască urile și prieteniile, zilele bune și cele răle cu frate-său.

În a doua domnie a lui Mihai Racoviță a ajuns, în anul 1707, vornic al Țării-de-Sus. În întăia domnie a lui Neculai Mavrocordat, acesta a aruncat în închisoare pe Iordache Ruset și puțin a lipsit să-i taie limba. Voind să puie mîna și pe Manolache, care se afla la țară, la Bogdănești, pe Oituz, în ținutul Bacăului, a trimes pe un ciohodar cu vro patruzeci de seimeni ca să-l prindă și să-l aducă la Ieși. Dar niște prieteni dîndu-i de știre, vornicul a strîns cincizeci de oameni voinici, slugi și țarani din satele lui, și a venit să ațîie calea oamenilor domnești în lunca de arini care acoperea malurile pîrîului Căluțul Mare, sub biserica Popenilor. Îndată ce ciohodarul și seimenii au trecut pîrîul, s-a aruncat asupra lor; oamenii domnești au luat-o îndată la sănătoasă, dar ciohodarul și vreo cîțiva seimeni au căzut în mîniile vornicului. Acesta, după ce a luat scrisorile ce le aveau asupra lor, i-a trimes înapoi la Ieși după ce le-ar fi tăiet urechile, apoi a trecut granița ungurească la Brețcu.

Această întîmplare este menționată de Neculai Costin în letopisețul său, dar el se mulțămește a povesti că Manolache Ruset a legat pe ciohodarul domnesc trimes ca să-l aresteze. Faptul, așa cum îl relatez eu, mi-a fost povestit de tata care îl auzise de la tată-său și de un țaran din satul Popeni, numit Ștefan Făcăoariu care, în anul 1866, pretindea că este de 116 ani. Povestirea despre lupta lui Manolache Ruset cu seimenii (pe cari el îi numea arnăuți), zicea că o ține de la bunul său, care-i povestise de nenumărate ori cum, fiind pe acea vreme flăcăuaș de vreo cincisprezece ani și păzind în ziua întîmplării caprele tătîne-său în luncă, privise harța întreagă cu ochii lui.

În a doua domnie a lui Neculai Mavrocordat, care de astă-dată trăia în bună înțălegere cu frații Rusetești, oștenii leși și șvezi cantonați în țară făceau feli de feli de jafuri și de stricăciuni. Cu toate cruțările ce le avea pentru Carol al XII-lea, Poarta a sfîrșit prin a trimete poroncă lui Mavrocordat să-i scoată din Moldova și mare parte din acei oșteni au fost dezarmați fără împotrivire de cătră hatmanul Buhuș și agalele turcești.

La Bacău se afla un număr destul de însamnat de asemene oșteni Ieși și șvezi, deosebit de supărători, jăcuind cînd într-o parte, cînd într-alta. Stolnicul Ștefan Ruset, fiul lui Manolache, șădea la porțile Bacăului, în curtea lui de la satul Mărgineni, care atunci era încunjurată de un zid ternic. Sătenii din Mărgineni, nemaiputînd rabda jafurile și siluirile acelor oșteni, se adăpostise cu ce aveau mai de preț în ograda stolnicului, porțile fusese închise și o zdravănă strajă de pușcași pusă pe zidiuri. Șvezii și leșii au încunjurat ograda, dar nu îndrăzneau să-i deie navală.

Stolnicul temîndu-se să nu sfîrșască merindele, căci avea de hrănit o mulțime de guri, s-a folosit de o noapte mal întunecoasă pentru a trimete tătîni-său, la Bogdănești, prin trei oameni deosebiți, știre despre nevoia în care se afla. Unul din oamenii trimeși, un țigan, a fost prins de Ieși și muncit greu; ceilalți doi au ajuns împreună la Bogdănești, a doua zi pe la prînzul cel mare. Cum a auzit vestea, vornicul a trimes de s-au strîns vro sută de oameni aleși, bine armați și toți călări, din satele Bogdănești, Filipești și Gro – zești, și a pornit cu ei pe la toacă. În drum ceata i s-a mai mărit prin oameni din Orășa și din Nadișa. Au ajuns la Mărgineni înainte de ziuă și, fără ca leșii și șvezii sa fi prins de veste, i-au încunjurat, apoi un bucium a dat sămnul năvălirii. Străinii, deși surprinși, s-au aparat cu îndîrjire. Fiind oameni mai bine înarmați și mai deprinși cu războiul, nu se știe dacă nu ar fi izbutit să puie oamenii vornicului pe fugă, dar deodată porțile curții s-au deschis și stolnicul Ștefan, urmat de slugile lui și de sătenii din Mărgineni, a căzut în spatele străinilor. Luați între două focuri, ei s-au predat și au fost legați burduf sau puși în butuce. Din acei oșteni străini, șăptesprezece ar fi căzut morți și la o sută ar fi fost prinși vii, cu patru steaguri, iar din oamenii vornicului și ai stolnicului ar fi căzut numai vro zece.

A treia zi, cînd vornicul era să plece cu dînșii la Ieși, i s-a adus veste că, la Bacău, au sosit chiar în noaptea aceea trei ofițeri șvezi însoțiți de mai multe slugi. Vornicul a trimes vro douăzeci de oameni cu poroncă să li se încuujure gazda și să-i ridice. Șvezii, văzîndu-se încunjurați, s-au pus în aparare, dar vornicul a mai trimes un rînd de oameni asupra lor cu un credincios al său, Filipache Leca, un tînăr răzăș din satul Bucium, cu poroncă ca, în cazul cînd străinii nu s-ar preda, să aprindă acoperămîntul casei în care se aflau. Filipache și cu oamenii lui pregătindu-se să execute această poroncă, unul din șvezi a ieșit din casă și a cerut să vorbească cu vornicul.

Adus înaintea acestuia, i-a spus, jumatate pe leșește și jumatate pe românește, că mai-marele lor este un polcovnic franțuz în slujba craiului șvedez, care venea din Țara Nemțască și voiaj să meargă la stăpînu-său, la Tighina, iar dacă vornicul îi înlesnește mergerea acolo, va primi de la el o mulțămire crăiască. Vornicul a răspuns că el nu are altă volnicie decît de a-i duce la domn, la Ieși. Îi va duce acolo cu cinste și nu se îndoiește că domnul va înlesni mai-marelui lor mergerea la Tighina. Atunci șvedul s-a dus la tovarăși, și ei, după o scurtă consfătuire, au ieșit din casă și s-au dus la vornic.

Ajunși aici, cel mai de samă, care se zicea polcovnic, a propus vornicului, prin acel care mai vorbise cu dînsul, să-l trimată înapoi în Ardeal, de unde venise, îndatorindu-se să plătească oricîte mii de galbeni i-ar cere. Vornicul însă iar a răspuns că nu poate decît să-l ducă la Ieși, căci altmintrelea ar încăpea el (vornicul) la mare prepus și la mare pedeapsă. Și, cu toate rugămintele acelui polcovnic, a ramas neînduplecat.

Chiar în acea sară trimes-a vornicul pe Filipache cu cai de olac și cu cărți cătră domn, punîndu-l în cunoștința tuturor celor întîmplate, cu poroncă să nu steie pănă la Ieși.

În vremea călătoriei dintre Bacău și Ieși, vornicul a avut grijă ca să nu-i lipsască nimica nici polcovnicului, nici tovarășilor acestuia, iar fiecare ceas îi întărea credința, ce o avuse îndată ce dăduse ochi cu dînsul, că acel polcovnic este barbat însamnat, nu franțuz sau șved, ci leah, căci de cîte ori se credea nebagat în samă de vornic sau de stolnicul Ștefan, care mergea și el la Ieși, sau de oamenii lor, vorbea nu franțuzește, ci leșește cu tovarășii lui.

Acel polcovnic era craiul Stanislav Lescinski, și despre recunoașterea și primirea lui la Ieși de cătră domn povestește Axinte Uricariul pe larg.

Înainte de a părăsi leșul, el a dăruit vornicului Manolache un frumos ceasornic, iar stolnicului Ștefan o păreche de pistoale îmbracate în argint, cu rafturile lor. Aceste lucruri ar fi fost în curtea de la Mărgineni, în anul 1717, cînd a fost pradată de catanele ramase în țară în urma expedițiunii lui Frență.

Întîmplările cu ciohodarul și cu craluil Stanislav au fost povestite tatei de părintele său, care zicea că le ține de la Filipache Leca, pe care îl cunoscuse bine în copilăria lui, cînd vîna cu dînsul iepurii cu ogarii în cîmpiile din împrejurimile Roznovului, unde bunul meu a copilărit în casa logofătului Neculai Roset-Roznovanu. Filipache, ajuns la adînci bătrînețe, dar încă foarte voinic, era acuma de casa lui Roznovanu în care a și murit.

Soția lui Manolache, Irina Buhuș, precum dovedește inscripția de pe piatra mormîntală, bine pastrată pănă azi, a murit la anul 1713 și este îngropată în biserica clădită de Ștefan cel Mare, la Borzești, pe Trotuș.

Manolache Ruset era un barbat de stat mijlociu și de făptură sprintenă, călăreț minunat și meșter în mînuirea tuturor armelor.

Averea lui, deși mult mai mică decît acea a frăține-său Iordache, era totuși destul de însamnată.

Cea dintăi mențiune despre Ștefan, fiul vornicului Manolache și al Irinei Buhuș, o găsim la Ion Neculce, care ni zice că, după moartea lui Cantemir, la 1693, boierii „pofteau să puie pe un fecior al lui Cantemir-vodă domn în locul lui și au răpezit la Țarigrad pe vatavul Pîrvul și cu Ștefăniță Ruset, fecior lui Manolache postelnicul”.

Ștefan Ruset s-a căsătorit cu Safta Ursache, probabil înainte de 1700, și s-a așazat la Mărgineni, lîngă Bacău. La 1708 era sulger, la 1725 vel vornic și-l vedem bucurîndu-se de deosebita favoare a lui Mihai Racoviță. Probabil că căsătoria fiului său celui mai mare, Iordache, cu Catrina Cos – tandache, fiica Măriei, surorii domnului, avusese loc.

În a doua domnie a lui Grigore Ghica al II-lea, izbuhnind război între Austria și Turcia, în vara anului 1737, au intrat austriacii sub ordinele generalului Badeni în țară și au luat în stăpînire ținuturile Putna, Bacău, Neamț, Roman, și parte din Suceava. Ștefan Ruset, care șădea la Mărgineni și își avea moșiile aproape de munte, fiii săi, Iordache și Ion (Tețcanu), stolnicul Răducanu Racoviță (pe urmă logofăt mare), medelniceriul Constantin Balș (ginere vornicului Ștefan) și sulgeriul Ștefan Catargiu, ale căror moșii se aflau asemene aproape de munte, în regiunea ocupată de austriaci, s-au închinat lor și au primit să ocîrmuiască ținuturile în cari pătrunsese oștirile împărătești. Vornicul Ștefan, fiind cel mai bătrîn din boierii locuind într-însele, fusese pus în capul acestei ocîrmuiri, a cărei reședință se afla în Roman, iar Răducanu Racoviță trada pe nemți cînd putea, aducînd la știința lui Ghica-vodă, în taină, tot ceea ce ei făceau.

În anul următor însă, austriacii fiind siliți să părăsască Moldova, boierii cari se supusese lor au tras frică mare de pedeapsă. Dar afară de Constantin Balș, care a capatat o țapăna bataie la tălpi, ceilalți au scapat ușor: Ștefan Ruset cu un surgun de o lună la Dobrovăț. Apoi domnul l-a chemat înapoi și i-a măritat, cu a sa cheltuială, o fată cu comisul Scarlatache Costaki.

Vornicul Ștefan a murit la ianuar 1739, lăsînd trei fii: Iordache, Ioniță și Constantin, precum și patru fete.

Medelniceriul Iordache Ruset era fiul cel mai mare al vornicului Ștefan și al Saftei Ursache. S-a căsătorit, precum am aratat mai sus, cu Catrina, fata stolnicului Costandache și a Măriei, sora lui Mihai Racoviță-voievod.

Această soră a domnului trecuse prin împrejurări romantice, dar neplăcute. Fusese pețită în tinerețele ei de Vasile Ciaurul, un urmaș (prin femei) al lui Dumitrașco Ștefan, tatăl lui Gheorghe Ștefan-voievod, dar Maria preferise pe un oareșcare Costandache, barbat de o frumuseță deosebită. După vro zece ani, în vremea războiului dintre austriaci și turci, la 1716, Vasile Ciaurul, care era un barbat cu duh neastîmparat și ajunsese la treapta de stolnic, visînd lucruri mari, a propus generalului Stainville, care comanda trupele împărătești la Sibiu, să-i deie un ajutor de cîteva sute de oameni, luînd asupra lui să izgonească, prin ajutorul număroșilor partizani ce zicea că-i are în Moldova, pe Mihai Racoviță și să apuce domnia, recunoscînd suzeranitatea împăratului. Stainville a primit bucuros și a însărcinat pe căpitanul Franț Ernau să sprijine acțiunea Ciaurului cu vro trei sute de husari secui.

Precum se știe, expediția a reușit la început de minune: o mulțime de moldoveni s-a unit cu catanele, au ajuns cu toții la Ieși și cît pe ce erau să puie mîna pe domn. Dar acesta avusese vremea să cheme în ajutor un număr copleșitor de tatari. Catanele și răsculații au fost învinși, prinși și măcelăriți mai toți, iar viteazul Franț Ernau, căzut în mînile domnului, a fost bătut de el cu buzduganul, apoi i s-a tăiet capul. Dar Ciaurul a scapat.

Alte catane intrate în țară se încuibase la Mira, la Cașin, la Ocnă și la Neamț și, din aceste vizunii, ajutați de moldovenii totdeauna gata de jaf, pradau în dreapta și în stînga. În Vasile Ciaurul era încă vie supararea ce-i pricinuise răspingerea iubirii sale de cătră Maria Racoviță. Punîndu-se în oapul unui număr de catane și de răsculați, s-a scoborît în jos, pe Trotuș, a trecut Siretul și a ajuns, tot prădînd, pănă la așazarea stolnicului Costandache, la Șerbești. Stolnicul era cu domnul, dar Maria se găsea acasă. A fost ridicată, în cămeșă și desculță, și aruncată într-o căruță (era vreme de iarnă). Fără credința unei roabe țigance, aruncată și ea în aceeași căruță, care i-a dat cojocul, ar fi murit de frig. A fost dusă într-o întinsoare la Cașin.

Nenorocita era încă frumoasă și tînără. Ciaurul avu mișelia să-și astîmpere poftele asupra ei și, după ce a ținut-o mai multe zile acolo, a trimes-o lui Stainville, la Brașov, în loc de trofeu de izbîndă. Pe drum, biata femeie a avut de suferit batjocurile celor ce o însoțeau. Numai după ce a ajuns la Brașov fost-a cît se poate de bine tratată de generalul Stainville, dată în gazdă la o casă de oameni cinstiți și i s-au pus la dispoziție banii trebuitori pentru a-și închipui îmbrăcăminte cuviincioasă. Iar cînd Ciaurul s-a. Întors la Brașov, Stainville n-a voit să-l mai vadă, nici să mai aibă a face cu dînsul. După o scurtă șădere acolo, Maria Costandache a fost trimasă cu escortă la Tîrgul-Ocnei, de unde s-a putut îndrepta spre Ieși.

Aceste întîmplări mi s-au povestit, în anii 1873—1875, de Costache Negri și de Alecu Asian (de la Onești), un urmaș colateral al Ciaurului. Negri le ținea de la Conache, al doilea soț al mamei sale; lui Alecu Asian i le povestise atît părintele său, cît și nepoata de fiică a țigăncii care însoțise pe Costăndăchioaie în drumul dintre Șerbești și Cașin.

Mihai Racoviță a confiscat, bineînțeles, întreaga avere a Ciaurului și, cu acest prilej, a dăruit surorii sale satele Rădeana și Pașcanii de la ținutul Bacăului. Iar Maria, cînd a căsătorit pe fiica ei, Catrina, cu Iordache Ruset, i-a dat de zestre satul Rădeana, unde ei s-au așazat și unde au ramas chiar după moartea vornicului Ștefan, deși Iordache moștenise în partea lui, pe lîngă Patrașcanii cu Borzeștii pe Trotuș, mai sus de Rădeana, și Bogdăneștii pe Oituz, unde era așazarea părintească.

Iordache Ruset care, nu știu pentru ce, primise porecla de Baston, a dus-o numai pănă la treapta de vel medelnicer; la 1744 era ispravnic de Bacău. A murit după 1750 și este îngropat, împreună cu soția lui, în biserica de la Rădeana, clădită la începutul veacului al XVII-lea de Dumitrașco Ștefan, tatăl lui Gheorghe Ștefan-voievod. Printre crăpăturile podelelor bisericii se vedeau, acuma cîțiva ani, țestele și ciolanele lor.

Iordache Ruset a lasat trei fii: Neculai, Iordache și Ștefan.

Lascarache Ruset este străbunicul meu; era căsătorit cu Ileana Dimaki. La. 1756 era șatrar, mai tîrziu a ajuns comis. Pare a fi trăit mai mult la țară, la Poșorcani, lîngă Rădeana. Și-a petrecut cea mai mare parte a vieții judecîn – du-se cu răzășii de acolo, în mijlocul cărora se vîrîse cu niște dănii făcute medelniceriului Iordache de unii din răzăși, mai primind și el alte dănii și făcînd și cumpărături. Răzășii își petreceau și ei vremea, cînd vînzîndu-și părțile comisului Lascarache, cînd trăgîndu-l în judecată (la fiecare schimbare de domn). Grigore Ghica III l-a dat ramas la 1765, hotărînd ca răzășii să-și ieie moșia înapoi, restitu – indu-i banii și poroncind să i se dărîme casa ce o ridicase pe ace! hotar. Însă după cîteva săptămîni, aceiași răzăși veneau să roage pe comisul Lascarache să li deie banii înapoi și să-și ieie moșia. Între răzăși era sfadă mare, căci neamul Făcăoarilor, mai puternic în sat, voia să puie el stăpînire pe părțile celorlalți. Judecata s-a deschis din nou după moartea comisului și, în urma unei cercetări făcute de Leon, episcopul de Roman, răzășii au fost dați ramași.

Lascarache Ruset a murit încă de tînăr, în primavara anului 1775, odată cu soția lui, probabil de vro molimă; au fost înmormîntați în aceeași zi, la Ieși. Din izvodul cheltuielii acelei înmormîntări, reiesă că mitropolitul Moldovei a primit, pentru slujba făcută de el cu acel prilej, suma de patru galbeni.

Capitolul II. Un boier mare și o casă boierească de la începutul veacului trecut

Deoarece, în biletul prin care se aduce la cunoștința rudelor și a amicilor încetarea din viață, la 3 august 1S38, a bunului meu, marele logofăt Răducanu Roset, se zice că el era atunci de 76 de ani, reiesă că s-ar fi născut în anul 1762; ar fi trăit deci cîte treizeci și opt de ani în fiecare din cele două de pe urmă veacuri. Naș de botez i-a fost marele logofăt Răducanu Racoviță, întemeietorul mănăstirii Răducanu de la Tîrgul-Ocnei, care i-a dat numele său. Pare a-și fi petrecut aproape întreaga copilărie la Poșorcani (Că – iuți). Era încă foarte mic cînd, împreună cu soră-sa, Zoe, a fost rîpit de niște țigani nomazi, puși la cale de un creditor din Transilvania a tatălui lor, căruia acesta îi dato – rea o sumă de sase sute de lei. Această sumă făcea o sută și cinzeci de galbeni, galbănul valorînd atunci aproximativ patru lei, și o sută cincizeci de galbeni alcătuiau, în împrejurările economice ale Moldovei din a doua jumatate a secolului al optsprezecelea, o sumă însamnată, pe care comisul Lascarache, om nevoieș, o datorea de vreme îndelungată. Țiganii dusese copiii la casa creditorului, un negustor din Kezdi-Vasarhely, care a trimes răspuns comisului că-i va elibera îndată ce va primi banii, dar să fie fără grijă despre dînșii, căci vor fi bine îngrijiți. Foarte cu mare greu, numai cu ajutorul rudelor, fost-au adunați banii și încredințați cumnatului comisului, jitniceriul Manolache Dimaki. Acesta a trecut munții calare și, după ce a achitat datoria, a adus copiii acasă în doi desagi spînzurați de oblîncul șălii, unul în dreapta, celalalt în stînga. Bunu-meu nu-și mai aducea aminte de această călătorie romantică, făcută cînd era mic de tot, dar soră-sa, doamna Zoe, fiind cu un an sau doi mai mare, își amintea bine toate amăruntele ei și foarte bucuros le povestea.

După moartea comisului Lascarache și a soției sale, epitropia copiilor se cuvenea vornicului Neculai Ruset, fratele comisului Lascarache, om bogat, dar relațiile dintre cei doi frați nu fusese niciodată bune, iar vorniceasa, născută Sturdza, era o femeie fudulă și grozav de zgîrcită. N-a voit să-i primească la ea, silind astfeli pe fratele mamei lor, pe jitniceriul Manolache Dimaki, deși încă burlac, să-i ieie la dînsul. Dar jitniceriul în curînd căsătorindu-se cu Balașa, fiica logofătului Neculai Roset-Roznovanu, Zoița a ramas în casa lor, iar Răducanu a fost luat de logofătul Neculai într-a lui, spre a fi crescut împreună cu fiul său, Iordache. Bunu-meu povestea adesa fiilor săi cum vîna iepurii cu ogarii în cîmpiile Roznovului; despre alte distracții, mai puțin inocente, la care se deda încă foarte de tînăr, nu li povestea, dar au auzit ei de la bunica și de la alți bătrîni.

Ca cei mulți din boierii cei mari de pe vreme, logofătul Roznovanu ținea în casă un didascalos grec, însărcinat să familiarizeze pe copiii lui cu frumusețile gramaticii și ale literaturii elinești, iar vrun călugăr de la vro mănăstire, vrun neam sărac călugărit, sau popa din sat îi va fi învațat să cetească și să scrie moldovenește. S-ar părea chiar, după unele indicii, că în casa logofătului se afla și un francez sau franceză care va fi dat lecții de acea limbă, căci fapt este că bunul meu rupea puțin franțuzește, am văzut chiar adrese franțuzești scrise tatei, la München, de mîna lui, cu slovă destul de sigură, și n-a avut unde și cum să capete aiurea această cunoștință. Dar întăiul Răducanu, dacă de la început a vădit cele mai frumoase aplecări pentru călărie, tragere cu pușca sau cu pistolul și pentru mînuirea săbiei în chip minunat, nu avea nici o dispoziție pentru studii și deloc n-a fost un intelectual. Era băiet frumos, înzestrat cu o mare putere musculară, din ținerețe evlavios și cu frica lui Dumnezeu.

Moartea tătîne-său îl lasase foarte sarac; cum însuș mărturisește în testament, întregu-i venit se mărginea în șăse sute de lei; începuturile i-au fost grele. Norocul i-a venit prin ajutorul surorii sale, Zoița. Aceasta era de o frumuseță strălucitoare, precum dealmintrelea arată toate portretele ei, și deosebit de deșteaptă. Fusese luată la curte de doamna lui Constantin Moruz-voievod, Aglaia Sulgiaroglu, și beizade Alexandru Moruz, care însuș a căzut domn în țările noastre cîte de două ori, în Moldova și în Țara Românească, a fost cuprins de dragoste pentru frumoasa și deșteapta orfană. Boierimea Moldovei era atunci îndușmănită cu domnul din cauza „tăierii” vornicului Manolache Bogdan și a spatarului Ion Cuza. Amîndoi acești boieri conspirase împotriva lui Moruz și făcuse jalbe peste jalbe la Poartă pîrîndu-l. După ideile în curs atunci, boierii executați meritau fără îndoială soarta aspră de care au avut parte. Dar ei aveau, mai cu samă Bogdan, barbat deosebit de simpatic, de cult și de deștept, mulțime de rude și de prieteni cari nu puteau ierta neînduplecarea aratată de vodă. (2) Acesta știa bine că această nemulțămire se traducea prin întrigi urzite la Devlet împotriva-i. Spre a îmbuna boierimea, el a consimțit fără nici o greutate la căsătoria lui beizade Alexandru cu această fată saracă, dar plină de neamuri, care, prin deșteptăciunea și purtarea ei plină de tact, mai știuse să cucerească afecțiunea lui și a doamnei. Alexandru Moruz nu a avut prilej să se căiască de alegerea tovarășii de viață ce o făcuse. După mărturiile unanime ale tuturor celor cari au venit în contact cu dînsa, după toate izvoarele contimporane, Zoița i-a fost o soție admirabilă: iubitoare, înțăleaptă, plină de curaj, devotată, bună și, ceea ce nu strica nimică, încă deosebit de frumoasă la vrîsta de cincizeci de ani trecuți. Toți străinii cari au cunoscut-o vorbesc de dînsa cu respect și chiar cu admirație.

Deoarece iubea foarte mult pe frate-său, căsătoria ei a avut o mare înriurire în bine asupra soartei lui Răducanu. Pe lîngă numeroasele favoruri ce a știut să i le obție de la socru-său, la mazilirea acestuia, înainte de plecarea ei la Țarigrad, i-a dăruit întreaga parte revenindu-i din mica avere părințască.

Atunci un boier foarte mare și foarte puternic, de care se temeau chiar domnii, visternicul Iordache Balș, l-a luat sub ocrotirea lui și l-a căsătorit cu fiică-sa mai mare, Ileana, ce o avuse din întăia lui căsătorie cu domnița Maria, fiica lui Constantin Mavrocordat-voievod. Vornicul Iordache făgăduise o zestre preafrumoasă pentru vremurile de atunci, 70 000 de lei sau 17 500 de galbeni, bani în naht, dar bogatul și puternicul visternic, unul din cei „șapte stîlpi ai țării”, era cumplit de zgîrcit; zestrea făgăduită a fost plătită cu țîrîita, achitarea desăvîrșită făcîndu-se numai în anul 1798, adică după săvîrșirea din viață a Ilenei, veșnic bolnavă și care hărăzise soțului ei șăpte fete, din cari numai una, Zoe, a fost măritată, cu Dumitrache Ghica, două călugărindu-se, iar celelalte trei murind de tinere. Tinerii soți au trăit deci la început în împrejurări foarte modeste, „mutîndu-se”, după o expresiune ce o găsesc într-un memoriu alcătuit posterior de bunul meu, „din isprăvnicie în isprăvnicie”. Puternicului visternic îi venea mai ușor, se vede, a pune pe ginere-său în slujbă decît a se despărți de banii făgăduiți!

Dealtmintrelea, visternicul Iordache Balș și frate-sau, vornicul Constantin, erau vestiți, atît prin agerimea minții cît și prin reputația de oameni habsîni, aspri și cumplit de zgîrciți. Constantin Balș, cu prilejul unei boli grele, căzînd în letargie, a fost crezut mort. Clironomii s-au grăbit să-l puie în săcriu și să-l ducă la groapă. Dar cînd să s-așăze peste raclă capacul pentru a o scoborî în pămînt, iaca ca, spre nespusa groază a privitorilor, mortul deschide ochii, se scoală, se ridică în picioare și iesă din raclă. Apoi rînjind, zice moștenitorilor: „Prea v-ați grăbit! Mai așteptați!” Iar cînd a ajuns acasă și l-a zărit maică-sa, ea și-a tăcut cruce strigînd: „Nici dracul nu te-a vrut!”

Ca ispravnic, Răducanu Roset s-a aratat, în toate ținuturile încredințate ocîrmuirii sale, un diregător nelacom, un îndrăzneț și naprasnic vînător de hoți, pe cari îi urmărea în persoană, întovărășit de cîțiva oameni aleși, uneori singur.

În vremea războiului purtat de austriaci și ruși împotriva turcilor, între 1787 și 1792, Alexandru Ipsilant, domnul trimes Moldovei la 1788, era un instrument al austriacilor și trada pe sultan din răsputeri. Răducanu Roset, fiind cunoscut ca barbat îndrăzneț, a fost, de la venirea domnului în scaun, trimes în lagărul austriac, în capul unei mici cete de călăreți moldoveni, aleși tot unul și unul, spre a servi ca călăuze și eclerori trupelor lui Coburg. Se știe că campania acestuia n-a fost fericită și dacă a prins cu ușurință pe domnul Moldovei (care nu dorea decît să fie prins), cînd a încercat să pătrundă în Țara Românească, a fost bătut de turci și de Mavrogheni. Bunul meu nu putea să uite cum, o mînă de spahii turcești îl gonise pe dînsul și pe toată călărimea austriacă, de la Focșani pănă aproape de Mărășești. De atunci avea pentru „nemți” un dispreț desăvîrșit; zicea că sînt „niște păcătoși”. În schimb avea o admirație nemărginită pentru Suvorov și nu se sătura să povestească copiilor despre izbînzile acestuia la Focșani și la Rîmnicul-Sarat, la cari fusese față.

În vremea campaniei rușilor de la 1790, a fost delegat de divanul Moldovei în tabăra rusască și a fost de față la tot asediul Ismailului. Spiritul lui războinic l-a făcut să ieie parte activă la mai multe din operațiile acelui asediu. Într-o dimineață, pe cînd își lua ceaiul în bordeiul care-l adăpostea, a fost rănit ușor de o granată care făcuse explozie deasupra acoperămîntului de stuf al bordeiului.

Acea rană ușoară la umărul drept l-a făcut să-l aibă adus înainte în tot restul vieții. Cu același prilej a mai fost rănit și ceainicul de argint de care se slujea și pe care îl posed și astăzi; mica bortă făcută de fărmătura de schijă a ramas pănă astăzi astupată cu plumb. În sfîrșit, a luat parte la asaltul final, care a pus pe ruși în stăpînirea cetății și în care ar fi căzut vro douăzeci de mii de morți și de răniți.

Cu prilejul întăii domnii a lui Alexandru Moruz în Moldova (1792—1793), soarta lui Răducanu s-a schimbat cu desăvîrșire. Mulțămită surorii sale, asupra lui se revarsară scutiri de vamă pentru cîrduri de boi de negoț și pentru sute de mii de ocă de sare, dănii repețite de țigani domnești, dese hărăziri de scutelnici, slujbe din ce în ce mai mari, adică toate favoruriie nedespărțite de rudenia apropietă cu domnul țării.

Cînd Moruz, la 1793, a fost mutat în domnia Țării Românești, cumnatu-său l-a urmat acolo și a ramas chiar în București după mazilirea lui (1796), deoarece era în foarte bune relațiuni cu urmașul lui Moruz, cu Ipsilant.

Cînd turcii au asediat în Vidin pe rebelul Pasvantoglu, aprovizionarea taberei împărătești, cel puțin în parte, a fost impusă domnului Munteniei. De aici nevoia pentru el de a avea în tabără, ca mehmendar (funcționar însărcinat cu purtarea de grijă a trupelor), un barbat de încredere, cuminte, harnic și barbat în toată accepțiunea cuvîntului; o negligență sau o greșală din partea acestui reprezentant al său putînd să coaste domnului scaunul, poate chiar capul. Ipsilant cunoștea pe Răducanu din vremea domniei sale în Moldova, unde știm cum l-a întrebuințat; l-a însărcinat deci cu această slujbă grea și primejdioasă (căci capul mehmendarului putea să zboare neasamanat mai ușor decît acel al domnitorului), iar el a știut s-o poarte astfeli încît să procure domnului mulțămirile lui căpitan-pașa care comanda trupele de asediu.

Vorbea destul de bine turcește și în repețite rînduri a luat parte la asalturile date de oastea împărătească. Își făcuse o mulțime de prieteni printre pași și agale. Un agă cu care era în relațiuni mai bune și care făcuse mai multă vreme parte din garnizoana Brăilei, fiind rănit de moarte cu prilejul unei lupte, a trimes să-l cheme la locul unde zăcea și i-a spus că a îngropat o sumă de bani lîngă casa unde șădea, într-un sat al hazului Brăilei. Apoi l-a rugat să meargă să dezgroape acei bani spre a-i trimete, la cererea lor, fetelor lui, aflate acuma în Stambul, însărcinînd totodată pe un servitor al său să aducă la cunoștința copilelor numele boieriului din Moldova în mînile căruia se află banii. La întoarcerea lui în țară, bunul meu a mers la locul aratat de turc și a găsit într-adevăr banii: trei sute de icosari de aur. Ținea acești bani de mai mulți ani la dînsul, cînd a primit scrisori de la fetele turcului prin cari aceste îl încu – noștințau că au primit, în sfîrșit, veste despre depozitul ce tatăl lor îl lasase la dînsul și îl reclamau. Bunul meu a trimes banii îndată, iar ele i-au scris din nou pentru a-i mulțămi.

Această întîmplare mi-a fost povestită de bătrînul ienicer otusbir, Hagi Mehmet Bairactar, mort în iarna anului 1877—1878, care fusese zăloagă la Bohotin (adică dat vechilului acelei moșii pentru a împiedeca jafurile oștenilor turci la 1821 și în tot timpul cît a fost ocupațiune turcească în țară).

Mehmet arata cu deosebită complezență o rană făcută, zicea el, de baioneta unui soldat francez în bătălia de la Abukir, cînd el era numai de șăsesprezece ani. Fusese vizitat, cu ceilalți răniți, de Napoleon, în spitalul de corturi ce se înființase acolo. Nu luase parte la asediul Vidinului, dar luptase și el împotriva lui Pasvantoglu mai în urmă. Rămăsese în țară după retragerea trupelor turcești în calitate de vatav pe una din moșiile bunului meu. Pe urmă s-a apucat de negustoria de cherestea la Piatra, la Broșteni și la Tîrgul-Ocnei. A fost la Mecca, la anul 1840, și era foarte mîndru de titlul de hagiu ce-l dobîndise în urma acestui pelerinaj. Se căsătorise înaintea cadiului cu o moldovancă din Dorna, de o frumuseță deosebită, pe care niciodată n-a izbutit s-o facă să umble cu fața acoperită. Mărturisea că Paraschiva, astfeli se numea ea, a fost singura ființă de care i-a fost frică în viața lui, așa era de rea. Mehmet era un barbat foarte cinstit, pe care ceilalți negustori, chiar creștini sau jidovi, îl luau adesa ca arbitru în diferendele dintre dînșii. Era foarte bun de gură și povestirile lui curgeau în șivoi nesfîrșit. Dar imaginația lui bogată, într-adevăr orientală, jucînd un mare rol într-însele, eu nu prea dădusem crezare istoriei cu cele trei sute de icosari de aur și cu fetele agalei rănite de moarte la asediul Vidinului.

Însă pe la 1899, găsind niște scrisori turcești într-un vraf de hîrtii vechi ale tatei și dîndu-le spre traducere interpretului de limba turcă a Ministerului Afacerilor Străine, cînd mi le-a dat înapoi, cu traducerea, spre marea mea surprindere am constatat că erau scrisorile fetelor turcului ucis la Vidin, prieten cu bunu-meu, și că eu pe nedrept bănuisem veracitatea lui Hagi Mehmet Bairactar.

După mazilirea din Muntenia a lui Ipsilanti și venirea în scaun a lui Hangerliu (1797), bunul meu s-a întors în Moldova, unde a atins răpede treapta de postelnic, iar la a doua venire în scaunul Moldovei a lui Moruz, a fost făcut hatman.

Hatmanul, logofătul cel mare, marele vornic al Țării-de – Sus, marele vornic al Țării-de-Jos, marele visternic și marele postelnic erau cei cinci boieri de rangul întăi, logofătul cel mare fiind cel din capul ierarhiei, apoi veneau cei doi vornici și hatmanul, după dînșii visternicul, iar ca cel din urmă era privit postelnicul. Aceste cinci ranguri se mai desemnau sub denumirea grecească de protipenda.

Hatmanul se mai iscălea, încă la începutul veacului trecut: hatman i pîrcalab Sucevskii. Titlul era într-adevăr pompos! Dar sarmana Suceava nu mai avea cetate cerînd comandant și, mai ales, aparținea Austriei, iar hatmanul Moldovei nu mai comanda ostași. Căci nu se poate da acest nume nici prea puținelor sute de arnăuți, calarași și seimeni hătmănești, lefegii provenind din spuma Levantului, cari erau puși s-asigure liniștea și siguranța publică în Ieși, nici tulumbagiilor, cari și ei se aflau sub poroncă hatmanului și aveau să stîngă focurile, nici micelor cete de calarași, panțiri și cazaci de la ținuturi, stînd sub poroncă unor căpitani rău plătiți, avînd să îngrijască nu numai de siguranța publică în provincie și pe drumurile mari, dar și de niște servicii judecătorești ca: înmînări de citații, executări silite și altele și, în sfîrșit, de unele servicii fiscale.

Insă pentru această armată existînd numai cu numele, era o droaie de căpetenii cu nume samandicoase: vel căpitan al hătmăniei, vel căpitan de lefegii, porușnicul hătmăniei, căpitanul de darabani, polcovnicul, stegariul hătmăniei, baș ciaușul etc., etc. Și această oaste neexistentă avea o mulțime de steaguri, mici și mari, și un număr mai mult decît îndestulător de trîmbițași.

Paza granițelor era încredințată unor căpitani de graniță, cari își cumparau posturile lor de la hatman și erau însărcinați cu paza hotarelor și cu împiedecarea contrabandei. Dacă nu-și făceau serviciul în chip mulțămitor, hatmanul îi destituia și vindea sluiba la alții. Ni putem deci închipui ce minunat izvor de îmbogățire era hătmănia pentru un om lacom de bani și lipsit de scrupule, și din nenorocire ea prea adesa cădea în asemene mîni!

La 1868, cînd guvernul lui Ion Brătianu a luat întăiele măsuri pentru a stăvili cotropirea economică a țării de cătră jidovi, bunica, care se afla la noi, la Căiuți, ni-a povestit într-o sară că, sub a doua domnie a lui Alexandru Moruz în Moldova, cu vro doi ani înainte de căsătoria ei, au izbuhnit la Ieși tulburări împotriva jidovilor; și aceste tulburări luînd proporții îngrijitoare, consulul austriac a venit într-o sară la vodă și i-a cerut să ieie măsuri energice pentru ca să nu sufere și jidovii supuși austriaci, destul de număroși în Ieși. Vodă a chemat atunci pe hatman și, față cu consulul, i-a poroncit să ieie de sîrg măsurile cele mai energice pentru a împiedeca orice tulburare a ordir. ei și mai ales a liniștii supușilor împărătești, făcîndu-l răspunzător de orice exces. Hatmanul a avut atunci buna idee să se sfătuiască cu mitropolitul, care a liniștit a doua zi poporul cetindu-i pe stradă molitvele Sfîntului Vasile. Acuma cîțiva ani, percurgînd la Academia Română rapoartele consulilor austriaci, am găsit faptul intervenirii consulului austriac și a chemării hatmanului menționat într-unui din rapoartele consulatului de la Ieși.

Averea bunului meu se făcuse foarte mare; cumpărase pentru suma, enormă atunci, de 147 000 de lei, toată averea lui Manolache Balș care, fiind polcovnic rus, se strămuta în Rusia (de unde apoi s-a întors pentru a muri în Moldova). Răducanu se bucura atunci de o mare vază și era foarte iubit și stimat de toți contimporanii lui. Iaca cum se exprimă asupra-i, în a sa Descriere a Moldovei, sasul Wolff:

„Casa Răducănească. Precum cinstea și ospitalitatea alcătuiesc însușirile de căpetenie ale acestei case, se cade a se observa mai cu deosebire că copiii ei nu sînt crescuți, după obiceiul țării, de călugări ignoranți sau chiar de țigani, ci de străini învațați. Părintele acestei familii stimabile este un barbat plin de probitate (ein Biedermann), de o neobișnuită activitate precum și de o onorabilitate încercată, plin de un patriotism înflacarat. Pacat numai că zelul sau pentru binele obștesc, care nu poate totdeauna să-și ajungă scopul, după cum îl împinge rîvna pentru binele patriei sale, este prea adesa zădărnicit. Are o soră admirabilă, frumoasă, înțăleaptă și făcătoare de bine, care este soția voievodului domnind astăzi, Alexandru Moruz”.

Și venind iar vorba despre doamna Zoița Moruz, nu mă pot împiedeca să reamintesc următoarea întîmplare povestită despre dînsa de postelnicul Manolache Drăghici, în a sa Istorie a Moldovei pe 500 de ani:

„După încheierea păcii din Ieși prin murhajii rînduiți de Poartă, s-au rînduit domn pe Alexandru Moruz-voievod, ce era însurat cu fiica Răducanului (cetiți: lui Lascarache) Roset și sora logofătului Răducanu Roset, anume Zoița. Acești frați, logofătul Răducanu și Zoița, doamna lui Moruz, Tamînînd nevrîstnici de părinții lor, s-au crescut de o rudenie departată, bătrîna Dimakina, mama vornicului Neculai Dimaki, pentru că dreapta lor mătușă de pe barbat, cucoana lui Baston bătrînul, ci era Roset, n-a vrut să-i primească în casa soțului său, ca să-i crească, fiind femeie foarte avară și mîndră, încît de nu se găsea Dimakina să-i îmbrățoșeze pe copii, ar fi ajuns poate la ușile străinilor. Dar vrînd Dumnezeu a ridica pe copilă la asemenea treaptă înaltă și venind soțul ei în Ieși, Bastoneasa nu-și afla loc de bucurie că nepoata ei s-a făcut doamnă, socotind că o va trata ca pe maică-sa, neavînd părinți sau rude de aproape decît pe dînsa. Pentru aceasta s-a dus cu mare nădejde la curte spre a se înfățoșa în vremea ceremoniei obișnuite, ca să o puie cel puțin alăture de dînsa. Zoița însă, „ace mică și proastă”, precum îi zicea mătușă-sa, au primit-o ca doamnă de o sută de ani, fără nici o familiaritate sinceră, ci întocmai ca pe o cucoană de rangul și de starea ei, precum au primit și pe altele. În aceeași zi apoi, urmînd a veni toate cucoanele din Ieși, după datoria ce se păzea, a se înfățoșa doamnei, că era un obicei strict eticheta aceea în vremea grecilor, s-au aratat nu tîrziu și Dimakina, pe care, cum a zărit-o doamna Zoița în salon, s-au sculat de pe tron să o întîmpine, au îmbrățoșat-o și i-au zis mătușă, precum se obișnuise a o numi din copilăria sa, cinste pe care toată adunarea o au pătruns pînă la suflet, văzînd recunoștința acei tinere doamne ce nu au uitat binefacerea bătrînei cucoane din a cărei casă s-au norocit.”

Iaca acuma cum se exprimă asupra doamnei lui Alexandru Moruz doamna Reinhard, soția ministrului plenipotențiar Reinhard, care îndeplinea, în anul 1806, însărcinarea de consul al Franței la Ieși:

„Doamna, deși bunică, este încă foarte frumoasă, are grație și maniere plăcute; demnitatea ei înnăscută, lipsită de orice fudulie, dovedesc cît de mult simte că omagiile de care are parte se adresează mai ales înaltei sale situațiuni. Conversația ei are farmec, se exprimă cu ușurință în limba franceză, iar literatura noastră nu-i este necunoscută. O primire atît de amabilă m-ar fi făcut să cred că mă aflu la o curte din Europa, dacă damele de onoare (?) nu ar fi admirat și pipăit cu mîna toate părțile îmbrăcămintei mele. Doamna a avut amabilitatea să facă o excepție la obiceiurile țării, făcîndu-mă să șăd pe divan, alături de ea, în loc de a mă așaza pe dînsul turcește, exercițiu la care sînt acuma deprinsă.”

Și mai departe, după ce Moruz primește vestea mazilirii sale:

„M-am dus la rîndul meu la doamnă. Era bolnavă și mai afectată din pricina morții unuia din nepoții ei (d’un de ses petits enfants), întîmplată cu o zi înainte, decît în urma nacazurilor ei personale: soțul ei a îndeplinit pănă acuma de mai multe ori funcțiunea de ocîrmuitor (gouverneur), atît în Țara Românească, cît și în Moldova, și aceste mișcări ale soartei nu pot s-o surprindă. Totuș spera să petreacă trei ani la Ieși și avea de gînd să-și inaugureze noul palat printr-o mare serbare ce avea s-o deie săptămîna viitoare”.

„Am găsit toate damele în lacrimi, căci doamna este tot atît de iubită precît merită. Împărtășesc părerile de rău pricinuite în urma plecării sale; pierd singura societate femeiască care îmi era simpatică.”

Restul vieții doamnei Zoiței a fost un lung șir de nenorociri. Alexandru Moruz, în urma trădării (probabil închipuite) a fratelui său Dumitru, cu prilejul încheierii păcii de la București, a fost închis cu doamna și cu copiii la Șăpte Turnuri. Ea a aratat în toate aceste împrejurări o tărie de inimă, o întregime de minte și o bărbăție care ar fi făcut cinste oricărui barbat vrednic, precum și devotamentul cel mai desăvîrșit cătră soț și copii. După ce a rămas vadană, a știut să apere interesele copiilor cu o rară și neobosită agerime. Îmi pare rău că nu-mi mai amintesc mulțimea de povestiri interesante ce, în copilăria mea, le-am auzit povestite despre ea, de bunica și de tata.

Cătră sfîrșitul celei de a doua domnii a lui Alexandru Moruz în Moldova, în primăvara anului 1806, hatmanul Răducanu care, nu știu din ce motive, făcuse o călătorie la București, și-a pierdut acolo inima, rîpită de preafrumoșii ochi și de duhul unei tinere doamne țărigrădene: Efrosina Manu, fiica lui Dumitru Manu și a domniței Mărioara Caragea.

Dumitrache Manu era un fruntaș țărigrădean, care trăise de cîțiva ani în București, unde ocupase slujbe înalte fiind, sub Alexandru Moruz, vel postelnic și vel spatar, apoi pe urmă caimacam și mare dragoman al împărăției. Era un barbat deosebit de cult, dar cu desăvîrșire lipsit de avere și împovarat cu o familie de patru fete și de trei fii.

Eufrosina mai fusese căsătorită în București cu boierul muntean Constantin Golescu (tatăl lui Arăpilă Golescu), pe care însă îl părăsise după puține săptămîni de căsătorie, fiindcă nu se putea împaca cu fața lui din cale-afară urîtă și neagră.

Efrosina Manu, după cum mărturiseau toți contimporanii și dovedește cu prisosință și miniatura făcută pe la 1810, era de o frumusețe absolut clasică. (3) Mai era și plină de duh, dar cu desăvîrșire lipsită de avere. Dacă frumuseța deosebită a hatmanului va fi jucat un rol în alegerea ei, nu mă îndoiesc că și marea lui avere va fi vorbit, și ea, un cuvînt hotărîtor.

Îndată după nuntă, noii soți au plecat în Moldova. Răposata Catinca Negri mi-a povestit că maică-sa care, nu știu prin ce împrejurare, i-a văzut chiar în momentul sosirii lor în Ieși, îi spunea că rar fostu-i-a dat să vadă așa de frumoasă păreche.

În iunie 1806 au plecat în călătorie de nuntă la Viena, unde amîndoi au făcut senzație prin frumuseța și hainele lor orientale (bunica, cît a trăit, nu s-a lasat de ele), iar hatmanul a uimit pe austriaci, înșiși destul de meșteri de pușcă și de pistol, prin chipul minunat în care trăgea la țintă. Pe cînd ei trăgeau cu carabinele, boieriul moldovan întrebuința pistoalele sale Kuchenreiter, montate pe straturi ușoare de metal: premiul cel mare a fost luat de el, precum dovedeau medaliile pastrate de moșu-meu Lascar la Răducăneni.

Afară de această călătorie și de alta făcută cu puțini ani mai pe urmă la Mehadia, la băi, bunicul și bunica n-au mai ieșit din țară decît cu prilejul bejeniei, la 1821, și cu acel al călătoriilor hatmanului în Basarabia și la Odesa [… ].

Capitolul III. Un boier mare și o casă boierească de la începutul veacului trecut

(URMARE)

Hatmanul se căsătorise cu bunica din dragoste și nu încape îndoială că, în întăii ani ai căsătoriei, a stat cu desăvîrșire sub îndoitul farmec al frumuseții și al spiritului ei. Dar cu încetul, neasamanarea firilor și a creșterilor nu a putut decît să-și producă efectul, căci atît firile, cît și creșterile lor erau cu totul deosebite.

El era un copil al naturii, cu prea puțină cultură, crescut în copilărie și în prima tinereță la țară, fără frîu, stăpînit de instinctele și aplecările lui firești. Din fericire, aceste instincte și aplecări erau cinstite: era de o fire deschisă, incapabilă de disimulare sau de intrigă, urînd și disprețuind minciuna, iubind numai calea cea dreaptă, bun la inimă și milos, deși iute și grabnic la mînie, dar nepizmatareț și, încă din tinerețe, de o evlavie sinceră. Inteligența lui nu trecea peste mijlocie, dar era plin de bun-simț. Era indulgent cătră pacatele altora, dar și cătră patimile lui, căci, din cele auzite, sînt în drept s-închei că era iubitor mare al sexului frumos. Nelacom de bani, dar gospodar bun și harnic al averii sale, diregător drept și incoruptibil, de o bărbăție recunoscută de toți, prieten bun și credincios. Părinte deosebit de afectuos, iubitor de țară și de neam, vorbea adesa copiilor lui de soarta jalnică a neamului nostru, rupt în trei crîmpeie deosebite; dorea ca ei să poată ajunge a vedea cel puțin zorii reîntregirii lui.

În schimb, bunica fusese crescută în Fanar, adică într-unui din centrele cele mai rafinate din lume, unde copilului, ca întăi învățămînt, i se întipărea în minte două axiome: întăiul, că el trebuie să se ferească cu strășnicie a-și da gîndul în vileag, ci, dimpotrivă, să-l ascundă cu cea mai mare îngrijire, al doilea, că numai pe căi piezișe se ajunge cu siguranță la scop; un centru în care, de mic, era deprins să întrebuințeze minciuna ca armă de căpetenie, atît în aparare, cît și în agresiune, un centru, în sfîrșit, care alcătuia cea mai adevarată și mai neîntrecută academie a intrigii.

Trebuie însă să declar că bunica nu era nici falșă, nici intrigantă, nici minciunoasă. Dar nu-i plăcea să „zică lucrurile pe șleau”, cum obișnuia hatmanul, ci bucuros lasa ceva de gîcit interlocuitorului ei. La caz de nevoie știa să croiască o minciună, nu moldovenească, necioplită, cusută cu ață albă, ci una elegantă, plină de artă, greceasca, lustruită, poleită. Deloc nu a lasat reputația unei intrigante, ca alte cucoane de pe atunci, nu numai fanariote, Jar și get-beget moldovence, însă cînd era vorbă să-și ademenească soțul la îndeplinirea vreunei dorinți a ei, pe care o știa potrivnică principiilor, obiceiurilor și aplecărilor lui, se pricepea, spre a-și atinge scopul, să întoarcă feli de feli de șuruburi minunate.

Bunica era o cucoană mare (une grande dame) în toată accepțiunea cuvîntului; amabilă, cu desăvîrșire stăpînă pe toate formele politeței celei mai rafinate, avînd sîmțul înnăscut al „cuviinților” și înzestrată cu un tact deosebit. Unul din dictoanele ei favorite era: On nest jamais assez poli. (Niciodată nu ești destul de politicos.)

Dar era cam sacă la inimă, egoistă, dominatoare pănă la tiranie, necruțătoare față de cei ce-i erau supuși, și, în momentele de mînie, capabilă de acte de o asprime exagerată. Apoi, lucru straniu, cu toată netăgăduita-i și strălucitoarea-i inteligență, prea. adesa lipsită de simț practic și chiar de bun-simț.

Apoi iarăși lucru straniu, acea ființă iperinteligentă, care, pe deasupra, mai fusese crescută în casa unui părinte renumit pentru vasta-i învățătură și care mai poseda și un frate, Neculai Manu, privit pretutindeni ca un învațat în toată puterea cuvîntului, era cu totul lipsită de cultură: de-abie știa să cetească și să scrie grecește și vai de scrisul și de ortografia ei! Vorbea curgător franțuzește, dar cu oareșicari grecisme. Spre exemplu, baga cîte un en înaintea tuturor verbelor active sau pasive. Nu zicea: il a dit, je vois, tu te trompes, ci: il en a dit, j’en vois, tu t’en trompes și alte asemene particularități comune multor persoane din epoca ei cari fusese crescute în medii grecești. Pe urmă învațase a ceti franțuzește și a vorbi românește foarte curgător și nu prea incorect, dar cu un accent foarte pronunțat și amestecînd pe ici și colea cuvinte grecești. Enigma este cu atît mai stranie cu cît această femeie atît de incultă avea aplecări intelectuale și-i plăcea mult societatea bărbaților culți de la cari putea să învețe ceva. Ateistă convinsă, discuta bucuros despre religie și, dacă zicea lucruri crude despre popi și despre ceremoniile religioase, din gura ei nu ieșeau niciodată absurdități.

Cîțiva ani după așazarea ei în Moldova, bunica făcuse cunoștința unui jezuit lepadat de călugărie, ajuns în Ieși nu știu în urma căror împrejurări, și pe urmă îl numea: le père Daniel. Îi atribuia tot ce știa (cumplit de puțin lucru era acel tot!) și-l descria ca pe un barbat deosebit de învațat. Povestea cum petrecea cu dînsul ceasuri întregi, ascultînd cîte i le spunea despre diversele religii și sisteme de filozofie, despre legile naturii și trecutul omenirii; bineînțeles că și fostul jezuit era un ateu convins: „De la dînsul, zicea ea, învățat-am să privesc forța universului ca dumnezeul meu. Mozozoiul creștinilor și al popilor este dumnezeul lui Franculica!” (Acest de pe urmă era un argat malorus al ei, foarte credincios, dar bețiv și prost la culme.) Mai adăugea, ca dovadă a interesului ce-l avea pentru ști ință, că părintele Daniel era nu numai scîrnav și nespalat, dar veșnic mirosea a usturoi, și că, dacă nu ar fi fost atît de doritoare de a se instrui, nu l-ar fi suferit niciodată în proximitatea ei.

Bunica era o epicuriană în toată puterea cuvîntului: proclama că viața este dată omului pentru ca el să tragă cît mai multe bucurii dintr-însa. Nimica nu era prea bun, nimica prea elegant, nimica prea frumos, nimica prea delicat pentru ea. Nici o casă în Ieși nu era ținută ca a ei și, mai ales, nicăiure nu se mînca ca la dînsa. Se lăuda că ea a învățat pe moldoveni cum să mănînce și a transformat bucătăria moldovenească, din bucătărie de salbateci în bucătărie de oameni civilizați. Și, în privința asta, toți contimporanii erau unanimi pentru a declara că masa ei era fără păreche în întreaga țară: proclamau pe bunica drept unică în toate privințele gospodărești; la dînsa s-au văzut în Ieși cele dintăi slugi îmbracate europenește și servind cu mănuși albe, ca în Apus.

Bunica avea cultul frumuseții: un barbat și mai ales o femeie nu putea comite pacat mai mare decît acel de a fi neplăcut sau mai ales neplăcută la privit. Nu suferea împrejurul ei decît slugi frumoase. De la început nu a primit să fie slujită de țigance, din cauza pielei lor smolite care-i jignea simțimîntul estetic: era totdeauna încunjurată de un adevărat stol de fete moldovence frumoase, nelepădîndu-se de acest obicei pănă la moarte. Soarta acestor fete nu prea era de invidiat, căci dacă era darnică cătră cele care erau supuse, o slujeau bine și mai ales știau să i se vîre pe sub piele, palmele, bătăile cu papucul și cuvintele usturătoare curgeau pentru cea mai mică greșală.

Foarte mondenă, foarte cheltuitoare, mai iubea și jocul de cărți. Averea hatmanului fiind atunci foarte mare și el, la începutul căsătoriei, foarte robit de frumuseța ei, era lasată liberă să cheltuiască cît îi plăcea. Dar, cu vremea, prea abuzînd de această libertate, mai ales în privința jocului de cărți, el se văzuse silit să strîngă baierele pungii, fixîndu-i pentru toaletă și plăceri o sumă hotărîtă pe fiecare lună. Deși această sumă, mai ales pentru împrejurările vremii, era foarte ridicată, nu ajungea niciodată cheltuitoarei și neordonatei hătmănese. Din această pricină se iscau necontenite certe între soți, în urma cărora de obicei hatmamul plătea, iar cînd nu plătea, cucoana Frosinița făcea datorii cari, la moartea bunicului, se suiau la respectabila sumă de 32 000 de galbeni sau 375 000 de franci de aur.

Chestiunea bănească era departe de a fi singura asupra căreia soții nu se înțelegeau. Pe cînd hatmanul era cît se poate de evlavios, mergea la toate slujbele bisericești, ținea toate posturile, se spovăduia nesmintit de două ori pe an, am văzut că bunica nici nu. credea în Dumnezeu și chiar își bătea joc de numele lui. Și deoarece pe acest capitol hatmanul nu șuguia și pretindea cu tot dinadinsul ca toată casa să-i urmeze pilda, se isca mare gîlceavă între cei doi soți și bunica era silită să se supuie, deși cu cea mai mare și mai vădită rea-voință.

După o noapte petrecută la vro adunare, la ea sau aiurea, după vro partidă de préférence sau de alt joc, mai puțin inocent, care ținuse pănă tîrziu după miezul nopții, trebuia, duminica și în zilele de sărbători, să se scoale înainte de ziuă, iarna pe ger sau pe vifor, spre a se afla la biserica Sfîntului Spiridon chiar la începutul slujbei.

Hatmanul trimetea soli peste soli la ușa camerei de toaletă a hătmănesei, pănă cînd aceasta se hotăra să iasă spre a intra în careta de mult trasă la scară. Dumnezeu știe cîte palme, cîte lovituri de papuc și cîte cuvinte de ocară aveau, în asemenea ocaziuni, să înghită în fiecare dimineață de duminică sau de zi mare, bietele fete frumoase cari o ajutau să s-îmbrace.

O scenă asămănătoare se petrecea în acelaș timp în odaia băieților, pe cari moș Porușnic, un bătrîn boiernaș care, în vremea cînd bunicul era hatman, îndeplinea slui’oa de porușnic (locotenent) al hătmăniei (un feli de adjutant), avea acuma datoria neplăcută să-i trezască. Moș Porușnic, ieșit de mult din slujbă, era om de încredere al hatmanului, ținut în casă și primit la masă. Se ducea pe rînd la patul fiecăruia din băieții fostului său șef, îl scutura și, cu un glas sfîrnîit, ieșind dintr-o gură lipsită de dinți, rostea cuvintele: „Cucoane Răducane (sau Alecule, sau Lascarache, sau Mitică), scoală! Cuconu-i gata, trăsurile sînt trase la scară, îi tîrziu, acuș începe slujba.” Dar băieții, plini de somn, răspundeau fără respect pentru persoana veteranului: „Fugi, moș Porușnic! Du-te la Alecu (sau la Lascarache etc)”, mai gratificîndu-l uneori și cîte cu un picior. Și scena se repeta de mai multe ori, pănă ce ușa se deschidca și se auzea glasul răstit al hatmanului strigînd: „Cînilor! Nu vă este rușine?” — intervenție care avea darul să facă ca fiecare din ei să sară imediat din pat.

Aproape tot atît de neplăcute erau bunicii agheasmele și rugăciunile pe cari preutul venea să le facă acasă la hatman, la fiecare z-întăi, ajun sau alte prilejuri obișnuite la noi. Popa, în timp de vreme rea, mai ales în cursul posturilor celor mari, venea cu ciubote unse cu untură de pește, și după ce mîncase usturoi, două miresme deosebit de antipatice odoratului ipersensibil al bunicii. Deoarece hatmanul n-ar fi tolerat ca vrounul din membrii familiei să lipsasca de la rugăciunile sau de la agheasmele făcute în casă, bunica era silită să asiste și ea, dar își lua precauțiunile. Punea in dreapta și în stînga ei pe cîte una din fetele de serviciu, care ținea în mînă cîte o farfurioară pe care ardea un călugăraș sau lemn de odogaciu (aloes) și, din cînd în cînd, cucoana Frosinița aducea cu mîna fumul mirositor spre nasul ei clasic, strîmbînd dintr-însul și scăpînd cu jumatate de glas cîte un: „Kako hronona!”.

Și popa venit cu agheasma nu ieșea curînd din casă, căci cu toată curățenia exagerată a bunicii și cu toate precauțiunile luate, greu scapai de insecte în acele vremuri în cari zacherlina și celelalte arme moderne împotriva lor erau necunoscute. Hatmanul primbla pe preut prin toate ungherele infectate, recomandîndu-i să stropească cu deosebit de multă agheasmă cutare sau cutare loc. „Aici, părinte, aici sînt multe!” Vă puteți închipui disprețul și scîrba cu care eleva părintelui Daniel urma această procesiune!

Hatmanul mai silea toată casa, dealtmintrelea cum era obiceiul obștesc, să ție cu cea mai mare rigoare toate posturile anului, și Dumnezeu știe dacă ele erau dese, lungi și aspre așa cum se țineau atunci! Grozav era, mai cu samă, cumplitul post mare de șăpte săptămîni. Și pănă și copiii de-abie înțarcați erau puși la post; de aceea mureau în primăvară ca muștele. Bunica, silită să le ție și ea, avea recurs la toate meșteșugurile gastronomiei celei mai rafinate spre a le face suportabile, dacă nu sănătății, cel puțin gustului.

Cu tot egoismul ei, bunica era foarte generoasă și binefăcătoare; această generozitate era adesa rău plasată, obiectul dărniciii sale fiind de multe ori nu acel care era în nevoie, ci acel care, prin măgulire, îi cîștigase favoarea. Și deloc nu asculta în această privința sfaturile altora; la observațiile cele mai drepte răspundea: „Etsi thélo, etsi kamo!” (Așa vreu, așa fac.); un principiu dealtfeli destul de general pentru ea. Dar fapt este că nimica nu-i plăcea mai mult decît a da. Hrănea o mulțime de saraci și căuta cu cheltuiala ei orice bolnav îi cerea ajutor. A înzestrat o mulțime de fete, înlesnindu-li astfeli facerea de căsătorii bune. Una din acele făcînd pe lîngă ea serviciul de cameristă, o nemțoaică din Ieși, numită Iulia, deosebit de frumoasă și foarte cuminte, a fost, cu ajutorul ei, căsătorită cu un barbat care încă sub Mihai Sturdza avea o situație onorabilă, iar după Unire a ajuns primar al orașului Ieși și chiar ministru.

Hatmăneasa numai blîndă nu era; accese de mînie vădită, ca soțul ei, nu avea, dar era fără milă pentru acei pe cari îi dusese pacatul s-o nemulțămească. Trata cu bataie atît slugile, robi sau oameni slobozi, cît și copiii ei; aceste execuții se întîmplau zilnic în casă și erau îndeplinite fără cruțare. Atît tata și moșii mei, cît și foștii robi, precum și alți servitori și servitoare pastrase în această privință o amintire de ea cît se poate de puțin plăcută, pe cînd cu toții își aduceau aminte de hatman cu cel mai mare drag. Bucătării casei erau vestiți, dar vai de ei cînd aveau nenorocirea să greșască vrun feli de bucate, macar cît de puțin!

În lume, cu toată amabilitatea și politețea ei, era mai mult temută decît iubită, căci avea o limbă din cele mai ascuțite. Unele din cuvintele sale au trăit multă vreme în amintirea societății ieșene ca, spre exemplu, complimentul făcut unei doamne, nu tocmai frumoase, dar negricioase, care venise să-i facă vizită îmbracată în alb de la cap pănă la picioare: „Quelle délicieuse toilette vous en avez aujourd’hui, ma chère, on dirait tout-à-fait une mouche dans du lait!”

Bineînțăles că avea grijă să facă asemene complimente străvezii numai unor persoane mai slabe în toate privințele. Nu cruța însă nici pe cele de o samă cu dînsa, dar atunci răutatea era așa de bine ascunsă în laudă încît era greu s-o alegi și nu aveai cum să te superi.

Astfeli, mamei mele, care avea reputația să fie o fire rece și mîndră, îi zicea la un bal, la palatul domnesc, după ce privise lung, și din dreapta, și din stînga, pe noră-sa ramasă nemișcată pe fotoliul ei: „Quel beau marbre”! Era cu bună samă critica cea mai răutăcioasă ce se putea face frumuseții fără greș și firii concentrate, nu lipsite de mîndrie, a mamei; dar cum să te superi fiindcă ești asamanată cu o statuie frumoasă?

Bunicul petrecea iarna în casa părințască din Ieși, în strada Goliei, vara și toamna la Bohotin, care atunci ținea de ținutul leșului, iar pe urmă a trecut la acel al Fălciului. De cea dintăi îmi aduc foarte bine aminte: avea din față un cerdac destul de lat, cu stîlpi de lemn, încăperi număroase și mari; avea bunica unde să primească. Iar în dosul casei, se afla una din cele mai frumoase grădini boierești ale leșului. Pe urmă a fost acolo așa-zisul „Chateau aux fleurs”. [… ]

Toți boierii purtau atunci costumul oriental: anteriu, brîu de șal, șalvari (cari nu se vedeau sub anteriu), conteș și giubea; în picioare mești și papuci, iar pe cap ișlic. La baluri însă, unde nu jucau decît cei tineri, aceștia purtau ciubote de piele fină, roșie sau galbănă. Daca acest port putea să șadă bine acelor bătrîni și maturi, cadrînd cu bărbile lor lungi, ni putem închipui că era departe de a avantaja pe cei tineri, poalele giubelelor fluturînd în vînt cînd valsau, cînd învîrteau o polcă sau băteau o mazurcă, astfeli că comparația cu uniformele strălucitoare ale ofițerilor ruși, ce vrînd-nevrînd erau ademenite cucoanele s-o facă, nu putea decît să fie în defavorul tinerilor pămînteni și ni dă cheia multor călcări de credință de cari cronica scandaloasă a acelei vremi povestește că unele din ele s-ar fi făcut vinovate.

Bunica deci, de la începutul căsătoriei sale, a avut pe cine să ospăteze și să întreție la masă și la adunări, unde să facă să strălucească frumuseța și spiritul ei, mai cu samă cu cine să joace partide de cărți, lungi și păgubitoare pentru punga hatmanului.

Ofițerii ruși, găzduiți prin curțile boierești, erau primiți pe picior de prietenie, în curînd chiar de familiaritate, în familiile pămîntene. Toți boierii erau departe de a fi rusofili, mai ales după un contact mai prelungit cu oștirea împărătească, dar teama de puterea împărăției era mare și, apoi, erau creștini pravoslavnici. Prezența acelor ofițeri în casele boierești a ajutat mai cu samă la încetarea recluziunii femeilor și a înlesnit mult libertatea raporturilor din toate zilele între cele două sexe. Vizitele făcute de barbați femeilor în cursul zilei, mesele la cari luau parte și boieri și cucoane, obiceiul de a primi musafiri sara, după masă, balurile, scrisorile dintre barbați și femei pentru a face, a primi sau a refuza invitații, spre a se scuza pentru ne – venirea la vrouna primită și cîte altele, toate contribuise la desființarea barierelor adunate în Moldova, de atîtea secole, între barbați și femei. Tot atunci s-a operat și europenizarea desăvîrșită a îmbrăcămintei femeiești și a traiului de toate zilele, astfeli că forma exterioară a vieții a început să se schimbe cu totul, aducînd însă din pacate cu dînsa și o necontestabilă stricare a moravurilor [… ]

Cînd hatmanul s-a căsătorit pentru a doua oară, exista la Bohotin numai curtea cea veche, clădită în veacul precedent de băneasa Maria Roset, adică un șir de patru odăi dînd pe un cerdac foarte strîmt, cele două de la mijloc fiind despărțite de cele de la extremități prin cîte o săliță. Ele există și astăzi, au ferești mici, cu gratii de fier și uși într-un canat. Ograda era încunjurată cu un zid de bolovani destul de înalt, avînd și meterezuri, care, în față, trăiește și astăzi. De-a lungul zidiului se aflau și se află încă acuma, dar sporite și mărite, atenansele. Atunci, ca și astăzi, bucătăria era așazată lîngă zid, astfeli că, pe orice vreme, bucatele înainte de a ajunge pe masa stăpînilor trebuiau să străbată curtea întreagă.

Cînd bunica a văzut această curte sărăcăcioasă și tristă, fără de verdeață împrejurul ei, ea a declarat hatmanului că nu va sta o zi la Bohotin pănă ce nu-i va clădi o casă în care să poată trăi așa cum este deprinsă să trăiască și va fi sădit o grădină pentru înveselirea priveliștii. Și el, cu totul sub farmecul ei, a și început clădirea curții celei nouă, cu două rînduri, avînd două odăi jos și patru sus, la cari moșu-meu Mitică a mai adăugit mai tîrziu alte trei camere, tot sus, pămîntul pe care a fost ridicată clădirea înfățoșînd un suiș pronunțat, de la față spre dosul ei.

Totodată s-a angajat un grădinar neamț care a plănuit și a sădit, în cuprinsul ogrăzii, în partea despre miazăzi, o mică, dar preafrumoasă grădină à la française, cuprinzînd un frumos havuz cu țîșnitoare. Această grădină a părut însă în curînd prea mică bunicii. Cînd, după 1830, împrejurările au devenit mai liniștite, s-a dat jos partea zidiului despre apus, s-au pus bazele unei grădini engleze și s-a clădit o florărie mare pentru adăpostirea număroșilor copaci de alămîi și alte plante aduse de bunica din străinatate.

În curtea cea nouă șădeau bunicii și musafirii aproape totdeauna nelipsiți, în acea veche, copiii cu Leonte, didascalul grec și guvernanta fetelor. Doctorul Roth, profesorul german, fiind căsătorit, locuia într-o casă boierească afară din curte.

Musafirii erau totdeauna număroși, atrași mai ales de patima vînatului: bunicul era un trăgător fără păreche în toată țara. Vîna și cu ogarii, și cu prepelicarul, și cu copoii, făcea hăituieli la iepuri, la sitari și la capre, căci Bohotinul avea trei mii de fălci de pădure într-o întinsoare, mărginindu-se cu alte multe mii de fălci, mai ales mănăstirești, iar vînatul de tot soiul mișuna în codri, în cîmpii, în luncile Jijiei și ale Prutului, în stufăriile iazurilor. Și bunicul a vînat pănă la sfîrșitul vieții.

Cetitorul se va întreba fără îndoială cum, în așa de puține încăperi, se putea primi un număr mai mare de musafiri. Însă bunicii noștri aveau despre comfort idei mult mai simpliste decît noi. Era lucru stabilit ca boierii să fie adăpostiți mai mulți într-o odaie, ceea ce era înlesnit prin faptul că mobilarea odăilor era alcătuită aproape exclusiv din așternuturi, adică din paturi de scînduri pe cari se așazau saltele de lînă acoperite cu macaturi de cit. La părete se puneau perine de paie, acoperite cu cit la feli, pe cari se razamau perine mai mici, îmbracate ca cele de la părete, dar umplute cu lînă. O masă sau două, obișnuit de lemn de brad văpsit sau lustruit, acoperită cu covor de țară, și cîteva scaune complectau, la începutul veacului trecut, mobilierul unei odăi de musafiri din oricare curte din Moldova.

Paturile erau așezate de-a lungul păreților celor din fața ușii și mărginași cu aceasta, altă dată de jur împrejurul, odăii, rămînînd liberă numai lumina ușii. În acest chip. Într-o odaie, să zicem de cinci metri pe fiecare lăture, se puteau culca, pe paturi, de la șăse pănă la opt persoane, iar dacă se mai așterneau saltele pe jos, ceea ce se făcea totdeauna în caz de gloată, mai încăpeau încă cîteva. Și pentru cucoane se proceda la feli. Odăile de culcare ale stăpînilor casei aveau pe atunci crivaturi, adică paturi de lemn indigen lustruit și lucrat după modelul paturilor din străinatate de stoleri nemți, unguri sau poloni. Mobilele de lemn de peste mare, mahon și altele, erau extrem de rare ele se aduceau din străinătate numai cu mare greutate și cu mare cheltuială. Bunica, cu prilejul călătoriei sale denunță la Viena, cumparase cîteva bucăți pentru ietacul, salonul și sofrageria din Ieși. Cu prilejul bejeniei, între 1821 și 1828, a mai cumparat puține mobile și la Cernăuți; dar tata și moșii mi-au spus totdeauna că, înainte de plecarea lor în Germania, la 1830, își aduc aminte de foarte puține mobile lucrate în străinatate, la Ieși sau la Bohotin. Dar cu sistemul descris mai sus, spre a putea găzdui musafiri mulți, ajungea să dispui de bielșug de perine, de saltele, de oghealuri și de albituri de pat. Și aceste erau, se vede, mai abondente decît albiturile de corp ale hatmanului, căci după o catagrafie ce o posed a lucrurilor din casă, făcută la 1807, constat că garderoba bunicului, cu toată bogăția lui, era din cele mai răstrînse și, amărunt tipic între altele: el nu poseda decît șăpte cămeși! Una din ele o posed si astăzi; ce rău îmi pare că nu mi-a rămas nici un anteriu, nici un conteș, nici o giubea, nici o păreche de mești!

Toaleta de dimineață a boierilor musafiri era necomplicată. Mai întăi fiecare din ei aducea cu dînsul feciorul său particular; un boier, chiar un boierănaș mai cu dare de mînă, s-ar fi privit ca desconsiderat dacă ar fi venit în casă străină fără de fecior. Dimineața veneau, rînd pe rînd, feciorii boierilor găzduiți, urmați de cîte un țigan sau de cîte o țigancă a casei, care aducea o cofă cu apă, și feciorul aducea un lighean de alamă galbăn’ă și un ibric de acelaș metal, cu gîtul îngust, iar de umărul lui era atîrnat un prosop cît o prostire. Ligheanul se așaza pe un scaun, ibricul se umplea cu apă din cofă, feciorul dădea în mîna boieriului o bucată rotundă de sopon turcesc mirosind a mosc, ce-i fusese încredințată de cămărășița curții, și boieriul venea ca să-i toarne feciorul apă, pe mîni, pe cari le spala, apoi își spala cu ele obrazul. Cei mai civilizați din ei mai scoteau dintr-o cutie o perie de dinți și un instrument alcătuit dintr-o fălioară, largă de mai puțin de un deget și lungă cam de o șchioapă, de argint sau de balenă, cu mînere mici de aceeaș materie, cu care își rădea limba. Această toaletă ni se pare astăzi sumară, dar boierii de atunci nu se credeau deloc mai puțin curați decît ne credem noi astăzi.

Dată fiind prezența unor anumite ustcnsilii, de formă arhaică, însă cu totul caracteristică, de ființa cărora îmi aduc aminte în ietacurile și în odăile de toaletă ale cucoanelor din generația bunicii, am temei a crede că toaleta lor era simțitor mai complicată.

Se vede că generalii și ofițerii superiori ruși nu erau mai exigenți, în ceea ce privea comfortul, decît boierii moldoveni, căci am auzit adesa pe bunica povestind cum, după clădirea curții celei nouă de la Bohotin, a primit în vizită număroși generali și ofițeri superiori ruși.

Marele lux de la țară consista atunci în cai, trăsuri și mai ales în masă bogată și, în această de pe urmă privința, precum am zis, Bohotinul ocupa locul de frunte în Moldova, în slugi multe și, la Bohotin, erau și multe și bine stilate; în sfîrșit, luxul mai consista în lăutari buni, și taraful de la Bohotin era vestit.

Mulți din număroșii vechili și vataji ai bunicului erau, dealtmintrelea ca și acei ai altor mari case boierești, oameni de neam bun, feciori de boieranași sau de răzăși sau oameni boieriți, în urma stăruinții hatmanului, cu boierii mici: pitari, medelniceri, jitniceri, șatrari, chiar sardari și bani etc. Din urmașii lor s-au ridicat, unii prin mijloace cinstite, prin muncă încordată, cinste, destoinicie și economie, la stări frumoase și au jucat oareșcare rol politic în vremea domniilor regulamentare. Alții au ajuns și ei la situații și stări la feli prin mijloace necurate, prin furt, prin fraudă, prin înșălăciune și slugărnicie. Din nepoții lor nu puțini ocupat-au, ocupă și astăzi situații însamnate, ajungînd chiar, unii, sfetnici ai tronului.

Nu trebuie să uit mulțimea clienților cari mișunau în curtea bunicului, ca și în acele ale tuturor boierilor mari de atunci și mai de apoi. O ocupație care absorbea o bună parte a timpului unui boier mare era primirea în fiecare zi și ascultarea doleanțelor, a sfezilor și a nevoilor oamenilor de casă, dictarea cătră gramatici a scrisorilor de intervenție în favorul lor, sfătuirile cu ei în cutare sau cutare interes al casei. Căci dacă boieriul cel mare trebuia să îngrijască de interesele omului său de casă, acesta privea și el ca o datorie să sară în ajutorul stăpînului și ocrotitoriului său de cîte ori acesta putea să aibă nevoie de asemenea ajutor. Aceasta fie că era numai vorba de un sfat, fie că era trebuință de îndeplinirea unei misiuni cerînd, cînd deosebită istețime de minte, cînd îndrăzneală mare și desăvîrșit dispreț de moarte. Printre acești oameni de casă se găseau unii foarte subțiri la minte și foarte de bun sfat, alții erau barbați neînfricați, în stare să treacă prin apă și prin foc. Dacă recunoștința și credința cătră stăpîn nu era apanajul tuturora, mulți din ei au dat frumoase pilde de devotament și chiar de jertfă în Interesul casei de care se țineau.

Acei boierănași în serviciul marilor boieri erau tratau cu cinste și, spre exemplu, cînd erau în vrîstă matură, copiii boierilor li ziceau, nu pe nume: Neculai, Gheorghe, Iancule, Costache, Marghioală, Ileană etc., ci moșu Neculai, moșu Gheorghe, moșu Iancule, moșu Costache, mamă Marghioală, mamă Ileană etc… Acelaș obicei mai exista și în tot timpul copilăriei mele.

Și, după toate cîte le-am văzut în copilăria mea și le-am auzit de la bătrîni din toate stările, de la țigan pînă la logofăt mare, nu era nimica sămănînd a fudulie, a hauteur, în raporturile dintre boieriul cel mare și omul lui de casa. Acesta era tratat cu o familiaritate binevoitoare, adesa chiar afectuoasă. Boieriul sau soția lui erau, în majoritatea cazurilor, nuni de căsătorie ai protejatului sau nași de botez ai vrounuia sau ai mai multora din copiii lui. Am cunoscut chiar cazuri în cari ocrotitorul era naș de botez al protejatului, nunul său de căsătorie și naș de botez al mai multor din copiii lui. Se stabilea astfeli, între ocrotitor și ocrotit, o rudenie spirituală, înființînd legături de o natură cu totul specială. Bineînțăles că nu am intențiunea să susțin că nu se găseau și boieri mari, de viță veche, cu apucături fudule de parvenit, cari ar sta bine și unui puternic aparținînd păturilor noi de astăzi, dar aceste erau numai rari excepții. Mulți din ei însă erau bărbați foarte accesibili măgulirii și acei din oamenii lor de casă, cărora nimica nu li costa cînd era vorba să tragă vrun folos, întrebuințau cu succes măgulirea pentru a intra mai adînc în favoarea stăpînului.

Am întrebat adesa pe bunica cum își petrecea vremea la Bohotin cînd copiii ei erau încă mici și, din răspunsurile date de ea, mi-am făcut următoarea idee de viața ce se ducea atunci la țară, în Moldova, într-o casă mare boierească.

Mai niciodată nu erau fără musafiri. Toată lumea se scula relativ de dimineață. Vînătorii, cînd era vreme de vînătoare, adică după ideile de atunci aproape în tot cursul anului, plecau în zori de ziuă, luîndu-și cu dînșii un dejun copios.

Ceilalți boieri se trezeau mai tîrziu, iar îndată ce făceau ochi, înainte de a se spala și de a se îmbrăcă, se așazau turcește pe pat și li se aduceau dulceți și apă, urmate îndată de cafe turcească. Apoi veneau ciubucele, aduse de ciubucciul curții sau de feciorii lor particulari, aprinse gata, cu „căimac cît un stog de fîn” pe deasupra bucății de iască aprinsă. Mulți din ei preferau narghileaua, cu tigaia plină de tumbekiu aromatic, cumplit de tare, al cărui fum, după ce trecea prin apa din vasul de sub tigaie, era dus la gura fumătorului printr-un conduct flexibil alcătuit dintr-o spirală, lungă de 3—4 metri, de sîrmă subțire, învălită în piele foarte subțire și ea. Toaleta boierilor, care urma îndată după dulceți, cafe și ciubuc sau narghile, am descris-o mai sus.

Dejunul, zacusca cum i se zicea pănă pe la 1860, se lua pe la zece oare în sofragerie, iar după dejun se puneau la taifas, obișnuit cucoanele într-o odaie, boierii într-alta. Și unii și alții se așazau de preferință pe divanuri, mulți din ei, mai cu samă cei mai în vrîstă, turcește. Fiecare boier sau cucoană era nedespărțit de mătăniile sale ce necontenit, în chip aproape mecanic, le făcea să-i alunece printre degete, uneori vreme de ceasuri. Acele mătănii erau făcute din materiile cele mai diverse: lemn de odagaciu, chiparos, fildeș, sidef, chihlimbar, cornalină, abanos etc., adesa din două materii deosebite și combinate, unele cu canaf, altele fără canaf, alcătuit din aceeași materie ca mătăniile, dar avînd boabe cu mult mai mici.

Boierii fumau ciubuc după ciubuc, un ciubucciu stînd necontenit în odaia de alături pentru a aduce un ciubuc aprins îndată ce auzea bătînd în palme, procedeu adoptat atunci la noi obștește pentru a chema slugile, pe care l-am mai apucat și eu, clopotele în copilăria mea fiind, mai ales la țară, o raritate. Fumau și cucoanele, dar mai rar. Slujba de ciubucciu, avînd a ținea curate și a umplea ciubucile într-o curte primind mulți musafiri, era departe de a fi o sinecură și, cînd numărul musafirilor era deosebit de mare, ciubucciul casei mai era ajutat de băieți ciubuccii și de feciorii musafirilor.

Boierii discutau mai ales asupra politicii, dar erau departe de a fi excluse și alte subiecte: gospodărie, afaceri, amintiri, vînătoare, povestiri de tot soiul și cancanurile zilei. Erau în stare să rămîie ceasuri întregi în aceeași poziție pe divan, în mești, cu papucii așazați pe jos dinaintea lor.

Cucoanele adoptase în timpul ocupației de la 1806— 1812 aproape toate costumul european, numai cele în vrîstă și alte puține excepțiuni mai rămăsese credincioase anteriului, șalvarilor, cațaveicii și giubelei din trecut. De la 1806 încoace aceste piese vechi de îmbrăcăminte încep a dispărea cu totul din foile de zestre cari nu mai vorbesc decît de haine de modă. După spusele bunicii, își procurau de pe atunci publicații de modă franceze sau vieneze. Ele bineînțăles vorbeau despre toalete, copii, gospodărie, cancanuri, discutau intrigile galante în curs și sfarmau fără milă zahar pe spinarea cunoscuților. Din cînd în cînd stăpîna casei bătea în palme pentru ca sofragiul să aducă dulceți și apă sau cafele turcești. (În odaia unde se țineau boierii, bătăile în palmă pentru aducere de cafe erau neasamanat mai dese.)

Cîteodată se arata, la ușa salonului unde stăteau cucoanele, cămărășița casei și făcea sămn unei cucoane care se scula numaidecît și dispărea cu dînsa spre camară, situată sub curtea cea veche și care ocupa aproape jumatate din lungimea ei. Înaintea ușii cămării se găseau soba de fier pentru facerea dulceților și materiile prime, mai speciale Bohotinului, pentru feliul de dulceți ce voia să-l facă, pregătite de mai înainte. Aceste materii, după cît îmi aduc aminte, erau nufărul, cireșile amare, nucile și trandafirii. Pentru acești de pe urmă bunica a întrat mai pe urmă în mare concurență cu cucoana Săftica Paladi, întăia soție a lui Mihai Sturdza care, după cum însăși mărturisea cucoana Prosinița, a învins-o cu trandafirii de pe moșia ei Jijia, de lîngă Ieși, unde, vreme de patruzeci și mai bine de ani, mai toate cucoanele din capitala Moldovei își făceau roduzaharul, șerbetul și apa de trandafir.

Ape feli de feli și după cele mai minunate rețete țărigrădene se făceau și la Bohotin; erau vestite în toată Moldova și șpițerii din Ieși s-au rugat de bunica să-i învețe a le face. În întinsa camară se găseau bunătăți pe cît de minunate, pe cît de deosebite și în cîtimi urieșe.

Limba de conversație era acea grecească care, în relativ scurtă vreme, a fost înlocuită cu acea franceză. Mai multe din cucoane vorbeau de pe atunci franțuzește în chip curgător, căci profesori și guvernante franceze se găseau în țară încă înainte de începutul secolului trecut, goniți pănă aici de Revoluția franceză. Mulți din acei profesori erau sau barbați de meserie, clerici și laici, sau barbați de neam bun cu cultură, dar nu lipseau nici aventurierii cu numele de profesori, ce și-l dăduse numai ei înșiși, iar în țara lor fusese coafori, actori, bucatari sau simpli cavaleri de industrie. Printre guvernante erau dame aparținînd și celei mai bune nobilimi franceze, pe cari o lipsă totală le silise să ceară mijloace de trai unei creșteri îngrijite și unor cunoștinți deosebit de întinse și de serioase pentru vremea de atunci.

Între două și trei ceasuri după-amiază se întorceau de obicei vînătorii și lumea se punea la masă. Aceasta era din cele mai variate și din cele mai copioase. Bunul meu stăpînea moșiile Bohotinul cu Colțul Cornei și Hilița la Fălciu, Căiuțul la Bacău, Tureatca, Mirenii, Dragoslovenii și Hudeștii Mici la Dorohoi, Plopenii la Suceava, Mihalașa, Horbova, Stodolna și Frăsineștii în Basarabia, adică, peste tot 14 moșii. Și bunica ținea morțiș să aibă, la mesele ei, cîte un feli de bucate sau cîte un mezelic, sau macar un desert pentru fiecare moșie. Vedeți deci că o masă la Bohotin nu era lucru de glumă.

Bunicul avea în pivnițile lui vinațuri minunate, căci poseda vii în podgoriile cele mai vestite din țară: la Panciu, la Odobești, la Cruce, la Spărieți și la Copou; chiar via de la Marmora, pe Bohotin, dădea un vin al cărui buchet era minunat. Dar boierii din vremea de care vorbesc făceau prea puțin caz de vin, nu puțini din ei beau de obicei la masă numai apă, ceilalți numai cîte un păhăruț de vin, mult două. Iar cucoanele nu beau vin aproape deloc. Pe lîngă multele răutăți ce ni le-a adus regimul fanariot, el a făcut ca boierii moldoveni, buni bețivi înainte de începutul veacului al optsprezecelea, să ieie în privința băuturii minunatele obiceiuri de sobrietate ale țărigrădenilor.

Bineînțăles că, în alcătuirea acelor mese date de bunica, atît la Ieși cît și la Bohotin, își dădeau întîlnire toate bucătăriile din lume (afară de acea nemțască, pentru care ea avea un dispreț desăvîrșit). În cinste erau, afară de feliurile obișnuite în țară și de multe excursiuni în bucătăria franceză, bucatele grecești și turcești: nenumarate feliuri cu untdelemn, cataifurile, baclavalele și caplamalele, cari mai trăiesc și astăzi, precum și altele din nenorocire defuncte, de care îmi aduc aminte cu jînd: kuskebak, tingirikebak, kafasaki, friptură tocată la frigare și alte multe feliuri gustoase dacă nu tocmai ușoare de mistuit, ale căror nume chiar l-am uitat. Dealtmintrelea, Bohotinul era în condițiuni gastronomice cu totul excepționale, înlesnind mult ținerea unei mese bogate, căci vînatul de toate soiurile, de la căprioară pănă la prepeliță, mișuna în păduri, în cîmpii și stufării, iar Prutul da cigă, viză, crap și mihals în abon – dență.

La masă serveau cel puțin trei feciori și, dacă numărul musafirilor era mare, serveau mai mulți. Erau doară destui băieți de țigan bine dresați de sofragiul moldovan cari, vîrîți în haine curate, ținute înadins spre acest sfîrșit, slujeau cu mare îndămînare. Vara, cînd muștile erau supărătoare, doi pănă la patru asemene băieți, curat îmbracați, aparau pe meseni de muște cu un feli de apărători speciale făcute din pene de păun.

După masă, după ce ligheanul și ibricul, de astă-dată de argint, trecuse pe la toți mesenii de-a rîndul, după ce se luase cafeaua și vutca (liqueur-ul foarte gustos, dar foarte slab), cucoanele, de cîte ori era vreme frumoasă, ieșeau la primblare în mai multe trăsuri, puțini din boieri le însoțeau. La întoarcere, mergeau să steie în grădină, unde rămîneau pănă la căderea nopții și unde le întovărășeau și boierii.

Îndată ce înnopta, se întindeau mesele de cărți, la cari se așazau și boieri și cucoane, iar acei cari nu jucau cărți se puneau din nou la taifas. Bunicul lua arareori parte la vro préférence, bunica nu se da în lături nici de la stos, nici de la ghiordum.

Pe la zece sara se servea cina, nu cu mult mai puțin copioasă decît masa, apoi unii mergeau să se culce, alții stăteau de vorbă pănă tîrziu sau urmau să joace cărți.

Partea slabă a acestei ospătări era cu bună seamă luminatul, dar nicăiure nu era mai bun. Lămpi de oloi nu se vedeau încă decît foarte rar, lumînările de său alcătuiesc aproape unicul mijloc de luminat, atît la țară, cît și în oraș. Acele lumînări de său, făcute în fiecare casă, pe lîngă că dădeau o lumină din cele mai păcătoase, aveau un miros cît se poate de neplăcut, apoi trebuia să ai necontenit grijă să tai, cu un feli de foarfeci numit mucări, mucul carbonizat. Lumînările de stearină erau încă departe de a fi fost inventate, iar cele de ceară erau prea scumpe, dădeau și ele o lumină destul de slabă și rămîneau rezervate aproape exclusiv pentru ceremoniile religioase cari absorbeau cantități enorme. Bunica, pe masa ei de toaletă, dealtmintrelea foarte elegantă, cu accesorii numai de baga și de argint, nu ardea decît lumînări de său, însă în sfeșnice de argint. Mai mulți bătrîni, aducîndu-și aminte de viața de înainte de Regulamentul Organic, mi-au povestit de balurile de la curtea lui Ioniță Sturdza, la cari se ardea, în candelabre, tot lumînări de său. [… ]

Tata și moșii mei, precum și oamenii vechi ai curții bunicului, mi-au povestit cum, cînd pleca curtea de la Ieși la Bohotin sau de la Bohotin la Ieși, pornea din ogradă o rabără întreagă de trăsuri, de brașovence și de harabale. În trăsuri erau hatmanul, hătmăneasa, copiii, profesorii, guvernanta, dadacele și fetele de serviciu ale bunicai, precum și mai adesa cămărășița. În brașovence se așazau celelalte slugi de sus, apoi spălătorițele, fetele din casă, băieții de la bufet și cîțiva rîndași indispensabili din cauza specialităților lor. În harabale se încarca calabalîcul, adică bagajele personale ale călătorilor și mulțime de unelte privite ca indispensabile, cari se posedau într-un singur tacîm, cum erau soba portativă de fier și tingirile speciale pentru facerea dulceților. Bucătării și rîndașii la bucătărie, cu uneltele ei, plecau totdeauna cu un ceas sau două înainte spre a se opri în păduricea de la Mocra, pe moșia Costulenii a Mitropoliei, adică cam la jumatate din cale, pentru a aprinde focul și a pregăti bucatele hotărîte din ajun, afară de friptură care, făcîndu-se totdeauna la frigare, de cătră un bucatar special, nu se punea la foc decît în clipa sosirii boierilor. Stăpînii, dîndu-se jos, se așazau pe saltelele și perinele puse de slugi pe niște covoare întinse pe iarbă, la umbră. Pentru ca așteptarea sa nu pară lungă boierilor, taraful de lăutari al curții, care totdeauna urma tabăra într-o căruță specială, executa ariile favorite ale stăpînilor, urmînd să cînte, din instrumente (scripce și cobze) și din gură, în tot cursul mesei. Iar după ce boierii își isprăveau masa, după ce ligheanul, ibricul, prosopul și bucata de sopon turcesc trecuse, rînd pe rînd, pe la toți mesenii, după ce se servise cafeaua și hatmanul își luase din mîna ciubucciului ciubucul aprins, de sub căimacul căruia ieșea un nour de fum, începeau să mănînce și slugile, bineînțăles formînd cel puțin trei grupuri: cele boierite, cele de sus, neboierite, și cele de jos.

Observ că taraful de lăutari urma pe hatman în toate călătoriile lui, ceea ce era dealtminterea obiceiul tuturor boierilor, nu numai de mîna Întăia, dar chiar și de mîna a doua, al boierilor burlaci, ca și al celor căsătoriți. Cunoscut este doară faptul că boierii noștri dădeau și ei serenade obiectelor dragostei lor, dar totdeauna executanții muzicii erau lăutari ai boieriului, sau alții, împrumutați sau tocmiți într-a – dins. N-am auzit ca un boier să fi luat el vrodată scripca în mînă sau să se fi încercat să moaie inima iubitei prin accentele glasului său. Suspinurile jucau un rol foarte nat în aceste „cîntece de inimă albastră”, dar totdeauna ieșeau din piepturile arămii ale țiganilor. Cînd boieriului i se părea că un suspin ar da mai multă putere cîntecului zis de lăutar, el șoptea acestuia: „Oftează, cioară!”, iar dacă i se părea că suspinul nu este destul de adînc, poroncea, cu glas tot supus, dar mai aspru: „Oftează mai tare, cioară!”

Acel lux cumplit în slugi și în mese costa pe boier foarte puțin. Slugile cele multe erau doară țigani robi, cărora nu li se plătea nici o sîmbrie și cari, afară de prea puțini, erau îmbracați foarte sumar, cu haine confecționate de alți robi cari, de mici, învațase croitoria. Un număr relativ foarte răstrîns de slugi de sus: vatav de ogradă, sofragiu, camardiner, cămărășiță, dadacă la copii, erau adesa, în casele mai mari, moldoveni și chiar uneori moldoveni boieriți, dar plătiți cu niște salarii ce, nouă, astăzi, ni se par derizorii, valora banului fiind atunci, din pricina rarității sale, foarte mare, apoi mulți din sofragii, camardineri, dadaci slujeau numai în nadejdea că vor ajunge mai tîrziu, barbații la situația de vatav de ogradă, iar femeile la aceea de cămărășiță, aceste fiind privite ca cele mai cinsteșe, cea dintăi trăgînd mai totdeauna după ea boierimea și dînd prilej de mai mare favoare și, prin urmare, de mai mare folos de la dărnicia stăpînilor.

Iaca cîteva din lefile ce le primeau pe lună slugile moldovenești libere în timpul bejeniei (1821 —1828): un sofragiu 25 lei (16 franci), un fecior tot atîta, o dadacă 30 lei (20 franci), o mancă (doică) 30 lei (20 franci), fetele cari slujeau pe bunica 25 lei (16 franci), o cameristă peste ele (un feli de camarera mayor) 30 lei (20 franci), o cămărășiță 30 lei (20 franci), un întăi vezeteu 25 lei (16 franci), un al doilea vezeteu 20 lei (13—14 franci), bineînțăles franci în aur.

Productele alimentare erau puțin căutate, exportul celor mai principale fiind permis numai pentru Țarigrad, spre a îndestula trebuințele „hrănitorului Devlet”, iar producerea lor fără cheltuială fiind asigurată prin clacă și prin dijmă de o parte, de alta prin nenumăratele turme de vite crescute de boieri și de țarani pe întinsele cîmpii nerupte încă de plug pe atunci. Nu se scotea deci pentru acea mulțime de robi nici un ban din pungă. Alimentele se vindeau pe preț de nimica. Bunica și alți bătrîni mi-au povestit cum țin minte de vremuri în cari carnea de vacă se vindea cu o para oca, adică trei și trei sferturi de bani (centime) pentru un kilogram și un sfert!

Bunicul administra însuși moșia Bohotinului, cuprinzînd șase mii de fălci de cîmp și trei mii de fălci de pădure. Dacă pe această urieșă întindere creștea turme destul de mari de vite, în schimb însă, cu toate brațele număroase de cari dispunea, nu făcea decît prea puțină agricultură. Moșu-meu Lascar își aducea foarte bine aminte să-l fi auzit enunțînd, ca un pium desiderium, pe la 1830: „Dacă m-ar învrednici Dumnezeu și Maica Precurată să pun în anul ista o sută de fălci de grîu!” În anii de la începutul veacului de față se samana pe întinderea vechiului Bohotin cam de douăzeci de ori întinderea enunțată de hatman la 1830 ca un pium desiderium! Dar grîul, păpușoii și malaiul produși chiar atunci de sămănăturile hatmanului și de dijma dată de locuitori, împreună cu fruptul și prăsila cirezilor și a turmelor sale ar fi ajuns pentru hrana îmbielșugată a unei case chiar de douăzeci de ori mai grea decît a lui.

Celelalte moșii erau căutate prin vechili, mai toți boierănași sau mazili, cei mulți din ei oameni vechi în casă și de desăvîrșită credință.

Pretutindeni se făcea agricultură prea puțină, pe multe moșii chiar se încasa claca în bani. Totuș suma totală a veniturilor acelor moșii alcătuia, mai ales pentru vremea de atunci, un total cît se poate de respectabil. Apoi nu trebuie scapat din vedere că acei bani erau întrebuințați aproape exclusiv numai pentru cheltuieli de lux.

Bunicul poseda peste cinci sute de suflete de țigani, parte vatrași, parte șatrași. Cei dintăi trăiau în bordeie și case mici, la marginea de la vale a satului Bohotin, și erau mai cu samă întrebuințați pentru toate serviciile curții ca: feciori mai de rînd, lăutari, bucatari de tot soiul, pitari, plăcintari, vezetei, surugii, grădinari, fete în casă, băieți la bufet, rîndași la curte, la grajdi, la pitărie. Alții erau întrebuințați la feli de feli de meserii: fierari, potcovari, lăcătuși, lemnari, stoleri, rotari, mindirigii, plapomari, sfeidecari, ciubotari, croitori (pentru slugi), pietrari, zidari, varari, cărămidari și cîte altele.

Astfeli că o lucrare ca, spre exemplu, clădirea curții celei nouă nu costa pe hatman decît o sumă minimă care-i ieșea din pungă, deoarece avea pietrari, zidari, cărămidari, salahori, lemnari și fierari din bielșug, cari nu-l costau nici macar un ban, varul îl scotea din gropile lui de pe moșie, iar lemnul din pădurile dintre Bazga și Cozia.

Restul vatrașilor se întrebuința la diverse slujbe ale moșiei, la tamazlicuri, turme și herghelii, numai prin excepțiune la munca cîmpului.

Slugile curții erau bine îmbracate și bine hrănite, restul vatrașilor era îmbracat destul de sumar și primea o hrană care nu s-ar putea numi decît frugală.

Vatrașii meseriași însă, fiind învoiți să lucreze, cînd nu aveau de lucru pentru stăpîn, pentru socoteala lor, o duceau mai bine.

Femeile vatrașilor neîntrebuințate în slujba curții erau puse la țesutul inului și a cînepei din fuioarele ce țaranii de pe deosebitele moșii ale hatmanului erau datori să i le deie din recolta acelor plînte.

Șatrașii, simțitor mai număroși decît vatrașii, erau mult mai fericiți. Împărțiți în caldarari, ursari, fierari și lingurari, erau învoiți, în schimbul unei plăți anuale, să cutriere țara spre a-și agonisi viața după cum erau deprinși din moși și strămoși. Erau însă datori să se înființeze. În fiecare toamnă la Bohotin, cu cîteva zile înainte de Sfîntul Dumitru, pentru plata dării, al cărei nume l-am uitat, numarare și împărechiera flăcăilor cu fetele. Căci țiganul nu trebuia nici el să rămîie stărp, era doară, ca orice vită, dator să deie stăpînului prăsilă dintr-însul. Tot atunci se alegeau și se confirmau bulubașii cetelor și se rînduia, de cătră stăpîn, peste toate cetele, un baș-bulubașă.

Cu prilejul acestor două de pe urma operații se iveau uneori certe și nemulțămiri mari între țigani și din partea țiganilor. Uneori se luau la sfadă pentru alegerea bulubașei cetei și la bataie între dînșii, spărgîndu-și capetele cu ciomege, pari sau bolovani sau se înjunghiau cu cuțitele, de era silit vechilul să intervie și să-i liniștească vîrîndu-se în mijlocul lor cu harapnicul în mînă. Cîteodată curtea nu voia să aprobe alegerea cutărui bulubașă împotriva căruia avea temeiuri de bănuială, îndreptățită sau nu, pretinzîndu-se că el cedase, altei cete sau altui stăpîn, cutare fată sau cutare flăcău, bineînțălăs în schimbul unei sumi bănești de care se împărtășise toată ceata și pretinzînd că flăcăul sau fata în chestiune murise de boală, înfățoșind chiar mărturii minciunoase, capacate cu bani, sau alte fapte de asemenea natură. Altă dată țiganii erau nemulțămiți cu rînduirea baș-bulubașei alese de curte, pretinzînd că este aspru sau jacaș. Așa mi-a istorisit bătrînul Anton Scheletti, un mare credincios al hatmanului, că într-un an, nu-și aducea aminte în care, în neființa hatmanului, țiganii s-au răsculat împotriva baș-bulubașei reîntărite din ordinul stăpînului, neputîndu-l suferi, pe drept sau pe nedrept. Au declarat în gura mare că nu-l primesc, iar vechilul văzîndu-i că s-îndreaptă spre curte, unde se afla bunica cu copiii, a pus să închidă porțile și a postat pe zid, pe la metereze, pușcași cu poroncă să tragă în țigani dacă vor cuteza să încerce a intra cu de-a sila în ogradă. Țiganii S-au strîns buluc la poartă, dar n-au îndrăznit să încerce a intra cu sila, mărginindu-se a striga: „Nu primim pă hăst bulubașă! Nu ne supunem! Să vie chiar coconu Readucanu bătrinu, cu barba ha lunga și lata, și tot nu ne supunem!” Hatmanul, vestit de un fecior boieresc înadins trimes de Scheletti, a și sosit a doua zi, dar venirea lui numai spre bucuria țiganilor n-a fost. Satele, strînse înainte de sosirea stăpînului, au încunjurat tabăra șatrașilor, apoi s-a procedat după obiceiul țării și mulți șatrași n-au mai putut dormi, o bucată bună de vreme, decît pe brînci.

Capitolul VI. Cîteva amărunte asupra tatei și a fraților săi

Tatăl meu, Răducanu Rosetti „cel tînăr”, precum i se zicea, spre a-l deosebi de părintele său, s-a născut în anul 1813, în Ieși. Și-a început studiile în casa părințască, cu un didascalos grec vestit, numit Leonte Frangulea (care și-a sfîrșit zilele ca profesor de limba și literatura elină la universitatea din Atena), și cu un pastor protestant, doctorul Roth, originar, mi se pare, din Brașov. Pe acest din urmă l-am apucat, căci el a murit la Răducăneni, în foarte adînci bătrînețe, la sfîrșitul celei a șăsa decadă a veacului trecut.

Deoarece, pe vremea bejăniei, între 1821 și 1828, tata a urmat cursurile gimnaziului din Cernăuți, unde învățămîntul se dădea în limba germană, urmează că doctorul Roth intrase în casa hatmanului înainte de plecarea în bejănie.

Leonti a inculcat tatei și moșilor minunate principii de gramatică și de literatură elină, de cari a profitat mai ales tata, dar după obiceiul tuturor didascalilor, cu întrebuințarea neobosită a vergii, instrument de care se folosea cu deosebită dărnicie și bunica. Doctorul Roth a lasat elevilor săi amintiri mult mai puțin usturătoare, ceea ce n-a împiedecat pe tata să dobîndească frumoase succese școlare la Cernăuți unde, după cît îmi povestea bunica, i l-au adus conșcolarii lui, în repețite rînduri pe umere, în triumf.

În anul 1830 toți frații, împreună cu Nicu Ghica-Comănești, un nepot de fiică a hatmanului din Întăia căsătorie, au plecat, sub priveghierea doctorului Roth, la München, unde tata și Nicu Ghica aveau să urmeze cursurile de filosofie la universitate; Alecu, al doilea fiu al hatmanului, a intrat întăi în corpul cadeților, iar pe urmă s-a înscris și el la universitate; al treilea, Lascar, a urmat cursurile unui gimnaziu; iar al patrulea, Mitică, a intrat într-un pensionat.

Învațatul Thiersch, atunci rector magnificus al universității din München, a dat tatei, cu prilejul examenului de intrare, să traducă o odă a lui Pindar și Întăia Catilinară. Oda lui Pindar a tradus-o nemțește cu cea mai mare ușurință, iar Întăia Catilinară în grecească clasică. Rectorul și profesorii, entuziasmați de greceasca lui impecabilă și elegantă, l-au dispensat de restul examenului; Leonti nu abuzase de vergi în zadar!

Jugul dealtmintrelea destul de liberal și de ușor al doctorului Roth a fost scuturat în curînd și tata, ca cel mai în vrîstă, a luat asupra lui ocîrmuirea coloniei, iar Roth s-a întors în țară, ducînd cu sine pe moșu Mitică care nu arata nici o dispoziție pentru studii.

Se mai aflau atunci în universitatea din München beizade Dimitrie Ghica din București, Costache Rolla, fiul doctorului Eustatie Rolla din Ieși, un Crețulescu și alți cîțiva români ale căror nume le-am uitat. Ei făcuse mare prietenie cu livonienii, estonienii și curlandezii cari urmau cursurile universității. Toată această tinerime, venită din țări semibarbare și flămîndă de plăcerile Occidentului, punea pungile părintești la grea încercare.

Restaurantul lui Tambosi, cel mai elegant din München, era locul lor de întîlnire și numai mici nu erau socotelile ce le plăteau cînd soseau bani de acasă. Românii aveau birjarul lor atitrat, numit sau poreclit Urlump; era un fost student relegat și trecea drept omul din capitala Bravariei în stare să beie cea mai mare cantitate de bere. Balticii aveau și ei birjarul lor, bețiv de frunte și el; se făceau între ei și români pariuri asupra capacității în bere a birjarilor respectivi și tata mi-a spus că Urlump nu i-a dat niciodată de rușine.

Odată românii și bălții s-au apucat să angajeze toate birjele orașului spre a organiza un lung monom care, de repețite ori, a făcut încunjurul orașului, trecînd totdeauna sub fereștile palatului regal. S-înțelege că lumea se aduna, iar publicul care avea nevoie de birji și nu găsea făcea zgomot. Am uitat să arăt că studenții, deși se așazase cîte unul singur într-o birjă, totuș neputîndu-le ocupa toate, mai pusese și cîte un cîne în altele, căci fiecare student cu ceva dare de mînă s-ar fi simțit necinstit dacă nu ar fi posedat rînele lui, și totuș mai rămăsese multe birji cari urmau convoiul deșerte. Bătrînul rege Ludovic, amantul Lolei Montez, emoționat de zgomotul care se repeta la intervale regulate sub fereștile lui, a trimes după primul ministru, aflat în acel moment la palat, pentru a afla ce se întîmplă. La întrebarea regelui: „Ce însamnă zgomotul și procesiunea asta?” demnitarul s-a uitat pe fereastră și dintr-o singură ochire a înțăles ce este: „Es ist nichts, Majestät, nur wieder ein dummer Streich dieser wilden Walachcn und Ostseejungen”. (Nu-i nimica, majestate, numai o nouă prostie a acestor salbateci de români și de tineri de la Baltică.) Dar a dat ordin să se împrăștie monomul.

Crețulescu era foarte bogat și cheltuia bani nebuni pe toate nimicurile. Bavarezii s-au îngrijit să vadă un student (cu numele, căci în realitate nici nu dădea cu lunile pe la cursuri) cheltuind atîța bani și într-o zi a fost chemat la poliție unde l-au întrebat din ce trăiește. Indignat că i se pune astfeli de întrebare, a răspuns în nemțasca lui de fantezie: „Sie mich fragen von was ich leben? Ich leben von die Gelde die meine und ich sage Sie sind très impertinent zu fragen von was ich leben”. (Mă întrebați din ce trăiesc? Eu trăiesc din banii mei și zic că sînteți tres impertinent să întrebați din ce trăiesc.)

Atunci funcționarul care îl interoga i-a zis că trebuie să plătească un gulden ștraf pentru expresiunea: tres impertinent. Crețulescu, cu cel mai mare calm, scoate un gulden din pungă și-l pune pe masă, apoi mai scoate unul și-l pune lîngă cel dintăi zicînd: „Da haben Sie eine Gulden und da haben Sie noch eine Gulden, weil ich sage noch einmal Sie sint tres impertinent und ich sage Sie sind très impertinent so viel ich Gulden habe in die Tasche die meine”. (Iaca un gulden și iaca alt gulden fiindcă iarăș zic că sînteți tres impertinent și zic că sînteți tres impertinent de atîtea ori cîți guldeni am în buzunarul meu.) Polițaii înțelegînd cu cine au a face nu i-au mai golit punga.

Costache Rolla, fiul doctorului Evstatie Rolla, care urma cursurile de drept la München și care mai tîrziu a jucat un oareșcare rol politic și social în Ieși, în urma unei certe cu un ofițer de cuirasieri, un conte A. (restul numelui l-am uitat), a trebuit să iasă pe teren cu el și, fiind bun trăgător cu pistolul, l-a ucis. El fiind străin, fără sprijin, și familia mortului avînd trecere și influență, deși duelul fusese cît se poate de corect, a fost condamnat la moarte. Dar deoarece prietenii lui prevăzuse încă înainte de duel că aceasta are să-i fie urmarea în cazul cînd contele A. ar cădea, se făcuse din timp toate pregătirile pentru ca studentul moldovan să poată părăsi teritoriul bavarez fără întîrziere. Dar condamnat la moarte a ramas în Bavaria și, cît a trăit, n-a mai putut calca pe pămînt bavarez; cînd mergea la Paris sau la băi în alte state germane, era silit să facă un încunjur prin Elveția sau prin Saxonia.

Întăile certificate semestriale ale tatei sînt foarte bune, dar ele au fost obținute în vremea cînd colonia era ocîrmuită de doctorul Roth; cred că mai în urmă plăcerile au făcut studiilor o concurență din cele mai păgubitoare. Dealtmintrelea, a fost chemat în țară de tată-său înainte să fi absolvit cursurile. Casarea, de cătră Neculai Pavlovici, a sentinței senatului care despăgubea pe hatman de banii ce-i plătise pentru Ion Balș, cu toate dobînzile lor, pusese pe hatman în neputință să mai poarte cheltuielile celor trei fii ramași la München, apoi vrîsta lui înaintată îi îngreuia descurcarea situației cu deosebire de grea în care se afla: a fost deci silit să recheme pe tata și pe moșu-meu Alecu. Cei patru ani, dela 1834 pană la 1838, au fost întrebuințați pentru lichidarea situației care, la moartea hatmanului, era încă departe de a fi descurcată. Tata, însărcinat cu epitropia casei, a mai avut de lucru mulți ani pănă cînd a izbutit să vîndă moșiile de peste Prut și altele din Moldova, rămănînd celor patru fii numai Bohotinul (fără Colțul Cornei și Hilița), Căiuțul (pentru care nu se găsise cumpărător, care a fost pe urmă cumparat de tata de la frați cu 15 000 de galbeni) și casa de la Ieși.

Și totuș nu au izbutit să scăpe de toate datoriile; fiecare din ei a fost silit să ieie asupra-și o parte din cele ramase, la cari s-au mai adăugit 32 000 de galbeni, datorii personale ale bunicii, ce, legalmente, nu erau obligați să le plătească, dar nu au voit să le lese neachitate. Deoarece ea era absolut fără altă avere decît o despăgubire mensuală de cîteva sute de lei pentru desființarea scutelnicilor, frații i-au făcut o pensiune frumoasă, permițîndu-i să trăiască, în casa din Ieși, în condițiuni s-înțelege nu atît de luxoase ca pănă atunci, dar destul de largi, mai îndestulînd-o de la Bohotin cu toate productele de la țară.

Întăia funcție ocupată de tata a fost aceea de ispravnic al ținutului Ieși, cu rangul de agă. Precum am aratat mai sus, pe cînd trăia bunicul, relațiunile familiei cu Mihai Sturdza erau excelente, mai mult intime, și au mai ramas încă aceleași vreme de cîțiva ani.

Tata era foarte aplecat spre plăcerile lumii, iubitor de sindrofii și de baluri, dansator pătimaș. Era unul din cei mai de samă eleganți ai leșului, îl plăcea mult luxul, caii frumoși și mesele bune, ca maică-sa era un epicurian convins. Barbat frumos și îndrăzneț, plăcea mult femeilor și a avut succese mari pe lîngă ele.

În domnia lui Mihai Sturdza viața mondenă era cu deosebire strălucită în Ieși. Averile boierimii, ce le adunase mai multe generații de barbați strîngători, erau întregi și, în urma dobîndirii libertății comerțului și a exportului, asigurate prin hotărîrile tratatului de la Adrianopol, veniturile lor creșteau răpede din an în an. Odată cu această creștere sporea, dar în proporție neasamanat mai mare, setea după luxul, modele și chipul de viață din Apus. Boierii bătrîni au ramas cumpăniți în cheltuielile lor pănă la moarte, numai cu încetul și foarte cu măsură modificat-au ei feliul lor de trai. Dar majoritatea celor tineri, mai ales acei cari făcuse în străinatate studii mai mult sau mai puțin ipotetice, înțălegeau să se bucure de toate îndămînările și rafinamentele aristocrațiilor străine, fără a ținea socoteală de costul lucrurilor aduse de la celalalt capăt al Europei, și mai ales, cu lipsa de măsură inherentă firilor primitive ce rămăsese sub mica spoială cîștigată în cei puțini ani trăiți în Apus. Vechiul mobilier al caselor boierești a fost în curînd înlocuit prin mobile noi aduse cu grea cheltuială din Germania, din Franța și chiar din Anglia. S-au adus în țară o mulțime de obiecte cu desăvîrșire necunoscute, neîntrebuințate pănă atunci sau de formă cu desăvîrșire deosebită de acele în uz mai înainte. Vechiul port, părăsit de femei de la începutul veacului, a fost înlocuit și de barbați prin acel european, slugile au fost îmbracate în livrele, aproape toate uneltele gospodăriei casnice au fost înlocuite prin altele, de altă formă, aduse din Apus.

Și nu numai leșul, dar și orașele din provincie fusese cuprinse de această furie, să transforme cu desăvîrșire, după moda apusană, viața și modul petrecerilor de pănă atunci.

Pe la anul 1839, tata s-a căsătorit cu Ruxanda. fata bogatului bancher Spiro Paul, care i-a adus o zestre de șăsezeci de mii de galbeni, în bani. Ea era foarte plăcută, binecrescută, cu destulă cultură pentru vremea de atunci, foarte blîndă și bună. Dar în curînd ftizia s-a declarat la dînsa; boala era in familia mîni-sa, tot ftizice murit-au și surorile ei: Catinca, măritată cu Alexandru Mavrocordat, și Elena, pe care a ținut-o Petrache Mavrogheni. Întăia nevastă a tatei a murit după prea puțini ani de căsătorie, lăsîndu-i toată averea.

Tata a părăsit isprăvnicia de Ieși pentru a fi numit membru în Divanul (Curtea de Apel) Țării-de-Sus, mai fiind în curînd după aceea înalțat la rangul de vel vornic.

În a cincea decadă a veacului trecut, pe lîngă tinerii întorși din străinatate, cei mulți cu studii sumare, unii însă cu studii mai mult sau mai puțin complecte, se mai ridicase și un număr nu tocmai mic de barbați: boieri, boierănași, feciori de negustori îmbogățiți și chiar ai unor oameni din treptele de jos, cari dobîndise puținele cunoștinți ce le dau în școlile din țară, școli grecești și vro două pensionate franceze, cunoștinți totuș cu mult superioare acelora cu cari se putea făli generația anterioară.

Abuzurile lui Mihai Sturdza, venalitatea lui cumplită, tolerarea de catră el a jafurilor și a mîncătoriilor funcționarilor, mai ales însă vînzarea fățișă a justiției, a ridicat împotriva domnului întreaga lume, conștientă, dar mai cu samă tineretul, atît acel crescut în țară, cît și acel trecut prin străinătate. Din sînul acestor două grupe pornit-au mișcarea opoziționistă din anii ‚40, care a dus la revoluția (?) de la 1848 în Moldova.

Și unii și alții erau însuflețiți de aspirațiunile naționaliste cele mai largi. Dacă Iordache Catargiu cutezase să vorbească de unirea principatelor în comitetul de redactare al Regulamentului Organic, membrii generației următoare vedeau de pe atunci în unitatea națională a întregului neam românesc țelul final cătră care trebuiau să năzuiască dorințile și silințile lor. [… ]

Tata, barbat cheltuitor și iubitor de bunurile vieții, dusese în timpul văduviei sale viața unui homme du monde, neocupîndu-se, afară de politică, decît de plăcerile sale. Clădise, în ultimii ani ai domniei lui Mihai Sturdza, curtea de la Căiuți, cam în mijlocul tîrgușorului cu acelaș nume.. Se ocupa și de afacerile lui, dar mai mult spre paguba lor.

Puțin timp după Întăia lui căsătorie avusese un duel cu Alexandru Mavrocordat, supranumit Tărăbonț, care atunci era ofițer în miliție și adjutant al domnului. Tărăbonț își bătuse joc, la teatru, de ochelarii tatei, care-l provocase la moment. A doua zi au ieșit la Copou spre a se bate cu pistolul, la comandament. Au tras aproape în acelaș timp și Tărăbonț s-a prăbușit în șanțul șoselei care se afla în soațele lui, strigînd că este mort. Doftorul Cihak, protomedicul țării și al miliției, care fusese luat de marturi ca medic, s-a grăbit să alerge la dînsul, l-a dezbracat de mondir și de cămeșă, dar n-a găsit nici urmă de rană. Deodată ochiul lui zărește, pe marginea șanțului, un obiect care lucea. Îl ie în mînă și constată că este o epoletă a lui Tărăbonț, iar acea epoletă este străpunsă de gloanțele tatei. O aruncă cu dispreț la pămînt zicînd: „Asta nu mă privește pe mine, privește pe ceaprazar”.

Tata a mai avut un duel cu Leon Gantacuzino, un amărunt al căruia i s-a destăinuit numai puțini ani înainte de încetarea lui din viață. Avusese loc între ei un schimb de cuvinte care făcuse duelul inevitabil și tata luase ca întăiul său martor pe moșu-meu Lascar, și acesta a rugat pe doftorul Cihak să-l secondeze. Doftorul, după ce a fost pus în cunoștința împrejurărilor, a declarat că vede și el că duelul nu se poate evita, dar că este o mare nenorocire, căci și unul și altul este căsătorit și părinte de familie și nu se știe ce se poate întîmpla. Apoi, după un moment de gîndire, a spus că primește să fie al doilea martor al tatei, dar cu condițiile următoare: ca el să fie însărcinat cu încarcarea pistoalelor și ca moșu-meu să se lege pe onoare că nu va destăinui cuiva că el, Cihak, i-a făcut această cerere și a pus această condiție. Moșu-meu a admis condițiile doftorului.

A doua zi, de dimineață, au sosit cu toții la locul convenit și moșu-meu a propus ca doftorul să fie însărcinat cu încarcarea pistoalelor, fiind cel mai bătrîn și cel mai experimentat în asemenea materie, deoarece fusese în nenumarate dueluri, iar nime din martorii părții adverse n-a obiectat ceva. S-au schimbat două părechi de glonți, dar fără nici un rezultat și adversarii și-au dat mîna pe teren.

La plecare, moșu-meu și cu Cihak s-au suit în aceeaș trăsură și cel dintăi a rugat pe Cihak să-i spuie acuma de ce a vrut numaidecît să încarce el pistoalele. Atunci Cihak l-a făcut mai întăi să-i făgăduiască că nu va repeta nimărui ceea ce avea să-i destăinuiască, apoi a aratat că, amîndoi fiind barbați cari mai avusese dueluri și nu mai aveau nevoie să facă dovezile lor de bărbăție, a vrut să împiedece cu desăvîrșire întîmplarea unei nenorociri și a încarcat pistoalele cu niște glonți făcuți dintr-un amalgam de mercur, cari s-au făcut praf la ieșirea din țavă.

— Numai te conjur, a mai adăugit el, nu scapa vrun cuvînt cătră fratele dumitale, căci știi cum este. Ar fi în stare, nu numai să mă provoace pe mine, dar să provoace din nou pe Cantacuzino, care-i într-o doagă cu el în această privință.

Moșu-meu l-a liniștit spunîndu-i că nu va vorbi nimărui despre meșteșugul întrebuințat de Cihak și, cît au trăit Leon Cantacuzino și martorii cari îl asistase, nu a pomenit un cuvînt despre întîmplare. Dar după moartea lor a povestit istoria mamei, cerîndu-i să păstreze secretul, însă ea, nemaivăzînd nici un inconvenient ca tata să afle întîmplarea, l-a pus în curent, ceea ce a avut darul să-i pricinuiască un violent acces de mînie împotriva lui Cihak, care mai era încă în viață și căruia i-ar fi scris ca să-i exprime indignarea lui, pentru că îl făcuse de rîs, dacă nu l-ar fi împiedecat mama numai cu mare greutate.

Sub Grigore Ghica, tata a fost numit președinte al Divanului Apelativ și, în anul următor, el s-a căsătorit cu maică-mea, domnița Aglaia, cea mai mare fiică din a doua căsătorie a domnitorului, cu Anica Catargiu. La 1851 a fost numit epitrop al casei „Sfîntului Spiridon”, apoi secretar de stat (postelnic, ministru al Afacerilor Străine); la 1 noiemvrie 1854 era ministru al Dreptății și la 1855 capata rangul de logofăt mare.

Socrul și ginerele nu se prea înțelegeau: domnul avea idei și aspirațiuni foarte liberale, tata era, dimpotrivă, conservator. Apoi, cu toate însușirile lui, Grigore Ghica era slab de voința, destul de vanitos, ca aproape toți Ghiculeștii, și prin urmare foarte accesibil măgulirii. Iar tata era un barbat care nu-și ascundea părerea față de nimene, ci o zicea oricui fără de cruțare, ceea ce făcea ca domnul să se simtă adesa jignit de cuvintele ministrului și ginerelui său. Acestuia nici prin gînd nu-i trecea să ascundă domnului ceea ce credea despre cutare sau cutare măsură politică. Nu căuta favoarea domnească prin măgulirea slăbiciunilor lui vodă, ci credea de datoria lui să-i spuie totdeauna părerea lui adevărată și deplină. Absolut dezinteresat și stăpîn pe o stare frumoasă, care mai fusese sporită prin zestrea destul de însamnată a mamei, nu era sub influența nici unui interes material.

Și socrul și ginerele erau însă naționaliști și unioniști convinși; pe acest teren lucrau în cea mai desăvîrșită înțălegere.

În toate slujbele prin cari a trecut, tata a lasat reputația unui diregător de o integritate în afară de orice îndoială, deosebit de destoinic, de harnic și de energic. În puținul timp în care a fost ministru de Justiție a știut să silească deosebitele judecătorii și curți de apel din țară, la cari se aflau multe mii de procese în suferință, să ajungă la curent cu judecarea cauzelor. Trecea însă de absolut necruțător față de funcționarii necinstiți și leneși. La „Sfîntul Spiridon”, unde a fost de două ori epitrop, s-a aratat deosebit de vrednic și a adus casa într-o stare înfloritoare pe cînd, în spitalul din Ieși, domnea o ordine și o curățenie care a fost admirată și de ruși și de austriaci, în vremea ocupațiilor succesive ale țărilor noastre de cătră oștirile acestor două împărății.

Puțină vreme după a doua sa căsătorie, tata a cumparat casa din Podul Roș, din dosul căzărmilor cari se aflau în fața curții domnești, unde se află azi Gimnaziul „Alexandru cel Bun”.

Al doilea frate al tatei, Alecu, s-a născut la anul 1814 și a fost crescut în acelaș chip ca și tata. Era înscris la universitatea din München și urma cursurile în chip satisfăcător, cînd hotărîrea împaratului Neculai a silit pe bunu-meu să recheme în țară pe doi din cei trei fii aflați în Germania.

în țară, moșu-meu Alecu a dus viața tuturor tinerilor boieri din generația lui. Atît din spusele fraților săi, cît și din acele ale contimporanilor și mai ales ale contimporanelor, el era acel din copiii bunicului care avea mai mult din ceea ce francezii numesc briliant. Deosebit de frumos, de o inteligență foarte vie, plin de spirit sarcastic, destul de cult pentru a putea emite asupra oricărui subiect păreri mai totdeauna foarte originale, pe cari știa să le expuie într-un chip atrăgător și interesant, deși adesa cam paradoxal, de o rară îndrăzneală, era foarte iubit de societatea ieșană, mai cu seamă de sexul zis slab. În schimb, era iute din cale-afară, supus patimilor, instinctelor și chiar fanteziilor lui, neputînd suferi nici un frîu, în rezumat un produs caracteristic al epocii de tranzițiune în care crescuse.

La venirea lui în țară, a intrat în miliția moldovenească de curînd înființată, în calitate de cadet, cum intrau într-însa toți membrii claselor privilegiate.

Într-o zi a ieșit la primblare cu trăsura, la Copou, în haine civile, ceea ce era strict interzis. A doua zi i s-au dat, pentru această vină, cîteva zile de arest, pedeapsă la care a răspuns ieșind, chiar în acea sară la plimbare, tot cu trăsura, și tot la Copou, în halat și în papuci, fumîndu-și ciubucul. A doua zi și-a trimes demisia, fără a mai da pe la cazarmă. Caracteristic însă pentru lipsa de serios cu care comandamentul tinerei noastre miliții veghea la menținerea disciplinei și la formarea adevaratului spirit militar este faptul că un asemene act de indisciplină, o asemene manifestare de dispreț pentru autoritatea superioară, a ramas cu desăvîșire nepedepsit.

Moș Alecu era un vînător pătimaș și un pușcaș fără păreche în toate țara, moștenise în această privință toată îndămînarea atît de renumită a tătîne-său; pușcașii de la Bohotin mi-au povestit în această privință lucruri absolut uimitoare. O răceală complicată cu reumatisme, capatate toate la vînat, au făcut din el un infirm înainte să fi ajuns la vrîsta de patruzeci de ani, ceea ce dealtmintrelea nu-l împiedeca nici să meargă la hăituieli de lupi, de capre, de iepuri și de sitari, nici să aibă succese pe lîngă sexul frumos.

De multe ori stăpînitu-mi-am cu greu rîsul auzînd pe vrouna din contimporanele moșului Alecu vorbind cu jînd de frumuseța, de spiritul, de îndrăzneală, de farmecul lui, gata să plîngă din pricina sfîrșitului prematur de care a avut parte, iar eu știam bine, din povestirile mamei sau a altei contimporane, că bătrîna cucoană în chestiune avusese bun prilej să-l cunoască în chip cît se poate de intim.

După evenimentele de la 1848 s-a retras la Cozia, partea din Bohotin care-i venise lui, nemaidînd pe la oraș decît foarte rar. Mi-aduc foarte bine aminte de el, căci a murit la 1859.

Era hotărît să-mi lese mie Cozia. Necontenit scria tatei să vie cu un advocat ca să facă hîrtiile trebuitoare spre acest sfîrșit, dar tata, negligent pentru interesele lui, tot amîna mergerea la Cozia de la o lună într-alta. A amînat-o pănă cînd un erezipel, agravat printr-o răceală capatată la o hăituiala de sitari la care a luat parte înainte de a fi bine vindecat, l-a răpus în cîteva zile; tata a sosit pentru a asista la înmormîntare.

Iar Cozia, în loc să-mi aparție mie, s-a împărțit între toți frații și descendenții surorilor cari murise.

Al treilea fiu al hatmanului, Lascar, s-a născut la 1816. Cînd, în anul 1830, frații au fost trimeși la München, Lascar a urmat dintăi acolo cursurile unui gimnaziu, apoi și-a făcut dreptul la Heidelberg și la Gottingen. S-a întors în țară numai la 1842, după ce a obținut diploma de doctor în drept.

A fost numit îndată, de cătră sfatul ocîrmuitor, domnul fiind absent, la băi, membru în Divanul Apelativ al Țării-de-Sus, în locul tatei care demisionase. Numirea a fost confirmată de Mihai Sturdza la întoarcerea acestuia în țară. La mart 1843 a demisionat, iar în anul următor, 1844, a fost numit membru în comisia cercetătoare a nației evreiești și, la iulie următor, epitrop al Casei Apelor. La 12 mart 1845, obișnuita Obștească Adunare, prin Oficiul ei no. 53, i-a adresat mulțămiri pentru rîvna cu care administrase acea casă și pentru patriotismul de care era însuflețit. La mai a aceluiaș an a fost numit, împreună cu logofătul Costache Mavrocordat și cu beizade Neculai Suțu, membru în Epitropia Școalelor. Însă din cauza înrăutățirii relațiilor dintre întreaga familie și domn, Lascar Rosetti și-a dat demisia din acea însărcinare. A luat o parte din cele mai vii la luptele purtate de tineretul cult și de dementele cinstite împotriva ocîrmuirii lui Mihai Sturdza. Ivindu-se un loc vacant, la Huși, în Obșteasca Adunare, și-a pus candidatura și, spre marea surprindere a ispravnicului care nici nu visa că are opoziție în ținutul său, a fost ales. Tinerii opozanți condusese campania electorală în chip pe ok de tainic, pe atît de dibace. Pentru a feri pe acei cari votase în contra guvernului de orice răzbunare și pentru ca să nu se poată ști de cine a fost scris fiecare buletin de vot, Lascar Catargiu, care fiind ținutaș, lua și el parte la acea alegere, a aruncat îndată după proclamarea votului cîteva chibrituri aprinse în urnă, arzînd astfeli toate buletinele. Ispravnicul a fost îndată înlocuit, dar cînd Lascar Rosetti a vrut să intre în Adunare, a găsit la ușă o sentinelă care nu l-a lasat să intre. Zadarnice fost-au toate protestele; alegerea, deși se petrecuse în toată regula și liniștea, a fost casată, parc-ar fi fost o simplă alegere din Ardeal în anul 1922.

Moșu-meu avea idei foarte înaintate (bineînțăles pentru acea vreme), din cauza cărora Costache Sturdza îi dăduse porecla de „Robespierre en lunettes” (Robespierre cu ochelari). Arestat odată cu frații săi la 1848 și pornit spre Țarigrad, a avut norocul, la Brăila, să scăpe împreună cu alți cinci la vice-consulatul englez. În aceeaș noapte au fost duși pe un vapor britanic care se afla în port, unde au ramas mai multe zile, împărtășind cartoafele și porcul sarat al marinarilor. De acolo au trecut pe un vapor austriac care i-a dus la Baziaș, iar de aici, cu trăsura, au mers la Timișoara unde s-au împrăștiet. Lascar Rosetti cu Manolache Costache-Iepureanu s-au dus, prin Lugoj, la Blaj, unde au asistat la marea întrunire ținută de români pe cîmpul zis „al libertății”.

La acea întrunire au văzut pe contele Nopcea, magnat ungur, dar român de neam, jurînd pe evanghelie și pe cruce că va apara drepturile neamului nostru. Dar mulțimea, observînd că mîna îi este înmănușată, i-a strigat să jure fără de mănușă, ca să se poată vedea dacă. mîna nu este neagră. (Se știe că acest magnat, foarte bogat și bine văzut la curtea împărătească, unde era îmbracat cu o demnitate însamnată, era totodată și o vestită căpetenie de bandiți care, sub porecla de Mîna Neagră, a comis număroase prădări și omoruri.) S-a supus cererii mulțimii și a scos mănușa.

Tot moșu-meu mi-a povestit că în sara după întrunire, pe acel cîmp „al libertății”, se vedea un urieș transparent cu chipul lui Traian. A auzit pe unul din țarani, se vede un entuziast, explicînd altuia cine era Traian: „El ne-a adus aici din Italia!” La ceea ce, celalalt, se vede un realist, a răspuns: „Mai bine ne lasa acolo!”

De la Blaj au mers la Pesta și au avut neplăcerea să vadă, în drum spre Tisa, număroase spînzurători de cari atîrnau leșuri de români. Iar la Viena au găsit cadavrul ministrului de război, Latour, legănîndu-se sub fanarul de care fusese spînzurat de insurgenți.

De la Viena au mers la Paris unde au stat mai bine de un an, frecventînd pe oamenii cei mai înaintați în idei. Lascar Rosetti a făcut aici cunoștința lui Felix Lyat, care a jucat mai pe urmă un rol atît de însamnat la 1871, în Comuna de la Paris. Zicea de dînsul că era un fanatic, dar un barbat de convicțiuni adînci și foarte cinstit. Au făcut împreună o călătorie pe jos în Elveția.

După venirea la domnie a lui Grigore Ghica, s-a întors în țară. La april 1850 a fost numit membru în comisia școlilor, la noiemvrie următor, membru în comisia pentru prelucrarea legilor țării, înființată la 1845 de Mihai Sturdza. Ridicat la rangul de vornic, a fost numit, la ianuar 1855, președinte al Divanului de Apel și totodată membru în Divanul Obștesc, iar puțin după aceasta, președinte al comisiunii pregătitoare a legilor țării, în locul lui beizade Neculai Suțu.

În iarna anului 1855—56 a fost însărcinat de domn să contracteze la București, pentru țară, un împrumut și să arendeze vămile Moldovei aceluiaș antreprenor care luase în întreprindere acele ale Țării Românești și cu aceleași condi – țiuni, misiune în care a izbutit în chip satisfăcător. [… ]

Capitolul VII. Din vremea regulamentară

[… ] Din vremea regulamentară datează clădirea celor mai multe din așăzările mari boierești de la țară, precum și sădirea frumoaselor grădini, operă a cîtorva talentați grădinari germani, cari au înlocuit livezile și ceairurile încunjurînd altădată curțile boierești.

Boierii bătrîni, cel puțin în mare parte, au ramas cumpăniți în cheltuielile Jor pănă la moarte, numai cu încetul și foarte cu măsură modificatu-și-au feliul de trai. Dar majoritatea celor tineri, mai ales acei cari făcuse în străinatate studii mai mult sau mai puțin ipotetice, înțălăgeau să se bucure de toate îndămănîrile și rafinamentele aristocrațiilor străine, cu averi stabile, aparate împotriva risipii prin instituția majoratului. Nu voiau să ție cont de costul lucrurilor aduse de la celalalt capăt al Europei și aveau lipsa de măsură inherentă omului primitiv ce, aproape cu toții, rămăsese sub mica spoială cîștigată în cei puțini ani trăiți în Apus. S-au adus în țară mulțime de lucruri și de unelte de lux, în mare parte inutile, cari în curînd s-au stricat în mînile slugilor noastre nepricepute. Boierimea era cuprinsă de o adevarată sete de inovațiuni, de petreceri, de ducere a unui trai copiat întocmai după acel al lumii mari din Apus. Această imitațiune oarbă a formelor exterioare străine dădea prilej la feli de feli de incidente hazlii și, prea adesa, ridicole.

Nu mă pot opri să amintesc aici istoria despre cucoana Anica Lățasca, fiica hatmanului Toderaș Balș, și echipajul ei englezesc. Cucoana Anica, o femeie frumoasă și bogată, una din „leoaicele” leșului, devenise anglomană prin influența guvernantei engleze a unei surori mai mici. Se hotărîse să-și ție casa și mai ales grajdiul după moda engleză. Adusese din Anglia trăsuri și hamuri engleze și îmbracase pe surugiii ei țigani în livrele de postilioni englezi. Apoi, nemulțămită cu atîta, a pus pe missa care o englezise să-i învețe și cîteva expresiuni engleze, uzitate atunci în Regatul Unit, între doi surugii în cursul mersului, precum și acele mai de trebuință între stăpîn și surugii, ca: oprește, pornește, la dreapta, la stînga, mai încet, ie sama etc. Țiganii, probabil cu ajutorul cîtorva lovituri de bici, le vor fi învațat și nu puțin mîndră era cucoana Anica cînd ieșea la Copou s-audă pe surugii strigîndu-și englezește să oprească, să pornească, să ieie sama etc. și să li deie și ea poronci, tot în englezeșe. Dar țiganii uneori uitau să vorbească englezește și o dădeau iar pe moldovenește. Atunci cucoana Anica se înfuria și, sculîndu-se în picioare în trăsură, striga surugiilor: „Vorbește englezește, cioară!” Și nu numai leșul, dar și orașele din provincie, nu numai boierimea cea mare, dar și cea mică fusese cuprinse de această furie de inovare, de transformare după moda apusană a vieții și a modului de petrecere de pănă atunci.

Tata istorisea lucruri destul de nostime despre societatea botoșăneană dintre 1835—1840. Astfeli, într-o iarnă, nu mai țin minte ce afacere l-a adus la Botoșăni, unde a găsit pe botoșăneni tot atît de flămînzi de petreceri după moda nouă, ca și ieșenii. Îndată ce s-a auzit despre sosirea unui boier mare tînăr, frumos și trecînd drept unul dintre „leii” leșului, a fost încunjurat de toată tinerimea botoșăneană, care s-a grăbit să-i smulgă deslușiri asupra obiceiurilor mondene ale leșului și mai cu samă asupra modelor bărbătești, apoi a căzut peste el o ploaie de invitații. Întrebările necontenite ale acestor tineri provinciali i-au dat idee să li joace următoarea farsă: a venit la un bal în frac negru, jiletcă de catifea neagră, numai în trei bumbi, pantaloni negri strîmți și pantofi de lac, cămeșă cu jabou, guler moale înalt, împrejurul căruia cravata albă se învîrtea de vro trei ori, întocmai după moda de atunci, dar cu colțuni de matasă, albastră la piciorul drept și roza la piciorul stîng, cu mănușă roza la mîna dreaptă, albastră la mîna stîngă. La întrebările stîrnite de această ținută, a răspuns cu cel mai mare serios că asta este moda cea mai nouă la Paris. La balul următor, tot tineretul botoșănean à la mode purta colțuni și mănuși de două culori deosebite: albastru și roza; un înadins curier adusese din Ieși o întreagă provizie de asemene colțuni și mănuși.

Mai povestea că, tot atunci, a fost poftit la un ceai unde era adunată lume multă, iar stăpîna casei, care de curînd se întorsese din Ieși, se încerca să învețe tineretul localnic misterele cadrilului și a „lăncierilor”. Limba franceza, acuma vorbită obștește în Ieși, nu era vorbită în provincie, prea puțini chiar erau acei cari o înțălegeau. Cucoana în chestiune, în explicările ce le dădea, amesteca deci franceza cu o moldovenească plină de savoare, ca spre exemplu:

— Balanncié, Marghioală! Pe la c… meu, Nastasă!

Altă cucoană, băgînd de samă că șăde întorcînd spetele cătră tata, i-a zis cu un zîmbet din cele mai amabile, pentru a se scuza:

— Mersî că șăd cu dosul!

Tata îndrăgise Botoșănii atît de mult încît, pănă la căsătorie, n-a lasat să treacă nici o iarnă fără a merge să petreacă o săptămînă sau două în acel oraș, iar botoșănenii deloc nu l-au ținut de rău pentru colțunii și mănușile în două culori.

Transformarea economică princinuită în Moldova de dispozițiile tratatului de la Adrianopol nu era numai mare, dar chiar și foarte adîncă, căci de dînsa se resimțise națiunea întreagă, transformarea socială însă n-a fost, precum nici nu putea să fie, decît superficială, căci ea atinsese numai păturile de sus. Numai aceste pături venit-au în contact nemijlocit și imediat cu străinătatea, numai ele fost-au, prin cultura lor, rudimentară cum era, și prin pregătirea ce i-o hărăzise contactul de pănă atunci cu străinătatea, în stare să-și însușească, în timp relaitiv uimitor de scurt, o bună parte din formele exterioare ale vieții europene. Căci chiar această transformare exterioară, a claselor de sus era absolut superficială. De ea se împărtășise mai ales boierimea, cu deosebire acea mare, fiindcă era mai avută și dispunea astfeli de mijloace ca să opereze o transformare stînd în raport direct cu banii cheltuiți pentru a o produce. În fond însă societatea, chiar cea înaltă, rămăsese aceeaș.

Boieriul ce! mare de la 1840, vorbesc de marea majoritate a cazurilor, era îmbracat nemțește, întrebuința ca limbă elegantă pe acea franceză în loc de greceasca vorbită pănă atunci în saloane și chiar în familie, trăia în mobile aduse din Apus sau făcute după modelurile din Apus, în relațiile cu sămenii întrebuința formele uzitate în Apus, slugile îi erau îmbracate în livrele sau în fracuri și serveau cu mănuși albe, dar în fond se deosebea numai puțin de părintele său în ișlic, straie moldovenești și papuci. Afară de foarte puține naturi alese, cari mai avusese norocul să fie crescuți de educatori străini de frunte, erau educați numai pe dinafară, dar în fond, deloc: rămăsese oamenii naturii și orientali, stăpîniți de instinctele și de patimile lor, bune sau răle. Ca și părinții lor, cînd firea li era bună, lipsită de vițiuri, erau buni, nevițioși, capabili de actele cele mai bune, cele mai generoase și mai nobile. Cînd, dimpotrivă, firea îi înzestrase cu vițiuri și cu patimi urîte, se lasau să fie tîrîți de ele la faptele cele mai reprobabile. Bineînțăles că între aceste două extreme erau multe tipuri intermediare, iarăș ca și în trecut.

Îndeobște boieriul moldovan din vremea anteregulamen – tară era bun la inimă, blînd și foarte aplecat la acte de dărnicie cătră cei nevoieși sau suferinzi. Dăniile făcute bisericilor în scopuri nu numai religioase, dar și de binefacere, precum și întemeierile de așăzăminte de asistență publică și de școli sînt urme încă astăzi vii a carității și a dărniciei lor. Apoi care era boieriul cel mare care nu înzestra, în fiecare an, un număr de fete sarace de pe moșiile lui? Nu mai vorbesc de pomenile lasate prin diată, avînd să fie îndeplinite după săvîrșirea lui din viață.

Sistemul de ocîrmuire era corupt, pentru unii boieri slujbele statului erau mai cu seamă un mijloc de înavuțire în dauna statului și a administraților, dar acest rău nu era doară o particularitate moldovenească sau muntenească, ci o stare care exista în Europa întreagă, în tot cursul veacului al optsprezecelea: cei mai mari seniori apusăni nu stăteau la îndoială pentru a presura pe administrați cînd era cu putință ca ei astfeli să se îmbogățască. Dacă jăfuirea era mai puțin arbitrară, mai puțin brutală, redusă la mărgeni mai răstrînse, cauza nu era moralitatea și dezinteresarea mai mare a seniorilor în chestiune, ci rabdarea mai scurtă a celor pe cari îi administrau. Dealtmintrelea, se găseau și la noi mulți boieri cu desăvîrșire dezinteresați, avînd pentru ban îndeobște cel mai mare dispreț și cari pentru nimica în lume nu și-ar fi mînjit mînile cu acel provenind din jaf. Cei mulți din ei erau barbați cu frica lui Dumnezeu în toată accepțiunea cuvîntului, credincioși cuvîntului dat, buni prieteni, părinți deosebit de afectuoși, oameni avînd groază de pacat.

Își iubeau țara cu toții, dar văzînd slăbăciunea ei cumplită, nu se bizuiau în alt mijloc de mîntuire decît în protecția împărăției rusești, celei de o lege cu noi; am aratat că totuș, printre dînșii, se găseau barbați cari de pe atunci se gîndeau la unirea principatelor și chiar visau la închegarea, într-un viitor departat, a celor trei crîmpeie în cari era rupt acest neam.

Îmi pare rău să mă văd silit, eu, urmaș de boieri mari, a recunoaște că rău păcătuit-a boierimea împotriva obștei acestui popor ale cărui destine, încă din vremea cnejilor, de la care în cea mai mare parte ea se trage, boierimea era menită să le conducă. Trebuie să recunoaștem că ea s-a folosit de puterea ce o avea mai cu samă pentru a despoia pe sătean de drepturile lui asupra pămîntului, pentru a încerca să robească, nu numai munca, dar și persoana lui și chiar spre a-și însuși pămînturile răzășilor, adică a acelor urmași de cneji cari, în urma împărțirilor succesive, în cursul generațiilor, slăbise cu desăvîrșire și se înecau acuma în restul țărănimii. Cu deosebire grea de răspundere este purtarea boierimii cu prilejul alcătuirii Regulamentului Organic, cînd ea a obținut, de la curtea din Peterburg, încuviințarea înscrierii, în textul acelei alcătuiri, a stipulațiunilor îngreuind munca și totodată împuținînd porțiunea de pămînt lasată în folosința țaranului. Aceasta împotriva străduinților ce și le dăduse Kiselev, un general rus, adjutant al cumplitului Neculai Pavlovici, ca să facă pe fruntașii țării mai respectuoși de drepturile țărănimii, adică a obștiei poporului. Și printre acei boieri cari s-au opus cu mai multă cerbicie intențiunilor generoase ale lui Kiselev, aș putea cita barbați nu numai de o cinste exemplară, de o dezinteresare absolută, dar buni, miloși, cunoscuți ca blînzi, iubitori de dreptate, luați adesa din această cauză ca arbitri în litigiuri particulare, litigiuri în cari zecimi de mii de galbeni erau în joc. Această contrazicere între purtarea lor îndeobște cu acea ce au avut-o în acest caz particular se poate explica într-un singur chip r ignoranța desăvîrșită în care cu toții erau despre modul în care se alcătuise proprietatea funciară la noi. Într-adevăr, această proprietate se născuse cu încetul, ca rezultatul unui șir de cotropiri săvîrșite în curs de cinci veacuri, abuzuri cari, treptat, transformase proprietatea obștiei asupra hotarului așăzării în proprietate privată a acelui care, la origine, nu fusese, în foarte multe cazuri, decît un primus ifiter pares, căpetenia așăzării. Nimene nu făcuse pănă atunci istoria acelei dezvoltări și nici nu era cineva în stare s-o facă, căci era ascunsă în miile de documente împrăștiete pe întreaga întindere a țării, scrise într-o limbă ce nimene nu o putea înță – lege. Cînd boierii din vremea alcătuirii Regulamentului Organic se trezise, în a doua jumatate a veacului al optsprezecelea, nimene nu mai avea idee de vechiul drept al obștiei, boierii de pe vreme habar nu aveau că stăpînirea lor era rezultatul unor necontenite uzurpări, ci erau încredințați nu numai că stăpîneau moșiile lor în chip legiuit și fără de prihană dar mai erau convinși că țaranii cari „sădeau” pe acele moșii, se așazase acolo pe temeiul învoirii boierilor de pe vreme și abuzase de îngăduirea lor pentru a transforma o toleranță în drept.

În copilăria mea cunoscut-am mulți barbați și femei care erau în floarea vrîstei pe vremea alcătuirii Regulamentului Organic. Cînd, la 1864, Cuza a promulgat legea rurală care, în cercurile boierești, a provocat o indignare generală, ca fiind un atentat nelegiuit la drepturile sfinte ale proprietarilor de moșii, bătrînii și-au adus aminte de cele petrecute și vorbite în timpul lui Kiselev. Pe de altă parte și acei din generația de la 1848, căreia îi aparținea tata și moșii mei, cu toții adversari învierșunați ai legii lui Cuza, o combăteau mai cu samă pe tema violării dreptului de proprietate. Buna – credință a unora și a altora era perfectă, erau convinși că sînt victima unei strigătoare spoliațiuni, a călcării unor drepturi străvechi, absolut neprihănite și incontestabile. Și, după cele raportate de bătrîni din toate condițiunile asupra părerilor și a cuvintelor cu cari boierii de la 1830 combătuse propunerile lui Kiselev, nu poate încăpea nici o îndoială despre curățenia credinții cu care aparau închipuitele lor drepturi de proprietate absolută și sfîntă.

O pată foarte urîtă a stării sociale din vremea regulamentară o mai alcătuia starea de robie a țiganilor și chipul în care erau tratați. Ei erau priviți ca lucru al stăpînului respectiv, care avea asupra robului toate drepturile afară de acel de a-l ucide. Și încă, dacă țiganul murea în urma rălelor tratamente suferite de la stăpîn, nimene nu cerceta pricinile morții, tot așa dacă îl ucidea între patru ochi într-un moment de mînie. Stăpînul ar fi putut să aibă neplăceri numai în cazul cînd ar fi pus pe țigan la moarte în public și chiar în acest caz este probabil ca făptuitorul, dacă era om de samă, scapa. Noroc numai că asemene cazuri erau foarte rari, boierimea, ca întreg neamul nostru, avînd oroare de sînge.

Dar, în multe curți bătăile erau pentru țigani lucru zilnic și băteau nu numai boieri aspri și violenți, dar și boieri buni și blînzi. În aceeaș zi în care boieriul făcuse vro danie „Sfîntului Spiridon” sau altă pomană, el punea „să se tragă” o sută de nuiele sau de bice lui Simion bucatariul, fiindcă greșise vrun feli de bucate, sau lui Grigore surugiul, fiindcă poștalionii nu erau bine săcelați ori hamurile rău unse. Și nu lipseau nici cuconițele bune, blînde, miloase, cinstite, cari supuneau la acelaș tratament pe cutare țigancă fiindcă nu potrivise bine apa feredeului sau crohmălise (scrobise) prea tare sau prea puțin cutare albitură. Nu mai vorbesc de pedepsele date pentru pacate mai mari.

Și fiindcă sînt pe acest capitol, voi povesti o istorioară auzită în copilăria mea de la profesorul francez Bury. El se afla la începutul regimului regulamentar, în calitate de profesor, în casa marelui logofăt Neculai *. Într-o după-amiază, trecînd pe dinaintea fereștilor deschise ale sofrageriei, a zărit pe sofragiul țigan, fără. Însă a fi văzut de acesta, făcînd salată. Chiar atunci isprăvise s-o amestece și, depunînd lingura și furculița pe o farfurie, și-a suflat delicat nasul cu degetele, apoi, cu aceleași degete, a netezit în saladier salata de curechi roșu. Bury, foarte indignat și dezgustat, n-a spus nimica, căci știa că, dacă vorbea, sofragiul ar fi fost întins la scară și ar fi mîncat o groaznică bataie, procedeu pe care, în calitatea lui de francez, fiu al Revoluției, în reproba cu desăvîrșire; s-a mulțămit să nu mănînce din salata lui de predilecție. Au trecut zece ani și Bury tot în casa logofătului Neculai * rămăsese, logofătul fiind înzestrat cu copii număroși. Se vorbea odată, la masă, pe cînd servea acelaș sofragiu, de țigani, de lenea, de beția, de cumplita lor lipsă de curățenie. Deoarece trecuse zece ani de cînd se petrecuse faptul aratat mai sus, Bury a crezut că, chiar pentru un rob țigan, pedeapsa cuvenită trebuia să fie prescrisă și a povestit istoria cu netezirea salatei de curechi roș. Dar se înșala amar!

Rezultatul povestirii a fost că, îndată după masă, logofătul a chemat pe vatavul de ogradă și, istorisindu-i faptul, i-a poroncit să întindă pe sofragiu la scară și să-i tragă un număr de nuiele care numai mic nu era.

Cu desăvîrșire odios era chipul în care se uza de fetele și de femeile acelor nenorociți. Plecînd de la principiul că trupul robului este lucru al stăpînului, țigancele, fete mari și femei măritate în toate regula, în fața altariului, erau privite de stăpîni ca adevarată carne pentru plăcere. Se uza de ele în această însușire cu știrea părinților și a soților.

Pănă în domnia lui Mihai Sturdza era obicei în casele boierești de la țară, obicei care exista dealtmintrelea și în Rusia, ca musafirilor sosiți să li se trimată, cînd se culcau, o roabă tînără ca să-i frece pe picioare pentru ca să adoarmă mai răpede și să aibă un somn mai liniștit. Și acest obicei nu a încetat decît cînd fetele de boieri cari avusese parte de o educație europeană, prin pensioane din țară sau din străinatate sau de la guvernante străine distinse, li s au pus cu hotărîre împotrivă.

Și patru veacuri de asemene supunere abjectă degradase într-atîta pe acei nenorociți, ucisese în astfeli de grad orice simțimînt de demnitate omenească într-înșii, încît ei priveau această îngrozitoare batjocură ca lucru firesc, împotriva căreia nu cunosc exemplu de opunere, de revoltă, de încercare de răzbunare.

Bataia la scară era lucru obișnuit în toate casele boierești, în acele ale boierimii mici ca și în acele ale boierimii mari, trebuie însă să adaug că, pe de o parte, erau multe în cari se uza de acest „leac al țiganului”, cum i se zicea, cu moderație, iar pe de alta că secolele de robie ce le trăise făcuse din țigani ființe leneșe, bețive, murdare, nedeschizînd gura decît pentru a minți, totdeauna gata să fure orice puteau fura spre a-și procura băutură.

Dar erau case unde nu numai țiganii era bătuți pentru cea mai mică vină, dar în cari ei erau supuși la adevărate torturi; trebuie însă să adaug că aceste erau mai cu samă case mici și de îmbogățiți. Dar crudul obicei de a pune coarne țiganilor cari fugise de la stăpîni și fusese pe urmă prinși, adică de a cetlui, împrejurul gîtului și a frunții lor, niște cercuri de fier, acel de la frunte purtînd niște largi coarne, tot de fier, cari din noaptea țiganului făceau ceasuri de caznă grozavă, se obișnuia și în curți de boieri mari. Maică-mea. Îmi povestea oroarea ce o cuprinsese cînd, la 1848, fiind fată tînără, de curînd sosită din pension, de la Viena, a văzut, pe cînd pleca de la o serată la care fusese cu tată-său, perdegiul (portariul) care deschidea poarta bolții de ieșire purtînd la picioare lanțuri grele ce zuruiau după dînsul, iar la cap lungi și largi coarne de fier.

Apoi viața țiganului era mai grea sau mai ușoară și după cum vatavul de ogradă era de fire aspră sau blîndă, de multe ori firea vatavului avea pentru țigan mai mare însamnatate decît acea a stăpînului, mai ales pentru robii de jos: bucatari, rîndași, argați, vezetei, spălătorițe etc.; era doară în atingere mai deasă și mai nemijlocită cu dînșii! Apoi biciul sau nuielile erau mînuite de el, puterea loviturii atîrna de la voința lui. Este bineînțăles că de toate drepturile, să zicem regaline, ale stăpînilor asupra țigancelor uzau și abuzau și vatajii de ogradă.

Acest tratament al femeilor roabe era cu atît mai odios cu cît multe din ele, mai ales din acele cari aparțineau unui șir de mame, de bunici și de strămoașe frumoase, aveau prea puțin sînge țigănesc în vine și erau rude de aproape cu stăpînii.

Și să nu se creadă că numai stăpînii mireni uzau de drepturi regaliene asupra țigancelor aparținîndu-li: aceste roabe alcătuiau adevarate haremuri pentru igumenii mănăstirilor pe cari generozitatea pioșilor donatori le înzestrase cu număroase suflete de țigani. Mai cu samă egumenii greci ai mănăstirilor închinate aveau reputația că știu, prin schimburi, să-și alcătuiască seraiuri de frumuseți țigănești.

Mai crud poate decît bătăile și coarnele era facultatea ce o avea stăpînul să vîndă pe barbat deosebit de soție, pe mamă deosebit de copil. Aceste despărțiri mai erau, dealtmintrelea, adesa rezultatul împărțirii țiganilor între mai mulți moștenitori sau acel al vînzării lor la mezat cu prilejul exetuțiunilor silite. Asemne împărțiri a „salașului” țigănesc, cum se numea familia robului, se făceau arareori în acele salașe aparținînd boierilor bogați, ele fiind rău văzute, mult mai adesea aveau a suferi de ele robii puțini, aparținînd bo – ierănașilor, negustorilor și altor fețe cu stare mică.

Întăiul pas spre înlăturarea acestui oprobriu a fost făcut la ianuar 1844 de Mihai Sturdza prin desființarea „nazîriei”.

Adică a serviciului administrațiunii țiganilor domnești și liberarea acestora, cari de atunci au întrat în rîndul birnicilor slobozi. Numai opunerea proprietarilor de țigani a împiedecat ca măsura să fie aplicată și robilor particulari. „Nazîrul” țiganilor domnești a obținut altă slujbă, iar cinovnicii din cancelaria lui au fost repartizați în locurile devenite sau făcute vacante în alte servicii.

Tocmai după trei ani, la 1847, imitat-a Gheorghe Bibescu pilda dată de Mihai Sturdza, desființînd în Țara Românească „nazîria” și dezrobind țiganii domnești din principatul său.

Capitolul VIII. Cîte ceva despre mihai sturdza, familia și anturajul lui

Mihai sau, cum i se zicea de obicei, Mihalache Sturdza era fiul marelui logofăt Grigoraș Sturdza și a domniței Mărioara Calimah. El a avut norocul să fie crescut de un foarte distins cleric francez, abatele L’hommé, care a stat în țară ani îndelungați. Nu încape îndoială că, în ce privește cultura și pregătirea pentru viața publică, profesorul și elevul și-au făcut reciproc cinste. Mihalache Sturdza a fost, fără îndoială, barbatul de stat cel mai capabil ce l-a produs Moldova de două veacuri încoace și mare pacat este, nu numai pentru Moldova, dar chiar și pentru întreaga românime, că strălucitele lui însușiri politice au fost patate de neastîmparata sete de bani de care era stăpînit.

S-a ocupat de tînăr de treburile publice și unele din memoriile adresate de el cabinetului de la Peterburg arată cît de serios își studiase țara de timpuriu și cum mintea lui puternică și clară își făcuse de pe atunci idee exactă de adevaratele ei nevoi. Din tinerețe a aspirat la domnie și a știut să dobîndească favoarea Peterburgului fără de care orice năzuință la scaun ar fi fost zadarnică. Rămînea să obție învoirea sultanului și aici o împrejurare sentimentală i-a pricinuit greutăți mari. Despărțit de întăia lui soție, de grațioasa și buna Eliza Rosetti, el legase relațiuni de dragoste cu o vară mai departata a sa, cu Smaranda Balș, născută Sturdza, și era hotărît s-o ieie de soție cînd, în urma stăruinților Rusiei, Poarta s-a hotărît să-l numească la scaunul Moldovei și l-a chemat la Țarigrad spre a-i da investitura. Mihalache Sturdza s-a grăbit să plece, luîndu-și ramas bun de la iubita lui și făgăduindu-i că o va lua de soție îndată ce se va întoarce ca domn.

Ca să-și pregătească venirea în scaun, făcuse încă de ani cheltuieli însamnate, și la Peterburg și la Stambul, spre a-și asigura bunăvoință și sprijin la amîndouă curțile, cheltuieli cari îl silise să s-încurce în datorii grele. Puțin înainte de chemarea lui la Țarigrad, tată-său, ajuns la adînci bătrînețe, murise lăsîndu-i o avere foarte mare, pe baza căreia a contractat alte datorii, menite să-l puie în stare să obție bunăvoință a valideelor și a marilor demnitari turci, fără de care știa bine că nu se poate conta nici pe învestitură grabnică, nici pe domnie liniștită. Suma cu care a putut să s-împrumute astfeli nepărîndu-i îndestulătoare, amanta lui i-a mai încredințat, pe lîngă toți banii de cari dispunea în acel moment, și toate juvaerurile ei cari erau de mare preț, spre a le amaneta.

Însă, ajuns la Țarigrad, a dat de o piedecă neprevăzută. Vechea noastră cunoștință din vremea Eteriei, Ștefanache Vogoridi, fostul caimacam al Moldovei, care știuse să cîștige favoarea sultanului Mahmud al II-lea, fiind chiar numit, pe o bucată de timp, bei de Samos, deloc nu-și părăsise aspi – rațiunile la scaunul Moldovei, pănă în momentul în care Mihalache Sturdza a fost oficial desemnat ca viitor domn. Îndată ce Sturdza a sosit la Constantinopol, Vogoridi i-a trimes răspuns că este dispus să nu-i facă greutăți dacă… noul domn ie de soție pe fiică-sa Smaranda. Sturdza, fiind sigur de sprijinul Rusiei și împins de ambasadorul acestei puteri, a dat un răspuns politicos, dar categoric de negativ. Atunci Vogoridi, care cu prea puțină vreme înainte avusese prilej să facă Turciei un mare serviciu cu ocaziunea încheierii unei convenții comerciale cu Anglia, a cerut sultanului o audiență în care a expus lui Mahmud al II-lea dorința ca, el neputînd fi domn al Moldovei, cel puțin noul voievod al acelui memleket (provincie) să aibă a lua de soție pe fiică-sa Smaranda. Sultanul, pe de o parte doritor să facă un bine favoritului său, iar pe de alta bucuros să fie neplăcut candidatului impus de Rusia, a făgăduit lui Vogoridi că învestitura se va da noului domn al Moldovei numai după ce se va fi căsătorit cu fiica lui. Și, într-adevăr, data investiturii nu se mai fixa, nenorocitul domn neinvestit se topea în cheltuieli la Stambul, fără ca nici intervențiunile foarte categorice și repetate ale ambasadei rusești la Poartă, nici propriile sale jalbe la sprijinitorii lui din Petersburg să fi putut obține un rezultat imediat; se știe ce meșteri neîntrecuți în materie de traganare au fost totdeauna turcii. Sturdza era mai înainte de toate un barbat cu mare simț practic; el a înțăles destul de răpede că trebuie să jertfească dragostea domniei sau domnia dragostei, altfeli turcii îl vor ținea cu lunile în Țarigrad, ceea ce va însamna ruina lui desăvîrșită. S-a hotărît să renunțe la dragoste.

Odată această hotărîre luată, tîrgul cu Vogoridi a fost răpede făcut: grecul a mai cerut și obținut recunoașterea unei zestre frumoase pentru fiică-sa și postul de capuchehaia (reprezentant) al Moldovei pe lîngă Poartă, cu un salar însamnat, ceea ce i s-a admis de asemene. Învestitura a urmat îndată după căsătorie și noua păreche domnească a plecat la Ieși. Cum a izbutit noul domn să mîngîie pe iubita părăsită și dacă a mîngîiet-o nu știu, cred însă că datoria cătră dînsa a fost plătită imediat.

Această împrejurare politico-romantică mi-a fost povestită de răposatul Dimitrie Sturdza, fostul șef al partidului liberal. El, date fiind legăturile de familie și de afaceri ce-l legau de fostul domnitor, precum și a nepărtinirii cu care judeca pe Mihai Sturdza, era și în măsură să fie bine informat și merită toată încrederea. Un vice-consul prusian, care a trăit cîțiva ani în Ieși și a scris o carte care nu este decît un violent pamflet împotriva țării noastre, povestește împrejurările într-un chip mult mai puțin favorabil pentru domn, însă chipul răutăcios în care cartea este scrisă face ca afirmările lui să fie mai mult decît suspecte. [… ]

Mihalache Sturdza, fiul celei mai frumoase femei care a trăit în Moldova în a doua jumatate a secolului al XVIII-lea și în întăiul șfert al acelui următor, era un barbat roșcovan, mic la stat, urît la față, cu picioare strîmbe și glas sfîrnîit. Totuș acei cari l-au cunoscut recunoșteau într-un glas că acest barbat, atît de rău tratat de natură în privința fizicului, făcea, oriunde se arata, impresia unui grand seigneur și a unui barbat cu totul superior.

Sexul frumos îi plăcea și adesa avut-a doamna temeiuri de gelozie, dar succesele ce i s-au atribuit trebuiesc puse mai mult pe socoteala situației decît a persoanei sale. Era prea puțin frumos și prea hursuz pentru a plăcea femeilor. Mi s-a povestit că o cucoană mare, vestită pentru frumusețea ei și care mai avea reputația să fie foarte miloasă pentru suferințile ce le pricinuise farmecile ei, căreia Mihai Sturdza, înainte de domnie, i se plîngea că este din cale-afară de crudă cătră el, i-ar fi răspuns: „Ce vrei? Am prostul gust să iubesc numai barbați frumoși!”

Dealtmintrelea, chiar adversarii lui recunoșteau că el totdeauna a știut să păstreze aparențele și că niciodată nu a dat pilda scandalului.

Mai trebuie să recunosc că, după toate cîte le-am auzit despre dînsul, și de la oameni cari deloc nu-l iubeau, el era destul, de îngăduitor cătră adversarii lui și că celor cari l-au lovit și pe cari i-a lovit și el în aparare, nu li-a făcut nici jumatate din răul ce i-ar fi fost în putință să li-l facă, fără a fi taxat de om răutăcios sau crud. Era în fond un om de omenie; bunatatea de inimă înnăscută în moldovan nu era cu totul străină de dînsul. Ce pacat că era atît de ahtiat după bani!

Această lăcomie cumplită de care a fost stăpînit întăiul domn regulamentar al Moldovei a fost o mare nenorocire, poate nu numai pentru dînsa. A venit în scaun în momentul cînd țara dobîndise o alcătuire care, cu toate cusururile ei, era totuș cu mult superioară acelei care o ocîrmuia pănă atunci. Dacă, pe lîngă cultura lui serioasă și strălucitele însușiri de ocîrmuitor cu cari era înzestrat de natură, ar fi avut parte de dezinteresarea de care au dat dovadă nu tocmai puțini membri ai boierimii moldovenești din aceeaș vreme, nu încape îndoială că el ar fi fost în stare să stavilească corupțiunea domnind în treburile publice, rezultat firesc al unui trecut dezastruos.

În loc de a aduna împrejuru-i o mulțime de indivizi fără caracter, fără cultură, fără creștere și mai ales fără scrupule, cari se îmbogățeau prin toleranța lui, el ar fi putut să fie steagul împrejurul căruia s-ar fi strîns toate elementele sănătoase și curate. Autoritatea lui ar fi crescut în chip neasamanat și intriga nu ar mai fi avut nici o putere împotriva-i. Inspirînd respect și în țară, și în Stambul, și în Peterburg, ar fi fost în măsură să ducă țara pe calea progresului cu pași urieși, așăzînd acel progres pe temelii sănătoase.

Dar din nenorocire, stăpînit de setea banului, dînd însuș exemplul prevaricațiunilor, în loc să fi pus stăvili corupțiunii trecutului, a mai adăugit la ea, favorizînd ridicarea și îmbogățirea prin jaf a unei întregi clase de barbați fără scrupule, dar cari erau unelte servile ce le putea întrebuința pentru interesele lui personale.

Țările române n-au avut noroc cu domnii rînduiți la 1834: talentele extraordinare ale lui Mihai Sturdza nu-și puteau da roadele ce țara era în drept să le aștepte, fiind paralizate prin lăcomia de care era stăpînit, iar desăvîrșita incapacitate a lui Alexandru Ghica nu putea fi compensată prin disprețul său pentru ban.

Dar este mai mult decît probabil că, dacă unul din ei ar fi avut și însușirea care o avea celalalt iar lui îi lipsea, Rusia nu ar fi consimțit la numirea lui.

Mihai Sturdza, din Întăia lui căsătorie cu Eliza Rosetti, a avut doi fii cari, amîndoi, au trăit pînă la adînci bătrînețe: beizadelele Dumitrache și Grigore Sturdza. Cel dintăi a dus o viață liniștită, trecînd drept un barbat de inteligență mijlocie, despre care nu s-a vorbit decît puțin și nu s-a zis niciodată nici un rău; beizade Grigore a dat însă lumii neasamanat mai mult prilej de vorbă.

Amîndoi și-au început educația în țară cu un profesor francez. După suirea în scaun a părintelui lor, amîndouă beizadelele au fost trimese la Luneville, spre a-și urma acolo studiile sub direcțiunea fostului profesor al domnului, abatele L’homme. Dar faptul că domnul Moldovei își creștea fiii în Franța uzurpatorului și liberalului Ludovic Filip, a acelui care slujise în armatele revoluționare și al cărui părinte votase moartea vărului său, Ludovic al XVI-lea, a scandalizat în cel mai mare grad pe împăratul Neculai I. Această suparare a pravoslavnicului împarat a fost transmisă domnului Moldovei cu sfatul că, daca nu voiește să crească pe fiii săi în Rusia, cel puțin să-i trimată într-o țară în care domnesc principii mai sănătoase decît în Franța. Mihalache Sturdza de nimica nu avea să se teamă ca de pierderea favoarei împaratului Rusiei, totuș trebuie să înscriem la activul său că, om luminat cum era, cunoscînd bine Rusia, unde fusese de mai multe ori, și știind prin urmare ce rezultate slabe putea să deie o creștere făcută în împărăția lui Neculai I, cu rizicul de a pierde ceva din favoarea împăratului, a preferat să trimată pe fiii săi în altă țară și a ales în acest scop Berlinul, Prusia fiind atunci, după Rusia, statul din Europa în care domneau principiile cele mai absolutiste. Împreună cu beizadelele a emigrat de la Luneville la Berlin și tînărul Mihai Kogălniceanu, care plecase din țară odată și studia la Luneville împreună cu ele.

Au stat mai mulți ani la Berlin; nu știu ce feli de studii au făcut, dar beizade Grigore, pe care l-am cunoscut foarte bine, era fără îndoială un barbat cult, care avea cunoștinți serioase în multe ramuri.

Nu știu cum, în urma căror împrejurări, ambii frați, fără a fi slujit în armata rusască, au obținut amîndoi, de la împaratul Neculai, gradul de polcovnic (colonel).

După ce s-au întors în țară, beizade Dumitrache a fost numit de tată-său hatman sau gheneral-inspector al miliției Moldovei, în care calitate funcționa în momentul mișcării de la 1848, iar beizade Grigore a dus o viață în care capriciile și fanteziile momentului au jucat rolul de căpetenie.

Barbat de o statură înaltă și înzestrat din naștere cu o putere musculară neobișnuită, n-a cruțat nici o silință pentru a o mai spori prin tot feliul de exerciții. Gelos de isprava lui Milton de la Crotona, și-a pus în gînd să facă la feli. Spre acest sfîrșit a început să poarte în spinare un vițel mic, în fiecare zi, în cursul unui timp anumit, urmînd să repete această manoperă pănă ce vițelul a ajuns juncan. Această ispravă fiind cunoscută în țară, beizade Grigore a capatat de la popor porecla de Beizade Vițel.

Și-a urmat exercițiile de gimnastică pănă la bătrînețe, perfecționîndu-le necontenit. Mi-a aratat, la 1875, sala lui de gimnastică, plină de tot soiul de aparate pentru exercitarea și întărirea tuturor mușchilor. Îmi aduc aminte că avea aparate speciale pentru a întări diferitele degete de la mîni și de la picioare și a le spori flexibilitatea.

Beizade Grigore era un admirator pătimaș (și nu platonic) al sexului frumos; succesele lui pe acest cîmp, în tinerețe, au fost multiple. Mult zgomot a făcut dragostea lui pentru contesa Dash, cunoscuta scriitoare franceză. O cunoscuse în Franța, pe cînd el era foarte tînăr. iar ea se apropia de vrîsta matură, dar mai avea urme număroase și încă vii ale unei mari frumusețe. O adusese în Moldova făgăduindu-i că o va lua de soție și era foarte hotărît să se ție de cuvînt. Amorezații se stabilise la Perieni, o moșie din împrejurimile leșului, aparținînd mamei beizadelei.

Cînd vodă a fost pus de fiu-său în cunoștința proiectelor sale matrimoniale, le-a întîmpinat cu un veto din cele mai categorice. Dar beizadeaua nu s-a lasat învinsă și a început să ducă pe contesă pe la rudele sale, prezentînd-o ca logodnica lui. Vodă se temea mai cu samă de o căsătorie clandestină și, în unire cu mitropolitul, luase măsurile cele mai aspre pentru a împiedeca ca nu cumva vreun preot să celebreze cununia în ascuns. Pentru a pune capăt desăvîrșit romanului, vodă, barbat practic și hotărît, a trimes pe neașteptate la Perieni, într-o noapte, o „roată” (companie) de infanterie și un pluton de cavalerie, cu ordin să încunjure curtea și să nu lese pe nimene să intre într-însa și ordinul a fost executat ad litteram.

Camara de la Perieni era foarte bine aprovizionată, dar întîmplarea făcuse ca cei doi amanți să fie înzestrați de natura cu cîte un formidabil apetit, iar slugile casei erau multe și, deși fusese puse din ziua dintăi la jumătăți de porții, tot trebuiau hrănite. După prea puține zile, numărul slugilor se împuținase, dar totuș nu mai rămăsese nici macar fărmătură de lucru de ale mîncării și dragostea a trebuit să capituleze înaintea foamei. Amanții și-au luat ramas bun unul de la altul, făgăduindu-și să se regăsască în Franța și beizade Grigore, calare, înarmat pănă în dinți, a pus să se deschidă porțile ogrăzii și a năvălit ca o furtună asupra lanțului de sentinele care încunjura curtea. Nici una nu s-a gîndit să-i ție piept, ci cu toții s-au grăbit să se deie înapoi, lăsînd tînărului calea liberă. Contesa Dash, ramasă prizoniera oastei învingătoare, a fost înainte de toate poftită să ieie o masă substanțială, căreia s-a grăbit să-i facă cinste. Apoi i s-a pus la dispoziție o trăsură cu doisprezece cai de poștă și un ofițer, spre a fi dusă la Galați. Aici a găsit locul ei pe un vapor plătit pănă la Constantinopol, pe lîngă o rînduială de bani permițîndu-i să-și urmeze în chip cuviincios călătoria pănă în Franța.

Pe urmă beizade Grigore s-a apucat de speculă și a luat în arendă un mare număr de. moșii mănăstirești din ținuturile Neamțului și a Sucevei. Noi toți cei cari am cunoscut bine pe beizade Grigore știm că nu era nici lacom de bani, nici zgîrcit, dimpotrivă era foarte generos, chiar risipitor. Dar din nenorocire a pus pe acele moșii, ca să le exploateze, niște vechili Ieși, cari au jăfuit pe țarani în chip îngrozitor. Lascar Catargiu, care a fost mai pe urmă prefect de Neamț și însărcinat de ocîrmuirea lui Grigore Ghica cu cercetarea nenumăratelor jalbe ale țaranilor de pe moșiile în chestiune, mi-a povestit lucruri îngrozitoare despre jafurile acelor Ieși (poloni). Îmi aduc acuma aminte de un singur amărunt: puneau țaranului în socoteală, pentru o păreche de opinci cari atunci se vindeau pretutindeni cu preț maximum de un leu (32 bani), o carboavă (4 lei), iar pășunatul unei A’aci era socotit pe un preț aproape echivalent cu valoarea vacii.

Beizade Grigore a fost dintăi căsătorit cu Olga Ghica, din Țara Românească, o femeie distinsă sub toate privirile și foarte frumoasă, sora cunoscutei scriitoare Dora D’Istria, care a fost căsătorită cu un principe Masalski. Se zice că frumuseța, creșterea deosebită, distincțiunea și celelalte însușiri strălucite ale soției sale nu au fost în stare să păstreze acesteia credința zburdalnicului ei soț. A murit de tînără, lăsîndu-i trei copii deosebit de frumoși, cari s-au stins foarte de tineri și ei.

În timpul războiului din Orient, beizadeaua noastră a luat serviciu în armata turcească unde i s-a dat gradul de general de brigadă sub numele de Muhliz-pașa. În această însușire el s-a distins în lupta de la Oltenița, în care turcii au învins pe ruși, izbînda fiind datorită mai ales acțiunii îndrăznețe și bine executate a lui Muhliz-pașa, apoi în bătălia de la Eupatoria, unde a comandat cavaleria turceasca și a contribuit mult la victorie.

În tinerețile sale, beizade Grigore trecea drept o natura neroniană; nouă, acelor cari l-am cunoscut în urmă, nu ni-a făcut deloc această impresie; voi mai vorbi de el în mai multe locuri din aceste Amintiri.

Mihalache Sturdza a mai avut, din a doua sa căsătorie, încă un fiu și o fiică. Fiul, căruia i se dăduse numele de Mihai, a murit înainte de a ajunge la vîrsta bărbătească și această moarte a alcătuit pentru părinții lui o lovitură din cale-afara crudă; fiica a fost căsătorită cu principele Gorciacov, fiul cancelarului lui Alexandru al II-lea.

Deoarece am pomenit mai sus numele cumnatei lui beizade Grigore Sturdza, frumoasa și talentata Elena Ghica, căsătorită cu un principe Masalski, dar cunoscută mai ales sub pseudonimul literar tie Dora D’Istria, voi povesti aici o întîmplare din viața ei, care ni dă o icoană drastică a regimului ce domnea în Rusia din vremea lui Neculai Pavlovici.

Dora D’Istria trăia atunci în Peterburg și, din pricina frumuseții, a culturii și a spiritului ei, era foarte apreciată de cele mai distinse cercuri ale aristocrației rusești. Era o adeptă a ideilor liberale și naționaliste. Deși avea grijă să-și exprime părerile în chip cît se poate de chibzuit, silindu-se să nu jigneasca întru nimica principiile stabilite la curte, gura trada prea adesea tendințele ei liberale și simpatiile ce le hrănea pentru cauza liberării popoarelor asuprite. Se vede că răuvoitori au adus la cunoștința autocratului, denaturîndu-le, unele cuvinte scapate principesei.

Fapt este că Dora D’Istria a primit într-o zi o scrisoare din cele mai amabile de la ministrul poliției, rugînd-o să-i facă cinstea a-l onora, în aceeași zi, cu o vizită la oficiul său, unde va avea plăcerea să-i comunice o veste care o va interesa foarte mult. Dora D’Istria s-a dus și a fost întîmpinată, la ușa cabinetului său, de ministru, care, sărutîndu-i mîna și oferindu-i brațul, a condus-o, după ce i-a mulțămit pentru amabilitatea ei, într-un salon alăturat. Cînd au ajuns în mijlocul acelei încăperi, ministrul s-a oprit brusc și a bătut o dată din picior. Înainte ca Dora D’Istria să-l fi putut întreba ce se întîmplă, ea a simțit că parchetul cedează sub dînsa și trupul ei a dispărut pănă subsuoare în etajul de jos. Apoi a simțit că i se ridică rochia și fustele și a început a simți lovituri de vergi: a fost fustigată în același feli în care sînt fustigați copiii cari s-au făcut vinovați de vro greșală. După ce a primit numărul de lovituri ce trebuia să i se deie, trapa s-a ridicat în sus și ministrul, cu o adîncă reverență, i-a oferit iar brațul și a dus-o pănă la trăsură, neuitînd să-i sărute mîna înainte de a se despărți de ea.

N-am nevoie să adaug că biata femeie n-a mai stat mult în Peterburg.

De asemene tratament s-a mai împărtășit în vremea lui Neculai Pavlovici multă lume care a avut pacatul să aibă aplecare cătră idei îndeobște foarte moderate, dar jignind principiile autocratului; printre acei nenorociți a fost și marele poet rus Pușkin.

Dat fiind caracterul întăiului domn regulamentar al Moldovei, era lucru firesc ca el însuși să se încunjure de preferință cu barbați fără de caracter, ale căror situație să atîrne numai de la favoarea și pozițiunea lui, creaturi cari să i se plece în toate, multe din ele fără scrupule, gata să-i împlinească orice dorință.

Dacă în Gheorghe Asachi găsise un barbat cu o șiră a spinării destul de mlădioasă, dar neprevaricator și nelacom de bani, fratele acestuia, Petrache, vîrîț în miliție, făcut adiutant domnesc și înaintat foarte răpede la gradul de colonel, mi-a fost descris de toți bătrînii ca un instrument absolut orb al voinții domnești, veșnic gata să îndeplinească orice poroncă a stăpînului; firește că nu era nici iubit, nici stimat.

Alți doi barbați de mare încredere ai domnului erau frații Lascarache și Mihăiță Mihalache, boierănași din ultima treaptă, barbați fără cultură, dar deosebit de „subțiri”, meșteri neîntrecuți în mînuirea tuturor șforilor, absolut dispoieți de scrupule, adînc corupți, slugarnici la culme, tămîitori neobosiți ai lui vodă și nedîndu-se înapoi, spre a-i face pe plac, înaintea nici unei fapte. Erau zilnic la curte, făceau partida de préférance sau de whist a domnului și au ocupat slujbe din cele mai înalte.

Ca adjutanți alegea de obicei tineri, din familiile micii boierimi sau fii de boieri scapatați. Dacă printre adiutanții domnești a figurat și Mihai Kogălniceanu, acest fapt se datorește împrejurării că era fiul unui om de casă al logofătului Grigoraș și, după cît îmi aduc aminte să fi auzit, fin de botez al lui vodă.

Dealtfeli, cei doi fii ai Moldovei cari, în veacul următor, au întrecut în agerime de minte pe toți contimporanii lor, nu au putut ținea timp mai îndelungat casă bună împreună. Kogălniceanu nu era barbat să se mulțămească cu un rol de unealtă subalternă, în curînd a ajuns cu vodă la cuțite.

Dumitrache Mavrocordat mi-a povestit o anecdotă foarte nostimă din vremea în care era adiutant domnesc împreună cu Kogălniceanu, am uitat în care an.

Era atunci agă (prefect de poliție) Ștefănică Catargiu, nu știu care, tatăl lui Lascar Catargiu sau acel al Beduinului, căci și unuil și altul era desemnat sub acelaș diminutiv, de Ștefănică. În fiecare dimineață, aga venea la vodă și—i prezenta raport scris de evenimentele ce avusese loc în cele douăzeci și patru de ceasuri expirate. Obișnuit, acel raport nu cuprindea aproape nimica, doară vrun mic incendiu, furturi de puțină însamnatate, accidente pricinuite de vite scapate, bătăi pe la crîșme. Iar Ștefănică Catargiu avea obicei ca, la sfîrșitul raportului, după ce mai adăugea, cu cîteva rînduri mai jos formula stereotipă: „al măriei-tale preaplecată slugă”, să lese un lung spațiu alb, iscălind tocmai jos: „Aga Ștefan Catargiu”. Kogălniceanu și cu Mavrocordat au avut ideea să ieie acest raport, pe care vodă îl arunca totdeauna în paner, să taie partea lasată în alb, sub raport, cu iscălitura, și să scrie deasupra acesteia următoarele cuvinte: „Timofte! Vei slobozi aducătorului o ocă de cofeturi bune.” Apoi prețioasa hîrtie se dădea, într-o zi, în mîna amantei lui Dumitrache Mavrocordat și în cea următoare în mîna drăguței lui Kogălniceanu: bineînțeles a amantei în acel moment în uz. Timofte, cofetarul de atunci al curții domnești, văzînd iscălitura agăi, slobozea îndată cofeturile. Lucrurile au tot mers astfeli mai multe luni, pănă cînd Timofte a constatat că socoteala se ridică la mai bine de o sută de galbeni (oca de cofeturi se vindea de el cu un galbăn). Văzînd că boieriul nu plătește și închipuindu-și că nu-și dă sama că socoteala a crescut într-atîta, i-a trimes-o. Mare surprindere a lui Ștefănică Catargiu, care trimete pe vatavul lui de ogradă să vadă ce încurcătură este la mijloc. Timofte arată atunci vatavului teancul de țiduli cu iscălitura agăi. Vatavul recunoaște semnătura stăpînu-său și, cerînd țidulie de la Timofte, le duce Catargiului. Deși nu din cale-afară deștept, aga pricepe de unde provine mulțimea de iscălituri ale sale și, prin cercetări făcute la Timofte, aflînd la cine merg cofeturile, gîcește cine sînt autorii înșălăciunii. Nu zice nimica, dar pe raportul următor, după ce dă samă de întîmplările din oraș, adauge: „Doi aghiotanți ai măriei-tale fură pe aga în fiecare zi cu cîte o ocă de cofeturi.” Apoi iscălește, dar imediat sub formula: „al măriei-tale etc.”.

S-înțălege că vodă, cînd a văzut mențiunea de la sfîrșitul raportului, a cerut agăi lămuriri pe cari acesta s-a grăbit să i le deie. Vodă a făcut mare haz de „pozna” făcută agăi sale, atît de mult haz, încît a rupt pentru o dată cu obiceiurile lui mai mult decît parcimonioase. A chemat pe cei doi delincvenți și, cu glasul lui sfîrnîit, li-a ținut următoriul limbagiu:

— Ticăloșilor, nu vi-i rușine să vă apucați de tălhării și să pradați tocmai pe aga? Vi s-ar cădea să vă dau pe amîndoi afară din slujbă și să vă țin închiși pănă ce-ți plăti banii cofetarului. Dar de data asta, iaca, vă iert și voi achita eu pe cofetar, dar să știți că, de vă veți mai apuca de asemene tălhării, vă trimăt la gros!

Bineînțăles că la curtea lui Mihai Sturdza nu exista mai nici o etichetă. Aproape oricine, dacă era om ceva mai de samă, putea să vadă pe domn fără a cere audiență de mai înainte și fără a se îmbrăcă în frac. Ajungea să mergi, în ținută de vizită sau cel puțin în haine curate, la adiutantul de serviciu și să zici că dorești să vorbești cu vodă. Dacă veneai în ceasurile destinate de domn pentru primire, erai sigur să fii primit.

Mihalache Sturdza deloc nu era zgîrcit cu invitările la masă: Ion Ghica, beiul de Samos de mai tîrziu, ni-a povestit în una din admirabilele lui scrisori, cum Mihai Sturdza, auzind de la el, cînd era profesor de matematică la Ieși, că „nu prînzește” ci „mănîncă”, voind astfeli să arăte că stă foarte rău în privința mesei, i-a răspuns să vie să mănînce de acuma înainte la el. (4) Ținea, dealtmintrelea, masă foarte bună și bine servită.

Nu se poate vorbi de domnia lui Mihalache Sturdza fără a face mențiune de mitropolitul Veniamin, acea „podoabă a bisericii răsăritene”.

Precum am aratat mai sus, mitropolitul Veniamin, prin bunatatea lui nemărginită, curățenia desăvîrșită a vieții, evlavia lui sinceră și adîncă, a lasat o amintire neștearsă în mintea și inima tuturor contimporanilor din toate clasele societății. Scoaterea lui din scaunul mitropolitan a stîrnit în țară cea mai vie indignare, poporul din Ieși a fost pe punctul să se răscoale și mult a contribuit acest act al lui vodă la creșterea impopularității lui.

Dar dacă Veniamin Costache este fără îndoială cea mai nobilă figură cu care se poate făli istoria clerului nostru și se apropia de o stare de adevarată sfințenie, totuș nu era decît un om și ca om nu putea să nu aibă și el cusururile lui. Am văzut mai sus că era prea din cale-afară îngrijit de siguranța lui personală, apoi era slab cătră acei din împrejurimea lui; nu știa să refuze cererile, chiar nejustificate ale acelor care-i cîștigase afecțiunea și, în sfîrșit, din prea mare bunatate și generozitate, era risipitor. Totdeauna gata să aline orice nevoie, să ajute pe orice nenorocit, dădea fără a socoti, dădea peste puterile bănești ale mitropoliei care, sub acea păstorie, a fost necontenit încurcată în datorii. Pentru dînsul îi trebuia prea puțin, viața îi era cît de simplă putea să tie atunci viața unui chiriarh al țării. Iubea mult pe un nepot al lui, boier cu vază mare, care deși moștenise o avere frumoasă, deși ocupase (și a ocupat aproape pănă la moarte) posturile cele mai înalte ale țării, în cari, după glasul unanim al contimporanilor, niciodată nu a neglijat cîștigurile ilicite, din cauza număroasei sale familii și a traiului nechibzuit era veșnic în lipsă de bani. Veniamin necontenit îl ajuta din veniturile chiriarhicești (de cari, dealtmintrelea, el era în tot dreptul să dispuie fără control) și, sfătuit de zisul nepot, încheia feli de feli de tranzacțiuni păgubitoare pentru mitropolie care, la începutul celei a cincea decade a veacului, se găsea într-o stare de inextricabil dezordin financiar.

În asemene împrejurări, domnul, în anul 1842, a găsit cu cale să înlocuiască la logofeția Dreptății pe nepotul mitropolitului prin alt boier care, pentru ca să fie numit în acel post, se zicea că-i dăduse 6000 de galbeni. Mitropolitul văzînd că, cu toate insistențele lui, vodă nu consimte să lese nepotului său logofeția Dreptății și, rău sfătuit de acesta, și-a dat demisia, crezînd că vodă avea să deie înapoi în fața nemulțămirii pe care acea demisie nu putea decît s-o stîrnească, precum a și stîrnit-o. Dar domnul, foarte bucuros să se scăpe de un chiriarh care, din pricina marei sale autorități morale, era cu totul independent de el și de multe ori îi impunea voința sa, s-a grăbit să primească demisia oferită.

Veniamin văzînd că și-a greșit cu desăvîrșire efectul, că domnul nu cedează și că nemulțămirea stîrnită de vestea demisiei, dacă a pricinuit pretutindeni măhnire, această măhnire nu se manifestează în chip mai activ, și-a retras demisia. Dar domnul, preamulțămit că demisia i se oferise, cu toate demersurile patriarhului Țarigradului. și chiar a unor mai slabe insistențe rusești, cînd a văzut că Veniamin întîrzie cu plecarea din Ieși, a pus de l-a ridicat din locuința chiriarhicească și, sub escortă, l-a trimes la Slatina, unde a ramas pănă la moarte. A fost, timp de vro două zile, mai ales prin mahalalele leșului, o fierbere îngrijorătoare și a existat temere serioasă de răscoale, dar ocîrmuirea a izbutit să împiedece orice izbuhnire.

În locul lui Veniamin, a fost numit episcopul de Roman, Meletie Brandabură care, zice-se, era fiul unui neamț din Bucovina. Se zvonea că Mihai Sturdza i-a luat, pentru a-i încredința scaunul chiriarhicesc, frumoasa sumă de patruzeci de mii de galbeni.

Maică-mea mi-a povestit în această privință următorul fapt ce-l ținea de la tată-său, care asista[se] la învestitura lui Meletie în însușire de vistiernic. Cum însoțea pe noul mitropolit pănă la careta lui, acesta, cînd i s-a deschis oblonul, a aratat lui Grigore Ghica litera M cusută în nenumarate locuri, pe perinele, păreții și tavanul trăsurii, și care se numea atunci mi (prescurtare a numelui slavonesc de mislete), mai zicîndu-i cu jale:

— Multe mii, cucoane Grigore, multe mii! Altă figură ce nu se poate despărți de domnia lui Mihai Sturdza este acea a logofătului Costache Sturdza. El era un boier foarte bogat, plin de duh și care, în cursul celor patrusprezece ani de domnie ai întăiului domn regulamentar, n-a făcut decît să se sfădească și să se împace cu dînsul.

Își avea curtea pe locul unde se află astăzi clădirile școalei militare, ținea casă deschisă, masă îmbielșugată și i se zicea „bețivul”. Știți pentru ce? El nu se îmbatase niciodată în viața lui și, la masă, nu bea vin deloc, dar după masă lua cîte un păhăruț de vutcă (liqueur). Pentru obiceiurile cumpatate adoptate de boierimea noastră cea mare sub regimul fanariot, acel păhăruț de vutcă luat zilnic de Costache Sturdza alcătuia un exces!

El, cînd trecuse bine de tinerețe și era văduv, cu copii ajunși în vrîstă bărbătească, s-a căsătorit cu frumoasa Marghiolița Ghica, care se despărțise de beizade Neculai Sturdza. Își iubea soția la nebunie, iar ea, dată fiind vrîsta soțului, nu-l plătea cu bani de aceeaș natură. Unul din donjuanii leșului, Neculai Roznovanu, i-o rîpit-o în împrejurări destul de tragice. Silințile soțului părăsit pentru a împiedeca ca biserica să permită cununia părechei îndrăgostite s-ar putea numi omerice, depunîndu-se de cătră el în acest sens stăruinți și bani, atît la curtea rusască, cît și la patriarhatul din Țarigrad. Domnul a ajutat din răsputeri pe vărul său, dar Roznovanu, care era foarte bogat și deloc nu cruța banul, a ramas în sfîrșit învingător.

Costache Sturdza nu-și putea uita nenorocirea și pănă la moarte a urmărit pe foasta lui soție și pe Roznovanu cu o ură salbatecă.

Se zice că era hatîrgiu, dar bani nu lua. Despre dînsul se povestește următoarea anecdotă nostimă:

Precum am zis mai sus, Costache Sturdza ținea casă mare, deschisă și masă bogată, la care erau poftiți în permanență toți prietenii și cunoscuții lui. Musafir zilnic era, printre mulți alții, și consulul sarac și foarte prost plătit al tînărului și neînsamnatului regat al Eladei. Într-o zi, s-a încins, la masă, o discuție între consulul și logofătul, care se vede că nu avea mare considerațiunc pentru reprezentantul regelui Oton I. Impacientat că acea ființă neînsamnată îndrăznește să-l contrazică, i-a spus să nu mai vorbească prostii. Atunci grecușorul, jignit în demnitatea lui de reprezentant al gloriilor trecute și viitoare ale Eladei, a răspuns gazdei sale:

— Cum de-mi vorbești astfeli? Nu știi că sînt proxenos (sol)?

La ceea ce Costache Sturdza a răspuns:

— Proxenos proxenetis, pezevenkis, exo gaidare! (Proxenos [sol], proxenet, pezevenchi, ieși afară, magariule!)

Grecul, neavînd ce face, a ieșit, dar s-a plîns guvernului și acesta a pretins, la Constantinopol, satisfacere pentru ofensa adusă reprezentantului său de la Ieși. Cît de mica era Elada, ea era regat neatîrnat, iar Moldova țară vasală: a trebuit să i se deie satisfacere. Postelnicul de pe vreme s-a dus la consulat în mare uniformă și, acolo, a făcut consulului scuze pentru ofensa ce o primise de la logofătul Costache Sturdza. Regatul elin a fost astfeli satisfăcut, dar consulul său nu, căci era acuma redus la hrana ce și-o putea procura din leafă și, precum am spus, aceasta fiind sărăcăcioasă, hrana ce și-o putea închipui acuma, pe lîngă acea cu care se deprinsese la masa lui Costache Sturdza, îi părea adevarat post împărătesc, apoi trebuia să taie din celelalte cheltuieli, cu cari se deprinsese. Neputîndu-se împaca cu un asemene regim, grecul și-a calcat pe mîndrie, s-a rugat de cunoscuți să facă ce vor ști și să-l împace cu Costache Sturdza. Logofătul, pus în cunoștință, a consimțit fără greutate să primească iar pe grec la masă, dar a pus ca condiție să-i facă mai întăi scuze și să-i sărute mîna față cu toți musafirii lui. Și, cu toată jignirea ce o asemenea smerire o aducea însușirii sale de reprezentant al unui regat neatîrnat, grecul a primit. A doua zi, în momentul în care sofragiul, deschizînd amîndouă canaturile ușii care ducea în sofragerie, pronunța cuvintele sacramentale: „Poftiți la masă!” grecul apărea în salon și, cu aer smerit, apropiindu-se de Costache Sturdza, îl ruga să-l ierte și-i săruta mîna ce logofătul i-o întindea zicînd:

— Haide la masă, grecule, dar să nu mai vorbeșști prostii! (5)

Costache Sturdza era un reacționar convins; făcea nesfîrșite glume pe socoteala tineretului care voia să impuie lui Mihai Sturdza reforme liberale. El i-a mai poreclit și „bonjuriști”, după haina care atunci era la modă și ținea locul jachetei de astăzi: un compromis între frac și redingotă.

Capitolul IX. Amărunte asupra societății boierești din vremea lui Mihai Sturdza

Boierimea cea mare din vremea lui Mihai Sturdza rămăsese credincioasă obiceiului strămoșesc de a petrece cea mai mare parte din an la țară; prea puțini erau acei boieri cari rămîneau și peste vară în Ieși, Nu puțini petreceau chiar tot anul pe moșii. Vechile așăzări de pe la moșii fusese mult mărite și instalate în chip neasemanat mai confortabil decît în trecut. Se adusese multe mobile din străinatate, se mai făcuse altele în țară, după modelurile europene, de meșteri, aproape toți nemți sau jidovi. Slugile erau toate îmbracate în haine nemțești, adesa în livrele și în fracuri, masa era servită exact după obiceiurile de Apus. Cafeaua cu lapte sau ceaiul se lua între șapte și nouă ceasuri dimineața, zacusca (dejunul) între zece și unsprezece, prînzul între trei și patru și jumatate. Cu cît erau stăpînii casei mai tineri, cu atîta erau ceasurile meselor mai tîrzie.

Obiceiul de a culca mai mulți musafiri în aceeași odaie se mai păstra, dar se uza de el mult mai rar, numai cînd nu se putea face altfeli, la caz de gloată mare în casă. Și aceste cazuri se mai prezentau din cauza ospitalității fără margini care alcătuia una din podoabele și din farmecile Moldovei noastre. Oricine cerea găzduire la o curte boierească era sigur de primire, de adăpost și de hrană, el, însoțitorii, slugile și caii lui. Musafirii de samă erau primiți „sus”, în apartamentele stăpînești, și luau masa cu stăpînii casei, cei mai de rînd se găzduiau la vechil sau la vatavul de ogradă, slugile, cu slugile casei. Și nimene nu întreba pe musafir cîtă vreme are de gînd să rămîie pe loc și, dacă se făcea plăcui, era interesant și bine informat, se puneau pe lîngă el cele mai mari insistențe pentru a-l ademeni să-și prelungească șăderea. Cunosc nu puține cazuri în cari un oaspe, necunoscut pănă atunci, care se oprise la o curte pentru a petrece o singură noapte, în urma insistențelor repetate și stăruitoare ale gazdelor, simțindu-se și el în societate simpatică, a ramas pe loc și o săptămînă.

Cetitorul își va zice cu bună samă că, pentru a pro – cede astfeli, trebuia ca oaspele în chestiune să fi avut multă vreme de pierdut. Da, oamenii nu erau grăbiți decît excepțional, în cazuri cu totul deosebite, în acea vreme în care căile ferate de-abie începeau să umble în țările din celalalt capăt al Europei, cînd telegraful electric fusese inventat numai de curînd, cînd poșta scrisorilor se făcea numai între Ieși și Cernăuți, de un serviciu austriac, între București-Galați-Ieși-Chișinău de altul rusesc, iar în restul țării prin feciori boierești călări, trimeși de boieri la Ieși sau în alt oraș unde era consulat austriac, sau la reședința persoanelor cărora voiau să li comunice sau să li ceară vro veste, căci ocîrmuirea Moldovei nu dispunea de mijloace spre a putea întreține un serviciu de poștă pentru scrisori.

Ziarele străine la cari cîțiva boieri erau abonați: L’Indépendence Beige, Le Journal des Débats, Le Constitutional, Frankfurter Zeitung, Augsburger Allgemeine Zeitung, Vossische Zeitung și alte cîteva, cînd ocîrmuirea, în urma ordinului consulatului rusesc, nu le interzicea, soseau, tot aduse de feciori boierești trimeși. Înadins, în pachete de zece sau cincisprezece numere, cîteodată și de mai multe. Își poate face prin urmare oricine o idee de plăcerea cu care era primit musafirul, pămîntean sau străin, mai ales cînd aducea vești din străinatate sau din capitală.

Mai toate așăzările boierești erau acuma încunjurate de grădini frumoase, trasate de grădinari străini meșteri în arta lor, bine întreținute și avînd și florării pline de tot soiul de flori, de alămîi și de copăcei de lux.

Slugile erau foarte număroase, „cele de sus” aproape toate moldoveni, celelalte robi țigani. Erau atît de multe încît un francez, om de spirit, spunea că chiar dacă fiecare ar fi avut vro treabă de făcut, mulțimea tovarășilor l-ar fi împiedecat să facă ceva.

În fiecare casă în care erau copii nu lipsea nici profesorul străin, francez de obicei, mai arareori neamț, madmoazela, frailain sau chiar missa.

Foarte mulți din acei profesori și din acele guvernante au ramas în țară pănă la moartea lor, seduși de dulceața și de ușurința vieții de la noi.

Bury, profesor succesiv în mai multe case, a murit în țară, unde au ramas urmașii lui.

Jules Bolomey, profesorul din casa logofătului Alecu Balș, a ramas la noi pănă la adînci bătrînețe; tocmai în ultimii ani ai vieții s-a dus să moară în America. A adus însă aici pe frate-său, care și-a dat obștescul sfîrșit la noi.

Profesorul Malgouverne nu s-a mai întors în Franța și a murit în Ieși, urmașii lui trăiesc și astăzi printre noi.

Doamna Moser, care a fost guvernantă în mai mult case în cursul celei a cincea decade a veacului, a murit la noi după ce și-a căsătorit amîndouă fetele cu boieri români.

Domnișoara Karr, o vară a lui Alphonse Karr, după ce a crescut pe soacră-mea, Henrietta Bogdan, născută Dimaki, și pe soră-sa, Elena, care a fost căsătorită cu Iancu Docan, venită în țară la 1842, a trăit toată viața ei la noi și a murit, la 1893, în Ieși. După cincizeci de ani de viață în țară, vorbea o românească din cele mai păsărești, căci elevele sale o făceau într-adins să pronunțe în chip pocit cuvintele românești ce le învăța de la ele. Aș putea să umplu un volum întreg cu biografiile acestor profesori și acestor guvernante.

Ca toți străinii, erau foarte bine primiți și tratați, aș zice chiar mult prea bine, căci nu ar fi avut parte în țările lor de origine de tratament atît de bun, și de multe ori fost-au ei lăsați sa ieie, în familiile în care se aflau, o influență mult prea mare, devenită uneori chiar păgubitoare.

Timpul se petrecea cam în acelaș fel în care am aratat că se urma la începutul veacului, la Bohotin; deosebirea cea mare consista în faptul că toate se petreceau acuma în haine nemțești, că narghileaua se întrebuința mai rar, însuș ciubucul pierduse teren față de țigaretă. În convorbiri rolul jucat de Țarigrad devenise șters de tot: Viana și mai ales Parisul îl relegase cu desăvîrșire în umbră. [… ]

Mihalache Sturdza, încă de la începutul domniei lui, pusese la dispoziția orașului, spre a servi de teatru, o casă cu două rînduri, ce o avea pe ulița Copoului, în care se amenajase o sală de teatru, singura ce capitala Moldovei a posedat-o păna ce, acel teatru arzînd, s-a construit cel de astăzi, după planurile teatrului de la Cernăuți. În acea sală a jucat Întăia trupă română, veneau să joace trupe de operă italiene și trupe dramatice franceze. Tot la teatru se dădeau și pe atunci balurile mascate. Apoi în fiecare carnaval, colonia franceză dădea un mare bal, al cărui atracție principală îl alcătuia un viguros cancan, jucat (dansat) de membrii coloniei și ai trupei de teatru franceze, la care asistau, din loje, nu numai toată boierimea, ci chiar însuși domnul și doamna.

Viața dusă de boieri în timpul celei dintăi domnii regulamentare cu bună samă se poate numi frivolă, dar, date fiind împrejurările istorice în cari se dezvoltase acea societate, trecutul ei, condițiunile politice în cari trăia, gradul ei de cultură, situația geografică a țării și brusca schimbare economică datorită tratatului de la Adrianopol, cum oare ar fi putut ea să fie altfeli decît frivolă?

Griji erau încă puține, averile boierimii erau încă întregi, vro cîteva numai începeau să s-încurce din pricina jocului de cărți, tristă moștenire a ocupațiilor rusești, precum și a cheltuielilor nemăsurate ale unora din boieri, doritori să europenizeze prea răpede modul lor de trai. Obștia boierimii stătea încă foarte bine, veniturile ei creșteau necontenit. Cu sistemul politic în vigoare nu puteau să facă politică decît înregimentîndu-se în ecpaiaua celor supuși voinții domnului sau să-i facă opoziție fățișă. Cei mulți aveau prea mult simțul demnității lor pentru a alege Întăia alternativă, fără însă a avea energia trebuitoare pentru a adopta pe cea de a doua; se hotărîse deci pentru alta potrivindu-se de minune cu firea indolentă a moldovanului, acea de: a se lasa să trăiască dus de valurile vieții. Și, Doamne! dulce mai era atunci viața pentru un boier moldovan! Avea nu numai necesarul, dar și prisosul, făcea parte din cele vro două sute de privilegiați bucurîndu-se de o vază excepțională întru toate și pentru toate, putînd aspira la toate situațiile din țară, chiar la domnie, neavînd grija să fie calcat de altul și putînd să se bi – zuie, în toate, pe bunăvoință deosebită a autorității. Apoi dacă la aceste mai adăugim frumuseța țării, bielșugul pămîntului, a florii și a faunei sale și dacă, claie peste gramadă, mai adăugim frumuseța și farmecul înnăscut al moldovencei, ai tot dreptul să te întrebi: oare ce li mai lipsea?

Și să nu se creadă că celelalte clase sociale, afară de țigani, duceau o viață din cale-afară nenorocită. Acea a boierănașului stăpîn de moșie era, în mic, aceeași ca a boieriului celui mare, iar privilegiatul fără moșie știa și putea, prin ocrotirea vrunui boier mare, să ducă fără muncă grea, o viață care nu cunoștea lipsa. Traiul era doară așa de ieftin și găseai cu atîta înlesnire cine să te găzduiască și să te hrănească, numărul știitorilor de carte era așa de mic și noile posturi relativ număroase, fără a mai vorbi de sinecurile bisericești și de acele particulare! Țaranul era ținut să muncească din greu pentru boier în cursul verii, mai greu decît fusese soarta părinților lui, deși i se luase mai bine de trei pătrimi din pămîntul de care se folosise înainte de Regulament. Dar munca asta, pe nedrept impusă, nu era excesivă și puținul pămînt ce-i rămăsese, dată fiind rodnicia lui, putea, împreună cu un prisos de muncă nu excesiv, să-l puie în stare să-și procure cele trebuitoare pentru el și pentru familia lui. În fond nu se simțea nenorocit, căci trebuințile lui erau puține și era, în sfîrșit, liniște în țară. Administrația era într-adevăr jacașă, dar nu-i putea face mare rău; în caz de abuz prea mare ar fi intervenit boieriul, care avea interes la buna stare a țaranului de pe moșia lui și ar fi fost rău de cinovnicul care s-ar fi întrecut cu jafurile.

Rămîneau abuzurile stăpînilor de moșii: bătăile neomenoase și munca peste stipulațiunile regulamentare, așa și așa împovărătoare, dar cu abuzul era țaranul deprins din moși strămoși. Apoi trebuie să declar că puțini erau boierii cari, cu bună știință, se făceau vinovați de asemenea fapte; ele de obicei erau săvîrșite de vechil sau, cînd moșia era arendată, de posesor (arendaș). Neomenoși față de țaran erau mai totdeauna vechilii de neam străin, mai cu deosebire polonii. Îndeobște condițiunea țaranilor era mai grea pe moșiile boierănașilor decît pe acele ale boierilor mari: stă – pînii saraci erau mai habsîni, mai lacomi de bani decît acei bogați. Posesorii (arendașii) se dădeau la toate jafurile cu putință și, prin corumperea funcționarilor, știau să-și asigure impunitatea. Totuș repet că țaranul moldovan din vremea regulamentară nu se simțea nenorocit: dacă muncea o sută douăzeci de zile pe an (pentru stăpîn și pentru sine), se putea odihni apoape tot restul anului. Această socoteală mi-a fost făcută de țarani bătrîni din toate părțile Moldovei. Marele pacat al situațiunii era tocmai faptul că, dată fiind lipsa de trebuinți a țaranului nostru, ușurința și ieftinitatea traiului, el nu a sîmțit destul de tare nedreptatea ce i se făcuse cînd, rîpindu-i-se dreptul de folosință asupra celei mai mari părți a pămîntului obștiei, lipsindu-l astfeli de mijlocul lui firesc de îmbogățire, s-a stîrpit întrînsul dorința de îmbogățire, adică cea mai puternică pîrghie de propășire a unui popor.

Și tot din pricina ușurinții și a dulceții vieții ce o duceau, claselor de sus li-a lipsit îmboldul nevoii, adică fermentul principal care dă naștere spiritului de întreprindere și împinge la muncă.

Boierimea moldovenească din vremea lui Mihalache Sturdza avea două îndeletniciri de căpetenie: intrigile politice și plăcerile. Printre aceste de pe urmă s-înțălege că, la feli cu ceea ce s-a petrecut pretutindeni, din timpurile cele mai vechi pănă astăzi, în orice societate de oameni cari n-au de lucru și sînt bogați, dragostea a jucat un rol de căpetenie. Mult vorbitu-s-au de corupțiunea societății boierești de altădată. Pretind că această societate întru nimica nu a fost mai coruptă decît înaltele aristocrații din țările apusene și aristocrația banului de astăzi. La noi s-au întîmplat întocmai aceleași scandaluri ca aiurea, cu singura deosebire că, aici, au fost mai răsunătoare decît aiurea fiindcă, din cauza educației noastre mai primitive, mai rudimentare, se ascundeau mai puțin, în două cuvinte: fiindcă era mai puțină ipocrizie. Întru nimica nu era moldovanca din boierime mai vițioasă, mai coruptă decît doamna din înalta aristocrație apusană; nu păcătuia mai des, nici mai tare, dar își ascundea pacatul cu neasamanat mai puțină artă. Deoarece s-a convenit a se zice că: ipocrizia este un omagiu ce vițiul îl prestează virtuții, cucoanele noastre erau în această privință desigur inferioare damelor din Apus, dar numai în aceasta.

Aceste femei din boierime, cari au ieșit în lume între 1830 și 1860, erau aproape toate frumoase, înzestrate cu o minte din cele mai vii și cu o distincțiune suverană. Nu era nicicum de mirare ca ele să fi atras privirile și să fi deșteptat în chip atît de viu poftele barbaților cu cari veneau în contact. [… ]

Un scandal răsunător și care a făcut epocă atunci cînd s-a întîmplat a fost romanul nenorocit al poetului Hrisoverghi cu Catinca Beldiman, născută Dimaki, soția vornicului Iordache Beldiman, căimăcămeasa Catinca Balș de la 1856—57. Ea era o femeie de o frumuseță deosebită, dar care se bucura de cea mai deplorabilă reputație. Hrisoverghi era adiutant domnesc, tînăr, frumos, cult, plin de duh și înzestrat cu un frumos talent poetic. Relațiunile între ei durau de cîtăva vreme fără ca vornicul Iordache să fi simțit ceva. Într-o iarnă deosebit de grea, vornicul a fost silit să plece din Ieși, crezînd că absența lui se va prelungi mai mult decît a trebuit să se prelungească în realitate; s-a întors pe neașteptate în mijlocul nopții. Cei doi amanți au fost surprinși; Hrisoverghi, în costumul ușor în care se găsesc de obicei amanții în asemenea împrejurări, de-abie a avut vreme să-și adune hainele și, deschizînd fereasta, să sară, de la etajul întăi în grădină. În ietacul cucoanei Catincăi era o temperatură de seră caldă, în grădină douăzeci și patru de grade de frig, iar mantaua nenorocitului rămăsese sus. S-a îmbracat cum a putut, a sărit peste zaplaz și, negăsind nici o sanie, a fost silit să meargă acasă pe jos. A doua zi era în pat cu o febră de peste patruzeci de grade.

Medicii și tinereța au izbutit să iasă biruitori peste pneumonia care se declarase, dar nu au avut ce face împotriva ftiziei galopante care a urmat-o: Hrisoverghi s-a stîns după puține luni de chin. Dar bănuielile vornicului Beldiman, stîrnite de tulburarea cucoanei Catincăi la intrarea lui în ietac și de multe împrejurări suspecte, au fost pe deplin confirmate a doua zi, cînd ochii lui au zărit mantaua lui Hrisoverghi, căzută în dosul unui jîlț. A dat la moment pe cucoana Catinca afară din casă și a pornit proces de despărțenie în aceeaș zi. Se zice că cucoana Catinca n-a mers nici macar o dată să viziteze pe amantul ei bolnav și că, la moartea lui, a aratat cea mai deplină indiferență. De cucoana Catinca voi mai vorbi și mai departe.

Donjuanii cei mai în vază ai leșului erau, în vremea lui Mihalache Sturdza, Lascar Bogdan și cumnatu-său, Toderaș Balș.

Pe cel dintăi l-am cunoscut foarte bine, căci era bunicul soției mele și, în copilăria mea, șădea la moșia lui Grozeștii, pe valea Oituzului, la vro douăzeci de kilometri de Căiuți, adică după accepțiunile de atunci a depărtărilor, intram în categoria vecinilor de moșie. Apoi el mai era văr primar cu bunică-mea despre mamă, cu Anica Catargiu, deoarece Du – mitrache Bogdan, tatăl lui Lascar, și Iordache Catargiu țineau două surori Rosetești.

Lascar Bogdan se născuse pe la 1800. Era un barbat de statură impunătoare, căruia îi șădea încă bine și la bătrînețe, iar în tinerețe, după spusa tuturor, fusese de o deosebită frumuseță. Era foarte mîndru de faptul că ofițerii ruși îi spusese că samănă mult cu împaratul Neculai care, precum se știe, trecea drept unul din cei mai frumoși barbați din împărăția lui. Bogdan primise o învățătură destul de îngrijită, mai ales pentru acea vreme. Avusese un profesor francez foarte distins, al cărui nume l-am uitat. Am văzut, mult după moartea lui Lascar Bogdan, niște scrisori franceze scrise de el unei doamne și am putut constata că mînuia limba franceză în perfecție.

S-a căsătorit de tînăr cu Smaranda Balș, sora lui Toderiță Balș, care avea să fie caimacam la 1856, o femeie frumoasă, vestită mai ales prin splendoarea, abondența și lungimea părului ei auriu. Faptul că Bogdan nu-i era cu credință nu-l împiedeca să fie grozav de gelos, gelos în așa grad, încît noaptea învălătucea împrejurul brațului său una din cozile ei pentru ca să nu poată pleca de lîngă el fără de știrea lui. N-au dus multă vreme casă împreună și s-au despărțit.

La înființarea miliției pămîntene a intrat într-însa, odată cu cumnatu-său Toderaș (a nu se confunda cu Toderiță) Balș, ajungînd foarte răpede (adică în prea puține luni) la gradul de colonel sau, cum se zicea atunci, de polcovnic.

Dumitru Ghițescu, despre ale căruia Amintiri am vorbit mai sus, povestește ca într-o bună zi, la un exercițiu de batalion, un ofițer încurcînd toată mișcarea fiindcă nu înțelesese poronca, polcovnicul, în mînia lui, l-a stupit în obraz. Corpul de ofițeri a reclamat îndată hatmanului, care era cumnatul lui Bogdan, amenințînd cu demisia. Polcovnicul a trebuit să deie satisfacție ofițerilor și, în curînd, a părăsit serviciul militar.

Pe cînd era colonel, se găsea în legături de dragoste cu o doamnă din înalta societate, soția visternicului de pe vreme. Visternicul era gelos, căci soția lui numai credincioasă nu-i fusese; avea acum obicei să s-întoarcă pe neașteptate de la visterie acasă. Pentru a înlătura orice primejdie de surprindere, Bogdan a avut recurs la următoarea stratagemă. În ceasurile în cari vizita pe visterniceasă, înșira, la anumite distanțe, pe tot drumul ducînd de la visterie pănă la casa visternicului, trompeții garnizoanei, cu ordin ca cel de lîngă visterie să sune îndată ce va vedea trăsura visternicului plecînd de acolo, iar ceilalți să sune pe rînd, îndată ce vor auzi că au sunat cei dintre visterie și locurile în cari erau postați. Astfeli polcovnicul și visterniceasa s-au putut iubi în toată liniștea.

Dar Bogdan era zburdalnic, s-a încurcat și cu altă cucoană, soția altui colonel, (miliția moldovenească se compune numai dintr-un batalion și un escadron, dar de coloneii și chiar de hatmani (generali) era bielșug). Se crede că visterniceasa, aflînd de necredința amantului ei, a pus pe barbatul rivalei sale în cunoștința necredinții acesteia, căci el a început să-și supravegheze soția foarte de aproape. Așa de aproape încît, într-o bună zi, a prins-o deschizînd o scrisoare ce a bănuit îndată că vine de la Bogdan, precum și era cazul. A vrut să i-o smulgă din mînă, dar cucoana, mai îndemînatecă, a făcut-o răpede ghem și a înghițit-o. Pe urmă s-înțelege că a știut să spuie barbatului că scrisoarea venea de la cine știe ce prietenă sau rudă și că a înghițit-o numai pentru a proclama dreptul ei de a corespunde liberă cu oricine.

Înainte sau după trecerea lui prin miliție, Lascar Bogdan a mai fost căsătorit cu cineva, dar am uitat numele doamnei. Casnicia lor a ținut numai cîteva săptămini, căci el a cerut despărțenia pe motiv că noua lui soție…, cum să zic, scapa noaptea niște adieri rău mirositoare, cari îi făceau viața comună nesuferită. Și divorțul s-a pronunțat!

La sfîrșitul anului 1827, Lascar Bogdan s-a căsătorit cu domnișoara Eufrosina Ghica din București, o persoană cu fizic plăcut și înzestrată cu mari calități de inimă. Sigur este că ea a știut să puie desăvîrșită stăpînire pe soțul ei care, de atunci, din Don Juan, a devenit un adevarat model de credință conjugală.

Lascar Bogdan era atunci un barbat foarte bogat; apoi mai fusese totdeauna foarte ordonat în cheltuielile sale și nu juca cărțile. Stăpînea, pe lîngă moșia Unțeștii, lîngă Bîrlad, patrusprezece mii de desiatine de pămînt excepțional de roditor în ținutul Hotinului, în Basarabia.

În aceeaș vreme (a șăsa decadă a veacului), cneazul Dumitru Cantacuzino, căruia nu știu din ce motive i se dăduse porecla de „Cneazul cu canalul”, fost ofițer rusesc care a făcut campania Crimeii, stăpînea moșia Grozeștii, pe Oituz, la ținutul Bacăului, și era cufundat într-un noian de datorii din cari nu știa cum să iasă. Trebuia numaidecît să vîndă moșia, s-o vîndă răpede și s-o vîndă bine, căci altfeli rămînea pieritor de foame. Își aruncă ochii pe Bogdan pentru a-l ademeni s-o cumpere și, spre acest sfîrșit, începu să i-o laude și să se plîngă că afaceri urgente chemîndu-l în Rusia, unde va trebui să steie mai mult timp, apoi mai fiind încurcat cu datorii grele, ar fi mai cuminte din partea lui s-o vîndă, dar nu s-îndură. A lăudat moșia într-atîta, încît a făcut pe Bogdan să vie s-o vadă.

Moșia Grozeștii este o moșie de munte, care atunci avea o întindere de patrusprezece mii de fălci, din care o parte foarte mică era loc de arătură, cu mult cea mai mare parte din întindere alcătuindu-se din pădure, nu tocmai în bună stare, din fînațuri și din pășuni de munte. Moșia avea însă o huta (fabrică de steclărie) și o velniță.

Cantacuzino aștepta pe Bogdan și își pregătise bateriile. Din momentul sosirii musafirului, asupra curții de la Grozești (care de atunci a ars, dar era foarte frumos situată pe o coastă, în stil de châlet elvețian și se afla în mijlocul unei frumoase grădini), s-a abătut un șir neîntrerupt de mesiți jîdovi, venind să ceară cneazului, care un mare număr de cară de steclărie, care nu știu cîte poloboace de rachiu, altul un număr mare de boi îngrașați, care vînzări însamnate de alte producte pentru prezent sau pentru viitor, dar tot cu prețuri mari și plătite peșîn, în galbeni buni, zimți și fără bortă, după formula stereotipă, galbeni cari se numarau sub ochii lui Bogdan. Și cneazul făcea greutăți, pe mulți din mesiți îi trimetea la primblare zicîndu-li că marfa ce o cer este făgăduită altui mușteriu statornic și plîngîndu-se că-i este cu neputință să mulțămească toate cererile. Bineînțeles că toate aceste cereri erau fictive, mesiții tocmiți pentru a juca o comedie și galbenii cei frumoși ce se numarau de nu știu cîte ori în fața lui Bogdan erau tot aceiași.

Un om cuminte ar fi bănuit lucru necurat, ar fi plecat fără a conchide nimica și ar fi trimes oameni de încredere să controleze realitatea vînzărilor încheiete față de el. Dar Bogdan nu era cuminte; situația frumoasă a moșiei, casa, grădina îl orbise, nici prin gînd nu-i trecea ca prietenul său, cneazul, să-l înșele; a dat arvonă și a primit zedelca lui Cantacuzino înainte de a părăsi Grozeștii. Ajuns la Ieși, a plecat în Basarabia, unde a vîndut bunătățile de moșii ce le avea în ținutul Hotinului și, la întoarcere în Ieși, a achitat cneazului prețul Grozeștilor. În curînd însă s-a convins de chipul nedemn în care prietenul său își bătuse joc de dînsul. Huța mergea greu, steclăria se vindea cu un preț care de-abie întrecea costul fabricării, velnița mergea și mai greu, căci poziția excentrică a Grozeștilor, depanarea lor de centrele de producțiune a cerealelor din distilațiunea cărora ieșea rachiul ridicau mult costul acestui produs, îngra – șarea boilor era anevoioasă din pricina lipsei de paie precum și a proastei calități a finului de pădure. Și, claie peste gramadă, Bogdgan s-a mai împodobit cu un vechil leah cartofor care, ceea ce nu fura dădea în cărți. Apoi, la Ieși, unde avea casă și grădină frumoasă, trăia cu un lux deosebit; cucoana Frosinița nu putea mînca decît cornișoni (castraveciori cu oțet) venind din Paris, cei făcuți în țară părîndu-i prea vulgari. Saraca! a plătit aceste nebunii prin ani de lipsă și de suferinți ce i-a îndurat cu cea mai mare demnitate.

Văzînd că s-încurcă, Bogdan a părăsit leșul pentru a se stabili în permanență la Grozești, dar i-a mers din rău tot în mai rău, deși s-a scapat de vechilul leah. Prin anii șăse – zeci s-a adresat, pentru a fi scapat, unui avocat din Ieși, barbat deștept și cult, dar cu o deplorabilă reputație, care i-a luat casa din Ieși pe preț de nimica și s-a încercat să-i ieie și moșia Unțeștii ce i-o dăduse în arendă. A fost pe urmă între ei proces și Bogdan a cîștigat în parte, adică Unțeștii au ramas ai lui, dar avocatul a ramas cu casa.

Cucoana Frosinița era foarte evlavioasă. Avea obiceiul să-și zică, în fiecare sară, vreme de un ceas și mai bine, rugăciunile pe grecește, căci așa le învațase în copilărie. Pe barbatu-său îl plictisea cumplit această lungă bolboroseală grecească și-l împiedeca s-adoarmă. Adeseori o întrerumpea pentru a-i zice: „Madame Bogdan, n’ennuyez done pas tellement le bon Dieu avec vos prières! Ne lui repetez done pas dix fois de suite la même chose! Le bon Dieu est intelligent, il comprend tout de suite.” (Doamnă Bogdan, nu plictisiți atîta pe bunul Dumnezeu cu rugăciunile domniei – voastre. Nu-i repetați de zece ori, una după alta, acelaș lucru! Bunul Dumnezeu este deștept, înțelege îndată.)

O particularitate a lui Lascar Bogdan era faptul că nu i se cunoșteau decît prea puțini clienți, pe cînd de obicei boierii cei mari aveau o întreagă suită de „oameni de casă”. Totuș și el „a făcut un om”, și unul nu tocmai fără merite, pe generalul Ion Duca. Acesta, fiu de mazil din ținutul Vasluiului, începuse prin a intra, în calitate de camardiner, în slujba particulară a lui Bogdan. Fiind băiet cu știință de carte, curat, harnic și ascultător, Bogdan, care atunci era polcovnic în miliția Moldovei și cumnat cu hatmanul, cu Toderaș Balș, l-a făcut să intre în miliție în calitate de iuncăr. Zelul (osîrdia, cum se zicea atunci) pentru serviciu și celelalte bune însușiri ale tînărului fiu de răzăș, care singur a învațat franțuzește și și-a însușit cunoștințe variate, l-au făcut în curînd ofițer, apoi, cu încetul, a ajuns pănă la gradul de general. Un geniu militar n-a fi fost generalul Duca, dar a avut o însușire frumoasă și rară în oștire, mai ales în vremile de mai de mult: a ramas cu mînile curate. Intrat sarac în oștire, tot sarac a ieșit din – tr-însa. Și totuș a găsit mijloace să deie o frumoasă creștere celor doi fii ce i-a lasat: unul a murit inginer inspector – general și director general al căilor ferate, celalalt președinte al Curții de Casație, iar astăzi un nepot de fiu al generalului Duca este consilier al tronului.

Lascar Bogdan, din Întăia lui căsătorie, a avut un fiu, Lascar, leitenant în miliția moldovenească, care a fost socru-meu și a murit de tînăr, lăsînd regrete unanime. Din a doua căsătorie a lasat doi fii: căpitanul Neculai Bogdan, ucis la 6 septemvre 1877, în fața redutei Grivița no. 2, și generalul Gheorghe Bogdan, mort acuma și el, acel care, cu divizia lui de cavalerie, a făcut prizonieră, în cursul campaniei din vara anului 1913, la Ferdinandovo, o brigadă de infanterie bulgară, cu două baterii.

Al doilea călău de inimi din Ieși, în vremea celei dintăi domnii regulamentare, era cumnatul lui Lascar Bogdan, Toderaș Balș. Dacă nu avea statura frumoasă și aerul impunător al cumnatu-său, Toderaș Balș era frumos la față și plăcea mult femeilor; cultura lui însă era aproape nulă, în această privință nu se putea compara cu Bogdan. Ca și dînsul, la alcătuirea miliției moldovenești, el s-a simțit cuprins de o mare dragoste pentru cariera militară, însă această dragoste pentru militărie a fost la dînsul mult mai statornică decît la Bogdan. Intrat în miliție cu gradul corespunzător acelui civil ce-l avea în acel moment, a urmat la Odesa un curs de instrucție de cîteva luni și a fost numit polcovnic, întrunind sub comanda sa batalionul de infanterie și escadronul de cavalerie cari, împreună, alcătuiau un așa-numit regiment. După puțin timp a fost înaintat la gradul suprem: acel de hatman și gheneral-inspector al miliției. Și-a luat gradul și îndatoririle foarte în serios și, în timpul hătmăniei lui, a muncit greu cele două sau trei roate de infanterie și două sau trei plutoane de cavalerie cari alcătuiau garnizoana leșului. În fiecare an miliția tăbărîtă pe malul Prutului făcea, în timp de mai multe zile, manevre (?) și aceste manevre se terminau cu un simulacru de luptă: atacarea și apararea unei pozițiuni la care era poftită toată boierimea din capitală și corpul consular, iar la sfîrșit, după obligatoarea defilare ce o primea hatmanul, el dădea corpului ofițeresc și invitaților, acolo pe loc, o masă mare la care cel dintăi toast era totdeauna ridicat în onoarea: „Augustului nostru protector, mărirea-sa împaratul tuturor Roșiilor”. Trupa nu era uitată; pe lîngă o masă bogată, adapată în chip îmbielșugat cu vin cumparat din punga hatmanului, fiecare soldat mai primea și cîte o gra – tificație provenind din acelaș izvor.

Ocupațiile lui militare nu-l împiedecau să deie și Venerei o parte însamnată din timpul său. Cronica scandaloasă spune că cuceririle lui n-au fost puține. Dealtmintrelea, el însuș (modestia nefiind una din calitățile lui) se lăuda cu victoriile repurtate pe acest teren. În a șăsa decadă a veacului, aflîndu-se la un bal, lîngă una din doamnele cele mai distinse ale societății, i-a spus vorbind de frumuseța fetelor și a tinerelor femei măritate: „Uite, toate sînt frumoase și cît de frumoase! Și la urma urmei nu-i lucru de mierare, doară eu le-am făcut pe toate!”

Și doară, după cît spuneau toți bătrînii, soția lui cuconu Toderaș, cucoana Marghiolița, născută Bogdan, fusese deosebit de frumoasă și era cel mai bun suflet ce se poate închipui. Am găsit la Academia Română, scrise de ea, de la Dorna, soțului ei, la Ieși, niște scrisori ale căror franțuzască era destul de lamentabilă, dar pline de o adorabilă candoare și din cari ieșea un parfum de iubire curată și tînără.

Casa cucoanei Marghioliței Balș era vestită pentru larga-i ospitalitate și mai ales pentru masa-i minunată; era din această pricină rivalitate mare într-o vreme între dînsa și bunică-mea. Ea fusese una din cele mai bogate partide din Moldova. A avut ca zestre și clironomie unsprezece moșii din cele mai frumoase, printre cari moșia Piatra cu tîrgul și moșia Tîrgul-Frumos cu tîrgul. Dar „gărgăunii de domnie” o făcuse să vîndă, în anii 1833—1834, cinci moșii ca să-l aducă în scaun pe cuconul Toderaș — din fericire pentru țară, în zadar. Era și el bogat căci, între altele, stăpînea moșia Darabanii, în întindere de vro opt mii de fălci, dar pofta de domnie, înzestrarea celor două fete și mai ales traiul nemăsurat i-au ajutat să treacă prin acea avere, nemairămînînd la sfîrșit cucoanei Marghioliței decîi Darabanii și, aceștia bine ipotecați. Multe erau, în copilăria mea, poveștile nostime în curs despre generalul Toderaș Balș.

Ca toți boierii mari de pe vreme, avea o adevărată curte de boierănași și de oameni boieriți prin influența lui. Dacă nici prin gînd nu-i trecea să arate față de dînșii vro fudulie și să-i trateze du haut de sa grandeur, cum zice francezul, arata un sans gene care astăzi ni-ar părea inexplicabil. Făcea, spre exemplu, în fiecare dimineață, lungi șă – dinți pe… scaunul lui cu bortă și, în această postură, primea boieri de mîna a treia și chiar a doua cari veneau să-l vadă, și atunci, în chip aproape invariabil, convorbirea începea astfel!:

— Sărut mînile, cucoane Toderaș!

— Bună ziuă, cutare (sau: cucoane cutare!)

— Ce mai faceți?

— Ia, mă… !

Să nu se creadă că el voia astfeli să umilească pe musafirul lui, sau că acesta se simțea umilit; sînt încredințat că, dimpotrivă, cei mulți din ei se simțeau cinstiți prin asemene familiaritate.

Cu toată lipsa lui de cultură generală și militară, cuconul Toderaș cetise descrierea unora din marele bătălii, între altele știa pe de rost acea de la Waterloo, și toată lumea care l-a cunoscut la sfîrșitul vieții sale mi-a spus că de atîtea ori o povestise, încît sfîrșise prin a fi convins că luase parte la ea și o povestea acuma în însușire de martor ocular.

Cînd, la 1866, a fost temei pentru a crede că turcii concentrați sub ordinile lui Osman-pașa, la Rusciuc, ar putea trece Dunărea pentru ca să scoată din țară pe principele Carol, adus în scaun fără voia lor, și armata noastră, cîtă aveam atunci și în starea ei de atunci, fusese concentrată pe Sabar, Toderaș Balș n-a mai dormit decît îmbracat în uniformă de general și împintenat, zicînd că, în momentul în care îl va chema țara, el trebuie să fie totdeauna gata să încalece. Iar regele Carol cînd își amintea această vorbă a lui conu Toderaș, care-i fusese raportată, zicea: „Cest tout au plus s’il aurait pu monter sur un cheval de bois”. (Nu ar fi putut încăleca decît cel mult pe un cal de lemn.)

Amintirea hătmăniei lui îi era atît de dragă încît, pănă la moarte, avea la Darabani pe unul din foștii lui soldați, îmbracat în vechea uniformă moldovenească, cu o veche pușcă militărească și cu o darabană. La toacă el venea la poartă, bătea darabana, apoi, punînd-o jos, lua pușca și făcea „șmotru” (mînuirea armelor) rostind totodata vechile comănzi; pe urmă, punînd pușca jos, lua iar darabana, iar o bătea și ceremonia zilnică era terminată.

Rușii, formînd miliția noastră, o inițiase și în tradițiile de necinste în vigoare în armata lor; mulți hatmani am ieșit din slujbă cu nume patat. Erau mai cu deosebire învinovățiți că întrebuințează soldații pentru a li strînge recolta și a li presta alte servicii gratuite de acelaș feli. Toderaș Balș a ieșit totdeauna din hătmănie cu mînile curate.

O persoană care a jucat un rol însamnat în societatea ieșană, dacă nu totdeauna vrednică de laudă, a fost o vară primara a mea, cu patruzeci și nouă de ani mai mare decît mine, Elena Sturdza, născută Ghica, fiică a unei fiice din Întăia căsătorie a hatmanului. Căsătorită dintăi cu un Gre – ceanu și despărțită de el, s-a căsătorit pentru a doua oară cu visternicul Alecu Sturdza, barbat foarte bogat, unul din corifeii boierimii din vremea regulamentară. Elena Sturdza era o persoană de statură minusculă, dar cu față, dacă nu de o frumuseță clasică, cel puțin foarte plăcută. Era foarte deșteaptă și se bucura de o cultură excepțional de îngrijită pentru vremea de atunci, dar era înzestrată cu un spirit deosebit de intrigant, cu un caracter infernal, cu o nemărginită vanitate; era veșnic muncita de pofta să domineze și, în toate, să fie ea cea dintăi. Grozav de cheltuitoare, a încurcat cu desăvîrșire averea frumoasă a lui Alecu Sturdza, care se afla cu totul sub influența ei. Tot din pricina ei, el, barbat cuminte și pașnic din fire, se trezise în stare de gîlceavă cu domnul și cu cea mai mare parte a societății ieșene.

Alt Alexandru Sturdza, un văr al lui Mihai Sturdza, stabilit în Rusia, logodindu-și fiica cu un cneaz rusesc și fiind rugat de familia acestuia să-i deie un arbore genealogic al familiei Sturdza, s-a adresat domnului Moldovei pentru a-i cere să dispuie alcătuirea unei asemene lucrări. Mihai Sturdza s-a grăbit să numească o comisie, din care făcea parte și Gheorghe Asachi, pe care a însărcinat-o cu strîngerea și coordonarea documentelor necesare. Lucrarea a fost făcută de Asachi, împreună cu membrii familiei Sturzești alcătuind comisia, în chipul cel mai serios, cel mai conștiincios și cel mai obiectiv, pe temeiul unor documente de indiscutabilă autenticitate, dovedind existența familiei Sturdza în Moldova de la începutul veacului al cincisprezecelea. Dar într-o călătorie făcută, mi se pare în anul 1813, la băile de la Mehadia, logofătul Grigoraș Sturdza, părintele domnului, se întîlnise acolo cu un membru al familiei contale ungare Béthlen, cu desăvîrșire ruinat, care își procura mijloace de trai prin alcătuire de genealogii. El a spus logofătului că poate dovedi cum că familia Sturdza se trage în realitate din acea ungară a conților Turzo și a ademenit chiar pe logofăt să intre în vorbă cu el pentru alcătuirea unui arbore genealogic al Sturdzeștilor. Din nu știu ce cauze însă nu s-a dat urmare acestui proiect, dar credința că Sturdzeștii se trag din conții Turzo a prins rădăcină în mintea mai multor membri ai familiei. Comisia însărcinată de domn cu alcătuirea arborelui genealogic a rugat pe un ungur ardelean, barbat învațat, însărcinat de ocîrmuirea Moldovei cu cercetări orologice, care tocmai pleca în congediu în Transilvania, să facă acolo cercetări în privința înrudirii Sturdzeștilor cu famalia Turzo. Prin cercetările făcute de acest învațat, s-a răspîndit în Transilvania zvonul că preabogatul domn al Moldovei caută să găsască peste munți urme despre vechimea familiei sale. Doi nemeși de origine română, frații Boier, complect ruinați, s-au gîndit să se folosască de această împrejurare pentru a pune mîna pe ceva bani. Posedau copia unui uric al lui Vlad Dracul, în calitate de herțeg al Făgărașului, din a patra decadă al veacului al cinsprezecelea, prin care Vlad întărea unui membru al familiei Boier niște posesiuni în ducatul Făgărașului. Apoi mai știau că o altă copie a zisului uric se găsește în arhiva mănăstirii de la Cluj. S-au adresat superiorului mănăstirii și au obținut o copie legalizată a actului transcris în arhiva lor, copie care, după toate probalitățile, a fost făcută sau de unul din ei, sau de un instrument al lor. Pe acea copie au avut grijă să lese un spațiu oareșcare îndată după cuvintele: „Ion Vlad”, din titulatură. Apoi au pus pe superiorul mănăstirii să legalizeze acea copie și au plecat în Moldova după ce, în spațiul liber, au introdus, după cuvintele „Ion Vlad”, acel de Sturdza. Acolo au oferit-o domnului în schimbul unei sumi de bani. Desăvîrșita lipsă de cunoștinți istorice serioase în vremea cînd Kogălniceanu de-abie își tipărea Letopisețile, iar în Țara Românească încă nu se începuse, în Magazinul istoric pentru Dacia, publicarea cronicelor muntenești, a făcut pe Mihalache Sturdza, barbat mai mult decît chibzuit în cheltuieli, să deie pe acest act falșificat suma de 800 de galbeni, sau 9 400 franci, iar comisia însărcinată cu alcătuirea genealogiei sturdzești să cuprindă actul în numărul documentelor sale și să pornească arborele genealogic din Ioan Vlad Sturdza-voievod. Despre absoluta bună-credință a membrilor comisiunii nu ne putem îndoi un moment, precum și, în cît privește domnul, este sigur că dacă nu ar fi fost încredințat că copia legalizată a actului de la Cluj este absolut făra prihană, nu ar fi dat bani pe dînsa. Acea genealogie a fost adeverită în urmă de cătră Obșteasca Adunare și întărită de domn.

Dar cucoana Elena Sturdza nu era mulțămită cu simpla descendență din Vlad Dracul: îi trebuia numaidecît o origine străină, mai ales un titlu. Spre a-și ajunge scopul, s-a hotărît a merge la Viena și a face, la curtea împărătească, demersurile necesare pentru a obține recunoașterea descendenții Sturdzeștilor din familia Turzo, precum și titlul de conte, luîndu-l chiar de mai înainte pentru dînsa. Înainte de plecare a știut să adune, de la diferiți Sturdzești, o sumă de cinci mii de galbeni pentru întîmpinarea cheltuielilor necesare spre obținerea acelei recunoașteri. Dar la Viena, cu toate relațiile frumoase ce le avea, nu a putut izbuti la nimica. Afacerea a fost deferita competenței camerei heraldice, care nu a putut găsi nici vro legătură între familiile Turzo și Sturdza; aceasta reiesă cel puțin dintr-un fragment de raport al zisei camere, pe care l-am văzut și care există la unul din membrii familiei. Visterniceasa Elena Sturdza s-a întors deci la Ieși fără nici o recunoaștere de titlu sau de descendență, ceea ce însă nu a împiedecat-o să urmeze pănă la moarte să se întituleze contesă Turzo-Sturdza și să susție că titlul îi fusese recunoscut de împaratul Austriei.

Un rol cu deosebire însamnat în societatea ieșană a jucat sora contesei, cucoana Marghiolița, căsătorită succesiv cu beizade Neculai Sturdza, cu logofătul Costache Sturdza și cu visternicul Neculai Roset-Roznoveanu. După mărturia tuturora fusese deosebit de frumoasă și de deșteaptă. După căsătoria ei cu Roznovanu a fost, din pricina marei bogății a acestuia, în capul societății ieșene și, pănă la moartea ei, în anul 1888, la vrîsta de 81 de ani, casa roznovănească a fost privită ca cea dintăi din Ieși.

Soțul ei era un barbat foarte bogat, dar tot pe atît de vanitos. Cu prilejul numirii întăiului domn regulamentar, a fost și el candidat la scaunul domnesc și se găsea în rivalitate cu însuș tată-său, logofătul Iordache Roznovanu, care năzuia și el la scaunul Moldovei: amîndoi se bizuiau pe devotamentul cătră Rusia, de care dăduse în viața lor nenumarate dovezi. Dar despre logofătul Iordache nu putea fi vorbă din pricina vrîstei sale înaintate, iar fiul său nu părea destul de serios, i se obiecta un cult prea deosebit pentru femeile frumoase.

Căci Neculai Roznovanu era un zelos servitor al sexului frumos. Această patimă l-a vîrît, cel puțin o dată, tocmai în primejdia care, date fiind aplecările lui, trebuia să-i pară mai grozavă. La sfîrșitul domniei lui Ioniță Sturdza [… ] a fost surprins de alt boier, care în urmă a jucat în Moldova un rol foarte însamnat, în conversație criminală cu soția acestuia.

Boieriul înșalat nu era de acei cari înghit ușor o asemene injurie. Și-a chemat slugile, a pus să întindă pe Roznovanu jos și a poruncit să fie supus operației la care canonicul Fulbert a supus altădată pe Abélard, operație ale cărei rezultate dau chiar celui mai strașnic Don Juan calificațiile trebuitoare pentru a fi păzitor în haremul sultanului sau pentru a cînta în capela sixtină. Pentru norocul lui însă, ca și pentru acel al număroaselor femei pe cari le-a mai iubit în urmă, o servitoare a casei în care locuia, văzînd nelegiuirea ce avea să se întîmple, prin țipetele ei a dat alarma și a adus poliția în casă, tocmai în clipa în care cuțitul era pe punctul să-și îndeplinească lucrarea.

Nu pot isprăvi acest capitol fără a vorbi de fratele contesei și a Marghioliței Roznovanu, de frumosul, bunul, nobilul Nicu Ghica-Comănești. Nu l-am cunoscut, căci și-a pus capăt zilelor înainte de nașterea mea, dar tata, mama, moșii mei, toți prietenii și cunoscuții noștri mi-au vorbit în nenumărate rînduri de dînsul, iar de cîte ori îi pomeneau numele ochii lor se umpleau de lacrimi. Singurul barbat care, la știința mea, a lasat regrete asămănătoare, a fost bunul meu despre mamă, Grigore Ghica.

Fiu al lui Dumitrache Ghica și al Zoiței Rosetti, o fiică din Întăia căsătorie a bunului meu, hatmanul Nicu Ghica s-a născut la 1814. El a plecat în anul 1830 la Munchen împreună cu tata și cu moșii mei, care-i erau și lui moși (unchi), deși de o vrîstă cu dînsul. În curînd după întoarcerea lui în țară, s-a căsătorit cu Catinca Plagino, fiica lui Dumitru Plagino și a Marghioliței Ghica, căsătorită, încă o dată, pe urmă cu Dumitrache Pașcanu. Soția lui Nicu Ghica era deosebit de frumoasă și înzestrată cu toate însușirile mamelor bune și a soțiilor iubitoare și credincioase. Tinerii soți s-au așazat la moșia Comănești a lui Nicu Ghica, un domeniu de 80 000 de fălci, care se întindea din Tarhaoș pănă la Slănic. Acolo, în satul Comănești, el a clădit o casă care, cum adesa a fost cazul la noi, era menită a servi de dependențe, dar pănă la sfîrșitul veacului trecut a fost locuită de stăpînii moșiei. Împrejurul acelei case a plantat frumosul parc ce se vede și astăzi, prin care trece un braț al Trotușului. Iarna însă o petreceau la Ieși, unde Nicu Ghica era un favorit obștesc. Avea însă o mare meteahnă: patima cărților și, ca cei mai mulți boieri din generația lui, nu era deloc cumpănit în cheltuieli. Din cauza acestor două cusururi nu întîrziese să se înfunde într-un noian de datorii. Apoi mai dăduse toată încrederea unui om de casă, boierănaș ridicat de tată-său, numit Ciornei, care îl îngloda într-adins în datorii pentru a lua comisioane mari de la bancherii de la cari se împrumuta. La un moment dat, în anul 1851, Nicu Ghica s-a găsit atît de încurcat, încît n-a văzut alt chip de scapare decît vînzarea moșiei Comănești. A vîndut-o lui Lascar Pașcanu, luînd o arvonă de cinci mii de galbeni. Dar el iubea Comăneștii la nebunie; inima lui era legată de munții, de codrii, de apele vii și limpezi ale acestui domeniu crăiesc, unde lucrase și făcuse pentru viitor planuri de cari îi erau legate toate aspirațiunile. Apoi avea cinci copii. Cînd și-a refăcut socotelile și și-a adunat suma datoriilor, a constatat cu groază că, din prețul vînzării, nu-i mai rămîne aproape nimica. Și atunci, într-o clipă de deznădejde, s-a sinucis. Despre văduva și copiii lui va fi vorbă în mai multe locuri din aceste Amintiri. Aici vreu numai să arăt că, după trecere de șaptezeci de ani, o tragedie aproape identică s-a repetat cu nepotul său, care purta acelaș nume. Și de astă-dată, o situație încurcată prin influența nefastă a unei ființi vulgare și lipsite de scrupul, teama de a-și vedea numele compromis și copiii fără mijloace — apoi gloanțele de carabină!

Capitolul X. Amărunte asupra familiei mamei

Familia Ghica din Moldova nu este aceeaș ca familia Ghica din Țara Românească. Ramurile Ghiculești trăind astăzi peste Milcov sînt veniți din Rumelia și de neam albanez. Cel dintăi Ghica, Gheorghe, a venit la începutul veacului al șăptesprezecelea în Moldova, unde făcînd avere a ajuns la boierie mare și, spre sfîrșitul vieții, a fost domn, întăi în Moldova și apoi în Țara Românească. Șăpte din urmașii lui bărbătești au domnit în principate, unii succesiv într-amîndouă, uneori cu mai multe domnii.

Ghiculeștii din Moldova se trag prin femei din Alexandru Ghica, mare dragoman al Porții, decapitat din ordinul sultanului în a cincea decadă a veacului al optsprezecelea. (6) El era frate cu Grigore Ghica al II-lea, care a domnit de mai multe ori în amîndouă principatele. Fiul lui Alexandru dragomanul, Grigore al III-lea, a domnit de două ori în Moldova și o dată în Țara Românească. El a fost asasinat în Beilic, la Ieși, din ordinul sultanului, de cătră un capigiu trimăs înadins, care i-a tăiet pe urmă capul și l-a dus la Constantinopol unde a fost expus la Poartă.

Fiica lui Alexandru dragomanul, Ecaterina, s-a căsătorit cu Dumitru Sulgiaroglu, fiul unui grec sau albanez, barbat de samă în Fanar, care ajunsese la slujba de vel sulger în Țara Românească. Din această căsătorie s-au născut doi fii: Iordache și Constantin cari, cînd moșul (unchiul) lor a obținut scaunul Moldovei pentru Întăia oară, l-au urmat acolo. Grigore Ghica III pare să fi iubit mult pe nepoții lui de soră, căci în a doua sa domnie în Moldova vedem pe nepo – tu-său, Iordache, ocupînd slujba de hatman, iar pe Constantin în acea de vel camaraș. Îi mai vedem iscălind în hrisoave, alături de moșul lor, Ghica, ca și el. O soră a lor, Aglaia, a fost căsătorită cu Constantin Moruz, care a venit domn în Moldova îndată după tăierea lui Grigore Ghica. Vedem pe boieri trimețînd înaintea lui Moruz, la sosirea lui în țară, pentru ca să-l dispuie bine, pe Constantin camarașul, gunaikadelfos, adică fratele soției sale, zice cronicarul contimporan Constantin Caradia.

Copiii lui Grigore Ghica III, după asasinarea tatălui lor, au trăit în cea mai desăvîrșită mizerie. Din cei trei fii ce i-a lasat, mai cunoscut a fost Scarlat, care precum am văzut mai sus, a fost numit hatman al Moldovei de cătră Krasno – Milașevici [… ] și pe cari boierii divanului, în absența senatorului, îl scosese din casa ce tot ei i-o cumparase din ordinul rusului. Acest beizade Scarlat avea reputația să fie un barbat învățat și, cu toată sărăcia lui, să fi posedat o frumoasă bibliotecă. Este înmormîntat la „Sfîntul Spiridon” în acelaș mormînt în care zace trupul fără cap al tătîne-său. Un al doilea epitaf pe aceeaș piatră zise că: „Victima, vai! medicilor se odihnește acum sub această piatră Scarlat, fiul lui Grigore Ghica, 1828 ian. 6.”

Iaca, în privința urmașilor lui beizadea Dumitru, cu care s-a stîns descendența lui Grigore Ghica III, un amărunt ce mi l-a povestit, în iarna 1901—1902, bătrînul general Savel Manu, fost aghiotant al lui Grigore Ghica, domnul Moldovei de la 1849—1856:

Era pe la începutul domniei lui Grigore Ghica. Într-o zi, după-amiază, ațipisem în camera aghiotanților. Deodată aud bătînd în ușă și strig: intră! Dar bătăile urmînd, mă scol de pe jîlț, merg la ușă, o deschid și văd înaintea mea pe un barbat mic la stat, îmbracat într-o redingotă neagră și pe care deocamdată nu l-am recunoscut, fiindcă era cam întuneric.

— Ce vrei dumneta? întreb eu.

— Cum? Nu mă mai cunoști? Îmi răspunde el, și eu recunosc atunci pe Costache Ghica, fiul lui beizadea Dumitrache Ghica și nepot de fiu al lui vodă Ghica, acel ucis de turci, în Beilic, care era și moșul (unchiul) întăii meie soții, de care mă despărțisem de curînd.

— Ba cum nu! Acuma te cunosc, îi răspund eu, poftindu-l să șadă. Cu ce te pot oare sluji?

— Vreo să mi vedo pe maria-sa vodă.

— Foarte bine, să mă duc sus să întreb dacă măria-sa te primește.

Lăsîndu-l singur, m-am dus la vodă și i-am transmis cererea, care a fost încuviințată pe loc.

Cînd, întorcîndu-mă în camera aghiotanților, îi spun lui Costache Ghica că vodă îl primește și-l invit să meargă sus, îl văd că scoate de la deget un inel și-l bagă în buzunarul jiletcii, apoi scoate lanțul de aur de la ceasornic și-l ascunde în acelaș buzunar în care era ceasornicul.

— Ce însamnă aceste pregătiri? îl întreb eu.

— Apoi, vezi dimieta, îmi răspunde el, io mi duco la vodă ca să mi țero țeva si daca mi vede cu un inelo cu briliante și cu lanțo de aur mi crede bogato si nu mi da nimica.

Cînd se întoarce de la vodă, îmi arată de la ușă un fîșic.

— Vezi țe am capatato, una suta de galbeni, si mi-a mai poftito la masa pentru astazi.

La masă erau domnițele Aglaia și Natalia și eram și eu. Cum ne-am strîns cu toții, vodă a prezentat domnițelor pe fostul meu moș, zicînd:

— Je vous presente monsieur Constantin Ghica et, vous savez, cest un vrai Ghica. (Vă prezint pe domnul Constantin Ghica și să știți că el este un Ghica adevarat.)

Atunci una din domnițe întrebînd:

— Et nous, nous ne sommes pas de vrais Ghica? (Și noi oare nu sîntem Ghiculești adevarați?)

Vodă răspunse:

— Nous sommes Ghica par les femmes, mais en réalité nous sommes des Sulgiaroglou. (Sîntem Ghiculești prin femei, dar în realitate sîntem Sulgiaroglu.)

Pe cînd descendența lui Grigore Ghica III se stingea astfeli în sărăcie, nepoții lui de soră, Iordache și Costache, fii ai Ecaterinei Ghica și ai lui Dumitru Sulgiaroglu, făceau căsătorii bogate, ajungeau la slujbele cele mai înalte ale țării și dădeau naștere la deosebite ramuri de urmași, boieri mari și aproape toți oameni bogați.

Iordache Gicha-Sulgiaroglu, cel mai mare din frați, a dat naștere ramurilor Trifești, Budești, Brigadirești și Kefălești ale familiei Ghica.

Costache Ghica-Sulgiaroglu s-a căsătorit cu văduva lui Dumitrache Ramadan, născută Cantacuzino-Deleanu, care, pe lîngă altele, i-a adus marea și frumoasa moșie Deleni, cu curtea clădită în Întăia jumatate a veacului al șăptesprezecelea. El era un barbat deosebit de cuminte și de priceput, atît în trebile țării cît și în ale sale proprii și. la moarte, a lasat o foarte mare avere teritorială. Era unul de „cei șăpte stîlpi ai țării”, despre cari am vorbit într-un capitol precedent. Deși născut și crescut în Țarigrad, trecea drept un barbat foarte patriot și cu simțiminte foarte românești.

Doamna Eufrosina Bogdan, soția lui Lascar Bogdan, născută Ghica, din Țara Românească, mi-a povestit în mai multe rînduri cum tată-său, Neculai Ghica, îi istorisea că, între Ghiculeștii din Țara Românească, toți scoborîtori dintr-un frate al domnului ucis la 1777, Dumitrache, mare ban, și cei doi Sulgiaroglu, Iordache și Costache, ivindu-se neînțelegeri în privința dreptului celor de al doilea să poarte numele de Ghica, în urma consimțimîntului, cel puțin tacit, al domnului asasinat, Costache Sulgiaroglu a venit la București și s-a învoit cu verii săi de acolo ca el, frate-său și urmașii lor să iscălească nu Ghica, cu i (iota), ci Ghyca cu y (υ) (ipsilon). Și astfeli urmat-au toți Ghiculeștii din Moldova pănă în a șăptea decadă a veacului trecut, cînd mai mulți dintr-înșii, nu știu pentru ce, au început și ei să iscălească Ghica, cu i. Pe epitaful în versuri al lui Costache Ghica, al cărui mormînt se găsește în biserica „Sfîntului Spiridon” din Ieși, numele lui este scris cu i (N), primul jambaj al căruia a fost prelungit pieziș spre a reprezintă un y.

Costache Ghica a lasat trei fii: Dumitrache, din care se trage ramura Comănești, Alecu, care a fost părintele domnului de la 1849—1856, și Iorgu, din care se trage ramura Delenilor.

Alecu Ghica, tatăl domnului, născut pe la sfîrșitul celei a noua decade a veacului al optsprezecelea și mort logofăt mare la 1850, în vrîstă de șasăzeci și doi de ani, a lasat reputația unui barbat de o cinste și de o integritate fără păreche, de o mare bunatate de inimă și înalțare de suflet, ca și acea a unui mare și sincer patriot, cu idei liberale și naționaliste.

El se bucura în toată țara de o considerație deosebită, străinii cari au venit în contact cu el vorbesc de dînsul cu cel mai mare respect; în fața acestui concert de laude nu există nici un glas discordant.

Încrederea în cinstea și în integritatea lui era atît de mare încît, nu arareori, fost-a luat ca arbitru pentru a tranșa litigiuri din cele mai importante. Cunosc în această privință un fapt care îl caracterizează de minune.

Iaca împrejurarea ce mi-a fost povestită, în toamna anului 1876, de defunctul bancher din Ieși Leib Mayerhoffer, care în vremea lui avea reputația să fie cel mai deștept evreu din țară.

Îl găsisem la maică-mea, cu care avea afaceri, privind portretul lui Alecu Ghica și cu mierare zărisem două lacrimi pe barba lui. Întrebîndu-l la cea dintăi ocazie pentru ce se înduioșase astfeli în fața acestui portret, după oareșcare ezitare el mi-a făcut povestirea ce urmează:

— Dumneta nu știi și nici nu poți pricepe, văzînd lumea de astăzi, ce om sfînt era Alecu Ghica. Eu aveam de-a face cu dînsul și mărturisesc că am cîștigat bani buni de la mîna lui. Odată m-a împins pacatul și l-am cam pîrlit cu o socoteală. Alecu Ghica mi-a plătit pănă la un ban, dar s-a su – parat pe mine și mi-a hotărît să nu-i mai calc în curte. Mi-a părut rău, căci nu numai că cîștigam bine de la casa lui, dar era și cinste să ai de-a face cu dînsul.

Și iaca că în curînd dă o napaste peste mine. O rudă, un fost tovarăș al meu, se scoală cu o pretenție nedreaptă și-mi cere o sumă de bani care, dacă aș fi plătit-o, m-ar ii lasat calic. Pretenția era cu totul nedreaptă, dar el era om cu trecere la mulți boieri și avea de tovarăș în multe afaceri pe un creștin, un boierănaș cum erau pe atunci, cu sprijin pe la judecătorii vremii și om de casă a lui Alecu Ghica. Vei fi auzit dumneta cum erau tribunalele în domnia lui Mihalache Sturdza; ele nu știau decît de ban și de hatîr. Potrivnicul meu, jîdovul, mi-a propus să ne judecăm înaintea rabinului, dar m-am ferit, fiindcă erau prieteni și chiar rude. Eram foarte îngrijit.

Iaca că înainte de termen cu vro două zile, vine un prieten al meu și-mi spune că știe bine cum că judecătorii cari au să ne judece sînt cu totul cîștigați de potrivnicii mei și că nu am alt mijloc de scapare decît să mă rog de Alecu Ghica să mă judece el. Fiind om drept, mă va judeca după dreptate, și banul Costache, așa se numea boierănașul care ma prigonea împreună cu fostul meu tovarăș, nu va îndrăzni să se încerce a fugi de la judecata binefăcătorului său.

M-am tulburat și mai tare, nu am dormit toată noaptea gîndindu-mă cum să fac. Cunoscînd pe Alecu Ghica, nu mă îndoiam că are să mă judece drept, dar nu știam cum să izbutesc să-l fac să primească să ni fie judecător, cum să vorbesc cu dînsul. Pe acea vreme nu era ușor unui jîdov, chiar bogat, să vorbească cu un logofăt mare ca Alecu Ghica, cînd acel boier îl dăduse afară din casă și-i hotărîse să nu-i mai calce în curte.

Văzînd că vremea trece și că numai în dreptatea lui Alecu Ghica este nădejde de scapare, mi-am luat inima în dinți și am pîndit la poarta curții sosirea ceasului primblării lui zilnice la Copou. Cînd am văzut că trăsura trage la scară, iaca-mă și pe mine lîngă oblon.

Boieriul tocmai se dădea jos. Cum m-a zărit, s-a încruntat.

— Ce cauți dumneta aici? Doară ți-am hotărăt că nu vreu să-mi călci în curte! zisu-mi-a el răstit.

Atunci am îngenunchiet și i-am spus că, văzîndu-mă în primejdie să-mi pierd toată averea printr-o pretenție meșteșugită, nu-mi mai rămîne liman de scapare deschis decît în dreptatea lui. Am adăugit că recunosc că i-am greșit, dar că mă căiesc și mă rog să mă judece, arătîndu-mă mulțămit de mai nainte de hotărîrea lui.

Vedeam fața lui îmblînzindu-se pe vreme ce vorbeam. Cînd am isprăvit, mi-a spus să mă scol în picioare, m-a întrebat cu cine mă judec, pricina judecății și deosebite amărunte, la cari am răspuns cît mai bine am putut. Cînd a auzit numele banului Costache, tare s-a minunat. În sfîrșit, mi-a zis:

— Să vii mîni la zece. Pe banul Costache îl voi vesti eu și l-oi face să aducă și pe celalalt potrivnic al dumitale.

Și a doua zi, cînd m-am dus la el, am găsit pe banul Costache și pe fostul meu tovarăș evreu cari mă așteptau și ne-am judecat înaintea logofătului Alecu Ghica. Și logofătul pe care eu îl nedreptățisem, văzînd că am dreptate, mi-a dat dreptate cu toate că-i greșisem, deși la judecată era amestecat un om de casă al său. Și acelui om de casă, văzînd că umblă cu vicleșuguri, i-a zis cuvinte aspre, chiar la acea judecată, și pe urmă am aflat că de atunci l-a departat de pe lîngă el.

Cînd a murit Alecu Ghica, mulți oameni plînsu-l-au, dar nici unul mai mult decît l-am plîns eu. Și de cîte ori ma gîndesc la el îmi vine să plîng. Așa om n-a mai fost și nici nu va mai fi: el era un sfînt adevarat.

Alecu Ghica a fost adversar învierșunat al lui Mihail Sturdza și al abuzurilor ocîrmuirii sale: era privit ca căpetenia opoziției, dar domnul (cu care fusese cumnat) niciodată nu a cutezat să se atingă de el. [… ] Relațiunile lui Alecu Ghica cu buntușnicii, cum li se zicea pretinșilor revoluționari, fiind vederate, și el lucrînd aproape pe față la Stambul împotriva lui vodă, acesta a trimes pe un adiutant să spuie logofătului că-l roagă să plece din Ieși, spre a merge să steie cîtăva vreme la moșia lui Hărpăsăștii, pe lîngă Podul Iloaiei. Alecu Ghica, care primise pe adiutant șăzînd pe un jîlț, cu ciubucul în mînă, și avînd un picior așazat peste celalalt, s-a încruntat, dintr-o mișcare a piciorului a aruncat papucul de pe dînsul în mijlocul odăii, apoi el, care niciodată nu lasa o sudalmă să-i treacă pe buze, a zis ofițerului:

— Spune-i * * * (în locul stelelor puie-se sudalma națională) că nu-mi place să stau la țară și că nu mă mișc Bin Ieși. N-are, dacă-i da mîna, decît să mă ridice cu de-a sila.

Și, alergînd într-un papuc la locul unde căzuse celalalt, l-a ridicat și s-a așazat iar pe jîlț. Vodă nu l-a mai suparat. Scena mi-a fost povestită de maică-mea, care se afla de față.

Alecu Ghica era partizan al Unirii și naționalist fervent: a încurajat atît toate publicațiile cari apăreau în limba noastră, cît și reprezentațiile teatrale date în românește. În casa lui fost-au date cele dintăi reprezentații românești în Ieși, de cătră tineri și tinere din marea boierime, printre cari figurau și fiul gazdei, următorul domn, precum și sora acestuia, Elena.

Cultura lui Alecu Ghica era îngrijită pentru un barbat din vremea lui, cunoștea bine literatura elină și nu era străin nici de acea franceză; vorbea bine franțuzește.

Era barbat foarte mic de stat, nu frumos la față și slăbănog, dar sub acea înfățoșare debilă ascundea o putere erculeană, pe care dealtmintrelea au moștenit-o atît fiul său cît și copiii acestuia.

Acest barbat, care avea reputația că n-a spus o minciună în toată viața lui, avea o curioasă slăbiciune: făcea un haz nespus de istoriile à la Münchhausen, povestite de alții. O dată pe săptămînă strîngea la dînsul, sara, pe cei mai vestiți minciunoși din Moldova: și se ținea acolo un adevarat concurs de minciuni. Tata a asistat la vro două întruniri de acest soi și mi-a povestit unele din minciunile mai de samă ce le-a auzit. Îmi mai aduc aminte încă de două, amîndouă spuse de unul din Venturești, vestiți dealtmintrelea pentru meșteria lor în această artă.

A istorisit cum, într-o vară, era atît de cald, încît racii din iazul lui se făcuse roși cu toții. Apoi a mai povestit de un surugiu vestit al lui, care odată a ajuns la o apă pe care era un pod ce-l credea bun dar, după ce a încăput pe dînsul în goana poștalionilor, a văzut că sînt rupte două capre de la capătul opus. Cu o prezență de spirit admirabilă, a pocnit din bici, și caii, dresați de minune, dintr-o săritură au ajuns dincolo de pod cu trăsură cu tot.

Alecu Ghica a avut mulțămirea să vadă pe fiul său domn după ce, prin trecerea de care se bucura la Reșid-pașa, a contribuit mult la această înalțare. Toată trecerea logofătului n-a împiedecat însă pe Reșid să încaseze de la el pentru acest serviciu respectabila sumă de patruzeci de mii de galbeni.

Alecu Ghica a fost căsătorit cu Elena, fiica lui Grigoraș Sturdza și a domniței Mărioara Calimah, deci soră cu Mihai Sturdza. Căsnicia lor nu a ținut mult, căci nu se înțălegeau deloc. După despărțenie, Elena Sturdza s-a dus să trăiască pe moșiile ei din Basarabia, unde a făcut cunoștința generalului rus Harting, de origine olandeză, cu care s-a căsătorit în a doua cununie și cu care a trăit pănă la moartea ei.

Grigore Ghica, fiul lui Alecu Ghica și al Elenei Sturdza, s-a născut la anul 1804 și a fost crescut în țară, de cătră profesori străini. Pe lîngă o cunoștință temeinică a limbii și a literaturii eline, vorbea și scria foarte curgător și corect atît franțuzește, cît și nemțește și poseda toate cunoștințile ce, pe vremea aceea, trebuia să le posedă un homme du monde. Era un barbat de statură înaltă, uimitor de frumos și înzestrat cu o putere neobișnuită. Frumuseța lui o ținea probabil de la bunică-sa, frumoasa domniță Mărioara, căci nici tată-său, nici maică-sa nu erau frumoși.

S-a căsătorit de tînăr cu domnița Elenco Sturdza, fiica domnitorului Ioniță Sturdza. Un martor ocular mi-a povestit cum, în ziua nunții, a văzut pe Grigore Ghica și pe fiul mai mare al domnului, beizade Neculai, în aceeași trăsură, și cum ișlicele ce le purtau în cap erau atît de mari încît erau siliți să ție capetele plecate, unul spre dreapta și celalalt spre stînga.

Iaca ce zicea, într-un raport de la începutul anului 1826, consulul prusian Kreuchely, despre Alecu Ghica și despre fiul său Grigore:

„Le troisième, Aléko Ghica, qui se trouve encore à Czernovitz, en Bucovine, est d’un caractère beaucoup plus noble et donc beaucoup moins fier, moins vaniteux et possède infiniment plus de connaissances. C’est le fils de ce dernier qui vient d’être marié à la fille du prince, qui pour lors lui donna ad honores le caftan de grand postelnic et grand camarash actuel; jeune homme qui, par son éducation et ses talents, se distingue parmi les Ghica et même parmi toute la noblesse du pays…”

(Al treilea, Alecu Ghica, care se află încă la Cernăuți, în Bucovina, este de un caracter mult mai nobil și prin urmare mult mai puțin fudul, mai puțin vanitos și posedă infinit mai multe cunoștinți. Fiul acestuia de pe urmă a fost căsătorit de curînd cu fata domnului, care i-a dat, cu această împrejurare, caftanul de postelnic ad honores și de mare camaraș în activitate; tînăr care, prin creșterea și talentele lui, se deosebește nu numai printre toți Ghiculeștii, dar și printre toată nobilimea țării…)

Căsnicia lui Grigore Ghica cu domnița Elenco a fost de scurtă durată: tînăra soție avea toate calitățile esențiale unei soții credincioase, unei mame bune și unei gospodine de frunte, dar îi lipseau și toate aspirațiunile cătră ideal, precum și aproape orice cultură, apoi era departe de a fi frumoasă. Iar tînărul soț, cel mai frumos barbat din toată Moldova, primise o creștere cu totul europeană, iar mintea lui era pornită spre idealuri de tot feliul; cei doi soți nu aveau deci nici o aplecare comună. Cunoștința lui Grigore Ghica cu frumoasa și vesela Anica Catargiu, strălucitoare de duh, a dat ultima lovitură căsniciei lor: s-au înțăles spre a se despărți fără scandal, Grigore Ghica s-a căsătorit cu Anica Catargiu, și domnița Elenco a devenit în urmă a doua soție a preabogatului Alecu Balș, a acelui care, la 1857, stăpînea optzeci de mii de fălci.

Anica era fiica lui Iordache Catargiu și a Elisabetei Rosetti. La vrîsta de treisprezece ani fusese căsătorită cu Ion Buhuș, ultimul vlastar al ilustrei familii Buhuș, pe care o putem urmări prin documente pănă la domnia lui Alexandru cel Bun. Ea era o copilă care se mai juca cu păpușa și după căsătorie; de o frumuseță strălucitoare, veselă, plină de viață. El era un boier foarte cinstit, foarte bogat, dar ajuns la vrîstă coaptă, hursuz, cu desăvîrșire lipsit de cultură și înzestrat cu o inteligență cu mult sub mijlocie: el o adora, ea nu-l putea suferi s-au despărțit după puține luni de căsătorie. Bineînțăles că nu ea alesese pe Buhuș: tată-său îi hotărîse pur și simplu că are să se căsătorească cu el și te întrebi pentru ce a silit-o la această căsătorie, căci doară numai saracă nu era, maică-sa, de la care moștenise, fiind una din cele mai bogate partide din Moldova.

Dacă pănă atunci Grigore Ghica fusese soț necredincios și nestatornic în dragoste, noua lui soție, a cărei frumuseță ajunsese acuma la deplină dezvoltare, a știut, cît a trăit, să fie singură stăpînă pe inima lui. Toți contimporanii con – glăsuiau pentru a lăuda farmecul ei deosebit, spiritul și veselia ei.

Întăiul ei soț, Buhuș, care nu putea s-o uite, îi ceruse voie să vie s-o vadă din cînd în cînd și maică-mea îmi povestea că singură l-a auzit zicînd foastei sale soții că înțălege acuma de ce ea n-a putut să trăiască cu dînsul, căci el nu era vrednic de ea și a avut toată dreptatea să-l lese.

Din nenorocire, nici a doua căsnicie a Anicăi n-a fos: de lungă durată; a ținut de-abia șăse ani, după cari o boală crudă a dus-o în mormînt pe cînd se afla, împreună cu soțul ei, pentru afaceri de ale lui, în Chișinău, unde se găsește mormîntul ei.

Moartea soției iubite a fost adînc simțită de bunul meu: durerea nu i-a fost numai mare, dar el nu s-a mai mîngîiet niciodată. De atunci datează melancolia și tristeța de can pănă la sfîrșitul zilelor a fost stăpînit. Din ateu convins ce fusese pănă atunci, a căzut, în urma acelei cumplite lovituri, în celalalt extrem, devenind mai mult decît evlavios.

Cedînd stăruinților moșului (unchiului) său, Mihai Sturdza, a primit, pe la 1843—1844, slujba de visternic și chipul în care a îndeplinit această însărcinare i-a adus mulțămirile Obșteștei Adunări. Dar abuzurile domnului sapase un abis întreg între el și toată tinerimea dornică de reforme, a cărei călăuză era Alecu Ghica și din care făcea bineînțăles parte și fiul său. Numai faptului că în momentul izbuhnirii mișcării de la 1848 nu se afla în Ieși trebuie atribuită împrejurarea că vodă n-a luat nici o măsură împotriva lui. Pe cînd se întorcea de la Viena, unde se dusese ca să aducă din pension, în’ țară, pe maică-mea, vaporul pe care se aflau s-a încrucișăt, la Giurgiu, cu acel pe care moșu-meu Lascar și ceilalți moldoveni desțarați, cari la Brăila scapase de sub escorta lui Miscenko (7), se duceau la Baziaș. Grigore Ghica, care aflase în drum despre întîmplările de la Ieși, a strigat vaporului venind din jos, care acostase aproape de acel pe care se afla: „Oare nu se află pe acel vapor nici un moldovan pribeag?” Iar ei, prietenii și tovarășii lui de luptă, i-au răspuns îndată și astfeli au putut schimba cîteva cuvinte de la vapor la vapor.

Capitolul XII. Cîte ceva despre lumea din domnia lui Grigore Ghica

Din Întăia lui căsătorie Grigore Ghica a avut trei fii: beizadelele Costache, Iancu și Alecu, precum și o fiică, domnița Catinca, căsătorită cu Neculai Mavrocordat. Din a doua căsătorie s-au născut maică-mea și mătușă-mea Natalia.

Cei trei fii au fost încredințați creșterii ofițerului elvețian Gregoire de Girard, la Fribourg, de unde s-au întors în Moldova numai cînd cel mai tînăr din ei, Alecu, împlinea douăzeci de ani.

Beizade Costache și-a început cariera cu slujba de postelnic și secretar de stat, a sfîrșit-o în calitate de membru la. Curtea de Casație; s-a săvîrșit din viață la 1874.

Beizade Iancu, cu mult cel mai capabil din ei, a intrat în miliție, ajungînd cu o răpegiune vertiginoasă la gradul de general. A fost în mai multe rînduri, pentru ultima oara în 1866, sub guvernul provizor și sub principele Carol, ministru de Război. Și-a terminat viața și cariera diplomatică ca ministru plenipotențiar la Peterburg și, în această calitate, a dovedit însușiri deosebite și a făcut țării servicii însamnate în împrejurări excepțional de grele, cari cereau un tact deosebit și mult spirit de prezență.

El a fost în tinerețe eroul unei aventuri care a făcut mult zgomot în saloanele de atunci. Nu știu în urma căror îndemnuri, se pripășise în Ieși, în primii ani ai domniei lui Grigore Ghica, o celebritate a jumătății de lume pariziene, vestita Rose Pompon. A făcut cunoștința lui beizade Iancu și acesta s-a amorezat de demimondenă. Dar ea, după cum zice francezul, i-a ținut cofetul sus, declarîndu-i că nu va aparținea decît acelui ce-i va fi soț legiuit. Degeaba rugatu-sau beizade Iancu să aibă milă de suferințile lui, degeaba aratatu-i-a că, dată fiind situația părintelui său, nu va fi nici într-un caz lasat să contracteze o asemene căsătorie, Rose Pompon a ramas inexorabilă, răspunzînd că, în Moldova, nici actele civile, nici căsătoria civilă nu există, că o căsătorie religioasă poate să fie clandestină și că, după cîte a auzit despre popii ortodocși, nu trebuie să fie greu să se găsască unul care, dacă va fi bine plătit, nu se va da înapoi de la săvîrșirea unei asemene cununii. Eeizade Iancu, văzînd pe de o parte că franceza nu se moaie și ține cu tot înadinsul să devie noră de domnitor, iar pe de alta nevoind să renunțe la poftele stîrnite de farmecele ei, a sfîrșit prin a consimți la căsătorie. Au fost cununați într-o sară, în locuința unui prieten al beizadelei, de cătră un popă a cărui barbă și cîntece pe nas nu lasau absolut nimica de dorit. Isaia a dănțuit și „ceasul ciobanului” a sunat pentru noii soți. Rose Pompon făcea acuma planuri pentru a stabili modul cel mai practic, dar totodată cel mai impresionant, pentru a da în vileag legăturile cari o uneau cu domnul. Moldovei. Dar acesta a aflat despre săvîrșirea căsătoriei în chestiune și oricine își poate închipui supararea și indignarea de care a fost cuprins. Dar această suparare a trecut răpede, căci beizadeaua, apucată din scurt, s-a grăbit să destăinuiască că nu se celebrase nici o căsătorie adevarată, căci popa cu barba cea neagră, care cînta așa de frumos din nas, nu era decît o slugă deșteaptă care nu avea nimică de împărțit cu darul preuției. Vodă s-a grăbit să facă fiului său cuvenita dojană pentru că își bătuse joc de cel sfinte, mai dîndu-i și cîteva zile de arest, iar pe Rose Pompon a pus s-o împacheteze într-o trăsură cu cai de poștă și a trimes-o, după cererea ei, la București. Aici, după cum însăș mărturisește în memoriile ei, s-a mîngîiet de pierderea tînărului fiu de domn prin cucerirea bătrînului feldmareșal Paskievici [… ].

Al treilea fiu al lui Grigore Ghica, Alecu, a îmbrățoșat și el cariera militară, dar — deși s-a ținut de dînsa în chip mult mai statornic decît frate-său — înaintarea i-a fost ne – asamanat mai înceată. A părăsit armata la 1866, cu gradul de locotenent-colonel, și s-a săvîrșitj din viață în Ieși, la vrîsta de șaptezeci de ani trecuți, vrîstă ce nu a atins-o nici unul din ceilalți copii ai lui vodă Ghica.

Printre multe alte istorisiri nostime, beizade Alecu Ghica mi-a povestit, pe la 1868 sau 1869, o călătorie de la Ieși la Paris, ce a făcut-o prin anul 1850, cu maică-sa, domnița Elenco, cu soțul ei Alecu Balș, poreclit Cucoșul, cu fiul lor Alecu și profesorul acestuia, elvețianul Jules Bolomey. Cele povestite de beizade Alecu despre acea călătorie alcătuiau un portret cît se poate de viu și de drastic al mentalității și al gradului de cultură al acelor membri ai boierimii noastre cari pănă atunci se europenizase numai în îmbrăcăminte. Din nenorocire, după mai bine de jumatate de veac de cînd le-am auzit, am uitat șirul întîmplărilor, care de care mai carafeteristice, ale acestei călătorii, nemaiamintindu-mi decît de două sau trei fapte.

Mama lui beizade Alecu, fiica lui Ioniță Sturdza-vodă, era o persoană mai mult decît econoamă. Cînd era nemulțămită de serviciul de care avea parte la vreun otel, interzicea lui beizade, care ducea geanta cu banii, să deie „macar o para” bacșiș servitorilor otelului; iar cînd era mulțămită, poroncea:

— Alecule, dă-li cîte o jumatate de sorocovăț! (Trebuie să se știe că un sorocovăț valora doi lei vechi și șăsăsprezece parale sau cam șăptezeci și cinci de bani, prin urmare jumatate de sorocovăț făcea treizeci și șăpte de bani.)

Beizade Alecu, pentru ca întreaga societate să nu se facă de rîs, dădea bacșișuri și acolo unde maică-sa îi interzicea asemene daruri, iar acolo unde era autorizat să deie, dădea ceea ce se cuvenea. Apoi se înțălesese cu Bolomey, însărcinat cu ținerea socotelilor fiindcă scria foarte frumos, să direagă socotelile în consecință, majorînd prețurile acolo unde ele nu se mai puteau discuta sau controla.

Mai rău fost-a cînd fata lui Ioniță-vodă Sturdza supărîndu-se, fiindcă un otelier, prin Austria-de-Sus, nevoind să reducă o socoteală ce i se părea exagerată și ridicînd puțin glasul după ce ea începuse să strige la el, a poroncit fiului bău:

— Alecule, trage-i numaidecît vro cîteva părechi de palme. Acuma, numaidecît! Ce stai ca un prost?

Și domnița bătea din picior.

Beizade Alecu zicea că neamțul era cu umerele, gîtul și tot capul mai nalt decît el, și larg, în proporție, apoi avea la îndămînă cel puțin douăzeci de chelneri, de portari etc… Cu mare nevoie putut-a el să liniștească pe apriga domniță și s-a facă să înțăleagă că ei nu se află acuma în țară, că otelierii nemți sînt altfeli deprinși decît hangiii jidovi de la noi și mai ales că poliția lor are tot soiul de obiceiuri supărătoare. Dar domnița a ramas suparată în acea zi și, spre sară, și-a trecut necazul cinstind pe camerista ei țigancă, în public, au știu pentru ce vină neînsamnată sau poate chiar închipuită, cu două zdravene părechi de palme.

Cîteva zile după sosirea lor la Paris, beizadea Alecu ducea pe logofătul Alecu Balș la nu știu ce expoziție; erau cu trăsura și logofătul avea în mînă ciubucul aprins. Cînd au ajuns în strada în care se afla localul unde mergeau, au dat de o interminabilă coadă de trăsuri, așteptînd fiecare, sub ochiul unui sergent de oraș, rîndul ei să treacă la scară. Așteptarea părîndu-i lungă, logofătul a spus fiastrului său:

— Da spune polițistului celuia că sînt eu, logofătul Alecu Balș, să ne lese să trecem înainte.

Moșu-meu s-a încercat să-l facă să înțăleagă că aici, în Paris, sergenții de oraș nu știu de el și că fiecare trebuie să-și aștepte rîndul. Tocmai în mijlocul acestei explicații, trece o trăsură în care se afla un personagiu oficial, care avea un coupe file, și toată lumea se grăbește să-i facă loc.

— Vezi, zise atunci logofătul, vezi cum i se face loc dacă se știe cine este. Am să-i spun și eu — și cu ciubucul face sămn sergentului de oraș să s-apropie.

Polițistul nu s-a mișcat, dar s-a uitat la boier în chip puțin prietenos. Atunci logofătul, în ceea ce își închipuia că este franțuzască, i-a strigat că el este logofătul Alecu Balș și vra ca trăsura lui să treacă înainte, gesticulînd totodată cu ciubucul în mînă. Iar sergentul, cu glasul lui cel mai morocănos și mai cazon:

— Voulez-vous taire vot’ bec, bourgeois! Ou bien preferez-vous faire un tour au poște? (Vrei să taci din plisc, burgheze! Sau preferi să faci o plimbare la post?)

Aerul și tonul sergentului de oraș supărînd pe logofăt, el a zis lui beizade Alecu:

— Ce zice? Mi se pare că se obrăznicește! Spune-i să tacă și să ni deie drumul, că acuș îl pocnesc cu ciubucu-n cap!

Și logofătul schița totodată gestul că ridică ciubucul, dar beizade Alecu, punînd mîna pe țevia de cireș, cu mare greu l-a liniștit.

Și, cînd au ajuns, în sfîrșit, la scara la care trebuiau să se deie jos, n-a fost mai ușor să-l facă pe logofăt să lese în trăsură ciubucul aprins pe care voia numaidecît să-l ieie cu el.

Domnia lui Grigore Ghica a fost momentul celei mai mari străluciri a societății boierești din Ieși și chiar din întreaga Moldovă. Multe averi erau zdruncinate, multe moșii ipotecate pentru aproape întregimea valorii, dar boierimea părea cuprinsă de un vîrtej; puțini erau acei cari nu cheltuiau mai mult decît venitul lor, rari de tot acei cari mai puneau deoparte. Numărul acelor crescuți europenește și asupra cărora cultura și gusturile apusene pusese o întipărire mai mult sau mai puțin temeinică sporise în chip uimitor. Agoi mai mare încă era numărul acelora cari călătorise în strainatate sub pretext de băi sau numai din dorința s-o cunoască. Și astfeli se adusese din Apus, pe lîngă obiceiuri și lucruri mai mult sau mai puțin folositoare, obiceiuri, mode și gusturi avînd curs în acele țări. La suprafață, modul de trai al boierimii se asamana din ce în ce mai mult cu acel al lumii mari din țările în cari călătorise. Căile ferate se mai apropiese de noi, transportul pe mare se organizase, numărul străinilor cari veneau în țară creștea din an în an, toate aceste împrejurări contribuiau să deie o față din ce în ce mai europeană micii obștii boierești care alcătuia ceea ce se numea înalta societate a leșului.

Majoritatea boierilor celor mari cari trăiau în Ieși locuiau în niște case clădite de ci sau de părinții lor, de proporții mărețe, cuprinzînd o mulțime de încăperi, dintre cari multe saloane mari și înalte. Multe din aceste case erau încunjurate dc grădini și de curți cu număroase atenanse, în cari se adăposteau adevarate turme de slugi, șuri cu număroase trăsuri de toate categoriile, grajdiuri cu număroși cai, grajdiuri pentru bivoliți și vaci de lapte, găinării și alte heiuri gospodărești. În casa principală și în dependențe erau cămări și gherghiruri din bielșug, în cari se pastrau proviziile aduse de la moșii; pivniți mari conțineau poloboacele cu vin venite de la podgoriile boieriului, pline cu vinațuri minunate, în compunerea cărora chimia nu juca atunci nici un rol. Hrana și serviciul costau încă prea puțin atunci stăpînilor vastelor latifundii cari mai erau în mîinile marii boierimi.

Casele erau acuma luxos mobilate, caii frumoși, trăsurile bine ținute, slugile corect îmbracate și bine stilate, bucătăria pe jumatate răsăriteană, pe jumatate apusană, foarte gustoasă, vinurile minunate. Barbații eleganți, cu maniere distinse, îndeobște deștepți, unii plini de duh, avînd o cultură generală îndestulătoare pentru „barbați ai lumii”, deși superficială, mulți din ei bucurîndu-se de o înfățoșare frumoasă.

Dar marele farmec, marea podoabă, marea atracție a acelei societăți o alcătuiau femeile. Toți străinii cari au trecut prin Moldova de atunci au ramas cu desăvîrșire farmacați de frumuseța, de deosebita distincțiune, de agerimea de spirit a moldovencei de neam, au ramas uimiți de gradul de cultură ce ea știuse să și-l însușască în timp atît de scurt.

Erau pe acea vreme în Ieși poate vro patruzeci de case deschise, adică de case cari primeau în fiecare zi, în cari nu numai prietenii din cercul mai intim, dar chiar și simplele cunoștinți puteau să vie în fiecare zi la masă, fără a fi poftite sau fără a se anunța, și în cari se primea în fiecare sară. Mesele cele mari și seratele se țineau lanț. Toți contimporanii, străini ca și pămînteni, mi-au descris cu însuflețire aspectul încîntător al unei săli de bal sau de teatru de pe acea vreme, gustul și eleganța de ton sobru al acelor adunări de frumuseți.

Cneazul Alexandru Cantacuzino (acel care după Unire a fost ani îndelungați membru la Curtea de Casație), un profesor de vînătoare al meu, despre care voi mai vorbi, mi-a povestit cum [… ] la un bal, a văzut pe comandantul trupelor împărătești, principele Urusov, făcînd cu ochii ocolul sălii și numărînd pe degete.

— Ce numeri cu atîta atențiune, principe, — întrebatu-l-a.

— Număr femeile frumoase. Niciodată n-am văzut așa de multe adunate la un loc. Uite, toate sînt frumoase. Numai doamna cea măruntă de lîngă ușă se poate numi urîtă.

— Da, principe, răspunse cneazul Alexandru, dar acea doamnă este ruscă.

Într-adevăr, doamna care detona în acea adunare de frumusețe era fiica unui general rus, căsătorită cu un boier moldovan; mai pot însă adăugi că era deosebit de slută.

Din casele cele mai în vază pe atunci în Ieși acea a visternicului Neculai Roznovanu trecea drept cea mai bogată și cea dintăi din Ieși, acea unde se țineau adunările cele mai număroase și în cari se desfășura cel mai mare lux.

Casa visternicului Alecu Sturdza, căsătorit cu contesa Elena, născută Ghica, despre care am mai vorbit, soră cu cucoana Marghiolița Raznovanu, fusese asemene foarte în vază, stăpîna casei fiind foarte ahtiată de dorința să deie ea tonul în societatea leșului. (Se povestește că, fiind rugata de vodă Ghica, cu care era vară primară, să cumpere cu prilejul unei călătorii a ei la Paris, mobilierul trebuitor pentru curtea domnească, a adus o sută de lăzi de mobile pentru palat și o sută și una pentru casa ei.)

În vază mai erau casele hatmanului Neculai Mavrocordat, a hatmanului Toderaș Balș, a vornicului Lascar Bogdan, a logofătului Costin Catargiu, a vornicului Dumitrache Cantacuzino Pașcanu și multe altele.

Nu este lucru de mierare dacă, în asemenea societate, se iveau călcări a credinței conjugale, că într-acel șirag de frumusețe erau și femei cari își înșalau barbații. Numărul femeilor cinstite, al mamelor bune și al gospodinelor vrednice era cu bună samă mai mare, apoi trebuie adăugit că mai toate acele ale căror viață a dat prilej de vorbă avusese nenorocul să cadă peste barbați vițioși sau cu deosebire ușurateci, necredincioși și ei, cari, prin purtarea și exemplul lor, le-au împins și pe ele la desfrîu.

Trist și cu deosebire rușinos fost-a faptul că unele din ele nu s-au dat înapoi să păcătuiască cu străinii cari ocupau țara, dînd astfeli loc la scandaluri răsunătoare, cari numai cinste n-au făcut boierimii și țării.

Fiindcă sînt la acest capitol, voi povesti un cuvînt de spirit ieșit din gura acelei care dacă, în ochii multora, trecea drept cea mai frumoasă femeie din Ieși, avea în schimb și reputația cea mai deplorabilă: frumoasa Cocrițoaie, Întăia soție a lui Cocriță (Constantin) Cazimir. Ea trecea drept amanta (plătită) a principelui Urusov, comandantul trupelor rusești în Moldova.

În ziua în care s-a răspîndit în Ieși vestea despre în – frîngerea, la Calafat, a rușilor de cătră turci, Urusov întîlnește la un bal pe foasta madame Cocriță, cum se încăpățina lumea s-o numească și după divorțul ei, uimitor de frumoasă și purtînd o coafură nouă care-i șădea de minune. Începe îndată a-i face cele mai vii complimente:

— Comme vous êtes belle ce soir, madame, encore plus belle que de coutume! Et quelle adorable coiffure! Vos cheveux sur les tempes sont si joliment brossés en arrière! (Ce frumoasă sînteți în astă-sară, doamnă, încă mai frumoasă decît de obicei! Și ce coafură adorabilă! Părul dumneavoastră pe tîmple este atît de frumos periet înapoi!)

Iar ea îi răspunse:

— Pas aussi bien que les russes a Calafat! (Nu așa de bine ca rușii la Calafat!)

Pentru a înțălege bine sarea răspunsului, trebuie știut că francezii întrebuințază cuvîntul „brosse” în sensul de bătut bine, „bătut măr”, cum zicem noi, moldovenii. Dacă acest răspuns a pus sau nu capăt legăturilor lor de dragoste, nu am putut afla.

Faptul că și-ar fi precupețind frumuseța pricinuia cel mai mare scandal, căci cucoanele din societatea ieșană de pe acea vreme, dacă păcătuiau din dragoste sau pentru plăcere, afară de prea puține excepțiuni, priveau ca cea mai mare rușine și necinste să-și vîndă trupul pe bani.

Ghiță Cădiman, directorul de pe vreme al agiei (prefectura de poliție), trecea drept procuratorul de femei al căpeteniilor oștirii muscălești, în schimbul unor considerațiuni bănești și a unor mici decorații. Se făcuse chiar, asupra lui, următoarele versuri în rusască de mahala:

Slîș, slîș, Ghiță, Podavai madam Cocriță, la tibe davai cruciliță.

Adică:

Ascultă, ascultă, Ghiță,

Fă să tragă înainte madam Cocriță,

Și eu ți-oi da crucilița.

Era, pănă în anii’ din urmă, obicei ca birjarilor ruși din Ieși să li strigi „podavai”, cînd voiai ca ei să tragă la scară pentru ca să te sui în trăsură. Bineînțăles că Ghiță Căliman numai de stima și de considerația lumii nu se bucura.

Amintirile mele de copil datează din vremea care a urmat îndată după retragerea trupelor austriace, la 1856—57. Nu voi uita niciodată simțimintele de ură și de dispreț cu cari femeile cari aveau îngrijirea mea și a surorilor mele, slugile casei, vatajii, vechilii și număroșii boierănași, protejați ai tatei, cu soțiile și familiile lor, vorbeau de austriaci, de „varvaria”, de aroganța, de pretențiile și de meschinăria lor. Părinții mei au confirmat cu desăvîrșire aceste spuse, arătînd la rîndul lor, că ostașii cesaro-crăiești s-au arătat absolut nesuferiți, mai cu samă ofițerii: plini de pretenții, niciodată mulțămiți de cel ce li se oferea, chiar în casele boierești cele mai bogate, în cari aveau parte de un trai de care cei mulți dintre ei nici nu visase să se bucure acasă la ei. Apoi erau foarte brutali cătră cei mici și pentru cel mai mic temei scoteau sabia și, fără nici un temei, prea adesa loveau cu tăiușul.

Trăiau deosebit de rău cu mina de grenadiri moldoveni în garnizoană în Ieși (bunul meu crease un al doilea batalion de infanterie), rixele între ei și aceștia erau frecvente și de obicei se isprăveau cu izbînda moldovenilor. Francezul Souiris, adus de bunul meu pentru a da miliției lecții de gimnastică și de scrimă și stabilit pe urmă în Ieși, mi-a povestit, mult în urmă, o mulțime de isprăvi de acest feli ale elevilor lui. Mulți soldați austriaci au văzut uniformele lor albe necinstite de glodul din fundul Bahluiului. Trebuie să lămuresc că acei puțini oșteni moldoveni erau oameni prinși cu arcanul, după ce-i desemnau vornicii și fruntașii satelor ca fiind cei mai impușcă-n lună și cei mai mari bătăuși din sat, apoi erau, toți, niște urieși. [… ]

Traiul în curțile boierești de la țară nu era mai puțin plăcut și mai puțin larg decît în acele din Ieși. Țara se acoperise, mai ales de la 1840 încoace, de așăzări frumoase, cele mai multe avînd grădini minunate; care de care se întrecea în lărgimea și bogăția ospitalității, de care putea să se bucure oricine venea s-o ceară. Cea mai splendidă se dădea la Stînca, reședința de vară a visternicului Neculai Roznovanu, situata la cîțiva kilometri de Ieși, veșnic plină, în cursul verii, de lumea cea mai aleasă din țară și care mai ospăta pe toți străinii de distincțiune stînd în țară sau trecînd numai printr-însa. Nenumarate erau cele ținute pe un picior mai puțin high life, dar foarte larg și foarte comfortabil. Vestite erau curțile de la Mărășăști, ale logofătului Costin Catargiu, și de la Onești, ale hatmanului Alecu Asian, veșnic pline de oaspeți, cari se bucurau în ele de o ospitalitate cu totul patriarcală.

Gradul general de cultură al boierimii sporise mult în acest deceniu, dar trebuie să recunosc că femeile aratau în această privință aplecări superioare acelor manifestate de barbați, ele erau mai ales mult mai în curent decît ei asupra mișcării literare din Apus. Precum era firesc, ceteau mai ales cărți franceze, dar nici literatura germană nu era neglijată; multe din ele mai vorbeau italienește și englezește.

Cu toată bunăvoință și cu toată umanitatea domnului, rălele tratamente la cari erau supuși nu numai robii, dar și țaranii au urmat să fie întîmplări de toată ziua, de tot ceasul și de pretutindeni. Se bătea la țară, se bătea la oraș. Care din noi, cei născuți înainte și îndată după jumatatea veacului trecut, n-am auzit de vestitul comisar Urzică din Ieși, groaza tuturor slugilor și a întregii sărăcimi din capitala Moldovei. El, la agie, avea specialitatea bătăilor; era însărcinat să execute sentințele corecționale pronunțate de tribunalul care funcționa la acea autoritate judecînd contra – vențiunile polițienești și delictele mai ușoare. Penalitatea care se pronunța aici mai adesa era un număr, mai mare sau mai mic, de lovituri de nuiele, aplicat pe partea cea mai cărnoasă a trupului vinovatului.

Dar Urzică mai era o fire foarte îndatoritoare… cătră cei puternici sau cătră acei cari îl plăteau, sau de cari avea interes. Boieriul care nu mai ținea vatav de ogradă sau nu voia să se facă gălăgie, să s-audă țipete în curtea lui, trimetea pe sluga care voia s-o certe, albă sau smolită la față, cu un răvășel (scrisorică) cătră Urzică. În acel răvășel, Urzică era rugat „să tragă” douăzeci și cinci sau treizeci, sau cincizeci, sau chiar și mai multe lovituri de vergi aducătoriului sau aducătoarei și totdeauna Urzică împlinea dorința trimețătoriului. S-înțălege că soarta purtătorilor de asemene răvășele cătră Urzică era cunoscută și că nenorocitul trimes în asemene însărcinare știa ce-l așteaptă. Dar ce să facă? Să nu se ducă? S-ar fi dat de știre groaznicului comisar care pe loc ar fi trimes să ridice pe nesupus și i-ar fi administrat o porție dublă.

Și la țară nu era doară mai bine. Un bătrîn a cărui veracitate nu am nici un temei s-o pun la îndoială mi-a povestit că, într-o zi, mergînd pentru nu mai știu ce treabă la isprăvnicia din Vaslui, a auzit, pe ispravnic, care se afla la fereastră, strigînd slujitorilor cari se aflau în curte să umfle pe vornicul nu știu al cărui sat, care se aratase negligent în strîngerea birului, să-l puie jos și „să-i tragă”. Cînd acel de la care țin povestirea a intrat la ispravnic, se auzeau atît loviturile cît și vaietele nenorocitului vornic. Și pe cînd cunoscutul meu convorbea cu ispravnicul, vaietele tot urmau.

Atunci, cuprins de milă, cunoscutul meu a spus ispravnicului:

— Dar, cu voia dumneavoastră, cucoane Cutare, oare cazacii nu l-au bătut destul pe acel Vornic?

— Cum? Tot îl mai bat, zise ispravnicul, eu uitasem de el și numai acuma bag de samă că se văietă.

Apoi, mergînd la fercastă, a strigat:

— Măi ticăloșilor, lasați-l, că doară nu v-am spus să-l bateți pănă la moarte.

Iar cătră interlocutorul său a adăugit:

— Ce salbateci sînt oamenii iștia! Nu poți avea nici o nădejde într-înșii.

Și acest obicei ticălos, această rușine, acest pacat a urmat să fie ultima ratio a administrației în România nu numai sub căimăcamii, sub Cuza, sub Carol, dar ne necinstește și azi cînd chiar, culme de ticăloșie și de rușine, l-am reintrodus în țările române pe cari o soartă norocoasă le-a alipit de noi. Regatul român liberator a readus în Bucovina, în Ardeal, în Banat cele fünfundzwanzig uitate de românii de acolo încă de la 1848, și, altă culme, le-a readus și în Basarabia, unde le desființase de jumătate de veac pănă și oropsitul țarism. Cînd oare se va isprăvi cu această rușine?

Apoi, dacă Grigore Ghica desființase pedeapsa cu moartea, el nu parvenise să desființeze și „loviturile criminale”, la cari, pe lîngă închisoare sau muncă silnică, erau supuși acei condamnați pentru crimă. Maică-mea mi-a descris în mai multe rînduri cumplita priveliște ce uneori întîlneai pe ulițele leșului: un nenorocit, gol pănă la brîu, cu spinarea însîngerată, mînat cu harapnicul în mînă de calău care ținea un lanț prins de mîna osînditului, escortat de slujitori și primblat prin oraș spre a fi întins jos la anumite răspîntii ca să primească un număr hotărît de lovituri de bici. Îmi mai povestea oroarea de care era cuprinsă, în asemenea ocaziuni, la vederea călăului, Gavril Buzatu, un țigan care spînzurase zecimi de ființi omenești în vremea lui Mihai Sturdza. El fusese însuș ucigaș și obținuse cruțarea vieții numai fiindcă primise să îndeplinească cumplita slujbă pentru care, spre cinstea neamului moldovenesc, nu se găsise alt candidat în toată țara.

Aceste rămășiți ale barbariei în care se dezvoltase țările noastre erau umbrele tabloului, dealtmintrelea atît de blînd și de atrăgător, ce-l alcătuia Moldova de atunci.