Amintiri din copilărie

Capitolul I. Cele dintăi amintiri

M-am născut în noaptea după Ziua crucii a anului 1853 în Ieși, în casa tatei, pe Podul Roșu, unde se află astăzi Gimnaziul „Alexandru cel Bun”. Mama a încercat să mă hrănească cu laptele ei, dar eram din cale-afară mîncăcios, a trebuit să renunțe după puține zile și mi s-a luat o mancă foarte de treabă, soția unui birjar din Ieși, numit Neculai Roșu, unul din cei mai vajnici bețivi din capitala Moldovei.

Cele dintăi rugăciuni după naștere mi-au fost cetite de vlădica Racoviță de la „Sfîntul Spiridon”. Părinții mei pierduse înainte de mine doi copii, o fată și un băiet, și, cu toate că eram un copil foarte voinic, mintea mamei fiind impresionată de pierderea celorlalți doi, deși nu era deloc superstițioasă, se temea să nu fie ursită a nu avea parte de copiii ce-i năștea. Vlădica Racoviță de la „Sfîntul Spiridon”, un urmaș direct al familiei Racoviță celei adevarate, care dăduse doi domni Moldovei, era un barbat mic la stat, slăbănog, ghebos și aproape cu desăvîrșire spîn. Numai cu mare greu consimțise mitropolitul de pe vreme să-l hirotonească, căci darul preuției se refuza de obicei acelor barbați al căror fizic era din cale-afară ingrat și de natură să stîrnească rîsul. Și vlădica Racoviță avea mai mult înfățoșare de momiță decît de om. Dar era în schimb un adevarat sfînt: de o curățenie de viață care nu lasa nimica de dorit și de o dezinteresare fără mărgini, blînd, simplu, dînd nevoieșilor pănă la cel de pe urmă ban, veșnic gata să mîngîie durerile, să dea ajutor la împacarea vrăjbilor și a dihoniilor ce-i ajungeau la cunoștință și să insufle nădejde celor deznădăjduiți: era idolul sărăcimii. Singura slăbăciune ce i se cunoștea era o adevarată patimă pentru tiutiunul cel bun. După ce a isprăvit molitvele ce ni le-a cetit, a zis mamei:

— Să știi, domniță, că băietul aista are să-ți trăiască, doară vlădica cel ghebos i-o cetit rugăciunile și ghebul lui are noroc la copii.

Părinții mei duceau atunci un trai foarte luxos: slugi, trăsuri și cai erau o mulțime și știu că aveam o trăsură, doi cai și un vezeteu înadins pentru mine. Dar acel vezeteu era un țigan negru la față ca fundul ceaunului, îmbracat cu straie curate, dar de rînd, pe cînd Sava, vezeteul mamei, era moldovean, alb la față, purta numai favoriți și avea o livrea din cele mai elegante, de culoare albastru-deschis, împodobită cu galoane de argint. Și eu, după cît îmi istorisea mai tîrziu mama, suparat să tot fiu condus de țiganul urît și neelegant, făceam niște scene cumplite de cîte ori era să ies la plimbare, la Copou. Cînd mama era singură acasă, poroncea să se suie Sava pe capra trăsurii mele, dar cînd era și tata de față mă astîmparam și nu mai făceam nici o scenă, știam doar că corecțiunea este gata.

Întăia amintire precisă ce o am datează din toamna anului 1856, de la nașterea surorii mele Maria: eram atunci de trei ani și o lună; din acel moment șirul amintirilor mele devine din ce în ce mai complect.

Țin bine minte de ghidușiile lui Neculai Cozadin, vatavul nostru de ogradă, cînd voia să mă facă să rîd. El era un văr primar al lui Cuza (domnitorul), al lui Dumitrache și al lui Grigore Cozadin, doi mari bogatași de pe vreme, fiind copil din flori al unei surori a tatălui Cozadineștilor și a mamei lui Cuza. Intrase în miliția moldovenească la înființarea ei, urmase cursul de instrucție la care fusese supuși recruții moldoveni de ruși, la Odesa, și slujise șaisprezece ani în escadronul de cavalerie, retrăgîndu-se cu gradul de îndîrofițer (unterofițer), cum se zicea atunci subofițerilor. Era un barbat de o cinste exemplară și de un devotament absolut cătră tata, pentru slujba căruia ar fi fost oricînd gata să-și expuie zilele. Soția lui, mama Anghelina, era o grecoiacă, renumită pentru meșteria în facerea dulcețurilor, a vutcelor, a murăturilor și a tuturor preparațiunilor care alcătuiau cel mai mare merit al unei cămărășițe, slujbă ce o îndeplinea în casa nostră. De corăbielele ei îmi aduc aminte cu jînd și acuma, de atunci n-am mai mîncat așa de bune.

Bunica vorbea de Anghelina în termenii cei mai elogioși, recunoscîndu-i superioritatea în facerea corăbielelor și a rahatului. Femeie de o cinste exemplară, era cumplit de temută de slugile de jos: bucătării, băieții la bufet și fetele din casă aparținînd neamului țigănesc; ei și ele mi-au povestit pe urmă într-un glas că umbla cu harapnicul sub pestelcă și nu stătea la îndoială pentru a-i croi cu el.

Cît au trait la Ieși, părinții ne trimeteau pe noi, copiii, vara, la Bohotin, la moșu-meu Mitică, sau la Răducăneni, la moșu-meu Lascar, unde ne însoțea uneori și mama.

Moșia Bohotinul, fără Hilița, care fusese vîndută, și Colțul Cornei, dat de zestre mătușii Profirei, la căsătoria ei cu Alecu Moruzi-Zvorîșteanul, fusese dintăi căutată de frați în devălmășie, apoi, după cîțiva ani, s-a împărțit în patru părți: Bohotinul cu Gura Bohotinului, Răducănenii, Bazga și Cozia, care s-au tras la sorți între cei patru frați. Bohotinul a căzut în partea moșului Mitică, Răducănenii în partea moșului Lascar, Bazga în acea a tatei, iar Cozia în acea a moșului Alecu. Tata operase tragerea la sorți cu mîinile lui. Cunoscînd dorințele fiecăruia în parte, a ajutat soarta pentru ca fiecare să se aleagă cu partea dorită de dînsul. El se dezinteresa de Bohotin, căci, precum am arătat în întăiul volum al acestor Amintiri, cumparase de la frați Căiuțul, cu bani din moștenirea ramasă lui de la soția sa cea dintăi. A pus deci Bazga la dispoziția fraților pentru ușurarea plăței părților lor din datoriile părintești, avînd ei a restitui prisosul prețului de vînzare peste partea lui de datorii cînd vor vinde Bazga. Au și vîndut-o cu 32 000 de galbeni, dar i-au restituit banii numai la 1856, socotindu-i „ca între frați”, adică cu o dobîndă de cinci la sută. Pe tata această socoteală l-a atins rău, căci în urma traiului nemăsurat și bizuindu-se pe acei bani făcuse datorii pentru care plătea dobînzile obișnuite atunci de cincisprezece și chiar optsprezece la sută pe an. Diferența a fost simțitoare, dar ei fiind foarte uniți între dînșii, tata n-a zis nimica, însă s-a hotărît, pentru a scapa de datoriile ce-i rămăsese, să se mute îndată la țară.

La Căiuți, curtea era terminată de ani și frumuseța de grădină plantată, dar tata, pretextînd că nu voiește să intre în casă înainte ca aceasta să fie cu desăvîrșire gata. și că trebuie să schimbe coloanele de zidărie ale balconului de sus, despre grădină, prin altele, de fontă, ce aveau să fie aduse din străinatate, a mers să s-așeze, cu mama și cu noi, la Pralea.

Pralea era un sat pe moșia Căiuți, la unsprezece kilometri de curte și de tîrgușorul cu acest nume, care fusese întemeiet încă sub Ioniță Sturdza, de bunul meu, hatmanul. Acești unsprezece kilometri trebuiau făcuți pe niște rătăcănii cumplite, de nestrăbătut pe vreme rea. Aici s-a apucat să clădească o casă de vălătuci, iar pănă cînd această casă s-a gătit, ne-am înghesuit cum am putut și noi, în trei odăițe mici ale vatavului nostru de acolo, medelnicerul Iancu Popovici. Mama nu s-a opus la această combinație ciudată, dar îmi aduc bine aminte s-o fi Văzut plîngînd pe cînd privea la clădirea viitoarei noastre case și doară, atunci, tata iubea pe mama la nebunie.

Iaca planul acestei construcții împodobită cu numele pompos de „curte”: în păreții de la miazănoapte și de la apus a unei mari încăperi luminată prin două uși cu geamuri și două înalte și largi ferești à quillotine, se deschideau ușile a cinci odăi, din care una slujea de ietac părinților mei, două ne adăposteau pe noi, copiii, una servea tatei de biurou, iar a cincea era o odaie de musafiri. În caz de gloată se mai întrebuințau pentru găzduirea musafirilor biuroul tatei și una din odăile noastre. Bineînțeles că la întîmplare se făcea un uz larg de sistemul saltelelor întinse pe jos. Mai erau două odăiți dînd în ietacul părinților, din care una servea de locuință cameristei mamei, iar cealaltă de cameră de baie și de toaletă. Încăperea cea mare slujea drept salon, iar iarna și vara, în caz de vreme rea, devenea sofragerie.

În ogradă mai erau, aproape de această clădire, două rînduri de odăi, asemenea de vălătuci și acoperite cu draniță, care se tăiau în unghi drept și în care locuiau vatavul de la Pralea, Iancu Popovici, cu soția lui, o droaie de slugi, precum și unii musafiri, becheri sau persoane mai puțin însemnate. În mijlocul ogrăzii de din față, amenajată în chip de grădină cu flori, era un pavilion octogon de lemn, în care ședeam la masă de cîte ori nu era frig sau nu ploua prea tare.

Bucătăria era așazată într-o clădire separată, în Fundul ogrăzii, nu departe de grajdi. Aveam doi bucatari pentru masa de sus și unul pentru masa de jos, adică cei dintăi pentru noi, celalalt pentru slugi, bineînțeles toți țigani. Domiciliul statornic al celor dintăi era la Căiuți. Făceau serviciul cu rîndul, schimbîndu-se în fiecare săptămînă. Asemenea și vezeteii, avînd fiecare să îngrijească de cîte patru cai, făceau serviciul tot cu rîndul, numai o păreche de cai, „de dîrvală”, rămîneau la Pralea în permanență. Curtea și ograda erau încunjurate cu un zaplaz de lătunoaie, din afară, de care se vedeau razamate grămezi de draniță și de șindilă.

Spălătoria era la Căiuți, de unde se aduceau albiturile de două ori pe săptămînă; la Pralea era numai una rudimentară. Asemenea și camara era la Căiuți, unde sta cămărășiță, mama Marghioala, o fostă domnișoară de onoare de altădată a bunicăi, căsătorită acuma cu vatavul de ogradă, Iorgu Iordăchescu, un om de treabă, neboierit, dar unul din cei mai mari minciunoși ce i-am cunoscut în viața mea. La Pralea era numai o camară fragmentară de care îngrijea soția vatavului de acolo, mama Tasiica.

Dacă exteriorul casei noastre de la Pralea era destul de primitiv, mobilierul îi era departe de a fi mai ales. Afară de crivaturile tatei și a mamei, de lemn de nuc lustruit, fără nici un ornament, de vro două dulapuri de mahon, aduse, aceste, din mobilierul tatei de la Căiuți, foarte sumar și acela, de un foarte frumos clavir Pleyel, cu coadă, al mamei, de un dulap de mahon, cu ușă brodată, și de vro două me – suțe, absolut tot: paturi, scrinuri, dulapuri, mese, mesuțe, lavabouri, scaune și scăunașe ieșise din mîinile îndemînatece ale stoleriului nostru neamț, Mathes, și era făcut din lemn din pădurile noastre. Nu cred să fi existat mai mult de trei jilțuri în toată casa, iar canapelele erau înlocuite prin paturi moldovenești, peste care erau așazate mindire de paie și saltele din lînă, acoperite cu macaturi de cit, însoțite de perine de părete și de cap, acoperite tot cu cit, cum erau și toate perdelile. Locuința și mobilierul înfățoșau o icoană destul de exactă a stării unei așezări de colon din Canada sau din Statele-Unite în veacul al optsprezecelea.

Satul Pralea fusese întemeiet în vremea lui Ioniță Sturdza, de bunul meu, hatmanul, cu oameni adunați, pentru o a treia parte din regiunea muntoasă a ținutului Putnei, iar pentru două părți din unguri secui aduși de peste graniță, din comitatul Trei Scaune. Cei dintăi ocupau partea din sus a satului, numită din această pricină: „la moldoveni”, cel de ai doilea, partea de jos, numită „la ungureni”. Aproape toți sătenii vorbeau amîndouă limbile, mulți erau, cum mai sunt și astăzi, gușați.

Niște ființi care jucau un rol însamnat în viața de la Pralea erau urșii. Din pricina defrișării unor întinse întinderi de păduri, samanate pe urmă cu păpușoi, unele de tata și altele de țarani, și a tăierii altor întinderi pe care crescuse acuma niște țihle impenetrabile, aceste dihănii găseau acolo, cu începere de la sfîrșitul lui iulie, o camară bine aprovizionată, pe lîngă culcușuri ce le puteau crede tefere. Păpușoii și vitele locuitorilor satelor de pe împrejur aveau prin urmare foarte mult de suferit din pricina acelor fiare, mai cu samă acele ale bieților prăleni.

Țin bine minte cum, într-o seară de la începutul toamnei anului 1857, după căderea nopții, eram adunați, cu mic, cu mare, pe cerdacul dînd înspre ograda din față, culcați pe niște saltele așazate pe scîndurile acelui cerdac, iar în fața noastră, în ogradă, ardeau focuri de baligă pentru a ne apara de țînțari. Pe lîngă tata și mama, mai erau cu noi moșii noștri, Lascar și Mitică, precum și musafiri veniți pentru vînat. Deodată auzim, parcă veneau din a doua ogradă, niște strigăte, de:

— Săriți, oameni buni, săriți că mă mănîncă ursul! Nu mă lasați! Nu mă lasați!

Tata, moșii mei, musafirii, vatavul Iancu au pus mîna pe puști și au alergat înspre locul de unde porneau strigătele. Dar Iozef, despre care voi vorbi mai jos pe larg, a cărui casă era megieșă cu ograda de unde porneau strigătele, a apucat înaintea lor, căci a avut numai să sară peste gard: Ajuns acolo, a văzut un om ferindu-se de un urs voinic de ale cărui îmbrățoșări scapa numai mulțămită prezenței de spirit a socru-său, un moșneag olog, care arunca întruna în urs cu tăciuni aprinși ce-i lua dintr-un foc mare, arzînd dinaintea lui. Ursul mai era foarte stingherit în mișcările lui de un cățăluș care necontenit îl apuca de labele de dinapoi. Dihania se apropiase foarte încet și, cînd l-au auzit mîncînd și mormăind, stăpînul ogorului a avut imprudența să arunce într-însul cu o bucată grea de lemn aprins. Se vede ca lovitura astfel primită de urs l-a durut, căci îndată s-a răpezit la om, iar acesta a început să fugă și să strige. Cum a auzit glasurile acelor care veneau, fiara a dat dosul și a luat-o la sănătoasa prin păpușoi, dar Iozef a avut vreme să aprindă într-însul, nimerindu-l drept în inimă.

Altă dată, în acelaș an, erau la noi un număr de musafiri, cu care mersesem, în mai multe trăsuri, să prindem păstrăvi în pîrăul Căiuțul Mare și în niște heleșteie din pădure, la cîțiva kilometri de sat, și ne-am întors pe cînd era încă ziuă. Deodată vezeteul trăsurii din cap, în care se găseau mama și cu o vară a ei, iar eu eram pe capră, oprește caii și, ară – tînd cu biciul peste pîrău, zice întorcîndu-se către mama: — Ursu!

Ne uităm cu toții în direcția aratată și vedem, peste pîrău, pe o ridicătură de stîncă lată, în formă de podiș, la vro șasezeci sau optzeci de pași de noi, o căruță desjugată, plină de păpușoi culeși dintr-o curătură de mai la deal, și pe dînsa, un urs mîncînd păpușoi fără ca prezența noastră să-l fi îngrijit. Numai după ce toate trăsurile s-au oprit și ocupanții lor au început să-și comunice părerile cu glas din ce în ce mai ridicat, văzut-am că Martin se dă jos încet din căruță, apucă cu pas liniștit la deal și dispare în pădurea care se întindea pănă la acea stîncă.

Iozef Gnadt, despre care am vorbit mai sus, era un neamț născut în anul 1818, la Luisental, în Bucovina. El venice îi țară cu tată-său, bătrînul Fritz Gnadt, de care nu țin minte, cu trei frați și cu două surori, în însușire de lucrători speciali la Hutta, adică la fabrica de sticlărie înființată pe moșia Grozeștii de cneazul Dumitru Cantacuzino, acel cate, ceva mai tîrziu, a păcălit atît de groaznic pe Lascar Bogdan, cu prilejul vînzării acelei moșii. Nu știu pentru ce anume temei acea familie de nemți, nefiind mulțămită de Grozești, a venit la tata și i-a propus să se angajeze la el pentru a fabrica potaș, draniță și șindilă, în schimbul unui preț convenit pentru fiecare maja (cîntar de 44 de oca) de potaș și de fiecare mie de draniță sau de șindilă. Tata a primit și ei au clădit îndată, în satul Pralea, alături de locul pe care s-a ridicat mai pe urmă curtea de care am vorbit, o casă mare de vălătuci, după modelul celor nemțești din Bucovina, și s-au pus pe lucru cu hărnicie.

Bătrînul Fritz și trei din băieții lui erau niște vînători de frunte și pătimași. Fiul cel mai mare, care se numea tot Fritz, pe lîngă că era împodobit cu o gușă uriașă, mai avea și un ochi plin de albeață, totuș era un pușcaș minunat și nu puțini fost-au urșii ce i-a împușcat cu pușca lui cu o țeavă. Dar cel mai pătimaș și cel mai meșter era al doilea fiu, Iozef. În cei doi ani cît a stat mama la Pralea, ea a numarat douăzeci și șase de urși uciși de Iozef, dar el îm – pușcase mai mulți înainte de venirea noastră în Pralea, a tot urmat să mai împuște pănă în cei de pe urmă ani ai vieții, și a murit tocmai la sfîrșitul anului 1907. Se lăuda atunci că a împușcat peste tot mai bine de o sută de urși și nu cred că trecea peste adevăr. Mama îl supranumise „Jules Gerard de la Pralea”. De multe ori scapat-a el numai ca prin urechile acului de ghearele și de dinții fiarei, dar niciodată n-a fost în stare dihania să-l încolțească sau să-l pieptene. Avea un sînge rece admirabil. Era un barbat înalt și zdravăn, dar supus la accese de epilepsie; niciodată însă nu l-a apucat cumplita boală la vînat.

Și fiindcă sînt acuma la capitolul urșilor (asupra căruia îmi propun, dealtmintrelea, să revin în cursul acestor Amintiri), voi istorisi aici semitragica întîmplare cu un urs al lui Costin Rosetti de la Orașa, un văr departat al nostru. Vîna, sau mai adevarat bracona, în fundul Prălii cu Alecu Asian de la Onești. Un urs rănit a venit la el, Costin a tras într-însul și i-a rupt o labă. Ursul, care venise înfuriet, s-a înfuriet și mai tare în urma noii răni primite, s-a aruncat asupra lui Costin înainte ca acesta să fi putut trage al doilea foc și i-a înfipt toți dinții în brațul drept. Apoi l-a apucat în brațe și l-a trîntit jos cu atîta putere, încît i-au sărit toți bumbii de la pantaloni, și s-a pus pe el. Costin spunea că numai ușor nu era. Ua haitaș, un băietan de vro patrusprezece ani, care avea la dînsul un pistol încarcat cu poște, s-a apropiet fără a fi simțit de fiară (căci vîntul bătea de la urs spre el), i-a pus pistolul în ureche și a tras, iar dihania a căzut moartă pe loc. Cum s-a putut scula în picioare, Costin s-a pus să-și caute bumbii pe jos, căci îi cădeau pantalonii. Dar Asian spunea că în cursul nopții ce au petrecut-o în pădure, a avut febră mare, căci rănile, făcute de dinții ursului erau adînci. Întîmplarea mi-a fost povestită de însuși Costin de repețite ori.

La Pralea veneau să ne vadă, vara și toamna, număroase rude și cunoștinți de la Ieși și din toată țara; vînătorile de urși atrăgeau, mai cu samă toamna, pe cei mai de frunte vînători ai țării.

Între alți musafiri, îmi aduc aminte de Costache Negri, de Vasile Alecsandri, de Iorgu Radu, de Manolache Costache – Iepureanu, de Iancușor Canta, de Zizin Cantacuzino, de cneazul Alexandru Cantacuzino, aceștia toți prietenii intimi ai tatei, apoi de bunul Costică Suțu și de Alecu Asian de la Onești, amîndoi niște vînători vestiți, de doamnele Catinca Negri, Zulnia Sturdza, Smărăndița Rosetti (atunci căsătorită cu Mihăiță Jora), Efrosina Bogdan de la Grozești, Zoe (Zouzou) Sturdza (atunci căsătorită cu Zizin Cantacuzino), Smărăndița Catargiu cu fiică-sa Maria, fostă Obrenovici, mama lui Milan al Serbiei, și alții, și altele, mulți și multe.

Două figuri originale erau maestro Gallea și Silvestru Pascual. Cel dintăi era un maltez maestro di canto, barbat în vrîstă, căsătorit cu o femeie, italiancă și ea, cumplit de rea. Pentru ca să scape de dînsa, culegea peste an, pentru timpul verii, cît mai multe invitații prin casele boierești de la țară, în care stăpînele sau fiicele lor cultivau cantul, le acompania pe clavir și le dădea povețe în exercițiile ce le făceau, achitîndu-se astfel de ospitalitatea de care se bucura. Bineînțeles că, în cele mai multe case, la plecare, elevele lui îi puneau în buzunar un fișic de galbeni pe care îl primea cu o mulțămire discretă. Era un om foarte de treabă și foarte binecrescut, înzestrat cu un apetit formibadil, dar fricos ca un iepure. Cu prilejul unui accident la trăsura în care maestrul se afla cu mama și cu altă doamnă, aceea bătrînă, tata, care venea calare alături de trăsură, dîndu-se jos pentru a ajuta pe vezeteu să lege răzorul ce se rupsese, rugîndu-se de maestro Gallea să-i ție calul, viteazul copil al Maltei a răspuns că nu știe și se teme, calul fiind foarte vioi, să nu-l lovească cu piciorul. Și mama, care ținea hățurile celor patru cai înhamați înaintași ai trăsurii, a trebuit să mai ție, tot ea, și acest al cincilea cal. În mine, care stăteam pe capră, nu avea nimeni încredere, ceea ce țin minte că m-a umilit cumplit.

Silvestru Pascual era un spaniol de la Valencia pe care mama îl bănuia că este jidov. Era și el profesor de canto, dar mai ales vînător pătimaș. A avut norocul să ucidă, la Onești, în aceeași bataie, o ursoaică cu amîndoi puii ei. S-a lăsat de muzică pentru a se ocupa de agricultură, intrînd în calitate de vechil la principele Wittgenstein, la Fîntînele. Relațiunile lor s-au stricat răpede, principele a acuzat pe Pascual de necinste, iar Pascual îl numea: „neamț cărpănos” și zicea că i-ar fi reținut pe nedrept leafa ce i se cuvinea pentru vremea cît slujise, trăsura și caii. Pe urmă, fiind lipsit de adăpost, a stat o iarnă întreagă la noi, la Căiuți.

În al doilea an al șederii noastre la Pralea, cînd eu eram în al patrulea al vieții, m-am amorezat pentru Întăia oară. Obiectul dragostei mele era frumoasa morăriță, Rada, căsătorită cu Neculai Ursul, cel mai mare bețiv din sat (și aproape toți pralenii erau niște bețivi de frunte). Am istorisit aiurea cum, văzînd odată pe Neculai Ursul maltratînd pe Dulcinea mea sub terasa noastră, am sărit jos și l-am lovit în cap cu stratul pușcuței cu țeava de tinichea ce o aveam în mînă și cum, de beat ce era, a căzut în glodul de o palmă care acoperea drumul, prinzîndu-mă sub dînsul, iar hainele mele cele noi și albe s-au făcut de batjocură. (1) Cum Rada m-a luat în brațe și m-a dus acasă, ca și cum acolo, tata, în loc să mă felicite pentru vitejia ce o arătasem, mi-a administrat o corecțiune exemplară.

Mult mai tîrziu aflat-am că acea morăriță, care era într-adevăr de o rară frumusețe, avea succese mari, serioase acele, cu alți membri ai familiei mele, moși burlaci și văduvi, veniți la vînat 9au în vizită la noi. Mi s-a povestit despre sieste făcute în după-amiezile calde, într-o poiană frumoasă, pe covoare duse acolo într-adins, de la care sieste morărița era nelipsită, probabil pentru a apara de țînțari pe fericitul meu rival. Aceste sieste au dat chiar roade: o fiică care a avut prostul gust să nu ieie trăsăturile fine ale mamei, ci acele, frumoase dar bărbătești, ale tatălui și poate chiar mai accentuate decît ale acestuia.

Atunci văzut-am, spre marea mea mierare, pe cea dintăi femeie îmbrăcată bărbătește. Moșu-meu Mitică venise la noi cu fiică-sa, mai mare decît mine cu un an, și cu guvernanta acesteia, o nemțoaică care îngrijea foarte bine de fetița ramasă orfană de mamă. Se zicea că nu îngrijește numai de copilă. Fapt este că mergea noaptea la pîndă, la urs, împreună cu moșu-meu și cu Iozef, și se mai îmbrăcă bărbătește chiar cînd făcea plimbări împreună cu noi.

A venit să ne vadă la Pralea și bunica, cu trei domnișoare de onoare, două țigance, un vezeteu, un fecior și un rîndaș. Această lume s-a adăpostit în Pralea după putință. Mi-aduc aminte că, de cîte ori domnișoarele de onoare nemulțămeau pe bunica, ea le punea să se lege cu o sfoară de un picior și de pat, ținîndu-le astfeli cu ceasurile. Dar n-a stat decît puțină vreme cu noi.

În iunie 1857 am petrecut o lună la Slănic, dar întîmplările acelui sezon de băi sunt cam șterse din memoria mea sau se confundă cu acele ale sezonului petrecut acolo în anul următor și despre care voi vorbi mai pe larg tot în acest capitol.

În august al acelui an, am găsit odată pe mama în salon, răsturnată pe divan și plîngînd cu hohot. Am întrebat-o, îngrijit, ce are, dar deși am repetat întrebarea, ea nu mi-a răspuns, urmînd să plîngă tot atît de tare. Am luat-o de gît și am sărutat-o, dar ea s-a mărginit să mă mîngîie ușor pe cap, făcînd semn cameristei sale, care-i aducea o basma, să mă ieie din odaie.

— O murit vodă, răspuns-a Anica la întrebarea mea.

Primise vestea pe neașteptate, pe cînd tata era la cîmp, printr-o depeșă adresată lui, trimasă prin înadins curier de la Tîrgul-Ocnei sau de la Bacău și pe care ea, izbită de o presimțire subită, o deschisese.

Iubea mult pe părintele ei, care-i ținuse loc și de mamă și a cărui fiică preferată era. De mai bine de un an de cînd era despărțită de el, gîndul ei rămăsese nedezlipit de părintele iubitor și înțelept care veghease asupra copilăriei sale, de sufletul bun și nobil pe care nimeni nu-l putea cunoaște fără a-l iubi, de domnul blînd, generos și patriot, de care cu drept cuvînt era mîndră. Și multă vreme s-a mai trădat durerea ei prin crize de lacrimi, cînd era sau se credea singură, și prin expresiunea de jale a privirii sale.

Tot în anul 1857, am mers în ziua de Sfîntă Maria mică, tata fiind la Iași, la Rădeana, unde mama voia să vadă pe o prietenă a ei, Zinca Donici, care se afla în vizită la cumnatu-său, Manolache Donici, stăpînul Rădenei. Am lunecat atunci în salonul bine ceruit al acelei curți, căzînd cu ciolanul gleznei celei drepte pe cucoșul puștei mele, a acelei cu care lovisem în cap pe Neculai Ursul, și ciolanul a crăpat. Vă puteți închipui țipetele mele. Mi s-au pus comprese și ne-am întors la Pralea, cale de 18 kilometri. Ajunși acolo, deoarece nu puteam călca deloc cu acel picior, s-a trimes îndată după baba Zmunciloaia, din satul Blidari, tot pe moșia noastră, care babă era vestită pentru chipul în care îndrepta picioarele și brațele scrintite. Baba a declarat că piciorul meu este scrintit și, pentru ca să mi-l îndrepte, a început să-l tragă, ceea ce mi-a scos din gură țipete și mai cumplite decît pănă atunci, țipete de astă-dată justificate, căci durerea astfel pricinuită numai mică nu era. A doua zi, mama văzînd că piciorul mi se umflă mai tare și că durerile sporesc, a făcut răpede pregătiri de drum și a plecat cu mine și cu Anica la Căiuți. Acolo am luat cai de poștă și am plecat la Iași, în careta cea verde a mamei, ea șăzînd în stînga, lîngă geam, eu culcat pe restul scaunului, cu o perină sub cap și cu capul pe genunchii ei.

Îmi aduc perfect aminte de peripețiile acestui drum. Pe capră șădeau Arnăutul cel bătrîn, Pavel, care avea casa lui în capătul de la vale al tîrgușorului Căiuțu, cu fustanelă, cu poturi, cu cealma pe cap, cu o păreche de pistoale cu cremene urieșe și cu un iatagan în brîu, avînd lîngă el pe Anica, căci în caretă erau numai două locuri.

La fiecare poștă sau jumatate de poștă, îndată ce surugiii opreau caii, Arnăutul și cu Anica se dădeau jos și veneau la oblonul stîng al cupelei să întrebe dacă avem nevoie de ceva. Seara am mîncat din niște provizii luate de acasă, dar nu ni era foame nici mamei, nici mie. Nu mai simțeam dureri decît la hopuri, dar piciorul îmi era cumplit de umflat; n-am închis ochii toată noaptea.

Nu ne facem astăzi idee de răpegiunea uimitoare și de farmecul acestor călătorii de altădată cu poșta. Caii, mai ales cînd surugiii aveau nădejde de un bacșiș bun, nu ieșeau din fuga cea mai nebună; acei cai cît niște mîțe, totdeauna nețesălați, prăpădiți de slabi, într-adevăr că: „se așterneau drumului ca și iarba cîmpului la suflarea vîntului”. Se opreau numai la jumatate de poștă, iar cînd poșta era mică, nu stăteau decît la poștă. Acea repegiune procura acelor care aveau parte de ea într-o trăsură îndămînatecă, leganați pe răzoare bune, o adevarată simțire de voluptate, o stare psihică ținînd mijlocul între vis și beție, imaginația și simțurile mai fiind stimulate de sunetul tălăncilor, de pocnetele bicelor și de lungile și ascuțitele strigăte de: hiiiii-hăt! ale surugiilor. Mai ales noaptea, pe lună, cînd drumul nu era din cale-afară grunzuros și plin de hopuri, acest mod de loco – moțiune – a lasat tuturor acelor care au avut parte de el o amintire neștearsă. La vro două poște, cînd Arnăutul a aratat podorojna și a cerut cai, căpitanul de poștă a răspuns că nu sunt cai, nici în grajdi și nici la imaș, toate „tacîmurile” fiind pe drum. Însă în urma cîtorva cuvinte zise căpitanului de poștă, din poronca mamei, de Anica, el s-a bătut pe frunte parcă deodată și-ar fi adus aminte de ceva și a strigat chehaiei (primului surugiu):

— Măi Grigore, uitam că „tacîmul” lui Bălălău și a piciului a sosit devreme asară. Încalecă fuga, du-te la imaș de-i adă. Țiganii sunt amîndoi la cîmp cu caii.

Și chehaia încăleca și pleca îndată la imaș ca să prindă caii cu arcanul. Am așteptat un ceas, poate un ceas și jumătate, în liniștea nopții, a frumoasei nopți de toamnă, a cărei liniște era tulburată numai de cîntecele greierilor din iarbă, de răcăitul broaștelor din vro baltă apropietă și de latratul vrunui cîne în departare.

Deodată auzitu-s-au de departe strigăte prelungite și pocnete de bici.

— Vin caii! zis-a mama, de acuma plecăm!

Dar se înșala: erau alți călători ca noi, cărora căpitanul de poștă li servea aceeași poveste ce ne-o servise și nouă, adăugînd că așteaptă de pe imaș pe singurii opt cai ce-i mai are și care trebuie să plece cu noi. Poate că dacă călătorii sosiți acuma ar fi avut voința și putința să împingă în palma căpitanului de poștă bacșișul pe care îl făgăduise Anica din poronca mamei, el și-ar fi adus aminte că la imaș se. mai găsește vrun „tacîm” sau chiar două. Dar ceilalți călători nevrînd sau neputînd să facă asemenea jertfă, au ramas fără cai pănă după plecarea noastră. Din pricina acestor două opriri prelungite în aceeași noapte, răsăritul zorilor ne-a găsit de abia pe podul Moldovei, la Roman, și zguduiturile pricinuite de trecerea roților peste grinzile necioplite și neînțepenite ale acelui pod, care se ridicau sub roți în urma trăsurii, m-au făcut s-o duc într-un țipet pănă la celălalt mal. Pe la prînzul cel mare am ajuns la o poștă a cărei casă și grajdiu’ri erau lîngă biserică, iar cînd ne: am oprit, se vedea strînsă înaintea bisericii o mulțime de țarani și, în mijlocul lor, un gulerat, cu sabie la șold, și mai mulți „cazaci”, cum li se zicea atunci slujitorilor care, puțin mai tîrziu, s-au numit „dorobanți” și, mai tîrziu, cînd acest nume s-a rezervat infanteriei teritoriale, au primit acel de „calarași”. Din acea gramadă se auzeau țipete sfîșietoare și vaiete. Mama a poroncit Arnăutului să meargă să vadă ce este. Dar, mai degrabă decît el, ne-a adus lămurire Anica, care schimbase cîteva cuvinte cu soția căpitanului de poștă.

— Măria-voastră, povestit-a ea, țaranii de aici s-au burzuluit în săptămîna trecută împotriva posesorului care-i grozav de jacaș și-i încarcă cu munca. Ei au bătut pe un fecior boieresc, iar acuma o venit privighitorul cu zece cazaci, cu poroncă de la ispravnic să puie pe cei mai obraznici din ei jos și să le tragă cîte cincizeci pănă la o sută de nuiele sau de bice.

La auzul acestei vești, frumoasa față a mamei s-a făcut deodată albă, ochii i-au scînteiet și a tăcut o mișcare ca și cum ar fi vrut să se deie jos din trăsură, dar s-a așazat îndată la loc și au podidit-o lacrimile. Iubeam peste tot pe frumoasa, buna, blînda mea mamă; văzînd-o că plînge, am izbucnit și eu în lacrimi și am vrut să mă arunc la gîtul ei, dar acea mișcare pricinuindu-mi o durere cumplită la piciorul beteag, am căzut înapoi pe genunchii ei cu un țipet de durere. Mama, plecîndu-se asupra mea, a început să mă sărute, iar eu, apucînd-o de gît, mi-am lipit fața de fața ei; vreme de o clipă bună am plîns amîndoi în tăcere. Apoi mama mi-a așezat iar capul pe genunchii ei și, mîngîindu-mă, mi-a zis:

— Tu, dacă mă iubești, cînd îi fi mare, niciodată să nu bați și nici să pui să bată pe țarani sau pe slugi, sau pe orice om mai slab decît tine. Bataia este un mare pacat și o mare mișelie.

Avînd destul de des parte, de la tata, de certări, dealtmintrelea binemeritate, n-am nevoie să spun că eram un adversar convins al bătăii și că din fundul inimii am făcut mamei făgăduința ce mi-o cerea.

— De-am pleca mai răpede de aici, zise atunci mama. Anico! spune chehaiei că dau bacșiș îndoit dacă înhamă caii mai răpede!

Dar în acea clipă țipetele au încetat și s-au văzut, venind spre trăsura noastră, privighitorul, urmat de Arnăutul nostru, după care se luase vro douăzeci sau treizeci de țarani: barbați, femei și copii. Privighitorul s-a oprit dinaintea oblonului deschis al caretei și, scoțînd șapca din cap, s-a închinat adînc, rostind un răsunător:

— Sărut mîinile, lumînarea-voastră!

Mama răspunse cu o închinăciune de cap care numai amabilă nu era.

— Lumînarea-voastră, nu mă mai cunoașteți? mai întrebă guleratul.

— Nu, răspunse mama scurt.

— Am fost paj la înălțimea-sa: numele meu este Danii.

— Îmi aduc acuma aminte de dumneta, dar nu în bine, răspunse mama cu un aer de adînc dispreț. Ai fost dat afară de la curte fiindcă aghiotantul de jurne, care bănuia că ești un șpion în slujba dușmanilor domnului și te urmărea de aproape, te-o prins scociorînd în hîrtiile de pe biuroul lui vodă. Ai fost răsplătit de acei pentru care tradai pe stăpînul a cărui pîne o mîncai cu slujba de privighitor, și acuma te-ai făcut călăul ocolului în capul căruia ai fost pus. Rușine să-ți fie!

Și mama a închis oblonul cu putere, mai trăgînd în sus și geamul care era scoborît. Iar zgomotul făcut de oblonul și de geamul ce s-închideau au împiedecat să s-audă răspunsul privighitorului, care a ramas în fața trăsurii, cu șapca în mînă și cu un aer din cele mai plouate. Arnăutul și Anica se suise pe capră și am plecat aproape îndată.

La jumatatea de poșta următoare, Anica ni-a povestit că, după cît i se spusese de femeia căpitanului de poștă, posesorul acelei moșii, cumplit de jacaș față de țarani, era un om de casă al ispravnicului și foarte ocrotit de el, iar pe privighitor îl ținea de fîn, de grăunțe, de vin, de lemne și de cîțiva galbanași. Am ajuns la Ieși în acea zi, pe la căderea nopții, și am tras la bunica, în vechea casă părintească din ulița Goliei, unde am găsit pe tata care deloc nu se aștepta la venirea noastră.

Chiar în acea sară am avut parte de o spaimă grozavă, căci s-a adus, pentru ca să mă examineze, pe doftorul Russ, vestitul hirurg, și eu știam că el este acel care taie brațele și picioarele oamenilor și mi-am închipuit că și mie are să-mi taie piciorul. Nu voiam nici în ruptul capului să-l las să puie mîna pe mine și a trebuit ca tata și mama să mă ție, pentru ca hirurgul să mă poată căuta. Din cauza umflăturii, Russ numai a doua zi a putut declara că nu am decît o felură a ciolanului gleznei și că trei săptămîni de îngrijire mă vor restabili cu desăvîrșire, prezicere ce s-a realizat în totul. Dar cîtă vreme am stat în Ieși, frica de Russ și de tăierea piciorului nu mi-a trecut cu desăvîrșire și de cîte ori venea, adică în fiecare zi, mă apucau fiorii la vederea acelui barbat, mic la stat, grăsuț, înflorit la față, ras, cu ochii deosebit de vii și de veseli și veșnic surîzînd.

Doctorul Ludovic Russ era un curlandez, venit în vremea lui Mihai Sturdza, numai cu diploma de doctor în hirurgie și mamoș. De la început s-a semnalat ca un hirurg emerit și, cu prilejul nașterii fiului ce l-a avut primul domn regulamentar din căsătoria lui cu Smaranda Vogoridi, cînd Russ, mulțămit micimii mînii lui, a izbutit să facă doamnei o operație ce n-o putuse face alt medic, a capatat vază mare și de atunci s-a bucurat atît de favoarea domnească, cît și de acea a întregii boierimi. Dar unii din colegii lui îi făceau șicane fiindcă nu era doctor în medicină. Atunci, ob – ținînd un congediu, s-a dus la Viena, de unde s-a întors după cîte va luni cu diploma de doctor în medicină, ceea ce a pus capăt tuturor bîrfelilor. A ajuns la o situație cum n-a avut-o niciodată alt medic în Moldova. Avea o diagnoză mihunată; a făcut, deși septuagenar, întreaga campanie de la 1877 și a stîrnit admirația rușilor prin îndămînarea cu care făcea operațiunile cele mai grele. El era una din figurile cele mai populare ale leșului și chiar ale întregii Moldove. Totdeauna era vesel și bine dispus, bun la inimă, gata să deie aceleași îngrijiri celui sarac ca și celui bogat, căuta gratis toată sărăcimea orașului. Cînd, la adînci bătrînețe, s-a săvîrșit din viață, leșul întreg l-a petrecut plîngînd la ultimul lacaș. Faptul că pănă la sfîrșitul vieții a ramas un fervent admirator al sexului frumos deloc nu i-a micșorat popularitatea.

Mai eram căutat și de alt medic, de Țînțîreanu, atunci colonel, medic-șef al miliției, cu care trăiam mult mai bine decît cu Russ, întăi fiindcă nu avea specialitatea să taie picioarele și brațele și apoi pentru că mă făcea să rîd și mă învața să fac „șmotru”, cuvînt care însamna mînuirea armelor, aceasta bineînțăles îndată ce am putut să mă țin pe picioare. Dar în curînd după aceea, Țînțîreanu, care era ardelean (el se iscălea: Cenceran) și de mult se deda beției, a siluit pe propria sa fiică pe cînd el se afla în stare de desăvîrșită ebrietate. Denunțat de membrii familiei, a fost judecat, osîndit, după ce a fost degradat, la cinci ani de muncă silnică, pe care i-a și făcut în castelul de la Tîrgul-Ocnei.

Tot cu prilejul acelei șăderi în Ieși, am făcut cunoștință și prietenie mare cu Cuza. El iubea foarte mult copiii, se juca bucuros cu ei și știa de minune cum să li se facă plăcut. Aveam o adevărată pasiune pentru el.

Prin octomvrie ne-am întors la Pralea, unde am stat toată iarna.

Avusesem pănă atunci o bonă, elvețiană-franceză, numită Antoaneta. Era tînără, drăguță, veselă, blîndă și o iubeam foarte mult cu toții, dar se vede că viața la Pralea i-a părut din cale-afară plicticoasă și singuratecă, căci n-a vrut sa mai steie. A fost înlocuită de o săsoaică bătrînă din Brașov, femeie care fusese relativ bogată, dar își pierduse totodată și barbatul, și averea. Se numea Regina Dick, iar noi o numeam „mama Reghina”. Avea pe fiica ei mai mare ca ajutoare. Ne îngrijea foarte bine, era blîndă cu noi, o iubeam. Ea ni-a dat cele dintăi noțiuni de istorie sfîntă, tot ea ni-a dezvăluit existența unei lumi mai civilizate decît acea din primitivul și minimul nostru orizont.

Un musafir pe care-l aveam des la Pralea era părintele Zosim de la mănăstirea Moșinoaia. El se numise altădată căpitanul Zaharia Vîntul, din ținutul Codrului, în Basarabia. Fusese oștean în Rusia și, la sfîrșitul veacului al optsprezecelea, ajunsese la gradul de porușnic (locotenent) într-un polc de dragoni moldoveni. Dar mai slujise și sub poroncile bunului meu, ca oștean într-o mică ceată de călăreți trimasă de Ipsilanti lui Coburg, pentru a-i servi de călăuze în campania puțin glorioasă făcută de acest general austriac în țările noastre împotriva turcilor și a lui Mavrogheni, domnul Țării Românești. Pe urmă, cînd bunul meu a fost însărcinat de acelaș Ipsilant, devenit domn al Țării Românești, cu slujba de mehmendar (purtător de grijă) al taberei turcești, cînd oștile împărătești asediau pe Pasvantoglu în Vidin, Zaharia Vîntul i-a adus o ceată de cincizeci de flăcăi voinici din Codru și din Soroca, oare au făcut slujbă minunată în escortarea previziunilor și a munițiunilor.

După ieșirea lui din slujba ostășească, Zaharia Vîntul se căsătorise din dragoste cu o fată neobișnuit de frumoasă, cu care vreme de șăpte ani a dus traiul cel mai fericit. În ziua însă în care împlineau șăpte ani de căsătorie, a văzut pe soția lui și pe cei doi copii ce-i iubea la nebunie loviți de trăsnet în livadă, sub ochii lui. În urma acestei nenorociri, a stat nebun vreme de mai multe luni. Îndată ce și-a revenit în fire, a trecut Prutul și s-a călugărit la schitul Moșinoaia, la vro zece kilometri de Pralea, unde era atunci igumen un moș al său. Am istorisit aiurea mai multe amărunte din viața părintelui Zosim și ce musafir binevenit era el pentru noi, copiii, la Pralea. Era un povestitor neîntrecut și știa nenumărate povești, care de oare mai frumoasă, cele mai multe raportîndu-se la întîmplări în legătură cu istoria țării. Spunea că ține cea mai mare parte dintr-însele de la un moș al lui, călugăr în mănăstirea Șaba din Basarabia, care-l crescuse. Părintele Zosim era un adevarat sfînt: dădea cel de pe urmă ban săracilor și deschisese la mănăstire o mică școală de băieți, în care strîngea copii de țarani, pe care îi învața să cetească, să scrie și să socotească, bineînțeles în mod cu desăvîrșire gratuit, mai îmbrăcîndu-i și hrănindu-i pe socoteala lui de cîte ori părinții nu aveau cu ce. Au murit la vrîsta de o sută de ani, în iarna anului 1870—1871.

În primăvara anului 1858, mama a pierdut, în sfîrșit, rabdarea și, într-o bună dimineață, nemaivoind să aștepte sosirea stîlpilor de fontă din străinatate și folosindu-se de o absență prelungită a tatei la Ieși, s-a mutat cu toată casa la Căiuți. Îmi aduc aminte, parcă ar fi astăzi, de multe amărunțimi ale acestei mutări. Țin bine minte cum, pe platoul numit Rateșul, imediat înainte să ne; coborîm în șesul Trotușului, am întîlnit „piatra cea mare”, o piatră lată urieșă, ce se aducea din pîrăul Popenilor, pentru grădina de la Căiuți, trasă de douăzeci și opt de părechi de boi.

Curtea de la Căiuți fusese clădită, cu vro doisprezece ani mai înainte, de tata, în vremea văduviei sale, pe locul unor livezi și grădini cumparate de la niște răzăși din satul Căiuțul, în mijlocul tîrgușorului cu acelaș nume, înființat de bunul meu, hatmanul, în vremea lui Ioniță Sturdza, pe temeiul unui hrisov al lui Scarlat Calimah.

Pănă atunci „curtea”, în care șădeau bunul meu și tata cînd veneau la Căiuți, era o clădire de vălătuci, amestecați pe ici și colo cu părți de zid de cărămidă, cuprinzînd cinci încăperi, din care una forate mare și, în fața despre tîrgușor, un cerdac larg, cuprinzînd toată lungimea casei, la care te urcai prin două trepte din ulița tîrgului și care uliță alcătuia șleahul cel mare între Adjud, Tîrgul-Ocnei și granița Ardealului. Noua curte s-a ridicat în fața acestei bojdeuce, de care îmi aduc aminte numai în stare de putregiune și pe care am daramat-o eu la 1877.

Curtea cea nouă a fost clădită mai ales în lipsa tatei, de un vechil leah ce-l avea atunci, numit Mokrenski. Acesta, din pacate, avea o mare influență asupra tatei, care își făcea mari iluzii despre cunoștințile lui agricole, economice și tehnice, ca și despre onorabilitatea lui. Acea clădire l-a costat sumi enorme și nu este nici bine clădită, nici îndămînatecă, nici frumoasă. Mai întăi, nu știu pentru ce, rîndul. de jos a fost ridicol de puțin ridicat: înălțimea odăilor dintr-însul întrecînd numai cu puțin doi metri. Apoi grinzile pe care s-a așezat podeala rîndului de sus au fost prea subțiri și s-au așazat la prea mare departare una de alta, astfel că, îndată ce noi, copiii, alergam, săream sau ne mișcăm sus în chip mai vioi, se cutremura podeaua în toată casa, dîndu-ți impresia unui cutremur. Apoi este lipsită de coridoare de degajare și camerile nu sunt independente una de alta. Din jos, despre grădină, adică despre miazănoapte, era și, probabil, mai este un balcon, și de-a lungul rînduluit de jos și de-a lungul acelui de sus, îngust la capete, dar lățindu-se bine la mijloc, susținut, sus, de stîlpi rătunzi, jos, de stîlpi scurți, groși și patrați.

Dacă casa lasa mult de dorit și, cu toate dimensiunile ei, era neîncăpătoare, căci de toate erau numai douăzeci și șăse de încăperi, cu antreturi, cu coridoare, cu cuști de scări, cu privăți, cu bufet, cu bodroane (un feli de băști) cu tot, grădina era o splendoare și făcea admirația tuturor celor care o vedeau. Nu se putea, în privința mărimii, compara cu multe grădini boierești din Moldova, deoarece cuprindea numai patru fălci, dar era trasată în chip minunat. Desemnul proiectului fusese făcut de vestitul Sobeck, un grădinar neamț vestit la noi în Întăia jumatate a veacului al nouăsprezecelea, dar revăzut și retușat de mama.

Cuprindea două iazuri, din care unul mare, cu trei ostroave, legate între ele prin poduri, și mai multe poduri pe partea de pîrău abătut din apa Căiuțului Mic care alimenta cele două iazuri și o cascadă, mică, dar foarte pitorească. Florăria era, ca clădire, foarte primitivă, dar conținea o sută douăzeci de alămîi, portocali și chitri, pe lîngă număroși alți arbuști de lux. Din pricina climei umede și adăpostite a localității, copacii plantați sub ochii mamei, în anul 1851, erau cu șăpte ani mai tîrziu urieși și grădina era de pe atunci o frumuseță, admirată de toți acei care o vedeau.

Dealtmintrelea, toată acea parte a văii Trotușului, cu pîraiele Căiuțul Mare și Căiuțul Mic, cu luncile de arini de pe malurile lor și cu marele lunci de pe malul Trotușului, alcătuite din răchiți, arini, plopi argintii și feli de feli de copăcei, amestecați cu rîorușcă mirositoare, cu păduricile și tufele de rug și de alți spini de pe corbănile ce se ridicau deasupra satului, spre miazăzi, alcătuia o mare grădină, începînd de la hotarul de la vale a moșiei Căiuțul și a ținutului Bacău, pănă dincolo de Gîrbovana. Acest colț de țară a fascinat de atunci ochii copilului de patru ani și jumatate, iar icoana lui a ramas înfiptă adînc și cu dor nespus pănă în ziua de astăzi în inima septuagenarului, după o despărțire de aproape patruzeci de ani! Lăcomia neînțelepată a unui jidov care a stăpînit cîțiva ani moșia Gîrbovana a distrus păduricele de pe coasta dintre tîrgușorul Căiuți și Podul lui Ștefan, a făcut cîmp de arat din frumoasa luncă a Batașniței, iar sălbătăcia și lenea unui regiment de artilerie român, cantonat acolo în timpul războiului, a făcut palancă din splendoarea de grădină, dar eu, în această clipă, le văd toate așa cum erau în primăvara anului 1858!

Am arătat tot în acest capitol că mobilierul tatei de la Căiuți era foarte sumar și el: paturi moldovenești îmbracate cu cit, scaune, mese, scrinuri, dulapuri de lemn de brad lustruit și prea puține mobile demne de acest nume. De n-am fi adus cu noi tot ce era la Pralea, n-am fi avut pe ce să dormim. Și această stare de lucruri a ținut doi ani și jumatate, tata amînînd din zi în zi aducerea mobilierului din casa de la Ieși.

El nu avusese ce să facă cînd, la întoarcere, ne-a găsit instalați la Căiuți: n-a putut decît să se închine în fața faptului îndeplinit.

În cea dintăi vară a așezării noastre la Căiuți am mers din nou la Slănic. Întîmplările acestui sezon sunt cu mult mai vii în memoria mea decît ale celui dintăi. Din pricină că țara era în toiul luptei pentru Unire, cei mulți boieri, mai cu samă acei unioniști, nu plecase aproape deloc în străinătate, temîndu-se de vro surprindere din partea Turciei și a Austriei ajutate de Anglia. Era deci adunare mare boierească la băi, mulțime de rude și de prieteni de ai noștri, printre care am fost foarte mulțămit să găsesc pe bunul meu prieten, Cuza.

Ocupam casa lipită de sala de bal, cu un mare cerdac dinaintea ei. Îngrijirea mea specială era încredințată mancei mamei, sărdăresei Marghioala Neculau, foarte iubită de toată fimilia și care șădea la masă cu noi. Însă eu eram cumplit de neastîmpărat și de neascultător și aveam pretenția sa mă primblu liber în tot Slănicul, iar mama nu avea nimica de obiectat, avînd ca principiu că copilul, mai ales băietul, trebuie lasat să se dezvolte pe cît se poate în libertate, pentru a capata spirit de inițiativă. Hoinăream deci toată ziua și mă apucam de toate năzdrăvăniile. Biata sărdăreasă, bine învălită din fire, o ducea într-o necontenită spaimă și mișcare. Am povestit aiurea, cum, într-o sară, din îndemnul lui Cuza, care o găsea din cale-afară veche, am dăt foc colibei în care cîntau muzicanții, spăriind strașnic o păreche îndrăgostită care, negîndindu-se la asemenea primejdie și avînd altăceva de făcut decît să se păzască de foc, nu auzise cum am venit la colibă și cum am aprins chibriturile care au dat foc cetinei uscate. Am fost descoperit și am mîncat de la tata o corecțiune din cele mai sfinte. Dar a doua zi Cuza m-a mînșîiet, zicîndu-mi că sînt un viteaz și dăruindu-mi o păreche de epolete, pe care le-am pastrat mulți ani, pănă ce mi s-au furat acasă, pe cînd mă aflam în străinatate pregătindu-mi bacalaureatul.

Distracțiile la Slănic erau balurile care se dădeau într-o mare șandrama de scînduri, lipită de casa noastră, precum și aprinderea brazilor în fiecare duminică și zi de sărbătoare. Am asistat și eu la începutul unui bal, permițîndu-ni-se mie și surorilor mele Ana și Maria să privim pănă la 9 ceasuri (acele petreceri începeau foarte devreme). Lumea mare nu dansa, se mulțămea să privească la dansuri un ceas sau două, apoi se retrăgea.

Arderea brazilor se făcea în chipul următor. Se aducea un brad întreg curățit de vîrfurile crengilor, lăsînd la tulpină numai cîte o lungime de o palmă sau două. Pe urmă, pe acești craci se legau împrejurul trunchiului, de sus pănă jos, straturi dese de cetină, luate de pe 10—12 brazi. Apoi, îndată ce înnopta bine, se dădea foc cetinei aproape de pămînt. Focul se suia răpede, producînd miriade de scînteie care acopereau cerul. Efectul era într-adevăr foarte pitoresc.

În acel an venise mulți munteni. Cei mulți erau nalți, oacheși, cu pielea smolită, purtau lungi favoriți și erau deosebit de buni de gură. Ceea ce a făcut ca mulți ani să-mi închipui că toți muntenii trebuie să fie la feli. Mă scandaliza mult graiul lor atît de asămănător acelui al țiganilor șatrași de la noi din Moldova. Cu toții erau unioniști înfocați.

Nu țin bine minte dacă atunci sau în anul precedent se afla la Slănic Vasile Mălinescu cu soția lui. El era un patriot și un unionist înflacarat. La 1848 izbutise să fuga din Iași la reprimarea buntului și să ajungă la graniță, la Oituz.

Aici se odihnea, încă pe pămîntul nostru, crezîndu-se în siguranță, cînd iaca sosește un ofițer de slujitori cu doi cazaci pentru ca să-l aresteze. Dar Mălinescu trage cu pistolul pe fereastă asupra ofițerului, rănindu-l greu, și scipă peste hotar. Era acuma bolnav greu de oftică, la Slănic, împreună cu frumoasa lui soție, una din fiicele camarașului Mihail de la saline. Într-o zi mama mă trimete, nu mai știu pentru ce, la doamna Mălinescu. Găsind toate ușile deschise, intru și găsesc pe doamna Mălinescu șăzînd pe divan, iar pe soțul ei lungit pe acelaș divan, cu capul pe genunchii ei și… sugînd la sînul frumoasei femei. Medicii îi recomandase laptele de femeie, ca surogat pentru acel de măgăriță, ca leac pentru plămîni. Ea mai fusese căsătorită mai înainte, cu Pascal Vidrașcu și, rămînînd văduvă, o luase Mălinescu de soție. El a murit, dealtmintrelea, în curînd. Ea avusese cu în laiul ei soț, un fiu, Alexandru Vidrașcu, care, după ce a ieșit din școala de la Saint Gyr, a fost ofițer, întăi în armata franceză, luînd parte la războiul franco-german de la 1870—71, apoi în armata română, făcînd acel al Independenței noastre și distingîndu-se în amîndouă. Pe urmă a fost deputat si prefect de Bacău. Era un copil deosebit de frumos. Doamna Mălinescu, la Slănic, îl punea pe masă și lumea de față îl întreba cine-i. Iar el răspundea: „Alexandru Vidrașcu. Român verde ca stejarul, democrat și liberal”.

Tot lui Cuza îi datoresc amintirea unui incident care ar fi putut deveni tragic. Luam mesele pe cerdacul casei în care locuiam. Într-o dimineață, trebuia să fie între zece și zece și jumatate, masa era pusă, se vedeau cocotiere în farfuria de dinaintea fiecărui loc, ceea ce însamna că aveau să fie ouă fierte la dejun. Tata, după obiceiul lui (era un tată foarte iubitor), se muta de la unul la altul din scaunele ce aveam să le ocupăm noi, copiii, și tăia pentru fiecare fălii înguste de pîne (mouillettes), menite a fi mîncate cu ouăle, iar eu priveam la el. Deodată îl văd cum pune mîna la frunte, se scoală în picioare și un șivoi gros de sînge i se sloboade din frunte.

La țipetele mele a venit sofragiul, mama și toată casa. S-a adus un lighean în care a curs sîngele și mama, care avea mult sînge rece, a legat răpede pe tata la cap cu un prosop mare ce l-a strîns bine și sîngele a încetat să curgă. A venit apoi doftorul și a constatat că rana fusese pricinuită de un gloanțe Flaubert mort, probabil ricoșat de pe vro piatră, care gloanțe îi spărsese o minusculă arterie de sub păr. Pe cîteva ceasuri a avut o viguroasă durere de cap și s-a simțit slab din pricina pierderii de sînge.

Toată lumea a priceput că micul gloanțe ieșise din pistolul lui Cuza.

Acesta, după-amiază, venind să vadă pe tata, l-am luat eu în primire de pe cerdac și, arătîndu-i pata de sînge care nu se spalase încă, i-am zis:

— Uite ce ai făcut!

Mama sosind în acel moment, viitorul domn a capatat un perdaf din cele mai sfinte.

Cuza, care era un minunat trăgător cu pistolul, avea obiceiul, în fiecare dimineață, să tragă, din cerdacul de dinaintea locuinții sale, în cortelul verde a cumnatului său, Lambrino, pe care îl făcuse ciur. Se vede că acel gloanțe, foarte mic, ca toți glonții acelor pistoale, ricoșase după ce trecuse prin cortel, pe vro piatră, pentru a veni să lovească pe tata la o distanță destul de mare. De atunci Cuza a început să deie pace cortelului verde a cumnatului său, pănă cînd acesta a avut proasta idee să puie să astupe bortele făcute pănă atunci, cea ce a ademenit pe viitorul domn al țărilor surori să nu se mai poată stăpîni și să facă cortelului alte borte și mai număroase.

După ce ne-am întors la Căiuți, am asistat la o scenă caracteristică a moravurilor administrative de atunci.

Tata fiind dus în ținutul Neamțului, la moșia mamei, la Mărgineni, a sosit în satele noastre „zăcuția”. Adică privighitorul de Trotuș, al cărui nume l-am uitat, sau ajutorul lui (în acest moment nu-mi mai aduc aminte dacă pri – vighitorii noștri aveau deja ajutori atunci și, unde mă aflu în acest moment, n-am cum să mă lămuresc), a venit cu doi cazaci ca să împlinească banii birului cu care țaranii erau foarte întîrzieți. Pentru a scoate acei bani, se întrebuințau mijloacele uzitate atunci: bătăi înfricoșate, sfaramarea străchinilor și a mobilelor rudimentare aparținînd datornicului, prinderea găinilor și a gîștelor lui, plus variantele iscodite de mintea mai mult sau mai puțin ageră a împlinitorului, mai făcîndu-și rîs de cîte o fată sau de cîte o nevastă.

Privighitorul în chestiune era un împlinitor cu deosebire vrednic; întrebuința pe lîngă toate mijloacele cunoscute și altele improvizate de crierul său. Două zile după sosirea lui era pe moșie un chiu și un vai nemaipomenit: bieții oameni împresurase curtea și rugau cu lacrimi pe mama să-i scape de acea urgie. În zadar trimesese ea la aprigul cinovnic pe vechilul nostru, medelnicerul Manolache Oatu, în zadar îl poftise pe executor la curte prin noul vatav de ogradă, sardarul Neculai Lefter, fostul camardiner al tatei, în zadar îi trimesese răspuns că era să scrie ispravnicului și chiar la Ieși, „zăcuția” se făcea tot mai strașnică. Dar a treia zi dă Dumnezeu și sosește tata pe neașteptate. Nu apucase bine să iasă din trăsură și mama îi și spusese ceea ce se întîmpla la Popeni. Tata poronci îndată să i se înhăme o păreche de cai proaspeți la altă trăsură, m-a luat cu el și am mers la satul Popeni. Dinaintea crîșmei se afla lume multă. Nu plouase de mult și era un colb cumplit. Pe prispa crîșmei șădea domnul privighitor sau ajutor de privighitor, calare pe un scaun. În drum, cazacii trăgeau, țînînd-o de picioare și tîrîndu-i fața în colb, o femeie al cărui barbat fugise în ajun ca să scăpe de bataie.

Tata a sărit din trăsură, poroncindu-mi să nu mă mișc și, într-o clipă, cei doi cazaci zăceau la zece pași, în mijlocul drumului. Țaranii împrejurară îndată pe tata, fiecare spunîndu-i ceea ce suferise, era un zgomot groaznic: țipete, plînsete, bocete. Cu mare greu tata obținu ca să se facă liniște și vro zece oameni mai cuminți fură chemați pe rînd ca să spuie ce văzuse. Privighitorul, care îngălbenise, voi să fugă, dar tata poronci să-l oprească. După ce țaranii mîntuiră jalnica lor povestire, tata întrebă pe cinovnic ce are de întîmpinat. El îngînă cîteva cuvinte, zicînd că are poronci și, cerîndu-i-se acele poronci, el înmînă tatei o hîrtie. Tata o ceti tare. În hîrtie i se poroncea să meargă la un număr de anumite sate și să împlinească banii birului.

— Nu văd ca aici să ți se poroncească să bați, să necinstești, să strici și să schingiuiești, zise liniștit tata.

Cinovnicul tăcu.

— Dumneta ai bătut, ai necinstit, ai stricat, ai schingiuit, urmă tata, ești un hoț. Am să-ți dau răsplata care se cuvine hoțului. Puneți-l jos, poronci el țaranilor.

Într-o clipă domnul privighitor era lungit la pămînt, cu fața în jos și ținut de cap, de mîni și de picioare.

— Acuma trageți-i o sută de bice, chiar cu harapnicul lui, mai poronci tata.

Îl iertă după cincizeci, dar și acelea ajungeau și le va fi ținut [minte] domnul ajutor de privighitor sau privighitor toată viața lui. După aceea fu ridicat, dus la cal, legat de el, iar frîiele fură date în mînile unuia din cazaci și astfel! porni spre reședința lui de la Tîrgul-Trotușului.

Dar cînd era să plecăm, iaca vedem că aleargă oamenii spre noi și ni spun că al doilea cazac cere numaidecît un car de beilic (de corvadă), bineînțeles fără plată, ca să ducă două cuște mari, una cu găini și cealaltă cu rățe și cu gîște, adunate fără bani, de cinovnic, de la datornicii fiscului. Cazacul fu chemat de tata și invitat, în termeni cît se poate de drastici, să încalece și să plece, iar nenorocitele păsări fură puse în libertate, iscîndu-se între gospodine cumplită sfadă cu prilejul alegerii lor.

„Zăcuție” mai făcutu-s-au în toată domnia lui Cuza și în vremea lui Carol în ținutul Bacăului, dar în satele de pe Căiuți, după aceea pe care am povestit-o, n-a mai venit alta de acest feli.

Și ca să mîntui cu bataia, iaca încă două istorioare care mă privesc personal.

În șură se afla o trăsurică care era zisă a mea. Ar fi putut să facă drumuri lungi dacă s-ar fi înhamat la dînsa cai, chiar patru cai în șir, dacă ar fi fost mici, căci avea absolut toate organele nu numai ale unei trăsuri, ci încă acele ale unei trăsuri bune; în fund erau două locuri îndămînatece și pe scăuieș putea în voia cea bună să șadă un copil de zece ani, iar pe capră un vezeteu cît de voinic. Tata o cumparase exclusiv pentru ca să se înhăme la dînsa o păreche de capre pe care să le mîi eu. Dar din nu știu ce pricină, deși posedam mai multe sute de capre, acele care ar fi trebuit să tragă la trăsura mea n-au venit niciodată și, cînd aveam gust să mă primblu cu dînsa, trebuia să le înlocuiesc cu… băieți de țărani sau de țigani. Deoarece aceste primblări se făceau numai după ce mama sau bunica îmi aprovizionau buzunarul cu „gologani” sau cu „puișori”, această muncă era totdeauna binevăzută de cei opt sau zece băieți care trăgeau trăsurică mea, ușoară ca o pană și avînd goană nebună; tracțiunea nu-mi lipsea deci niciodată. Într-o zi însă, am găsit că unul din „caii” mei era moale și, pentru a-l iuți, l-am croit cu biciul, alcătuit dintr-o nuie de care era legată o șfară, însă lovindu-l nu cu șfara, ci cu nuiaua. Băietul a ieșit îndată din ștreangurile de frînghiuțe, cu ajutorul cărora se tragea vehiculul, și a declarat că:

— Dacă-i așa, nu mai trag!

Atunci eu, furios, și uitînd făgăduința făcută mamei în drumul nostru de la Pralea la Ieși, am sărit de pe capră și, grămădind pe băiet de gardul lîngă care se petrecea scena, am început să dau iar într-însul cu nuiaua. Dar, deodată, m-am simțit apucat de ceafă și am auzit glasul răstit al tatei zicînd:

— Mișelule, de ce dai în băiet? Răspunde îndată!

— O fost obraznic, răspuns-am eu.

— Ce obrăznicie ți-o făcut el?

N-am avut ce facc și a trebuit să spun adevărul.

— Și tu, mișelule, îți închipui că ai dreptul să bați pe alții fiindcă te-ai născut fiul meu și că ei nu îndrăznesc să-ți deie loviturile înapoi și înzecit? Am să te învăț eu pe tine!

— Măi băiete, zis-a el atunci țiganașului de vro unsprezece ani pe care îl lovisem, smuncindu-mi varga din mînă și dîndu-i-o, na varga asta. Dă într-însul, dă cît poți de tare, pănă cînd ți-oi zice să nu mai dai. Dar dă, măi! adăugi el, văzînd că băietul nu îndrăznește să lovească în „cuconaș”, dă, că acuș dau eu în tine.

Numai după această amenințare îndrăznit-a țiganașul să deie în mine, dar moale, ceea ce făcu pe tata să zică:

— Dacă nu dai mai tare, să vezi cum te fac eu acuș să urli!

De astă-dată țiganașul începu să deie din toate puterile, ceea ce, deși aș fi vrut să fiu eroic și să nu țip, îmi scoase țipete de durere. Și numai după ce umerile, spinarea și părțile mele de mai jos au primit o porțiune de lovituri din cele mai respectabile, datu-mi-a tata drumul. Iar băieților care, spre suprema mea umilire, rămăsese față, li-a poroncit:

— Voi, duceți trăsura în șură și, de acum înainte, de cîte ori va îndrăzni să deie în voi, întoarceți-i bataia înapoi cu vîrf și îndesat. Să știți că, de-oi afla că v-o bătut și nu i-ați întors bataia cu bielșug înapoi, vă bat eu pe voi fără milă. Dar v-o plătit el oare? Nu? Plătește-li îndată, iar celui care l-am pus să te bată, ai să-i dai acuma, față cu mine, plată întreită.

Cumplită mi-a fost umilirea și, de-atunci, nu m-am mai făcut vinovat de faptă la feli. Trebuie să adaog însă că tata, barbat de pe altă vreme, cu altă creștere și cu alte obiceiuri, își bătea bucătării cînd greșeau vrun feli de bucate și vezeteii cînd caii sau hamurile erau rău grijiți, cînd furau ceva sau s-îmbatau prea din cale-afară. Totuș cred că tocmai din aceste considerațiuni, întîmplarea de mai sus este spre lauda și spre cinstea lui. Mulți oameni ridicați foarte de jos cunoscut-am, care toată viața lor au făcut profesie de simțiminte foarte egalitare, au ajuns la stare frumoasă, mai ales prin parada ce au făcut-o cu acele simțiminte și care oameni, un șfert de veac mai tîrziu, închideau în hambare și sub pază țaranii care se îndatorise la ei pe muncă și-i băteau fără milă dacă se încercau să fugă (?), iar mai bat în chip brutal și astăzi servitorii și servitoarele lor! Dacă voi trăi să urmez seria Amintirilor, voi avea prilej să citez multe fapte de asemenea natură.

Mama, adversară hotărîtă a oricărui act de brutalitate, nu numai că niciodată n-a ridicat mîna asupra cuiva, dar chiar nu voia să știe de proverbul atît de înțelept al regelui Salomon că: „Cine cruță varga strică copilul”. Totuș într-o zi am scos-o eu din sărite. M-am apucat, încă în anul 1858, de antisemitism și de huliganism.

Aproape fiecare din dughenile (magazinele) din tîrgușorul Căiuțul era o crîșmă, în care se vindea vin dar, mai ales, rachiu. Pe fiecare tarabă vedeai un șir de gărăfi proaste, pline de o băutură și mai proastă, de coloare deosebită fiecare: verde, roșie, albastră, vînătă, galbănă și albă. În fiecare era, bineînțeles, acelaș rachiu, tot atît de prost și de vătămător sănătății. Jîdovii erau tot atît de urîți de clasele inferioare atunci ca și astăzi, mai ales de surtucarii de jos. Eu, fiindcă ei purtau perciuni, scufii pe cap, talere lungi, papuci tîrîiți și mîncau usturoi, condiment care totdeauna mi-a stîrnit greața, nu-i puteam suferi. Tare mă mieram cum tata și mama nu-mi împărtășesc ura împotriva neamului lui Israil și-mi ziceau că și jidovii sunt oameni ca și noi.

Auzînd odată că rachiul care-l vînd otrăvește și prostește poporul, m-am hotărît, tata fiind absent, să contribui la mîntuirea de rălele urmări ale alcoolului pe țaranii care-mi erau dragi. M-am dus în capătul de sus al tîrgului, m-am suit pe cea dintăi tarabă pe care am văzut stecle cu rachiu și, luîndu-le una după alta, le-am aruncat în uliță unde bineînțeles s-au spart. Apoi mi-am urmat drumul în jos, spre curte, făcînd tot la feli, cînd pe partea dreaptă, cînd pe acea stîngă a uliții. Nici unul din acei cărora li aparțineau băuturile astfeli risipite de mine n-a încercat să mă împiedece, nu numai doară din respect pentru persoana „cuconașului”, dar pentru că fiecare știa că va fi despăgubit de două și chiar de trei ori pentru paguba suferită. De cînd am ajuns aproape de poarta curții, m-am întîlnit cu sofragiul care, spunîndu-mi că are poroncă de la mama să mă aducă la dînsa, m-a și luat în brațe. Eu nu prea eram îngrijit, cunoscînd principiile mamei în privința argumentelor lovitoare, și eram sigur că am să scap cu o ocară bună, poate cu un katzentisch sau o punere la colț pentru un ceas sau două. Dar mă înșalam amar. În sala cea mare de jos, am găsit pe mama cu cîțiva jîdovi, avînd fiecare din ei mai multe hîrburi de steclă în mînă, mai fiind acolo o bancă adusă din grădină și vro trei vergi de dimensiune respectabilă. Și, după o ocară zdravănă, am fost așazat pe bancă și, față cu jîdovii, am capatat o corecțiune poate mai zdravănă decît acele ale tatei, căci mîna irumoasă și albă a mamei moștenise de la tată-său o putere de barbat: însă aceasta a fost, afară de două sau trei palme, singura corec – țiune ce mi-a dat-o ea vrodată.

Capitolul II. Mama

Mama era fiica lui Grigore Ghica și a Anicăi, fiica lui Iordache Catargiu. Amîndoi mai fusese căsătoriți, el cu domnița Elenco, fiica lui Ion Sandu Sturdza-voievod, ea cu logofătul Ion Buhuș, ultimul vlăstar al acestei vechi și ilustre familii.

Anica Catargiu era nu numai deosebit de frumoasă, dar și plină de duh: contimporanii făceau dintr-însa o adeva – rată zînă fărmăcătoare. A murit însă foarte de tînără, în anul 1838, la Chișinău, unde i se află mormîntul, lăsînd soțului său două fete, din care mama, născută la 1832, era cea mai în vrîstă. Durerea soțului ei fu atît de mare, încît rudele și prietenii se temură să nu-și puie capăt zilelor. Pănă atunci fusese ateu desăvîrșit, moartea soției iubite i se păru o osîndă trimeasă de cer pentru pedepsirea necredinții sale și, din ateu, devenise ortodox practicant, mai făcînd și un pelerinagiu la Ierusalim care-i dădu drept la titlul de hagiu.

Mama în copilărie era departe de a justifica credința că va deveni marea frumuseță ce a fost. Tata, care era atunci căsătorit cu o prietenă intimă și din copilărie a Anicăi Catargiu și purtase de nenumarate ori în brațe pe viitoarea lui soție, ni spunea, față cu dînsa, că era cîrnă, avea păr roșu și fața acoperită cu pistrui. Și mama rîdea și zicea că această descriere este absolut exactă.

În primii ani după moartea Anicăi Catargiu, sora lui Grigore Ghica, Elena Șubin, căsătorită cu acel mare bețiv și mojic care era generalul rus Șubin, îngriji de cele două fete ce le lasase. Șubin luase pe mătușa numai din cauza marei zestre ce o avea, căci poseda toate virtuțile ce pot face podoaba unei femei, afară de frumuseță, și o bătea măr de cite ori s-îmbata, adică aproape în fiecare zi. Mătușa Elena Șubin trăia în Vaslui, care-i aparținea (nu numai moșia cu acest nume, dar și tîrgul), unde creștea pe număroșii ei copii, de ale căror lecții se împărtășea și mama. În curînd însă tată-său o aduse în Ieși, unde fu plasată dintăi în pensionatul Garet, dirijat de profesorul francez cu acest nume și de soția lui și în care învațau aproape toate fetele boierilor așazați în capitala Moldovei, pe lîngă altele ale căror familii șădeau la țară. Ea se arătă de la început o elevă foarte sîrguitoare și deosebit de ageră la minte. Garet era un deosebit de bun profesor de limba franceză; mama, care stăpînea această limbă cum o stăpînesc puțini francezi, ni zicea că temelia acestei stăpîniri o pusese fără îndoială lecțiile lui Garet. Ea nu-și aducea aminte să fi fost vrodată pedepsită pentru lecțiile ei. Vacanțiile le petrecea totdeauna la Vaslui împreună cu verii și verele șubinești și cu frații ei din Întăia căsătorie a lui Grigore Ghica. După aceea fu plasată în alt pension, tot în Iași, dirijat de un domn Haddek. În anul 1844, tată-său o duse la Viena și o plasă în institutul van Demergel, condus de doamna van Demergel și de soră-sa, doamna von Phillisdorf, soția consilierului aulic von Phillisdorf, unde ramase pană în anul 1848. Pe lîngă studiile obișnuite, mama se perfecționă în cunoștința limbii franceze, își însuși acea a limbii germane în chip temeinic, apoi mai învăță englezește și italienește destul de bine pentru a putea susținea orice conversație în acele limbi asupra oricărui subiect; aceasta pe lîngă o temeinică cunoștință a literaturilor lor. Elevele erau des conduse la Operă și la Burgtheater, precum și la toate conferințele literare ce se țineau pe acea vreme în capitala Austriei. Se încuraja în ele gustul cetirii și în fiecare seară se consacrau cîte două ceasuri la o lectură în vrouna din limbile ce se învățau în institut. Arteie de agrement nu erau uitate, mama desemna binișor și avea serioase cunoștinți muzicale.

După patru ani, la 1848, Grigore Ghica adusese în institut pe a doua sa fiică, Natalia, și în anul următor, 1849, luă cu el, la Ieși, pe mama, despre care directoarele institutului îi declarase că nu mai are ce s-o învețe în institutul lor.

Cînd a sosit în țară, nimene nu a mai recunoscut în fata de șăptesprezece ani copila cîrnă, cu păr roș și cu fața acoperită de pistrui, care plecase cu cîțiva ani mai înainte. De talie mijlocie, dar admirabil proporționată, fiica lui Grigore Ghica avea un cap cu trăsături clasice, cu ochi și păr negru, cu pieliță de strălucitoare albeață. Erau persoane care nu voiau să creadă că este aceeași persoană, că trebuie să fie altă fiică a lui Grigore Ghica, de existența căreia lumea nu știa și pe care el o aducea acuma din străinatate, unde o crescuse în locul celei dintăi, care o avuse din a doua lui căsătorie. Mama mi-a povestit chiar că s-au găsit persoane care, conversînd cu ea, au pus-o pe terenul unor împrejurări din copilăria ei ce le cunoșteau, spre a se asigura că-și aduce aminte de ele și este, prin urmare, aceeași care o cunoscuse: cîrnă și cu părul roș. Minunata ei memorie nu a întîrziet să li ieie orice îndoială în acea privință.

Cînd în cursul aceluiaș an, Grigore Ghica a fost ridicat la scaunul Moldovei în locul lui Mihai Sturdza, el nu s-a mutat la curtea domnească în care erau așazate o mulțime de diregătorii (căci Mihai Sturdza locuia propria lui casă), ei a urmat să locuiască, împreună cu fiică-sa, la tată-său, marele logofăt Alecu Ghica, care fusese capul opoziției împotriva lui Sturdza. Numai după facerea reparațiilor și cumpărarea (din punga domnului) a unui nou mobilier, s-au mutat în curte.

Deși mama în timpul șăderii sale la Viena deloc nu uitase limba românească, în pensionatul Demergel mai fiind și alte românce (printre care domnișoara Smărăndița Rosetti, căsătorită pe urmă cu Mihai Jora), ea a ținut să dobîndească o cunoștință cît mai temeinică a graiului părintesc și a rugat în acest scop pe tată-său să-i deie un profesor de limba română. Domnul a ales spre acest sfîrșit pe Teodor Codrescu și, mulți ani mai pe urmă, editorul Uricariului își aducea aminte cu cea mai vie plăcere de lecțiile ce le dăduse mamei, de inteligența ei, de dragostea ei de țară și de viul interes cu care se punea în curent cu toate amăruntele trecutului și cu începutul de viață intelectuală a poporului căruia îi aparținea. După cît știu, mama a fost singura fată din marea noastră boierime din vremea regulamentară care, după terminarea studiilor în străinatate, a simțit nevoia să-și însușească o cunoștință cît mai desăvîrșită a limbii și a literaturii noastre, saracă cum era această de pe urmă. Ea era fiica preferită a domnului și, ca atare, ținută în curent despre toate proiectele și speranțele lui și asociată la cele mai multe din operele lui de binefacere. Cînd, după moartea tătîne-său și mutarea lui în curtea domnească, a hărăzit „Sfîntului Spiridon” casa părintească, înzestrată cu toate cele trebuitoare și transformată în institut de moșit și de copii găsiți, a însărcinat pe fiică-sa cu priveghierea acestei fundațiuni printr-o preafrumoasă scrisoare ce o posed.

Pe la începutul domniei lui Grigore Ghica venise la Ieși un pictor acuarelist bavarez, numit Rietschel, însărcinat de regele Ludovic I, a Bavariei, acel admirator pasionat de femei frumoase, să adune chipuri de frumusețe femeiești din toate țările. Văzînd, la nu știu ce prilej, pe mama, a cerut numaidecît voie să-i facă portretul, ceea ce i s-a acordat fără greutate. Acest portret a fost reprodus în gravură sub indicația de: Mădchen au der Moldau (Fată din Moldova) și reprezintă pe mama în haine de țarancă, torcînd. Originalul se află la München, în Album schöner Frauen (Album de femei frumoase).

Precum era firesc, frumoasa, culta și bogata domniță numai lipsă de pețitori nu ducea. Printre aceștia, acel care se bucura de preferințile domnului era Alexandru (Coco) Sturdza, fiul logofătului Costache Sturdza, despre care am vorbit mai pe larg în întăia parte a acestor Amintiri. Coco era un tînăr frumos, cu duh, relativ cult, cu manierele celui mai perfect cavaler și barbat de salon; știuse să cîștige favoarea domnului prin cele mai deșanțate lingușiri, la care, din nenorocire, vodă Ghica, cu toate strălucitele sale calități, era foarte simțibil. Dar mama era prea deșteaptă pentru a nu fi pătruns că, sub niște aparențe seducătoare. Coco ascundea o fire căreia nu-i lipsea aproape nici un vițiu; ea nici nu voi să audă de această căsătorie și-l preferi pe tata, deși era cu nouăsprezece ani mai mare decît ea.

Pentru ca mama să fie mai aproape de părintele ei, tata cumpără casa Casandrei Sturdza de la Herța, născută Ghica, în care ci au dus, timp de mai mulți ani, o viață din cele mai largi, pe picior foarte mare, cu slugi nenumarate, cu echipajuri multe și frumoase, cu mese renumite pentru bogăția și bunatatea lor, tata fiind un gastronom vestit. Această viață satisfăcea mai ales gusturile tatei, căci mama nu era mondenă deloc: nu-i plăceau nici toaleta, nici dansul pe care îl numea: o plăcere stupidă. Rochia cea mai scumpă ce și-a făcut-o în viața ei fusese o rochie de velours bleu épinglé, făcută cu prilejul unui bal al curții, din voința expresă a tatei, care costase 36 de galbeni, adică 423 de lei de înainte de război, de care rochie am auzit, cu cincisprezece ani mai tîrziu, pe Vasile Alecsandri vorbind cu entuziasm. Plăcerile ei de predilecție erau teatrul (comedia și opera), cetirea și conversațiile cu subiecte serioase și cu oameni instruiți. Îi plăceau mai ales discuțiunile pe subiecte filozofice și avea cunoștinți din cele mai serioase în această materie, ca și în literatura franceză, germană, engleză și italiană.

Bunul meu, la întoarcerea lui în scaun, la 1855, în urma părăsirii principatelor de cătră trupele rusești și ocuparea lor de acele austriace, adusese cu dînsul un secretar francez, numit Edouard Grenier, foarte devotat lui, care mai era un scriitor și poet de talent. Frumuseța și cultura mamei făcuse o mare impresiune asupra lui și ea singură nu bagase de samă că tînărul francez își pierduse mințile după dînsa. Această supremă indiferență îl făcea să sufere mult — în tăcere — și a fost, poate, unul din temeiurile pentru care el a părăsit postul ce-l ocupa și Moldova, dînd, bineînțeles, plecării sale motive de datorii de familie: sanatatea unei mame înaintate în vrîstă. (2) În seara în care își luă congediu de la domn, acesta, văzîndu-l trist și părîndu-i însuși rău de despărțire, voi să deie convorbirii o notă mai veselă zicîndu-i că, dacă el este trist, mulți trebuie să fie în acel moment ochii umezi de lacrimi la gîndul că se despart de el.

— Alteța-voastră se înșală, răspunse Grenier, eu într-adevăr sînt măhnit, inima îmi este îndurerată pentru că mă despart de Ea, care a fost ca un părinte pentru mine tot timpul cît am stat în Moldova, îmi pare rău că părăsesc o țară frumoasă ce m-am deprins s-o iubesc și oameni care m-au primit ca pe un frate. Dar, adause el cu oareșcare amărăciune, nu mi-a ramas mîngîierea să pot crede că în acest timp să fi făcut să bată pentru mine inima macar a unei singure femei moldovence.

Mama de mult stăruia pe lîngă tata să mai restrîngă traiul ce-l duceau, care depășea mijloacele lor, însă fără succes. După părăsirea scaunului de cătră Grigore Ghica, vînzarea Bazgăi, partea tatei din Bohotin pe care el o pusese la dispoziția fraților pentru a lichida datoriile părintești și facerea socotelilor între: dînșii, se văzu ca partea ce-i revenea din banii încasați pe Bazga era mult mai mică decît acea la care se aștepta și mi ajungea pentru lichidarea acelor datorii ce le făcuse în anii din urmă. Se hotărîră deci, tot în urma îndemnului mamei, să părăsască leșul și să se mute la țară pentru a face economii. Am dat în capitolul I amărunte asupra traiului nostru la Pralea, într-un capitol viitor voi da altele asupra acelui dus la Căiuți de la 1858 la 1870. Din amîndouă se va vedea că dacă acest trai nu s-a deosebit mult de acel de la Ieși din anii 1851 — 1856, răspunderea acestui fapt desigur că nu privește pe mama.

Deși o intelectuală în toată accepțiunea cuvîntului, mama deloc nu se dezinteresa de gospodaria casnică: era meșteră în confecțiunea tuturor bunătăților care făceau mîndria cucoanelor în tot cursul veacului trecut. Dinaintea ochilor mei vad și astăzi icoana ei pe terasa de jos a curții de la Căiuți, cu mînecile suflecate, cu pestelcă lungă, albă, prinsă de umere cu bolduri și strînsă pe talie, dinaintea unei sobe mobile de fier, deasupra căreia fierbea cu clocot, într-o tingire de formă specială, un sirop oareșcare, curățîndu-l de spuma albă ce se ridica dintr-însul sau frecînd, plecată jos de tot, cu meleșteiul, vrun șerbet în aceeași tingire, ținută cu amîndouă mînile și cu toată puterea, de vro slujnică sau de cămărășiță. Dulcețile de tot soiul, ce le făcea după rețetele vestite ale bunicăi Frosiniței, aveau reputație cinsteșă în țară, ca și compoturile, vutcile (liqueur-urile), pastele de gutăi, perjuțele uscate, muraturile și spirturile din camara noastră.

În grădină, sub un frumos pavilion, era o clădire joasă, un feli de subsol, trei păreți ale căreia aveau, pe toată lungimea, cîte un lung cuptor în fața căruia se vedeau așazate o mulțime de alambice. Această încăpere, căreia i se dădea numele pompos de „velniță”, servea la fabricarea apelor: de cimbru, de trandafir și de levențică și a diferitelor spirturi. Meșterul însărcinat cu lucrarea acestor ape și spirturi era un bețiv vestit în satul și în tîrgușorul Căiuțul, numit Gheorghe Dragolea. Cînd velnița lucra, mama o inspecta de două ori pe zi.

Îmi mai aduc aminte, pe vremea culesului cimbrului, a sulcinii și a levențicăi, aceasta bineînțeles cultivată în grădină, de clăcile făcute pentru culegerea acestor plante. Cimbrul servea la fabricarea apei și a spirtului de cimbru, care altădată înlocuiau apa de colonie; tata a întrebuințat pănă la sfîrșitul vieții apa și spirtul de cimbru pentru toaleta lui. Floarea de sulcină servea la facerea de săcultețe umplute cu petalele ei și așazate în dulapuri sub grămezile de albituri, spre a le satura cu parfumul ei dulce, din levențică se făceau apă, spirt și săcultețe avînd aceeaș întrebuințare ca acele de sulcină. Aceste clăci aveau totdeauna loc în vrouna din număroasele zile de sărbătoare în care țaranul român crede că s-ar expune urgiei cerului dacă ar lucra. Se dădea veste din ajun și, des-dimineață, porneau din satele mai apropiete de curte: Căiuțul, Popenii, Blidarii și Boiștea, cîrduri de fete sub conducerea vrunui fecior boieresc sau vrunui pădurar, spre locurile unde planta căutată în acel moment se găsea mai cu bielșug. Pe la amiază ele se adunau împrejurul carului cu mîncare ce li se trimetea de la curte și, îndată după ce mîncau, plecau înspre tîrgușor. Lunga terasă de jos se umplea cu ele, se așazau pe dînsa și, avînd fiecare gramada ei luată din carul care li adusese mîncarea și pe care îl încarcase cu floarea culeasă, se apucau să smulgă: florile de pe stipită, aruncîndu-le în vrun paner sau legătură pusă dinaintea lor. Aproape totdeauna venea și mama, se așaza pe una din treptele de piatră care duceau de pe terasă în antret și începea și ea să smulgă floarea de pe stipită. Îndată ce se vedea că operația este spre sfîrșit, se chemau pe cei doi grădinari bătrîni, foști robi, care alcătuiau, vai! tot ce mai rămăsese din taraful vestit altădată al hatmanului Răducanu, un scripcar și un cobzar, îmbracați în anteriu și giubea, care începeau să cînte o horă. Totodată se deschideau porțile cele mari prin care intrau din ulița tîrgului în incinta curții și mulțimea flăcăilor năvălea într-însa. Jocul ținea pănă în amurg și se termina printr-o „cinste” frumoasă de la care nici fetele nu se dădeau în lături.

Dar ocupația de predilecție a mamei era îngrijirea frumoasei grădini sădite din dosul casei, după planurile vestitului grădinar Sobeck, revăzute de mama, care era mîndria ei și alcătuia un adevarat rai. Grădinarul străin, francez sau german, ce-l aveam angajat cu anul, nu făcea nimica fără de știrea și aprobarea ei. Se pricepea minunat la toate cele privitoare la grădinărie și avea cunoștinți temeinice în botanică.

Mama avea deosebite aptitudini medicale și se îndeletnicea bucuros cu căutarea bolnavilor. În casă era o enormă bisacta, totdeauna bine aprovizionată cu medicamente furnizate de spițerul Mildt din Tîrgul-Ocnei sau aduse de tata din desele sale drumuri la Ieși. Contul nostru la sasul Mildt se ridica în fiecare an la cîteva sute de galbeni, căci medicamente, mai cu samă chinină, se dădeau la toți acei care cereau. De cîte ori se auzea că vrun țaran de pe moșie este bolnav, tata și mama sau numai mama mergeau cu trăsura la dînsul, luînd bisactaua-farmacie cu dînșii, îl căutau, trimeteau după medic în cazurile mai serioase și în tot timpul bolii îl țineau cu vin vechi și cu mîncare bună.

Cînd unul din noi se îmbolnăvea, îl luau în camera lor de culcare, îl îngrijeau cum se pricepeau pănă la venirea medicului, după care se trimetea imediat, și nu-l întorceau în camera lui pănă ce nu trecuse orice primejdie.

Mama avea în această privință multă inițiativă, nu sta la îndoială pentru a lua la caz de nevoie măsurile cele mai îndrăznețe și totdeauna era felicitată de medic pentru ceea ce făcuse. Îi plăcea să steie la vorbă cu medicii asupra medicinii și-i uimea prin întrebările ce le li punea, care tradau, pe lîngă interesul ce-l punea în chestiile medicale și aptitudinile ei pentru asemene chestiuni.

S-a străduit și în parte a izbutit să stîrpească mai multe obiceiuri avînd, dragă Doamne, de scop prevenirea și tămăduirea bolilor, dar care duceau la rezultate absolut opuse. Așa era obiceiul ca lehuzei, îndată după facere, să i se în – vălească basenul în argilă umedă, ținindu-se astfeli pănă la desăvîrșita uscare a acestei comprese. Mama, observînd că mortalitatea între lehuze era mare și cerînd avizul doftorului, acesta i-a răspuns că acest obicei este foarte neigienic și că fără îndoială trebuie să i se atribuie o mare parte a cazurilor de moarte ce se observă la lehuzele din sate. Mama s-a pus pe stîrpirea obiceiului rău-făcător, dar numai ușor nu i-a fost să iasă învingătoare din lupta ce a trebuit s-o ducă cu două babe doftoroaie, care aveau renume de mari lecuitoare și țineau morțiș la dînsul, fiindcă îl apucase de la bătrîni. A izbutit să obție ordine speciale de la Ieși, în urma cărora babele au fost închise, judecate și osîndite la gloabe serioase și să vadă, după cîțiva ani, desăvîrșita părăsire a obiceiului ticălos.

Și veneau să ceară sfat medical și medicamente de la mama nu numai țărănimea de pe moșie și jîdovii din tîrg, dar și locuitorii din sate de pe alte moșii și nu li se refuzau nici unele, nici altele.

În vara anului 1866 s-a ivit holera în țară. Pe la noi epidemia a fost mai mult ușoară; dacă se îmbolnăveau mulți, în schimb numărul deceselor era mic de tot; era mai mult holerină decît holeră. Tata de la început dăduse de știre, nu numai în satele de pe moșie, dar și în acele de pe împrejur că are un leac sigur împotriva molimii. Acest leac consista într-un număr de picături de laudanum dizolvate în oareșcare cîtime de apă de mintă concentrată, ce se lua nu mai țin minte de cîte ori pe zi. Ograda noastră era veșnic plină de pacienți, iar în antretul de jos, parcă-l văd și acuma pe Neculai Lefter, vatavul de ogradă, șăzînd pe o ladă mare de Brașov, avînd lîngă el o beșică urieșă de steclă, plină de apă de mintă și, în mînă, o steclă cu laudanum, dînd fiecăruia pacient numărul de picături hotărît din cea de a doua și cîtimea știută din cealaltă. Cei mulți din bolnavi, îndată ce-și înghițeau doftoria, mergeau de se culcau într-o parte hotărîtă a grădinei. Mulți veneau să ceară „doftorie” pentru bolnavi ramași acasă. În grădină la noi nu a murit nici unul, din alții care au luat „doftorie” de la noi, numai unul sau doi.

Amîndoi părinții mei aveau o memorie admirabilă și erau niște povestitori neîntrecuți. În lungile seri de iarna ne țineau pe noi, copiii, pe profesori, pe guvernante și pe musafirii zilei ceasuri întregi sub farmecul povestirilor lor, făcînd să treacă pe dinaintea ochilor noștri icoanele unui trecut la care luase parte sau auzise amărunte din gura bălanilor lor. Tata povestea corect, dicțiunea lui era mai înfiorită, modul de povestire al mamei era mai artistic, apoi, înzestrată cu un rar dar de imitație, ea, de cele mai adeseori mima întîmplarea ce o povestea. Ce pacat că, mai pe urmă, cînd îmi dam sama de prețul acelor povestiri și îmi aduceam încă bine aminte de ele, nu le-am notat, lăsînd să se piardă o mulțime de amărunte neprețuite pentru istoria noastră politică, socială și chiar economică în veacul trecut!

Memoria minunată, darul de imitație și facultatea de a reproduce exact gesturi văzute și simțiminte exprimate de alții constituiau mamei un adevarat talent dramatic, care s-a manifestat și a fost admirat cu prilejul reprezentațiilor de societate date de ea în scop de binefacere, la Ieși, în a opta și a noua decadă a veacului trecut.

Fiică a [lui] Grigore Ghica, mama nu putea decît să fie patrunsă de principii naționaliste și liberale. Dacă în privința acelor naționaliste înțelegerea ei cu tata era desăvîrșita, divergența între ei era mare în ce privea pe acele liberale; mama era pentru abolirea tuturor privilegiilor de castă, pe cînd tata nici nu voia să audă de astfeli de lucru, privind existența unor asemene clase ca indispensabilă pentru buna ordine, sanatatea, puterea și progresul unei societăți bine organizate. Și doară liberalismul mamei era departe de a li exagerat: s. e., dacă găsea că, în principiu, sistemul republican este cel mai perfect, admitea că, pentru o țară atlîndu-se pe treapta de cultură pe care se afla a noastră, forma republicană ar fi dezastruoasă. Dar era pentru stricta garantare a libertății și a demnității omului, fără distincțiune de clasă și, mai ales, avea o sfîntă oroare de bataie, pe care o denunța ca o barbarie și o mișelie față de o ființă mai slabă. Nu înceta să tune și să fulgere în contra acestui obicei barbar atît de răspîndit la noi, obicei distrugător al simțului de demnitate omenească, fără de care omul este redus la starea de brută. În această privință discuțiuniie ei cu tata erau dese: el pretinzînd că bataia este indispensabilă cînd ai de-a face cu oameni primitivi, lipsiți de orice cultură, care nefiind decît niște copii mari trebuie să aibă o salutară frica de vargă. Iar mama răspundea că bataia este distrugă – toarea amorului propriu și a mîndriei omenești, că fără de aceste doua însușiri omul este o brută și că, dintr-o colectivitate de brute, n-ai cum să faci un popor conștient de drepturile și de îndatoririle lui.

Bataia, după ea, nu putea decît, sau să degradeze pe acel ce o suferă la starea de brută, sau să stîrnească în el simțiri de ură neîmpacată și adînc dor de răzbunare. Tata, născut cu nouăsprezece ani înaintea ei, crescut pănă la vrîsta de șaptesprezece ani într-un mijloc mai puțin cult și mai primitiv decît în acel în care crescuse mama, avînd necontenit sub ochi pilda bunicăi care numai zgîrcită cu vergile nu era, tata, care petrecuse numai patru ani în străinatate, la München, care după întoarcerea lui în țară avuse sub ochi exemplul celorlalți boieri din vremea lui Mihai Sturdza, care uzau de vergi și de bici ca de un drept ce-l priveau un sfînt, găsea lucru firesc ca pentru greșeli ușoare, ca un feli de bucate greșit, un ham rău curățit sau o beție, să poron – cească punerea jos, la scară, a vinovatului și tratarea lui cu o porție mai mică sau mai mare de lovituri. Porția la noi era, de obicei, modestă, dar în alte case, mari și mici, această pedeapsă devenea prea adesea o adevarată schingiuire. Deoarece mi se întîmpla și mie, pănă la vrîsta de doisprezece ani, să am parte de asemene corecțiuni, dealtmintrelea totdeauna binemeritate și cît se poate de modeste, eram un partizan convins al teoriilor mamei și-mi permiteam să condamn acele puse în practică de tata.

Astăzi însă, cînd, după trecere de șasezeci și cinci de ani, văd niște guverne ce se zic liberale reîntroducînd de fapt, prin jandarmii și funcționarii lor, în provinciile alipite, bataia desființată, atît în principiu cît și de fapt pe acele meleaguri de zecimi de ani, nu numai de austriaci și de unguri, dar pănă și de grozavul regim țarist, cînd în București poți vedea pe fiecare zi niște principi ai baroului, cu titluri din străinătate, de naștere. foarte plebeiană, care au cutreierat lumea apusană, tărînd de păr și pălmuind servitoare de șasesprezece ani, mă căiesc de judecata purtată asupra boierilor altă dată, avînd în vedere că de la 1860 s-a desființat bataia.

Mama era o naționalistă înfocată, nu numai în ceea ce privea neamul nostru, dar și în cît se atingea de toate neamurile din lume: greci, italieni, poloni (pe care nu-i iubea), germani, irlandezi, sîrbi, bulgari etc. Dorea din inimă emanciparea și întemeierea de state naționale pentru toate. Îmi aduc aminte că, pe la 1859—1860, cînd mă învăța, cu ajutorul unui atlas, care sunt țările Europei și capitalele lor, mă făcea să zic:

— Italia, capitală Roma.

Iar Costache Negri, care se afla de față și-și fuma ciubucul, scuzîndu-se că ne întrerupe, îi zise:

— Știi, domniță, că subscriu din toată inima, ca și dumneta, că doresc ca așa să fie, dar nu crezi oare că asta însamnă a cam anticipa asupra viitorului?

Îmi aduc bine aminte de însuflețirea ei pentru ideea unității italiene și de interesul febril cu care urmărea pe hartă mersul triumfal al lui Garibaldi spre Napoli și progresele armatei lui Cialdini în Statele pontificale.

N-am nevoie să mai vorbesc de însuflețirea ei pentru ideea Unirii; ea cea dintăi mi-a vorbit de Unirea cea Mare, a celor trei crîmpeie în care era rupt neamul nostru, la sînul ei am văzut, la 1858, cea dintăi cocardă în trei culori, trimasă de o vară a ei din Ieși, prin Place, consulul francez căruia românii îi datoresc atîta, venit la noi, la Căiuți, spre a lua parte la o vînătoare de urși dată de tata. Iar trei ani mai pe urmă, am auzit-o, la Viena, zicînd lui Vogoridi, fostul caimacam:

— Am trei băieți, sper că în curînd voi mai avea unul (era grea de opt luni), pe toți vreu să-i fac soldați, căci, cînd vor fi mari, vom avea nevoie de saldați mulți și buni.

Crezul ei unionist însă nu împiedeca ca să fi ramas moldovancă desăvîrșită și să fi iubit Moldova ei peste tot, nu putea să rostească numele ei decît cu patimă, nu pot uita chipul în care pronunța cuvîntul Moldova care, în gura ei, totdeauna suna: Moldo-o-va, apăsînd pe cel al doilea o.

Mai erau și alte cucoane, mari și mici, în Moldova, liberale și naționaliste, dar mama a fost, fără îndoială, Întăia moldovancă feministă, și aceasta pe față. Ea nu se sfia să reclame desăvîrșita egalitate între femeie și barbat, inclusiv exercitarea drepturilor politice, ca și emanciparea soției de tutela soțului. Își bătea rău joc de cuvintele din slujba cununiei, prin care se ordonă femeii să asculte de barbat, fiindcă: „barbatul este capul”.

— Dar, dacă în loc de cap are un bostan, întreba mama.

Mama din tinerețe era o liber-cugetătoare care credea în Dumnezeu și în nemurirea sufletului, admira doctrina lui Hristos, dar nu credea nici în dumnezeirea lui, nici în celelalte dogme ale bisericilor creștine; la biserica nu mergea și nu se spovăduia, posturile nu se țineau în casă. Dar privea pe Hristos ca cel mai mare binefăcător al omenirii, morala predicată de el cea mai frumoasă, mai înălțătoare de suflet și mai mîngîietore din toate. Pe preuți nu-i făcea haz; puțini vedeai în casa noastră.

Puține ființe cunoscut-am atît de stăpîne pe nervii lor ca mama; bătrînul doctor Russ zicea că ea, în loc de nervi, are coarde de vioară. Avea un sînge rece absolut față de orice primejdie. Sanatatea ei era de fier și moștenise de la tată-său o putere fizică cu care s-ar fi putut făli mulți barbați.

Dacă tata și-a compromis averea printr-un trai nemăsurat și prin lipsă de ordine, lasase acea a mamei absolut intactă. Al doilea ei soț, Anton Alaux, fostul meu profesor, i-a mîncat-o în vro zece ani întreaga acea avere, ridicîndu-se la mai bine de un milion și jumatate în aur, cu ajutorul cărților și al unei incapacități însoțite de o îngîmfare încă mai mare. Mama a dus anii din urmă ai vieții într-o stare de mare lipsă, însă cu demnitate și tărie de inimă.

Pănă la sfîrșit și-a pastrat toate facultățile intacte și a ramas credincioasă gusturilor ei intelectuale. Deși, la întoarcerea ei în țară, limba franceză înlocuise cu desăvîrșire pe acea grecească ca limbă de salon și chiar ca limbă vorbită de preferință în casele boierești, în familia noastră se vorbea încă mult grecește din cauza bunicăi, care, precum am aratat, era țărigrădeancă. Mama, scurt timp după căsătoria ei cu tata, nu numai că era în stare să înțeleagă tot ce se vorbea în limba greacă, dar putea să rupă binișor dintr-însa. În ultimii ani ai vieții începuse să învețe latinește și nu mă îndoiesc că dacă ar mai fi trăit și-ar fi însușit și cunoștința acestei limbi.

S-a săvîrșit din viață în al șăptezecelea an, la ianuar 1902.

Capitolul III. Ce știu despre unire

Șăderea noastră la Pralea, precum și mutarea la Căiuți se petrecuse în toiul luptelor pentru Unire. Cuvîntul: unire este unul din cele dintăi care au răsunat la urechile mele; tata, mama, bunica, moșii, mătușele; rudele, prietenii, chiar cele mai multe din slugile casei erau trup și suflet pentru Unire. Și acest cuvînt era totdeauna rostit cu dor, cu evlavie, cu înflacarată însuflețire. L-am auzit rostit cu mult înainte să-i fi priceput înțelesul.

După cele povestite de acei care țineau minte de mult, gîndul Unirii nu fusese străin nici de bătrînii lor, din care mai mulți decît s-ar putea crede visase chiar de o Unire și mai mare.

Pe cînd m-am trezit eu, ideea Unirii țărilor surori devenise banală în cercul marii boierimi moldovenești și fusesem deprins să privesc ca oameni de treabă numai pe acei care se împărtășeau de dînsa. Proclamată de Iordache Catargiu în comitetul de redactare al Regulamentului Organic, (3) ea trăise și se dezvoltase în chip mai mult tacit în tot timpul domniei lui Mihalache Sturdza. Acesta, dacă prin nimică nu a încurajat-o, dar nici n-a combătut-o în chip serios, deși știa prea bine că nu putea să fie decît antipatică pravoslavnicii împărății, protectoarei în umbra căreia era osîndit să domnească.

În cursul întăiului period al domniei sale, Grigore Ghica, partizan înflacarat al Unirii, nu a putut s-o sprijine pe față din cauza atîtputerniciei de care se bucura în țările noastre, înainte de războiul Crimeii, Rusia, care ar fi făcut ca oricare manifestare unionistă din partea domnului să fie imediat urmată de cele mai grele urmări pentru el. S-a mulțămit deci să protejeze în chip tăcut acea cauză, sfîntă pentru dînsul și pentru prietenii săi. Dar imediat ce și-a luat iar în stăpînire scaunul în urma retragerii mai mult grăbite a rușilor din principate și a ocupării acestora de cătră oștirile austriace, s-a grăbit, în chip fățiș, să întemeieze partidul Unirii în Moldova și să lucreze din răsputeri la sporirea și la întărirea lui. Fără ca să se îngrijască de nemulțămirea ce această purtare o pricinuia Austriei și Porții, ale căror trupe ocupau principatele, el n-a neglijat nimica pentru ca să asigure izbînda ideii în care, împreună cu toți acei ce se împărtășeau de dînsa, vedea temelia întregului viitor al neamului nostru. S-a grăbit să numească în toate posturile care puteau să aibă vro înrîurire în această privință, barbari tineri, cîștigați ideii mîntuitoare, fără a se preocupa daca aparțin sau nu protipendei, avînd totodată grijă să curățc, pe cît îi era cu putință, administrația de elementele nărăvite și învechite de care consulatul rusesc și pașalele coruptc din Țarigrad nu-l îngăduise pănă atunci să se mîntuie. Și, în această lucrare de curățire, nu a cruțat chiar pe acei cu care era înrudit sau încuscrit.

Nemulțămirea Austriei și a Porții a fost din cele mai vii cînd, la întoarcerea lui Grigore Ghica, l-au văzut punîndu-se în fruntea luptătorilor pentru Unire și pentru aducerea, pe scaunul Principatelor Unite, a unui principe străin, aparținînd unei din familiile domnitoare ale Apusului. Mai ales acea dintăi, ale cărei oștiri ocupau toată întinderea țărilor noastre, era încredințată că domnul Moldovei se va mulțami sa domnească sub umbra ei, pentru a-i asigura, prin protecția cabinetului de la Viena, reînnoirea puterilor încredințate lui pe șăpte ani, care expirau la iulie 1856. Această nemulțămire și-a ajuns culmea cînd austriacii au văzut că Grigore Ghica, nemulțămindu-se să se puie în fruntea luptătorilor pentru Unire, mai propovăduiește prin grai și prin scris așazarea pe scaunul principatelor astfeli unite a unui domn străin, constituțional și ereditar. Perspectiva unui stat național român la granițile provinciilor sale locuite de români nu a putut decît să stîrnească cele mai vii îngrijiri în sufletele conductorilor destinelor monarhiei Habsburgice. Acele pricinuite pașalelor turcești nu au fost întru nimica mai mici, căci la îngrijirile politice se adăugeau acele ale intereselor lor materiale. Unirea principatelor sub un domn străin ereditar avea fără îndoială să deie acestor țări un nea – samanat spor de vază, de putere și de neatîrnare. Apoi statornicia adusă scaunului domnesc prin ereditatea, vaza și protecția de afară de care avea să se bucure vlăstarul unei dinastii domnitoare înrudit cu suveranii stînd pe tronurile europene nu puteau decît să puie, foarte curînd și pe veci, capăt foloaselor ilicite realizate de cei cu influență în Stambul prin vecinicile schimbări de domni și amenințări de schimbări, prin nesfîrșitele intrigi în mijlocul cărora își urmau cu greu drumul nenorociții noștri domni, scoși și puși în scaun, cînd de intriga rusască, cînd de acea turcească, cînd de acele ale concurenților din țară și din Fanar.

Și poate, dacă mai puțin primejdioși, dar și mai înverșunați împotriva Unirii și a domnului străin era mănunchiul de boieri bătrîni, nărăviți în răle, în abuzuri, în vînzări de dreptate și în concusiuni de tot feliul, care veșnic trăiau în speranța domniei, sau pentru ei, sau pentru rude, sau prieteni de ai lor. Fiecare din ei avea în Țarigrad unul sau mai mulți protectori speciali.

Îndată ce curtea din Viena a avut în țările noastre interese coincidînd cu acele ale Porții, ei s-au grăbit să se puie sub ocrotirea specială a comandanților armatei de ocupațiune austriace, intrigînd din toate puterile împotriva domnului. Printre aceștia era însuș cumnatul lui Grigore Ghica, marele logofăt Costin Catargiu, al cărui nume era nedespărțit de ideea de intrigă, de brutalitate și de abuz de tot soiul. Foarte multe din numeroasele neînțelegeri ce Mihalache Sturdza le avusese cu consulii rusești fusese pricinuite de intrigile acelui boier, de cîte ori domnul îl scotea din slujbă pentru a-l reintegra într-însa în curînd, în urma cererii imperioase a reprezentantului împărătesc. În corespondențele lor, consulii sunt unanimi pentru a-i înfiera purtarea în chipul cel mai aspru. Grigore Ghica, care-i era cumnat, n-a voit niciodată s-audă de chemarea lui în funcțiune.

Dar dușmanul cel mai primejdios al domnului Moldovei și al Unirii era marele vornic Toderiță Balș, sau mai degrabă a doua lui soție, Catinca, născută Dimaki, altădată căsătorită cu vornicul Iordache Beldiman și lasată de el în urma descoperirii necredinții sale cu nenorocitul poet Hrisoverghi, despre a cărui tragic sfîrșit am vorbit în partea Întăia a acestor Amintiri. (4) Toderiță Balș luase dintăi în căsătorie pe o soră a tatei, Maria, care a murit de tînără și de la care i-au ramas doi băieți. Era un barbat mărginit la minte și vanitos, dar cinstit și neprevaricator. Slujise în miliție și fusese unul din număroșii hatmani făcuți de Mihalache Sturdza. Lui chiar i se datorește Întăia traducere, din rusește și tipărită, a Regulamentului infanteriei și a cavaleriei miliției Moldovei. A doua lui soție era femeia cea mai pierdută de reputație din toată boierimea Moldovei, cea mai răutăcioasă, cea mai intrigantă și cea mai venală. Era sora, mai mare, cu respectiv optsprezece și șăsăsprezece ani a soacrei mele Henrietta Bogdan, născută Dimaki, (5) și a surorii acesteia, Elena Docan. În absența mamei lor, vornicesei Profira Dimaki, născută Miclescu, călugărită după moartea soțului ei, vornicul Neculai Dimaki, cucoana Catinca era însărcinată cu previghierea creșterii și-a conducerii lor în lume (monde). Era atît de rea față de ele, încît soacră-mea și soră-sa povesteau cum, de cîte ori sora lor trimetea să le cheme la dînsa, înainte să intre în odaia în care se afla, își făceau cruce și se rugau lui Dumnezeu să le ocrotească împotriva gurii și a mîniei țîțacei lor.

Toderiță Balș, înaintea înfrîngerii rușilor în Crimeea, era rusofilul cel mai înfocat: își iscălea chiar numele rusește. (Se știe că între buchile noastre cirilice și cele rusești și mai ales între ortografia noastră și cea rusască era o deosebire.) La 1854, după părăsirea vremelnică a domniei de cătră Grigore Ghica, generalul Budberg, însărcinat cu ocîrmuirea Moldovei, îl numise visternic (ministru de Finanțe), iar două zile înainte de plecarea rușilor din țară, îl mai numise șef al miliției Moldovei (care, încunjurată de o brigadă de infanterie rusască și de trezeci și două de tunuri, refuzase să urmeze oștirile rusești peste Prut).

Cucoana Catinca era foarte bogată, iar Toderiță Balș aproape lipsit de avere, căci, precum am mai aratat, pe lîngă că nu moștenise mare lucru de la părinți, era barbat cinstit și diregător neprevaricator. A devenit amanta lui (era foarte frumoasă) și l-a adus la căsătorie numai în vederea domniei, atît din pricina ambițiunii de care era mîncată, cît și din acea a setei de bani ce nu-i lasa astîmpăr. Încă de înainte de izbucnirea războiului Crimeii își începuse intrigile împotriva lui Grigore Ghica, deși acesta proteja pe Balș și-l numea în slujbe însamnate, știindu-l barbat cinstit. Dar la revenirea bunului meu la domnie, în toamna anului 1854, după ieșirea din țară a rușilor și intrarea austriacilor, el neavînd interes să se slujască de un barbat puțin capabil și care nu împărtășea părerile sale în privința Unirii și a domnului străin, l-a iasat deoparte. Aceasta era o ofensă pe care cucoana Catinca nu o ierta. In vremea lipsei din țară a domnului, își făcuse relații număroase și prețioase în statul-major al armatei austriace de ocupație, iar la Constantinopol avea de timp îndelungat legături cu familia Vogoridi, cu pașalele cele mai în vază și chiar cu haremul împărătesc. S-a pus îndată pe lucru. Pe de o parte semnala austriacilor toate măsurile revoluționare luate de domn, cum era liberarea robilor și introducerea unor instituțiuni noi, după calupul francez zicea ea, și mai ales acțiunea fățișă a lui Grigore Ghica în favoarea ideii Unirii, atît de aducătoare de primejdii pentru împărăția Habsburgică prin stîrnirea năzuinților blastamate de închegare și de neatîrnare ale naționalităților care trăiau atît de fericite sub sceptrul milos și înțălept al casei de Habsburg-Lorena. Pe de alta, denunța turcilor purtarea și intențiunile viclene ale acestui domn nechibzuit care, pe lîngă că aducea în țară fermentele revoluționare cele mai primejdioase, nu avea de scop, prin năzuințele de Unire ce le stîrnise și ideea punerii unui principe străin pe scaunul acestor țări, decît saparea legăturilor de vasalitate seculare și binefăcătoare cu Poarta și dezlipirea lor de suzeranitatea gloriosului sultan. Și pașalele își dădeau foarte bine sama că, odată cu aceste legături de vasalitate, plecau, pentru a nu se mai întoarce, grasele foloase ce uzul și mai ales abuzul li-l procurau. În urma conferințelor ținute la Constantinopol la începutul lui ianuar (st. v.) 1856, de reprezentanții Angliei, Austriei, Franței și Turciei, se semnase un protocol privitor la relațiunile principatelor cu Poarta Otomană, la administrația lor și la cîteva dispozi – țiuni constituționale, dar se calca totodată, în chipul cel mai fățiș, vechile drepturi ale țării, se făcea din ele două provincii otomane, și mai supuse Porții decît în trecut, și se începea prin a stabili că vor avea fiecare cîte o administrație deosebită.

În urma îndemnului lui Grigore Ghica, un număr de notabili i-a adresat o petițiune prin care i se cerea să apere vechile drepturi ale țării și mai ales să aducă la îndeplinire, înaintea Congresului de pace de la Paris, care avea să se deschidă a doua zi, Unirea Moldovei cu Țara Românească.

Această faptă a domnului a fost îndată denunțată de dușmanii lui și la Constantinopol, și la Viena, și de atunci ațîțarea împotriva-i, a austriacilor de o parte, a turcilor de alta, n-a mai contenit nici un moment.

Austriacii, care nu erau în principiu rău dispuși împotriva-i, s-au încercat să-l facă să-și modifice îndreptarea politică, dîndu-i să înțeleagă că, dacă se va lăsa de politica lui unionistă și filofranceză, vor sprijini față de Poartă renumirea lui la principat, nu numai pe viață, ci chiar în chip ereditar. Răspunsul domnului însă a fost categoric și de natura a nu da loc la nici o îndoială posibilă: el a declarat că națiunea privește. Unirea ca temelia și însuș condițiunea viitorului ei și că nici o considerațiune personală nu este în stare să-l facă să i se puie împotrivă. (6)

În fața unui asemene răspuns, austriacii n-au putu decît să-și caute alt instrument, pe care l-au și găsit în persoana lui Toderiță Balș, sau, mai bine zis, în acea a cucoanei Catincăi.

Protocolul șădinții de la 8 april a conferințelor pentru încheierea tratatului de la Paris hotărîse ca: „Moldova și Țara Românească vor urma să se bucure, sub suzeranitatea Porții și sub garanția puterilor contractante, de privilegiile și imunitățile de care sunt în posesiune. Nici o protecțiune exclusivă nu va fi exercitată asupra-le de cătră una din puterile garante.”

Apoi se hotăra ca „legile și statutele în vigoare astăzi vor fi revizuite”. Spre acest sfîrșit avea „să s-întrunească o comisiune specială, asupra compunerii căreia înaltele puteri contractante aveau să se înțăleagă fără ragaz, cu un comisar al Sublimei Porți”. În sfîrșit, sultanul făgăduia ca: „imediat va convoca, în amîndouă provinciile, cîte un divan ad-hoc, compus astfeli încît să alcătuiască reprezentarea cea mai exactă a intereselor tuturor populațiunilor, în privința organizării definitive a principatelor”. Apoi: „O instrucțiune a congresului avea să reguleze raporturile comisiunii ou aceste divanuri”.

În sfîrșit, se convenise, în chip verbal, că: pentru alegerea acestor divanuri, în timpul funcționării lor și pănă la organizarea definitivă a principatelor, sultanul va fi liber: sau să prelungească puterile domnitorilor de pe scaun, sau să-i înlocuiască cu caimacamii prevăzuți de Regulamentele lor Organice, sau prin alții, numiți de el.

Precum se vede, această dispozițiune era din cele mai importante, căci erau puține probabilități ca domnii pe scaun, mai ales acel al Moldovei, suspect și Porții și Austriei, să mai fie menținuți în locurile lor ci, după toate probabilitățile, alegerile pentru divanurile ad-hoc aveau să fie făcute sub cîrmuirea unor caimacami numiți de sultan. Poarta și Austria aveau tot interesul pentru ca acei care aveau să prezideze alegerilor să fie barbați pe devotamentul cărora ele să poată conta.

Încă înainte ca aceste dispozițiuni să fie cunoscute, cucoana Gatinca Balș luase dispozițiuni pentru a se asigura de căimăcămie. Academia Românească posedă în original scrisoarea următoare a defunctului Panaite Balș (un văr al lui Toderiță), din 15/27 martie 1856:

„Sinetul de zece mii de galbeni ce i l-am dat domnului Adossiades și pe care vărul meu, vornicul Toderiță Balș, îl confirmă, că această sumă va fi valabilă și plătită, mă îndatoresc să n-o reclam de la vărul meu decît în cazul cînd vărul meu va fi numit domn al Moldovei prin îngrijirea domnului Adossiades. Drept care am dat vărului meu această hîrrie în schimbul scrisorii ce o va scrie s. s. episcopului de Nicomedia.

(Semnat) P. Balș”

Mi se pare că această scrisoare zice mult atît despre gradul de onorabilitate a înalților funcționari turci și a încunjurimiilor lor, cît și despre mijloacele întrebuințate de Toderiță Balș.

Vodă Ghica, căruia puține din uneltirile dușmanilor săi îi erau necunoscute, își urma cu hotărîre lucrarea în favoarea Unirii, fără să se lese impresionat de intrigile, de calomniile și de pamfletele ce se răspîndeau împotriva-i.

La începutul lui mai 1856 a făcut pe Divanul General să voteze o nouă legiuire asupra presei, foarte liberală și care desființa de fapt cenzura. (Divanul General era un feli de Adunare de notabili numită de domn și instituită, la 1849, de curțile suverană și protectoare, pentru ca să înlocuiască Obșteștile Adunări ale principatelor, găsite de acele curți prea independente și pătrunse de principii revoluționare.) La 12 mai legea era promulgată. Scopul domnului nu era altul decît să deie în mîna partidului Unirii, pentru susținerea acelei idei, puternica pîrghie a propagandei prin presă. Speranțele sale n-au fost înșalate, căci s-au înființat răpede mai multe foi unioniste care au pătruns pănă în ungherile cele mai deportate ale țării. (7)

În ziua de 25 mai (6 iunie), ajungea să vadă partidul Unirii constituit și declarîndu-și hotărîrea să lucreze pe față pentru Unire și pentru un principe străin ereditar, aparținînd unei dinastii europene alta decît acele ale împărățiilor megieșe, prin presă și prin delegați trimeși să facă propagandă prin ținuturi și prin întruniri ținute atît în capitală, cît și în reședințele de ținuturi și la țară. Un comitet special, alcătuit din cinci membri, avea să se ocupe mai în special de modul de alegere al divanurilor ad-hoc.

Se mai arata necesitatea să se numească delegați care să intre în relații cu muntenii și, deocamdată, se dădea această însărcinare lui Vasile Alecsandri.

Iaca acuma numele semnatarilor actului constitutiv al noului partid:

Ștefan Catargiu, Petru Mavrogheni, Gheorghe Lățescu, Leon Ghica, Constantin Ghica, Iancu Ghica, Alexandru Ghica, Alexandru Catargiu, Constantin Rolla, Constantin Hurmuzaki, Neculai Suțu, Dumitru Rallet, Costache Negri, Mihai Kogălniceanu, Neculai Pisoski, Vasile Alecsandri, Anastasie Panu.

În luna lui iunie, domnul a întreprins în țară o călătorie care i-a servit mai ales de pretext pentru a face însuș propagandă unionistă și primirea de care a avut parte a fost cît se poate însuflețită, prezentîndu-i-se pretutindeni acte prin care se cerea Unirea. Și de atunci au început să curgă la Domnie petițiunile pentru Unire, acoperite de mii și mii de iscălituri.

Dar de-abie s-întorsese la Ieși, cînd capuchihaiaua lui din Constantinopol I-a vestit că se pregătește o depeșă a marelui vizir prin care i se face cunoscut că termenul puterilor sale sosind, sultanul a hotărît să-l desărcineze de ocîrmuirea Moldovei și să numească în calitate de caimacam al Moldovei pe vornicul Toderiță Balș, căruia să-i remită îndată frîiele guvernului.

Deoarece telegrama marelui vizir cătră Balș a întîrziet mai multe zile. Grigore Ghica a remis ocîrmuirea, conform Regulamentului Organic, Sfatului Administrativ Extraordinar, și a plecat la moșia Băseștii de la ținutul Fălciului, a uneia din fiicele sale, de unde s-a dus apoi de-a dreptul la Paris.

Cu cîteva zile după întoarcerea din călătoria ce Grigore Ghica o făcuse în țară, Place, consulul francez, prin două scrisori la feli, adresate una lui Walewski, ministrul Afacerilor Străine a Franței, și cealaltă lui Thouvenel, ambasadorul francez la Constantinopol, li comunica faptul că Toderiță Balș trimesese deplinele lui puteri casei Zarifi și Vlasio din Constantinopol, pentru ca să trateze în numele său cu miniștrii turci pentru numirea lui la domnia Moldovei, însărcinînd acea casă să meargă pînă la 80 000 de galbeni, adică aproape de un. milion de franci, spre a obține acest rezultat, și-i promitea, dacă reușește, să-i deie, pe preț mic, arenda salinelor și dreptul de exportare al cerealelor. Casa în chestiune a răspuns că-i poate procura căimăcămia pentru 25 000 de galbeni (apr. 300 000 fr.) și Balș a răspuns că va lua căimăcămia numai cu siguranța că va obține pe urmă domnia.

Balș și-a luat postul în primire în zgomotul tunurilor austriace. Pe Piața palatului a trecut în revistă detașamente moldovenești și austriace și a intrat în palat între doi generali austriaci. Atît comanda trupelor de ocupațiune, cît și consulul Gödel-Lannoy aratau pe față cea mai vie mulțămire. Caimacamul găsind pe miniștrii predecesorului său cu demisiile date acestuia și primite, ei gerînd numai în chip provizor afacerile, s-a grăbit să numească la toate departamentele pe antiunioniștii cei mai hotărîți, printre care pe Costin Catargiu în capul Ministerului Justiției.

De-abie părăsise vodă Ghica țara și se produceau mai multe defecțiuni în rîndurile acelor care pănă atunci figurase printre fruntașii lucrînd pentru Unire. Unul era Neculai Istrati care, după ce semnase petițiunea unionistă de la 16/28 fevruar 1856, deveni deodată cel mai înfocat anti-unionist. (8) Un exemplu între altele pentru a arata ce fel de om era Neculai Istrati. El era căsătorit cu fiica unui Paras-chiv, care fusese vatav de ogradă la Mihalache Pașcanu și făcuse avere în casa acestuia. Cînd marele om de bine și marele patriot ce era Mihalache Pașcanu își dădu obștescul sfîrșit, la ianuarie 1857, pe cînd trupul lui neînsuflețit era vegheat de preoți în ultima noapte ce o petrecu în casa lui și țara întreaga îl jalea, Neculai Istrati, parcă înadins, dădea în casa de alături un bal care ținu toată noaptea. Al doilea era Neculai Millo, un fost ministru de finanțe al lui Grigore Ghica, care semnase și el aceeaș petiție și făcea acuma propagandă antiunionistă pănă și față de ambasadorul Franței la Constantinopol, Thouvenel, apoi Neculai Mavrocordat, făcut de caimacam șef al miliției, Vasilică Ghica, care scrisese în favoarea Unirii, amîndoi semnatari ai petiției unioniste, Alexandru (Coco) Studrza, care-și vînduse convingerile unioniste pentru slujba de secretar de stat, și încă doi indivizi mai puțin însemnați, ca Neculai Docan și Dumitru Cornea. Cu vremea s-au mai adăugit și alții.

O goană cumplită a plecat îndată împotriva tuturor funcționarilor numiți sub Grigore Ghica; cruțați au fost numai acei puțini care aveau spete separatiste și consimțeau să-și schimbe părerile în privința Unirii. Toți ispravnicii, aproape toți privighitorii, aproape întreaga justiție au fost schimbați, numindu-se în locul lor oameni care putuse să se fi făcut vinovați de toate turpitudinile, numai să se declare antiunioniști.

Aceste schimbări alcătuiau o abatere din cele mai fățișe atît de la Regulamentul Organic, cît și de la vechile obiceiuri ale țării, potrivit cărora caimacamii nu erau în drept să facă nici o numire, nici o înaintare în grad sau în funcție, să nu confere nici o boierie, să nu înainteze nici pe un boier în rang.

Cu deosebire scandaloase fost-au numirile făcute în ramul judecătoresc de Costin Catargiu.

Ispravnicii și privighitorii au fost însărcinați să stoarcă de la țarani, prin orice mijloace, petiții antiunioniste, menite să distrugă efectul făcut de cele unioniste, oferite cu însuflețire administrației lui Grigore Ghica. Și de la sfaturile din Ieși în care se puneau la cale aceste petițiuni impuse și aceste schimbări de funcționari, erau nelipsiți consulul austriac, Gödel-Lannoy, generalii austriaci și, mai ales, cucoana Catinca. Iar în ținuturi ispravnicul și privighitorii nu făceau nici un pas pănă nu se sfătuiau cu comandanții trupelor austriace. În ținutul Bacăului, unde era ispravnic Cos – tache Paladi, s-au văzut chiar militari austriaci în uniformă ducînd petițiuni împotriva Unirii prin sate, spre a fi iscălite de țarani.

În ținutul Neamțului fusese numit de curînd ispravnic colonelul Gheorghe Rosetti-Roznovanu. Guvernul neavînd mare încredere în zelul său antiunionist și mai ales austrofil [… ] trimesese o adevarată misiune însărcinată să strîngă, în satele ținutului, petițiuni împotriva Unirii. Roznovanu a adus faptul la cunoștința ministerului, cerînd ordin de urmare, și ministerul i-a răspuns că: toate opiniunile fiind libere, nu trebuie să puie obstacol semnăturilor, numai întrunirile și manifestațiunile publice fiind interzise.

Dar Roznovanu, întemeindu-se pe un ordin al căimăcămiei din întăiele zile ale existenței sale și menit să puie capăt semnăturilor și manifestațiilor în favoarea Unirii, a dat ordin privighitorilor să aresteze orice persoană, oricare i-ar fi rangul, care ar aduna țaranii pentru a li lua semnături sau a provoca manifestații politice. Doi din adunătorii de petițiuni antiunioniste au fost arestați, dar au putut să scape și să-și puie hîrtiile cele mai compromițătoare în siguranță înainte de a fi prinși pentru a doua oară. Ispravnicul a făcut atunci o cercetare din cele mai aspre și s-a constatat cu prisosință că acei musafiri voiau să silească pe vornici și pe preuți să puie, sub niște petiții separatiste, pecețile satelor și acele ale parohiilor, dîndu-se drept delegați ai Sfatului Administrativ. La terminarea anchetei sosi un înadins curier care aducea lui Roznovanu ordin să puie imediat persoanele arestate în libertate și, predînd administrația în mînile vornicului Costache Ghica, să vie la Ieși, unde prezența lui este de absolută nevoie. Costache Ghica era tocmai unul din emisarii antiunioniști arestați de Roznovanu și devenise celebru în toată Moldova pentru că, ceva mai înainte, în calitate de ispravnic, însoțise, în plină uniformă de ispravnic, pe capra trăsurii, pe soția consulului austriac Gödel-Lannov, într-o călătorie ce aceasta o făcea de la Piatra la mănăstiri. Lui Roznovanu însă nu i-a fost cu putință să afle vrodată pentru ce prezența lui la Ieși era trebuitoare. Cu mare greu a obținut audiență de la camaicam, iar explicarea dintre dînșii a fost din cele mai furtunoase. Bineînțeles că Roznovanu și-a dat fără întîrziere demisia.

În mai multe ținuturi, cînd tinerii orășeni întrebuințați de partidul Unirii pentru propagandă percurgeau satele în costum național, erau arestați și maltratați în chipul cel mai brutal de agenții administrației.

Și ocîrmuirea caimacamului nu era învinovățită numai de arbitrar împotriva partidului Unirii, ci și de toate celelalte pacate ale unei administrații ticăloase și corupte, iar partea din aceste pacate pusă în sarcina cucoanei Catincăi numai mică nu era: se citau, ca fiind datorite ei, fapte de hatîr, arbitrar, venalitate și desăvîrșită lipsă de orice simțimînt de demnitate față de turci și de austriaci. Era, dealtmintrelea, un secret cunoscut de toată lumea că cabinetul austriac se angajase să procure lui Teodor Balș domnia ereditară a Moldovei, dacă el, în alegerile pentru divanul ad-hoc, reușește să învingă partidul Unirii. În familiile noastre boierești nu erau expresiuni destul de energice cînd era vorba să se exprime indignarea resimțită pentru trădarea intereselor țării de cătră părechea căimăcamească, pentru incapacitatea lui, pentru josnicia, răutatea, lăcomia de Bani și lipsa de scrupule care caracterizau pe cucoana Catinca.

Precum am arătat mai sus, tata fusese cumnat cu Toderiță Balș și trăise cu el totdeauna în cele mai bune relațiuni. Insă, de la ridicarea la căimăcămie a lui Balș, nu au mai dat ochi unul cu altul, iar pe cucoana Catinca toată familia mea o avea în oroare.

Libertatea presei, acea armă puternică ce Grigore Ghica o pusese în mîna partizanilor Unirii, nu putea decît să stingherească în cel mai înalt grad pe adversarii Unirii: caimacamul, Austria, Turcia și micul mănunchi de boieri potrivnici marei idei și, pentru cea mai mare parte, abuzivi. Nu se știe precis de unde a pornit sugestiunea, probabil de la austriaci, dar la începutul lunii septemvre 1856 a sosit caimacamului un ordin peremptoriu. al lui Fuad-pașa, punînau-i în vedere ca, fără întîrziere, să desființeze legiuirea presei promulgată de fostul domnitor și să reînființeze regimul care exista înainte de acea legiuire, adică cenzura. Faud-pașa mai adăugea că, spre acest sfîrșit, mijloacele cele mai nemerite i se păreau următoarele: să nu se mai deie autorizație pentru publicarea a nici unui ziar nou de orice feli; să se cheme redactorii jurnalelor în ființă și să li se facă cunoscut: că ei sunt datori a nu trata în nici un chip despre chestiunile care pot jigni drepturile înaltei Porți, să se oprească cu stricteță de a se da în public vreun atac de orice feli în contra m. s. sultanului… sau să se insereze vrun articol care să poată da prilej la reclamație din partea înaltei Porți sau a puterilor aliate. La caz de neurmare, ziarul avea să se suspende definitiv. Un cenzor însărcinat cu pri – vigherea și exccutarea acestor măsuri și răspunzător de executarea lor avea să fie numit imediat.

N-am nevoie să spun că măsura ordonată de turci fără umbră de drept a fost îndată executată, G. Asachi și Costache Negruzzi fiind însărcinați cu cenzura.

Steaua Dunărei, valorosul organ unionist condus de Kogălniceanu, Mălinescu și Neculai Ionescu, îndată ce a apărut-decretul caimacamului care suspenda legiuirea lui Ghica asupra presei, a anunțat printr-un suplement, ieșit la 11 septemvre 1856, că: „apărută odată cu legiuirea presei, la 12 mai trecut, își întrerupe publicarea odată cu suspendarea acestei legiuiri și restatornicirea cenzurii de mai nainte”. Totodată aducea la cunoștința abonaților că pune la dispoziția lor prisosul banilor plătiți pănă la împlinirea abonamentului.

De-abie trecute cîteva zile și nu se mai publica în Ieși, și prin urmare în toată Moldova, decît foaia oficioasă a guvernului, care nu contenea cu articolele împotriva Unirii, cu lauda Turciei și a oștirii austriace care ocupa țara.

În patima de a lovi în tot ce credea că este favorabil Unirii, ocîrmuirea lui Toderiță Balș desființă chiar cele mai multe din puținele școli ce le poseda Moldova de atunci ca: Academia de la Ieși, singura școală secundară laică de stat înființată încă din vremea lui Mihai Sturdza, marea școală secundara din Tîrgul Neamțului, înființată cu veniturile mănăstirii, și douăzeci și două de școli primare urbane, adică toate acele care erau în ființă în Moldova, profesorii și învățătorii fiind suspecți de unionism.

Amestecul consulului austriac în ocîrmuirea țării și desăvîrșita supunere la ordinele sale a ocîrmuirii caimacamului deveneau din zi în zi mai evidente. Gödel, negăsind ministerul moldovenesc destul de devotat intereselor turco-austriace, izbutise să obție modificarea lui în sens și mai separatist decît era pănă atunci. În locul logofătului Teodor Balș (conu Toderaș), trecu la Interne logofătul Neculai Cantacuzino. Acesta fusese ministru aproape toată viața lui, dar trecea drept cel mai cumplit prevaricator ce-l avuse Moldova pe lîngă Mihalache Sturdza, un barbat împotriva căruia se articulau acuzațiile cele mai grave. Însă dacă era adversar neîmpacat al Unirii, cu trupul și cu sufletul, mai era în schimb un barbat capabil și experimentat, în stare să facă unioniștilor cele mai cumplite greutăți.

„C’est un homme rompu aux affaires”, zis-a de dînsul cucoana Catinca lui Place, care-și arata mirarea ce-i pricinuia numirea lui.

„Il passe pour etre encore plus rompu aux concussions et aux autres abus”, răspuns-a francezul, iar căimăcăneasa a schimbat vorba.

Iaca ce meșteșug s-a întrebuințat pentru a decide pe Neculai Canta să primească Ministerul Dinlăuntru, cum i se zicea, și a scapa totodată de Divanul domnesc, Curtea Supremă a Moldovei, foarte bine alcătuită atunci și foarte independentă, avînd ca președinte pe Vasile Sturdza, unionist convins și barbat a cărui integritate era recunoscută de toată țara și, ca atare, alcătuia o piedecă pentru multe proiecte de ale caimacamului și ale miniștrilor săi. Iaca ce meșteșug s-a întrebuințat, atît pentru a ademeni pe Neculai Canta să primească Ministerul de Interne, cît și pentru a scapa de divan. Logofătul Neculai Canta avînd a se judeca înaintea acelui divan cu aga Manolache Codrescu, pentru o moară, a adresat caimacamului o petiție prin care îl ruga să prezideze însuș divanul cu prilejul acelei judecăți, date fiind iregularitățile fără exemplu (?) și persecuțiunea vede – rată (?) a divanului în acea afacere, care ar fi mers pănă la întrebuințarea de fraude și „văzînd actele atît de necuviincioase ale acestui divan”. Caimacamul a pus rezoluție că: „văzînd împrejurările expuse, afacerea va fi judecată sub președinția noastră”. Vederat că, față de o asemenea rezoluție, președintele nu putea decît să-și deie demisia. A fost urmat de întregul divan, iar caimacamul și Costin Catargiu, ministrul Dreptății, s-a grăbit să primească aceste demisii, scăpîndu-se de o instanță supremă care era cît se poate de supărăcioasă pentru ei și numind alta, alcătuită din creaturi de ale lor, și după o săptămînă, logofătul Neculai Canta era ministru de Interne.

Transfugul Neculai Istrati a fost numit ministru al Lucrărilor Publice, departament unde putea găsi număroase prilejuri de afaceri mănoase, cum avea obicei să le facă, fără însă să se îngrijască dacă sunt spre paguba sau spre folosul statului. Dar numirea care, cu drept cuvînt, a surprins pe toată lumea a fost acea a lui beizade Neculai Conache-Vogoridi la departamentul Finanțelor. Necullai Vogoridi, care fusese împămîntenit moldovan în chip ilegal de cumnatu-său Mihai Sturdza și vorbea o moldovenească din cele mai pocite, se căsătorise, spre nenorocirea ei, cu Catinca Conache, cea mai bogată moștenitoare din Moldova, fiica unică a poetului și preabogatului logofăt Costache Conache, a cărei avere urieșă, după moartea lui Conache, Vogoridi o mîncase aproape pe jumatate, mai ales cu femei ușoare și în chefuri. Era tocmai contrarul unui barbat căruia să i se încredințeze Ministerul de Finanțe al unei țări: risipitor, incapabil, leneș, ușuratec și fără cultură. Adevărată pricină a numirii lui fusese faptul că dispunea de spijinul puternic la Constantinopol, al tătîne-său, Ștef an ache Vogoridi, fostul caimacam de la 1821 — 1822, căruia servicii însamnate făcute Porții îi pastrase, pănă la adînci bătrînețe, influență și vază la Poartă. Cucoana Catinca, atîtputernică asupra minții soțului său, lucrase pentru a aduce pe beizadea Neculai în minister, numai în scopul să-și asigure și acest sprijin.

În cursul verii anului 1856, cauza Unirii se alesese cu un nou și formidabil dușman; Anglia, care pănă atunci i se aratase mai mult favorabilă, fie din interes rau înțeles pentru viitorul Turciei, fie din spirit de gelozie și de neîncredere către Franța, se vădi de acum înainte fățiș ostilă acestei idei. Iar Austria, care de mult făcuse pregătirile trebuitoare pentru evacuarea principatelor, începu să ieie măsuri care indicau intențiunea să prelungească rămînerea într-însele a trupelor cesaro-crăiești. Aceste de pe urmă măsuri erau atît de vederate și de nejustificate, încît ele avură drept rezultat să neliniștească pănă și pe turci. Tocmai atunci Poarta supunea Comisiei Europene, ai căror membri se aflau încă mai de multă vreme la Constantinopol, un proiect de firman pentru convocarea divanurilor ad-hoc, proiect care, dealtmintrelea, reducea cu desăvîrșire drepturile și atribuțiunile acelor adunări. Compunerea propusă de Poartă pentru divanuri, ca și modul de alegere și de deliberare ar fi asigurat cu bună samă izbînda părerilor favorizate de Poartă, de Austria și de partizanii abuzurilor din trecut. Ambasada franceză a combătut acest proiect de firman în chipul cel mai hotărît și nu încape îndoială că acelei opuneri se datorește faptul că firmanul nu a fost promulgat în forma care i-o dăduse Poarta. A urmat o lungă discuție între puteri asupra cuprinsului acelei convocări. Turcii voiau mai cu samă să împiedice și să suprime orice discuțiune și hotărîre a divanurilor asupra chestiunii Unirii. Numai insistențelor stăruitoare și energice făcute de Napoleon al III-lea datorim faptul că acest drept, mai prețios decît toate celelalte la un loc, nu ne-a fost tăgăduit și că condițiunile în care s-a convocat divanul și modul în care avea să se facă alegerea n-au pus cu desăvîrșire stavilă năzuințelor unioniste. Dacă firmanul de convocare al Divanurilor ad-hoc de la 1/13 ianuarie 1857 era departe să cuprindă condițiuni de alegere democratice, el totuș a făcut cu putință alegerea unei adunări însuflețită de cel mai viu patriotism, de un frumos spirit de sacrificiu și de o desăvîrșita pătrundere a interesului vital al neamului.

Și Unirea era fără îndoială dorința fierbinte a națiunii întregi. Îmi aduc aminte încă în casa noastră de vălătuci de la Pralea, nu numai de cuvintele pline de patriotică însuflețile ale tatei și ale mamei, ale moșilor mei, ale rudelor și prietenilor casei, dar și de cele ale slugilor și ale țaranilor. A suflat, în cursul acelor trei ani: 1856, 1857 și 1858, un vînt deosebit de generos asupra Moldovei noastre, un vînt care nu vorbea de bănci, de acțiuni, de întreprinderi, de slujbe, de foloase, ci de muncă și de jertfe pentru neam, un vînt la suflarea căruia oricine cu bucurie își vîra mîna cît mai în fundul buzunariului spre a aduna mijloacele trebuitoare pentru întemeierea viitorului acestui neam. Și în această luptă, pentru a doua oară de atîta sute de ani de la Răz – boieni încoace, obștea marei boierimi moldovenești era în fruntea luptătorilor și, punînd binele românimii mai presus de toate, lupta ca însuși să doboare temelia bogăției și a puterii sale.

Datu-s-au luptă pentru Unire și dincolo de Milcov, luptă frumoasă, și departe de mine este intențiunea să micșorez valoarea ajutorului dat pricinii sfinte de naționaliștii munteni, dar neasamanat mai ușoară fost-a lupta pentru ei decît pentru moldoveni. Turcia și Austria și-au pus toate puterile în combaterea ideii unioniste în Moldova, unde Unirea primejduia greu interesele materiale tocmai ale clasei celei mai puternice, ale marei boierimi, care se bucura de monopolul funcțiunilor publice și a influenței politice. Muntenia – fiind mai mare și mai populată decît Moldova, partea ei în funcțiuni și în influență politică nu putea decît să copleșească și, cu încetul, se reducă la nimica pe acea a Moldovei, iar capitala nemaiputînd rămînea în Ieși, valoarea caselor din acel oraș ale boierimii moldovenești avea să scadă în chip simțitor. Unirea era o tranzacțiune între amîndouă țările în care Muntenia avea numai foloasele materiale, iar Moldova numai pagube. Deși instrumentele Porții și ale Austriei, preoum și reprezentanții celor nărăviți în răle au avut grijă să repete necontenit, pe toate tonurile, acest cîntec moldovenilor, ei nu au izbutit, să moaie întru nimica înflacarata și curata lor iubire de neam. În veci mîndră are dreptul să fie Moldova de lupta ce a dus-o pentru Unirea Țărilor Surori, temelia fără de care nu s-ar fi putut ajunge la întregirea Neamului, și binecuvîntate fost-au roadele ce abnegația moldovenilor din a șăsa decadă a veacului trecut le-a adus acestui neam.

Acțiunea lor era atît de stăruitoare și de energică, Steaua Dunărei, transportată la Bruxelles, făcea așa de mult rău dușmanilor Unirii, expunînd, în limba franceză, în fața Europei întregi, atît barbații patați și mijloacele odioase de care se serveau Poarta Otomană, Austria și creaturile lor, caimacamul și mănunchiul acelor potrivnici aspirațiunilor naționale, încît în luna fevruar 1857, Balș se plîngea Porții că nu posedă mijloacele necesare pentru ca să se apere împotriva opoziției înverșunate a cîtorva oameni care pregătesc tulburări și cerea de la turci puteri pentru ca să poată proceda cu forța împotriva lor. În realitate însă, ocîrmuirea separatistă n-a neglijat nimica pentru că să provoace pe unioniști la tulburări, dar din fericire nu a reușit, deși li-a pus rabdarea la grea încercare. Partidul Unirii a dovedit cu acest prilej o disciplină admirabilă, deși nu lipseau într-însul elemente tinere și energice, foarte dispuse la întrebuințare de mijloace energice. Caimacamul nu aștepta decît prilejul care i-ar fi permis să întrebuințeze mijloacele ce i le-ar fi dat Poarta pentru ca să lovească în barbații din fruntea comitetului unionist. Răspunsul Porții n-a avut vreme să sosească, căci Toderiță Balș a murit la 17 fevruar/1 marte 1857, în urma unei pneumonii.

Cucoana Catinca a izbutit să obție de la Poartă, drept răsplătire pentru serviciile făcute sultanului, o pensie de două mii de galbeni (23 500 franci) pe an. Și pentru ca să nu aibă nici o cheltuială pentru încasarea ei, această pensie a fost afectată asupra tributului țării. Economia ce zisa cucoană o realiza, încasînd-o de-a dreptul de aici, a ieșit pe dos, ca multe economii, căci, cînd după războiul Independenței și după Congresul de la Berlin, cucoana Catinca și-a reclamat de la turci pensia pe un an și jumatate, guvernul sultanului a răspuns în termenii cei mai elogioși pentru serviciile cucoanei Catincăi, dar a arătat că pensiunea ce i se hărăzise pentru ele era special afectată asupra tributului și că acel tribut fiind acuma desființat și nemaiîncasîndu-se de guvernul împărătesc, iar pe de altă parte dată fiind situația precară a tezaurului otoman, cu mare părere de rău nu-i mai poate plăti pensiunea. Fosta căimăcămeasă era deci sfătuită să se adreseze guvernului român, căci, zicea Poarta, de serviciile făcute de dînsa și de neuitatul caimacam nu se folosise numai sultanul, ci mai ales Moldova. Și cucoana Catinca s-a adresat, într-adevăr în chip discret, guvernului român și chiar regelui Carol, bineînțeles cu un succes negativ. Era departe de a fi saracă dar, pentru ca să frustreze pe fiul ei de orice moștenire, își pusese toată averea în viager.

Am auzit pe nenumarați marturi oculari descriind funeraliile lui Toderiță Balș și toți, fără excepție, afirmau că ele au avut loc în mijlocul indiferenții obștești. Afară de lumea oficială, care nu se putea scuti să fie față, căci primise ordinile cele mai severe în această privință, n-au asistat decît puține rude și afini. Pentru a ținea cordoanele nu s-au găsit decît coloneii de pompieri și ofițeri afară, din cadre. Persoanele însărcinate cu purtarea cheltuielilor de înmormîntare neglijase să prevadă un fond pentru pomenile obișnuite în asemene cazuri. Această neglijență a făcut ca calicimea adunată spre acest sfîrșit să izbucnească într-un larg: Ura! cînd a văzut cortegiul părăsind Ulița Mare pentru a se angaja în acea ducînd la biserica „Sfîntului Dumitru”, biserica familiei Balș, unde aveau să fie înmormîntate rămășițele caimacamului.

Capitolul IV. Ce știu despre unire

(urmare)

În Ieși se știa că candidatul la căimăcămie protejat de Austria era Costin Catargiu și mare era, în cercurile unioniste, temerea că Poarta să nu-l numească pe ei, care era urît de toată lumea. Unioniștii și chiar parte din separatiști, cunoscîndu-l de vreme îndelungată, perfect în curent cu lipsa lui de scrupule, cu spiritul său de intrigă și cu cumplita-i brutalitate, s-au grăbit să adreseze și consulilor din țară și ambasadorilor de la Constantinopol, repețite jălbi pentru ca să obție de la Poartă trimiterea unui caimacam cinstit și imparțial.

Spre mierarea și indignarea tuturor, alegerea Porții căzu asupra lui Neculai Vogoridi, aceasta în urma unui tertip, datorit, fără umbră de îndoială, crierilor îmbătrîniți în intrigă ai lui Ștefanache Vogoridi, fostul caimacam de la 1821— 1822, tatăl lui Neculai, și al cărui victimă n-a mai fost de astă-dată un boier moldovan incult, vanitos și, dacă patriot, nu tocmai clarvăzător, ca Teodor Balș de la Flămînzi, dar foarte deșteptul și perspicacele consul al Franței din Ieși, Victor Place.

Neculai Vogoridi se dusese la Place și-i propusese să-l recomande lui Thouvenel, pentru ca acesta să sprijine pe lîngă Poartă numirea lui ca caimacam în locul lui Balș, el îndatorindu-se să-i deie în schimb următorul revers:

„Eu, subsemnatul, încrezător în lealitatea Franței și în simpatia ei pentru principate, m-aș stima fericit să am concursul guvernului său, pentru ca să fiu numit caimacam. În acest caz mă îndatoresc, în chipul cel mai formal, să nu fac nimica ce ar putea să împiedece, fie în alegeri, fie în diva – nuri, libera expresiune a dorinților populațiunilor. Promit să administrez cu cea mai întreagă imparțialitate.”

(Cele de mai sus erau scrise de mîna lui Place, ccea ce urmează, de acea a lui Vogoridi.)

„Aprobat scrisoarea de mai sus, ale cărei clauze le primesc toate.

2 marte 1857.

Semnat: Neculai Conache Vogorides.

Spre întocmai copie cu originalul.

Semnat: V. Place’’.

Și Place, barbat deosebit de deștept și de fin, cu totul cîștigat ideii Unirii și a cărui carieră depindea în mare parte de reușita ei, a fost cu totul înșalat de acești greci vicleni și a rccomandat lui Thouvenel pe Neculai Vogoridi, trimețînd ambasadorului, odată cu recomandația, și reversul de mai sus. Iar Thouvenel știind că internunțiul austriac, Prokesch, lucrează din răsputeri pentru Costin Catargiu, spre a scapa de acesta, a recomandat pe Vogoridi, și Poarta, care știa ce face, s-a grăbit să-l numească.

Indignarea țării era justificată prin faptul că Vogoridi era fiu de străin, născut în străinatate, împămîntenit în chip cu totul nelegal în violarea anexei X a Regulamentului Organic și, chiar după acea împămîntenire, urmase să rămîie funcționar otoman și capatase, puțină vreme înainte de numirea la căimăcămie, demnitatea de routlei oulia. Vorbea o moldovenească din cele mai păsărești, avînd în multe cazuri nevoie de tălmăci pentru a înțelege bine sau a se face înțeles în limba țării. Așa, într-o adunare, nu mai țin minte unde, la care era de față și mama, cineva făcînd aluzie la originea lui străină, el a protestat prin cîteva cuvinte, din care asistența a înțeles numai cele de pe urmă: „Vogoridi mi ieste moldovano”. Apoi purtarea lui stîrnise cu drept cuvînt disprețul țării. Faptul că nu s-a făcut îndată o protestare împotriva acestei numiri trebuie fără îndoială atribuit sfaturilor de moderațiune ale lui Place și înțelepciunii Comitetului unionist, care și-a dat samă de importanța ca relațiunile cu Poarta să nu se încordeze prea tare și avea fermă încredere în reușita scopului pentru care lucra.

Puține zile după venirea la Ieși a lui Cabuli efendi și a lui Fotiade, care aduceau firmanul de numire a lui Vogoridi, Neculai Canta a trecut la Justiție pentru ca să facă loc, la Interne, lui Costin Catargiu. Aceasta pentru că, la intrarea în minister, cu trei luni înainte, a lui Neculai Canta, Vogoridi și Istrati, se pusese celui dintăi întrebarea: dacă el se obligă să împiedece ca macar un singur unionist să pătrundă în divanul ad-hoc. Și Neculai Canta, barbat experimentat, răspunsese că se obligă să lucreze în acest scop, dar nu se poate obliga să reușească. Atunci a fost întrebat dacă primește Ministerul de Interne cu condiție ca toată acțiunea electorală, precum și numirile și destituirile de funcționari să fie încredințate lui Istrati, care ie asupra-și toată răspunderea izbutirii. Canta consimțind, Istrati a dus de atunci toată campania împotriva partidului unionist. Acuma, după instalarea noului caimacam, cu prilejul unei întruniri, în casă la Costin Catargiu, a miniștrilor, cu Vogoridi, cu Fotiade și cu consulul austriac Gödel-Lannoy, punîndu-se din nou lui Neculai aceeaș întrebare ce i se pusese în alt rînd, el a dat acelaș răspuns ce-l dăduse și atunci. Iar Costin Catargiu declarînd că, dacă i se dă lui departamentul Internelor, el răspunde de desăvîrșita reușită a alegerilor, iar „dacă se va alege în divan un singur unionist să i se radă musteața”. Gödel-Lannoy a impus transferarea lui la Interne. Grăbindu-se să cheme la Ieși pe toți ispravnicii și privighitorii din țară, le-a declarat că:

„Va zdrobi partidul Unirii și va face praf din unioniști!”

A dat apoi tuturor diregătorilor ordinele cele mai strașnice pentru ca, prin toate mijloacele, să împiedice orice propagandă a unioniștilor, neîngăduind pe delegații comitetelor or să pătrundă prin sate și să ție întruniri cu țaranii. Apoi toți au primit ordin să se înfățoșeze lui Gödel-Lannoy.

Dealtmintrelea, Fotiade nu ascunsese lui Place că adusese pentru Vogoridi de la Constantinopol instrucțiuni poroncin – du-i să păstreze miniștrii numiți de Balș și să lucreze cu toată energia împotriva Unirii, lucru despre care consulul se grăbise să scrie lui Thouvenel.

Cam în acelaș timp plecase din Constantinopol baronul de Talleyrand-Perigord, comisarul Franței în Comisia Europeană, însărcinată cu cercetarea stării Principatelor și cu controlarea aducerii la îndeplinire a stipulațiunilor tratatului de la Paris privitoare la ele. Pe rînd, sosiră în București, unde avea să fie sediul acelei comisiuni, Liehmann von Palmerode, comisarul austriac, baronul von Richthoffen, acel prusian, sir Edward Bulwer, acel britanic, cavalerul Benzi, comisarul Sardiniei, Basily, acel al Rusiei, și Savfet-pașa, comisarul Porții, care era totodată și președintele Comisiunii Europene. Talleyrand fu primit cu cel mai mare entuziasm deoarece se cunoștea sprijinul ce împaratul francezilor îl dădea ideii Unirii. De o primire simpatică s-au bucurat asemene și comisarii Sardiniei, Prusiei și Rusiei, care reprezentau guverne favorabile și ele dorințelor românilor.

La mijlocul lui marte plecau, în sfîrșit, ultimele detașamente de trupe austriace, după ce sleise toate pretextele de prelungire a ocupațiunii țărilor noastre. Lasau însă în urma lor simțiminte de ură neîmpacată și de dispreț nemărginit în sufletele dealtmintrelea atît de blînde ale poporului moldovenesc de atunci. Și această ură nu era doară datorită nici unor abuzuri grozave, nici unor brutalități deosebite, dar mai ales spiritului lor meschin, necontenitelor sîcăieli și pretențiilor să găsească, într-o țară așa de înapoietă ca Moldova de atunci, comfortutl și ușurințile legate de civilizația apusană și, în sfîrșit, disprețului ce-l manifestau față de țară și de locuitorii ei, de cîte ori se găseau în prezența unor oameni care nu știau sau nu îndrăzneau să li răspundă cum se cuvenea. Țin minte cum barbații și mai ales femeile din clasele de jos, slugi și clienți ai caselor boierești, nu puteau vorbi de austriaci, pe care îi numeau nemți, fără ca privirea să li se încrunte și fără ca să scrîșnească din dinți. Și aceste simțiminte au trăit cît a trăit generația care văzuse ocupația austriacă, mai lăsînd urme și în urmașii lor.

Precum am văzut, ziarele unioniste încetase să mai apară de cînd Toderiță Balș, din ordinul Porții, desființase legea presei a lui Grigore Ghica și restabilise cenzura. În Țara Românească însă, caimacamul, fostul domnitor Alexandru Ghica, nu ceruse nici o înăsprire a legii presei (pe care Știrbei nu o scosese de sub cenzură), astfel că, la începutul anului 1857, apăreau peste Milcov cinci ziare care susțineau cauza Unirii. (Și Alexandru Ghica, asupra simpatiilor unioniste ale căruia lumea își făcuse dintăi mari iluziuni, nu întîrziese să arăte, pe lîngă o absolută incapacitate, un desăvîrșit servilism cătră voințile Porții și ale Austriei.)

Dar îndată după numirea lui Vogoridi, foștii editori de ziare din Moldova, care încetase să mai scoată ziarele lor, bazîndu-se pe firmanul de convocare a alegătorilor Divanului ad-hoc, pe dreptul acelor alegători să-și susție și să-și facă cunoscute părerile privind viitorul țării și pe ilegalitatea desființării legii lui Grigore Ghica, desființare „care nu se baza pe nici o lege votată de corpul legiuitor”, au petiționat caimacamului, cerînd repunerea în vigoare a legii de la 12 mai 1856, mai cerîndu-i să numească un cenzor. Guvernul nedînd nici un răspuns la acea petițiune, editorii în chestiune s-au adresat consulilor puterilor garante. Place, Richthoffen și Basily au intervenit la caimacam, însă acesta nu le-a dat nici lor vrun răspuns. Și astfeli partidul Unirii în Moldova a fost silit să ducă lupta electorală fără nici un organ de presă.

Dar, precum am aratat mai sus, Steaua Dunărei, cel mai valoros din ziarele unioniste, își mutase sediul de la Ieși la Bruxelles, unde apărea în franțuzește. N-a putut da ajutor printre alegători, dar în schimb a contribuit mult la crearea în străinatate a unei atmosfere favorabile Unirii.

În acest timp, Costin Catargiu se ținea cu sfințenie de făgăduința ce o dăduse față cu Gödel-Lannoy și cu Fotiade.

El nu se dădea înapoi înaintea nici unei samovolnicii pentru ca să împiedece pătrunderea macar a unui singur unionist în adunarea care avea să exprime Europei dorințile Moldovei. Prin toate mijloacele căută să intimideze pe unioniști și mai ales să falșifice listele electorale, folosindu-se în acest scop de textul puțin clar al firmanului. Dispozițiunile lui fiind obscure, mai ales în ceea ce se atingea de domiciliul alegătorilor din categoria proprietarilor mari, guvernul s-a folosit de faptul că mulți din aceștia stăpîneau moșii în mai multe ținuturi, pentru a poronci ispravnicilor acelor ținuturi unde aveau proprietăți să-i șteargă de pe liste, sub cuvînt că domiciliază în alt ținut.

Partidul Unirii alcătuise comitete în toate ținuturile și redactase programe care au fost tipărite la București, tipărirea lor la Ieși fiind strict oprită. Îndată ce a aflat acest fapt, guvernul, asimilînd comitetele electorale unor societăți secrete, le-a interzis, ca și publicarea profesiunilor de credință, și le-a declarat criminale. Ispravnicii au fost autorizați să întrebuințeze forța armată pentru îndeplinirea acestor ordine. Apoi s-a luat dispoziția ca toate listele electorale să fie trimese la Iași spre a fi supuse revizuirii Ministerului de Interne.

Institutorul Turculeț de la școala din Tataraș, din Ieși, și Cuparencu, proprietar din acelaș oraș, pentru că se văzuse în mînile lor un program unionist și fiindcă ei își exprimase opiniunile politice față de mai mulți cetățeni, au fost ridicați, noaptea, din paturile lor, duși înaintea lui Costin Catargiu care, după ce i-a batjocurit și i-a suduit în chipul cel mai vulgar, i-a amerințat că-i va pune jos și va poronci să-i bată cu biciul la c… Au fost apoi duși la închisoarea poliției de unde nu li s-a dat drumul decît după cîteva zile, în urma intervențiunii consulilor Franței, Prusiei și Rusiei.

Turculeț și Cuparencu au scapat cu amenințarea că vor fi puși jos și bătuți, dar în ținuturi agenți unioniști au fost bătuți de fapt. Așa a pățit, spre exemplu, la Roman, Ion Agărici, barbatul politic binecunoscut în urmă.

Prins de „cazacii”, cum se numeau atunci slujitorii, ai ispravnicului de Roman, în flagrant delict de propagandă unionistă, cu buzunările pline de manifeste și alte hîrtii unioniste, și dus la isprăvnicie, a fost întins jos și bătut cu nuiele. Pățania neplăcută l-a făcut mai prudent, dar întru nimica nu i-au modificat opiniunile.

— Iaca un c… istoric și care merită să fie sărutat de voi, tineretul, zisu-mi-a odată în anticamera Camerii, Kogîlniceanu, povestindu-mi apoi faptul în toate amănuntele și arătîndu-mi pe Agărici care în acel moment stătea cu spetele spre noi.

Tîrgoveților din Vaslui, pentru ca să-i facă să aleagă antiunioniști, li s-a promis că, dacă. votează după voința guvernului, li se va da cîștig de cauză în procesul ce-l aveau cu proprietara moșiei și a tîrgului.

Firmanul dispunea că colegiul marilor proprietari din fiecare ținut se compune din acei oare stăpînesc, în cuprinsul lui, o proprietate de cel puțin o sută de fălci, negrevată de nici o ipotecă. Multe moșii de mii de fălci, fiind grevate de ipoteci neînsemnate relativ la valoarea lor totală, care cu toate sarcinile de pe dînsele întrecea adesa, de zeci de ori, valoarea a unei sute de fălci negrevate, de pămînt cît se poate de roditor, Ministerul de Interne a pus să se șteargă de pe listă toți alegătorii unioniști posedînd moșii cît de mari, dar grevate de sarcini oricît de mici ar fi.

Astfel fost-a șters de pe lista electorală a marilor proprietari din ținutul Bacăului tata, proprietar al moșiei Căiuțul, în întindere de 5800 fălci (8300 hectare), evaluată 90 000 galbeni (1 050 000 franci în aur), fiindcă un trup de 670 fălci dintr-însa era grevată cu o ipotecă de 3500 galbeni (41 125 franci în aur).

Dar Vogoridi fu în curînd silit sa congedieze pe Costin Catargiu, nu de cătră Poartă, în urma reprezentațiilor ambasadorilor străini, și… de cătră propria lui soție. Aceasta, Catinca Conache, mai cunoscută sub porecla de Cocuța, era soră, după mamă, a lui Costache Negri, a Catincăi Negri, a maicii Evghenia Negri și a Zulniei Sturdza, adică aparținea unei familii care se distingea printr-o mare și însuflețită iubire de neam și prin înflacaratele-i convingeri unioniste. Cocuța Vogoridi împărtășea cu totul convingerile și aspirațiunile fratelui și a surorilor. Văzuse cu mare părere de rău. intrarea soțului ei în rîndurile separatiștilor, precum și numirea lui, de cătră Toderiță Balș, la departamentul Finanțelor. Ridicarea lui la căimăcămie o îngriji și mai tare, iar atitudinea ce o adoptase de la începutul căimăcămiei sale față.

de Unire și samovolniciile lui Cosun Catargiu o suparase într-atîta încît părăsise leșul și se dusese să steie la moșia ei Țigăneștii de la ținutul Tecuciului, declarînd lui Vogoridi că nu se va întoarce în capitală pănă cînd nu-și va schimba politica.

În nevoia lor, unioniștii, care cunoșteau prea bine simțimintele ei patriotice, au trimes la dînsa, la Țigănești, pe unul din ei, pe Alexandru Moruzi, cu însărcinare să facă apel la simțimintele ei românești, ca s-o ademenească să pretindă caimacamului în chip cominatoriu, departarea din guvern a lui Costin Catargiu, amenințînd pe Vogoridi, la caz de refuz, cu cererea de despărțenie cătră dicasterie. Deși Vogoridi îi ierosise, în desfrîu și în feli de feli de alte cheltuieli futile, o bună parte din urieșa ei avere, deși toate neamurile o sfătuiau de ani să-l părăsască, ea, din principiu, nu se plecase acestui sfat.

Dar Moruzi, barbat foarte fin și dibace, adresîndu-se patriotismului ei, nobila femeie, dîndu-și prea bine sama de primejdia ce rămînerea mai departe la Ministerul Dinlăuntru a lui Costache Catargiu o alcătuia pentru viitorul țării, a dat lui Moruzi cartă liberă ca să nu mai cruțe față de caimacam nici o amerințare pentru a-l sili să congedieze pe Catargiu în cel mai scurt timp. Dacă trecuse peste proasta purtare a lui ca soț și peste risipirea unei părți însemnate a averii sale, nu-i va ierta, declarat-a ea, zdrobirea viitorului țării.

Îndată întors la Ieși, Moruzi s-a dus la caimacam și i-a comunicat hotărîrea nevestei sale. În zadar Vogoridi încercatu-s-au să dea răspunsuri evazive, căutînd să cîștige astfeli timp, Moruzi nu l-a slăbit. I-a adus aminte cum venise în țară fără absolut nici o avere și că numai faptul că se însurase cu fiica lui Conache îi datora trecerea lui subită de la neagră sărăcie la bogăție domnească; cum el avuse, față de soția lui, o purtare incalificabilă și, în puțini ani, îi risipise jumatate din avere în chipul cel mai nedemn și cel mai insultător pentru dînsa. Să nu-i pară amerințarea de despărțenie șagă sau vorbă deșartă. El, Moruzi, a găsit-o foarte hotărîtă și doară caimacamul știe că fratele și surorile ei o împing de mult și cu stăruință să-și scăpe prin despărțenie rămășița averii. Să se gîndească serios și să chibzuiască cum este mai bine pentru el: dacă se poate expune la asemene primejdie pe nădejdea ipoteticelor foloase ce le înfățoșază făgăduințile turcești. Vogoridi de nimica netemîndu-se ca de sărăcie, cu care făcuse o îndestulătoare și amară cunoștință înainte de căsătorie, argumentele lui Moruzi n-au ramas fără efect. Apoi în Ieși sosise comisarii europeni și soția lui fiind retrasă la țară, iar nici una din surorile ei nevoind s-o înlocuiască, caimacamul nu avea pe cine să însărcineze a face acelor diplomați onorurile casei sale, ceea ce îi jignea mult vanitatea. Știa că Safvet-pașa era de părere că Costin Catargiu procedează în chip din cale-afară brutal și nu se va opune la congedierea ministrului Dinlăuntru, dar răminea Gödel-Lannoy pe care îl cunoștea ca cel mai aprig susțiitor al lui Catargiu. Se hotărî deci să-i vorbească, pipăind întăi terenul de departe.

Spre marea lui surprindere, consulul austriac nu făcu nici o greutate pentru a recunoaște că Costin Catargiu mersese prea departe și fusese prea brutal. Adăugea că el, Gödel-Lannoy, s-a gîndit mai de mult la înlocuirea lui și că a găsit pe un înlocuitor minunat, în persoana logofătului Vasilică Ghica. Acesta convenind pe deplin și lui Vogoridi, sacrificarea lui Costin Catargiu a ramas lucru definitiv hotărît.

Se vede însă că sau Gödel, sau Safvet, sau caimacamul nu au ținut această hotărîre secretă, căci ea a transpirat. Chiar în acea sară, Costin Catargiu a venit la Vogoridi și l-a întrebat ce însamnă zvonurile din oraș despre înlocuirea lui, care nu puteau decît să-i știrbească autoritatea. Vogoridi, ca un adevarat levantin, i-a răspuns, apucîndu-i amîndouă mînile și strigînd:

— Scumpul meu prieten, fii încredințat că cîtă vreme voi fi eu caimacam, dumneta vei rămînea ministrul meu de Interne!

Ceea ce nu a împiedecat ca a doua zi, de dimineață, l-a chemat la dînsul unde, de față fiind Alexandru Moruzi și Neculai Millo, ministrul de Finanțe, i-a cerut demisia. Costin Catargiu a cerut atunci caimacamului să-i arate motivele acestei cereri neașteptate. Vogoridi răspunzîndu-i că i le va da după ce va avea demisia în mînă, Catargiu a răspuns că el, la rîndul lui, îi va înmîna demisia numai după ce va cunoaște temeiurile pentru care i se cere. Discuția s-a prelungit pănă cînd Catargiu a declarat că nu va face nimica înainte ca să fi vorbit cu Safvet-pașa, la care s-a și dus îndată. Nu se știe ce s-a petrecut la comisarul turc. Catargiu și-a trimes demisia.

Urmașul lui, Vasilică Ghica, era un barbat deosebit de fin și de dibace, meșter neîntrecut în arta intrigii și concusionar binecunoscut. Unionist înfocat, sub Grigore Ghica, al cărui deplorabil ministru de Finanțe a fost în cel de pe urmă an al domniei, în vremea căimăcămiei lui Toderiță Balș se schimbase în antiunionist tot atît de convins. După moartea întăiului caimacam era unul din candidații Austriei la căimăcămie, iar cînd a văzut că sub Vogoridi nu capătă nici macar un minister, a devenit din nou unionist și a iscălit petiții unioniste.

Tot atît de lipsit de scrupule ca și Costin Catargiu, tot atît de gata să urmeze orice poroncă austriacă sau turcească pentru a-și pastra slujba permițîndu-i să comită abuzuri și concusiuni, tot atît de gata să sugrume expresiunea voinții țării, era barbat în stare să săvîrșească aceleași ilegalități, dar în chip mult mai dibace, mai puțin bătător la ochi, cu o brutalitate mai puțin aparentă și să mascheze mai bine toate nelegiuirile și abuzurile ce le comitea. În rezumat, noul ministru de Interne era pentru unioniști un adversar neasamanat mai primejdios decît Costin Catargiu, precum ei în curînd s-au putut convinge.

Comisarii europeni care se adunase la București, după ce își dăduse samă de starea lucrurilor în Țara Românească, se hotărîse să vie la Ieși pentru ca să intre în contact cu lumea politică de aici. Ei nu urmară cu toții acelaș drum, unii apucînd pe la Bîrlad și pe la Vaslui, ceilalți luînd calea Bacău-Roman. Unioniștii pregătise pentru comisarii Franței și a Sardiniei, puteri mai favorabile aspirațiunilor naționale, o primire din cele mai entuziaste, cu deosebire pentru baronul de Talleyrand. Delegațiuni de țarani, impunătoare prin numărul lor, îi ațineau calea pentru a-i ura bunăvenire și a depune în mîinile lui cărțile unioniste, personale sau colective, ce, în ciuda interdicțiilor lui Costin Catargiu, se tipărise cu zecimile de mii, pe care numele înfățoșitorului sau acel al comunității ce o reprezenta era încadrat prin enunțarea dorințelor țării în limba franceză: Union, Garanție de nos droits, Prince étranger héréditaire, Gouvernement Constitutionnel Représentatif. Guvernul avusese însă grijă să lanseze în orașele mai însamnate, ca s. e. Bacău, unde se știa că mișcarea unionistă era deosebit de puternică, telegrame, anunțînd că baronul de Talleyrand își schimbase intinerarul și luase calea Bîrladului, apoi se dăduse ordine ispravnicilor și privighitorilor să facă tot ce li stă în putință pentru ca să întîrzie călătoria comisarului francez. Mulțimile de țarani au așteptat sosirea lui cu ceasuri; în multe locuri, ca la Bacău, sătenii adunați au așteptat noaptea întreagă împrejurul unor focuri și, cînd Talleyrand, în ziuă, a sosit, ei tot nu se îm – prăștiese cu desăvîrșire și l-au primit cu nesfîrșite urale, iar trăsura i-a fost umplută cu cărți unioniste și cu flori. Cu toate măsurile luate de guvern, primirea comisarului francez la Ieși a întrecut toate așteptările. Iar în zilele care au urmat după sosirea lui, zecimi de mii de cărți de vizită unioniste au fost depuse la gazda lui. De o primire simpatică, deși pe departe nu atît de însuflețită ca acea a colegului lor francez, s-au bucurat și comisarii Rusiei, a Sardiniei și a Prusiei. Cu toții au putut să se convingă în cîteva zile de chipul fără scrupul în care guvernul caimacamului se pusese orbește în slujba Porții și a Austriei, de ilegalitățile și de fraudele ce le comitea pe fiecare zi pentru ca să împiedece ca țara să-și poată exprima dorința pentru Unire de care era obștește stăpînită. Comisarii Franței, a Rusiei, a Sardiniei și Prusiei se grăbiră să aducă la cunoștința guvernelor lor, atît manifestațiile de simpatie de care avusese parte, însuflețirea pentru Unire a moldovenilor cît și ilegalitățile comise de caimacam. Talleyrand confirmă toate amănuntele date de Place în de – peșile sale. [… ]

Cu toate silințile poliției caimacamului, comisarii Turciei, Austriei și Angliei au avut parte de o primire mai mult decît rece și, afară de person agiile oficiale, mic a fost numărul acelor care și-au depus cărțile la gazdele lor.

Comisarii celor patru puteri favorabile Unirii făcură pe lîngă caimacam repețite demersuri pentru a-l ademeni să părăsească calea ilegală pe care apucase, dar în zadar: falșificările de liste, intimidarea alegătorilor prin amenințări și bătăi, influențarea justiției pentru a cîștiga voturile unor alegători de samă, împiedecarea oricărei propagande în favoarea Unirii urmară în timpul prezenței Comisiei Europene în Moldova ca și înainte și după plecarea ei, care avu loc tot în mai 1857.

La începutul lunii următoare, iunie, se petrecu în Ieși un fapt care dădu în vileag toată perfidia politicii Porții și a caimacamului. Vogoridi avea atunci legături de dragoste cu o franceză care venise în Ieși pentru a-și precupeți frumuseța. Doamna Vogoridi fiind din nou plecată la Țigănești după întoarcerea la București a comisarilor europeni, caimacamul primea pe zisa franceză la dînsul acasă. Se vede că nu avea nimica ascuns pentru dînsa, căci ea știa unde el își ține corespondența secretă. Dar dacă caimacamul nu avea taine pentru franceză, aceasta spunea tot ce afla de la Vogoridi lui Place, barbat burlac, care, neducînd deloc la Ieși o viață de anahoret, avea și el parte de favorurile compatrioatei sale. Consulul, dîndu-și îndată samă că în acele hîrtii nu puteau lipsi piese cuprinzînd instrucțiile secrete ce le primea Vogoridi de la Poartă, precum și dovezi despre amestecul ce atît Austria, cît și Anglia îl aveau în politica urmată de caimacam, îi ceru să puie mîna pe ele și să i le aducă. Ea n-a refuzat, dar a aratat lui Place că o asemene faptă o va face să piardă imediat bunele grații ale caimacamului și, prin urmare, foloasele unite cu acele bune grații. Place, barbat practic, îi răspunse că unioniștii ar plăti pentru acele hîrtii o sumă destul de însamnată, care ar despăgubi-o de ceea ce va pierde dacă, ceea ce este probabil, Vogoridi o va părăsi. Apoi adăugi că caimacamul numai statornic în legăturile lui de dragoste nu este și că, după toate probabilitățile, favoarea ei așa și așa nu va mai fi de lungă durată. Se vede că a știut cum s-o convingă, căci la urma urmei franceza a consimțit să fure hîrtiile și să le deie în mîna lui Place, în schimbul unei sume ridicîndu-se, după unii, la o mie de galbeni, după alții, cu mult mai mare. Place s-a grăbit să informeze pe unioniști despre aceste împrejurări. S-a întîmplat însă că acei cu dare de mînă din ei să nu fie în Ieși, dar se găsi unul care, deși era departe să fie bogat, nu stătu la îndoială pentru a face, în folosul neamului, o jertfă foarte însamnată pentru averea lui. Acest barbat era Vasile Mălinescu și adaug că el n-a cerut, nici n-a primit vrodată să fie despăgubit pentru acei bani.

Franceza s-a ținut de cuvînt și chiar a doua zi a adus lui Place, împreună cu alte hîrtii, un număr de scrisori îndreptate cătră Vogoridi de membri ai familiei saile în slujba otomană: de la capuchehaiaua lui, Fotiade, de la Edhem-pașa, de la Prokesch-Osten, nunțiul austriac la Constantinopol, de la Alison, unul din secretarii ambasadei engleze de acolo, de la Gödel-Lannoy: de toate șăptesprezece piese. Ele conțineau, sau instrucțiuni categorice să combată prin toate mijloacele acțiunea partidului Unirii: aprobări pentru măsurile luate împotriva unioniștilor, laude pentru purtarea lui, încurajări pentru ca să urmeze astfeli și pe viitor, făgăduinți că, dacă va urma astfeli și de acum înainte, va dobîndi scaunul Moldovei, asigurări că Anglia și cu Austria sunt, în această chestiune, cu totul alături de Turcia și că Franța nu va putea izbuti la nimică față de hotărîta opunere a cabinetului englez. Aceste toate în ciuda tăgăduirii formale dată de marele vizir, prin scris și prin grai, că Poarta ar da în secret ordin să se combată Unirea, pe cînd în. instrucțiile oficiale, comunicate ambasadorilor străini, ea recomanda caimacamului să aplice cu stricteță dispozițiunile firmanului.

Bineînțeles că aceste scrisori au fost îndată trimese la Bruxelles și că L’Etoile du Danube s-a grăbit să le publice, dar, cu tot scandalul enorm ce publicarea lor a pricinuit-o în lumea politică europeană, caimacamul n-a fost destituit.

Se vede că Fotiade a avut cunoștință despre furtul corespondenței secrete a caimacamului mai tîrziu decît ambasada Franței căci, cu prilejul unei discuțiuni ce o avea cu dragomanul acelei ambasade, Outrey, față cu marele vizir, despre niște instrucțiuni date lui Vogoridi de către Reșid-pașa și transmise de dînsul (Fotiade), el nu numai tăgădui că le-ar fi transmis, dar chiar se declară gata să jure că niciodată nu a scris asemene lucru caimacamului. Atunci Outrey, zicînd că îl va scuti de un sperjur, a scos din buzunar copia scrisorii în chestiune a capuchehaielei. Își poate cineva închipui obrazul marelui vizir care, față de Outrey, tăgăduise și el faptul dării unor asemene instrucții de către Poartă.

Ambasadorul francez, Thouvenel, ținut în curent de toate abuzurile și nelegiuirile săvîrșite de caimacam în această chestiune în urma ordinilor secrete ale Porții, transmise lui în acest chip, precum și de încurajările Austriei și a Angliei, făcuse în zadar Porții, în repețite rînduri, reprezentările cele mai energice. Pe la sfîrșitul lui iulie (stil nou), autorizat de guvernul său, el adresă Porții, odată cu reprezentanții Prusiei, Sardiniei și Rusiei, o notă identică, prin care protestau împotriva ilegalităților comise de guvernul Moldovei și declarau că „nu era de demnitatea Comisiunii Europene să se puie în relații cu un divan care nu va fi alcătuit astfeli, încît să poată trece drept adevarata expresie a țării și care ar corespunde atît de rău intențiunilor Congresului de la Paris în această privință”. Nu găsește îndestulătoare declarația prin care Poarta „răspinge orice solidaritate cu agenții ei din Moldova și nu o exonerează de răspundere cîtă vreme nu-i va dezaproba în chip formal și nu-i va sili să-și modifice purtarea”.

Poarta, încurajată în rezistența ei de ademenirile și chiar de amerințările ambasadorilor Austriei și a Angliei, mai cu samă de acele ale lordului Stratford de Redcliffe, barbat deosebit de violent, a încercat prin feli de feli de răspunsuri evazive și dilatorii, să nu deie nici o satisfacere reală exiginților conținute în notele identice ale celor patru puteri; se vede că era legată prin vrun angajament formal luat față de Anglia. Nici macar ruperea de cătră reprezentanții acelor patru puteri a relațiunilor diplomatice și scoborîrea pavilioanelor nu au izbutit să facă pe Poartă să cedeze, deși și sultanul și marele vizir se aratau foarte afectați și îngrijiți.

În acest timp alegerile pentru divanul ad-hoc avusese loc în Moldova. În colegiile clerului, a marilor și a micilor proprietari și chiar a tîrgurilor, numai un număr ridicol de restrîns de alegători a luat parte la vot.

În Ieși, la colegiul egumenilor din întreaga țară, s-au prezentat numai 5 alegători, care au ales, dintre ei, doi deputați, iar la colegiul preuților de mir, s-au prezentat trei preuți, care au ales pe unul din ei deputat. Trebuie adăugit că, din 3263 de preuți din Moldova, erau înscriși 193, din care au votat peste tot 16. Din peste 3000 de mari proprietari, guvernul a înscris 477, iar numai 214 au votat. Și tot așa a fost și în colegiile micilor proprietari și în acele orășănești. Tot ce nu era slugarnic, cumparat sau terorizat de guvern s-a abținut de la vot. Din 40 000 de alegători ce le numarau aceste colegii privilegiate, numai 4000 au fost înscriși. Bineînțeles că întreg divanul ales prin asemene alegeri numara numai separatiști.

Dar situațiunea la Constantinopol era acuma extrem de încordată. Thouvenel aștepta ordinele împaratului, cu relațiunile diplomatice rupte, cu steagul scoborît și cu bagajele făcute, reprezentanții celor trei puteri care semnase și ei nota comună se găseau în aceeași situație. Turcii ar fi cedat acuma bucuros, ar fi destituit pe Vogoridi și oferise chiar să exileze pe Reșid-pașa, pe care îl înlocuise la marele vizirat prin Aali-pașa, dar nu îndrăzneau să ieie vro măsură pentru casarea alegerilor de frica lui Stratford de Redcliffe (Canning) și a Angliei, față de care, precum am aratat mai sus, se vede că erau legați prin vro legătură anterioară.

Napoleon al Ill-lea a salvat atunci situația. În primele zile ale lui august a făcut cunoscuta lui vizită reginei Victoria a Angliei, da Osborne, în insula Wight și, acolo, a obținut de la cabinetul englez să consimtă la casarea alegerilor din Moldova, la revizuirea listelor și la refacerea lor în chip absolut legal, precum și la garantarea absolutei libertăți a noilor alegeri. În schimb ceda în chestiunea Unirii și a principelui străin, fără însă a lua vro îndatorire să împiedece libera expresiune a dorințelor națiunii române în această privință. Știa el doară că dacă acea expresiune va fi lasată liberă, ea se va pronunța cu hotărîre pentru aceste două puncte și că va ști să găsască momentul oportun pentru a le face să triumfe.

Poarta nu putu decît să se închine și, în acest moment, era atît de bucuroasă să iasă din încurcătură încît, dacă Thouvenel ar fi cerut destituirea lui Vogoridi, i-ar fi acordat-o fără greutate. Dar ambasadorul temîndu-se de alt caimacam, mai rău, dar totodată mai capabil, răspunse că nu cere decît stricta și leala executare a hotărîrilor Congresului de la Paris. În această privință se vede că și Anglia hotărîse Porții cu tot dinadinsul că dorește ca noile alegeri să fie absolut libere și că nu admite nici ingerință, nici siluire la voința națiunii române. Mai pîcîlită și mai nemulțămită rămînea Austria, care se vedea absolut neputincioasă, fiind acuma cu desăvîrșire izolată.

Listele au fost revizuite și, de astă-dată, cu imparțialitate, ingerințele ocîrmuirii au încetat, dar abuzurile și prevaricările ei au urmat. [… ]

Tot în septemvrie au avut loc alegerile pentru divanul ad-hoc în amîndouă țările. Ingerințile guvernamentale lipsind de astă-dată cu desăvîrșire, țara a trimes în divan optzeci și trei de unioniști față de doi separatiști, Alecu Balș (Cucoșul) și arhiereul de scaun de la episcopia Romanului, Nectarie Hermeziu, care, acesta, fusese dintăi unionist și semnase petițiuni și manifeste unioniste.

Întăia grijă a Divanului ad-hoc al Moldovei, după ce s-a constituit și a dat un vot de mulțămire cătră puterile garante, a fost să se pronunțe, în ședința de la 7 octomvrie 1857, în chipul cel mai categoric, cu optzeci și unu de voturi în contra a două (logofătul Alecu Balș și arhiereul Nectarie Hermeziu) pentru garantarea vechilor noastre drepturi de cătră marile puteri, pentru Unirea cu Țara Românească, pentru un domn străin ereditar, aparținînd unei dinastii europene, pentru garantarea neutralității noastre și pentru regimul constituțional. După aceasta s-a votat în unanimitate și cu aclamație desființarea tuturor privilegiilor, apoi libertatea cultelor, respectul domiciliului și al libertății individuale, rectificarea printr-o comisiune europeană a fruntariilor noastre, desființarea jurisdicției consulare, înființarea unei forțe armate pentru apararea teritoriului, dreptul acestor țări să ridice cetăți, separațiunea puterilor, respectul proprietății, obligativitatea instrucțiunii, organizarea clerului, înființarea comunei, pe scurt: înlocuirea organizațiunei regulamentare, atît de împiedecătoare de progres, printr-o alcătuire modernă și compatibilă cu progresul. Toate aceste reforme au fost votate cu aceeași însuflețire de deputații marei boierimi moldovenești, care alcătuiau mai bine de o pătrime a numărului total al deputaților, cu care au votat-o acei ieșiți din țărănime, din clasa orășănească sau din mica boierime.

Din nenorocire însă, această unanimitate și acest spirit de abnegațiune nu s-a mai menținut cînd s-a prezentat tocmai chestiunea de ordin interior primînd toate celelalte, o chestiune absolut vitală pentru aceste țări: acea privitoare la relațiunile dintre stăpînii de moșii și săteni. Ea fusese adusă înaintea divanului în ziua de 9 noiemvrie 1857, printr-o petițiune care este nu numai o minune de logică, dar și o minune de stil. Iaca două din penultimele paragrafe ale acestei „jălbi”, care a făcut atunci efectul unei bombe explodînd în. Divanul ad-hoc al Moldovei:

„Din buni și străbuni noi am avut dreptul de a ni lucra pămîntul trebuitor pentru hrana noastră și a vitelor noastre, fără să ne poată alunga nimene de pe dînsul. Toate uricile țării, toate așăzămintele vechi și noi ni sfințesc acest drept precum și acela de a se da copiilor noștri pănă da acoperirea a doua treimi din moșie: iar pănă la Regulament aveam dreptul de a lucra cît vom putea. De asemenea, boierii de moșie au avut dreptul de a ne cere boieresc.

Să fie deci o Adunare Obștească, unde să avem și noi oamenii noștri, să se cearnă și să se dezbată drepturile boierilor și drepturile noastre, și ceea ce o țară va găsi că suntem datori, cu sudorile noastre vom plăti; că omul, ca să scăpe din robie și să fie stăpîn la casa, vatra și ogorul său, cu tragere de inimă va lucra și se va răscumpără.

Iaca plecatele noastre rugăminți și cereri…”

Pe lîngă că, de astă-dată, erau în joc interesele materiale, principala avere a marei proprietăți, apoi chestiunea era cu desăvîrșire necunoscută pentru aproape toată lumea. Studiile istorice la noi erau încă în pelinci, materialul documentar ascuns în lăzi, nepublicat, autorii străini care făcuse istoricul chestiunii în țările lor erau cu desăvîrșire necunoscuți la noi. Stăpînii de moșii erau convinși, și convinși cu bună-credință, de sfințenia dreptului lor asupra întregii întinderi de pămînt ce o cuprindeau moșiile lor. Însuș Kogălniceanu, singurul care de ani de zile ducea o campanie stăruitoare pentru împroprietărirea sătenilor, nu avea idee cît de mari și cît de întinse erau drepturile țaranilor asupra pămîntului lucrat de ei. Dealtmintrelea, marii proprietari nefăcînd parte din marea boierime nu s-au aratat deloc mai favorabili revendicărilor țărănești decît colegii lor din protipendă. Apoi chiar boierii cei mai înaintați în idei, ca Negri și Costache Rosetti-Tețcanu, n-au pus niciodată la îndoială sfințenia drepturilor marei proprietăți. Sfada a durat pănă la închiderea divanului, fără ca să se fi putut ajunge la o înțelegere și, la sfîrșit, s-a hotărît ca dezlegarea chestiunii să fie încredințată puterilor garante. Divanul dîndu-și astfeli însuș un brevet de incapacitate cu prilejul soluțiunii celei mai însamnate chestiuni a reorganizării lăuntrice a țării.

Pentru a ademeni țărănimea să ieie parte la lupta pentru Unire, partizanii acestei idei nu stătuse la îndoială pentru a-i face oareșcare făgăduinți, dealtmintrelea destul de vagi, despre eventuale îmbunătățiri a soartei sale în cazul cînd Unirea ar deveni fapt îndeplinit. Poate că unii agenți unioniști sau chiar unii membri ai partidului Unirii cu idei mai înaintate, cum erau, spre exemplu, Zaharia Moldovanu și Dumitru Miclescu sau Popa Da să fi făgăduit țaranilor împroprietărirea pe pămînturile ce le cultivau. Fapt este, cum au raportat guvernelor lor și membrii Comisiei Europene care își avea sediul în București, că țăranii în Moldova erau foarte agitați. Nu se dedeau la nici un act de violență, dar se vedea cît colo că povara jugului oe-l purtase pănă atunci cu atîta supunere începuse să li pară nesuferită. Se lasau greu la îndeplinirea obligațiunilor lor și înfățoșarea li era pe unele locuri atît de dîrză, încît vechilii, vatajii și feciorii boierești începuse să steie la îndoială înainte do a cuteza să-i lovească ca altădată. În multe părți ale țării, stăpînii de moșii începuse să ieie măsuri de aparare, să aducă pentru paza curților oameni de încredere sau pe care îi credeau de încredere. Alții făcuse tunuri de lemn de cireș, de nuc sau de stejar, legate cu cercuri de fier și le încarcau cu praf de pușcă, cu glonți sau cu pietre, cu care aveau de gînd să-și apere, în caz eventual, curțile. Deși relațiunile noastre cu țaranii din satele moșiei erau cît se poate de bune, țin minte că am văzut cu ochii mei, la cănțelaria moșiei, două tunuri de lemn de nuc sau de stejar, legate cu cercuri de fier, pe care vechilul nostru punea dumineca să le încarce spre a trage în niște ținte făcute din lătunoaie prinse împreună, care se așazau la cincizeci sau șăsezeci de pași de tunuri. Dar mama și-a bătut într-atîta joc de acea „artilerie de balerci”, încît tata a poroncit să fie puse la magazie. Am auzit însă de la alți stăpîni de moșii care aveau baterii întregi de tunuri de lemn pentru serviciul cărora tocmise poloni sau arnăuți.

Capitolul V. Ce știu despre unire

Anul 1858 a trecut în niște adevarate friguri politice: nu mai auzeai vorbind deck de Unire, de alegere de domn, de domn pămîntean și de domn străin, de Mihalache Sturdza, de beizade Grigore, de Kogălniceanu, de caimacami și de căimăcămie. În acea toamnă văzut-am, la sînul mamei, cea dintăi cocardă în trei culori. Îi fusese trimesă din Iași de cătră nu mai știu ce prietenă, prin Place, consulul francez, care venise la o vînătoare de urși ce o dădea tata.

Divanul ad-hoc al Moldovei se închisese la sfîrșitul lui decemvre 1857, după ce își aratase dorințiile în privința tuturor punctelor noii alcătuiri politice, atît înterne cît și externe, ce urma să se deie țării, afară de acel privitor la regularea raporturilor dintre stăpînii de moșii și săteni, „autonomia față de Poartă”, garantarea acestei autonomii de cătră Puteri, Unirea și domnul străin ereditar fiind cele de căpetenie. Divanul muntenesc se pronunțase numai asupra acestora, ele alcătuind crezul unionist, și nu mai intrase în discuțiunea acelor relative la alcătuirea internă a țării, probabil pentru că se temea ca discuția asupra unor chestiuni care atingeau multe interese materiale ale clasei privilegiate să nu deie loc la defecțiuni în partidul național și prin urmare la slăbirea lui.

Îndatoririle luate de Napoleon al III-lea la Osborne, dacă îl obligau să renunțe la efectuarea imediată a Unirii, nu-l împiedecau însă să lucreze la pregătirea ei pentru viitor. Divanurile ad-hoc, odată misiunea lor terminată, fusese dizolvate, iar lucrările lor date în cercetarea Comisiei Europene, care își avea sediul în București. Aceasta a alcătuit asupra lor un lung raport, menit să servească de bază viitoarei alcătuiri a țărilor noastre, iar acest raport a ramas să fie examinat de delegații marilor puteri care au fost convocați în acest scop la Paris, spre sfîrșitul verii anului 1858.

În acest răstimp însă, diplomația lui Napoleon al III-lea dobîndise două însemnate succese. Mai întîi izbutise să mai moaie întrucîtva opunerea Angliei la orice măsuri menite să favorizeze Unirea într-un viitor oareșcare și, al doilea, reușise să obție și de la marele vizir, Aali-pașa, și de la ministrul Afacerilor Străine al Porții, Fuad-pașa, promisiunea că nu se vor opune ca cele două principate să poarte pe viitor titlul, comun pentru amîndouă, de: Principatele Unite Moldova și Valahia, și să aibă unele organe legislative, judiciare și militare comune, păstrînd însă domni și administrații deosebite. Singură din cele șăpte puteri, Austria a ramas neînduplecată în opoziția ei; numai cu mare greu și spre a nu ră – mînea afară de concertul european, obținutu-s-au ca delegatul ei să semneze Convențiunea de la Paris din 19 august 1858, prin care se hotăra statutul țărilor noastre.

Această Convențiune, la articolul 2, hotăra că principatele: „în virtutea capitulațiunilor, emanînd de la sultanii Baiazet I, Mahomed II, Selim I și Soliman II, care constituie autonomia lor, întărite pe hatișerifuri ale Porții, vor urma să se bucure, sub garanția colectivă a puterilor contractante, de privilegiile și de imunitățile de care sunt în posesiune. Prin urmare, ele se vor administra în chip liber și în afară de orice ingerență a Sublimei Porți, în limitele stipulate prin acordul dintre puterile garante și Sublima Poartă.”

Apoi Convenția, dacă menținea cîte un domn deosebit pentru fiecare principat și două administrații deosebite, consfințea titlul de Principate Unite, recunoștea existența unor interese generale comune amînduror țărilor române, înființînd, la Focșăni, o Comisie Centrală alcătuită dintr-un număr egal de membri pentru fiecare din ambele țări, pe jumatate numiți de domni și pe jumatate aleși de fiecare Cameră din sînul ei, o Curte de Casațiune și de Justiție comună, cu sediul la Focșăni, o organizație comună pentru oștirile amînduror țărilor, cu steaguri deosebite, dar purtînd o banderolă comună, care oștiri se puteau concentra împreună, într-un lagăr, în scop de instrucție, și al căror comandant suprem avea să fie numit, alternativ, de fiecare din domni.

Dacă unii din partizanii mai fervenți și mai nerăbdători ai Unirii nu și-au ascuns măhnirea față de această amînare a visului lor cel mai dezmierdat, aproape întreaga Moldovă, dîndu-și prea bine samă că, de fapt, Unirea era pe jumatate făcută și că acest început înlesnește și garantează chiar îndeplinirea ei într-un timp apropiet, a izbuhnit într-un însuflețit strigăt de recunoștință la adresa împaratului francezilor, căruia i se datora punerea temeliei viitorului nostru. Îmi aduc aminte cum tata, partizan convins al regimului orleanist și dușman hotărît al lui Napoleon al III-lea și al cezarismului, care era baza sistemului său politic, a pus pentru mai mult timp capăt diatribelor, ce în discuțiunile avute cu buna noastră prietenă, cucoana Catinca Negri, sora lui Costache Negri, de cîte ori venea la noi, le rostea împotriva împaratului francezilor și în care era de o vehemență cumplită. L-am auzit chiar atunci declarînd că s-ar cădea ca românii să puie mîna de la mînă pentru a ridica lui Napoleon al III-lea o statuie de aur masiv. Pe acea vreme, pentru moldovenii din cercul nostru era un singur împarat și o singură împărăteasă în Europa: acei ai francezilor. Cînd se pronunța cuvîntul: „împaratul” sau „împărăteasa”, toată lumea știa că este vorba de Napoleon al III-lea sau de împărăteasa Eugenia, pe cînd dacă vorbeai de suveranii Austriei sau de aceia ai Rusiei, la cuvîntul: „î”mpăratul”, adaogeai totdeauna: „Austriei” sau „Rusiei”.

Potrivit hotărîrilor Convenției, în cursul lunii octomvre 1858, caimacamii Alexandru Ghica (fostul domn al Țării Românești de la 1834—1842) și Neculai Vogoridi au fost înlocuiți, în amîndouă principatele, prin cîte o Căimăcămie de Trei, alcătuită, în Moldova conform dispozițiunilor Regulamentului Organic, din Ștefănică Catargiu, Vasilică Sturdza și Anastasie Panu. Aceștia erau în momentul părăsirii puterii de cătră Grigore Ghica, respectiv: cel dintăi ministrul de Interne, al doilea președintele Divanului domnesc și al treilea locțiitorul ministrului Justiției. Tustrei erau unioniști încercați: Ștefănică Catargiu și Anastasie Panu fusese chiar dintr-acei care semnase actul constitutiv al partidului Unirii în Moldova.

Din nenorocire, articolul 47 al Convenției hotăra că: „Pănă ce se va fi procedat la revizuirea legiuirilor prevăzute în art. 35 al Convenției, legislațiunea actualmente în vigoare în principate este menținută în dispozițiunile care nu sunt potrivnice stipulațiunilor prezentei Convenții”.

Ceea ce însamna că Căimăcămia avea să ocîrmuiască conformîndu-se dispozițiunilor învechitului Regulament Organic.

Pe lîngă Convenție, Conferința de la Paris mai alcătuise și o lege electorală, aceeași pentru amîndouă țările, menită să servească la alegerea Camerilor Elective, care, la rîndul lor, aveau să aleagă domnii. Această lege electorală dădea dreptul de alegători numai unor pături foarte restrînse ale națiunii, pe baza unui sistem censitar din cele mai înguste, care menținea preponderența claselor fruntașe ale vechilor privilegiați, excluzînd cu desăvîrșire masa națiunii.

Condițiunile puse de Convenție pentru candidații la domnia uneia sau alteia din țările române erau să aibă vrîsta de treizeci și cinci de ani împliniți, să fie fiul unui tată născut moldovan sau muntean, să fi ocupat zece ani funcțiuni publice sau să fi fost membru al Obșteștelor Adunări și să dispuie de un venit de trei mii de galbeni (35250 franci în aur).

Președinte de fapt al noii căimăcămii era, din cauza vrîstei și a rangului său în ierarhia boierească, marele logofăt Ștefan Catargiu: un boier cu reputația de diregător integru, harnic și priceput, nepatat de nici un abuz, despre care nu se vorbea decît de bine, dar lipsit de cultură și de o inteligență foarte mărginită. Fusese ultimul ministru de Interne al lui Grigore Ghica și, sub înrîurirea firii mărinimoase a domnului, a patriotismului și a simțimintelor generoase ce domneau împrejurul lui, fusese cu totul cîștigat crezului unionist și ideii domnului străin. Pănă atunci se aratase partizan convins, statornic și foarte activ al Unirii și al domnului străin. Toți coreligionarii lui politici aveau în el cea mai deplină încredere și au primit cu bucurie numirea lui în fruntea căimacămiei. Dar Ștefănică Catargiu, dacă fusese pănă atunci un barbat foarte onorabil și un funcționar harnic, integru și priceput, era și un barbat de o inteligență foarte modestă și cu totul lipsit de cultură. Apoi era om bătrîn, își petrecuse tinerețile în vremea lui Ioniță Sturdza, floarea vrîstei și a activității sale sub Mihai Sturdza. Dacă nimene nu l-a acuzat să fi tras vrodată, ca atîția alții, folos bănesc din slujbile ce le ocupase, era hatîrgiu, îi plăcea mai ales să aibă protejați și să-și arăte puterea. Era firesc ca această fire eu creștere de înainte de Regulamentul Organic, văzîndu-se ajunsă în capul căimăcămiei, să se fi simțit ispitit, independent de crezul unionist la care se raliase, să deie vînt la unele din aplecările cele mai nevinovate ale boierilor din Întăia jumatate a veacului. Apoi mai era ceva: Ștefănică Catargiu, deși cunoștea pacatele care făcuse domnia lui Minai Sturdza odioasă, avea o nemărginită admirație pentru strălucitele sale capacități de barbat de stat. De-abie se auzise în Ieși vestea despre numirea logofătului în fruntea căimăcămiei, și Gödel raporta deja la Viena ca acest caimacam nu va face altceva decît să susție candidatura lui Mihai Sturdza.

Din cîte știu, el nu avea atunci asemene intențiune și nici nu a manifestat-o, după știința mea (și am luat de la contimporani multe informațiuni în această privință), dar sigur este că firea lui de reacționar incult, împinsă de ațîțările și intrigile partidului reacționar și antiunionist, intrigi ajutate și de Austria, și de Poartă, și de Mihai Sturdza l-au făcut, scurt timp după numirea căimăcămiei, să-și renege crezul unionist de altădată și să se transforme în unealtă oarbă (dar inconștientă), care a compromis un. moment în chip serios opera de mîntuire la care însuș contribuise pănă atunci cu atîta rîvnă.

Poarta trimesese cu firmanul care promulga Convenția, anexele ei și numirea noii căimăcămii, în însușire de comisar împărătesc, pe secretarul divanului celui mare, pe Afif-bei, însoțit de doi secretari. În corespondența Porții cu căimăcămia nu se vorbea de altă însărcinare a lui Afif-bei decît aducerea și cetirea firmanului; era deci natural ca căimăcămia și lumea politică din Ieși, precum și consulii străini să se aștepte ca el să părăsască leșul puține zile după cetirea acelui act și instalarea caimacamilor. Trecuse însă aproape două săptămîni de la acea cetire și de la instalare, iar comisarul împărătesc nu dădea nici cel mai mic semn că are intențiunea să plece, ceea ce făcea ca toată lumea să se întrebe, cu drept cuvînt, care poate fi cauza acestei șăderi prelungite. Și trebuie să se știe că toată cheltuiala întreținerii lui Afif-bei și a secretarilor săi în Iași, adică: gazduirea, hrana lui și a celor doi secretari, precum și ținerea pentru uzul lor a trei trăsuri în permanență apasa greu asupra visteriei cu desăvîrșire sleite a Moldovei.

Prin întăiul jurnal încheiet de ei, caimacamii hotărîse că: „Principiul majorității va trebui pururea să prezideze la toate lucrările căimăcămiei, minoritatea avînd să se supuie hotărîrii majorității și să semneze acele hotărîte împreună cu majoritatea. Socotința deosebită a minorității are însă să fie trecută într-un registru special.”

Miniștrii lui Vogoridi ținuse ascunsă, atît numirea noilor caimacami, cît și venirea lui Afif-bei cu firmanul de investitură, neînștiințîndu-i despre aceasta decît în ajunul solemnității cetirii, sara. Apoi ei mai răspunsese ofițului prin care fostul caimacam lua congediu de la ei, lăudîndu-și administrația, printr-o adresă în care se aratau cu totul devotați intereselor personale ale lui Vogoridi. Pe aceste motive noua căimăcămie, în unanimitate, a destituit pe Alexandru Balș (Cucoșul), Alexandru Ghica (Chefal), Panaite Balș, Iordache Beldiman, hatmanul Gheorghe Ghica, și cneazul D. Cantacuzino, înlocuindu-i, în chip provizoriu (căci conform Regulamentului Organic nu puteau face numiri definitive) prin Vasile Alecsandri la Secretariatul de Stat, Iancu A. Cantacuzino la Finanțe, G. Cuciuranu (care n-a primit) la Instrucția Publică, Cuza la hătmănie, iar Panaite Donici, directorul Ministerului Lucrărilor Publice, fusese însărcinat cu girarea provizorie a acestui de pe urmă departament. Secretar al Căimăcămiei fu numit harnicul, energicul și devotatul Dimitrie A. Sturdza.

Cîteva zile mai tîrziu, în urma unor cereri de învoire pentru publicare de ziare, Sfatul Administrativ propunea căimăcămiei: „pe baza autonomiei țării, restabilită prin Convenție”, repunerea în vigoare a legii asupra regimului presei a lui Grigore Ghica, abrogată de Poartă printr-un ordin cătră caimacamul Balș (inspirat probabil de Austria). Catargiu s-a opus la această măsură și nu a voit să semneze apostila prin care colegii lui aprobau propunerea Sfatului, dar nu s-a opus la aducerea ei la îndeplinire. Acesta a fost întăiul semn dînd a bănui că bătrînul logofăt s-ar fi departat de ideile politice de care fusese el auzit în vremile din urmă. În curînd se iviră și alte semne despre o asemene schimbare: ca vorbe rostite de unii reacționari cum că înțelegerea între puterile cele mai favorabile Unirii nu mai este desăvîrșită, că Austria și Poarta izbutise să atragă și pe Rusia de partea lor. Iar Ongley, un funcționar al ambasadei britanice la Constantinopol, care ținea loc de consul la Ieși pănă la sosirea titularului, Churchill, zicea pe față că opera Convenției este efemeră, căci unele din puteri se căiesc acuma de graba cu care au ratificat-o. Pe de altă parte, se semnalase caimacamilor dese întrevederi între președintele căimăcămiei și rude mai apropiete ale sale, elemente din cele mai reacționare, de care pănă atunci rămăsese departe, relațiunile lui cu ele fiind, de ani, mai mult reci. Toată lumea reacționară mai trîmbița pe toate cărările că „are nădejde în înțelepciunea lui Ștefănică Catargiu” că „va ști să scape țara de prapastia în care vor s-o ducă nebunii”.

Jocul ce-l juca logofătul se dădu, în sfîrșit, pe față în ziua de 12 noiemvre. El ceruse și obținuse de la colegii lui, fără nici o greutate, înlocuirea unor ispravnici cunoscuți ca prevaricatori și abuzivi, care mai fusese și niște unelte oarbe ale ocîrmuirii fostului caimacam. Cînd însă Sturdza și Panu cerură la rîndul lor înlocuirea ispravnicilor de Tutova și de Putna, care erau cu totul deochieți, dar unul nepot, celalalt văr al logofătului, acesta se opuse cu învierșunare la schimbarea lor. Se opuse de asemenea și la înlocuirea directorului Ministerului de Interne, Pruncu, un om al lui Costin Catargiu, cunoscut de țara întreagă ca barbat patat de nenumărate abuzuri și concusiuni și care, cu prilejul celor dintăi alegeri la divanul ad-hoc, nu se dăduse înapoia nici unei samovolnicii spre a putea asigura izbînda candidaților lui Vogoridi. Și aceasta, deși logofătul, în convorbirile sale anterioare cu Panu și cu Sturdza, admisese neaparata necesitate a schimbării lui Pruncu și chiar se învoise cu numirea în locul acestuia a lui Teriachiu, un tînăr de curînd sosit din străinatate, unde își terminase cu succes studiile de drept. Sturdza și cu Panu stăruind asupra acestor înlocuiri, Catargiu deveni violent, strigă că, fiind ministru de Interne, el singur este stăpîn în departamentul său și părăsi sala în care caimacamii își țineau șădințile, nemaidînd printr-însa în zilele următoare, cu toate adresele ce colegii lui îi făcură pentru a-l ruga să vie să ieie parte la lucrările lor. Iar directorul Ministerului de Interne, Pruncu, chemat de cei doi caimacami ca să lucreze cu dînșii, nu dădu urmare acestei chemări. Sturdza și cu Panu atunci au scris din nou colegului lor că alegerile avînd, potrivit Convenției, să fie efectuate într-un termen de opt săptămîni după instalarea căimăcămiei, nu mai era nici un moment de pierdut pentru luarea și expediarea dispozițiilor relative la alcătuirea și afișarea listelor electorale, lucrare care, tot după Convenție, avea să fie terminată în termen de cinci săptămîni, este urgentă nevoie să se ocupe cu aceste formalități. Catargiu urmînd a nu da nici o urmare la chemarea colegilor lui, aceștia au pătruns jocul lui, care era amînarea alegerilor, și nu mai stătură la îndoială pentru a înlocui, nu numai pe ispravnicii de Tutova și de Putna, dar și pe toți acei a căror purtare, fie ca cinste personală, fie ca corectitudine politică nu mai permitea menținerea lor în capul ținuturilor ce le ocîrmuiau. Apoi destituiră pe Pruncu, care stăruia să refuze a veni să lucreze cu ei, înlocuindu-l prin Teriachiu.

La aceste măsuri ale colegilor, Catargiu răspunse mergînd în persoană la Ministerul de Interne, unde a scos de guler pe Teriachiu din cabinetul în care lucra și a dat poroncă funcționarilor ministerului să nu asculte de alte ordine decît de ale sale și de ale lui Pruncu.

Această ispravă a bătrînului președinte al noii căimăcămii a făcut ca partidul reacționarilor să-i trimată o deputăție, care i-a mulțămit pentru purtarea lui vrednică și l-a felicitat pentru energia cu care apără ordinea și drepturile țării. Apoi atît corifeii acestui partid, cît și bătrînul caimacam au adresat marelui vizir cîte un lung memoriu, protestînd despre credința lor nestrămutată către sultan și denunțînd acțiunea lui Sturdza și a lui Panu. În jalba iscălită de partidul reacționar găsim fraza: „simțimîntul de dreptate și patriotism sincer care ne inspiră ni dă speranță că ele vor fi primite cu bunăvoință de cătră curtea suzerană, de la care țara așteaptă încă o dată liniștea și siguranța”. Iar în acea a lui Catargiu găsim următoarele cuvinte: „Eu hrănesc speranța că glasul meu, care se ridică în numele dritului public și a firmanului calcat în picioare, va găsi încă astăzi, în intervenția legiuită a curții suzerane, sprijinul mîntuitor, care în atîtea rînduri a scapat nenorocitul nostru principat”. Aceste cuvinte cadrează greu cu lupta purtată de bătrînul logofăt, alături de vodă Ghica și de întreg partidul unionist, pentru recunoașterea drepturilor de autonomie ale țării încalcate de Poartă atît de des și în chip atît de flagrant!

În aceleași zile, Afif-bei, comisarul împărătesc venit în Moldova cu singura misiune cunoscută de a ceti firmanul promulgînd Convenția și de a instala Căimăcămia de Trei și care, spre marea uimire a tuturor, nu părăsise încă leșul nici după trecere de mai bine de două săptămîni, trimese biuroului telegrafic, spre a fi expediată la Constantinopol, o telegramă cifrată cătră Poartă în care mai era cuprinsă și jalba lui Catargiu cătră marele vizir. Din ordinul celor doi caimacami, depeșa a fost refuzată de funcționarul de serviciu, care a mai adăugit că numai guvernul și consulii străini acreditați în Ieși sunt în drept să expedieze telegrame cifrate Pus la cale de Catargiu și de reacționari, ispravnicul de Ieși, Ghiță Căliman, un barbat de moravuri infame, exercitînd feli de feli de meserii care atrăsese asupra lui disprețul public, fiind înlocuit de cătră Sturdza și Panu prin altul, se opuse cu forța să părăsască isprăvnicia.

Cei doi caimacami însă nu stătură la îndoială pentru a reinstala cu forța armată pe Teriachiu în postul de director al Ministerului de Interne, dîndu-se un pichet de soldați pentru a-l păzi, iar, tot cu forța, Ghiță Căliman fu scos din ispravnicie și arestat.

Poarta, vestită de cele întîmplate în Ieși, a telegrafia dezaprobînd acțiunea caimacamilor, ordonînd ca regimul presei să rămîie acel hotărît de Poartă în vremea căimăcămiei lui Balș, dispunînd repunerea în slujbă a tuturor funcționarilor înlocuiți și cerînd destituirea telegrafistului care refuzase să primească și să expedieze telegrama cifrată a lui Afif-bei. Caimacamii însă nu au revenit asupra nici uneia din măsurile luate: Pruncu și ispravnicii destituiți au ramas înlocuiți, Teriachiu a ramas director al Ministerului de Interne, păzit acolo de forța armată împotriva oricărei agresiuni, presa a ramas sub regimul legiuirii lui Grigore Ghica, iar odată cu aceste măsuri, cei doi caimacami adresau Porții niște note foarte cuviincioase în formă, dar demne, în care lămureau și justificau acțiunea lor, întemeindu-se pe dispozițiile Regulamentului Organic, dar și pe vechile drepturi de autonomie ale țării, restabilite de Convenție. Ceva mai mult chiar, caimacamii în aceste împrejurări au mers mai departe, destituind pe Fotiadi, capuchehaiaua țării la Constantinopol, om al lui Vogoridi, în care nu puteau să aibă nici cea mai mică încredere.

În tot cursul acestui timp, Gödel și cu ceata reacționarilor nu rămîneau inactivi, ridicau tot feliul de greutăți guvernului și răspîndeau pretutindeni zgomotul că, văzînd acțiunea arbitrară a celor doi caimacami, puterile care pănă atunci fusese favorabile ideilor naționaliste își schimbase părerile și dăduse Porții mînă absolut liberă pentru a înfrîna samovolniciile Căimăcămiei de Trei, ale cărei zile erau numărate.

Într-adevăr, marele vizir trimesese o nouă telegramă căimăcămiei prin care o înștiința că Afif-bei este însărcinat sa-i facă o comunicare importantă din partea guvernului împărătesc. Afif-bei din partea lui, anunțînd că va veni în sala căimăcămiei la ora unu după-amiază, a fost precedat acolo de logofătul Ștefan Catargiu. Îndată ce comisarul împărătesc a sosit, secretarul său a dat cetire unei depeși a Porții în care aceasta declara că nu recunoaște valabilitatea destituirii lui Fotiadi, căci o asemene măsură este un drept rezervat numai viitorului domnitor ales, precum și a altor două telegrame, deja primite de căimăcămie de mai multe zile, în care guvernul împărătesc dispunea reinstalarea lui Pruncu în postul de director al Ministerului de Interne, precum și acea a ispravnicilor destituiți, și cerea destituirea imediată a funcționarului care refuzase să expedieze telegrama cifrată a lui Afif-bei. Sturdza și Panu cerînd comunicare în scris a acestor cereri ale Porții, Afif-bei a răspuns că însărcinarea lui se mărginește la facerea unei comunicări verbale și la cererea unui răspuns prin: da sau prin: nu. Caimacamii răspunzînd că au absolută nevoie de o comunicare scrisă spre a putea delibera asupra ei, Afif-bei a refuzat o asemene comunicare și s-a retras urmat de logofătul Ștefan care, înainte de a ieși, strigă în gura mare: „Unde este ordin, nu încape deliberate! Eu mă supun la poroncile înaltei Porți.”

Țin minte că tata cînd, printr-o scrisoare primită din Ieși, a aflat despre această scenă și despre cuvintele logofătului Ștefănică, s-a înfuriet și, trîntind de pămînt ciubucul ce-l ținea în mînă, sfărmînd imameaua de chihlimbar și Iuleaua a strigat: „Ce ciocoism! Cum de nu i-o plesnit obrazul de rușine!”

Dar în Ieși, multă lume se aștepta acuma ca într-adevăr Poarta să ieie măsură de rigoare împotriva celor doi caimacami naționaliști, măsuri ce Gödel, Costin Catargiu și logofătul Ștefan le declarau iminente.

Bucuria adversarilor Unirii atinse însă culmea cînd aflară că reprezentanții de la Constantinopol ai tuturor puterilor garante semnase un memorand prin care, în termeni dealtmintrelea destul de puțin clari, declarau că acțiunea celor doi caimacami arata o vădită tendință de a depăși mărginile ce li erau puse de firmanul prin care fusese numiți, că ar trebui ca autoritățile moldovalahe să arăte respect cătră Poartă, că ei au lipsit de la acest respect cînd au refuzat să expedieze telegrama comisarului împărătesc, că acest comisar are dreptul să prelungească șăderea lui în Ieși, în sfîrșit dezaprobau modul în care s-a procedat cu prilejul înlocuirii personalului administrativ, privindu-l ca un abuz ce ar fi cu drept să fie reformat, exprimau dorința ca comisarul împărătesc să se sfătuiască în toate cu consulii din Ieși ai puterilor semnatare și sunt de părere ca, în cazul cînd unul din caimacami lipsește în chip permanent de la șădințele căimăcămiei, colegii lui să-l înlocuiască prin unul din miniștri.

Partizanii vechei stări de lucruri, Gödel, Afif-bei și logofătul Ștefănică erau acuma convinși că biruința este a lor și că Sturdza și cu Panu nu mal pot decît să se supuie sau să părăsască posturile lor.

O pildă despre spiritul de șicană a Austriei față de noua situație creată de Convenție principatelor ni-o dă opunerea ce consulul austriac din Ieși a pus-o titlului de „Principate Unite” recunoscut de Convenție țărilor noastre. Secretariatul de Stat al Moldovei, grăbindu-se să facă formulare noi, de pașaport, cu noul titlu, și mai mulți jîdovi indigeni luîndu-le ca pașapoarte spre a trece în statele austriace, Gödel-Lannoy a refuzat să puie viza austriacă pe ele, menținîndu-și refuzul cu toate insistențele puse de secretarul nostru de stat. Tocmai în domnia lui Cuza s-a aplanat această dificultate, deși dreptul nostru la acest titlu ni era acuma formal recunoscut și de guvernul împărătesc, și regesc.

Puși la cale de Gödel și de Afif, toți miniștrii în funcțiune sub Vogoridi și mai mulți funcționari înalți din timpul aceluiaș caimacam adresară noi ocîrmuiri, pe baza telegramei Porții, care comunicase cuprinsul memorandului puterilor, petiții prin care cereau să fie reintegrați în posturile ce le ocupau în momentul instalării Căimăcămiei de Trei, pe temeiul că înlocuirea lor nu fusese conformă cu dispozițiunile Regulamentului Organic care au a servi de bază acțiunii acestei căimăcămii.

Cererile lor erau absurde, căci Regulamentul Organic dă caimacamilor putere să schimbe în chip provizor funcționarii ce i-au găsit în slujbă și am văzut că Căimăcămia de Trei, în frunte cu Ștefănică Catargiu, nu stătuse la îndoială pentru a numi pe noii miniștri în chip provizoriu, avînd grijă să specifice această calitate provizorie prin actul de numire.

Sturdza, Panu și miniștrii lor întru nimica nu au revenit asupra faptelor îndeplinite, mărginindu-se a oferi bătrînului lor coleg satisfacțiuni de formă, spre a-l ademeni să se întoarcă în sînul căimăcămiei și urmară să facă toate pregătirile pentru efectuarea alegerilor, lăsînd ca Poarta să repete, tot în zadar, ordinile ei de a reveni asupra celor hotărîte de ei.

Secretul acestei atitudini atît de dîrze a majorității căimăcămiei trebuie căutat în faptul că Sturdza și Panu erau informați că puterile favorabile aspirațiunilor naționale, cu Franța în frunte, cu toate memorandele semnate spre a cîștiga timp, de reprezentanții lor la Constantinopol, erau hotărîte să nu ieie și sa nu tolereze ca Poarta să ieie vro măsură coercitivă împotriva majorității căimăcămiei.

Sturdza și Panu, știind bine că logofătul Ștefănică trage nădejde că va izbuti, cu ajutorul Porții și al Austriei, să silească pe colegii lui la desăvîrșită supunere, îi făcuse propunerea următoare: Teriachiu să fie înlocuit prin alt director, care de astă-dată ar fi primit de plenul căimăcămiei, iar ispravnicii numiți în lipsa președintelui să fie înlocuiți prin alții de asemene desemnați de acord de tustrei caimacamii. Firește că o asemene propunere nu putea să convie nici lui Catargiu, nici sfetnicilor săi, căci nu-i restituia deplinătatea puterilor ce le pretindea și nu se îndoia că va obține acea deplinatate de puteri de la Poartă și de la Austria. El a refuzat deci. Dealtmintrelea, în acel moment, sfîrșitul lui decemvre (stal nou), siguranța izbîndei era atît de mare în tabăra antiunionistă, încît, în anturajul lui Gödel, a lui Afif și a logofătului se zicea pe față că puterile, dezgustate de atîtea încurcături, renunțase la stipulațiile Convenției în privința alegerii domnitorului de cătră o Cameră Electivă și con simțise la numirea lui direct de cătră Poartă.

Cu toate aceste, alegerile avură loc în zilele de 14, 16, 17 și 18 decemvre (st. nou), fără ca nici Poarta, nici puterile semnatare să fi luat vro măsură de constrîngere împotriva majorității căimăcămiei. Totuș se mai încercă o lovitură împotriva lor, complice la dînsa fiind de astă-dată mitropolitul.

În urma refuzului logofătului Ștefan Catargiu să primească propunerea ce i-o făcuse colegii lui, aceștia, conformîndu-se punctului VIII al memorandului reprezentanților la Constantinopol a puterilor garante, au invitat pe ministrul de Finanțe, I. A. Cantacuzino, să ieie în căimăcămie locul ramas liber prin nevenirea la șădințe a logofătului. Acesta bineînțeles a adresat proteste atît caimacamilor cît și Porții și consulilor puterilor semnatare. Deoarece urma ca camera să s-întrunească în ziua de 28 decemvre, caimacamii au făcut mitropolitului cuvenita adresă pentru a-l invita să vie să deschidă în acea zi Adunarea, al cărei președinte de drept era. Însă partida reacționară condusă de Gödel, prinzînd de veste, a pus pe logofătul Ștefan să adreseze și el o scrisoare mitropolitului pentru a protesta împotriva deschiderii unei camere ilegal alese. Și mitropolitul, cu totul cîștigat de partidul reacționar, a răspuns că el, președintele permanent al Adunării, nu poate să vie s-o deschidă cîtă vreme vede că președintele căimăcămiei, logofătul Ștefan Catargiu, a fost demis în chip arbitrar de postul său și înlocuit prin altă persoană, cît și pe motiv că alegerile s-au făcut cu calcarea dispozițiilor Convenției.

La această comunicare, caimacamii au răspuns că, primind această adresă cu adîncă măhnire, ei observă î. p. s. s. că numai însuș Adunarea are competența necesară pentru a se pronunța asupra alegerii fiecărui membru și că dacă președintele ar fi în drept să valideze sau să invalideze alegerile deputaților, Adunarea nu ar mai fi mandatara națiunii, ci rezultatul voinții președintelui. Președintele nu are mai mult decît un singur glas; el nu poartă titlul de președinte permanent, căci funcția lui are ființă numai în timpul cît Adunarea este convocată. Abținerea de la șădințe a președintelui, ca și acea a oricărui deputat, nu poate aduce nici o împiedecare lucrărilor Adunării, căci convocarea și deschiderea ei se face, nu de cătră președinte, ci de cătră guvern. Deci î. p. s. s., nu este chemată, prin postul său, să deschidă Camera. Pe temeiul acestor considerații și „în numele moralei evangelice, care cere ca păstorul să nu se depărteze de turma sa, caimacamii roagă pe î. p. s. s., cu toată smerenia, să revie asupra unei hotărîri vătămătoare caracterului î. p. s. s., luînd îndrăzneala să-i facă cunoscut că deschiderea Adunării avînd a se face duminica viitoare, 28 decemvre, acea Adunare va fi prezidată în lipsa î. p. s. s. de acel mai în vrîstă membru, pănă la alegerea vice-președintelui.

La această adresă mitropolitul a răspuns că se mărginește a răspunde cum că, fiind obosit de sfintele slujbe de Crăciun și mai avînd încă de slujit alte slujbe în zilele următoare, pănă la șăse ianuar, cere căimăcămiei să amîne deschiderea Adunării pentru ziua de șăpte ianuar. Iar în cazul cînd căimăcămia nu ar amîna deschiderea camerii pentru ziua propusă, atunci nu va putea asista la acea deschidere și va veni s-o prezideze conform dreptului său, îndată ce-l va ierta sanatatea.

Caimacamii au răspuns că Adunarea fiind convocată pe ziua de 28 decemvre, nu li este cu putință să amîie deschiderea ei.

Primele trei șădințe ale Camerei Elective au fost prezidate do logofătul Petrache Roset-Bălănescu, ca cel mai în vrîstă din deputați, iar a patra de Petru Mavrogheni, ales vice-președime. Mitropolitul a venit să prezideze a cincea șădință, în ziua de 4 ianuar.

Pentru a arata spiritul de independență față de Poartă, de care era animată căimăcămia complectată cu Iancu A. Cantacuzino, voi relata faptul următor. Căimăcămia, primind știre că Poarta hotărîse să trimată în Moldova un now comisar cu diferite misii, a trimes o circulară telegrafică cătră toate isprăvniciile mărginașe, precum și cătră colonelul Steriadi, prefectul porturilor Dunărei, prin care li se ordona ca, la sosirea la margine a unui asemene trimis al Porții, să se conforme celor prescrise de capitulațiuni, sfințite prin Convenție, și anume de articolul 10 al acelei de la 1634, încheietă de Vasile Lupu cu sultanul Mahomet al IV-lea, care sună:

„Turcii pe care Poarta îi va trimete cu scrisori adresate domnului nu vor trece Dunărea, ci se vor opri pe malul opus al acestui rîu, dînd depeșile în mînile pîrcalabului de la Galați, care le va trimete domnului, și asemenea va da curierilor înaltei Porți și răspunsurile la aceasta”. Ispravnicii mărginași și prefectul porturilor erau invitați să se conforme în totul acestei dispozițiuni, trimițînd depeșile cătră căimăcămie ce noul trimes le-ar fi avînd la el și „pănă la primirea răspunsului, avînd să deie cinstirile cuvenite, potrivit cu rangul ce-l va avea acel trimes”, pe țărmul opus hotarului țării, unde se va afla.

Voi încerca acuma să arăt care au fost influențele care au făcut pe bătrînul logofăt să părăsască o cauză pentru care luptase cu rîvnă și cu vrednicie vreme de mai mulți ani.

Fostul domn de tristă memorie al Moldovei, Mihai Sturdza, dorea, cu toata vrîsta lui înaintată, să încerce s-ajungă pentru a doua oară în scaunul țării.

S-ar părea că încă mai ahtiată după domnie decît el era doamna lui. Crezînd, probabil, că ambasada rusască de la Paris nu pune destul zel în susținerea candidaturii soțului său, ea, crescută în tradițiuni orientale, a crezut că are nevoie de stimulante și a crezut folositor să trimată acelei ambasade pentru a-i stimula zelul, prin mijlocirea unui oareșcare Vlasto, toate juvaerile ei, care valorau o sumă de bani din cele mai considerabile, fără însă a pune pe Mihai-vodă în cunoștința jertfei ce o făcea. Fostul domn a fost deci foarte surprins cînd, de la ambasadă, i s-au înapoiat juvaerurile cu întrebarea că: nu se înțelege ce să se facă cu ele.

El a început să sondeze încă din vara anului 1858 cele trei împărății megieșe, spre a ști dacă s-ar putea eventual bucura de sprijinul vrouneia din ele. Dorințile lui au fost bine primite de tustrele; toate îl știau adversar al ideilor înaintate, lipsit de tendințe naționaliste și că prin nimică nu se aratase partizan al Unirii. Apoi, în tot timpul domniei se dovedise tot atît de plecat față de curtea protectoare ca și față de acea suzerană. La Constantinopol se bucura de sprijinul întregii și puternicii familii Vogoridi în urma căsătoriei sale cu fata lui Ștefanache Vogoridi, mai ales acuma, cînd beizade Neculache nu mai putea să păstreze nici o nădejde de a apuca vrodată scaunul Moldovei. La Petersburg nici un candidat nu putea să fie atît de bine văzut de bătrînul cancelar, contele Nesselrode, ca domnul care, timp de patrusprezece ani, se aratase atît de plecat tuturor dorinților Rusiei. Iar la Viena fu primită ou entuziasm ideea candidaturii la scaunul Moldovei a unui barbat care avea sorți să capete și concursul Rusiei și promitea să fie un adversar pe cît de hotărît, pe atît de destoinic, al Unirii și mai ales al principelui străin. Cele trei puteri, sfătuindu-se între ele, căzură îndată de acord pentru a face cunoscut lui Mihai Sturdza că candidatura lui are aprobarea lor și că, în chip tainic, îi vor susținea candidatura prin toate mijloacele.

Avînd consimțimîntul acestor trei puteri, fostul domn s-a pus pe lucru și cînd, de la Viena unde, în călătoria lui spre Moldova, se oprise pentru a conferi cu oamenii de stat austriaci, a telegrafiat credincioșilor din țară, la sfîrșitul lui octomvre (st. v.), că peste zece zile va fi în țară, toată intriga era deja pusă la cale, atît la Constantinopol, cît și la Ieși.

Agenții dibaci știuse să cîștige pentru fostul domn pe bătrînul logofăt care slujise sub dînsul în repețite rînduri și era adînc convins de deosebitele lui însușiri de ocîrmuitor dibace. Consulul austriac Gödel-Lannoy raportase încă de la numirea Căimăcămiei de Trei, la Viena, că președintele ei, Ștefănică Catargiu, este agentul lui Mihai Sturdza, care dispune de bani mulți și adună voturi pentru fostul domn.

Orice bănuială că bătrînul logofăt ar fi fost cîștigat de Mihai Sturdza prin bani trebuie părăsită: dezinteresarea lui în această privință era mărturisită de toți contimporanii, cu totul altele fost-au temeiurile care au putut să-l aducă la părăsirea ideilor naționaliste pentru care luptase cu atîta vrednicie timp de mai mulți ani. Agenții lui Sturdza izbutise să-l convingă că el este asigurat de sprijinul hotărît al celor trei împărății megieșe, cătră care s-ar fi alipit acuma în urmă, în secret, și Anglia, astfeli că majoritatea concertului european privește în chipul cel mai favorabil candidatura fostului domn al Moldovei. Apoi ei știură să deștepte în spiritul bătrînului boier, feli de feli de bănuieli în privința primejdiilor înfățoșate de noile idei de care erau stăpîniți unii membri ai partidului național. Singur Mihai-vodă era în stare să ferească Moldova de niște pericole cum erau, spre pildă: împărțirea cătră țarani a moșiilor boierești, dacă nu în întregime, dar cel puțin în parte. Mintea slabă a lui Catargiu n-a fost în stare să reziste la aceste ademeniri prezentate lui de niște meșteri în arta intrigii, insinuanți și cunoscînd bine părțile slabe a acelui față de care se aflau. Din nenorocire, lipsea din țară, dus la băi pentru căutarea sănătății soției sale, la Karlsbad, Lascar Catargiu, nepot de văr al lui Ștefănică, care avea mare trecere la el și singur ar fi fost poate în stare să-l împiedice să apuce calea ce a apucat-o. Ștefănică Catargiu era deci cîștigat pentru candidatura lui Mihai Sturdza cu săptămîni înainte de a fi fost instalat la căimăcămie și probabil deloc nu-i era necunoscut faptul că Afif-bei, pe lîngă misiunea de a instala căimăcămia, mai avea una secretă: acea de a priveghea actele caimacamilor, de a ținea Poarta în curent despre cele ce se petrec în Ieși și, împreună cu Mihai Sturdza, cu Gödel și cu partidul reacționar, să dirijeze ițile uneltirilor împotriva celor doi caimacami naționaliști.

Mihai Sturdza sosise în Galați la începutul lui noiemvrie sulul vechi și fusese primit acolo de logofătul Alexandru Sturdza Bîrlădeanu, altădată un dușman de moarte al său, iar acuma partizanul lui cel mai înflacarat și cel mai credincios, de vestitele lui creaturi, frații Lascarache și Mihăiță Mihalache, de colonelul Strătulat și de alte personagii de mai mică importanță, iar de la Galați plecă a doua zi la Ieși, unde trase în gazdă la cucoana Marghiolița Roznovanu.

Candidatura fostului domn era, astfeli cum se înfățoșa în acel moment, o candidatură formidabilă, sprijinită, dacă nu pe față, dar cel puțin în secret, de cele trei împărății megieșe și de întregul partid reacționar, cu cumplitul ajutor al averii sale urieșe. Nu încape nici pic de îndoială că dacă nu s-ar fi ivit totodată și candidatura celui de al doilea fiu al său, beizade Grigore, bătrînul domn ar fi ieșit învingător. Dar partizanii lui beizade Grigore erau absolut ireductibili, nici o făgăduință, nici o momeală n-a fost în stare să-i facă să voteze pentru Mihai-vodă. Dacă ei ar fi trecut de partea tatălui, este probabil că rămășița pănă la jumatate a deputaților ar fi trecut și ei la fostul domn, dar ei rămînînd intransigenți, partizanii tatălui s-au descurajat și ei.

Printre acei care dispuneau de voturi, mai erau: Lascar Catargiu, Petru Mavrogheni, moșu-meu Lascar Rosetti, Alecsandri și Cuza. Negri își retrăsese candidatura de la început, ca și Alecsandri.

Partizanii lui Mihai Sturdza, văzînd că nu pot atrage la ei pe acei ai lui beizadea Grigore, văzînd mai ales că unioniștii au luat în cele de pe urmă zile măsuri energice, s-au descurajat. Moșu-meu Lascar a declarat partizanilor săi că nu voiește s-audă nici macar vorbindu-se de candidatura lui, căci: „în momentul de față ar fi ridicol să alegem un domn care s-ar intitula Lascar I”.

Spre marele ponos al cucoanei Frosei Catargiu (născuta Ventura), l-a făcut și pe Lascar Catargiu să invoce în fața soției sale acelaș motiv pentru a renunța la candidatura ce i-o pusese unii din prietenii săi din imboldul zisei cucoane. Dealtmintrelea, toți candidații unioniști, fără excepție, se îndatorise că, în cazul cînd unul din ei ar fi ales, acela să renunțe la scaun îndată ce ar vedea putința să aducă în locul său un domn străin aparținînd unei dinastii domnitoare din Europa.

La sfîrșitul lui decemvre tata fusese la Ieși și, deoarece nu avea cum să nu se ducă la Marghiolița Roznovanu, care deși cu șăse ani mai mare îi era nepoată de soră, mersese să-i facă o vizită, deși știa bine că are să se întîlnească cu Mihai Sturdza, pe care nu-l mai văzuse de mai bine de zece ani. Voievodul l-a primit foarte bine, dar bineînțeles fără a vorbi macar un cuvînt despre politică, ci a întreținut lumea prezentă despre un duel ce avusese loc tocmai atunci între Nicu Rosetti-Bălănescu și Eduard Gherghel. Acest de pe urmă era de prima forță cu spada și Bălănescu avu ficatul perforat, rămînînd mai multă vreme între viață și moarte. Iar fostul domn nu se putea împiedeca să repete cătră fiecare din noii veniți: „că el avuse doară prevederea să facă o lege împotriva duelului”.

Plictisită de această necontenită repetire, gazda voievodului zise tatei la ureche: „O făcut și o lege împotriva hoților și totuș nu s-o spînzurat pe sine însuși”.

Tata venise îngrijit de la Ieși, căci se zicea că Mihai Sturdza se hotărîse să cedeze el voturile sale lui beizade Grigore, și chiar a doua zi a trimes la Ieși pe bătrînul Strătulat, feciorul boieresc de la Boiștea, spre a sta acolo pănă la alegerea domnului și a se întoarce îndată după aceasta cu scrisorile ce avea să i le déie moșu-meu Lascar.

În ziua de șăpte ianuar 1859, după-amiază, am mers cu tata și cu mama la primblare cu trăsura înspre Adjud, în nădejdea că vom întîlni pe Strătulat. Era moină, deși ne aflam în toiul iernei, și eu, care atunci aveam niște ochi minunați, oînd eram încă pe podul din capul tîrgului al pîrîului care trecea prin grădină, zărisem cum vine Strătulat în fuga iepei sale albe.

— Iaca Strătulat, strigat-am.

— Avem s-aflăm vestea cea mare, zise mama.

— Numai să nu fie Mihai Sturdza, zise tata.

— Cine s-o ales domn? întrebă tata cînd feciorul boieresc se opri lîngă trăsură.

— Cuza s-o ales domn, răspunse Strătulat. Și remise tatei o scrisoare de la moșu Lascar.

Scrisoarea era scrisă în tot avîncul izbînzii de unul din cei mai însuflețiți partizani ai Unirii. Moșu-meu povestea cum, în ajunul alegerii, la vestita ședință de noapte în „sala Elefantului”, la Cabinetul de istorie naturală, el închisese ușa cu cheia și declarase că nu lasă pe colegi să iasă pănă cînd nu se hotărăsc pentru cine votează, că izbutise să-i facă să se pronunțe pentru Cuza în unanimitate și că atunci partizanii tatălui și a fiului, văzînd că nici unul din ei nu are sorți de izbîndă, s-au hotărît să aleagă și ei pe Cuza. Moșu Lascar mai vestea pe tata că primise de la Cuza Ministerul de Finanțe. Însă îl păstră numai opt zile, chipul în care se desemnau trebile neplăcînd caracterului său intransigent. În iarna aceea era s-o ducem întruna într-o emoție patriotică. De-abie se alesese Cuza domn al Moldovei și iaca că și muntenii îl aleg tot pe dînsul domn. Apoi urmează vizitele muntenilor la Ieși și scurta, dar frumoasa frază a lui Rosetache: „Domnul e sublim!” (9) Iar după vizitele muntenilor, urmă în curînd călătoria domnului la București.

Dacă tata văzuse cu mare bucurie alegerea lui Cuza la scaunul Moldovei și poate cu și mai mare bucurie acea la scaunul Munteniei, fiindcă era sigur că avea să desăvîrșească Unirea și să aducă pe domnul străin, pe de altă parte însă nu credea în Cuza, fiindcă nu credea deloc în seriozitatea lui: pentru dînsul noul domn nu era decît un stîlp de cafenele, excepțional de inteligent, energic și fără frică, dar ușuratec și vițios. Nici nu avea, dealtmintrelea, cum Cuza, dată fiind lumea în care fusese crescut și pildele ce le avuse sub ochi, să fie altfel decît era. Dar astfel cum era, era singurul barbat în Moldova care, ridicat în scaunul domnesc, era în stare să facă ceea ce a făcut el pentru țară. Alții nu ar fi avut vițiurile și deplorabila lui educație, dar nu ar fi avut nici însușirile, nici hotărîrea lui. Era firesc ca tata, barbat care nu credea deloc în democrație, dar credea sincer în naționalism, să aibă de la început încredere în naționalismul lui Cuza, dar era tot atît de firesc să aibă oroare de tendințile lui democratice, susținînd că ceea ce el (Cuza) pretinde că este democratism în realitate nu este decît o colosală minciună. Și totuș, fără această minciună, nu am fi putut avea legea rurală, iar fără legea rurală am fi avut revoluția în țară. Dar despre aceste mai tîrziu.

În vara anului 1859, Cuza a strîns în tabăra de la Florești (Prahova) amîndouă oștirile celor două țări, inclusiv dorobanții și grănicerii. Concentrarea acestor de pe urmă au pricinuit turburări printre grăniceri. Atunci am auzit mai mulți dorobanți dînd domnului titulatura de „împarat”. Adevăratul scop al adunării oștirilor în această tabără a fost dorința lui Napoleon al III-lea să neliniștească Austria în privința Ardealului. Milițiile moldovenești și muntenești fură puse sub organizatori francezi și instruite în lagăr. Totodată, sub imboldul lui Napoleon al III-lea, se încheie o convenție între Cuza și generalul ungur Klapka, prin care acesta era autorizat să stabilească depozite de arme și de munițiuni în țările noastre.

Evenimentul important însă între toate ale anului 1859 a fost războiul Italiei. Dacă Austria ar fi ieșit dintr-însul învingătoare, cu bună samă că, pentru multă vreme, nu ar fi fost nici Unire, nici confirmare de cătră Turcia a alegerii lui Cuza, ci că ar fi domnit în Principate un regim foarte asămănător acelui al ocupației austriace de la 1854 la 1858. Țara și-a dat atunci cu desăvîrșire samă de importanța momentului pentru ea. Izbînda Franței însamna pentru noi viitor falnic, izbînda Austriei însamna viitor smerit și păcătos pentru neamul nostru. Și, Doamne, ce tare băteau atunci inimele acelor care-și dădeau sama de văjnicia acelui ceas. Doamne, ce izbuhnire de entuziasm după Magenta! Parcă văd încă pe mama alergînd cu ziarul în mînă pe balcon și strigînd grădinarului nostru francez:

— Rubin! Les Autrichiens sont brossés à plate couture et les Français sont à Milan! (Rubin! Austriacii sunt bătuți măr și francezii au ajuns la Milano!)

Dar după Solférino ce-o fost! Știa acum toată țara că Poarta va mai face ea greutăți, va mai întîrzia recunoașterea lui Cuza pe vro cîteva săptămîni, dar nu mai are ce să facă, este silită să-l recunoască.

Acea vară a petrecut-o tata la Focșani, în calitate de președinte al Comisiunii Centrale. Am fost și eu cu mama acolo pe vro cîteva zile. Pe vremea aceea, orașul Focșăni avea apă cît se poate de rea și tata, care ținea foarte mult da calitatea apei ce o bea, își aducea apa de la Căiuți, într-o balercă și într-un număr de butelci. Am mai cunoscut încă pe cineva care făcea la feli cînd mergea la cameră, la București. Era ruda noastră, Costache Rosetti-Tețcanu, care o aducea de la Tețcani și pleca înapoi acasă îndată ce provizia lui amerința să se sleiască.

De la sesiunea Comisiunii Centrale în vara anului 1859 încolo, raporturile dintre tata și Cuza au mers tot stricîndu-se. Măsurile succesive luate de el și de Kogălniceanu nu puteau decît să nemulțumească adînc pe tata. Dacă el își însușise cu însuflețire toate idealurile noastre naționale, în schimb nu voia s-audă de democratism, de egalitate pentru toți și de suprimarea jurisdicțiunii uzurpate a stăpînilor de moșii asupra țaranilor și asupra slugilor din casă.

Guvernul era foarte slab; poporul, deprins de veacuri cu o adevarată sclavie, suferea totul în tăcere. Funcționarii incapabili tremurau și ei înaintea puterii boierești, nu îndrăzneau de obicei să i se puie de pricină și cînd, cum însuș Kogălniceanu se plînsese camerei, acei slujbași voiră să-și facă datoria și să execute cu forța ordinele guvernului, fură luați în rîs și chiar maltratați. Erau stăpîni de slugi și de moșii care, cînd întindeau pe o slugă sau pe un țaran jos ca să-l bată, aveau grija să strige:

— Respectați circulara ministrului, măi! Nu vă atingeți de circulara ministrului.

Ceea ce voia să zică că se așaza circulara lui Kogălniceanu mai sus decît locul unde loveau vergile sau biciul. Iar astăzi, după mai bine de șăsezeci de ani trecuți de la circulările lui Kogălniceanu, dacă de mult nu mai bat boierii, bat jandarmii, suprefecții, poliția și justiția de zvîntă, mai crud decît băteau altădată vatajii boierilor, și aceasta în plin regim liberal!

Capitolul VI. Călătoriile noastre la Viena și Italia

În vara anului 1860, sanatatea tatei ne-a silit să plecăm la Viena. S-a ales calea prin Ardeal și am plecat de la Căiuți în două trăsuri și două brașovence. Una din cele două trăsuri era cupeaua mamei și cealaltă un vehicul monumental care merită o descriere specială. Închipuiți-vă un feli de diligență închisă, avînd pe lîngă obloane cu geamuri, alte geamuri în dreapta și stînga fiecărui oblon. Dinapoi era un feli de divan pe care puteau șădea comod trei persoane mari, iar în fața acestui sediu, erau două scaune largi, despărțite unul de altul printr-un feli de coridor încrucișat prin care pătrundeai spre fundul trăsurii.

Pe fiecare din aceste scaune puteau șădea cîte două persoane, una cu fața spre scaunul de dinapoi, și cealaltă cu fața spre capătul de dinainte a trăsurii; bineînțeles că o spetează căptușită despărțea pe ambii călători. La un pas spre capătul trăsurii de la aceste două scaune, tavanul se lasa mai jos ca și podeaua, formînd, sub capră, un feli de boltă prin care se prelungea coridorul despre care am vorbit, formînd două încăperi, fiecare avînd ușa ei, una din acele încăperi cuprindea un closet cu toate cele trebuitoare, iar cealaltă o camară pentru provizii. Capra trăsurii era destul de largă pentru a primi încă doi călători pe lîngă vezeteu, iar dinapoia ei era un scaun pe care puteau șădea alți doi inși. Pe coperișul trăsurii, încunjurat de un feli de gratie, încăpea o mulțime de cufere și de alt bagaj. La acest vehicul de fabricațiune engleză, erau înhamați doisprezece cai de poștă care, prin micimea și pipernicia lor, alcătuiau un contrast din cele mai comice cu „hardughia” ce o duceau. Tata ni spunea că în această trăsură se bejinise, la 1821, familia hatmanului în Bucovina.

Și în acest echipaj, bine aprovizionați cu mîncare, am plecat într-o frumoasă dimineață de iulie spre Viena, șăsă persoane mari: mama, guvernanta surorilor mele, Berta Lutz, camerista mamei, Carolina, camardinerul tatei, Albert, Ileana, manca fratelui meu Alexandru, și cinci copii: eu, surorile mele Ana și Maria și frații mei Lascar și Alexandru.

Plecați de dimineață, am făcut popasul de amiază la Poiana Sarată, la popa Ioniță Beloi, după ce trecusem prin vama austriacă fără nici o greutate, diferitele formalități fiind cu desăvîrșire simplificate pentru tata. Pe la ceasurile patru am plecat iar înainte, cai mocănești din Poiana Sarată înlocuind caii de poștă de la trăsura cea mare, și am intrat în frumosul defileu al Oituzului. Cînd ne apropiam de sfîr – șitul lui, aproape de piciorul Maghiarușului, se rupe o osie de la „arca lui Noe”, cum o numea mama, și iaca-ne opriți în drum. S-a trimes atunci unul din mocanii de la Poiana Sarată la Brețcu, la „polgar meșterul” (primarele) de acolo, spre a-l ruga să ni trimată un fierar bun cu instrumentele necesare și cu foi pentru a direge osia stricată. După plecarea mocanului, ne-am pus la masă și am mîncat din îmbielșugatele provizii ce le adusesem cu noi. Iar după mîncare, deoarece înnoptase și ajutorul așteptat de la Brețcu nu putea să sosească decît după vro două ceasuri, am fost culcați noi, copiii, în trăsura cea mare și nu ne-am mai trezit decît în ziuă, la Brețcu, tot în trăsură, în curtea lui „polgar meșter”. După culcarea noastră sosise fierarul cu ajutoarele, cu foile și cu instrumentele lui, însoțit de însuși „polgar meșterul”, și reparația fusese terminată înainte de ziuă; suisem și scoborîsem prevalurile Maghiarușului și, ajunși în Brețcu, trăsesem la locuința primarului. Am plecat încă de dimineață cu cai tocmiți în Brețcu și seara ajungeam în Brașov unde trăgeam la Otelul no. 1, atunci și încă multă vreme după aceea, cel mai bun din Brașov. În Brașov am stat două zile pentru ca tata să poată apuca cu desăvîrșire liberă diligența făcînd serviciul între Brașov și Sibiu, spre a o putea închiria întreagă.

Acea diligență avea forma unui mic vagon de cale ferată și scaunele erau distribuite în același feli ca la compartimentele duble ale vagoanelor Offenheim de pe linia Ițcani-Roman, la deschiderea ei, în anul 1870. Țin bine minte cum, cînd am ajuns la mijlocul coastei de vis-à-vis de Vlădeni, conductorul a rugat pe tata să ni spuie să ne dăm cu toții jos afară de mama și de el, căci suișul este greu, caii foarte osteniți, iar trăsura cumplit de încarcată. Ne-am dat îndată jos cu toții, mama cea dintăi, și am mers așa pănă în vîrful dealului.

Seara am fost în Sibiu și am tras la otelul „Împaratul roman”, dar nu în localul de astăzi, care a fost clădit pe la sfîrșitul veacului trecut, ci în cel vechi. De Sibiul de atunci țin numai minte că m-a impresionat foarte mult prin curățenia lui și că am făcut prietenie mare cu un căpitan de husari care vorbea minunat românește și locuia în acelaș otel.

După o zi sau două am plecat iarăș cu diligență spre Timișoara, prin trecătoarea cunoscută sub numele de Porta Orientalis, călătorind toată noaptea, schimbînd bineînțeles caii la anumite releuri, iar în seara celei de a doua zi eram în Timișoara, dar nu-mi aduc aminte la care otel am tras. De dimineață, a doua zi, am fost cu tata la gară, pentru ca să-mi arăte drumul-de-fier, dar în realitate mi se pare că era nerăbdător să vadă și el o cale ferată în plină ființă și nu în icoană, căci pănă atunci el nu văzuse nici una, nemaiieșind din țară, de la întoarecerea lui din Germania, la 1834, decît pentru a merge de două ori la Constantinopol (a doua oară ca exilat, la 1848). Nu știu care au fost impresiunile sale, dar eu am avut o mare deziluzie, văzînd că drumul „de fier” se reducea la cele două șini înguste de fier pe care alunecau vagoanele. În aceeaș seară am plecat la Viena, unde am ajuns în după-amiaza celei a doua zi.

Am tras la otelul „Goldene Lamm”, unde trăgeau cei mai mulți români din lumea noastră. Chiar în seara aceea tata s-a întîlnit cu o veche cunoștință pe care era departe să s-aștepte s-o recunoască aici și în situația în care a găsit-o.

Ne scoborîsem pentru a lua în restaurant masa de seară și un chelner ne conducea spre masa ce se oprise pentru noi. Ajunși la dînsa, mama se așezase pe scaun și spunea fiecăruia din noi unde să șază, dar tata rămînea în picioare, cu ochii ațintiți asupra unei părechi care mînca la masa vecină cu a noastră. La acea masă stăteau o doamnă de vrîstă matură, voluminoasă, cu obrazul vînăt de diresuri, iar în fața ei un domn nalt și spătos, oacheș la față, cu păr negru creț, cu musteți și barbișă à la Napoleon al III-lea, îmbracat în haine strimte, ungurești, de postav negru, cusute cu șireturi negre și ele, și cu ciubote negre, husărești.

Văzînd că tata tot nu s-așază la masă, mama îl întrebă pe românește:

— Da de ce nu șăzi? Cunoști poate pe vecinii noștri?

Iar tata răspunde:

— Nu mă-nșăl, îi Porcușorul! Nu-l recunoști?

— Așa mi se pare și mie, răspunse mama după ce aruncă o ochire asupra părechei care capatase astfeli bagarea de samă a tatei, dar șăzi căci lumea începe a se uita la tine.

Tata se puse jos, dar fără a înceta să se uite la pă – rechea vecină.

Aceasta însă, după ce doamna matură zisese cîteva cuvinte într-o limbă străină, se sculă de la masă deși i se aducea tocmai atunci friptura și, zicînd cîteva cuvinte chelnerului, ieși din restaurant.

— Cine este părechea care chiar acuma s-a sculat de la masa de alături, întrebă tata pe chelnerul oare ni aducea supa?

— Dar Herr Baron von Porkovitzki und die Frau, Baronin, răspunse chelnerul, reiche ungarische Herrschaften aus Ungar en welche auch grosse Güter in Galizien bezitzen. (Domnul baron de Porkovitzki și doamna baroneasă, boieri bogați din Ungaria, care stăpînesc moșii mari și în Gaiiția.)

Noi copiii nu înțelesesem nimica la întreagă această scenă, căci nu auzisem pe părinții noștri pomenind pănă atunci de Porcușorul. După ce ne-am sculat de la masă, tata s-a dus la biuroul otelului ca să mai capete informațiuni despre părechea în chestiune și acolo i s-a spus că domnul baron și doamna baroneasă, ieșind de la restaurant, și-au cerut socoteala, și-au făcut bagajele și plecase cu cîteva minute mai înainte, dispunînd ca orice corespondență pentru ei să li se trimată la unul din castelurile lor din Galiția. Altă informație decît acele capatate de la chelner, la masă, tata nu putu să capete, decît acea că domnul baron părea foarte tulburat. Mulți ani după această întîmplare, mama mi-a povestit întreaga istorie a lui Porcușorul, alias Porkovitzki.

El era fiul unei foarte frumoase țigance de la Bohotin, foarte apreciată atît pentru frumuseță, cît și pentru meșteria în arta de a freca picioarele la tot tineretul care frecventa Bohotinul în timpul alcătuirii Regulamentului Organic și mai tîrziu. Acea țigancă născuse, nu se știa cu ajutorul cui, o frumuseță de băiet. Era țiganașul așa de frumos încît mătușele mele, surorile tatei, adesa puneau să-l spele, să-l îmbrace curat și să se joace cu dînsul. Pe vremea cireșilor, îi spînzurau de urechi cireși coapte bine, nedîndu-i voie să le mănînce pănă nu li făcea pe voie repetînd cuvinte și fraze ce i le spuneau. Cu vremea, micul danci crescu și, la vrîsta de zece sau doisprezece ani, fiind foarte voinic și deosebit de deștept, fu ridicat Ia rangul de băiet la bufet, adică pus să învețe cum se spală farfuriile și cum se curăță tacîmurile și, mai ales, cum să mănîncă palme de la sofragiu și de la feciorii de sub acesta. Dar, dacă se făcea din ce în ce mai nalt, mai voinic și mai frumos, devenea și din zi în zi mai murdar, astfeli că porecla de Porcușorul, cîștigată de el în cea mai fragedă copilărie, îi fu menținută și în adolescență și în prima tinereță. Dar era cît se poate de deștept. Moșu-meu Lascar, avînd prilej să-și deie samă de această deșteptăciune, găsi că ar fi pacat să nu servească decît la spalarea blidurilor și la curățirea argintăriei și, luîndu-l de la bufet, după trei ani de slujbă în acel departament, îl dădu la canțeleria moșiei, însărcinînd pe întăiul logofăt să-l învețe carte, iar pănă ce va ști a ceti și a scrie, să ție curățenia în canțelarie și să facă comisioanele logofătului, într-un an, Porcușorul cetea perfect slova tipărită și acea scrisă și scria destul de distinct, iar în mai puțin de alți doi putea să fie întrebuințat la scrierea oricăror izvoade sau scrisori și știa să socotească minunat. Era atunci de vro nouăsprezece ani și începea să-i placa sexul frumos; avea un succes cu totul deosebit pe lîngă țigăncușele din curte și de afară de curte și chiar pe lîngă țărăncuțe. Voind să mai ajute rin daruri acestui succes, izbuti să înșele vro doi țarani chiaburi la socoteală, însușindu-și astfel cîțiva irmilici cu care cumpără din tîrgușor, din Răducăneni, mărgele, cordele și cofeturi. Dar țaranii cei înșalați, cărora soco. eala nu li se păruse curată, o făcură din nou cu ajutorul unor jîdovi din tîrg, tocmai din acei care vînduse Porcușorului marfă care să-l facă plăcut fetelor. Țaranii înșalați se grăbiră să se înfățoșeze la canțelaria moșiei cu socoteala prefăcută pe curat și vatavul Anton Scheletti nu întîrziese să înțeleagă cum stăteau trebile. Luat viguros în palme, țiganașul își mărturisi greșala. Fu închis în beci pănă la sosirea moșului meu Mitică, care se afla la Ieși, spre a hotărî asupra soartei sale. Nu știu cum, izbuti să fugă și să caute adăpost în Ieși, dar nu întîrzie să fie prins de nazîrie și predat în lanțuri stăpînului său. Moșu-meu Lascar, care trăise în străinatate mai mulți ani decît frații săi, luînd acolo obiceiuri mai europenești decît aceștia, îl scăpă de coame, dar nu-l putu scapa de o țapănă bataie și de degradare de iznoavă la slujba de curățitor de bliduri. Dar după trei luni, țiganașul, nemaiputînd suferi situația umilitoare în care se afla, dispăru din nou și, de astădată, fără să i se mai poată da de urmă.

Tata și mama au făcut ceva mai tîrziu, tot la Viena, cunoștința unui principe Iablonovski, un bogat proprietar galițian, și a fiicelor sale, din care una era de o deosebită frumuseță, și cu care se întîlneau des. Luîndu-se în vorbă odată despre Porkovitzki, principele li istorisi că acest țigan cîștigase într-adevăr iubirea unei doamne ungare de vrîstă matura, care poseda în acelaș ținut ca principele mai multe moșii frumoase, moștenite de ea de la o mătușă bătrînă. Intrat întăi ca servitor în slujba doamnei în chestiune, îi scapase viața cu prilejul unei spargeri încercate de niște hoți în castelul în care doamna avea adunată o mare sumă de bani, ucisese doi din hoți și pusese pe ceilalți pe fugă. Doamna, careul iubea din cauza frumuseții sale încă înainte de această faptă vitejască, nu numai că se căsători cu el, dar, prin stăruinți și bani, izbutise să-i procure titlul de baron. În Gaiiția nu știa nimene ceva despre originea lui Porkovitzki și principele Iablonovski. făcea mult haz despre cele ce i le povestise părinții mei despre acea origine și despre pîcîleala curții împărătești care conferise unui rob țigan fugit de la stăpîni titlul de baron. În cît privește doamna ungară, ea era considerată ca pe trei sferturi nebună. De atunci n-am mai auzit nimica despre Porcușorul-Porkovitzki.

Pe la mijlocul lunii următoare, august, am părăsit otelul pentru un apartament în palatul Lubomirski, pe Mölkerbastei, nu departe de Burg, un cartier care acuma este cu desăvîrșire demolit și reconstruit. Sub ferestrele noartre se întindeau o parte din faimoasele bastioane ale Vienei, cărora li s-a datorit rezistența biruitoare opusă de două ori de vienezi urgiei turcești.

Puțin timp după ce am ocupat apartamentul nostru, m-am găsit în stare să cetesc și imediat m-am pus pe cetit Robinson Crusoé, pe care nu l-am lasat din mînă pănă ce nu am cetit cea de pe urmă linie, și de atunci nu m-a mai părăsit patima cetirii.

Mi s-a luat tot atunci ca profesor un würtemberghez, numit Maximilian Wagner, vorbind franțuzește ca un francez, barbat de meserie, dar bețiv și brutal, care a fost congediat după puține săptămîni. A fost înlocuit printr-un elvețian din Valais, numit Veuthey, catolic fervent și supărăcios, care mă punea să copiez verbe toată ziua.

Guvernanta surorilor mele, Bertha Lutz, se îndrăgostise de un cofetar polon și se căsătorise cu el în primavară. Părinții mei angajară în locul ei o unguroancă foarte urîtă, numită domnișoara Amelia Endrody, despre care va fi mai pe larg vorba mai jos.

După nașterea surorii mele Zoe, în octomvre 1861, tata și mama au frecventat mai cu deosebire cercurile diplomatice: soția ambasadorului turcesc, principele Callimachi, născută Cantacuzino-Pașcanu, era ruda amîndurora și-i prezentase pretutindeni. Mama se legase cu deosebire cu doamna Dué, soția ministrului Suediei, și cu ducesa de Grammont, născută Mac Kinnon, acea a ambasadorului francez, cu care a ramas mulți ani în corespondență.

Se afla tot aici la Viena și venea des să ne vadă fostul caimacam Vogoridi. Relațiile lui cu tata fusese mai mult decît reci în timpul căimăcămiei sale, dar la Viena venea des să ne vadă și mai ales să șadă la masă. A murit puțin mai în urmă, răpus de o boală de cord. Era un barbat de statură înaltă și frumos la față, pacat numai că avea un cap țuguiet, dar fesul, ce nu-l scotea niciodată, masca perfect acest cusur.

Mancii fratelui meu Alecu îi era cumplit de urît la Viena; biata țarancă de la Boiștea se usca de dorul de țară și de urît, neputînd vorbi decît cu părinții noștri și cu noi; mama se temea că nu o va mai putea ținea. Dar într-o zi, pe la sfîrșitul iernei, cînd începuse să cunoască drumul la Prater, iaca că se întoarce acasă Ileana veselă și cu totul transfigurată și, intrînd în camera mamei, îi strigă de pe Prag:

— Domnița! Am vorbit cu oameni!

Purta costumul țărănesc și, la Prater, o descoperise niște soldați dintr-un regiment din Ardeal care se pusese îndată la taifas cu dînsa și o ținuse de urît. De atunci nu s-a mai plîns de urît, căci știa unde să găsască leacul.

Spre marea mea bucurie am plecat, prin mai sau prin iunie, acasă, tata rămînînd să facă o cură la Halle. De astă – dată am luat calea Dunărei, suindu-ne pe un vapor la Aspernbrücke, iar la Budapesta mutîndu-ne pe altul, mai mare, care ne-a adus pănă la Galați. De acolo am venit la Căiuți cu niște birji jidovești.

Cu mare plăcere găsitu-m-am iar în colțul meu mult iubit, căci de atunci nu mă simțeam atît de bine și în loc atît de iubit ca în valea mea frumoasă.

Și foarte mi-a părut rău cînd, după o șădere de mai puțin de un an și jumatate, ara plecat, în toamna anului 1863, în Italia. Plecarea noastră a fost pricinuită de starea mamei care fusese foarte afectată de pierderea fratelui meu mai mic, Lascar. Acesta, deși extraordinar de robust, se resimțise totdeauna de o pneumonie ce o capatase ca sugar și din care scapase numai cu mare greu. Mama fusese făcută atentă asupra primejdiei ce răcelile în genere o prezentau pentru el și îl îngrijea cu deosebire. Totuș, la sfîrșitul iernii 1862—1863, căpătă o nouă pneumonie, și cu toată îngrijirea de zi și de noapte a mamei și de silințile medicului nostru, Collin, muri după o lungă agonie, căci, precum am aratat, era excepțional de viguros. Mama, care în urma îngrijirilor necontenite de atîția ani își legase inima de dînsul poate mai mult încă decît de noi ceilalți, a fost cuprinsă de o mare durere, care amerința sa înrîureze chiar asupra sănătății sale atît de puternice. Se hotărî să mergem în Italia pe mai mulți ani, iar tata să rămîie dintăi în țară (era deputat de Fălciu) și să vie din cînd în cînd să petreacă cîteva săptămîni sau cîteva luni cu noi. Pornirăm spre a merge la Napoli, unde mama dorea să se stabilească.

Iar am plecat cu trăsurile, dar de astă-dată cu cai de poștă și spre Galați. Am mas la Mărășăști, la Costin Catargiu, moșul mamei, unde ne-am întîlnit cu al doilea regiment de lăncieri, care își schimba garnizoana, de la Ieși la București. Aproape toți ofițerii regimentului fără excepție au luat masa cu noi în acea casă renumită pentru ospitalitatea ei, într-adevăr patriarcală. În acea zi, sara tîrziu, am plecat la Galați, unde am ajuns a doua zi și ne-am îmbarcat îndată pe un vapor al Lloyd-ului austriac, cu care am mers pănă la Turnu-Severin, iar de acolo, apele fiind mici, am debarcat și am mers cu trăsuri pregătite de societatea austriacă de vapoare pănă la o stație din Banat, a cărei nume nu mi-l mai amintesc. Acolo ne-am suit pe alt vapor, mai mic, care ne-a dus la Baziaș, unde am luat calea ferată care ne-a dus la Viena, unde ne-am oprit cîteva zile.

De la Viena am mers prin Stiria, Carintia și Carniola la Milano, percurgînd niște peisagii de munte splendide, din care unele au ramas înfipte pănă astăzi în memoria mea și, lungind coasta lacurilor italiene, am ajuns la Milano. De mai bine de șaizeci de ani n-am mai fost în această veche capitală a Lombardiei, dar și acuma am dinaintea ochilor perspectiva grandioasă a domului său splendid.

De la Milano, străbătînd toată Lombardia de-a curmezișul ei, am mers la Genova unde, după o scurtă oprire, ne-am îmbarcat pe un vapor italian pentru Napoli. Acolo am stat vro zece zile, mama căutînd în acest timp casă de locuit, dar fără ca să găsască ceea ce dorea. Pe vapor făcuse cunoștință cu un principe di Fiumesalato, San Cataldo, un nume mare din Sicilia, și cu soția lui, o contesă Hauke din Polonia. La Napoli ne scoborîsem la acelaș otel și-i vedeam zilnic. Ei văzînd că mama nu găsește la Napoli o casă care să-i convie, o sfătuiră să meargă să s-așeze la Palermo, unde ziceau că ar găsi mai degrabă ceea ce caută. Mama s-a lăsat convinsă și iată-ne plecați la Palermo. Aici erau case destule, un palazzo lîngă celalalt, dar toate mirosind a mucegai de departe și unul mai trist decît celalalt. După trei sau patru zile petrecute în vizite la rudele principelui de San Cataldo, cătră care el ne aprovizionase cu scrisori de recomandație, mama s-a plictisit și am plecat la Florența, unde era așazat moșu-meu Mitică, fratele mai mic al tatei. Îmi aduc bine aminte de această călătorie, căci marea era grea și nu am încetat un moment să fiu bolnav, de la Palermo pănă la Livorno, iar vaporul pe care ne îmbarcasem, „Mongibello”, al unei societăți italiene, era cît se poate de murdar și de lipsit de ordine și de comfort. Ajunși la Florența, am tras la Otelul de Nord, pe piața Santa Maria Novella, dar în curînd mama a găsit un apartament foarte încăpător și frumos, în via Cavour, într-o casă a bancherului Fenzi.

La Florența mi s-au luat o mulțime de profesori: de limba greacă clasică și modernă, de franceză, de latină, de piano, de desemn, pe lîngă lecții de limbă germană, de istorie și de geografie ce mi le dădea domnișoara Endrody, guvernanta surorilor mele. Profesorul meu de elină era un tînăr grec, numit Othon Fredericks, fiu de bavarez venit în Grecia cu regele Othon, dar acuma mai grec decît grecii cei mai grecizați. Ca întreaga Elada hrănea o ură de moarte împotriva lui Edmond About, pentru că acesta scrisese La Grèce contemporaine și Le Roi des Montagnes, două cărți pline de spirit, dar în care își bătea joc de greci în chip destul de crud. Ca și toți studenții greci de pe acea vreme, Othon Fredericks avea un cîne căruia îi dăduse numele de About și căruia îi tăiese coada în semn de dispreț și spre a răzbuna onoarea Greciei terfelită de About.

Lovitura de stat a lui Cuza și perspectiva legii rurale ne-au adus înapoi în țară după o absență de numai șăpte luni. Tata, căruia îi era mare dor de noi, se grăbi să se folosească de nesiguranța răspîndită în cercurile marei proprietăți prin reformele lui Cuza pentru a ne aduce înapoi în țară. Dealtmin – trelea, mi se pare că nici mamei nu-i păru rău să se întoarcă acasă la dînsa, căci am văzut-o veselă la ideea întoarcerii în țară.

Am făcut atunci o călătorie din cele mai frumoase. Am mers cu calea ferată la Livorno și, de acolo, cu un vapor al Mesageriilor Maritime franceze, la Messina, oprindu-ne cîteva ceasuri la Civita-Vecchia și la Napoli. La Messina ne-am mutat pe alt vapor al Mesageriilor Maritime, mai mare, pe care, făcînd încunjurul Peloponezului, ne-am oprit cîteva ceasuri la Pireu, iar de acolo, tăind curmeziș prin Arhipelag, am mers la Constantinopol, unde ne-am oprit trei zile. Am vizitat împreună cu mama tot ce se putea vizita într-un timp atît de scurt, petreceam însă nopțile pe vaporul „Gange”, care ne adusese de la Messina. Tocmai în ziua plecării la Galați, mutatu-ne-am pe alt vapor mai mic, tot al Mesageriilor franceze, pe care am străbătut Marea Neagră în condițiuni excelente. De la Galați la Caiuți, am făcut iar călătoria cu birje jidovești, oprindu-ne la Tecuci, unde am mas la una mama Smaranda Doftoroaia, o protejată a tatei care exercita profesiunea de medic, fără să fi făcut vrodată studii medicale, dar opera, zicea lumea, curi miraculoase și avea necontenit procese cu doftorii cărora li facea o concurență din cele mai aprigi, iar ei o dădeau în judecată pentru exercițiu ilegal al medicinii.

Capitolul VII. Din domnia lui Cuza

Cuza era nu numai un barbat cu minte excepțional de ageră, dar firea îl mai înzestrase cu mari însușiri de barbat de stat. Era foarte simpatic, știa să se facă popular și iubit și să păstreze iubirea acelor cu care se găsea în contact. Avea un caracter pe cît de franc și de deschis îl poate avea un conducător de oameni, era stăpîn pe darul de a ști și de a putea să se hotărască răpede și să se ție de hotărîrea luată, care dealtmintrelea era aproape totdeauna cea bună. Absolut neînfricat, avea pentru primejdie cel mai desăvîrșit dispreț. Era prieten bun și credincios, cu totul lipsit de fudulie și de fumuri; vechilor prieteni, ramași în situațiunile cele mai umile, li arata aceleași atențiuni ca înainte de domnie; avea oroare de pompă și de ceremonial. [… ]

Cuza venise pe scaunul țării cu nume bine stabilit de judecător integru și de ocîrmuitor drept și vrednic: „oca lui Cuza” era vestită în amîndouă țările. Apoi mai era cunoscut ca barbat de o deosebită energie, cum dovedise chipul în care știuse, în timpul ocupațiunii austriace de la 1854—1856, să reprime excesele și actele de indisciplină ale soldățimii austriace la Galați. Noul domn fu îndată bine văzut de popor care nu întîrzie să simtă că pe scaunul țării de acuma are un prieten și un ocrotitor. În schimb, abia fusese ales, și clasele privilegiate care îl alesese, căci numai ele alegeau (Moldova numarînd, sub legea electorală a Convenției, numai vro mie șăpte sute de alegători), dar care simțise că nu cu ele va merge noul domn, începeau să-l trateze ca dușman. Și într-adevăr, el era de mai înainte botărît să schimbe cu desăvîrșire situația umilită și obijduită în care se afla țărănimea, adică masa națiunii, restituindu-i macar parte din drepturile ce i se cotropise și să silească clasele privilègiate ca și ele să ieie parte la sarcinile publice.

Ar fi cu totul nedrept să se pretindă că starea țăranului era mai nenorocită pe moșiile administrate în regie de boierii cei mari: dimpotrivă, adevarat era tocmai contrarul. Stăpînii mici și mai ales posesorii (arendașii) erau neasamanat mai împilatori, mai neîndurați decît boierii cei mari și vechilii lor, în administrația cărora intra îndeobște foarte multă neglijență și risipă, pe cînd la ceilalți nu se ierta nici macar un pui de găină și prea adesa se mai pretindeau munci și dări peste cele legiuite, se întrebuințau prăjini și stînjăni mai lungi sau mai scurți după cum cerea nevoia momentului, apoi se abuza de groaznica stare de incultură a țaranului pentru a-l încarca la socoteli. Dar marea majoritate a boierilor mari, care într-adevăr nu abuza de niște drepturi ce nu erau specificate de Regulamentul Organic, dar de fapt existau, ținea îndeobște cumplit la putința eventualei lor exercitări. Dacă nicăiure în Regulament nu se zice că stăpînul moșiei are dreptul să aducă la scara curții sau a cănțeleriei sale pe vrun țaran, să-l întindă jos, la pămînt, și să puie să-i aplice un număr de lovituri de bici sau de nuiele mai mic sau mare, după placul lui, totuș acesta era un drept ce boierimea mare și mică, aproape întreagă, îl exercita de fapt, o parte dintr-însa într-adevăr cu oarecare discrețiune, dar la care ținea morțiș și-l privea ca ceva sacru și chiar binefăcător pentru țaran.

Cuza aparținea cu bună samă boierimii, familia lui era fără îndoială veche, ocupase funcțiuni de samă și era înrudită și încuscrită cu familiile cele mai mari, totuș ea nu tăcea parte din acel număr prea restrîns de neamuri avînd pretenția să alcătuiască singure ceea ce, la mijlocul veacului trecut, era privit ca alcătuind aristocrația sau boierimea mare. (10) Aceasta era alcătuită dintr-un număr de vro treizeci de familii, parte de origină indigenă, parte de origină grecească, care, în cele două veacuri trecute, izbutind să monopolizeze slujbele cele înalte și puterea politică în țară, adunase averi însamnate. Pentru cei mulți din membrii acestei mari boierimi Cuza nu era decît un parvenit; mulți dintr-înșii votase pentru el, dar acest vot fusese dat într-un moment de însuflețire patriotică (de care în curînd s-au căit), pentru că nu se vedea cum să se ajungă altfeli la Unire în opinia lor, deci noul domn era lipsit de autoritate. În curînd însă au putut constata că el este foarte hotărît să și-o impuie.

Întăia cerere adresată de Cuza țării a atins un punct foarte simțitor al clasei privilegiate. Întemeindu-se pe starea de lipsă absolută a finanțelor țării, ministerul moldovenesc, care era prezidat de Vasile Sturdza, fostul caimacam din Căimacămia de Trei, a cerut Camerei să voteze o contribuțiune de 5 milioane de lei asupra proprietății funciare. Pănă atunci boierimea era scutită de dări și proprietatea funciară nu era impusă. Domnul se bizuia, pentru a face această cerere, pe articolul 46 al Convenției, care hotăra egalitatea tuturor românilor înaintea dărilor. Această contribuție fu votată în unanimitate, iarăș într-un moment de însuflețire, dar și acuma căința nu întîrzie. Trecură luni fără ca să se poată încasa macar un ban, din pricină că proprietarii puneau feli de feli de bețe în roate pentru împiedicarea oricărei lucrări de constatare a cîtimii dării. Mai mult chiar, ministerul care promulgase legea relativă la darea în chestiune nu întîrzie să fie dat în judecată, sub cuvînt că, contrar stipulațiunilor Convenției, legea aceasta fuse promulgată înainte ca Comisia Centrală să se fi pronunțat asupra ei.

Însă, în acel moment (30 ianuar 1859), Comisia Centrală încă nici nu era constituita, iar propunerea de dare în judecată nu era altceva decît un răsvot în chestiunea dării, care numai mult mai tîrziu a putut să fie hotărîtă, sporind dușmănia între foștii privilegiați și domn.

Și aici trebuie să amintesc că acea clasă privilegiată era departe de a fi exclusiv alcătuită din aristocrația de naștere, mare sau mică, a țării, dar că era, dimpotrivă, înecată în mulțimea boieriților făcuți, împotriva stipulațiunilor Regulamentului, în timpul guvernelor ce își succedase de la 1834 încoace. Dacă tatei desființarea acestui privilegiu nu i-a fost pe plac, vatavul nostru de ogradă, serdarul Neculai Lefter, vechilul nostru, medelnicerul Manolache Oatu, și vataful de la Pralea, medelnicerul Iancu Popovici, făceau de turbare clăbuci la gură, cînd denunțau batjocura ce li se făcea punîndu-i să plătească bir ca oricare mojic de țaran sau ca oricare cioară de țigan.

Comisia Centrala a fost în sfîrșit alcătuită, dar această alcătuire deloc nu a contribuit la aducerea unei atmosfere de pace. Cum am aratat mai sus, tata a fost ales președintele ei, și el acuma numai de simțiminte binevoitoare cătră domn nu era însuflețit. După ce Comisia, cu foarte mare încetineală, și-a discutat și votat regulamentul interior, ea a început sa discute proiectul de constituție și, cu acest prilej, spiritul ostil al dreptei față de domn a izbuhnit pe față. În mesaj, Cuza atinsese număroase chestiuni relative la deosebite reforme menite să puie în acord legislația în ființă a țării cu hotărîrile Convenției. În proiectul de răspuns la acel mesaj, nu se face absolut nici o mențiune despre reformele în chestiune, avîndu-se însă grijă a se aminti domnului îndatorirea luată: „că va privi îndoita sa alegere numai ca o datorie, ea să nu fie altceva decît o verigă care să lege trecutul de aspirațiunile viitorului: Unirea țărilor române sub un domn străin”. Și după ce proiectul apasa asupra primejdiei de dezmembrare ce-l înfățoșa sistemul electiv, termina prin cuvintele: „roagă pe înălțimea-sa ca, fără a lasa să se piardă momentele favorabile, să facă a se ajunge la scopul dorit”.

Și această politică era cu desăvîrșire greșită, căci în acel moment era absolut cu neputință să se obție de la Europa prințul străin și Unirea desăvîrșită. Era exclus să se obție prințul străin căci atunci nici Turcia, nici Austria, nici Rusia nu-l voiau și nici Napoleon al III-lea nu vedea vrun temei pentru a-i grăbi aducerea, fiind din parte-i foarte mulțămit de Cuza. În realitate, insistența pusă de cătră o parte a românilor ca să ceară principele străin plictisea numai în acel moment pe acele puteri care nu-i erau hotărît contrare, Napoleon al III-lea era foarte dispus să lucreze pentru o Unire mai perfectă, dar sub Cuza. Stăruindu-se de cătră o parte din români a se cere imediata aducere a principelui străin nu era altceva decît a pune piedeci demersurilor începute din prima zi la Constantinopol de cătră Negri, în înțelegere cu domnul, pentru obținerea unei Uniri mai perfecte. Pe de altă parte, era firesc ca această insistență de a cere lui Cuza să-și cedeze cît mai curînd locul în care avea conștiință că poate aduce serviciile cele mai însamnate țării nu putea decît să-l jignească adînc și să mărească hogașul dintre el și foștii privilegiați.

În urma înfrîngerii Austriei în Italia, Poarta, văzîndu-se izolată, nu putuse decît să recunoască, în sfîrșit, după nouă luni de amînări, îndoita alegere a lui Cuza, dar prin două firmane deosebite, iar vizita domnitorului la Constantinopol nu avu loc decît în toamna anului 1860. La această primire au lipsit însă cu desăvîrșire toate formele umilitoare care erau pănă atunci legate de ceremonie. Sultanul primi pe domn în picioare și făcu chiar cîțiva pași înaintea lui. Chipul în care se înfăptuia pănă atunci solemnitatea, sultanul șăzînd pe tron, prosternarea domnilor în fața suzeranului, sărutarea papucului, apoi rămînerea lor în fața lui cu mînile încrucișate pe piept ramaseră lucruri ale trecutului.

Circulările lui Kogălniceanu din toamna anului 1860 în Moldova au dus la culme nemulțămirea foștilor privilegiați. Mai ales acea adresată la 18 novembre prefecților stîrni o adevarată furtună împotriva lui. Îmi aduc bine aminte de indignarea și de mînia tatei și a întregului nostru cerc de rude și de prieteni, care nu conteneau cu acuzările împotriva domnului și a ministrului său pentru că „ațîță pe țarani la răscoală și vor să-i îndemne la fapte ca acele care s-au petrecut în Galiția”. Nu știam deloc atunci ce erau acele fapte care s-întîmplase în Gaiiția și cînd se întîmplase zisele fapte, dar afirmarea că Cuza și Kogălniceanu voiau să împingă pe țaranii noștri să comită grozăvii o auzeam cel puțin de zece ori pe zi.

Și, Doamne, frumoasă mi s-a părut mie acea circulară a lui Kogălniceanu, cînd, vro cinci ani mai tîrziu, am dat din întîmplare peste dînsa. Reproduc parte din cuprinsul ei mai jos.

Camera Moldovei, sub cuvînt că ministerul, prin suspendarea și exilul la Slatina a mitropolitului Moldovei, Sofronie Miclescu, a violat articolul 46 al Convenției, a votat în urma raportului făcut de Lascar Catargiu, darea în judecată a ministerului Kogălniceanu. Precum s-a dovedit mai tîrziu, suspendarea și exilul acestui mitropolit a fost o pedeapsă din cale-afară ușoară și meritată pentru fapta săvîrșită de el, care nu era nimica mai puțin decît o cerere de ajutor, adresată de el împăratului Rusiei, împotriva măsurilor foarte binecuvîntate, dealtfeli, luate de guvernul Moldovei pentru a aduce ordine în administrația averii eparhiilor și mănăstirilor chinovii ale Moldovei. [… ]

Cătră acest temei s-au adăugit însă alte capete de acuzație, care erau circulara din 18 noiemvrie 1860, precum și faptul de a fi supus de proprietari la contribuția cătră cutia sătească, acel de a fi făcut în fiecare sat cîte o închisoare pe calea beilicului, înființarea de județe sătești și altele de acelaș feli, în fine, Kogălniceanu mai era acuzat că a calcat libertatea individuală punînd să aresteze și dînd în judecată pe președintele municipalității din Ieși, Balica.

Acestor capete de acuzație el a răspuns în cursul a trei șădinți, cuvintele sale cele mai de samă fiind acele rostite în șădința de la 11 fevruar 1860, care ar trebui să fie înscrise în inima oricărui român. La acuzațiile mai mărunte, cum erau: supunerea proprietarilor la contribuție cătră cutiile sătești, a răspuns că proprietarul face parte din comună, că cheltuielile cutiei sătești pentru facerea podurilor, plata Monitorului, salarul vornicului și al scriitorului erau mai mult în folosul proprietarului. În ce privește închisorile sătești, făcute de săteni pe calea beilicului, a zis că bataia desființîndu-se, ea trebuie, vrînd, nevrînd înlocuită prin alt chip de a pedepsi delictele; iar dacă a înființat fără lege județele sătești, a făcut-o în scop de a scăpa, în sfîrșit, pe țaran de judecata proprietarului, prea adesa totodată judecător și împricinat în cauză. În fine, vorbind de arestarea și darea în judecată a lui Balica, a zis:

„Am făcut-o fiindcă a fost necuviincios față cu ministrul țării sale. Dar de ce nu protestați oare contra zilnicelor încălcări ale libertății individuale a țaranilor, zilnic încalcată nu numai de subprefect și de jandarm, dar și de gospodarii moșiilor, de vechilii și de vatajii, și de feciorii boierești. Dacă merit un blam este că nu am întrebuințat toată energia pentru ca articolul 46 din Convenție să devie un adevăr nu numai pentru cei tari, ci și pentru cei slabi.”

Dar principala greutate a acuzației era îndreptată asupra vestitei circulări de la 18 novembre 1860. Grigore Balș aruncase cuvintele: „Vă îndemn să binevoiți a ceti circulara d-lui Kogălniceanu cătră prefecți, din ziua de 18 noiemvre, pe care circulară toată țara a declarat-o de provocatoare, spre a vedea dacă viața și proprietatea puteau să fie ocrotite sub ministerul domniei-sale, după asemene provocări.”

Reproduc aici părțile cele mai însemnate ale discursului lui Kogălniceanu. Ele mi-au făcut atunci o impresiune atît de adîncă, realitatea și adevărul tabloului făcut de el a stării de lucruri de la țară în acel moment mi s-a înfățoșat în chip atît de drastic înaintea ochilor, încît țin ca cuvintele marelui moldovan să nu lipsască din aceste Amintiri. Aceste cuvinte, pe mine, fiul uneia din căpeteniile privilegiaților, al unui adversar înverșunat al abolirii imediate a privilegiilor, au avut darul să mă facă, de cînd le-am cetit pentru întăia oară, la vîrsta de treisprezece ani, partizanul însuflețit al ideilor și al simțimintelor cuprinse într-însele.

„Vin acuma la circulara circulărilor, la faimoasa circulară din 18 noiemvre, care s-a numit «circulara provocatoare». De mai nainte, domnilor, vă spun și vă declar cu toată francheța, că sînt pentru îmbunătățirea soartei țaranilor, sînt pentru împroprietărirea lor. În îmbunătățirea soartei țaranilor văd tot viitorul țării mele, văd fondarea naționalității române. Cîtă vreme țaranii vor fi sub jug, cît vor fi ei considerați ca niște mașine bune de produs grîu și popușoi, pănă cînd ei nu vor fi lipiți cătră țară prin drituri și avere, pănă cînd, într-un cuvînt, ei nu vor fi cetățeni, noi nu vom avea o nație! Cel de pe urmă cuvînt al Convenției este fondarea naționalității române și, ca mijloc puternic întru aceasta, ea a ales, ea a prescris ridicarea claselor de jos? Articolul 46 nu zice, nu însemnează alta. Realizarea acestei misii, prescrisă guvernului lui Alexandru Ioan I, a fost visul meu, a fost obiectul întregii mele activități. Dar, d-lor, eu am voit ca să se creeze o așa stare de lucruri, încît cel de pe urmă țaran să aibă cunoștința datoriilor și a drepturilor sale! Am vrut ca, și la noi, cel mai de pe urmă țaran să poată zice ceea ce zice fiecare englez: Dieu et mon droit I Dumnezeu și dreptul meu! Prin aceasta nu vătămăm nici un interes legiuit, dar contribuim la întărirea nației și a țării. O mai repet, în cît timp țaranul nu va avea conștiința drepturilor și a conștiinței sale cătră însuși pămînteni, cu greu o va avea cătră străini, în cît timp îl vom lasa în poziția în care se găsește astăzi — asuprit, bătut, tratat ca un dobitoc, nelegat cătră țară prin nimica, ce sprijin vom putea avea de la dînsul în ora pericolului, în ora în care va trebui să ni apărăm țara și naționalitatea? D-lor, să fim bine siguri că, în cîtă vreme țaranul nostru se va lasa să fie bătut de pămîntean, el se va lasa să fie bătut și de străin; ba chiar va putea deveni instrument de răzbunare în mîna străinului! Este timp dar, ca înaintea interesului privat, să gîndim la interesul cel obștesc, ca înainte de a ne ocupa de moșiile cele mici ale noastre, să ne ocupăm de moșia cea mare, de România, cum făceau părinții noștri. Chestia Orientului este plină de nori și de fulgere; trebuie să ne gîndim serios ca de acuma să ne ferim de trăsnetul ce ne amenință! Însă cu ce să ne ferim? Socotim, poate, că și pe viitor trebuie să ne mărginim a primi pe cuceritorii noștri cu capetele pe tipsie, cum se zice în limba populară, și, la ducerea lor, să-i întovărășim cu buchete de lăcrămioare? Socot că aceasta nu o mai voim. Ei bine, aceasta va fi în cîtă vreme țaranii, greu poporului, nu vor avea interese vitale materiale, pentru a sări și a-și apara moșia în contra străinilor năvălitori. Domnilor, 2000 de boieri nu fac o nație. Aceasta este un adevăr pe care nimene nu-l poate contesta…”

„… socotiți că o nație nu are trebuință pentru apararea drepturilor sale și de alte manifestații mai energice și mai unanime? Și socotiți că acestea le vom putea avea în cîtă vreme țaranul nu va avea aceleași simțiri și aceleași interese pentru țară, întocmai ca și clasele superioare?

Eu, domnilor, ca să ajungem la aceasta, din toată inima m-am silit dar, aceea ce simțește boieriul pentru țara sa, să fac să simțască și țaranul; am căutat prin acelaș interes să leg și sucmanul și surtucul; ca și sub o haină, și sub alta, să bată o singură inimă. Spre a ajunge la aceasta, vă mărturisesc, d-lor, am avut îndrăzneala, prin circulările mele, de a vorbi țaranilor de drepturile lor, de demnitatea lor de români; li-am vorbit de gloria strămoșilor lor, de timpurile lui Ștefan cel Mare și ale lui Mihai Viteazul, cînd și țaranul simțea că are o patrie și alăturea cu boierul se bătea pentru apărarea ei!…

Vorbind țaranilor de Convențiune, de drepturi, de națiune, prin acestea nu am înțeles să înjosesc, ci să ridic o clasă… Nime nu va tăgădui că Convențiunea este o întreagă revoluțiune în existența noastră națională, politică și socială, însă o revoluțiune de sus, o revoluțiune de pace, ce împiedecă pe acea de jos, acea de stradă.

Eu ca ministru m-am văzut față în față cu două revoluții: una de sus și alta de jos. Am preferat pe cea de sus, am căutat să ridic simțul și demnitatea țaranilor; m-am silit să li insuflu încrederea în noile instituții, mai drepte pentru dînșii decît cele vechi. Neadormita mea îngrijire a fost ca sa fac pe țarani să creadă în ocîrmuire; căci aveam și am convicția că în cît timp țaranii vor avea încredere în guvern, încredere mai ales în Alexandru Ion I, revoluțiune de jos nu va fi. Revoluția de jos nu va fi decît atunci cînd vom înăduși, cînd nu vom îndeplini dorințile țării, drepturile ce Convențiunea le închezășluiește claselor de jos.

Atunci negreșit se va întîmpla ce se întîmplă cu vaporul, care, dacă prea se comprimă, sparge mașina, am voit ca să funcționeze și să ni ducă țara înainte.”

(Declară că nu a înțeles, voind ridicarea țaranilor la demnitatea de cetățeni, să jignească pe boieri. Este și el boier, urmaș de boier, vornic mare.)

„Am atacat boierismul, nu boierii. Spiritul boieresc și-a făcut timpul, el nu mai poate a se menține sub regimul convențional. Acest boierism carele, sub formele convenționalismului, ține a pastra în putere privilegiul regulamentar, l-am combătut toată viața mea. Boierii însă ca indivizi niciodată nu i-am atacat. Au nu sînt o mulțime din ei, care au fost, în 1856 și 1857, în capul marii noastre mișcări naționale? Au și însuș în cea mare chestie socială, adică îmbunătățirea soartei țaranilor, nu sînt mulți boieri cu numele cele mai strălucite care împărtășesc ideile și principiile mele? Chiar dintre funcționarii și miniștrii regimelor trecute nu sunt mulți care au îmbrățoșat cu sinceritate ideile secolului și situațiunea actuală? Pentru ce acestora li-aș închide viitorul? N-am înțeles să atac pe nimeni îndeosebi; am lovit boierismul fiindcă el este lovit de secolul nostru…”

„… Nu, d-lor, nu eu am provocat pe țarani! Nu eu am făcut că astăzi sunt mai dîrji decît înainte; că astăzi nu rabdă atît de ușor împilarea și lovirea ca în timpul Regulamentului. Cel ce li-a ridicat conștiința drepturilor și a demnității lor este marele act european, carele a făcut și pe țaran să ia parte la reprezentanță în Adunările ad-hoc din 1857, act care luînd pe acei țarani, ce mai înainte nici nu îndrăzneau a se arata la poarta curții, i-au pus pe băncile Adunării, alăturea cu domnul Știrbei, cu domnul Bibescu, alăturea cu toți dumneavoastră și au făcut ca votul țaranului să aibă aceeași greutate ca votul stîlpilor țării. I-a mai provocat și ambasadorul reginei Marei Britanii care, la deschiderea Adunării din 1857, a invitat pe deputații țarani la ceai, întocmai ca și pe cel întăi boier și, în fața tuturora, li-a zis: «Voi sunteți adevarații reprezentanți ai națiunii române, voi reprezentați viitorul».

I-au mai întărîtat și luptele dintre separatiști și unioniști. I-au mai provocat rezultatul negativ ce l-au dobîndit, în Adunarea de la 1857, cererile lor în privința boierescului! Ei, care au iscălit cu noi toate dorințile naționale, cînd a venit timpul de a ne ocupa și de cererile speciale, drept singur rezultat au capatat insulte de la această tribună, astfeli că fiecare din bieții deputați s-a întors pe la casele lor cu deznădejdea în inimă și cu blăstămul pe buze și nici macar în casele lor nu au fost liniștiți. Pe unii i-au maltratat proprietarii pentru că au îndrăznit a se tîngui de soarta lor, pe alții i-a tiranizat guvernul lui Vogoridi, care cu sila li-a luat pănă și buletinele Adunării ad-hoc…

În sfîrșit, spre a reveni la acuzările de provocare, au provocat pe țarani o așteptare de patru ani, cu toate că Convenția zice să toți românii sînt egali înaintea legii, și că se va proceda fără întîrziere la îmbunătățirea soartei țaranilor. Iată, se apropie trei ani de la promulgarea Convenției.

Ei bine! Eu nu fac întrebarea: care voce în acești trei ani s-a ridicat în favoarea țaranilor? S-au votat, în adevăr, întinderea dărilor, întinderea recrutației asupra tuturor claselor societății: însă pentru că și boierul și proprietarul plătește bine, pentru aceasta ușuratu-s-a birul țaranilor? însă pentru că și feciorii foștilor privilegiați sînt supuși la recrutație, pentru aceasta ușuratu-s-a ceva din sarcinile țaranilor? Nu, îmbunătățirea soartei țaranilor pănă acuma nu s-a făcut și prin urmare nu s-au precurmat nici dreptele lor tînguiri. Așadar, nu eu am provocat pe țarani.”

(Arată starea de nemulțumire în care se afla țara cînd a fost chemat la guvern, nemulțămirile claselor de sus și de jos: lăcustele, boala de vite, recoltele răle din trecut, îngrijirile răspîndite în țară din cauza operațiilor statistice și a recensămîntului pentru recrutare, care se aplica pentru întăia oară, începuturi de răscoală la Botoșani și la Covurlui, țaranii strigînd: „Nu avem nimica de aparat: Deie soldați cei ce au moșii! Deie boierii!”) (Arată cum a liniștit pe săteni.)

„O cauză din nemulțămirile sătenilor erau obijduirile la care erau încă expuși din partea proprietarilor și mai ales a posesorilor greci.

Dacă sunt mulți proprietari buni, nu pot nega că sunt și mulți proprietari și posesori răi, care, cu toate principiile Convenției, cu toate ordinele guvernului, maltratează pe țărani ca în timpul Regulamentului. Ba sînt chiar moșii unde însăși administrația nu poate răzbate. Jandarmii se leagă cot la cot, subprefecții sunt siliți să încunjure moșia, în unele locuri însuși proprietatea guvernului nu se respectează, precum s-a întîmplat la o moșie din ținutul Romanului, unde proprietarul a secfestrat tărăboanțele, boii, căruțele unui antreprenor al departamentului Lucrărilor Publice. În agitația dar, care din ce în ce mai mult se întindea între săteni, măsura cea mai mare, mai salutară, era, pe de o parte, să stăvilesc împilările și, pe de alta, să ridic moralul țaranilor, să-i asigur despre viitor, să li insuflu încredere în ocîrmuire și în domnul țării. Acesta a fost scopul circulării pe care d-l Balș a numit-o provocătoare. Cu ceva nepărtinire ea, din contra, s-ar putea numi împăcătoare.”

Dă cetire circulării Ministerului de Interne al Moldovei no. 17025 din 18 noiemvre 1860.

Prin această circulară se recomandă prefecților su aducă la cunoștința țaranilor că îmbunătățirea soartei lor, închezeșluită prin articolul 46 al Convenției, urmează să se facă curînd în chipul legiuit, iar pănă atunci să privegheze pentru ca ei să nu fie obijduiți peste prevederile legii de față.

„Pe cît ei sunt îndatoriți a îndeplini legiuitele lor îndatoriri cătră proprietate, pe atîta și proprietarii, posesorii și vechilii trebuie a fi mărginiți de a nu obijdui pe săteni peste legiuitul pont.

Orice asupriri și mai ales bătăile să contenească, și să știi cu deplin, d-le prefect, că ocîrmuirea este hotărîtă a pedepsi cu cea mai mare asprime pe oricine, fie slujbaș, fie particular, care în viitor ar îndrăzni a obijdui pe țarani.

Fii aspru cătră cei nătîngi și răi, dar apără pe cei blînzi și buni. Este vreme ca și țaranul să fie privit ca cetățean; este vreme ca și el să fie aparat în persoana, în cinstea, în averea lui. Aceasta este cea dintăi, cea mai mare din datorințile dumitale, d-le prefect, și să știi că voi priveghea ca această dorință să se împlinească.

M-am înștiințat că prin unele sate umblă răuvoitori și răzvrătitori și se încearcă de a întărită pe bunii noștri țarani în contra ocîrmuirii! A face aceasta este a fi dușmanul țării, al domnului și al însuși țaranilor. Cine voiește binele locuitorilor trebuie mai ales să-i îndemne la paza liniștii și la supunerea cătră ocîrmuire. Numai prin buna rînduială țara – nii vor putea dobîndi dragostea domnului și a puterilor legiuitoare; numai prin rabdare țaranii vor izbuti la îmbunătățirea soartei lor, făgăduită de marele puteri ale Europei și pe care măria-sa domnul din toată inima o voiește a o pune în lucrare cît mai curînd.

Silește-te dar, d-le prefect, ca să liniștești pe locuitori și să li insufli încredere în domnul țării. Spune-li de-a dreptul, spune-li prin subprefecți, ca ei să astupe urechile la vorbele răuvoitorilor și răzvrătitorilor, oricari ar fi! Să-și puie toată credința în măria-sa Alexandru Ion și în ocîrmuirea lui. Cu toții voim îmbunătățirea soartei țaranilor; și, ca să ajungă la aceasta, ocîrmuirea este hotărîtă a trece peste toate piedicile, peste toate greutățile. Măria-sa domnul este pătruns de marea sa chemare; el știe că nu poate fi pace, putere și fericire în România întru cîtă vreme țaranii nu vor fi fericiți. Noi toți cîți sîntem de măria-sa chemați la trebile țării trebuie dar să ne pătrundem bine de aceste adevăruri. Respect drepturilor proprietății, dar respect și drepturilor țaranilor! Să cerem supunere de la dînșii, dar și noi să li dăm dreptate și aparare.”

Partea reprodusă aici în cursive, mai ales pasagiile în care se vorbea de fericirea ce domnul era hotărît s-o asigure țaranilor prin care cuvinte nu se putea înțelege decît împroprietărirea lor, fusese mai ales ceea ce stîrnise mînia privilegiaților și-i împinsese să ceară darea în judecată a ministrului care cutezase să deie o asemene circulară, împotriva căreia, judecînd după principiile astăzi admise de toată lumea, nu se pot găsi decît cuvinte de laudă și care, dată fiind starea de asuprire la care era supus țaranul nostru atunci, combinată cu agitația de care era cuprins în urma participării lui la divanurile ad-hoc, a răspingerii de cătră acel divan a cererilor sale, a luptelor pentru Unire la care fusese chemat să ieie parte și a necontenitei amînări a îmbunătățirii soartei sale promisă de Convenție, făgăduință de care clasa țaranească avea perfectă știință, nu se poate numi, dimpotrivă, decît un act de înaltă prevedere, datorit unei minți deosebit de agere, de prevăzătoare și de clare.

Despre izbînda propunerii de dare în judecată a lui Kogălniceanu, cred că nici majoritatea, nici minoritatea comisiei nu și-a fi făcut vro iluzie. Ministerul a demisionat și nu s-a mai vorbit de dare în judecată. Lupta între boierime și domn a devenit din acel moment mai înverșunată și mai aprigă din zi în zi, cea dintăi fiind hotărîtă să se folosească pănă în ultimul moment de faptul că dreptul de vot alcătuia un adevărat monopol în mînile ei, iar cel de al doilea, absolut conștient de înaltă misiune ce i-o impusese ridicarea lui la scaunele amînduror acestor țări, adică aceea de a pune la cale preschimbarea unor turme de inconștienți în națiune de cetățeni. Își dădea prea bine samă că aducerea la desăvîrșita îndeplinire a unei asemene misiuni, departe de a fi cu putință în scurtul timp în care îi putea fi dat să ocupe aceste scaune, cerea fără îndoială un timp neasamanat mai lung decît viața de care putea să aibă parte, era însă hotărît ca el să fie acela din al cărui voință și sîrguință să fi plecat măreața mișcare. [… ]

Capitolul VIII. Din domnia lui Cuza

Desăvîrșirea Unirii, prin dispariția Comisiei Centrale, contopirea celor două camere într-o cameră unică și a celor două ministere într-unui singur au ușurat în chip însamnat mecanismul administrativ și legislativ atît de greoi de pănă atunci, dar n-au suprimat dificultatea de căpetenie cu care se lupta Cuza: monopolul drepturilor politice a vro patru mii de privilegiați, dintr-un popor de peste patru milioane de suflete. Majoritatea covîrșitoare a acestui număr infim de alegători aparțineau clasei privilegiate, compusă mai cu samă din proprietari de domenii întinse. Aceste mari domenii se alcătuise în urma unor cotropiri succesive și progresive, în curs de veacuri, care transformase dreptul de folosință al căpeteniei sătești de la origine, asupra unei părți minime a hotarului așăzării ocîrmuită de el, unită cu folosința unor drepturi administrative și regaliane, în proprietăți grevate de un drept numai de folosință al obștiei sătești asupra unei mici părți din acel hotar, nu numai legată de munci și de îndatoriri grele, dar mai fiind și contestată.

Precum am aratat mai sus, generațiile de stăpîni de moșii care au trăit în veacul trecut pot să invoace, în apararea lor, faptul că erau de o incontestabilă bună-credință în ceea ce privea sfințenia dreptului de proprietate ce-l pretindeau și—l exercitau aproape cu desăvîrșire asupra moșiilor lor. Însuși Kogălniceanu nu-și dădea samă pănă la ce punct era șubred acel pretins drept de proprietate absolută al stăpînilor de moșii împotriva căruia ducea o luptă atît de însuflețită, atît de grea. La începutul domniei lui Cuza exista un singur barbat, minții puternice al căruia i-a fost dat ca, deși lipsită de orice material documentar, să fie în stare să gîcească, dacă nu întregimea amăruntelor dreptului românesc din evul mediu, dar cel puțin faptul că, asupra pămîntului locuit de el, săteanul român avea un drept de proprietate supusă oblăduirii unui stăpîn care îl exercita în puterea vrunui act domnesc, și acest barbat a fost Ion Brătianu. Din pacate el nu a tratat chestiunea în scris decît în ajunul loviturii de stat, cînd se știa că împroprietărirea este un lucru inevitabil, căci frumoasele lui articole din Românul au apărut între 10 și 19 april 1864. Chestiunile constituționale îl ocupau, pe el și pe amicii lui, mult mai serios.

Lui Cuza și lui Kogălniceanu li revine fără îndoială fala de a fi fost fruntașii luptei care a dat țaranului român stăpînire deplină asupra unei mici părți din pămîntul ce-l stăpînise odinioară strămoșii lui și care-i fusese rîpită printr-un lung șir de cotropiri, lăsîndu-i la sfîrșit numai un slab drept de uzufruct asupra unei întinderi minime, drept contestat și acela și exercitat numai în schimbul unor istovitoare corvezi.

Foștii privilegiați făcuse tot ce putuse, întăi pentru a întîrzia și apoi pentru a împiedeca cu desăvîrșire sau cel puțin a reduce la un minimum „hoția”, cum o numeau ei, proiectată de Cuza și de Kogălniceanu în. scop să-și întemeieze o popularitate nesănătoasă. Printre acești opozanți la un act de dreptate și de prevedere erau nu numai unii din barbații cei mai culți din țară, dar și alții de o bună-credință ce a ramas nedezmințită pănă la sfîrșitul vieții lor, barbați al căror simț de echitate și de dreptate mergea adesa pănă la ridicol, iubitori sinceri ai poporului, ai țării și ai neamului. Dar trebuie să recunosc că desăvîrșita sărăcie a materialului documentar stînd atunci la dispoziția publicului alcătuia (chiar pentru românul cel mai cult) o neputință absolută pentru ca să poată reconstitui chiar numai principiile de bază ale Obiceiului pămîntului. Ion Brătianu a dat în acest caz dovadă de un adevarat dar de divinațiune; documentele care au permis pătrunderea tainii au fost publicate numai ani după promulgarea legii rurale. Astfeli stînd lucrurile, era firesc ca foștii privilegiați, stăpîni exclusivi asupra dreptului de a trimete deputați, să se opuie cu cea mai desăvîrșită cerbicie oricărei lățiri a dreptului de vot. Știau prea bine că domnul se va grăbi să profite de o întindere a sufragiului pentru a-și alcătui camere favorabile reformelor ce se credea chemat să le înfăptuiască, reforme din care cea dintăi avea să fie tocmai „hrăpirea”, cum ziceau ei, a unei părți din averea lor, pentru a o da țaranilor. Din această cauză, domnul era redus să ocîrmuiască cu camere veșnic ostile reformelor ce le propunea. Un întăi proiect de lege rurală fusese alcătuit de Comisia Centrală, încă din întăiul an al activității sale pentru a fi discutat și aprobat tocmai în anul următor.

Prin această lege urma ca, de la promulgarea ei înainte, tocmelile dintre săteni și stăpînii de moșii, pentru locurile de hrană de care cei dintăi ar avea nevoie: arătură, fînaț și imaș, se vor face după forma obișnuita pentru tocmelile de bunăvoie. Nici o legiuire sau măsură administrativă nu putea să mai intervie pentru a regula asemene legături. Se da locuitorilor un termen de trei ani pentru a pune la cale astfeli rapoartele cu proprietarii. Acei ce nu s-ar fi învoit în acest termen pentru viitor erau liberi să urmeze în tot timpul vieții lor așăzămîntul în vigoare, cu volnicie să plătească în bani, după prețurile stabilite în localitate, munca ce o dădea astăzi ca chirie a pămîntului. Această facultate era însă mărginită numai la întinderile legiuite ocupate de locuitori și nicidecum la prisoase ce le-ar lucra peste acele întinderi, apoi numai acei locuitori care lucrase pănă atunci boierescul (claca) proprietarilor respectivi pastrau dreptul să rămîie pănă la moarte sub regimul legii vechi. Însurățeii aveau să se tocmească cu proprietarul prin bună învoială. Sătenii erau declarați „embaticari” (emfiteoți) asupra locurilor de casă, a sădirilor de vii și a pămînturilor de care puteau dispune după cuviința lor, în schimbul embaticului obișnuit în localitate, fie în bani, fie în natură. Ei erau, bineînțeles, slobozi să-și mute locuințile unde vor voi, fără oprire.

Precum se vede, prin acest proiect de lege se pastra un drept de folosință la minima parte de pămînt ce i-o lasase Regulamentul Organic numai acelei părți a țărănimii care lucrase boieresc pănă atunci și care avea să mai lucreze pană la moarte. Dreptul ce-l aveau însurățeii să primeasca pămînt la căsătorie era desființat. Numai o îmbunătățire a soartei țaranilor nu alcătuia deci legea rurala votată de Comisia Centrală, căci ea răpea țărănimii orice drept de folosință la pămînt îndată după stîngerea generațiunii care, în acel moment, lucra boierescul (claca). Dimpotrivă, privilegiații săvîrșeau astfel o. nouă hrăpire, punînd cunună tuturor cotropirilor anterioare. Căci reforma propusă rîpea țărănimii dreptul de a fi pusă, la căsătorie, în posesiunea minimelor parcele la care o îndreptățea ultima și cea mare hrăpire: acea săvîrșită de Regulamentul Organic. Cum ar fi putut deci Cuza să-și închipuie că, păstrînd legea electorală în vigoare, ar putea ajunge vrodată la îmbunătățirea soartei țaranului?

Și din zi în zi deveneau mai vederate semnele unei adînci frămîntări în masele poporului, pănă cînd, în ianuar 1862, aceste nemulțămiri au izbuhnit în răscoală fățișă. Țaranii din județul Buzău s-au răsculat sub povățuirea lui Niță Mălăierul și au apucat drumul Bucureștilor, devastînd și prădînd în cale hambarele și așăzările stăpînilor. A trebuit să se trimată trupe spre a-i opri și a-i liniști. Măsurile de rigoare au putut deocamdată să calmeze agitațiunea.

Întăiul minister comun amînduror țărilor, sub care se petreceau aceste fapte, era luat de domn din dreapta: Barbu Catargiu îl prezida. Cînd Ion Brătianu îl interpelă asupra arestărilor făcute, el răspunse că: „răscoala ar fi putut da țării o lovitură care ar fi cufundat-o în prăpastia din care nici strănepoții noștri n-ar fi putut-o scoate”. Chestia era privită de Cameră și de guvern ca atît de primejdioasă, încît interpelatorul nici nu a fost lasat să-și dezvolte interpelarea.

Voi observa că partidul liberal muntean, pe cît îi era cu putința, se ferea să se ocupe de chestia țărănească. Chiar cînd a fost chemat la putere și-a concentrat sforțările mai ales asupra chestiunilor constituționale, cum erau: dreptul de vot și libertatea presei.

Ion Brătianu zicea, în șădința Camerei de la 11 fevruar 1863:

„Cînd ni făcea domnul Kogălniceanu și alții din Moldova imputarea: de ce nu discutăm chestia proprietății, noi răspundeam că în ambele părți litigante există încă prejudecăți; că chestiunea cere să fie discutată în toată liniștea, cu tot sîngele rece necesar; că trebuie să așteptăm pănă ce vor vedea proprietarii că modul proprietății de astăzi nu este cel mai profitabil pentru dînșii; să vadă că au alte resurse, mai bune decît acele ce li dau legile existente. Să începem, ziceam noi, cu alte reforme: cu moralizarea funcționarilor, cu garanțiile comerțului, cu institutele de credit. A intrat în capul țaranului ideea că toată cauza răului de care suferă țara este proprietarul. Dacă bate piatra, dacă plouă broaște, cauza este că proprietarii au proprietăți. De aceea am zis capului statului, pe cînd eram la guvern, să nu atingem chestiunea proprietății; să căutăm mai întăi a înfrăți spiritele, a lumina pe ambele părți; să facem întăi institutele necesare și, cînd vom rezolva legea proprietății, s-o rezolvăm astfeli încît s-aducă regenerarea României, iar nu să punem în pericol existența noastră națională; căci un război civil este nenorocirea cea mai mare.”

Mă tem că dacă s-ar fi așteptat pentru rezolvarea, șchioapă, cum a fost dată chestiunii rurale de Cuza și de Kogălniceanu, ca proprietarii să se convingă „că au alte resurse, mai bune decît exploatarea moșiilor lor prin boieresc, să se moralizeze funcționarii, să se stabilească garanții pentru comerț, să se întemeieze institute de credit” și, mai ales, „să se înfrățească spiritele”, s-ar fi dat vreme și prilej să se mai producă încă cel puțin zece mișcări ca acea a lui Niță Mălăieru, din ce în ce mai violente și mai puternice, adică tocmai războiul civil de care Ion Brătianu se temea că va iz – buhni, rezolvînd atunci chestiunea.

Am reprodus cuvintele de mai sus ale șefului partidului liberal pentru a arata: 1) că ferma voință de a desăvîrși reforma rurală a fost o voință moldovenească și, 2) că ea a pornit de la Cuza și de la Kogălniceanu, personal. [… ]

În curînd însă îi era dat domnului să aducă țării unul din serviciile cele mai strălucite ce a fost vrodată dat unuia din fii săi să-i aducă, prin readucerea în patrimoniul națiunii, în urma secularizării bunurilor mănăstirilor închinate, o foarte însamnată parte din averea țării, alienată încă de veacuri în favoarea unor instituțiuni religioase străine, care, prin abuz, transformase o simplă supunere în drept de proprietate absolută. Această măsură, săvîrșită sub al doilea minister Kogălniceanu, împotriva voinții Porții și împotriva Rusiei care apara cu învierșunare interesele bisericii ortodoxe, este opera lui Cuza și a lui Costache Negri, care au știut să pregătească pe lîngă Franța și Anglia un tărîm prielnic, asigurîndu-ne împotriva primejdiei să fim în urmă siliți a da înapoi și au știut să aleagă cu dibăcie momentul favorabil pentru aducerea la îndeplinire a acestei măsuri. Secularizarea, căreia budgetul acestor țări i-a datorit ieșirea din starea de neagră mizerie în care dusese pănă atunci un trai mizerabil, este un act exclusiv datorit acestor doi mari moldoveni.

Camera, a cărei majoritate aparținea dreptei-dușmane domnului, a votat secularizarea prin aclamațiuni, dar a urmat să se opuie cu cerbicie atît la întinderea sufragiului, cît și la altă reformă a regimului rural decît acea care despoia pe țaranul român de ultimele drepturi de folosință ce-i rămăsese asupra pămîntului ce altădată fusese aproape întreg al lui.

Domnul, din ce în ce mai convins de absoluta necesitate a unei reforme agrare care, îmbunătățind soarta țărănimii, să suprime orice primejdie de răscoală a maselor populare, era împiedecat s-o îndeplinească prin cameră, căci aceasta, precum am arătat, era aleasă aproape exclusiv numai de cătră proprietarii de moșii, opuși atît reformei rurale, cît și oricărei modificări a legii electorale în ființă care ar fi pus capăt monopolului la dreptul de vot de care, aproape singuri foștii privilegiați se bucurau. Se agitase de repețite ori ideea să se obție de la puterile semnatare ale Convenției o modificare a legii electorale în vigoare și este probabil că ea s-ar fi putut obține. Dar aceasta ar fi fost a solicita de la străin o schimbare la alcătuirea noastră constituțională, o atingere la autonomia atît de greu și de recent dobîndite de țară, o încurajare la viitoare amestecuri a străinului în afacerile noastre interne și la alte încălcări de asemne natură. Atît lui Cuza, cît și confidentului și sfetnicului său de căpetenie în toate chestiunile externe, Negri, li era scîrbă de asemene faptă. Nu mai rămînea deci decît o singură soluție, un singur mijloc: lovitura de stat. Vedem ideea ei menționată înainte de 1864, în diferite rînduri, în corespondența între cei doi barbați. Sigur este că Napoleon al III-lea fusese de mult sondat asupra atitudinii sale față de acest proiect și că el nu i se aratase contrar. Am văzut, la Ministerul Afacerilor Străine un dosar din primăvara anului 1864, alcătuit numai din telegrame descifrate între cabinetul domnului și Iancu Alecsandri, fratele poetului, agentul nostru la Paris, în care este exclusiv vorba de necesitatea loviturii de stat. În una din aceste telegrame pornită din cabinetul domnului se găsește întrebarea: „Jusqu’où faut-il aller? Jusqu’à la dissolution de la Chambre ou plus loin? » (Pănă unde trebuie mers? Pănă la dizolvarea Camerei sau mai departe?) Convingerea mea este că opoziția conservatoare, prin atitudinea dîrză și hotărît ostilă adoptată față de domn și de ultimul proiect de lege rurală prezentat de Kogălniceanu, a făcut jocul acestora căci este vederat că situația devenise atît de încordată încît să nu lese lui Cuza alte alternative decît abdicarea sau lovitura de stat.

Într-adevăr, de astă-dată comitetul delegaților camerei admisese, în sfîrșit, principiul împroprietării țaranilor, însă numai pe porțiuni minime de teren, pe acele acordate de Regulamentul Organic palmașilor, adică acelor care nu posedau boi, ci numai o vacă, iar prețul acelui pămînt îl sporea cu 1/3 peste prețul prevăzut de proiectul guvernului. O asemene reducere a pămîntului stăpînit de săteni ar fi ajuns fără îndoială în acel moment pentru a dezlănțui imediat o răscoală obștească, chiar dacă nu ar mai fi fost agravată și de însamnatul spor de preț al pămîntului.

Dar nici macar acest proiect de lege rurală mutilat, admis de comitetul delegaților ei, nu avea camera de gînd să-l voteze; ea era hotărîtă să nu schimbe nimica, să nu deie nimica, ci să răstoarne guvernul pentru ca să trăgăneze astfeli lucrurile, să umilească pe domn și să-l dezguste de putere. Se propuse un vot de blam care fu susținut cu o cumplită violență de membrii cei mai cu vază ai opoziției, sub cuvînt că, prin propunerea acestui proiect de lege și prin publicarea lui în Monitor, înainte ca să fi fost dat în dezbaterile camerei, se ațîțase poftele țaranilor, provocîndu-i la răscoală. Moțiunea de blam a fost votată, ministerul și-a dat demisia, pe care însă domnul nu a primit-o, ci a prorogat camera pănă la 2 mai.

Se vede că, în intervalul de la 15 april, ziua în care a fost prorogată, pînă la 2 mai, cînd s-a întrunit Adunarea din nou, domnul se asigurase de sprijinul lui Napoleon al III-lea și era încredințat că nu va avea nici o greutate din partea străinătății dacă va recurge la o lovitură de stat. Camera întrunindu-se la data fixată, s-a propus o moțiune hotărînd să se lucreze în secțiuni, neputîndu-se avea încredere într-un minister căruia i-a dat un vot de blam. Kogălniceanu, care cetise mesajul, aducînd în discuție legea electorală, prin care se lățea mult exercițiul dreptului de vot, a răspuns că camera avînd a fi dizolvată înainte de 15 august, nu se poate ocupa decît de legea electorală. Camera însă hotărînd urgența asupra moțiunii propuse, Kogălniceanu dădu cetire decretului de dizolvare.

Dar deputații nu părăsiră sala de ședințe, iar Lascar Catargiu, care o prezida, ramase la locul lui redactînd un proces-verbal prin care se expunea chipul în care Adunarea fusese dizolvată. Din ordinul guvernului, un pluton de soldați în arme intră atunci în sala de șădințe și expulză dintr-însa pe deputați. Lascar Catargiu rămînînd la locul său și urmînd să-și redacteze procesul-verbal cu cel mai mare sînge rece, « soldații se urcară la fotoliul prezidențial și, lovindu-l în spinare cu straturile puștilor, îl siliră să plece și el.

În aceeaș zi apărea o proclamație a domnului în care lămurea temeiurile pentru care dizolvase camera:

„Am voit ca clacașii, prin plata muncii lor, să ajungă a stăpîni părticica lor de pămînt în plină proprietate. Cum a răspuns Adunarea la prezentarea proiectului de lege? O știți cu toții. Ea a dat un vot de blam guvernului meu și pentru ce? Pentru că proiectul înfățoșat era o lege de dreptate, era realizarea speranțelor legitime a trei milioane de țarani…”

Chema apoi națiunea să se pronunțe prin plebiscit asupra legii electorale prezentate Adunării, precum și a unei noi constituțiuni, căreia îi dădea numele de Statut dezvoltător al Convențiunii. La vot, din 683 928 voturi exprimate, numai 1307 ar fi subscris: NU.

Ultimul paragraf al Statutului hotăra că: „Pănă la convocarea noii Adunări, decretele domnești date după propunerea Consiliului de Miniștri, și Consiliul de Stat fiind ascultat, vor avea putere de lege”.

Pentru mine nu încape îndoială că, prin legea rurală de la 1864, Cuza a ferit țara de catastrofa unei cumplite răscoale țărănești, care ar fi putut prea bine să aibă drept urmare pieirea României și, în orice caz, ruina ei pe mulți ani. Fără lovitură de stat nu se putea ajunge la nici o îmbunătățire a soartei țaranilor din cauza legii electorale, care alcătuia un monopol al sufragiului tocmai în mîna clasei care poseda cu mult cea mai mare parte a pămîntului celor două Principate. Dar tot atît de mai presus de orice îndoială este faptul că legea rurală a lui Cuza și a lui Kogălniceanu a alcătuit o ireparabilă greșală.

Nu cunoșteau, fiindcă din lipsă de material documentar nu puteau cunoaște, chipul în care se dezvoltase în țările noastre legăturile dintre pămînt, sătean și stăpîn. Cuza nu avea absolut nici o cunoștință despre chipul în care chestiunile de aceeaș natură s-au rezolvat în alte țări, Kogălniceanu cunoștea fără îndoială modul cum se dezlegase raporturile rurale în Austria și în țările Germaniei, singurele în care, pănă atunci, se pusese capăt prin legi legaturilor asămănătoare celor de la noi. Dar Kogălniceanu nu avea cunoștință că la noi întinderile de care țaranul avusese parte la origine se știrbise cumplit chiar pănă și într-o epocă recentă, pe cînd acele întinderi, în Germania și în Austria, rămăsese, îndeobște, aproape aceleași ca în evul mediu. Astfeli că legea rurală a lui Kogălniceanu, adoptînd dispoziția comună a legilor regulînd această materie în Austria și în Germania, a pus și el, precum se procedase în țările sus-numite, țărănimea română în stăpînirea definitivă a întinderilor de care ele se foloseau în momentul reformei. Însă pe cînd în țările suscitate acele întinderi rămăsese neschimbate din evul mediu pănă la reformă, la noi încălcările cele cumplite avusese loc la sfîrșitul veacului al XVIII-lea, la începutul celui al XIX-lea și cea mai cumplită chiar prin legiuirea de la 1830, în ființă la 1864. Aceasta nelăsînd țaranului decît parcele mizerabile, legea rurală a lui Cuza l-a împroprietărit numai pe acele petice.

Cea cu mult mai mare parte îi fusese răpită prin cotropirile succesive, urmate timp de cinci secole, de cătră urmașii acelora care, la origine, nu posedau în acel hotar, în însușire de căpetenii ereditare ale satului, decît o întindere puțin mai mare decît acea a fiecărui sătean, de care mai erau legate cîteva drepturi datorite autorității ce o exercita. [… ]

Capitolul IX. Una din cele de pe urmă curți boierești din Moldova de la a doua jumătate a veacului trecut

Căiuțul era atunci o moșie de 5 800 de fălci, din care proprietatea stăpînea mai puțin de trei sute arabile, vreo două sute și ceva de fînaț, mai ales prin păduri și alte trei sute de pășuni. Aceste, bineînțeles, afară de locurile de hrană ale locuitorilor (cuprinse în întinderea totală de mai sus) și ridicîndu-se la opt sute cincizeci de fălci. O parte din moșie trecea peste Trotuș, la Boiștea unde, pe șirul de dealuri numit al Ciortolomului, moșia poseda trei pănă la patru sute de fălci de pădure de stejar. Pe malul drept al Trotușului se afla restul pădurilor, alcătuind un corp întreg de aproape patru mii de fălci de codru de fag și de brad, în bună parte neatins de topor.

La capătul despre apus al moșiei, pe șesul Trotușului, se afla tîrgușorul Căiuțul, al cărui hrisov de înființare fusese dat de Scarlat Calimah, dar care se născuse numai la sfîrșitul domniei lui Ioniță Sturdza, în urma unui al doilea hrisov, dat de acest domn bunului meu, hatmanului Răducanu Roset. Acest tîrgușor, la așezarea noastră în curtea de la Căiuți, își atinsese punctul culminant de prosperitate. Era alcătuit dintr-o singură stradă de case de vălătuci, locuite, afară de vro trei sau patru, numai de jidovi. Pe lîngă tîrgușor se mai aflau pe moșie următoarele sate: Căiuțul, lipit de tîrgușor, Popenii cu cătunul De La Vale, Blidarii cu cătunul Bîlca, Pralea și, pe malul stîng al Trotușului, Boiștea, poreclită „Boierească” pentru a o deosebi de acea „Răzășească” și de acea numită „a lui Galer”.

Mai posed socoteli de ale Căiuțului din anii 1856, 1857 și 1858 din care reiesă că venitul brut al moșiei se ridica atunci la vro șăpte mii de galbeni sau optzeci și două de mii de franci în aur. Deoarece, pe acea vreme a boierescului, cheltuielile de exploatare erau foarte mici și proprietatea, din pricina micii întinderi a locului de hrană, neavînd la ce să întrebuințeze nici macar boierescul clacar întreg, datorit de cei aproape trei sute de gospodari ai moșiei, încasînd chiar parte dintr-însul în bani, după tariful legiuit, iar simbriile plătite în bani fiind ridicol de mici, rămînea cu bună samă șăptimi din acest venit ca folos curat. Șăpte pănă la opt sute de galbeni de aici proveneau de la naturile tîrgușorului: bezmen sau dare pe stînjănul la fața uliței ocupat de bezmanar, otcup sau acciz asupra vinului și a rachiului consumat în tîrgușor, mungerie sau dare asupra lumînărilor de său desfăcute, și casația, monopolurile facerii pîinii și a tăierii cărnii. Alte venituri vii mai erau acele ale morilor, în număr de șăpte, al viei, proprietății de treizeci de pogoane lucrătoare, al viilor cu embatic, al pivelor, al drîstelor și deosebite alte mărunțișuri. Pămîntul moșiei însă era în multe locuri puțin roditor; o parte însamnată dintr-însul fusese destupat din pădure de tata. Nu încape îndoială că numai cu puțină ordine, dat fiind atît venitul moșiei Mărginenii, de la ținutul Neamțului, a mamei, care se arenda cu trei mii de galbeni sau treizeci și cinci de mii de franci în aur, era ușor, în acea vreme de ieftinătate, să duci nu numai un trai foarte larg și plăcut, dar chiar să pui deoparte sumi frumoase, cu care să se mai cumpere mai tîrziu alte moșii. Dar tata era nu numai cheltuitor și-i plăceau toate lucrurile pe mare, dar era poate și mai lipsit de ordine. Apoi, ca cea mai mare parte din boierii moldoveni care își exploatau înșiși moșiile, cînd sămăna, își croia socotelile pe nădejdea unor recolte totdeauna, nu bune, ci nebune. Și totuș era foarte energic, foarte activ, stătea, vara, mare parte din zi călare și avea oroare de jocul de cărți.

Personalul moșiei era, fără îndoială, mult prea numeros. El se alcătuia din: un vechil, un gramatic, un vatav la Pralea, un vatav peste pluguri, un chelar al moșiei, un vatav peste vite, șăpte feciori boierești, un pristav de pădurari cu doisprezece pădurari, un vier, păzitori permanenți la coșere și la hambar, un meșter fierar neamț, un meșter sfeidecar neamț, mai mulți lemnari și rotari tocmiți cu anul, boari, văcari, păzitori la capre, la oi, la porci și treizeci de argați ținuți în permanență tot anul pentru arătură, destupare de pădure și altele. Repet că lefile acestui personal, după concepțiunile noastre, nu de astăzi, dar chiar după acele de dinainte de război, erau, afară de acele ale vechilului și ale nemților întrebuințați, ridicol de mici, dar totuș, dat fiind numărul lor, se ridicau la multe sute de galbeni, la care venea să se adauge valoarea turnurilor de grîu, de păpușoi, de carne, de brînză și hrana vitelor ce acest personal al moșiei aveau dreptul să le întreție pe cheltuiala tatei.

Cînd am venit să ne așezăm la Căiuți, vechilul moșiei era medelnicerul Manolache Oatu, un fiu de răzăș din satul Stîncășanii, de la ținutul Tutovei, care se afla în serviciul tatei de douăzeci și doi sau douăzeci și trei de ani, începîndu-l în însușire de camardiner, însușire în care cei mai norocoși și mai deștepți din această clasă de oameni începeau să se ridice, ajungînd uneori pînă la cele mai înalte slujbe al statului. Manolache Oatu nu avea și nu avuse niciodată așa de mari ambițiuni. Acest bărbat, mic la stat, slăbănog, smolit la piele, cu favoriți și mustăți cărunte, al cărui singură trăsătură frumoasă erau ochii vii și sclipitori n-a avut niciodată altă ambiție decît acea de a strînge ceva părăluțe care, la bătrînețe, să-l puie în stare să trăiască liniștit și la adăpost de nevoie. Foarte devotat tatei și întregii noastre familii, critica totuș pe cel dintăi fără cruțare, mai ales din pricina inovațiunilor ce le introducea necontenit. Manolache era dușmanul înverșunat al tuturor acestor noutăți și convins ca agricultura moldovenească, așa cum o cunoscuse în satul lui natal și cum o văzuse făcută mai pe urmă de bunul meu și de vechilii lui, era ultimul cuvînt al perfecțiunii și „tot ce se mai iscodea de nemți și de franțuji” niște fleacuri fără de valoare. Mai ales cînd vorbea de mașinile de trier făcea clăbuci la gură. Cunoștea în chip minunat acea veche agricultură moldovenească de primitivi, caracterizată prin denumirea de „coada vacii”. Harnic tare va fi fost el cînd era tînăr, dar, cînd l-am cunoscut eu, nu mai era: înainte de șăpte ceasuri dimineața nu prea se ducea la cîmp și, după-masă, „se lăsa” regulat pînă la toacă. Dar era foarte ordonat, își ținea socotelile în cea mai frumoasă ordine și convingerea mea este că era foarte cinstit, deși s-a pretins că ar fi furat mii de galbeni și ar fi făcut, pe spinarea tatei, o adevărată avere. Săracul! A murit în mizerie.

Deoarece el alcătuia atunci tipul adevărat al mazilului moldovan de atunci, de vrîstă matură, cu cultură rudimentară, dar care fusese în necontenit contact cu oameni mai culți, voi vorbi mai pe larg despre el.

Eu de la început l-am iubit pe „moșu Manolache”, cum eram deprins să-i zic, dar mai ales ceva mai tîrziu, după ce m-am mai ridicat și mi s-a mai format mintea, fiindcă era patriot mare și-mi vorbea necontenit de Ștefan cel Mare și de izbînzile lui. Și cu ce însuflețire!

Îi plăcea mult miliția moldovenească, o găsea frumoasă și era convins că este vitează, dar un lucru îl supăra foarte: faptul că muzica ei cînta cîntece străine: niște „fleacuri de marșuri nemțești” care n-aveau cum să însuflețească pe oșteni. Ar fi vrut să cînte numai doine. „Cîntînd doine”, zicea el, „se aruncau vitejii lui Ștefan cel Mare la năvală, numai ele sunt în stare să stîrnească dorul de voinicie în oștenii moldoveni”. [… ]

Cunoștințele lui asupra istoriei Moldovei le căpătase Manolache Oatu în Istoria Moldovei pe 500 de ani, a postelnicului Manolache Drăghici, pe care o poseda și din care știa unele părți pe de rost. Apoi se mai găseau la el niște călindare cu nuvele de ale lui Gheorghe Asache, Costache Negruzzi și a altora. În adevărul frumoasei nuvele prin care Costache Negruzzi povestește pe cît de eroică, dar pe atît de închipuită apărare împotriva oștirii lui Sobieski, a Cetății Neamțului, de cătră o mînă de șăseprezece plăieși moldoveni, avea o credință de stîncă, pe care, dealtmintrelea, mi-o în – culcase și mie; o știa pe de rost și de atîtea ori mi-a povestit-o, încît o învațasem și eu tot așa de bine. Mai era un lucru care mă năcăja rău în Manolache Oatu și acesta era faptul că nu voia să fie roman de viță, ci dac. Și tata mă învățase că romanii, după ce înfrînsese pe daci, îi tăiase absolut pe toți, nemailăsînd nici macar unul de sămînță. Cu toate că Manolache avea Istoria Moldovei a lui Drăghici, tot mai mare nădejde aveam în știința tatei, care fusese la Universitatea din München, despre care ni povestea istorii atît de minunate. Apoi auzisem atîtea despre romani, încît, fără a-mi da bine samă ce fusese ei, îmi plăcea mai bine să fiu neam de roman decît neam de dac.

— Moșu Manolache, crede-mă, îi ziceam, între un roman și un dac este aceeași deosebire ca între un moldovan și un țigan.

Dar Manolache de feli nu se lăsa convins și susținea cu încăpățînare că într-însul nu este nici picătură de sînge roman, numai sînge dac, fără amestec. El, în copilăria lui, învățase ceva carte grecească, era în stare să mai rupă binișor grecește și la bătrînețe, dar nu putea suferi pe greci, pentru care avea un dispreț nemărginit. Știa o mulțime de fapte spre rușinea sau defaimarea acestui neam, unele din care le-am auzit povestite de oameni de samă, iar altele se găseau reproduse în acte.

Fiind în slujba tatei, membru de samă al partidului Unirii, Manolache Oatu n-avea cum să nu fie unionist și era deci agent zelos al Unirii, predicînd-o ori pe unde călca. Dar bănuiesc că, în fundul inimei, era separatist, căci numai în bine nu vorbea de frații noștri de peste Milcov, și, de cîte ori era sigur că tata nu-l aude sau nu se va găsi cine să-l denunțe, zicea că oameni proști ca boierii mari moldoveni el n-a mai văzut. Și cînd îl întrebai pentru ce, cînd îl mînca limba mai tare, răspundea că numai niște proști pot să deie de bunăvoie, pe mîna unor străini mai numeroși decît ei, puterea ce o dețin, că muntenii, fiind mai mulți la număr decît noi, o vor stăpîni totdeauna ei, că, prin urmare, toate slujbele, cele mari și cele mai multe din cele mici, le vor lua ei, pentru dînșii, lăsîndu-ni nouă numai „ciurucul”, că au să mute scaunul domniei la București, pentru ca să fie și mai între ei și pentru ca casele lor de acolo să capete și mai mare preț iar ale boierilor noștri din Ieși să nu mai facă nici a treia parte din ce făceau pînă acuma. Și, cînd cele prezise de el au început să se adeverească și să se înfăptuiască, era foarte mîndru de prevederea de care dăduse dovezi. Nu mai vorbesc de cele ce le povestea despre fanfaronada munteanului, despre lauda lui despre sine, despre limba lui „întocmai ca a țiganilor șatrași de la noi” și despre pielea lor smolită ca acea a neamului țigănesc. Manolache era, precum se vede, un conservator înfocat.

Îmi mai era drag fiindcă era vînător pătimaș și trăgător cu pușca bun și-mi făgăduise că el are să mă ducă pentru întăia oară la vînătoare de urși, ceea ce s-a și întîmplat. Apoi nimene nu știa atît de multe povestiri ca el despre bunul meu, hatmanul, pe care îl slujise înainte de a fi luat de la el de tata. Avea un adevărat cult pentru memoria bă – trînului, povestea feli de feli de isprăvi vînătorești ale lui și nu se sătura să laude chipul minunat în care trăgea cu pușca sau cu pistolul și mînuia sabia, fiind în această privință fără păreche în țară. Istorisea, între altele, ceea ce mi-au confirmat și tata și moșii mei, că hatmanul așeza pe două pahare de apă, pline ochi, un chibrit și apoi, dintr-o lovitură a săbiei lui celei turcești, ce o posedă și astăzi fiul meu Radu, tăia acel chibrit în două, fără ca măcar o picătură de apă din cele două pahare să nu se verse. Apoi, cum punea pe masă o perină mare, plină cu puf de gîscă, pe care iar, dintr-o singură lovitură, o tăia drept în două, fără ca să iasă măcar un singur fir de puf din cele două jumătăți de perină. Și cum rîdea moșneagul de tata și de moșu Alecu, întorși de la München, care, de cîte ori se încercau să facă aceleași isprăvi, aruncau paharele jos, stropind odaia cu apă sau o umpleau de puf.

Manolache Oatu era căsătorit cu o foastă domnișoară de onoare a bunicii, numită Zoița, care se zicea că fusese deosebit de frumoasă în tinerețe și deosebit de harnică, dar pe care eu am cunoscut-o cît un poloboc și bolnavă de idropizie, nemișcîndu-se de pe patul pe care șădea toată ziua împletind colțuni. Era însă o gospodină minunată care, chiar de pe pat, își ocîrmuia casa bine și curat.

Trebuie să zic, spre lauda lui Manolache Oatu, că căsnicia lui ar fi putut sluji multora de model. Cu toate că soția îi era de ani de zile în această stare, încă de pe cînd administra moșia Costulenii, de lîngă Ieși, a Mitropoliei, care o ținuse în arendă moșu-meu Lascar, niciodată n-am auzit ca el să fi comis vrun act de necredință cătră mama Zoița și cu bună samă că, dacă asemene acte ar fi avut ființă, mi s-ar fi povestit mai pe urmă de țărani, de slugile vechi, de țigani sau de jidovii din tîrg.

Apoi trebuie să mai adaug că niciodată, în cei zece sau doisprezece ani în care l-am frecventat, nu i-a scăpat față de mine nici un cuvînt ce un copil nu trebuia să-l audă, dealtmintrelea pot să zic acelaș lucru de toate slugile din copilăria mea, fie moldoveni, fie țigani: acest respect al copiilor stăpînului era răspîndit la noi pretutindeni, cum nu l-am găsit răspîndit în alte țări.

Manolache Oatu șădea în penultima casă din partea stîngă a tîrgușorului Căiuți, o casă ce se închiria de la nu mai știu ce evreu pentru trebuința vechilului nostru. Aveam voie să merg la dînsul și să stau acolo între ceasurile meselor și a lecțiilor. Și pentru ca să merg la el, treceam prin grădină, în care se deschidea o portiță ducînd în ograda vechilului. Insă în acea ogradă era o primejdie vajnică care, în primii ani, de repețite ori m-a împiedecat să-i fac vizită. Acea primejdie era un cumplit gînsac, mare și iute la mînie, care, îndată ce mă zărea intrînd în ogradă, dădea asalt la pulpele mele și, chiar, de vro două ori, le-a dezmierdat cu dinții în chip neplăcut. Pentru a nu mă expune altor atingeri de acelaș feli, mă obișnuisem, îndată cum deschideam portița, să încep a striga:

— Mîțule! Mîțule! Vină de închide gînsacu! Și strigam pînă cînd venea Mîțu, un băiet de țigancă, cu păr creț de culoarea fuiorului de cînepă, cu pistrui pe obrazul alb și rumăn care, după cum am aflat mai tîrziu, trecea drept fiul lui Mokrenski, fostul vechil polon al tatei, cu o țigancă frumoasă numită Ileana Vișinoaia, care acum, îmbătrînită, era slugă la Manolache Oatu, iar Mîțu, atunci băiet de doisprezece sau treisprezece ani, dădea ajutor la toate cîte trebuiau în casa vechilului.

În locuința lui Manolache erau cinci odăi care puteau servi de tip de locuință de mazil, de răzăș cuprins sau chiar de boieranaș mai sărăcuț de pe acea vreme. Intrai printr-o odaie mare servind de antret, în care nu era decît un pat mare moldovenesc, o masă și o ladă. De aici dădeai într-o odaie mult mai mică, avînd o dublă fereastră despre miazănoapte și în care se afla, în fund, în păretele opus fereștei, un pat moldovenesc cu zestrea lui obișnuită, o masă dinaintea fereștii și, la ceilalți doi păreți, cîte un sipet mare deasupra cărora erau așezate mai multe blăni, mantale de șaiac și de aba, cojocele și cojoace, precum și cergi. Jos și la păreți erau scoarțe de un desemn vechi, cum nu se mai văd acuma. În acea odaie n-am văzut niciodată șăzînd pe nimene. Mi s-a spus însă că se adăposteau într-însa musafiri mai de rînd, cînd nu era chip să poată fi găzduiți la curte. Această încăpere era despărțită printr-un coridor îngust, ale cărui capete duceau, unul în ogradă și celălalt în ulița tîrgușorului, de odaia în care trăiau moșu Manolache și mama Zoița. O odaie mare, luminoasă, căci avea trei ferești, una în păretele despre răsărit, la care era așezat lungul pat pe care dormeau, unul la un capăt, celălalt la cel opus, cei doi bătrîni. Saltelele lor nu se atingeau ci, între ele, rămînea un loc gol, peste care se întindea numai mindirul, deasupra căruia era așezată măsuța rotundă pe care își lua masa. În păretele despre miazăzi, dînd deasupra uliții tîrgușorului, erau două ferești și, între ele, o masă, pe care se vedeau două sfeșnice de argint, o oglindă îmbrăcată cu argint, cum se găseau atunci de acest feli, pretutindeni, și deosebite lucruri, menite să ție loc de bibelouri. La păretele din fund era o ladă mare, acoperită cu feli de feli de învălișuri și de haine, iar la păretele despre apus era altă ladă mare și lungă, iar deasupra ei, prinse în părete, armele lui moșu Manolache: două puști cu cîte două țevi, foarte bune, semnate Lepage, un tromblon, mai lat la gură decît la fund, cu cremene, două părechi de pistoale, una cu cremene și alta cu petițe, și o sabie în teacă de piele. Bineînțeles că icoana ferecată cu argint a Maicii Domnului, cu două alte iconițe mai mici, dinaintea cărora ardea veșnic o candelă de argint, nu lipseau din părete. Perdelele și îmbrăcămintea patului erau de cit înflorit.

Nu mai am nevoie să spun că Manolache Oatu era creștin bun și evlavios care, Doamne ferește, n-ar fi mîncat carne în vrun post, nu ar fi rămas nespovăduit de Paști și de Crăciun sau ar fi lipsit de la biserică în fiecare sărbătoare ceva mai de samă. Deplîngea amar cum părinții noștri neglijau în chip atît de cumplit instrucția noastră. Dădea, în această privință, toată vina pe bunica, lăudînd evlavia hatmanului și acea a lui „vodă”.

Cu țăranii era foarte uman, de bici și de vergi, de care se făcea atunci un așa de mare abuz; deși știa că tata nu era tocmai dușmanul lor dacă se uza de ele cu măsură, nu abuza deloc și socotea pe oameni drept. După plecarea și moartea lui, țăranii mi-au zis că vechil drept ca Manolache Oatu nu au mai avut. Bineînțeles că el, făcut medelnicer, prin stăruința tatei, încă din întăii ani ai lui Mihai Sturdza, avea drept, după codul cuviinților atunci în uz, la apelațiunea de „cucoane” și soția lui la acea de „cucoană” și că acel țigan, țăran, om de treapta lui sau funcționăraș care nu i-ar fi dat această calificație s-ar fi expus la o frumoasă distribuție de luminări, cruci, dumnezei, bunici, mame ș. a. Manolache Oatu niciodată n-a voit să învețe literile latine și n-a fost niciodată în stare să cetească macar un cuvînt din vro carte scrisă cu aceste caractere care au devenit de uz obștesc la începutul anului 1860.

Nedespărțit de Manolache Oatu, în mintea mea, este gramaticul moșiei, Todirică Calvînu, care avea în tîrg casă și nevastă oacheșă și frumușică, dar lucra ziua în cănțelaria moșiei, o odaie mare din casa unde șădea Manolache Oatu, în care intrai direct din ulița tîrgului.

Îmi aduc aminte de cel mai bătrîn din feciorii noștri boierești, de moșu Ion a Irinei, care slujise pe bunul meu. Povestea între altele cum fusese trimes, cu doi ani înaintea volintirilor (deci pe la 1819), de vechilul de atunci al moșiei, calare, la Bohotin, ca să ducă hatmanului veniturile moșiei strînse pe un an și cum, la sosire, l-au învățat cei trei gramatici ce erau în cănțăleria de acolo să zică boierului, cînd va vorbi cu el: „Părinte hatmane!”

Și mai povestea cum cei trei gramatici s-au încurcat în socoteli și n-au putut să socotească cîți galbeni făceau iermelicii și rubielele ce le adusese, pănă ce el, Ion a Irinei, „căruia numai atunci îi ieșise bine barba și-i erau dragi bietele copile”, socoteala pe care acei netrebnici nu puteau s-o facă pe hîrtie. Și hatmanul le-a strigat cu dispreț:

— Păcătoșilor! nu vă este rușine ca unul de la capre să vă facă socotelile!

Moșu Ion a Irinei era tipul cel mai minunat al țaranului moldovan cum era acesta pe la mijlocul veacului trecut, bineînțeles a acelui de treabă, cum dealtmintrelea erau cei mai mulți. Om într-adevăr cu frica lui Dumnezeu și cu grija de pacat, blînd, bun la inimă, de o cinste absolut fără prihană, dușman neîmpacat al minciunii, al prefacerii, al șiretlicului, al oricărui vicleșug. Era vesel, glumeț, deștept, harnic, priceput (pe cît îl ducea mintea) la treburile pămîntului și a vitelor, cu durere pentru lucrul stăpînului pe care îl slujea și bărbat fără de frică. Îi plăcea mult vînatul, la care era cu noroc, deși trăgător prost, și împușcase mai mulți urși. Tatei îi era foarte drag. Îmi aduc aminte cum, puțină vreme după așazarea noastră la Căiuți, Ion a Irinei îmbolnăvindu-se, tata și mama mergeau în fiecare zi cu trăsura la Blidari, satul unde trăia Ion, ca să-l vadă, aducîndu-i vin vechi și feli de feli de alte proviziuni. Pe doftorul Saros, de la Tîrgul-Ocnei, îl aduceau pentru dînsul la două zile. Și mare bucurie avut-am cu toții, cînd, în sfîrșit, într-o după-amiază, cînd venisem și eu la dînsul cu părinții mei, ni-a ieșit uncheșul înainte, la poarta lui.

Dealtmintrelea, relațiunile între tata și între țarani erau cît se poate de bune. El era un barbat de o violență cumplită și, cum am mai aratat, deloc nu era adversar al bătăii, dar mai întîi iubea țaranul și, în al doilea rînd, era prea puțin în contact cu el pentru ca să aibă prilej să se supere des pe dînsul. Ei erau pe atunci foarte supuși și se achitau fără nici o împotrivire de datoriile ce li erau impuse de obicei și de legi. Tata avea de intervenit numai în cazuri de furt sau de nesupunere vădită, care se întîmplau foarte rar, poate o dată sau de două ori pe an, și nu în toți anii. Nu li cerea niciodată să lucreze sau să plătească mai mult decît se cuvinea. Apoi, era foarte darnic și ierta multe datorii. De cîte ori un țaran era bolnav, mama, care se pricepea foarte bine în căutarea bolilor, îi trimitea doftorii, de care avea totdeauna o mare proviziune, și nu arareori mergea singură să viziteze bolnavii. De cîte ori era necesar, cînd se ivea un caz putînd deveni grav, se trimetea după medic, la Tîrgul – Ocnei: medicamentele se plăteau totdeauna de la curte.

Cu toată lipsa de evlavie a familiei, datorită mai ales influenței bunicii și pănă într-un oareșcare punct, ideilor filozofice ale mamei, la sărbătorile cele mari mergeam la biserica de la Popeni și, acolo, găseam strînși toți țaranii din Popeni sau Blidari, cărora, după liturghie, tata li ținea o cuvîntare, la sfîrșitul căreia li făcea o generoasă distribuție de vin.

Biserica Popenilor este așazată deasupra priporului care, din pîrăul Popenilor (Căiuțul Mare) suie la dealul Rateșului. Pozițiunea acelei bisericuți de lemn, acoperită cu șîndrilă, este cît se poate de romantică și a încîntat toate firile artistice care au trecut pe dinaintea ei. Hramul ei este la Sfîntul Gheorghe și la dînsa veneau la liturghie țaranii din satele gemene Popenii și Blidarii. Nu departe de dînsa, pe drumul mare de atunci, care trecea pe platoul Rateșului, nu pe șăs ca acuma, se afla un rateș de vălătuci și de cărămidă, clădit în a doua jumatate a veacului al optsprezecelea de străbunicul meu, Lascarache Roset. Aici, în ziua de Sfîntul Gheorghe, se strîngeau după slujba de la biserică, la hram, nu numai Popenii și Blidarii, dar mulți oameni din celelalte sate, nu numai de pe moșie, dar și de pe împrejur. Totdeauna, în acea zi, după dejunul nostru, tata, mama și eu pe capră, lîngă vezeteu, ne duceam la Rateș și îndată mulțimea strînsă acolo încunjura trăsura, cu capetele descoperite și cu strigăte de:

— Să trăiți!

Tata își scotea și el pălăria și li zicea:

— Bine v-am găsit! Să trăiți și voi cu nevestele și copiii voștri! Dar puneți pălăriile în cap!

Țaranii se acopereau și începea atunci o serie de cuvîntări din partea obștei adunate, tata răspunzînd la fiecare din ele. Cu acest prilej se vorbea de multe interese reciproce și țaranii aduceau la cunoștința tatei dorințele lor, care de obicei se satisfăceau cel puțin în mare parte. Apoi aduceau un miel frumos, tata li dăruia în schimb un boloboc de vin, și pe urmă noi plecam, țăranii strigînd din nou:

— Să trăiți! și ridicînd pălăriile, tata ridicînd și el pe a lui și eu făcînd la feli.

O sărbătoare mult așteptată de noi, copiii, era Sfîntul Vasile, cînd ni se făceau cadouri, nu se introdusese încă moda copacilor de Crăciun, căci numărul guvernantelor engleze și germane, care au introdus acest obicei la noi, era încă mic de tot pe atunci și cu totul copleșit de acel al francezelor, în a căror țară nu se introdusese încă decît în chip excepțional.

Sfîntul Vasile mai era așteptat cu nerăbdare și de întreaga mulțime a slugilor, atît a acelor ale casei cît și a acelor ale moșiei. În ajun, sara, venea Manolache Oatu cu un lung izvod al tuturor slugilor, alcătuit la cănțălărie, pe care era trecută, în dreptul numelui fiecăruia, suma ce i se dăduse în anul precedent, pe care tata îl revizuia, făcînd îndreptări, aproape întotdeauna în plus; Manolache avea grijă să nu-și puie numele pe acea listă și, totdeauna, tata adăugea numele lui și cifra sumii ce i-o destina, pe care Manolache totdeauna se făcea că o găsește prea mare și săruta mîna tatei, apoi primea de Ja el, în galbeni, totalul acestor daruri spre a le distribui.

Totodată se auzeau afară pocnituri de bici, sunetele buhaiului, clopotele și deosebitelor bresle: argați de la grădină, argați ai moșiei, vezetei, feciori boierești și pădurari (aceștia întruniți într-o singură breaslă), care făceau rînd pe rînd cîte o stațiune la fiecare din intrările casei. Suma dată de obicei era egală cu o lună din simbria fiecărei slugi și alcătuia un total destul de samandicos. Și nu mică era a doua zi munca lui Manolache și a gramaticului, căci marea majoritate a bacșișurilor parțiale era mai mică de un galben și trebuia să schimbi numărul de galbeni trebuitor pentru a da fiecăruia bacșișul lui în parte în marunțuș, muncă ce, numai ușoară nu era, căci galbenii se schimbau, România neavînd pe atunci moneda ei, în următoarele monede: sfanți austriaci de 2 lei 20 parale, fifirigi auscriaci de 15 parale și gologani de aramă, tot austriaci, de cinci și zece parale, atît de șterși încît îi puteai deosebi numai prin faptul că cei dintăi erau ceva mai mici decît ceilalți, carboave rusești de 12 lei, sferturi de carboave de 25 de copeici, sorocoveți rusești de 20 copeici, valorînd 2 lei 16 parale, piese rusești de 15 și 10 copeici valorînd respectiv 1 leu 23 și 1 leu și 8 parale, iermelici turcești de 14 lei și monede tot turcești de 4 lei și de 3 lei și 20 parale galbăn, nu era lucru ușor și, la aceasta trebuie să mai adaugi că galbenul valora după cursul pieței. Zău că socoteala schimbului unui de la Ieși și din toată Moldova afară de Galați 37 de lei, iar cursul Galațului era de 45 de lei și acel al Visteriei (Ministerul de Finanțe) de 32 de lei, leul vechi de 40 parale din Moldova afară de Galați valorînd 32 de bani de dinainte de război.

Buba cea mare a economiei noastre era însă chipul ținerii curții propriu-zise. Iaca personalul de serviciu ce-l întreținea tata: 1 vatav de ogradă, serdarul Neculai Lefter, fostul său camardiner, timp de mai mulți ani; 1 cămărășiță serdăreasa Elenco Lefter, soția lui Neculai; 1 sofragiu, 1 camardiner al tatei, 1 al treilea fecior, doi băieți la bufet, 2 bucatari pentru masa boierească și 1 pentru cea a slugilor cu 2 și uneori 3 ajutori; 1 cameristă a mamei, 1 țigancă care avea grija albiturilor tatei și a casei, camerista surorilor mele, 3 sau 4 fete în casă, 1 chelar, 1 pitar neamț și 1 ajutor pitar, 3 vezetei, 1 surugiu, 2 rîndași la grajd (o bucată de vreme am mai avut și un stallmaistru prusian), 1 pușcaș însărcinat să aprovizioneze masa boierească cu vînat, 1 grădinar (neamț sau francez) și 12 argați grădinari, 4 spălătorițe și o găinăriță. Și sînt sigur că, pe lîngă aceste 46 sau 47 de ființe omenești adunate pentru a ne servi, plus mance și dadace, memoriei mele cu bună samă să-i mai scape vro cîteva. Și unele din aceste slugi erau căsătorite și aveau pe lîngă dînsele familie care și ele erau hrănite la curte.

Și acuma, după trecere de șăsezeci de ani, mai păstrez dinaintea ochilor icoana lungii mese a „slugilor de sus”, întinsă vara sub cireșul urieș ce se afla din dosul noii bucătării, cu Neculai Lefter în cap, avînd în mîna dreaptă pe soția lui, iar în acea stîngă pe camerista străină a mamei. Și mai puțin de două feliuri și fructe nu se servea niciodată la acea masă.

Își poate face cineva idee de cheltuiala ce o cerea ținerea unui asemenea personal cînd voi arăta că, în vara anului 1868, în care n-au fost deloc cheltuieli extraordinare, treceau numai pentru masa noastră și a slugilor hrănite la curte, după cum reiesă dintr-o socoteală ce o păstrez, cîte 40 de ocă moldovenști (ceea ce face 50 de kilograme) de carne de vacă pe zi, bineînțeles afară de carnea de miel, de porc, de vițel și de paseri. S-înțelege că în acest caz, pe lîngă o cumplită risipă, mai era și o vederată furătură combinată între jidovul arendaș al iraturilor tîrgului, printre care intra, cum am văzut, și căsăpie, cu vatavul de ogradă, Neculai Lefter.

Acesta, precum am mai arătat, fusese, ani îndelungați, camardinerul tatei în timpul văduviei sale și-l însoțise în surgun la Constantinopol și la Brussa. Tata avea o slăbiciune pentru el deși știa că-i lung la mînă și „nu duce la ureche”. Mama spunea că, după cît s-a spus, favoarea de care se bucura Neculai Lefter la tata era datorită faptului că-i servise altădată de „curier de dragoste”. Și numai fizicul unui Leporello nu-l avea vatavul nostru de ogradă: era de statură înaltă, spătos, foarte pîntecos, stricat de varsat și avea o față de bețiv, apoi mai era foarte prost. Tata îi obținuse de la Ghica-vodă un decret de serdar, singurul ce-l solicitase vrodată de la socru-său, și acest fapt lasa nemîngîieți pe Manolache Oatu și pe vatavul Iancu Popovici de la Pralea, care erau numai medelniceri, deși nu se născuse birnici de rînd ca Neculai Lefter. Acesta era, dealtmintrelea, devotat tatei și nu critica într-însul decît cumplita lui iuțală și „prostul obicei ce-l avea de a-și aduce aminte, chiar după douăzeci de ani, de orice lucru al său”. În fond, fostul camardiner avea o mare admirație pentru stăpînu-său. Fiind fricos ca un iepure (dar brutal cu inferiorii lui), admira mult bărbăția tatei și avînd o idee mai mult decît confuză despre al meu și al tau, istorisea cu vederată mierare fapte despre incoruptibilitatea tatei ca judecător și ca ministru, neascunzîn – du-și însă părerea de rău că nu fusese ca alți boieri mari, pentru ca să se fi putut pricopsi și face om și el, Neculai Lefter, ca alți camardineri ai altor înalți diregători, care au ajuns la avere, pe cînd el a rămas sar ac lipit pămîntului. Cred că dacă, din firea lui, Neculai era aplicat spre furături, îl mai împingea la aceasta și nevasta lui, cucoana Elenco, în care se adunase o adevarată sindrofie de vițiuri. Această păreche avea cu dînsa o fată de douăzeci de ani trecuți, duduca Marghiolița, un adevarat monstru, înalt și pîntecos ca tată-său, înzestrată cu moravuri deplorabile, și un fiu trecut de adolescență, coconul Iorgu, care își însușise toate calitățile răle ale amînduror părinților. Bineînțeles că aceste două odrasle își găseau toată întreținerea la noi.

Pe la 1860 se înființase un post de comisar de poliție al tîrgușorului în care tata făcuse să fie numit Neculai Lefter. Acesta își făcuse îndată o uniformă de comisar: mondir de postav albastru cu reversuri roșii imitînd blana și șnururi de fir de argint, pantaloni asemene de postav albastru, cu două largi lampasuri roșii, cum le poartă astăzi la noi generalii, și șapcă de postav tot albastru, cu cozoroc de piele de glanț și vipușcă roșie largă. Apoi mai era încins cu o sabie de cavalerie rusască, a tatei, al cărui mîner era aparat de o gardă urieșă de oțel cu a jururi. Am auzit pe jîdovii din tîrg lăudîndu-se mai pe urmnă că de la ei a strîns Neculai Lefter banii cu care și-a făcut uniforma. Numai punerea în vigoare a legii comunale a pus capăt cabazlîcului ce-l alcătuia acest comisariat.

De la mutarea noastră la țară feciorii din casă nu mai purtau livrele, aceste, multe la număr și de forme diverse, erau strînse în pod. Cînd erau musafiri în casă, Neculai Lefter, sofragiul și camardinerul tatei purtau frace, de obicei însă erau îmbrăcați în haine de aceeași formă ca stăpînii și musafirii, foarte adesa în haine lepadate de stăpîni, însă nu de a tatei, căci el avea niște forme de îmbrăcăminte speciale, datînd din domnia lui Mihai Strudza. Îndeobște îmbrăcămintea slugilor lasa, la țară, mult de dorit pretutindeni, acea a femeilor fiind și mai dizgrațioasă și mai neîngrijită decît a barbaților, iar acea a slugilor de jos se mărginea la izmenele și cămeșa națională.

Tata avea pasiunea cailor și a trăsurilor: într-o vreme am avut douăzeci și opt de cai în grajdi și vro cincisprezece trăsuri pe arcuri în șură. Recolta de orz și de ovăz a moșiei nu ajungea niciodată pentru hrana cailor noștri și a tainului vechilului și a vatavului de la Pralea. Și moșu-meu Lascar veșnic rîdea de caii noștri pe care îi privea ca pe niște gloabe. Tata îi cumpăra de la iarmaroc, iar moșu Lascar avea herghelia lui, din care scotea niște cai minunați, cu mult sînge arăbesc într-înșii.

Dealtmintrelea, cu toată mulțimea slugilor și îmbielșugarea traiului, eram departe de a ne bucura de un confort adevarat, astfeli cum este înțeles în Apus și cum l-am găsit pe urmă și în unele case de la noi. Casa era foarte mare, dar rău distribuită și incomodă, atenansele departe de dînsa: bucătăria, în vremea sosirii noastre de la Pralea, se afla și a ramas încă, șăpte sau opt ani, peste drum de strada tîrgului care alcătuia șleacul mare între granița ungurească și Galațul. Și pănă după anul 1870, acea stradă pe vreme de ploaie se schimba într-un adevarat rîu de glod, pănă la genunchi, prin care slugile care aduceau blidele cu mîncări pentru masa noastră trebuiau să străbată, iar iarna, pe un ghețuș cumplit sau pe troian pănă la brîu și pe viscol. Apoi vă închipuiți ce grea era supravegherea bucătăriei în asemenea condițiuni. Tot peste drum de șleahul cel mare erau grajdiul și șura cu trăsurile, ceea ce dădea loc la aceleași greutăți de supraveghere. Apoi curtea propriu-zisă, marea clădire în care locuiam, nu conținea decît prea puține adăposturi pentru slugi; cele multe din ele erau adăpostite în niște clădiri, tot din tîrg, clădite de tata sau închiriere de la jîdovii din tîrg.

Dar nimică nu dă atît de bine o idee despre puțina înțelegere a ideii de confort, de cîștig de timp și de economie de personal ca faptul că pănă după moartea tatei și cît a mai stat mama la Căiuți, nu au fost clopote pentru chemarea slugilor. Dacă aveai nevoie de vro slugă, trebuia să ieși în coridor și s-o strigi cu gura sau să bați în palme: ultimul din aceste două procedee era cel mai uzitat, atît la noi cît și în foarte număroasele case care nu adoptase încă clopotele. Luxul din cele multe așăzări boierești de la țară era un lux semibarbar.

Modul de trai de la Căiuți, pe lîngă că era semibarbar, mai era pe cît de nemăsurat pe atît de dezordonat și nu putea să ducă, cum a și dus, decît la ruină. Alt element care a contribuit mult la acest de pe urmă rezultat și care va fi descris mai pe larg în capitolul viitor a fost alcătuit de cheltuielile exagerate pentru instrucția și creșterea noastră, despre care voi vorbi în capitolul următor și care în nici un punct de privire nu și-au atins scopul, deși fiind făcute cu cea mai mare dragoste și generozitate, dar în chip foarte puțin priceput.

Ospitalitatea casei noastre era bine cunoscută în toată țara, rar eram fără musafiri: rude, prieteni și cunoscuți care se anunțase și erau așteptați, sau alții necunoscuți și, prin urmare, neașteptați. Pe acea vreme mai era obiceiul ca drumețul să mîie la curtea lîngă care îl prindea noaptea. Căiuțul, fiind tîrgușor, avea vreo două sau trei hanuri evreiești, la care trăgeau unii drumeți care nu cunoșteau pe tata sau erau oameni ale căror creștere și obiceiuri i-ar fi făcut să nu se simtă la îndemînă în casa și la masa noastră. Dar tata cunoștea și era cunoscut de aproape întreaga Moldovă de atunci și numărul trecătorilor, din toate stările sociale, care se foloseau de găzduirea noastră era foarte mare.

Îmi aduc aminte cum, într-o zi din toiul iernei 1868, pe un troian cumplit, pe cînd mă aflam, după dejun, în biuroul tatei, aud zurgălăi și pocnete de bici și văd intrînd pe poarta o sanie cu patru cai de poștă, iar într-însa o ființă măruntă, ascunsă în blănuri, care șădea zgribulită. Sania trage la scara cea mare și Neculai Lefter iesă din casă, ajută pe ocupantul săniei s-o părăsască și să urce scara, mai mult purtîndu-l în brațe. În sfîrșit, ușa biuroului se deschide și Neculai împinge spre sobă mica ființă. Aceasta, punînd ochii pe tata, care-și fuma ciubucul întins pe divan, își scoate căciula urieșă care-i acoperea capul, zicînd:

— Bonjour, Monsieur, je viens de Marseille et je vais a Paris. (Bună ziua, domnule, vin de la Marsilia și merg la Paris.)

Această frază era atît de neașteptată, înfățoșarea străinului diminutiv atît de ridicolă, încît tata răspunse:

— Bon voyage, Monsieur. (Călătorie bună, domnule.)

Dar dîndu-și îndată sama de caracterul puțin ospitalier al acestor cuvinte, adause:

— Mais en attendant veuillez considérer ma maison comme étant tout à votre disposition. (Dar deocamdată, binevoiți a considera casa mea ca fiind cu totul la dispozițiunea domniei-voastre.)

Numai după mai multe pahare de ceai cu rhum bietul francez fu în stare să-și decline numele și calitățile precum și motivele călătoriei. Se numea Comte și era un comerciant de samă din Paris și vîrîse capitaluri însamnate într-o societate de petrol care, de vro trei ani, făcea explorări după zăcăminte de petrol împrejurul Tîrgului-Ocnei. Cu direcția acestor explorări era însărcinat un inginer de mine francez, numit domnul de Lalande, un om cît se poate de plăcut și binecrescut, pe care îl cunoșteam foarte bine și îl aveam adesa în vizită la noi, dar care nu izbutise să găsească petrol deși se cheltuise cu forajurile o mulțime de bani. Acționarii societății, în fața unor repețite cereri de fonduri pentru urmarea explorărilor, delegase pe d. Comte pentru a-și da samă la fața locului de starea afacerii. Afacerea stătea prost, Lalande, deși inginer de mine de la școala din Paris și fost director a mai multor întreprinderi miniere în colonii, despre care știa să povestească lucruri prea interesante, căutase petrol acolo unde nu era sau unde se găseau numai cîtimi neînsemnate. Afacerea a fost în urmă lichidată cu mare pagubă pentru acționari, dar noi am petrecut o serată din cele mai plăcute cu d. Comte, care s-a aratat un causeur cît se poate de fin, de interesant, de bine informat și de binecrescut. De atunci nu am mai văzut, nici nu am mai auzit ceva despre el, lucru ce se întîmpla des cu musafirii noștri ocazionali.

Dar nu toți oaspeții erau așa plăcuți ca Comte, deși el a fost departe de a fi unicul de feliul lui. Voi vorbi acuma de un caz cu totul de altă natură.

După războiul de la 1828—1829, se stabilise în Ieși un tînăr farmacist al armatei rusești, suedez din Finlanda, numit Tornborg; deschisese în Ieși o farmacie care nu întîr – ziese să devie cea mai bună și cea mai cercetată din oraș și se căsătorise cu fata unui neamț, om de treabă și cu stare, așazat în Moldova de ani îndelungați. Tornborg era foarte deștept și se bucura de o cultură destul de frumoasă. A făcut cunoștință cu tata și cu moșii mei la întoarcerea lor din străinatate. Nu trecu însă mult și ei constatară că suedezul era un crai fără de scrupule care mînca cu lingura averea lui și a nevestei și-i exploata pe cît putea. Împotriva acestei exploatări au știut să se păzască și el nu a mai avut de la ei decît foloasele ce voiau să i le deie, mai cu samă produse de tot soiul de la țară, dar deoarece făceau haz de el căci era plin de duh și de entrain îi dădeau bucuros din bogatul lor prisos. Călătoriile la Bohotin pentru Tornborg [erau] atît de folositoare încît moșii mei mi-au povestit că i s-a întîmplat, în repețite rînduri, să străbată de două ori în douăzeci și patru de ceasuri distanța Ieși-Bohotin și înapoi, adică de patru ori patruzeci și șăsă de kilometri, peste tot 184 de kilometri. Bineînțeles că aceste drumuri nu le făcea cu caii și trăsura ce nu o avea, ci cu caii moșilor, veșnic pe drum între moșie și oraș. Dar cea mai mare parte a traiului zilnic al lui Tornborg era astfeli asigurat.

Pe lîngă că tot ce cîștiga trecea în chefuri, apoi începuse să neglijeze farmacia și avea necontenit fricțiuni cu serviciul sanitar, deși acesta, pe acea vreme, numai sever nu era. I s-a închis de repețite ori acea farmacie. Se adresa tatei și moșilor pentru a obține deschiderea ei, dar ei erau la cuțite cu Mihai Sturdza și intervențiunile lor, în special acele ale tatei, erau totdeauna făcute în termeni cît se poate de irespectuoși pentru autoritate, ceea ce producea un efect contrar acelui dorit de Tornborg. Mizeria era de pe atunci în casa lui. A dus-o el cîțiva ani cum a dus-o, pănă cînd, prin a șăsa decadă a veacului, succesele lui Barnum cu Tom Pouce și Jenny Lind îi dădură ideea să-l imiteze. Soția lui îi hărăzise un băiet și trei fete; băietul era cu desăvîrșire idiot, cele două fete mai mari slute, cea mică drăguță. Hotărî să deie o instrucțiune muzicală celor două fete mai mari (a treia era din cale-afară mică), și odată această instrucțiune muzicală terminată, să plece cu ele în Europa și în America, să deie concerte și să cîștige milioane. Li dădu ce instrucțiune muzicală puteau să găsească în Ieși și, îndată ce le socoti destul de instruite, plecă cu ele și cu soția lui în străinatate. În cel dintăi oraș unde ajunse, tăcu niște afișe mari în care se anunța sosirea acelei minuni a minunelor, vestitele privighetori suedeze care aveau să deie un concert în cutare seară. Anunțul apărea și în jurnale, iar lumea cumpără bilete. Dar la vederea celor două sluțenii și la auzul glasurilor lor miorlăitoare, jura că nu le va auzi a doua oară. Ceea ce nu a împiedicat pe Tornborg să facă înconjurul Europei. Vă închipuiți că a ramas sechestrat în nenumarate oteluri, că i s-a reținut bagajul, dar spiritul lui inventiv, cu tot insuccesul ce-l aveau bietele fete, a găsit chip să meargă pănă la Madrid și să se întoarcă înapoi în Ieși. Numai în America nu a izbutit să meargă, ceea ce îl făcea să zică că numai egoismului prietenilor care nu au consimțit să-l împrumute cu puținele mii de franci necesare pentru a-i plăti călătoria peste Ocean ii datorește faptul că a ramas sarac la bătrînețe. Nu știu cum a dus-o de la întoarcerea lui în țară din acea călătorie artistică și pănă în toamna anului 1866, dar, într-o bună dimineață de octombrie, tata s-a trezit cu dînsul și cu toată familia la Căiuți, cerîndu-i hrană și adăpost pentru iarnă, căci altfeli nu-i vămîne decît să s-împuște sub ochii lui. Și tata i-a dat o cameră mare, peste drum de curte, într-o casă a lui și l-a primit la masa noastră cu soția și fetele lui. Băietul însă, într-o stare de murdărie grozavă și idiot, mînca la cancelaria moșiei, unde fusese adăpostit.

Tocmai atunci venise la noi profesorul de muzica Seidl, despre care voi vorbi și mai departe. Tornborg, care urma să îngrijască glasul sau, mai bine zis, absența totală de glas a fiicelor sale, obținu ca bietul Seidl să le acompanieze două ceasuri pe zi în exercițiile lor, bineînțeles în chip cu desăvîrșire grațios. Și au stat astfeli la noi pănă la sfîrșitul lui ianuar, dar Tornborg, văzînd că tata dă adăpost și hrană, dar nu banii ce nădăjduia să îi smulgă, s-a declarat ofensat de niște avanii imaginare și a plecat la Ieși unde, la sfîrșitul acestei cărți, îl vom găsi în relații cu personagii care au jucat un rol în istoria omenirii.

Printre nenumarații musafiri necunoscuți care găsau la noi adăpost și masă s-au strecurat și vro doi-trei aventurieri. Voi cita printre aceștia pe falsul Alexandru Blaremberg, subofițer dezertor din al doilea regiment de lăncieri care, la sfîrșitul lui august 1863, s-a dat mie, pe cînd prindeam niște pește cu undița în iazul cel mare din grădină, drept fratele soției moșului meu, beizade Iancu Ghica, fratele mamei. Mi-a istorisit că este însărcinat să ducă la regiment o remontă ce o făcuse la iarmarocul Cașinului și care rămăsese la Tîrgul-Ocnei, dar vine la Căiuți peste doua zile. Eu bineînțeles că m-am grăbit să duc mamei această veste, iar ea a trimes să-l poftească la curte. Se întîmplase că mama nu cunoștea încă pe atunci nici pe cumnată-sa, nici pe vrun membru al familiei acesteia. Daca pungașul era departe de a avea distincțiunea elegantului căpitan Sașa Blaremberg, nu se putea tăgădui că se ținea bine și vorbea o franțuzască corectă. A povestit mamei feli de feli de minciuni, lăudîndu-se între altele că luase și el parte cu Iarca la expedițiunea Mexicului. Se întîmplă că mama urma să plece a doua zi de dimineață la Mărășesti, însoțită de moșu-meu Lascar, darea pofti pe falșul Blaremberg sa rămîie în gazdă la noi, chiar în timpul absenței sale, pînă la sosirea remontei ce o aștepta. Aventurierul a primit, confundîndu-se în mulțămiri, și mama a plecat de dimineață.

După două sau trei zile, remonta nu sosise, dar pretinsul Blaremberg o șterse în zori de ziuă, luînd cu dînsul o pușcă Devismes a tatei.

În ziua în care, cu prilejul plecării noastre în Italia, cu puține săptămîni mai pe urmă, ne-am întîlnit cu al doilea regiment de lăncieri la Mărășești, precum am aratat mai sus, mama a avut prilej să facă cunoștință cu adevăratul frate al cumnatei sale, iar ofițerii regimentului ne-au povestit cum, în dimineața aceleiași zile, falșul Blaremberg, recte Bucșănescu, fusese arestat și urma să fie dat judecații pentru dezertare și furt de bani ai regimentului.

Sosirea unui musafir era privită aproape totdeauna ca un temei de bucurie și ca o întîmplare plăcută, gazda se simțea îndatorită prin faptul venirii musafirului, acesta fiind privit ca cel care îndatora. Și cu cît era mai străin și venea de mai departe era văzut cu mai mare plăcere, căci aducea vești mai noi pentru noi și ne povestea lucruri mai necunoscute. Nu arareori se întîmplă ca tata, auzînd că la cutare han din tîrg a tras cutare sau cutare străin, a trimes pe Neculai Lefter spre a-l pofti să-i facă plăcerea să vie în gazda la noi. În această ospitalitate nemărginită se ascundea și o bună doză de egoism, căci acea găzduire aducea o schimbare plăcută în monotonia vieții de la țară și un contact cu lumea de din afară de micul nostru orizont. Dar era, fără îndoială, un egoism foarte binefăcător pentru călătorul trudit, ars de soarele lui cuptor sau înghețat de crivăț, care găsea masă bogată, adăpost curat și primire cu inima deschisă.

Capitolul X. „Universitatea de la Căiuți”

La începutul celei a șăsa decade a veacului trecut nu se puteau face studii secundare complecte decît în Ieși sau în București, și chiar acele lăsau mult de dorit: profesorii treceau drept slabi și unele cursuri lipseau cu desăvîrșire. Părinții mei hotărîse de la început să facă din mine un savant, dar nu voiau să locuiască nici în Ieși, nici în București, iar de despărțirea de ei a vrounuia din noi nici nu permiteau să se vorbească. Profesori particulari români nu se găseau, nu rămînea deci decît recursul la străini. Apoi tata a hotărît ca, de la vîrsta de șăsă ani, să fiu luat din mîna femeilor spre a sta sub priveghierea unui barbat. Barbați străini instruiți care să-și asume sarcina creșterii unui băiet atît de mic nu se găseau în țară, iar relațiile și comunicația cu străinătatea erau rare, anevoioase și grele, în schimb se găseau în țară destui străini cu instrucțiune secundară mai adesa incomplectă, veniți după căpătuire în orice chip, în orice ramură de activitate, gata să se însărcineze și cu educația unui asemene băiețel. Și astfeli s-a făcut că am avut zece profesori. Iacă în ordine cronologică numele lor.

În toamna anului 1859, împlinind șăsă ani, tata a găsit că este vreme să trec de la mîna femeilor la acea a bărbaților. Mi-a luat un profesor (deși era hotărît ca deocamadată să nu învăț nimica) în persoana unui frate a doamnei Darmet, proprietara vestitului magazin de noutăți cu acest nume de la Ieși, Victor Chaubert, care făcuse întreaga campanie a Crimeei în calitate de sergent furier de vînători. Era un om blînd, bun și de treaba, dar care, pe la sfîrșitul iernei, nu mai putu de urît în Căiuți. Se zise bolnav și părinții mei fură siliți să-l concedieze.

În primăvara următoare, tata ni-a adus, iar dintr-o călătorie la Ieși, pe un băietan de douăzeci de ani din Belgia, numit Charles Godecharles. Acesta era cu totul lipsit de serios și nu rămase la noi decît trei luni. El se ocupa mai mult de femeile drăguțe din tîrg decît de mine. Păstrase o amintire din cele mai plăcute din țara noastră și din șăderea lui la noi, căci scria des tatei și mamei în cursul anilor următori pentru a li anunța căsătoria și nașterea copiilor lui, neuitînd niciodată să li mulțămească pentru tratamentul de care avuse parte și de excelentele sfaturi ce i le dăduse.

În locul lui Godecharles, tata mi-a adus în toamna aceluiaș an pe Pierre Nombral, un francez din sudul Franței, care era atunci în slujba lui Zizi Cantacuzino și, mi se pare, a lui Nicu Catargiu (fratele lui cuconu Lascar) și priveghea lucrările șoselei dintre Mărășești și Galați, pe care cei doi boieri sus-numiți o luase în întreprindere. Nombral se zicea fost căpitan în regimentul al 3-lea de zuavi, dar aparența, manierele și mai ales gradul lui de cultură trădau cît colo pe fostul subofițer. Era căsătorit și avea un băiețel, dar doamna Nombral nu șădea la noi, fiind angajata în calitate de guvernantă la un proprietar din ținutul Putnei. Era neasemănat mai deșteaptă și mai cultă decît bărbatu-său. Acests. era tipul gasconului bon enfant, unul din cei mai puțin mincinoși ce i-am cunoscut și bun la inimă, dar de o inteligență mediocră unită cu o cultură și mai slabă. Cu toate că se lăuda că ieșise din școala de la Saint-Cyr, deloc nu se putea împăca cu ortografia franceză, dar era în schimb o „dădacă” admirabilă pentru mine. Mă îngrijea în chip minunat, mă iubea, știa să mă intereseze și să-mi inspire afecțiune pentru dînsul. Îmi citea seara, dupa ce mă culcam, Télémaque, însă nu era în stare să-mi dea deslușiri asupra mitologiei, ceea ce încurca grozav ideile mele religioase și mă făcuse într-o vreme să-mi fac rugăciunea cătră „Jupiter, părinte al zeilor». Nombral era un pedagog atît de incapabil încît, cu toate că cunoșteam literele și scriam destul de bine orice mi se dădea de copiat (eram cînd ne-am despărțit de șapte ani), n-a parvenit să mă învețe a ceti.

În iarna 1859—1860, toată casa a fost bolnavă de tusă măgărească, începînd cu mama și terminînd cu ultima slugă. Nombral ne îngrijea pe toți după sistemul Raspail: prin camforă, apă sedativă, pomadă camforată, țigarete camforate etc. Casa noastră mirosea atît de puternic a camfor încît bunica, care nu știu din ce cauza venise să petreacă iarna cu noi, și, singură din toată casa, scăpase de tusa măgărească, a fugit fără de veste într-o noapte, după obiceiul ei, nemaiputînd, zicea ea, să sufere acel miros nesuferit. Și tata rămăsese indemn, fiindcă petrecuse iarna la Ieși, dar starea sănătăței lui era departe de a fi bună.

Se întîmplă în cursul acelei ierni un eveniment important pentru mintea mea. Tata trimese, în sfîrșit, la Căiuți întreg mobilierul casei din Ieși pe care o închirie, foarte prost (urmele Unirii), unor jidovi. Eu uitasem cu desăvîrșire mobilierul nostru din Ieși, deoarece de patru ani nu mă mai învîrtisem decît în eleganțele de la Căiuți și de la Pralea: acele mobile mi-au părut niște adevărate splendori, pe care mi se luau ochii. Erau și lucruri frumoase printre acele mobile, dar pe podelile care jucau ale casei de la Căiuți, fără cadre de tapeți, cu ferești urît văpsite, făceau puțin efect. A trecut iarna întreaga cu aranjatul odăilor. În primăvara următoare a venit la surorile mele, Ana și Marie, ca guvernantă, o soră a nemțoaicei de la vară-mea Profira, acea care se îmbrăca bărbătește.

Asta, care venise la surorile mele, era poate mai ordinară și mai incultă decît cealaltă și în orice caz neasemănat mai urîtă, deși și aceea era departe de a fi o frumuseță. După cîteva luni, sănătatea tatei înrăutățindu-se ne sili să plecăm la Viena.

M-am despărțit de Nombral cu mare părere de rău, plîngînd, căci el îmi arătase o adevărată afecțiune și știa să mă intereseze prin nenumăratele istorii din Africa ce mi le povestea. Apoi tata îmi cumpărase o pușcuță cu un foc, pușcă adevărată, care se încărca cu praf și ploaie; mergeam la vînat cu Nombral și împușcasem o vrabie adevărată și aceea era fapta despre care eram mai mîndru s-o fi săvîrșit de cînd eram pe lume.

La Viena părinții mei au angajat un würtembergez cu studii universitare, numit Maximilian Wegener. Vorbea franțuzește ca un francez și avea cunoștinți serioase, dar era bețiv și brutal. A stat numai vro două luni. Pe urma s-a angajat un elvețian din cantonul Valais, numit Venthy, catolic fervent și bărbat nesuferit. De la Viena l-am adus cu noi în țară și a plecat curînd, în urma unei discuțiuni cu tata asupra clericalismului.

Anton Alaux, gascon de douăzeci și opt de ani, bacalaureat în științe, fost pedagog într-un liceu în Franța. A plecat de la noi cînd ne-am dus în Italia. Ca învățător era mult superior celor precedenți. Pe acea vreme iubeam deja foarte mult lectura, încurajat mult în această privință de mama și de domnișoara Endrody, despre care voi vorbi în curînd. Pe lîngă romane scrise pentru copii, ceteam cu lăcomie tot ce era privitor la istorie, și biblioteca mamei era foarte bogată în această privință.

Camillo de Lucca, bărbat trecut de cincizeci de ani, publicist cunoscut, angajat de mama pe cînd eram la Florența și adus cu noi în țară. Era văduv, cu un băiet de vîrsta mea, dar acesta, vițios și bun de nimica. Bătrînul era un bărbat cît se poate de cumsecade, care făcuse număroase educații în Rusia, unde petrecuse ani îndelungați. Era însă învățător slab și progresele ce le făceam sub direcția lui, aproape nule. Fugise pe la 1849 din Roma, de urrde era originar, spre a nu fi închis pentru ideile sale liberale și naționaliste, se căsătorise în Rusia cu o guvernantă franceză oare îl convertise la protestantism. Era foarte religios și ne făcea în fiecare duminecă un curs de morală, dar religiozitatea lui era sinceră, fără ostentațiune și fără ipocrizie. Îl iubeam foarte mult și congedierea lui m-a mîhnit foarte mult, dar recunosc că părinții mei au avut dreptate să se desfacă de el, căci nu făceam deloc progrese sub direcția lui.

Apoi a venit așa-zisul doctor Herman Wagner, în realitate un escroc jidov numit Ignatz Schen. Îl angajase la Viena guvernanta surorilor mele, domnișoara Endrody, trimeasă acolo cu soră-mea Maria pentru a-i schimba aparatul ortopedic și pentru a-mi căuta un preceptor. Acea fată bătrînă și urîtă avea mania măritișului. Se adresase la un biurou de plasare pentru un preceptor; i se trimesese pe falsul doctor Wagner, care-i făcuse curte, îi împrumutase cîteva sute de florini, îi făgăduise s-o ieie de nevastă și o hotărîse să-l angajeze în calitate de preceptor pentru mine. Purtarea lui necuviincioasă a făcut ca să fie congediat după puține luni. S-a dus la Brașov, unde a avut diferende cu poliția. Aceasta nu a întîrziat să-și procure lămuriri aspra antecedentelor sale; l-a arestat și expulzat din împărăția habsburgică. Povestea că făcuse mari călătorii de explorație în toate părțile lumii, pînă aproape de Polul Nord. I-am descoperit însă repede șarlatania, căci l-am prins recitîndu-ni descrierea unei aurore boreale ce o învățase pe de rost, cuvînt cu cuvînt, dintr-un Lesebuch (carte de cetire germană) al meu, apoi zicînd că hotentoții sunt un trib sălbatec din America. Pe lîngă că-mi era antipatic, mai trebuia să învăț de acum înainte toate obiectele în limba germană. Deși o vorbeam destul de curgător, totuși era o greutate pentru mine care-mi făcusem pînă atunci toate studiile în limba franceză.

După un interval de cîteva luni, părinții mei au adus pe Jean Lemoine, bărbat de meserie, cu titluri universitare serioase, care mai stătuse în țară vro trei ani în casa rudei noastre, Costache Rosetti-Tețcanu, ca preceptor al fiului său Dimitrie. A fost, sub raportul lecțiilor, cel mai destoinic din toți preceptorii ce i-am avut. Din păcate era mojic la culme și murdar. Avea pe lîngă dînsul pe soția și pe fetița lui, care și ele erau întreținute de părinții mei.

Acel Lemoine era un bărbat cu cunoștinți foarte serioase și foarte inteligent; specialitatea lui era chimia, avea o slujbă într-unui din laboratoriile statului francez. Era totodată un adept al ideilor celor mai înaintate și, la 1848, luptase în rîndurile insurgenților din iunie. El mi-a arătat atunci, la 1866, o mică bucată de aur ce o făcuse singur, adăugînd însă ca costul la care se ridicase producerea ei era de mai multe ori mai mare decît valoarea ei. Apoi îmi spunea că izbînda ideilor înaintate și căderea tuturor monarhiilor nu mai putea să întîrzie, căci s-au descoperit explozive de o putere colosală și fără îndoială că se vor descoperi și altele încă mai puternice, cu ajutorul cărora o mînă de oameni hotărîți vor fi în stare să facă să sară în aer palate și cetăți și să nimicească armate puternice. Aceste prevederi ale lui Lemoine s-au adeverit cu îndestulare, iar despre putința de a fabrica aurul și alte corpuri zise atunci „simple” nu se mai îndoiește astăzi nimene.

Cel de pe urmă a fost Edmond Aymon, absolvent de seminar, dar foarte în stare să prepare pe un elev pentru bacalaureat. Foarte bun și de treabă, din nenorocire tuberculos. Îl iubeam mult cu toții; era un suflet curat și cinstit. Fusese recomandat de abatele Lapia, paroh (curé) al orașului Vittel și duhovnic guvernantei de atunci a surorilor mele, domnișoara Oudinot.

Cîteva luni după plecarea lui Aymon am plecat și noi în străinătate; surorile mele au fost plasate la Viena, în pensionatul Demergel în care fusese crescută mama, condus acuma de nepoatele doamnei Demergel, dar care era departe să mai fie acel din trecut, iar eu am fost plasat într-un pensionat la Geneva, războiul franco-german nepermițîndu-ni să mergem în Franța.

Este ușor de înțeles că această continuă schimbare de preceptori și de metode numai spre folosul instrucțiunii și educațiunii mele n-a putut să fie. Totuș nu numai la Geneva, dar chiar mai tîrziu, în Franța, am constatat că nu știam mai puțin decît camarazii mei, iar în unele materii și mai ales de cultură generală li eram hotărît superior.

Dar corpul profesoral al „Universității de la Căiuți” nu se alcătuia numai din preceptorul meu și din guvernanta surorilor mele: mai aveam în casă un profesor de muzică și altul de limbile greacă modernă și elină. S-au schimbat și aceștia, dar neasemănat mai rar decît acei însărcinați cu creșterea mea. Prea puțin am profitat din învățămintele lor.

Întîiul profesor de muzică ce l-am avut a fost un vienez numit Arming care, după ce a stat la noi trei ani, s-a dus la București, unde și-a exercitat cu folos meseria; mai avea și monopolul acelei de tapeur în toate seratele high-life din capitală. Succesorul lui, Ferdinand Seidl, tot austriac, era un muzicant de valoare și un barbat nu numai foarte cumsecade și foarte binecrescut, dar plin de duh și plăcut. Petrecuse mai mulți ani, în calitate de profesor de muzică, în familia ducelui de Coburg, ginerele lui Ludovic Filip și tatăl regelui Ferdinand al Bulgariei. Poseda de la princesa Clementina un certificat din cele mai măgulitoare, pe lîngă scrisori de amintiri de la întreaga familie. El venise la noi fiindcă sănătatea lui zdruncinată avea nevoie de o viață liniștită, la țară. A stat pînă cînd am plecat în străinătate, în toamna anului 1870.

Nu mai vorbesc de cei doi greci, de la care ar fi trebuit să învăț limbile grecească modernă și elină; ei erau oameni prea puțin recomandabili și deloc nu m-am folosit de lecțiile lor.

Acest personaj didactic nu trăia totdeauna în bună înțelegere, ci se formau într-însul, restrîns cum era, partizi: preceptorul cu bona de franceză și grecul împotriva guvernantei și a profesorului de muzică, sau guvernanta cu preceptorul împotriva celorlalți. Uneori ei căutau să ne amestece în sfezile lor care nu numai o dată au cerut intervenirea tatei sau a mamei pentru a fi liniștite.

Dacă am abuzat de răbdarea cetitorului prin amăruntele ce preced, am făcut-o spre a arăta, pe de o parte, marea însemnătate ce o puneau boierii moldoveni pe o creștere cît de bună și de complectă a copiilor lor, impunîndu-și spre acest sfîrșit jertfe cu bună samă mai presus de mijloacele lor, iar pe de alta, spre a pune în lumină calitatea deplorabilă a personalului ce-l puteau găsi. Astfeli, din cei zece preceptori ce i-am avut, singurul Lemoine avea destoinicia necesară în ceea ce privea instrucția, iar singurul De Lucca în ceea ce privea partea educativă, ceilalți fiind sau complect neexperimentați în vrouna din cele două privinți, sau oameni cu desăvîrșire lipsiți de creștere sau de aptitudini.

Și tata îi plătea doară bine; de obicei, afară de întreținerea lor complectă în casă, mai primeau un salar de trei mii de franci, sumă respectabilă pentru epocă. Ar fi plătit și mai mult, precum au dovedit-o cînd a încercat să angajeze pe Rogeard.

Rogeard, profesor de liceu la Paris, scrisese împotriva lui Napoleon al III-lea un pamflet intitulat. Les propos de Labienus, foarte acerb, dar scris într-o limbă admirabilă, care a stîrnit entuziasmul tatei, dușman neîmpăcat al împăratului francezilor și mare admirator de stil frumos. Deoarece tocmai atunci congediase pe Lemoine, care se arătase din cale-afară mojicos și nespălat (au propre et au figuré), și-a procurat adresa lui Rogeard, silit să fugă în Germania spre a scăpa de închisoare, și i-a scris pentru a-i propune postul de preceptor al copiilor săi. Rogeard a răspuns că primește, în principiu, în schimbul unui salar de 5000 franci anual, dar a cerut oareșcare lămuriri în privința principiilor politice și religioase în care urma să mă crească. După ce tata i le-a dat, consimțind la salarul cerut, Rogeard a răspuns că, spre marea lui părere de rău, trebuie să decline postul oferit, căci din scrisorile primite constată că tata este în politică monarhic constituțional și creștin în credință, iar el ar fi făcut din mine: un oribil republican și un tot atît de uricios ateu.

Guvernantele surorilor mele cele mari, Ana și Maria, s-au schimbat mai rar decît preceptorii mei. Cea dintîi care a meritat acest nume a fost domnișoara Endrody, o unguroancă de la Cașovia, pe care părinții mei au angajat-o la Viena, în anul 1862, și care a stat patru ani la noi. Ea era o fată bătrînă, uscată și urîtă, care fusese guvernantă în mai multe case mari austriace. Era departe de a fi lipsită de cultură generală și avea mai ales cunoștinți limbistice din cele mai serioase. Vorbea și scria în chip ireproșabil limbile germană, engleză și franceză, mai știa ungurește și italienește și cunoștea bine literaturile tuturor acestor limbi. Insă manierele ei, dacă erau cuviincioase, erau departe de a fi lodylike, iar natura îi era francamente vulgară și mai ales intrigantă din fire. Deoarece adunase prin minuni de economie vro patruzeci de mii de florini, credea că ajutorul lor îi va putea procura acel lucru dorit de toate fetele bătrîne: un soț.

Trăiam deosebit de rău cu domnișoara Endrody și de la început descoperisem cît de cumplit de falsă era; mi-a pricinuit o nenumărată mulțime de penitansuri, pensumuri, katzentisch-uri, opriri de la plimbare și chiar de bătăi, multe din ele suferite cu dreptate, dar și nu puține absolut pe nedrept. Totuș trebuie să recunosc că-i datoresc foarte mult sub punctul de privire intelectual. Ea a contribuit foarte mult să dezvolte în mine gustul cetirii, iar convorbirile ei cu mama și cu tata asupra multor subiecte istorice, vechi și noi, au contribuit în chip însămnat să deștepte în mine, încă de timpuriu, la o vrîstă la care alți copii nu se gîndesc decît la jocuri și la nebunii, aplecarea spre ocupațiunile intelectuale. La această aplecare a mai contribuit mult și adunările zilnice de după-masă, în salonul cel mare, a întregii familii, cu musafirii momentului, în timpul cărora orice vorbă nepotrivită pentru urechi copilărești era strict oprită, pînă la trimeterea noastră la culcare. Convorbirea era mărginită la discuții politice, istorice, filozofice, uneori științifice, la anecdote asupra trecutului și la povești vînatorești. Cînd părinții noștri erau absenți, se făcea o lectură, fiecare cetind pe rînd. Și în privința asta domnișoara Endrody a fost neprețuită, căci în scurt timp ni-a format o preafrumoasă bibliotecă pentru uzul nostru, al copiilor. Ce păcat că această femeie era atît de vulgară și de intrigantă, vîrînd necontenit intrigi între ceilalți profesori și bone, ceea ce a silit pe părinții mei s-o congedieze (mult prea tîrziu).

Ei i-a succedat miss Emily Allan, o scoțeză de treizeci și șase de ani, care fusese ani îndelungați guvernantă în familia Costin Catargiu de la Mărășești. Miss Allan era tocmai contrarul domnișoarei Endrody; mai păstra urmele unui lizic plăcut, avea manierele unei „doamne”, era foarte deșteaptă, dar cumplit de ignorantă, și avusese un trecut cît se poate de furtunos. Venind-i dor de plăcerile Bucureștilor și un mic roman cu Seidl, profesorul de piano, neajungînd s-o facă să se împace cu viața la țară, ne părăsi după mai puțin de un an.

După dînsa veni domnișoara Oudinot, care se zicea nepoată colaterală a mareșalului cu acest nume. Aceasta era o franceză de treizeci și șăsă de ani, nici frumoasă, nici urîtă, dar foarte durdulie. Ca multe guvernante franceze, își cunoștea limba la perfecție și știa istoria Franței pe de rost, dar nimica despre limbile și istoria altor țări. Fusese mai mulți ani în Rusia și povestea că făcuse acolo multe cuceriri, era catolică ferventă, dar isterica. Își pusese în cap să-i fiu soț (eram atunci de patrusprezece ani), dar cred că s-ar fi mulțămit și cu mai puțin, însă inocența mea era perfectă și, mulțămit acestei împrejurări, nu se întîmplă nimică necuviincios între noi.

De la o bucată de vreme, pierzînd orice nădejde să-mi fie soție legiuită sau nelegiuită, la sosirea ultimului meu preceptor, Aymon, începu să-i facă lui curte și izbuti să-l seducă și să-l facă să cadă în păcat. Aymon, crescut de preoți, rămas catolic fervent și practicant, el cedă solicitărilor ei dar, după păcat, remușcările ce le avu contribuiră mult să-i agraveze tuberculoza. În aceasta privință aflat-am, mulți ani mai tîrziu, amărunte cît se poate de interesante de la popa catolic de la Tîrgul-Trotușului, cătră care atît bietul Aymon cît și domnișoara Oudinot se spovăduiau.

Domnișoara Oudinot, după cum a ascris mamei, s-a căsătorit acasă la ea, după războiul franco-german, izbutind chiar să facă o partidă bună, căci a luat de soț pe primarul orașului său, Vittel.

Pentru frații și surorile mai mici era în permanență cîte o bonă franceză care mînca la masă cu noi. Una din ele, fiica unui meșter zidar din Lunéville, care avea o ortografie din cele mai necorecte și nu poseda aproape nici o cultură, a întrat, după plecarea ei de la noi, în calitate de guvernantă, într-o bogată familie rusească din Basarabia, unde a întreprins și a terminat educația (?) unei domnișoare.

În casă se primeau multe ziare și reviste străine. Dintîi, tata, ca aproape toți boierii moldoveni din vremea lui, a fost abonat la Indépendance Belge, care în urmă a fost înlocuită prin vrun ziar din Paris: Débats, Figaro, La Liberté sau Gaulois, pe lîngă care La Revue des Deux Mondes era nelipsită. Mama mai primea La Revue de Paris, L’illustration și Le Mussé des Familles. De la 1866 încoace, tata mai primea Neue Freie Presse, din Viena, și Kikeriki. Iar noi, copiii, eram abonați la Semaine des Enfants și la Magasin d’Education et de Recréation, mai pe urmă eu primeam Illustrated London News.

În acea epocă lipsită de serviciu poștal la țară, Căiuțul era favorizat, căci o dată pe săptămînă îl deservea poșta austriacă care făcea o dată pe săptămînă serviciul între Sibiu și Galați: miercurea trecea de la Sibiu la Galați, iar sîmbăta s-întorcea de la Galați la Sibiu. Scrisorile noastre pentru străinătate, francate cu mărci poștale austriace, le încredințam poștei de sîmbătă, iar acele pentru țară, francate cu mărci românești, le încredințam poștei de miercuri care le expedia la Galați. Zilele de poștă, mai ales miercurea, cînd soseau pachetele cu ziare străine, erau așteptate cu mare nerăbdare de toată casa și, de cîte ori îmi era cu putință, mă precipitam la poartă îndată ce, la ceasurile obișnuite, auzeam strigătele și pocnetele de bici ale surugiilor, tălancile cailor de poștă și duruitul caracteristic al lungii brașovence din care, după ce se oprea, ieșea, cu pachetele pentru noi în mînă, conductorul, urmat de Bedeckungsmann, soldatul care îl escorta, amîndoi în uniformele lor austriace. Ei făceau prea bucuros serviciul nostru căci la curtea noastră îi aștepta totdeauna un prînz copios udat cu vin vechi, iar uneori, la vreme de viscol sau în urma vrunui accident, găseau adăpost bun și cald pe noapte și cafea cu lapte de bivoliță dimineața, pe lîngă care mai aveau și o gratificație bună de Anul nou. Vro doi sau trei ani a funcționat, paralel cu acest serviciu austriac, și altul, român, de două ori pe săptămînă, între Adjud și Tîrgul-Ocnei. Pe la 1869, serviciul austriac a fost desființat și a funcționat, de trei. ori pe săptămînă, serviciul român de diligență pînă la 1884, cînd s-a pus în circulație linia Adjud – Tîrgul-Ocnei.

Încă un merit al domnișoarei Endrody a fost introducerea excelentului obicei al lungilor primblări pe jos, de la april pînă la octombrie. Se prînzea (dîner) la ora cinci și jumătate și îndată după masă o porneam cu toții la primblare, neîntorcîndu-ne decît după ce înnoptase. Iarna, ieșeam asemene în fiecare zi și, cînd nu patinam, făceam cîte o primblare. Plăcerile mai mari erau, pentru toți, excursiile în mai multe trăsuri la Pralea, unde se prindeau păstrăvi în pîrîu sau, la ocaziuni mai deosebite, se scoteau din cele două heleșteie făcute de tata, în care se găseau păstrăvi de două kilograme. Eram totdeauna precedați de un bucătar cu ajutorul lui și de sofragiu încă cu un fecior; masa se întindea lîngă un șipot cu apă minunată de lîngă heleșteie și pofta de mîncare nu lăsa niciodată de dorit. Altă dată tata poruncea, la mijlocul mesei de sară, să se puie caii la mai multe trăsuri și plecam cu toții, cînd într-o direcție, cînd într-alta, regiunea fiind bogată în primblări frumoase.

Dacă la noi numărul de slugi, de cai și de trăsuri era mare, iar masa de o bogăție neobișnuită, în schimb tata și mama ne predicau de dimineață pînă în sară simplicitatea în trai și în obiceiuri. Eram îmbrăcați foarte modest, aș zice prea modest, cu haine făcute de casă; ale mele ieșeau din mîna lui Ham Leibu, mare croitor din tîrgușor. Pînă la vrîsta de cincisprezece ani împliniți mama m-a purtat într-un costum alcătuit dintr-o bluză strînsă la talie cu un brîu de piele și o păreche de pantaloni, ceea ce făcea deznădejdea mea, mai ales cînd venea la noi cîte un fiu de rudă sau de prieten al casei îmbrăcat într-un costum ieșit din mînă adevărat croitoricească și alcătuit din jachetă scurtă, jiletcă și pantaloni. O, cîți ani visat-am să port și eu o jiletcă!

Eram culcați în paturi strîmte de fier, cu mindir de paie și saltea subțire de lînă, mama zicea că trebuie să te deprinzi a dormi în pat vîrtos. Din pat trebuia să intrăm într-o baie rece, iarna ca și vara, și nu ni se permitea să abuzăm de serviciile slugilor.

Mi s-a pus pușca în mînă pe cînd eram încă foarte mic: la vrîsta de șăpte ani am împușcat întîia mea vrabie, nu împlinisem treisprezece ani și mergeam la vînătoare de urși. Vînatul era marea mea pasiune și plăcere. Cu prilejul lui eram încredințat bunului și credinciosului Gheorghe Sarandovici, pușcașul însărcinat să aprovizioneze masa curții cu vînat, un rus din gubernia Poltavei, dar venit în Moldova de înainte de 1848, care mai exercita și meseria de zugrav. Iar pe cal am fost pus cînd eram de-abia de patru ani.

Viața ce am dus-o ca copil era, fără îndoială, și sănătoasă și mai intelectuală decît acea a multor fii de boieri crescuți în oraș. Inocența mea morală a rămas absolută pînă la vrîsta de cincisprezece ani. Eram atunci convins că o femeie nu poate purcede însărcinată pînă ce nu a cunu – nat-o preotul în biserică, adică îmi închipuiam că procrearea de copii era urmarea binecuvîntării bisericii, nu acea a unui act pur fizic. Și țin minte de mina stranie făcută de mama cînd, într-o zi, am întrebat-o:

— Mamă, de ce oare femeia nu poate face copii pînă ce nu a cununat-o popa, iar iapa face mînz, vaca vițel și cățeaua căței fără de nici o binecuvîntare bisericească?

Mulți ani mai tîrziu ea mi-a mărturisit că, dacă a fost foarte mulțămită să-și vadă băietul atît de nevinovat, și nu-și aducea aminte să-și fi stăpînit vrodată un acces de rîs nebun cu atîta greutate.

Moșu-meu Mitică, cel mai tînăr din frații tatei, care-și creștea fata la Dresda, nu contenea cu glumele asupra „Universității de la Căiuți”, nume ce el dăduse adunării de profesori și guvernante de la noi. Nu tăgăduiesc că roadele ce le-a dat acea „Universitate” nu au fost în raport cu jertfele ce le-a cerut, dar repet că în ceea ce privea învățămîntul, eram, la sosirea mea în străinătate, departe de a fi inferior mijlociei camarazilor mei din Apus. Iar sub raportul moral, creșterea ce ni s-a dat și principiile ce ni s-au inculcat nu lăsau absolut nimica de dorit.

Sub raportul practic însă, nu pot numi rezultatul acestei creșteri decît deplorabil. Și tata, și mama se trezise la viața ca membri ai celei mai înalte boierimi, adică ai acelei clase care izbutise să puie stăpînire pe întreaga putere politică din țară, care putea tot, care își asigurase monopolul domniei, și totodată era în stare să înfrunte pe domn cînd el nu ținea samă de privilegiile și de interesele ei, cînd el nu închidea ochii asupra abuzului ce-l făceau de puterea ce și-o însușise. Ei erau ființi inteligente, culte și cu desăvîrșire dezinteresate, care își dădeau sama că împrejurările se schimbase cu desăvîrșire. Tata, cu tot conservatismul lui, luptase pentru a aduce parte din acele schimbări, iar mama, influențată de exemplul părintelui ei, era pătrunsă de idei foarte democratice, pe care, cu toată dezaprobarea tatei, cu aproape douăzeci de ani mai mare decît ea și deci mai influențat de obiceiurile vechiului regim, nu se sfia să ni le inculce.

Îmi repetau de dimineață pînă în sară că nu știu dacă vor izbuti să ni lese avere și că trebuie să mă pregătesc a-mi agonisi singur viața și a-mi croi drumul printr-însa. Dar față de aceste vorbe atît de înțelepte, ochii mei întîlneau risipa din casă și urechile mele auzeau socotelile ce le făcea tata despre veniturile nebune ce aveau să-i deie codrii și cărbunii de pămînt ai Căiuțului în ziua din ce în ce mai apropiată în care se va fi construit linia de drum-de-fier Adjud-Tîrgul-Ocnei. Se hotărîse că am să devin inginer pentru a exploata acei cărbuni, dar mi se vorbea numai de cum voi avea să mă port în calitate de înalt dirigător sau de om politic.

Și să nu se uite că această creștere venea să se mai adauge unor aplicări atavice.

Apoi amîndoi erau niște idealiști incorigibili și, cu toate experiențele vieții, vedeau lumea în chip cu totul optimist, cu totul altfeli decît este în realitate. Ni-au inculcat niște principii foarte frumoase și foarte cavalerești: cinstea cea mai scrupuloasă, sinceritatea, francheța cea mai desăvîrșită, oroarea disimulării și a minciunii, dezinteresarea și disprețul absolut al banului, neînfricarea și disprețul primejdiei, credința cătră prieteni, independența cea mai hotărîtă, cea mai desăvîrșită intransigență în materie de convingeri politice, alergarea în ajutorul celui slab și ținerea sus a capului față de cel mare, cea mai îndîrjită opunere la orice încercare de a ni se călca pe picioare și cel mai cumplit dispreț pentru acei care se lasă a fi călăuziți de alte principii sau le practică. Tata își mai revărsa tot disprețul asupra capetelor acelor care, în politică, pentru foloase personale, se fac creaturi ai puternicilor zilei.

Aceste principii sunt toate frumoase, strictă urmare a multora din ele este, fără îndoială, indispensabilă oricărei ființe omenești care vrea să treacă drept cinstită, pe cînd observarea mai ales exagerată a altora nu poate decît să complice și să îngreuieze rău succesul în viață a adepților.

Iar mama își arăta dezgustul pentru acel care st căsătorește altfeli decît din dragoste. „Dacă una din părți”, zicea ea „are avere, nu strică, dar această împrejurare nu trebuie să influențeze întru nimica asupra alegerii miresei sau a mirelui. Altfeli, nu este decît o prostituire, a bărbatului sau a femeii.” Pe lîngă aceste principii, care ni se repetau și ni se exaltau zilnic, faptul traiului la țară timp de atîți ani, aproape fără contact cu altă lume decît slugi, badea Ion și badea Stan, nu putea decît să ne facă cu desăvîrșire străini și ignoranți ai cerinților vieții practice.

Talleyrand a spus că acei ce nu au trăit sub vechiul regim, de înainte de 1789, nu au idee de ce este dulceața vieții. Talleyrand trăise sub acel regim în calitate de privilegiat și vorbea de viața dusă atunci de privilegiații Franței. Întocmai acelaș lucru se poate zice despre viața în țările noastre de înainte de 1800 și de acei cîțiva ani care au urmat acea dată. Nespus de dulce era viața pentru un mare boier român care trăia la țară. Stăpîn pe o moșie întinsă, cu sate multe pe ea, nu mai era de fapt un simplu proprietar, ci sămăna a suveran. Mulțimea de slujbași ai moșiei și de „locuitori” erau în realitate niște supuși asupra cărora domnea, putîndu-ti face mult bine sau mult rău. Exercitarea acestei puteri dezvolta în înalt grad spiritul de inițiativă a acelui care dispunea de ea, încrederea în sine, precum și cea mai desăvîrșită independență de caracter, dar și exagerarea acestor însușiri. Apoi date fiind transformările răpezi prin care a trecut viața socială, politică și economică la noi în cei de pe urmă șasăzeci de ani, numai o pregătire practică nu puteau alcătui pentru generația nouă.

Apoi, în ceea ce mă privește, trebuie să mai adaug că, spre a mulțămi setea mea de lectură, mama mi-a permis, de la șăsesprezece ani înainte, să cetesc toate romanele din biblioteca ei, care numai puține nu erau, mai dîndu-mi-se voie să comand, la Tauchnitz, în Leipzig, aproape toate romanele engleze ce doream să le cetesc. Din toate preferam acele istorice și de aventură, engleze sau franceze; ele au contribuit mult să mă facă să-mi închipui o viață imaginară, după gusturile mele, cu totul deosebită de cea reală și mai ales de acea ce eram ursit s-o duc.

Iaca motivele care mă fac să zic că creșterea căpătată în „Universitatea de la Căiuți” a fost departe de a corespunde dorințelor, silinților, ostenelilor și jertfelor ce și le-a impus iubirea pentru noi a părinților noștri.

Ceea ce însă nu mă împiedecă să fi păstrat o amintire ne – ștearsă a anilor „universității de la Căiuți”, iar întipărirea ei asupra mea a rămas din cele mai adînci. Dacă m-a pregătit rău pentru viață, în schimb însă învățăturile căpătate într-însa mi-au procurat bucurii ce au îndulcit mult amărăciunea tuturor insucceselor. Nespus de dulce este amintirea acelor ani care au alcătuit raiul vieții mele.

Trebuie să adaug că acest sistem de educație fusese foarte la modă în țară pînă pe la mijlocul celei a șăsa decadă a veacului, cînd ființau în mai multe curți boierești „universități” asămănătoare acelei de la Căiuți. Una din cele mai complecte era acea de la Miclăușani, în casa lui Alecu Sturdza, tatăl lui conu Mitiță.

Sigur însă este că mulți din membrii generațiilor care au avut parte de acest sistem de creștere au fost în stare să înlocuiască învățătura vieții practice ce și-au căpătat-o în casa părintească, în copilărie și în adolescență, prin experiența ce însuși au făcut-o în tinerețe, în contactul lor cu lumea, iar acei care, ca mine, n-au știut să tragă folos din acea experiență și să se adapteze timpurilor și împrejurărilor mijlocului în care trăiau erau, unii mai mult, alții mai puțin, lipsiți de simț practic și de observație. Și astfeli, posedînd poate, în unele privinți, facultăți hotărît superioare majorităței, au rămas în inferioritate față de alții mai puțin bine înzestrați.

Amintiri (Rosetti)/Capitolul XIV. Vecini, rude, prieteni și cunoștinți

Vecinul nostru cel mai apropiet era Neculai Donici, proprietarul moșiei Gîrbovana, unul din cei trei fii ai lui Iordache Donici. Acesta, cînd ne-am așazat la Căiuți, trăia încă, ajuns la adînci bătrînețe, căci trecuse bine peste optzeci de ani, și purta încă haine moldovenești: anteriu cu brîu, giubea, ciubote de iuft și șapcă cu cozoroc. Cu acești vecini relațiunile se stricase foarte curînd, din pricina unei sfezi de hotărnicie, dar bunica rămăsese în excelente relațiuni cu ei și, de cîte ori venea la noi, li făcea dese vizite, la care mă lua uneori și pe mine.

Bătrînul Donici împărțise încă în viață fiind, moșia lui, Rădeana, între cei trei fii ai săi: Manolache, Iancu și Neculai. A murit în cei dintăi ani după așezarea noastră la Căiuți. Avea reputația unui boier foarte cinstit și, în timpul luptelor pentru Unire, lucrase împreună cu toți fiii săi pentru izbînda acelei idei. În timpul domniei lui Grigore Ghica, cu prilejul înființării Băncii Moldovei, cei trei frați Donicești subscrisese patruzeci de mii de galbeni (470000 lei în aur) la capitalul acestei bănci, care era o întreprindere eminament patriotică, menită să libereze proprietatea funciară de robirea ei cătră capitalul sau, mai bine zis, a camătului bancherilor. Dar în urmă, această bancă, din pricina unei administrații proaste, a dat faliment și capitalul întreg a fost pierdut.

Neculai Donici era un bărbat foarte onorabil și care se bucura de o reputație excelentă. Făcuse la Peterburg studii de drept complecte și fusese, în vremea domniei lui Grigore Ghica, membru în Divanul domnesc, Curtea Supremă de atunci. Trecea, ca aproape toți membrii acelei Curți, drept un judecător de o onorabilitate impecabilă și foarte independent. Cu puțin înaintea mutării noastre de la Pralea la Căiuți, venise să se stabilească la Gîrbovana, așa se numea partea lui de Rădeana, unde se afla o mică casă de țară și unde a clădit pe urmă alta, mai mare, în mijlocul unei frumoase grădini, întemeiată de soția lui.

Aceasta era o ruscă, Olga Efimovici, fiica generalului Efimovici, foarte cunoscut de toată boierimea moldovenească [… ]. Neculai Donici, la plecarea lui la Peterburg, fusese recomandat de tată-său generalului, care îi deschisese casa lui și fusese foarte fericit cînd tînărul moldovan, de ale cărui bune însușiri se încredințase și pe care îl știa fiu de oameni bogați, i-a cerut mîna fiicei sale Olga, care era tot atît de lipsită de avere ca și de frumuseță. În schimb însă tînăra ruscă era foarte deșteaptă și plină de duh. Era singura femeie urîtă de care bunică-mea făcea haz și pe care o privea ca o prietenă. Dar sluțenia ei era într-adevăr lucru neobișnuit: mică și slabă ca un țîr, avea un cap de mort al cărui sluțenie mai era sporită în chip însemnat prin multiplicitatea și cîtimea văpselelor cu caré îl împodobea. O nepoată ireverențioasă a ei o supranumise: la tante arc-en-ciel (mătușa curcubău) și niciodată nu a fost poreclă mai nemerită. Olga Donici, născută Efimovici, este acea doamnă de care, la un bal, la Iași, principele Urusov, exclamînd: „Din toate doamnele aflate în acest salon, numai doamna cea mai mică de lîngă fereastră este urîtă”, și-a atras din partea lui Iancu N. Cantacuzino răspunsul: „Da, principe, dar ea este o doamnă rusă”.

La hotarul din sus al Gîrbovanei se afla moșia lui Iancu Donici, cel mai mare din fiii lui Iordache Donici, căsătorit cu Zinca Iamandi, o prietenă a mamei. Însă deoarece ei trăiau la Ieși, eu nu i-am văzut niciodată și mama vedea numai rar pe cucoana Zinca, care a lăsat reputația unei femei frumoase. Iancu Donici, ca și frații săi, Neculai și Manolache, era un bărbat de o cinste exemplară și un partizan credincios al Unirii. El a fost tatăl bunului meu prieten Gheorghe Donici, acel care, la vrîsta de 68 de ani, a găsit o. moarte glorioasă în toamna anului 1916, în calitate de voluntar în regimentul al 9-lea de roșiori în strălucita, dar nebuneasca șarjă de cavalerie de la Primaru. (1)

Manolache Donici, frate cu cei doi de mai sus, rămăsese cu așezarea părințască de la Rădeana. El era cel mai original din ei, de o originalitate vecină chiar cu nebunia, de care avusese ușoare accese necesitînd ducerea lui, pe cîteva luni, într-o casă de sănătate la Gratz.

Manolache Donici era cît se poate de econom, dar cu toate că Rădeana era cea mai bună parte din foasta moșie cu acest nume, averea lui, dacă nu scădea, totuși nu sporea deloc. Cauza era chipul straniu în care o exploata. El nu-și vindea productele decît cu prețuri statornicite de el de mai înainte, asupra cărora nu ceda niciodată. Și nu se întreba cum se făcea că, după patru sau cinci ani de recolte nevîndute, hambarele și coșerele lui nu devenise prea mici pentru a conține atîta amar de grîne. Și, spre marea noastră surprindere a tuturor, la sfîrșit, obținea prețurile fixate de el cu cîțiva ani înainte, pe cînd noi obțineam incomparabil mai puțin pentru produse de o calitate neasemănat mai bună. Tocmai tîrziu am avut explicația acestei enigme: cumpărătorii erau înțeleși cu chelarul care, în schimbul unei comisiuni, le vindea chila de trei sau chiar de patru mierțe în loc de două. Moșia Rădeana avînd într-un loc pămînt foarte propriu pentru fabricare de produse cheramice, Manolache Donici a instalat cu mari cheltuieli o fabrică de sobe de porțelan, aducînd lucrători din Prusia. Dar ca și pentru grîne, a fixat și pentru sobe niște prețuri exorbitante și, nici ja Rădeana, la fabrică, nici la București, la magazia ce o închiriase pentru depunerea a două sute de bucăți, nu putu vinde nici măcar una. Cu toate sfaturile ce i se dădură, s-a încăpățînat să nu scadă nimic din preț și, neîntrîndu-i astfel nici un ban din vînzare, nu mai avu cu ce să mai plătească înainte lefile lucrătorilor prusieni, pe care îi socoti și-i trimise înapoi în țara lor. Neavînd cu ce plăti chiria magaziei de la București, fu silit să vîndă sobele de acolo pe preț de nimica, din care o bună parte a mai fost furată de un neamț numit Münzer, fost profesor al copiilor frăține-său Neculai.

Cu tot rezultatul dezastruos al agriculturii și al celorlalte întreprinderi ale sale, Manolache Donici fiind foarte econom și trebuințele lui foarte modeste costîndu-l prea puțini bani, iar moșia Rădeana posedînd mai multe venituri statornice, ca acel al iarmarocului ce se ținea pe dînsa de două ori pe an, la Sfîntul Ilie și la Sînta Măria Mica, uiumul mai multor mori, arenda unei mari grădinarii și a imașurilor, el nu numai că nu fusese silit să contracteze datorii, dar avea totdeauna bani în casă.

Avea niște reguli fixe: nu făcea foc în casă nici înainte de 15 noiembrie, nici după 15 martie, căci în călindar sta scris că iarna începe la 15 noiembrie și primăvara la 15 martie. Dacă aveai nenorocul să mergi la el înainte de cea dintăi sau după a doua din aceste date, putea să ningă, să înghețe și să viscolească, tot casă fără de foc găseai și te întorceai înapoi cu bunătate de gutunar. Dar el își lua precauțiunile pentru a nu cădea în aceeași primejdie: ca chinezii, îmbrăcă una, două, trei și chiar patru haine, una peste alta.

După războiul de la 1877—1878 era totdeauna abonat la cîte o gazetă străină, pe care o alegea în fiecare an într-un chip iarăș destul de original. Își procura lista ziarelor la care te puteai abona la biroul poștal de la Adjud, o deschidea cu ochii închiși și, fără a-i deschide, punea degetul pe foaia astfeli întinsă. Ziarul lîngă al cărui nume se găsea degetul lui după ce deschidea ochii era acel la care se abona pentru anul următor. Cînd era un ziar interesant ca Gaulois, Figaro, Illustration sau altul de acest soi, ce nu-l primeam, îl interceptam eu la primăria de la Căiuți unde era adresat, îl ceteam, apoi trecea la Gîrbovana și la Valea Sacă și, numai după ce îl cetisem cu toții, ajungea la dînsul. Și cînd mergeam la el, invariabil ni zicea că este bucuros să constate că țăranii au făcut mari progrese de la Unire încoace, căci ei opresc la primăria de la Căiuți gazeta lui franțuzească pentru ca s-o cetească și că altul în locul lui s-ar supara de o asemenea îndrăzneală, dar că el, dorind luminarea poporului, se bucură.

Manolache Donici, care rămăsese burlac, a iubit mult și pînă la o vrîstă foarte înaintată sexul frumos. A căzut din această pricină sub ghearele mai multor aventuriere, care au contribuit la reducerea economiilor sale.

O unguroancă numită Janetta a izbutit să-l convingă că o făcuse mamă. Bătrînul o crezu, căci faptul măgulea vanitatea lui: crescu și îngriji fetița, care era foarte drăguță, aceasta spre marea îngrijire a rudelor, nepoți înotînd în greutăți bănești, care se temeau ca el să nu o înfieze, făcîndu-i astfel să piardă moștenirea asupra căreia își țineau privirile ațintite. Fata se căsători cu un bucureștean, bătrînul contribuind la cheltuielile nunții și mai ajutînd din cînd în cînd tînăra pereche. Dar aceasta făcea dese vizite la Rădeana și nepoții, îngrijindu-se ca ei să izbutească a căpătă moștenirea, hotărîră să puie pe moșul lor sub interdicție și interveniră în acest sens la tribunal.

Însă bătrînul, deși foarte ramolit și al cărui minte niciodată nu fusese prea clară, răspunse în chip foarte judicios la întrebările medicilor comiși pentru ca să-l examineze, isprăvind cu observația:

— Domnilor, nepoții mei vor să mă interzică pentru ca să nu-mi risipesc averea. Însă precum v-ați putut convinge, eu am pastrat moșia mea liberă de orice ipotecă și nu datoresc macar un ban cuiva în întreaga lume. Acei puțini dintr-înșii însă care mai au un capăt de moșie au ipotecat de mult acel pămînt pănă la limita valorii sale, iar ceilalți n-au nici moșie, nici bani, dar datorii din bielșug, precum vă pot oricînd dovedi. Credeți oare că este vrun temei pentru ca averea mea să se ieie de sub administrația mea pentru a trece sub a lor? Credeți că această schimbare de administrație i-ar fi de folos și este urgentă?

Bineînțeles că medicii au conchis la perfecta lui sanatate de minte și că bătrînul a ramas liber de orice tutelă. Dar împins de așa-zisul ginere, s-a răzbunat: a făcut un testament prin care a donat moșia Rădeana Academiei Române, iar un legat de 80 000 lei presupusei sale fiice. A murit puțin după aceste evenimente. Alt megieș era „posesorul”, cum se zicea atunci, arendașul, cum s-ar zice astăzi, al moșiei Bogdana, aparținînd mănăstirii cu același nume, situată chiar pe dînsa, Tudorache Gheorghiu. Acesta era un fiu de privilegiat oarecare, boierit în vremea lui Mihai Sturdza și căruia tată-său îi dăduse o brumă de educație. Dar era un barbat cît se poate de cumsecade și de cinstit, pe care tata îl primea pe picior de egalitate și-l stima foarte mult.

Egumenii mănăstirii asemene făceau cel mai mare caz de el, iar țaranii de pe moșie îl pomeneau pentru bunătatea și dreptatea lui încă treizeci și mai bine de ani după ce ieși de pe Bogdana. Era căsătorit cu Catinca Gorgos, ale cărei două surori, Eliza și Lucreția, erau niște frumuseți vestite. Catinca nu era frumoasă, dar avea o reputație binemeritată de femeie cinstită, cuminte și gospodină. Maica-mea o primea și, din cînd în cînd, îi întorcea vizitele. Despre celelalte două surori voi vorbi mai departe.

În posesia Bogdanei a succedat lui Tudorache Gheorghiu un oareșcare Meza, liberal turbat, mîncător feroce de boieri și… exploatator și mai feroce de țărani. Dacă aceștia binecuvîntau numele lui Tudorache Gheorghiu treizeci și mai bine de ani după plecarea lui de pe moșie, tot ei, pe aceeași vreme, mai blestemau încă numele lui Meza. El introdusese pentru întîia oară pe valea noastră obiceiul să închidă vara în hambare, noaptea întreagă, pe locuitorii barbați, femei și copii, datori lui cu muncă tocmită de cu iarnă pe preț de nimică, pentru ca să-i împiedice să fugă și să-i poată pune la muncă încă înainte de răsăritul soarelui. Iar pe acei care fugise peste zi pentru a-și prăși ogoarele amenințate de buruieni, îi ținea și-i silea să lucreze în lanțuri, și aceasta nu numai în timpul necesar pentru a termina munca contractată ci pentru cîtă vreme avea el nevoie de prașilă.

Ceva mai la deal, tot pe șleahul mare, se află moșia Borzeștii, cu satul în care tradiția spune că ar fi copilărit Ștefan cel Mare, iar proprietar al ei era Vasile Alecsandri. Acesta era legat prin legături de prietenie cu amîndoi părinții mei. Cu tata fusese tovarăș de luptă împotriva lui Mihai Sturdza și pentru Unire, iar pe mama o cunoștea bine încă de înainte de căsătoria ei, căci era unul din tinerii de care Grigore Ghica-vodă se interesase mai mult și-l avea mai apropiat de el, iar poetul a pastrat cît a trăit cea mai mare iubire și cel mai mare respect cătră domnul al cărui patriotism luminat și curat știuse să-l aprecieze și care îi înlesnire, în chip atît de însemnat, cariera publică.

Se știe că Alecsandri era fiul vornicului Vasile Alecsandri, un boiernaș get-beget moldovan care, dacă slujise și ajunse la boierie de clasa I sub Mihai Sturdza, a lasat un nume cu desăvîrșire nepatat de vreunul din abuzurile care apasă asupra altor favoriți ai acelui domn. Vasile Alecsandri bătrînul a făcut avere fiindcă era strîngător și priceput în administrarea banului său, dar n-am auzit de la nici un contimporan ca el să se fi făcut vreodată vinovat de concusiuni sau de traficuri necinstite. A dat fiului său o educațiune cît de bună se putea da atunci unui tînăr. Primele studii și le-a făcut în pensionatul francezului Cuénin care, după cîte le-am auzit și de la însuși Alecsandri și de la alți contimporani, foști elevi camarazi de școală cu Alecsandri, în stare să judece în asemene materie, era mult mai bun decît numeroase institute similare din zilele noastre. În urmă a fost trimes la Paris unde și-a trecut bacalaureatul în litere, și dacă nu a cucerit alte titluri universitare s-a folosit de șederea lui prelungită în capitala Franței pentru a-și însuși o frumoasă cultură generala, mai ales literară, și o cunoștință perfectă a limbii franceze: Alecsandri o scria cu o eleganță rară chiar la francezi.

Se înțelege că, la urma urmii, trăind mai mulți ani în Parisul lui Ludovic-Filip, în contact necontenit cu studențimea de atunci, n-a putut să nu fie cucerit și el de ideile liberale de care era însuflețită acea tinerime și că, la întoarcerea lui în țară, a intrat în legături de strînsă prietenie cu tinerii boieri care, împinși de cîțiva bătrîni, începuse să deie o luptă crîncenă împotriva concusiunilor lui Mihai Sturdza și a cumplitei corupțiuni administrative și judecătorești care a necinstit acea domnie. Această luptă împotriva abuzurilor se mai contopea cu alta, dusă pentru realizarea idealurilor naționale, mărginite deocamdată la redobîndirea autonomiei noastre [… ]. Dar să nu se creadă că idealul național al tineretului moldovenesc din a cincea decadă a veacului trecut se mărginea într-atîta, ținta lor supremă încă de pe atunci era Unirea cea Mare a întreg neamului românesc, într-un singur stat neatîrnat [… ].

Cultura, talentele, mai ales seducțiunea deosebită a persoanei sale și desăvîrșită lipsă de morgă nobiliară în tinerii boieri care erau în fruntea mișcării împotriva lui Mihai Sturdza au făcut ca Alecsandri să fie din capul locului primit în mijlocul lor ca tovarăș de luptă și ca prieten pe picior nu numai de perfectă egalitate, dar chiar de frăție. Legase încă mai înainte cele mai strînse legături prietenești cu Costache Negri, legături care au durat cît o trăit Negri, înnodă în curînd legături la fel cu tata și frații săi, cu Cănteștii, cu Nicu Ghica, cu Hurmuzăcheștii, cu Catargieștii și cu toți ceilalți membri ai tinerii boierimi care se pusese în fruntea mișcării, încurajați pe sub mînă de boieri mai bătrîni. După neizbutirea mișcării de la martie 1848, Alecsandri împreună cu alții scăpă de arestare „peste Cordun”, în Bucovina, unde frații Hurmuzache li dădură o găzduire frățească la moșia lor Cernauca. Aici fură alcătuite manifestele și protestele lor împotriva abuzurilor lui Mihai-vodă și expunerea dorințelor partidului național. Din Bucovina plecă spre apusul Europei unde rămase pînă la schimbarea domniei.

Bine văzut și apreciat de Grigore Ghica, cu care fusese tovarăș la lupta purtată împotriva lui Mihai Sturdza, fu chemat de el la slujbe de samă și tratat ca intim.

Tînăr, de un fizic plăcut, ce deloc nu era micșorat printr-o chelie precoce, înzestrat cu un deosebit dar de seducțiune, causeur fermecător, era firesc ca Alecsandri să fi fost binevăzut de sexul frumos și ca, de la întoarcerea lui în țară, să nu-i lipsească succese pe acest teren. În urmă fu cuprins de o mare și înflăcărată iubire pentru una din surorile prietenului său Negri. El era pasiune împărtășită și de această femeie încîntătoare. Anii acestei dragoste au fost cei mai fericiți ai vieții poetului, acei pe care i-a numit în unul din Pastelurile sale: „Raiul vieții mele”. Lor li datorim cea mai duioasă din poeziile lui: Steluța. Se știe cum, atinsă de o boală care, mai ales atunci, nu ierta niciodată, iubita lui Alecsandri avu un sfîrșit tragic, pe un vapor, și că trupul ei fu aruncat în mare.

Alecsandri a fost unul din membrii cei mai însuflețiți și mai activi ai partidului Unirii, căruia a fost în stare să-i facă servicii însemnate. Fu ales deputat în Adunarea Electivă și avu slăbiciunea să lese să i se puie candidatura la domnie. Nu mă îndoiesc de curățenia intențiunilor sale și că, dacă ar fi fost ales, și-ar fi încordat toate puterile pentru a da acestor țări Unirea și domnul străin. Dar, cu toate frumoasele sale însușiri contimporanii lui nu credeau ca el să fi posedat calitățile indispensabile unui conducător de oameni de care avea parte colegul și prietenul său Cuza.

Alecsandri a îndeplinit sub acest domn mai multe misiuni însamnate în străinatate, iar după căderea lui, a rămas credincios suvenirului sau. În timpul celei a șaptea decade a veacului trecut a făcut multe călătorii, iar mai în urmă a ocupat, timp de mai mulți ani, postul de ministru al țării la Paris. Din toate călătoriile lui se întorcea totdeauna cu fericire la Mircești unde-și regăsea căsuța atît de drăguță și de confortabilă și lunca lui iubită, atît de des cîntată în poezii.

Confortul vieții la Mircești, unde primea des vizitele număroșilor prieteni și cunoscuți, era deosebit de îngrijit și de mare, grație silinților femeii de condițiune foarte umila din care întîmplarea făcuse soția lui Vasile Alecsandri. Ținînd amăruntele acestei întîmplări de la o rudă de aproape și o intimă a poetului, le redau aici. Doamna Maria Gre – goraș (Șăptesate), o vară primară a lui Alecsandri, mi-a povestit prin anii 1880—1890 (dacă nu mă înșel) cum, în – torcîndu-se, împreună cu Alecsandri, în anii 1858—1860, de la Mircești, unde petrecuse cîteva zile, la Ieși, călătorii s-au oprit la Tîrgul-Frumos, la vestitul rateș (han) ce-l ținea Novakovski, un fost bucătar al lui Petrache Mavrogheni, pentru a lua acolo dejunul, totdeauna foarte bine gătit de acest meșter în arta culinară. După dejun, pe cînd se înhămau caii la trăsură spre a pleca înainte, Alecsandri, care hoinărise prin rateș, veni spre vară-sa care îl aștepta și-i zise pe franțuzește:

— Mario, Novakovski are aici o slujnică drăguță care posedă coapse și pulpe deosebit de frumoase. Le-am putut privi bine, căci spală pe jos într-o odaie și și-o suflecat sus poalele pentru a nu se feșteli. Tare îmi vine s-o fur cînd m-oi întoarce și s-o duc la Mircești.

Doamna Gregoraș crezu că acest proiect al poetului alcătuia numai o glumă, dar după cîteva luni, mergînd iar la Mircești, văzu acolo pe o tînără servitoare, destul de plăcută, bine îmbrăcată, despre care văru-său îi zise că este acea pe care o văzuse la Tîrgul-Frumos, la Novakovski, pe care a adus-o ca să-i îngrijească de casă și de care este foarte mulțămit. Îi mai spuse că se numește Paulina și este poloneză.

Și Paulina nu numai că a rămas pînă la moarte în casa lui Vasile Alecsandri, dar născîndu-i după doi sau trei ani o fată, bucățică ruptă dintr-însul și, prin îngrijirea trebuinților sale materiale, făcîndu-i-se indispensabilă, a luat-o de soție. Iar după ce a început să îmbătrînească, o lua cu dînsul în toate deplasările lui, astfeli că foastei servitoare, care altădată spăla scîndurile în rateșul lui Novakovski, i-a fost dat să fie, împreună cu bărbatul ei, musafir al regelui Carol și al reginei Elisabeta la Peleș și să facă parte din corpul diplomatic din Paris.

În copilăria mea Alecsandri venea aproape regulat în fiecare toamnă să-și reguleze socotelile cu posesorul (arendașul) moșiilor sale Borzeștii și Pătrășcanii de pe valea noastră. Avea un pied-à-terre din cele mai primitive la Borzești și-și împărțea timpul ce afacerile i-l lăsau liber între Tîrgul-Ocnei, unde trăia Costache Negri și surorile lui, Catinca Negri și Zulnia Sturdza, și Căiuțul. Vizitele lui erau totdeauna așteptate cu bucurie, nu numai de părinții mei de care îl legau atîtea amintiri și atîtea zile de conviețuire, unele vesele, altele jalnice, ce ei le trăise împreună, dar șl de mine care nu mă mai săturam să aud sara, după masă, povestirile acestor trei minunați povestitori, cînd își aminteau sau își întregeau și controlau impresiunile asupra întîmplărilor unui trecut care mie mi se părea foarte depărtat, dar care îndeobște nu întrecea douăzeci de ani. Mă făceam mic în vreun colț al biuroului tatei, unde obișnuit ne adunam după masă, pentru a nu fi trimes la culcare la ceasul hotărît de program. Și ce minunat mai povestea Alecsandri despre călătoriile lui în Italia, în Spania, în Maroc, în Asia Mică, la Constantinopol, ce interes știa glasul lui, atît de simpatic, deși cam surd, să-l deie faptelor celor mai neînsemnate, ce dar avea el pentru a scoate în relief trăsătura caracteristică, veselă sau jalnică, duioasă sau crudă, a fiecărui epizod. El a fost fără îndoială cel mai strălucit causeur ce mi-a fost dat să-l cunosc. Și ce fineță, ce distincțiune, ce urbanitate în acest fiu de mic boieranaș!

Alecsandri, atît de blînd din fire, era cu deosebire atras de orice manifestare de eroism sau de vitejie. Îi plăcea mult viața militară, mărturisea singur că nu poate vedea trecînd pe stradă un pluton de soldați în arme fără a se pune la pas cu ei și a-i urma, chiar cînd calea lor se deosebea de a sa. Mult îl durea decadența noastră militară și îndoielile ce se exprimau pe atunci de unii asupra calităților militare ale poporului nostru. Cu atît mai mare și mai vii fostu-i-au bucuria și însuflețirea cînd, la vestea asalturilor sîngeroase încununate prin luarea Griviței, a putut să exclame: „De acuma pot să mor ferice: Cine român zice viteaz zice.”

Patriotismul i-a rămas acelaș, cald și curat pînă la sfîrșitul vieții. Prieten intim și dezinteresat al lui Cuza, l-a slujit cu credință și l-a ajutat după puteri. [… ]

Mult discutatu-s-a în ultimele decenii despre valoarea reciprocă a lui Alecsandri și a lui Eminescu și numărul acelora care proclamă superioritatea acelui de pe urmă a crescut din an în an. În realitate, individualitățile și operile celor doi poeți sînt o caracterizare a două epoci deosebite. Poezia lui Alecsandri caracterizează o vreme în care cultura, o cultură destul de superficială, era apanajul aproape exclusiv al unei singure clase sociale: boierimea (cea mare și parte din cea mică), clasă din care făcea parte și poetul. Acea clasă, bucurîndu-se de puterea politică și de cea mai mare parte a bogățiilor țării, avea parte de un trai din cele mai ușoare și din cele mai dulci, nu cunoștea nevoia, plăcerile de tot feliul și dragostea alcătuiau, pe lîngă intrigă și dorință de a-și spori averea, ocupația de predilecție. În generația lui Alecsandri însă se ridicase un număr de tineri care, ca și Alecsandri, sub înrîurirea spiritului și a culturii străine, precum și a încurajării unora din bătrînii fruntași ai boierimii, se înflăcărase pentru ideile naționaliste și erau pătrunși de dorul să ridice țara din starea de șerbire și de umilință în care o vedeau. Întîiele poezii ale lui Alecsandri, Doinele și Lăcrămioarele, cîntă mai ales dragostea, de obicei o dragoste mai mult ușoară, altele sînt de caracter eroic sau patriotic, iar forma și versifioarea lor era neasămănat mai presus de acele ale poeziilor lui Conache, singurele ce, pe lîngă cîntecele de inimă albastră cîntate de țiganii lăutari, erau cunoscute în țară. Succesul și răspîndirea lor era deci lucru de prevăzut: Alecsandri cînta doară într-o formă nouă și mai perfectă decît se cîntase pînă atunci, simțiri și tendințe împărtășite de întreaga clasă de sus a țării, iar poeziile lui patriotice și naționaliste izbuteau să găsască răsunet chiar în inimile unor oameni a căror cultură nu era superioară acelei ce astăzi se dă în întăia clasă primară. Nu o dată auzit-am doară femei fără știință de carte, care slujeau în casa noastră, declamînd Adio Moldovei. Pe Manolache Oatu, vechilul nostru, această poezie avea darul să-l înduioșască pînă la lacrămi și țin minte cum, la 1863, o dădacă, analfabetă, a fraților mei mai mici m-a rugat să-i citesc de mai multe ori a doua strofă din aceeaș poezie, pe care o știuse, dar o uitase. Am auzit mulți analfabeți recitind prin anii 1859—1860 Hora Unirii, un sofragiu al nostru, care iscălea prin punerea degetului, declama Moldova la 1857, iar Manolache Oatu știa pe de. rost Miorița întreagă.

În epoca lui Eminescu împrejurările sociale și economice se schimbase cu desăvîrșire, numărul știitorilor de carte se înmulțise foarte mult, se ridicase mii de tineri, parte în străinătate, parte în universitățile și școlile noastre secundare, boierimea era minată aproape în întregime, puterea politică îi scăpase din mînă pentru a ajunge în acele ale unei oligarhii, în mare parte plecată de jos și care cunoscuse nevoia. Începuse a se forma o clasă de oameni care dacă știau carte și poate făcuse chiar cîteva clase secundare nu izbutise, dintr-o cauză sau din alta, să ajungă la o situație satisfăcînd nevoile sau gusturile lor: poeziile se ceteau acuma de un public fără comparație mai număros decît acel de care avuse parte, în tinerețile lui, Vasile Alecsandri, public cărui nu-i mai dădea mîna să se ocupe numai de intrigi, de plăceri și de dragoste și care mai era în stare să aprecieze în poezie și idei. De aceea Eminescu a putut găsi îndată apreciatori care l-au înțeles și al căror număr a mers în – mulțindu-se necontenit. De aceea Alecsandri pare sîrbed mulțimii cetitorilor de astăzi, precum marei majorități a micului public cetitor din a cincea și a șăsa decadă a veacului trecut Eminescu i-ar fi părut greoi și plicticos.

Totuș nu se poate tăgădui că Pastelurile lui Alecsandri alcătuiesc o colecție de adevărate juvaere poetice, iar de Oda cătră ostașii români ar putea să fie mîndru orice poet mare. Iară noi, moldovenii, acei care am cunoscut țara veche de înainte de Unire, nu putem decît să fim adînc mișcați de poeziile lui, în care găsim răsunetul simțirilor, aplecărilor, plăcerilor, speranțelor și aspirațiunilor acelor mult iubiți care nu mai sînt. Talentul lui Alecsandri a fost un talent modest, dar, prin influența ce el a avut-o asupra acelor ce s-au împărtășit de producțiunile sale, el ia proporțiunea unui poet mare.

La Onești, la întrunirea celor patru văi a Trotușului, a Tazlăului, a Oituzului și a Cașinului, era așezarea hatmanului Alecu Asian. Hatman fusese titlul cu care altădată era împodobită căpetenia oștirii moldovenești, dar de cîtăva vreme acest titlu nu mai era rezervat numai acelor care povățuiau oastea Moldovei, ci se hărăzea și civililor: Alecu Asian era hatman civil. Și nu mă îndoiesc că, pe alte vremuri, el ar fi fost un hatman ostășesc de neobișnuită vrednicie: era îndrăzneț și înzestrat cu sînge rece, hotărit și totodată chibzuit. Aslăneștii, prin femei, se trag din Ciaurești, neam vechi care a dat Moldovei un domn. Iar numele de Asian derivă de la turcescul aislan care înseamnă „leu”. Alecu Asian zicea că moșia Oneștii se afla de veacuri în stăpînirea familiei lui. Se poate, căci acea megieșă a mănăstirii Cașinului a fost hărăzită mănăstirii de întemeietorul ei, Gheorghe Ștefan-voievod. Iar eu am văzut cu ochii, la Academia Română, un act din care reieșea stăpînirea în moșia Onești, în secolul al șăptesprezecelea, al „unui neam ciauresc, anume Asian”. Moșia era mare, se întindea și pe valea Trotușului și pe dealurile acoperite cu păduri de pe malul drept, mai trecînd și pe cel stîng unde avea o vie de soi la Florești. Curtea era așezată într-o poziție minunată, la confluentul celor trei văi, iar Ia spatele ei era o frumuseță de grădină.

Asian era un boier născut împrejurul începutului veacului trecut, fiul vornicului Constantin Asian și a unei surori a lui Ioniță Sturdza-vodă. Mic la stat, uscăcios, stricat de vărsat, cu un negel între gură și bărbie, lipsit cu desăvîrșire de frumuseță, dar știa să placă sexului frumos, pe care îl iubise cu patimă, larg la inimă în toate privințile, energic, vînător minunat și îndrăzneț, agricultor priceput și activ, generos și cunoscut în toată țara pentru ospitalitatea îmbielșugată ce orice drumeț o găsea în casa lui. Era mai ales un prieten admirabil, pe statornicia și devotamentul căruia puteai oricînd să te bizui, avea număroși prieteni și, printre aceștia, mulți din acei ce lumea, cu drept cuvînt, îi privea ca florile boierimii noastre. Ei știau că Asian nu este cu desăvîrșire slobod de unele din. cusururile, urmare firească a dezvoltării noastre nenorocite, de care erau învinovățiți mulți membri ai vechei boierimi, și totuș îl iubeau, căci știau că este bărbat în toată accepțiunea cuvîntului și pot avea nădejde pe dînsul în toate împrejurările. [… ]

Dar pe lîngă femei, Alecu Asian mai avea încă două păcate grele: patima cărților și doisprezece copii în viață: opt băieți și patru fete. Pe trei din băieții celei dintîi căsătorii îi crescuse, cu mare cheltuială, în Germania. Aceste două păcate apăsînd greu asupra mijloacelor sale, cu toată priceperea și cu toată vrednicia lui, era înglodat în datorii grele. De aceea, la înființarea Băncii Moldovei în Ieși, el fu unul din cei dintîi care contractă la acel institut un marc împrumut cu ipotecă asupra moșiei sale Oneștii, dar deloc nu se gîndi să restrîngă traiul larg cu care era obișnuit sau să renunțe la jocul de cărți. Rămînînd în urmă cu mai multe rate, banca, rău administrată de nemții din capul ei, luă dintîi măsuri de asigurare și, în curînd după aceste, puse moșia în vînzare. Neprezentîndu-se nici un mușteriu care să deie un preț acoperind capitalul și dobînzile datoriei, fu silită s-o cumpere însăși.

Alecu Asian părăsi deci Oneștii spre marea părere de rău a noastră și a celorlalți megieși care cu toții îl iubeam, pentru a se stabili în Bacău, ruinat cu desăvîrșire și avînd să întreție și să crească număroșii săi copii. Ceea ce însă nu-l împiedeca să ție casă deschisă în fiecare seară și să-și facă regulat partida de cărți. O notă pitorească în această sărăcie o înfățoșa bătrînul și credinciosul arnăut Antoni, în costumul lui de palicar, cu fustanelă, vestă scurtă, fes, brîu lat în care era înfipt inevitabilul iatagan, poturi cusute și iminei de formă turcească, cu vîrful ridicat în sus. Purta lungi musteți albe, era totdeauna curat, aducea musafirilor cafeaua și dulcețile; servea la masă și îngrijea de stăpînu-său: aceste toate fără nici o leafă, de ani de zile.

Oneștii alcătuiau o răspîntie la care se despărțeau drumurile ducînd pe Tazlău, pe Oituz și pe Trotuș. Pe cea dintîi vale nu aveam nici un cunoscut cu care să fi fost în legături frecvente, pe cea de a doua aveam, la Grozești, pe Lascar Bogdan, căruia mama îi era nepoată de văr primar, despre care am vorbit în întîia parte a acestor Amintiri, și pe părintele Ioniță Beloi de la Poiana Sărată, despre care îmi rezerv să vorbesc, dacă voi avea zile, în alt volum.

Amintiri (Rosetti)/Capitolul XV. Vecini, prieteni, rude și cunoștinți

La Tîrgul-Ocnei aveam pe Costache Negri și pe surorile lui, Catinca Negri și Zulnia Sturdza, pe nepoata lor, Smărăndița Jora, născută Rosetti, tovarășe de pension a mamei, care, fiind aproape de despărțenie, trăia cu mai – că-sa, cu coana Catinca, și pe medicul nostru de casă, doctorul Louis Collin, fiul unei poloneze și a unui elvețian francez. Collin era medicul spitalului înființat în Tîrgul-Ocnei de bunul meu, Grigore Ghica, precum și a „Castelului”, cum se numea închisoarea clădită sub aceeași domnie.

Legăturile lui Costache Negri și ale surorilor lui cu tata datau din copilăria lor, mama cunoștea pe Negri din timpul domniei tătîne-său, el fiind prieten și tovarăș de idei și de luptă al lui Grigore Ghica încă de înainte de acțiunea acestuia la domnie, în tot timpul căreia rămăsese unul din colaboratorii lui cei mai iubiți și cei mai prețuiți.

Costache Negri era unul din bărbații cei mai frumoși ai țării. De o statură de urieș, avea corpul unui Hercule și un cap de o rară și bărbătească frumuseță. Părul îi era negru, bogat și ondulat, fruntea puternică, ochi mari, negri, luminoși, vii, dar de nespusă blîndeță, cu o expresiune de mare bunătate, sprincene negre, lungi și bine hrănite, un nas puțin încovoiat și o gură frumoasă cu buze rumene și pline; purta barba întreagă, lungă și lată. Înfățoșarea lui era impunătoare, dar te simțeai atras spre el prin impresiunea de blîndeță și de bunătate ce o făcea de la primul aspect.

Atît el, cît și cucoana Catinca, soră-sa, mi-au spus în diferite rînduri că tatăl lor, Petrache Negri, fusese grec venit din Țarigrad, care-și făcuse cariera în țara la noi. Nici unul din familie nu hrănea vro simpatie pentru greci și cred că, în inima lor, ar fi preferat să fi fost de obîrșie română, dar deloc nu ascundeau această origine grecească. Mama lor era frumoasa Zulnia, atît de cîntată de Conache și cu care, după văduvia ei, poetul se căsătorise. Ea din prima căsătorie avea un fiu, Costache, și patru fete: Catinca, Zulnia, Eugenia și Elena. Lui Conache îi născu o singură fiică care, și ea, primi numele de Catinca, dar era mai cunoscută sub porecla de Cocuța.

Costache Conache era, pe vremea lui, bărbatul cel mai cult și cel mai bogat din țară, dar vestit pentru o neasămănată zgîrcenie și lăcomie, ceea ce însă nu-l împiedecă să fie, pentru copiii soției sale, un maștih excelent. Ei conglăsuiau pentru a recunoaște că i-a tratat totdeauna cu mare bunătate și a îngrijit de interesele lor în chip minunat. Pe Costache îl iubea așa de mult, încît i-a propus să-l înfieze și să-l facă clironomul principal al colosalei sale averi, cu condiție ca el să ia în schimb numele de Conache, dar tînărul Negri a refuzat, nevoind să se lepede de acel al părintelui său. Dealtmintrelea, averea ce-i rămăsese de la acesta era destul de frumoasă, căci era stăpînul frumoasei moșii Mînjîna de la ținutul Covurluiului.

Costache Negri își făcuse primele studii în țară, cu un didascalos grec, pe urmă în pensionatul lui Cuénin, plecă apoi în Franța unde, dacă nu urmă cursuri regulate; își însuși, mai ales prin cetire, o bogată cultură, fiind de firea lui foarte dornic de învățătură și interesîndu-se nu numai de literatură și de istorie, dar și de chestiuni științifice: avea mai multe cunoștinți decît mulți posesori de diplome, dar era de o rară modestie. Făcu în tinerețe mai multe călătorii în Italia, țară pe care o iubea foarte și din care adusese o colecție de tablouri de valoare. Avea talent pentru poezie, ni-au rămas de la el mai multe piese de versuri, cele mai multe cu subiect patriotic, care arată ușurință de versificare, o mare iubire de țară și de neam și un viu simț al frumuseților naturii.

Familia Negri, cu toată originea ei grecească, se distingea din tinerețe prin patriotismul ei înflăcărat și dezinteresat. Pe cînd, în cele mai multe din familiile noastre boieiești, limba grecească fusese înlocuită, în al doilea sfert al veacului, prin acea franceză, am auzit totdeauna pe Negri și pe surorile lui întrebuințînd între dînșii numai limba românească și, după cît știu, surorile n-au învățat limba grecească și numai o înțelegeau puțin fiindcă, în copilăria lor, fiind vorbită pretutindeni, au prins cîte ceva dintr-însa mulțămit ușurinții cu care copiii îndeobște se familiarizează cu înțelesul limbilor ce le aud vorbindu-se împrejurul lor. Costache Negri însă vorbea din tinerețe limbile greacă modernă, franceză, germană și italiană, iar în timpul șederilor sale prelungite în Constantinopol își însușise și cunoștința limbei turce. Franceza lui era nu numai foarte corectă, dar chiar de o rară eleganță. Mai posed scrisori franceze adresate de el tatei încă înainte de 1850, scrise cu marea, frumoasa și bărbăteasca lui scriere, atît de caracteristică a unei firi bune, generoase și artistice.

Adept fervent al ideilor naționaliste, a luat parte la toate luptele duse sub Mihai Sturdza de tineret împotriva regimului de corupțiune al domnului și a legat frăție cu fruntea membrilor acestei opozițiuni. O mare asămănare de aplecări și de idei îl făcu să contracteze cu Vasile Alecsandri niște legături ce încetară numai odată cu moartea lui Negri și la strîngerea cărora veni să contribuie în chip puternic marea iubire dintre poet și sora lui Negri, Elena.

Cariera politică a lui Negri a început în timpul domniei lui Grigore Ghica. Noul domn apreciase de mai înainte iubirea curată de neam și de țară a lui Negri, se convinsese că împărtășeau acelaș ideal, aceleași idei generoase, acelaș absolut dispreț pentru ban, aceeași iubire pentru acei slabi și suferinzi. [… ]

În timpul căimăcămiilor nu primi nici o slujbă și fu unul din luptătorii cei mai convinși ai partidului Unirii, căruia îi făcu servicii prețioase.

Adevărata și marea activitate politică a lui Negri este însă legată de domnia lui Cuza, de care îl lega o veche și strînsă prietenie. De la început el este trimes la Constantinopol spre a stărui pentru recunoașterea de cătră Poartă a îndoitei alegeri a domnului. Poarta, fără a cuteza să refuze recunoașterea în chip formal, făcea feli de feli de greutăți, întemeindu-se pe textul strict al Convenției care pretutindeni vorbește de doi domni. Negri avea sprijinul ambasadorului francez, iar Poarta, puternic sprijinită și chiar îndemnată de Austria, aștepta în realitate rezultatul războiului ce era gata să izbucnească între cele două împărății. Dacă Austria ai fi învins, nu poate încăpea îndoială că îndoita alegere a lui Cuza n-ar fi fost confirmată de Poartă și Unirea desăvîrșită s-ar fi putut efectua numai cu mult mai tîrziu. Nu se știe chiar dacă, în asemene caz, alegerea lui Cuza nu ar fi fost anulată și toate readuse în starea de mai înainte. Din fericire Franța a fost învingătoare, iar Austria învinsă și sultanul n-a îndrăznit să se opuie dorinților clar exprimate de Napoleon al III-lea, dar a urmat să invoace și să ridice pretexte pentru a întîrzia confirmarea alegerii. Corespondența lui Negri cu Cuza arată cu cîtă perspicacitate cel dintîi, încă din primele zile ale sosirii sale în Constantinopol, a judecat situația, cu cît tact, cu cîtă sagacitate a lucrat pentru înlăturarea acestor pretexte, cît de adevărat descrie el situația în rapoartele sale cătră domn.

Dar serviciile lui Costache Negri au fost mai ales mari și prețioase în timpul ce a decurs între învestirea lui Cuza și recunoașterea de cătră Poartă a Unirii definitive. Rapoartele sale arată cu cîtă dibăcie, cu cît devotament cătră țară și domn a lucrat Negri, ce sfetnic și ajutor prețios a fost pentru Cuza.

Tot el, în calitate de agent diplomatic al țării la Cons – tantinopol, a fost însărcinat, după secularizarea averilor mănăstirești, să ducă negociațiunile privitoare la chestiunea acestor bunuri închinate Locurilor Sfinte din Orient. În această chestiune el a avut să lupte nu numai cu vicleșugurile și șiretenia clerului fanariot, dar și cu meșteșugurile și fățărnicia diplomației țariste, pentru care apărarea intereselor materiale ale fruntașilor bisericii răsăritene era o vajnică chestiune de prestigiu în Orient.

Însărcinat la Ministerul Afacerilor Străine cu studierea acelei chestiuni, am avut la îndămînă toate dosarele privitoare la acea chestiune și mi-am putut da samă de conștiința și de perspicacitatea cu care Negri a apărat cu acest prilej averea țării.

Revoluția de la 11 fevruar a pus capăt vieții sale publice. Prieten devotat și partizan convins al lui Cuza, indignat de chipul în care fusese răsturnat acel al cărui iubire de neam și rodnică activitate pentru asigurarea viitorului țării nimene mai mult decît el nu fusese în stare s-o aprecieze, renunță la viața publică și refuză în chip statornic toate slujbele ce i se propuseră. Primi numai, la 1869, să facă parte din comisiunea însărcinată să restabilească fruntaria noastră cu Austro-Ungaria, astfeli cum fusese stabilită prin actele încheiate în veacul al optsprezecelea între Poartă și Austria, dar care fusese de fapt simțitor modificată în urma cotropirilor succesiv săvîrșite de Austria aci.

Dar guvernul român deloc nu se gîndise să adune materialul de acte și de hărți trebuitoare pentru dovedirea acestor încălcări. Cînd Negri și colegii lui se găsiră în fața delegaților austro-ungari, ei găsiră niște oameni care studiase chestiunea în chip amănunțit, aveau de la guvernul lor instrucțiuni precise și erau înzestrați cu un întins material de acte și de hărți cu îngrijire ales pentru a susține starea de fapt a graniței, iar delegații români neavînd nimic în mînă, nu aveau ce să răspundă. Comisia nu putu să percurgă decît o parte a fruntariei. Negri, la întoarcerea lui, era indignat de ușurința cu care guvernul român îl expusese, pe el și pe colegii lui, să se facă de rîs. De aceea, cînd în anul următor, guvernul făcu din nou apel la el pentru urmarea lucrărilor pe fruntarie, Negri răspunse printr-un refuz categoric, motivat mai ales pe faptul că nepunîndu-i-se la dispoziție nici material documentar, nici hărți, nu mai voiește „să steie ca un nemernic” în fața străinului care dispunea de toate actele necesare.

Călătoriile lui Negri, contribuțiile sale la ajutarea politicii naționaliste, cumpărările de tablouri, disprețul lui desăvîrșit pentru ban și mai ales dărnicia lui nemăsurată încurcase încă de timpuriu frumoasa lui avere. Mama spunea că, la întoarcerea ei în țară, se povestea în Ieși ca Negri dă țăranilor de la Mînjina mese la care li se servesc icre negre; fapt este că nu putea să vadă o nevoie fără ca s-o ajute, o faptă bună sau folositoare pentru țară la care să nu ieie parte. La 1848 înlesnise din punga lui întoarcerea de la Paris în țară a celor mai mulți tineri români aflați în acea capitală; prea puțini din ei gînditu-s-au să-i restituie sumele împrumutate care, dealtmintrelea, el nu le-a reclamat niciodată. Fusese silit, încă de timpuriu, să-și vîndă moșia și se stabilise, aproape ruinat, la Tîrgul-Ocnei, de a cărui pozițiune fusese sedus și pe care îl numea rîzînd: la dernière étape des prolétaires (ultima etapă a proletarilor). Ducea acolo un trai foarte simplu, căci acest bărbat atît de darnic, atît de disprețuitor de ban avea pentru sine trebuinți foarte puține, iar disprețul lui pentru lux ținea pasul cu acel ce-l avea pentru ban.

A locuit dintăi într-o casă din tîrg în care de nenumărate ori am însoțit pe părinții mei, casă din care au rămas astăzi numai slabe rămășiți din temelii. Soră-sa Zulnia, căsătorită cu Vasile Sturdza, unul din fruntașii care au dus lupta pentru Unire și a fost membru în Căimăcămia de Trei, se stabilise și ea în Tîrgul-Ocnei unde, pe o poziție din cele mai pitorești, pe malul stîng al Trotușului, a clădit o casă căreia i s-a dat denumirea de chalet. Pe cînd se afla încă în slujbă, la Constantinopol, Negri cumpărase, pe malul drept al Trotușului, un loc foarte frumos, pe niște stînci, unde clădise o casă cu două rînduri, în stil oriental, care nu fusese cu totul terminată cînd trebui să părăsească [pe] acea din tîrg, ceea ce îl făcuse să se stabilească, la 1866, într-un feli de dependență, tot cu două rînduri, în care a trăit pănă la săvîrșirea lui din viață, nedispunînd de mijloace îndestulătoare pentru a-și isprăvi casa.

Dacă traiul său era foarte simplu, ospitalitatea îi era din cele mai largi. Mai ales în timpul verii casa era totdeauna plină de oaspeți. Pe lîngă un cîrd de nepoți și de nepoate care petreceau la el, numeroși cunoscuți, cu prilejul mergerii lor la Slănic sau a întoarcerii lor de acolo, trecînd pe dinaintea porții lui, se opreau și luau parte la masa lui simplă, dar abondentă. Cînd era singur, își petrecea vremea cu cetitul și cu lucrul la grădina ce o sădise împrejurul casei, unde pusese pomi de soi și viță minunată. De cîte ori găsitu-l-am cu sapa, cu hîrlețul, cu grebla sau cu cuțitul în mînă, îmbrăcat, vara, în largi haine de pînză albă, toamna în haine de șaiac de aceeași făptură, cu o largă pălărie, de paie sau de pîslă, pe cap și încălțat cu ciubote pînă la genunchi.

Te primea totdeauna în chipul cel mai afabil și știa să deie convorbirii o directivă potrivită cu vrîsta, cultura și inteligența musafirului. În memoria lui era înmagazinată o adevărată comoară de fapte, de lămuriri și de amărunte asupra trecutului. Cînd vorbea despre oamenii pe care îi cunoscuse, judecata lui asupra lor era totdeauna dreaptă, cu tendență vederat binevoitoare și plină de indulgență. Numai față de două categorii de oameni această indulgență era mai mică și mi-a fost dat să aud chiar judecăți aspre pronunțate de el: „roșii”, înțelegînd sub această denumire pe liberalii munteni și evreii. Denunța, mai ales, cu indignare ipocrizia celor dintîi și primejdia ce o înfățoșa pentru țară prezența într-însa a unui atît de mare număr de evrei. Deplîngea crima comisă de Mihai Sturdza cînd li vînduse dreptul să năvălească în țară. Totuș era drept cătră ei și înfiera cu asprime brutalitățile săvîrșite împotriva lor la Bacău, în anul 1868.

Era de o rară modestie, nu scotea niciodată faptele sau persoana lui în relief, nu vorbea de jertfele aduse țării, nici de serviciile însămnate făcute statului. Binefacerile lui ar fi rămas pe veci necunoscute dacă nu ar fi fost date în vileag de acei care se folosise de ele sau de alții la cunoștința cărora ajunsese din vro întîmplare oarecare. Vanitatea și fudulia erau două simțiri ce-i erau cu totul necunoscute.

Iacă o nostimă lecție de simplicitate ce a dat-o unui concetățean din Tîrgul-Ocnei:

Cuconul Iorgu Metaxa era unul din fruntașii tîrgului, pe care voturile ocnenilor îl adusese de mai multe ori în capul administrației comunale. Cuconul Iorgu avea o vie producînd vin roșu foarte bun și o livadă cu fructe de soi, de care era mîndru. Mergînd într-o toamnă să facă o vizită lui Negri, acesta bineînțeles îl duse în grădină, unde Metaxa fu încîntat de strugurii de poamă ananas pe care Negri cel dintîi îi introdusese în țară. Negri, care se îngrijise de un paner, îl umplu cu struguri aleși de acest soi, întovărăși pe musafir pănă la poartă, unde despărțindu-se de dînsul, îl rugă să primească „acei. cîțiva struguri», înmînîndu-i totodată panerul. Atunci cuconu Iorgu, fără a primi panerul, se închină din nou înaintea lui Negri, zicîndu-i cu un aer de demnitate jignită:

— Foarte vă mulțămesc, cucoane Costache, oi trimete rîndașul ca să-mi aducă panerul, și a plecat.

Negri n-a zis nici un cuvînt, dar a rămas la poartă pînă cînd a socotit că Metaxa a cîștigat un bun avans, apoi, cu pasul lui liniștit, dar mare, a plecat spre casa lui cuconul Iorgu. Ajuns acolo și găsind un servitor în curte, îi dădu panerul zicîndu-i:

— Dă acest paner cu poamă lui cuconul Iorgu, cu închinăciuni, și spune-i că i l-o adus cuconu Costache Negri.

Negri cătră familia lui nu a pominit un cuvînt despre această întîmplare, căci cucoana Catinca, care mi-a povestit-o, mi-a zis că l-a aflat, nu de la frate-său, ci de la tîrgoveți.

A murit la septemvre 1876, în urma unei pneumonii care i-a atras-o tot dorința lui să facă bine.

Cunoștea și proteja pe un biet birtaș din Tîrgul-Ocnei ale cărui afaceri mergeau prost. Mergînd, nu știu pentru ce interes, la iarmarocul ce se ținea la Rădeana, la 8 septemvre 1876, a dat peste protejatul său, care deschisese acolo, sub un cort, o locantă. La întrebarea lui Negri dacă treburile îi merg bine, răspunse că, dimpotrivă, merg foarte rău, căci iarmarocul este cît se poate de slab și, de ar fi știut, nu venea, căci are să aibă mare pagubă, deoarece nu avusese pînă atunci decît un singur mușteriu și are să fie silit să arunce bucatele ce le pregătise. Negri ar fi rămas bucuros să mănînce la el niște bucate despre calitatea cărora nu-și putea face nici o iluzie, numai ca să-i mai micșoreze cîtuș de puțin paguba, căci se știa bărbat cu stomah sănătos, dar făgăduise lui Manolache Donici să mănînce la el, iar ceasul mesei nu numai sosise, dar chiar trecuse. Se despărți deci de birtașul protejat și se grăbi să urce dealul destul de mare și de răpede, care de la iarmaroc duce la curtea de la Rădeana, unde ajunsese tocmai în momentul în care Donici și cu număroșii musafiri ce la acel prilej îi avea totdeauna în casă se scoborau în sofragerie. Se puse la masă, dar gîndul pagubei ce avea s-o aibă protejatul său îl chinuia. Mîncă puțin, iar după ce se sculară, pretextă că are o afacere urgentă în iarmaroc și plecă înapoi, fără măcar să-și beie cafeaua, merse drept la locanta birtașului de care se interesa și-i ceru un feli de bucate oareșcare și o cafe. După ce plăti acest suplement în chip generos, s-întoarse iar la curte, unde-i rămăsese căruța și mantaua. Pînă în acel moment căldura fusese foarte mare și Negri, care plecase de la Tîrgul-Ocnei îmbrăcat în haine de șaiac cam pline, asudase tare. În momentul ieșirii de sub cortul locantierului începuse să bată un crivăț puternic, care deveni tot mai violent și mai puternic pe măsură ce urca dealul Rădenii: ajunse sus înghețat. A doua zi se și declarase o pneumonie care, ajutată de nepriceperea medicului primar din Bacău, Dumbrăveanu, și în ciuda naturii voinice a bolnavului, îl duse la mormînt.

Din toți bărbații care i-am cunoscut, acel care se apropia mai mult de perfecțiune a fost, fără îndoială, Costache Negri.

Negri a lăsat o fiică, numită Josefina, ce o avuse dintr-o legătură de dragoste cu o cîntăreață de operă, germană, pe care o cunoscuse în timpul călătoriilor sale în Italia. Dăduse acelei fiice o creștere foarte îngrijită, o înzestrase și o măritase.

Amintiri (Rosetti)/Capitolul XVI. Vecini, rude, prieteni și cunoștinți

La Porțile Tîrgului-Ocnei se întindea, pînă la Palanca, la granița ungurească, urieșul domeniu Comănești, cuprinzînd 64 000 de fălci (adică peste 90 000 hectare). Partea principală era alcătuită din Comăneștii propriu-ziși, moșie domnească pînă la 1804, care se întindea de la satul Comănești pînă la graniță. Sătenii zisului sat făceau serviciu de plăieși, adică de păzitori ai graniții, și, drept simbrie pentru acest serviciu, aveau uzul locurilor de hrană ale acestui întins domeniu plus acel al pădurilor care alcătuiau cu mult cea mai mare parte dintr-însul. În anul 1804, domnul țării, Alexandru Moruzi, dărui logofătului Costache Ghica (Sulgiaroglu) întreaga moșie domnească Comăneștii și aceasta, după știința mea, a fost cea de pe urmă danie de moșie domnească în Moldova, pentru bunul temei că nu mai rămăsese alta. Urmași ai lui Costache Ghica, fiul său mai mare, Dumitrache, și nepotu-său Nicu, cumpărară pe de o parte de la răzăși părțile din Dărmănești și Dofteana, ajun – gînd astfeli cu hotarul pănă la porțile Tîrgului-Ocnei, iar pe de alta părțile din Văsiești și alte hotare cuprinse între Comănești și graniță, alcătuind acel complex urieș, în care au rămas numai două enclave relativ mici de loc mănăstiresc. Acest domeniu aparținea, cînd m-am trezit eu, copiilor lui Nicu Ghica, care se sinucisese la 1851 și despre care am vorbit mai pe larg în întîiul volum al acestor Amintiri. Am mai arătat tot acolo că el era fiul unei fiice a bunului meu Răducanu, din întăia lui căsătorie cu Elena Balș, deci nepot de soră al tatei (care era numai cu un an mai mare decît el) și, din partea Ghiculească, văr primar cu bunul meu despre mamă, iar aceasta îi era nepoată de văr primar. Mai mult încă decît această îndoită rudenie, faptul că fusese coleg de universitate, în Germania, cu tata și cu moșii mei, strînsese legăturile dintre ei și-i făcea să se privească ca frați.

Am mai arătat că el se sinucisese pentru că, într-un moment de deznădejde, vînduse, pe preț de nimica, moșia Comăneștii, lui Lascar Cantacuzino-Pașcanu. Prin testamentul său, Nicu Ghica însărcinase cu epitropia copiilor, pe lîngă mama lor, pe moșu-meu, Lascar Rosetti, iar pe tata cu apărarea înaintea justiției a tuturor pricinilor familiei. Moșu-meu nu primi tutela, dar tata rămase pînă la sfîrșit prietenul și sfetnicul devotat al văduvei celui mai drag din tovarășii lui de tinerețe. Dar marele noroc al copiilor lui Nicu Ghica a fost, pe lîngă înțelepciunea și spiritul de jertfă al mamei lor, faptul că bunica lor, Marghiolița Ghica, se căsătorise în a doua căsătorie cu Mihalache Pașcanu, unul din boierii cei mai cuminți și cei mai respectați din Moldova, care făcea și el parte din consiliul de familie.

De la întîia consfătuire se constatase că singurul mijloc pentru ca orfanii să rămîie cu ceva avere era ca Lascar Pașcanu să primească restituirea arvonei de cinci mii de galbeni ce o dăduse pentru cumpărarea moșiei Comănești, dar nu-și ascundeau greutatea lucrului, acea cumpărare alcătuind o afacere minunată pentru Lascar Pașcanu, bărbat bogat, dar strîngător și nefiind deloc indiferent la cîștig. El era nepot de frate al lui Mihalache Pașcanu, dar relațiile dintre dînșii erau rupte, moșul crezînd că are serioase temeiuri de nemulțămire împotriva nepotului; îi venea deci greu, în asemene împrejurări, să meargă el la nepot pentru ca să-i ceară un însemnat sacrificiu material. Totuș afecțiunea ce o avea pentru fiica soției sale și pentru cei cinci copii amerințați să rămîie săraci îl făcu să-și calce pe inimă și, luînd cu dînsul cinci mii de galbeni, se duse la Lascar Pașcanu și-i ceru să primească restituirea arvonei, renunțînd la cumpărătura Comăneștilor. Lascar Pașcanu dintîi refuză cu hotărîre și numai după o discuțiune ce ținu mai bine de două ceasuri și înfățoșă cînd momente de violență, cînd altele patetice din partea bătrînului boier, acesta izbuti să smulgă nepotului său zdelca ce o avea de la Nicu Ghica.

Dar datoriile lăsate de defunct erau așa de mari, dobînzile atît de grele, încît situația rămînea din cele mai încurcate. Tînăra și frumoasa văduvă se retrase la Comănești, unde duse un trai din cele mai modeste, venitul moșiei sale de zestre, Mîndreștii, de la ținutul Tecuciului, ușurînd în chip însemnat situația generală. Nu se știe cum ar fi ieșit lucrurile și dacă cu toată restrîngerea de cheltuieli și cu toate silințele văduvei, ajutată de devotamentul dezinteresat al lui Kemminger, omul de afaceri și prietenul sincer al lui Nicu Ghica, dacă la urma urmei nu s-ar fi impus, s-înțelege în mai bune condițiuni decît întîia oară, vînzarea Comăneștilor, de nu s-ar fi înființat în curînd Banca Moldovei. Această instituțiune de credit ipotecar pe lungi termene înființată la Ieși cu capital german mărit și cu altul din țară, rău administrată de la început de directori unii incapabili, alții necinstiți, a ruinat pe acționarii săi, străini sau pămînteni, dar a fost mijlocul prin care toți acei debitori care au știut să-și măsoare traiul după resursele ce li rămîneau odată ratele achitate și-au exploatat moșiile cu pricepere, le-au scăpat și le-au păstrat copiilor lor. Catinca Ghica a fost din numărul acestor de pe urmă: ea a crescut patru fii în străinătate, la Universitatea din Berlin și la Viena, ducînd în acest timp un trai modest la Comănești. Legea rurală, despre care se zicea că va ruina proprietatea cea mare, dar care a ajutat pe acei din proprietari care au fost cuminți, au vîndut bonurile la vreme și, din vînzarea lor, și-au plătit sau și-au redus în mod însemnat datoriile, a avut urmări folositoare mai ales pentru Ghiculeștii de la Comănești. Pe urieșul lor domeniu locuiau și făcuse boieresc mai bine de două mii cinci sute de gospodari, din care era un număr însămnat de fruntași cu cîte patru boi. Avură deci să deie vro douăsprezece mii de fălci, pentru care au primit o indemnitate de aproape optzeci de mii de galbeni (ceva mai puțin de un milion de franci în aur), aceasta bineînțeles în bonuri. Cursul bonurilor era neavantajos, lumea nu prea avea încredere în ele și le vîndu, pierzînd 40% din valoare și mai bine, dar la Comănești se așteptă ca bonurile să aibă un curs mai bun și suma ce s-a încasat din acea vînzare a permis curățirea desăvîrșiră a situației și liberarea moștenitorilor lui Nicu Ghica să-și împartă o avere care astăzi alcătuiește o valoare de zecimi de milioane în aur.

În anul 1873 sau 1874, Comăneștii au fost împărțiți în chipul următor între cei cinci moștenitori ai lui Nicu Ghica. Moșia s-a împărțit întîi în două părți compacte, una mergînd de la porțile Tîrgului-Ocnei pînă la un punct la deal de Comănești și cealaltă de la acel punct la granița austro – ungară. Apoi aceste două părți au fost împărțite în cîte cinci părți și fiecare moștenitor a tras sorți pentru o parte din jumătatea de la vale a moșiei și alta în jumătatea de la deal. Sorții au dat Comăneștii propriu-ziși, cea. mai în amonte din jumătatea de la vale, lui Dumitru, fratelui celui mai mare, împlinind astfeli visul lui cel mai scump.

Relațiunile intime între Catinca Ghica, mama și tata au urmat pînă la sfîrșit; părinții mei o iubeau mult și aveau pentru dînsa o stimă deosebită. Daca cultura nu-i era mare lucru și deloc nu se putea privi ca intelectuală, era foarte bună la inimă și plină de bun-simț; o femeie practică, o mamă devotată și o prietenă credincioasă; avea oroare de intrigi și n-am auzit-o niciodată vorbind pe cineva de rău. Și-a păstrat frumusețea pînă la bătrînețe.

Deși era văduva vărului nostru primar, noi, copiii, îi ziceam mătușă. Îmi era dragă mătușa Catinca fiindcă era bună, frumoasă și indulgentă; m-a scos de la număroase penitansuri, dar îmi era dragă mai ales fiindcă era mama Mariei și Maria a fost pasiunea copilăriei și a adolescenței mele. Această pasiune a început cînd ea era de nouă ani și eu de șăpte, în grădina de la Căiuți. Îmi aduc și astăzi aminte de chipul în care am făcut cunoștință. Era într-o dimineață de vară, venise mai mulți copii străini și eu fusesem însărcinat de mama să li arăt grădina noastră ca un feli de cicerone. Pe brațul pîrîului Căiuțul care aducea apa în grădină și forma la vale două iazuri, cu ostroave legate prin poduri, se află o mică cascadă sub o boltă de verdeață și, cu cîțiva pași mai la vale, un pod peste acel crac de pîrîu. Ajuns pe pod, am arătat vizitatorilor cascada de care eram foarte mîndru și obișnuit s-o văd admirată de toți vizitatorii. Spre marea mea mierare, aud un glas zicînd pe un ton de dispreț:

— Dar asta, dragă, nu-i nimica, să vii la noi să vezi cum trece un braț al Trotușului prin grădină și cade în iaz printr-o cascadă de o sută de ori mai mare!

Faptul era perfect de adevărat, precum m-am putut convinge după puțină vreme, cascada noastră, deși drăguță, era o nimica toată, un adevărat joc de copil pe lîngă acea de la Comănești, dar observația m-a jignit și am aruncat ochii asupra acelei din gura căreia ieșise și care făcuse un pas înaintea celorlalți copii. Era, parc-o văd și astăzi, o copilă blondă, îmbrăcată într-o rochiță albă, cu pălărie albă de paie pe un cap de Keepsoks și cu o umbreluță tot albă în mînă. Ea sosise cu mă-sa noaptea tîrziu, pe cînd eu eram culcat, nu ieșise decît în momentul cînd mama mă însărcinase să arăt musafirilor grădina și n-o băgasem în samă. Mi-a părut așa de frumoasă, încît jignirea ce o simțisem mi-a trecut cu desăvîrșire și am rămas ca un prost, cu gura căscată, ceea ce a făcut-o să izbuhnească în rîs; acest rîs m-a durut neasămănat mai tare decît disprețul ce-l arătase pentru cascada mea. Însă ea, înțelegînd îndată că m-a jignit, s-a apropiat de tot de mine și, apucîndu-mă de gît, m-a sărutat pe amîndoi obrajii zicîndu-mi:

— Dar grădina ta este într-adevăr foarte frumoasă, asta și grădina noastră de la Comănești sunt cele mai frumoase care le-am văzut.

Și din clipa aceea inima mi-a rămas robită de dînsa pîna după căsătoria ei, iar după acea căsătorie, ea a rămas idealul femeiesc în fața căruia m-am închinat. N-am văzut copilă mai cuminte, mai bună, cu instincte mai nobile, mai generoase și, pe măsura ce i se dezvolta mintea, se dezvoltau și aplecările firești cătră tot ce este frumos, bun, adevărat și nobil, aversiunea pentru minciună, falșitate, nedreptate sau mișelie. Moștenise toate însușirile frumoase ale părintelui său, care fusese una din cele mai nobile ființi ale Moldovei din întîia jumătate a veacului trecut. Și ce bună patriotă era! Îmi aduc aminte cum, la Comănești, pe la 1862, jucam șarade, bineînțeles pe franțuzește; cuvîntul uneia din ele era: courage. După ce reprezentasem cou și rage, pentru reprezentarea cuvîntului întreg, ea, cu un steag românesc, alcătuit dintr-o nuie de care erau legate cele trei culori, intra răpede pe ușă, urmată de mine și de o soră a mea, ținînd săbii de lemn în mînă, și se avînta asupra unei canapele strigînd: „Moldoveni și munteni, înainte împotriva turcilor”. Și eu, urmînd-o, gîndeam în mine că n-ar fi minune de vitejie ce n-aș face la îndemnul ei. Era atunci de unsprezece ani și eu de nouă. Eu hotărîsem de la întîia noastră întîlnire că ea și nu alta va fi soția mea. Mai pe urmă, începînd să-mi dau samă de greutatea lucrului, dat fiind mai ales vrîstele noastre respective, închipuirea mea, căreia din mica copilărie îi plăcuse să viseze un viitor plin de fapte minunate, asămănătoare acelor din poveștile ce ni le istorisea la Pralea părintele Zosim și riumăroasele romane de aventuri în diferite limbi ce începusem să le citesc, urzea pe fiecare zi cîte un nou șir de isprăvi strălucite săvîrșite de mine, care totdeauna se sfîrșeau prin căsătoria noastră.

În urma tulburărilor izbuhnite la Comănești în vara anului 1863 și despre care vom vorbi mai departe, mătușa Catinca Ghica temîndu-se ca această mișcare să nu se mai întindă, a venit cu fiică-sa și cu guvernanta ei la noi, la Căiuți, spre a se sfătui cu tata și, în urma sfatului său, și-a lăsat copila la noi și a plecat la București spre a se plînge domnului. Șăderea Măriei la noi a ținut vro două luni și totdeauna mi-am adus aminte de acest timp ca de raiul copilăriei mele. Scumpul nostru musafir lua parte la unele din lecțiile noastre și eram foarte mîndru văzîndu-mă în stare să-i pot fi de mare ajutor în rezolvarea problemelor de aritmetică.

Bineînțeles că niciodată nu i-am spus că o iubesc; își va fi dat ea samă de cultul ce i-l închinasem? Nu știu: femeile, mici sau mari, bune sau răle, au din fire darul să găseasca asemene simțiminte inspirate de ele, ca și acel să ascundă faptul că le cunosc. Ea, cît eram copii, mă trata ca pe un frate mai mic și nu sta la îndoială pentru a mă certa de cîte ori făceam vro prostie, vro poznă sau vro necuviință, ceea ce mi se întîmplă prea des. Și nu arareori datu-m-am în lături de la greșală, chiar cînd eram departe de dînsa, știind că asemene faptă mi-ar atrage dezaprobarea sau disprețul ei. Căsătoria ei cu Alexandru Știrbei, fiul fostului domnitor al Țării Românești, îmi pricinui, s-înțelege, o durere din cele mai vii. O săptămînă întreagă capul meu n-a făcut alta decît să urzască planuri de ucidere a logodnicului, dar la vrîsta de șăsăsprezece ani asemene dureri trec; a trecut deci și a mea, dar ea a rămas pentru mine idealul femeii. Și de cîte ori mai pe urmă veneam la București și o revedeam, eram mîndru de dragostea mea de copil, mîndru de strălucita ei frumuseță, mîndru de nobilimea și de generozitatea sufletului ei, de bunătatea ei, de chipul în care alina durerile și suferințile, de renumele ei neprihănit ca soție, ca mamă neadormită și iubitoare. Și cătră acel pe care altădată voiam să-l ucid, învățînd să-i apreciez marile însușiri, nu mai simțeam decît o sinceră afecțiune și prietenie. Apoi, ce moldovancă bună rămăsese! Cum își păstrase nestricat graiul, ce bine știa să puie la locul lor afectările de superioritate ce încercau cîteodată să le ieie unii din frații munteni, cu ce plăcere se întorcea, în fiecare vară, în Moldova noastră, pe malurile Trotușului ei iubit.

S-a stîns la vrîsta de treizeci și patru de ani, plînsă de toți acei care o cunoșteau.

Nicu Ghica a lăsat patru fii. Cel mai mare, Dimitrie, și-a făcut studiile în parte acasă, cu un profesor neamț, și în parte la Berlin unde a dobîndit diploma de doctor în drept.

întors în țară, la 1862, n-a vrut să ieie vrun serviciu sub Cuza și a ajutat pe maică-sa și pe Kemminger în administrația Comăneștilor. Această administrație înfățoșa atunci greutăți deosebite. Țăranii din unele din satele ce fusese ră – zășești, dar pe care urmașii lui Costache Ghica le cumpărase, au contestat acele vînzări, ca și hotarele daniei lui Alexandru Moruzi, pretinzînd că hotărnicia făcută din porunca acelui domn, îndată după danie, cuprinde loc ce nu era domnesc, ci răzășesc. Un lung și costisitor proces care s-a terminat de-abie în a noua decadă a veacului trecut a dovedit cu prisosință cît de puțin întemeiete erau pretențiile lor. Acte incontestabile dovedesc, într-altele, că Nicu Ghica a cumpărat de la răzășii, mi se pare, din Văsiești, părțile lor spre a-i mîntui de exploatarea unui cămătar grec numit Condopol, catră care ei contractase un împrumut cu ipotecă. Pe urmă răzășii căindu-se și venind să-l roage să li restituie moșia, iar ei să-i restituie în mai mulți ani banii care urmau să rămîie ipotecați asupra pămîntului vîndut, Nicu Ghica consimți și li restitui acele pămînturi. Dar ei, convingîndu-se în curînd că nu sunt în stare să plătească datoria, au venit din nou la Nicu Ghica și l-au rugat să ieie iar moșia asupra lui. Dar la Moinești se stabilise Zaharia Moldovanu, un bărbat fără scrupule, dar care luase și el parte la mișcarea de la 1848 și la lupta pentru Unire și exercita profesia de advocat. El ațîță țăranii și-i împinse să intenteze proces casei lui Nicu Ghica, și nu numai pe răzășii din Văsiești, ci și pe sătenii din alte sate, stîrnind o agitație grozavă în întreaga parte de sus a complexului. Fără îndoială că sătenii fusese păgubiți chiar prin simplul fapt al daniei lui Moruzi, căci ei pînă atunci se folosise de locurile de hrană și de pădurile moșiei domnești în schimbul preaușoarei slujbe de plăieși, pe cînd acuma erau siliți să urmeze legea comunală, lucrînd boieresc și dînd dijmă pentru cheresteaua ce o făceau. Totuș dania fusese un act perfect legal și, conform obiceiurilor țării, Moruzi nu făcuse altăceva decît un lucru perfect legiuit ce-l săvîrșise toți domnii de la întemeierea principatului încoace.

Se mai așezase la Moinești încă un avocat, numit Popovici, care se întovărăși cu Zaharia Moldovanu pentru a împinge pe țăranii de pe Comănești la sfadă cu Ghiculeștii. Ațîțările lor, ajutate de prefectul Dumitrache Cracti, care ura pe proprietarii Comăneștilor, izbutiră să aducă pe țăranii din satul Asău la săvîrșirea unei violențe de fapt asupra persoanei lui Dimitrie Ghica. Ei îi aținură calea și, pe cînd trecea într-o după-amiază prin satul lor în trăsură, o opriră, îl scoaseră dintr-însa și-l loviră cu ciomegele pînă ce leșină. Feciorul și vezeteul care erau cu dînsul împărțiră aceeaș soartă. În urma acestui incident, sora lui Mitică Ghica, Maria, a petrecut aproape două luni la noi, la Căiuți, maică-sa avînd să meargă la București și să zăbovească acolo pentru a obține de la Cuza dreptate și nu voia să lese pe fiică-sa la Comănești, dată fiind agitația țăranilor.

Mitică Ghica a fost deputat în Constituanta de la 1866, în Camera de la 1870—71, cînd s-a pronunțat pentru restrîn – gerea libertăților acordate de acea constituție, aprobînd fără rezervă tendințele manifestate de domnitor în această privință la sfîrșitul anului 1870, precum și în Camera conservatoare din toamna anului 1888. În privința manifestațiilor sale din Camera de la 1870—71 trebuie să observ că dacă el era departe de a fi singurul care aproba aceste tendințe, a fost singurul care a avut curajul să le manifesteze pe față.

Mitică Ghica a mai fost un excelent președinte de tribunal la Bacău în anii 1867—68, apoi un bun membru al Curții de Apel de la București și, timp de mai bine de trei ani, un bun prefect la Bacău. De la 1876 încoace nu a mai ocupat nici o funcțiune publică, marea lui grijă fiind să transmită fiului său o parte cît mai mare a fostului complex Comăneșii.

În anul 1895, împreună cu fiul său Neculai a făcut o expediție vînătorească în țara Somalilor, în cursul căreia au împușcat mai mulți lei și alte animale de acolo, nu fără a-și risca de repețite ori viața. La întoarcere, Dimitrie Ghica a publicat o relație destul de amărunțită și de interesantă a acelei călătorii. După cît știu, ei sunt pănă acuma singurii români care s-au riscat într-o asemene întreprindere. (2)

Dimitrie Ghica era un vînător pătimaș și un excelent trăgător cu pușca, era înzestrat cu cele două calități care fac mai ales podoaba bunului vînător: avea multă răbdare și un sînge rece minunat. Numai la mine, la Căiuți, a împușcat trei urși la vînătoarele ce le făceam împreună.

Sub niște aparențe răci și indiferente ascundea multă bunătate de inimă, era un bărbat fără umbră de fățărnicie, un prieten credincios și sincer. Dacă a avut marea satisfacere să poată preda fiului, asupra căruia își concentrase toată afecțiunea, o mare parte din domeniul Comănești, care tata – său îl posedase întreg, a avut durerea să supraviețuiască tragicului sfîrșit al acestui fiu. A murit în al optzeci și doilea an al vieții. Al doilea fiu al lui Nicu Ghica, Eugeniu, a avut o viață mult mai agitată decît cel dintîi. Înzestrat cu o inteligență mai vie decît frate-său și cu o înfățoșare frumoasă, și cu o mare putere fizică, s-a arătat la început de un caracter mai puțin serios, aplecat spre violență și spre cheltuieli. Fiind încă la Universitatea din Berlin, a făcut datorii destul de însămnate, ale căror achitare a fost cerută mamei sale, în țară. Mătușa Catinca pe acea vreme nu știa de unde să economisască ca să plătească datoriile lăsate de soțul ei și să-și crească cei patru fii în străinătate: doi la Berlin și doi la Viena, fără a mai vorbi de educațiunea fiicei, încredințată unei preadistinse dame engleze de neam mare, dar sărăcită, domnișoarei Fitz Gerald. Datoriile lui Eugeniu fiind presante, ea, în urma sfatului tatei, vîndu caii și trăsura, proprietate particulară a tînărului, ce se țineau la Comănești pe cheltuiala obștească, realiză din acea vînzare o sumă destul de respectabilă pe care o trimese creditorilor care i se adresase și scrise fiului său că, nedispunînd pentru moment de alți bani, să se puie la cale cum va ști pentru restul datoriei și să-i achite treptat din pensiunea lui.

Tînărul, foarte supărat, scrise o scrisoare puțin respectuoasă tatei și alta mamei sale, în care o prevenea că, deoarece nu-i dă cu ce să facă cinste iscăliturii sale, pleacă în America spre a lua parte, în oastea federală, la războiul civil ce izbuhnise în Statele-Unite și speră să nu se mai întoarcă în țară.

Și făcu precum scrisese. Deoarece nu avea cu ce să-și plătească pasagiul, își oferi serviciile pe bordul unui vas care era pe punctul să plece și pe care ajunse în New York. Acolo, cu toate că nu vorbea limba engleză, grație frumoasei și voinicii sale înfățoșări, faptului că călărea minunat și culturii sale superioare obștiei voluntarilor ce soseau din Europa, fu primit ca brigadier, într-un regiment de cavalerie. Făcu cea mai mare parte a războiului în corpul generalului Frémont, se distinse, fu rănit de mai multe ori și înaintă răpede: la sfîrșitul războiului era căpitan de stat-major. Nu se ținu însă de hotărîrea de a nu se întoarce în țară: la începutul anului 1865 era la Comănești, unde se împăcă cu maică-sa. Dacă frate-său mai mare nu voise să audă de slujbă sub regimul cuzist, el primi după puține luni prefectura de Bacău, unde își făcu nume de diregător cinstit și vrednic, deși cam apucat. După răsturnarea lui Cuza fu numit prefect de poliție la Ieși unde, în urma evenimentelor de la 3 aprilie, se cerea un prefect a poigne. Nu ocupă însă acest post decît cîteva săptămîni. [. „]

După întoarcerea lui din America izbuti să-și creeze o popularitate destul de mare la Bacău. Forța lui fizică, înfă – țoșarea lui mîndră și frumoasă, neînfricarea de care dăduse dese dovezi, mai ales de la conflictul lui cu Gorovei, impusese băcăoanilor, războinici din firea lor și veșnic gata de harță. Apoi deși conservator convins, îi plăcea să se puie în contact cu lumea mică și s-o trateze pe picior de egalitate, știind totodată să se ferească de familiaritate prea mare din partea ei. Tînărul chefliu și cheltuitor din tinerețe, odată ajuns la vrîsta matură, devenise un bărbat econom, regulat în cheltuieli, nedepășindu-și niciodată budgetul și, după ce construcțiunea căii ferate Tîrgul Ocnei-Palanca înzecise valora părților de Comănești ale moștenitorilor lui Nicu Ghica, se transformase într-un minunat om de afaceri, care nu întîrzie să dispuie de mari capitaluri pe care știu să le facă să fructifice în chip minunat. Cînd se începu construcția căii ferate Tîrgul Ocnei-Palanca, care străbătea urieșul complex Comănești în tot lungul lui, copărtașii săi se grăbiră să-și vîndă pădurile de brad casei Gotz, singur Eugeniu așteptă ca prețurile să se ridice și-și vîndu lemnul de brad cu preț nea – sămănat mai ridicat decît frații. Totuș traiul lui rămase foarte modest și cumpătat. Nu se sfia să spuie că el nu privește averea ce a moștenit-o și a sporit-o în mod atît de însămnat ca aparținîndu-i lui, ci familiei Ghica, reprezentata prin nepotul său, Neculai, singurul fiu al fratelui său mai mare, Dimitrie, iar celorlalți frați și moștenitorilor lor, nu numai că nu li va lăsa nimica, da, dacă ar sta în putința lui, li-ar lua și tot ceea ce posed în Comănești. Nu se sfia să proclame că, după dînsul, societatea nu se alcătuiește din indivizi, ci din familii și că pămîntul trebuie să aparțină familiei reprezentată printr-un membru statornic din tată în fiu. Iată deci o concepție mai mult decît medievală a proprietății funciare, care suntem în drept să n-o aprobăm și să o numim străină, dar deoarece este lipsită de orice feli de egoism josnic, nu putem decît s-o privim ca respectabilă. Și a făcut întocmai după cum a zis: și-a lăsat averea întreagă fiului celui mai mare a nepotului său de frate, Neculai, imobilizînd astfeli stăpînirea averii sale în mîna unui nepot de frate pe o generație mai mult.

Dacă s-a restrîns devreme în cheltuielile sale personale și ducînd un trai măsurat și cu mult mai prejos de mijloacele lui, era departe de a fi fost lipsit de generozitate. Îi plăcea să facă binele și aceasta fără absolut nici o ostentațiune: a dat și la instituțiuni de binefacere și la particulari în nevoie. Mulți tineri băcăoani datoresc generozității sale faptul de a fi putut face studii și a îmbrățoșa o carieră onorabilă.

Eugeniu Ghica, la vrîsta de patruzeci și doi de ani, a făcut cucerirea inimii unei tinere domnișoare din înalta societate ieșană, frumoasă și bogată și, lucru mai straniu, nu el ceru mîna domnișoarei, ci domnișoara îl peți. Se căsătoriră, dar deosebirea de vrîstă era din cale-afară mare, căsătoria nu fu fericită și divorțul îi puse capăt. Grație aptitudinilor sale pentru afaceri, el izbuti să lichideze în chip deosebit de avantajos pentru soția sa averea din Rusia a acesteia, lăsîndu-i după despărțenie un venit cu mult mai mare decît acel de care dispunea la căsătorie.

Eugeniu Ghica a murit în București de o pneumonie căpătată în toamna anului 1914. Era în vrîstă de șăptezeci și patru de ani.

Era un compozit de însușiri frumoase amestecate cu cusururi și slăbiciuni care adesa întunecau calitățile, cusurul dominant fiind o nemăsurată vanitate; un bărbat de o speță cum au fost mulți în boierimea noastră, pe care cusururi relativ mici l-au împiedecat să devie om de mîna întîi.

De ceilalți frați: Gheorghe și Neculai (Nunuță) am prea puțin de zis. Pe cel dintîi l-am frecventat prea puțin, al doilea era un cuconaș de ai noștri, cu inimă de aur, generos și simpatic, dar vanitos, risipitor și ușuratec.

Amintiri (Rosetti)/Capitolul XVII. Vecini, rude, prieteni și cunoștinți

Dacă luăm Trotușul la vale, aveam în acea direcție mult mai puțini vecini și cunoștinți decît mergînd spre obîrșiile lui. În hotarul de la vale al Căiuțului se găsea moșia mănăstirească Bîlca-Păunești, moșia Coțofăneștii a „Sfîntului Spiridon”, iar la hotarul de la vale al acesteia începea moșia Adjudul a logofătului Alecu Balș, supranumit Cucoșul, în întindere de mai bine de șăpte mii de fălci. Și Adjudul era departe de a fi singura moșie a logofătului, el mai stăpînea la munte, la Suceava, moșia Broștenii, de 40 000 de fălci, Poienii lîngă Ieși și altele, peste tot 80 000 de fălci, cel puțin așa se lăuda el singur.

I se zicea Cucoșul fiindcă vreme îndelungată el își închipuise că are în pîntece un cucoș care cîntă și că auzea cu-cu-ri-gu-rile lui. Pentru a-l lecui de această idee fixă, medicii i-au bătut în strună, i-au spus ascultîndu-i pîntecele că simt unde este cucoșul, că dau de picioarele și de capul lui. Apoi, cu consimțimîntul lui l-au adormit și i-au însamnat pielea pîntecelui cu bisturiul. Iar cînd l-au trezit din narcoză, i-au prezentat un cucoș vioi, pe care au zis că i l-au scos din pîntece. Și de atunci logofătul n-a mai auzit cucoș cîntînd într-unsul.

Alecu Balș a fost unul din puținii adversari ai Unirii între boierii cei mari. Se povestea că, în cursul unei șădinți a divanului ad-hoc, un orator unionist exclamînd în cursul discursului său, cu indignare:

— Și oare cine aici este împotriva Unirii?

Un glas ar fi răspuns:

— Ia eu!

— Cine? ar mai fi întrebat oratorul, cu și mai multă indignare.

— Ia eu, Alecu Balș, proprietar a 80 000 de fălci, ar fi repetat Cucoșul (căci porecla îi rămăsese) fără a se intimida.

Logofătul Alecu Balș, după ce se despărțise de întîia lui soție, Casandra Păscănița (Cantacuzino), se căsătorise pentru a doua oară cu domnița Elenco Sturdza, fiica lui Ioniță-vodă Sturdza, care în întîia căsătorie fusese căsătorită cu bunul meu, Grigore Ghica. Domnița Elenco era și ea bogată, dar mai ales strîngătoare. Se zicea că amîndoi sunt putrezi de bani.

Eu n-am cunoscut nici pe logofăt, nici pe domnița, pe vremea lor nu erau relații între Căiuți și Adjud.

Lucrurile s-au schimbat însă cînd, după moartea bătrînilor, au venit să s-așeze la Adjud, unde clădise prealabil un cottage modern și sădise o grădină, tînărul Alecu Balș cu tînăra și frumoasa lui soție, Ruxandra Sturdza, de la Miclăușăni.

Din cauză că domnița fusese căsătorită cu Grigore Ghica și avuse cu el trei băieți și o fată, frați și soră ai mamei, Alecu Balș cel tînăr era frate cu frații și cu una din surorile mamei, fără a fi însă frate sau nici măcar rudă cu dînsa. Totuș se cunoșteau bine și erau în relațiuni amicale.

Alecu Balș tînărul fusese crescut de un profesor elvețian francez, numit Jules Bolomey, numai puțin mai în vîrstă decît el. Bolomey rămase pe lîngă fostul său elev chiar după căsătoria acestuia și se ocupa cu afacerile lui Balș. Dar dacă era meșter în creșterea găinilor și a celorlalte animale domestice și un apicultor de forță, însărcinîndu-se cu căutarea moșiei Adjudul, a fost un deplorabil agricultor care, cu toată afecțiunea și tot interesul ce-l avea pentru Alecu Balș, a contribuit nu puțin la ruina fostului sau elev.

Vînzarea plutelor de copaci de brad de la Broșteni alcătuiau capitolul principal al veniturilor lui Balș și neexperiența în adunarea și expedierea la Galați, pe Bistriță și pe Șiret, a acelor plute a fost, pe lîngă chetuielile lui exagerate, pricina de căpetenie a pierderii acelei frumoase averi. Vindea bancherilor din Ieși un număr de plute și nu era în stare să le ducă la Galați la termenele hotărîte. Spre a nu avea gîlceavă cu evreii, le răscumpăra în pagubă și după puțină vreme vindea alt contract cu acelaș rezultat. Date fiind enormele dobînzi ce se plăteau atunci, este ușor de înțeles ce pagubă enormă alcătuia fiecare asemene vînzare urmată de răscumpărare. Deși traiul ce-l ducea, date fiind veniturile lui nominale, nu se putea chema exagerat, acele venituri fiind prea adesa nule, deficitul anual devenea enorm; în patrusprezece ani nu mai rămînea nimica din uriașa avere lăsată de Cucoșul și de domnița Elenco.

Ruxandra Balș, sora lui Dimitrie Sturdza, a fost una din podoabele boierimii moldovenești, nu numai prin frumuseța. și distincțiunea ei supremă, dar mai ales prin accepțiunea înaltă ce și-o făcea de datoriile ei de soție, de mamă, de femeie sus-pusă.

Mama era nepoată de soră a lui Costin Catargiu. Dacă nu avea nici o afecțiune pentru moșu-său, ținea, în schimb, în chip deosebit la mătușă-sa, cucoana Smărăndița, născută Balș. Și nu se poate tăgădui că cucoana Smărăndița era un adorabil tip de cucoană bătrînă. De statură înaltă și rămasă mlădioasă încă în vrîstă înaintată, avea o față cu trăsături regulate, încadrată între niște coques de păr cărunt, peste care purta totdeauna un voile căzîndu-i pe spate. Mișcările ei erau de o rară grație, distincțiunea înfățoșării sale cu totul deosebită. Mie mi-a făcut totdeauna impresiunea unei dame mari din epoca lui Ludovic al XIV-lea, scoborîtă din cadrul portretului ei. Dar cu deosebirea că damele franceze ale acelei vremi erau de obicei foarte ușuratece, pe cînd mătușă Smărăndița fusese toată viața ei fără prihană în această privință. Și meritul ei nu era mic, căci cuconu Costin fusese soțul cel mai necredincios ce se poate închipui. Și cucoana Smărăndița a rămas absolut credincioasă acestui soț atît de nestatornic, care nu era nici frumos, nici distins, nici cult, dar cu care avusese prostul gust, în tinerețe, să fugă de acasă.

Mama mergea des la Mărășești și mă lua cu dînsa. O bucată de vreme întîlneam acolo pe un văr al doilea al meu, menit să devie rege: Milan Obrenovici, fiul Mariei Catargiu și a lui Efren Obrenovici, care Milan mai tîrziu a fost întîi domn și mai pe urmă rege al Sîrbiei. Ne jucam împreună și, amîndoi fiind hărțăgoși, ne și băteam.

Nicăiurea, în ospitaliera Moldovă, nu era ospitalitatea practicată pe un picior atît de larg ca la Mărășești. Să lăsăm lui Costin Catargiu ceea ce este al lui: bătea în această privință toate casele boierești din țară și nu mic era numărul acelor care îi învidiau situația Mărășăștilor, așezați la răspîntia drumurilor dintre Țara-de-Sus și Țara-de-Jos, București-Ieși, București-Roman-Țara-de-Sus și Palanca-Galați. Fapt este că aproape nu era zi lăsată de Dumnezeu, iarna sau vara, în care să nu fie la curtea din Mărășești musafiri, care totdeauna găseau masă bogată întinsă pentru mai mulți, străini decît membri ai număroasei familii. Cunoscut sau necunoscut, cereai găzduire, erai bine primit și bine ospătat.

Cuconu Costin, cu toate metehnele lui, era un părinte de familie bun și, dacă era soț necredincios, avea cunoștință de calitățile soției lui și nu o lăsa să ducă grijă de nimica. Dar, mai ales după Unire, afacerile i se încurcase căci avuse de înzestrat patru fete și fiii îl costau destul: era omul strîmtorat de bani, avea datorii cu dobînzi grele și se vedea silit să taie tot ce putea din cheltuieli și în curînd trebui să vîndă moșia lui Odiseu Negroponte, dar pînă la cel de pe urmă moment cît rămase în Mărăsești ospitalitatea acelei curți nu pierdu nimica din îmbelșugarea ei.

Dincolo de Șiret, aproape de Tecuci, erau Țigăneștii, așăzarea lui Conache, unde trăia acuma fiică-sa Catinca, poreclită Cocuța, spre a o distinge de soră-sa despre mamă, Catinca Negri, despre care am vorbit mai sus.

Ea, după moartea lui Vogoridi, se căsătorise, în Italia fiind, cu principele Emanuel Rusipoli, ofițer de ordonanță a regelui Victor Emanuel, o frumuseță de bărbat. Am povestit, mai sus, frumosul și patrioticul rol jucat de Cocuța Vogoridi în timpul căimăcămiei primului ei soț și ajutorul prețios ce l-a dat partidului Unirii, silind pe Vogoridi să conge – dieze pe Costin Catargiu.

Dacă primul ei soț fusese un risipitor care ierosise o mare parte din urieșa ei avere, acel de al doilea era un bărbat cît se poate de chibzuit în cheltuieli și de priceput în afaceri, care îndreptă în chip simțitor starea în care Vogoridi lăsase averea.

Țigăneștii era o așezare cît se poate de frumoasă și bine întreținută, cu casă modernă și cu o frumuseță de grădină.

Cocuța Ruspoli a murit, încă tînără, în iarna anului 1869, lăsînd regrete unanime.

La Bîrlad tata și moșii mei aveau un prieten din tinerețe la care țineau foarte mult și care, la rîndul său, îi iubea foarte mult: Iorgu Radu. Urmaș al unei vechi familii de boieri moldoveni de țară, el stăpînea, la porțile Bîrladului, frumoasa moșie Dealu Mare, a cărei curte este așezată pe dealul cu acest nume la picioarele căruia este așezat Bîrladul, avînd o priveliște din cele mai frumoase. Era om cu stare bună, gospodar priceput și știind să-și învîrtească gospodăria. Tata și moșii îl stimau pentru credința lui ca prieten și independența caracterului său. A luptat alături de ei și împotriva lui Mihai Sturdza și pentru Unire; era naționalist convins. Numai cu ideea domnului străin nu se împăca. Principelui Carol îi trimetea mai în fiecare an, de Anul nou, cîte un rînd de haine țărănești pentru ca: „purtîndu-le cît mai des, să se pătrundă de simțiminte românești”, precum îi scria în scrisoarea însoțitoare. Și i-a trimes domnului multe scrisori în acelaș sens. A trăit pînă la vrîsta de nouăzeci de ani și pînă aproape de moarte a fost un călăreț minunat și a cultivat sexul frumos în chip foarte activ. Avea într-o vreme o preafrumoasă rasă de cai moldovenești cu mult sînge arăbesc într-înșii. Mi-a dăruit mie, cînd eram copil, un armăsar și o iapă de toată frumusețea, iapa fiind foarte blîndă, mai cu samă pe dînsa învățat-am a călări.

Nu departe de Bîrlad, la Iepureni, era așezarea lui Manolache Costache-Iepureanu, alt intim al tatei și al moșilor mei, cu care ei fusese la studii în Germania, și un bărbat care a jucat în țara noastră un rol politic destul de însemnat. Luase parte atît la luptele împotriva lui Mihai Sturdza, cît și la acele pentru Unire. Deși conservator și boier de neam, el a adoptat de la început, în chestiunea rurală, un punct de vedere cu mult mai liberal decît ceilalți tovarăși de idei ai săi. El, cel dintîi, în broșura ce a publicat-o în anul 1860, sub titlul: Chestia locuitorilor privită din punctul de vedere al Regulamentului Organic și al Convenției, a demonstrat cît de greșită era părerea că dreptul stăpînilor de moșii asupra pămîntului stăpînit de ei ar fi un drept de proprietate absolută, ci că, dimpotrivă, este mărginit de dreptul țăranilor așezați pe acele moșii, la uzul perpetuu al unei părți destul de însemnate al pămîntului fiecăreia și, prin obligația pusă de lege stăpînului, să puie la dispoziția fiecărui fiu de sătean, la căsătoria lui, cîte o nouă întindere de pămînt, aceasta pînă la concurența a două treimi din terenul cultivabil al fiecărei moșii, în schimbul cîtimii anuale de muncă statornicită de lege.

Această broșură a supărat mult pe frați-boierii lui care, neputînd imputa opiniunile emise de dînsul decît unor convingeri sincere și dezinteresate, l-au gratificat de pe atunci cu epitetul de brouillon. Aceasta însă nu l-a împiedecat să mai scrie în 1864 altă broșură în care, printre altele, repeta aceleași păreri despre mărginirea dreptului de proprietate al stăpînilor de moșii.

Manolache Costache a rămas prietenul lui Cuza pînă după legea rurală, a făcut parte din mai multe guverne și a fost chiar președinte de consiliu sub el. Înzestrat cu o frumoasă cultură, era un intelectual în toată puterea cuvîntului. A fost un bărbat de o cinste și de o onorabilitate exemplara și, cu toate că toată viața lui a trăit încurcat în datorii, corectitudinea lui niciodată n-a fost pusă la îndoială.

S-a căsătorit cu Maria, fiica logofătului Alecu Sturdza-Bîrlădeanu, o femeie frumoasă, cultă, avînd și ea multe aplecări intelectuale; i-a fost o soție și o mamă ireproșabilă. S-au luat din dragoste și nu a lipsit din dragostea lor nici elementul romantic. Nu știu din ce motive, mama tinerei nu voia s-audă despre căsătoria cu Manolache Iepureanu, deși amîndoi tinerii erau de neam bun, frumoși, cu stare bună, foarte culți și deloc nu ascundeau că se iubesc. Logofeteasa aruncase ochii, spre a și-l face ginere, pe moșu-meu Lascar, amic intim și fost camarad de universitate al lui Manolache Costache, și-i făcea feli de feli de avansuri, la care, moșu-meu, confident al amînduror îndrăgostiților, răspundea, bineînțeles, cu cea mai mare răceală. Dar logofeteasa încăpățînîndu-se să nu cedeze, tinerii pierdură răbdarea și, într-o noapte, fugiră la Cernăuți cu caii tatei și ai moșilor, pe acea vreme foarte des întrebuințați la asemenea drumuri, care atunci, în urma faimei Gretna Greenului, devenise și de mai demult la noi la modă.

Cînd logofeteasa a aflat despre fugă și despre amărunțimile ei, a exclamat:

— Acuma înțeleg pentru ce Lascar Rosetti nu voia să ieie pe fiică-mea! Fiindcă era prieten cu Iepureanu. Căci altfeli de ce n-ar fi luat-o? Frumoasă-frumoasă, de neam bunde neam bun, învățată-învățată, scria ca un filozof, vorbea ca un diplomat, cînta ca o privighitoare! Unde mai găsește el asemenea comoară!

Căsnicia lui Manolache Costache cu Maria Sturdza a fost din cele mai fericite: era citată ca model în toată Moldova.

Manolache Costache era, bineînțeles, un naționalist convins, nu numai în ceea ce privea neamul nostru, neîndoindu – se un moment de reîntregirea lui, dar și în ceea ce privea celelalte neamuri asuprite și îmbucătățite: nemți, italieni, slavi de la sud, greci și poloni. Era mai ales un polonofil înfocat și nu găsea cuvinte destul de tari pentru a caracteriza cumplita crima comisă prin împărțirea Poloniei; necontenit prezicea renașterea și reîntregirea ei. [… ]

Manolache Costache, care a supraviețuit mai mulți ani soției sale, a lăsat trei copii: un fiu și două fete. Fiul, Ion Costache Iepureanu, a fost deputat de Bîrlad și a murit necăsătorit. Fiica cea mai mare, Elena, a fost căsătorită cu bei – zade Alexandru Bibescu, fiul cel mai tînăr al răposatului domn al Țării Românești, Gheorghe Bibescu. Era o pianistă de mare talent. A doua fiică a fost căsătorită cu domnul Alexandru Exarhu și a murit și ea de mai mulți ani, lăsînd o fiică rămasă pînă acuma necăsătorită.

Manolache Costache era un bărbat foarte iubit și stimat de prietenii lui și respectat de toată lumea; nu i-am cunoscut dușmani. Singurul lucru ce i se reproșa era disprețul lui pentru curățenie și, în această privință, umblau o mulțime de povești. Voi cita aici numai una.

Cuza povestea că mergînd odată să-l vadă în săptămînă luminată, l-a găsit foarte răcit, în pat. Au stat ei de vorba o bucată de vreme (era în toiul luptelor pentru Unire), cînd Cuza vede că Iepureanu vîră deodată mîna sub oghial, scoate de acolo o bucată de cozonac și o oferă musafirului său cu cuvintele:

— Da cozonac nu mănînci?

Bineînțeles că Cuza a răspuns, mulțămind, că nu-i este foame.

Reputația lui de neîngrijire era atît de mare, încît la 1875, fiind oarecare greutăți între minister și cameră, un mic ziar comic care apărea în București în limba franceză scria că o schimbare de minister este probabilă, căci s-a văzut pe Manolache Costache cu o cămeșă curată, ceea ce nu poate fi decît din pricină că are o audiență la palat, unde domnitorul l-a poftit pentru a-l însărcina eu formarea noului cabinet.

O bună cunoștință a părinților mei, care mai pe urmă a fost și pentru mine un neprețuit prieten, a fost acel bărbat delicios care s-a numit Costică Suțu. El era fiul lui beizade Neculai Suțu și nepotul lui Alexandru Suțu-voievod, care a murit, la 1821, otrăvit la București de eteriști fiindcă ei nu aveau încredere că va susținea cauza lor.

Beizade Neculai Suțu era un bărbat înzestrat cu o deosebită cultură care, în timpul domniilor lui Mihai Sturdza și a lui Grigore Ghica, a fost de repețite ori ministru al Afacerilor Străine în Moldova. A lăsat reputația unui înalt funcționar integru și destoinic. Ni-au rămas de la el memorii care varsă oareșcare lumină asupra timpului în care a trăit, precum și o lucrare statistică de valoare. (3)

Fiul său Costică a fost crescut la Geneva, în vestitul pensionat al fraților Topfer, care, judecînd după cunoștințile ce le avea și pe care ni spunea că și le-a însușit acolo, trebuia să fi fost deosebit de bun. Și-a mai complectat studiile, mai pe urmă, urmînd cursuri universitare și mai ales prin cetire. Avea pasiunea dreptului și, fără a fi urmat cursurile vreunei facultăți, avea în această branșă cunoștinți din cele mai temeinice, cum le-au avut puțini din juriștii noștri cei mai renumiți. Deoarece, după întoarcerea lui în Moldova, a trăit mai ales la țară, pasiunea lui pentru cetire l-a pus în stare să adune o mulțime de cunoștinți în toate ramurile științei. Capabil de muncă multă și încordată, era însă totodată foarte modest.

El era unul din sufletele cele mai bune, mai blînde, mai curate și mai generoase ce le-am cunoscut. Cît a trăit numai bine a făcut, chiar acelor care i-au făcut rău. Niciodată nu s-a răzbunat asupra cuiva: nu era în stare să simtă ură. Dărnicia îi era fără margini, nu ar fi trebuit să-i ceri cămeșa de pe dînsul, căci ai fi riscat să te roage să-i arăți în ce loc să meargă pentru a o scoate ca să ți-o deie.

Membru al unei generațiuni care își făcea o fală din absolutul dispreț ce avea pentru ban, Costică Suțu ducea acest dispreț pînă la extrem: și niciodată nu fusese bogat. Tată-său, beizade Neculai, fusese și el bărbat dezinteresat și cinstit, care deloc nu s-a folosit de număroasele prilejuri de îmbogățire de care a avut de atîtea ori parte în slujbele mari ce le-a ocupat în vremea lui Mihalache Sturdza, care totdeauna era bucuros să vadă pe colaboratorii săi compromiși în afaceri necinstite și, din această pricină, mai supuși lui. El a lăsat copiilor săi o avere din cele mai încurcate și mai modeste, pe care Costică a lăsat-o întreagă fraților și surorilor din a doua căsătorie a lui beizade Neculai cu o engleză, el rămînînd cu modesta moștenire rămasă de la maică-sa, născută Cantacuzino-Pașcanu, foarte compromisă prin gestiunea puțin pricepută a lui beizade Neculai.

Bunul lui Costică Suțu, Alexandru-vodă, fusese unul din cei mai răi domni fanarioți de care au avut parte aceste țări: lacom, incapabil, mișel, fără pic de durere cătră pămîntul al cărui ocîrmuitor soarta și supunerea lui oarbă cătră poftele turcilor îl făcuse. Fiul său, beizade Neculai, deși crescut în tradițiile Fanarului, a fost, precum am arătat mai sus, un funcționar de o absolută și necontestată probitate și, dacă prin nimică nu a dovedit că împărtășește aspirațiunile naționale ale generației de boieri moldoveni în mijlocul căreia a trăit, a iubit fără îndoială țara în care a trăit și totdeauna i-a dorit binele [… ]. Costică Suțu, nepotul acestui fanariot și fiul acestui partizan convins, dar cinstit al Regulamentului, trăind în mijlocul acelei generații de bărbați generoși cărora România li datorește aproape exclusiv ceea ce este, s-a pătruns de ideile lor, li-a împărțit toate idealurile și, împreună cu ei, a luptat pentru aducerea lor la îndeplinire. Iacă o transformare care s-a putut constata adesa la noi în generațiile care au trăit în aceeași epocă.

A fost toată viața lui un conservator convins, dar nu un reacționar. Pe Cuza l-a susținut în multe, i-a fost ministru în întîiul minister comun și a rămas în legături bune cu el pînă la sfîrșit, apărînd, împotriva acelor care îi atacau, patriotismul domnului căzut și marea lui onorabilitate personală. Pe regele Carol nu-l iubea, dar îl susținea din principiu. Avea cel mai desăvîrșit dispreț pentru liberali, ale căror „fanfaronadă și ipocrizie” îi dădeau nesfîrșit subiect de critică.

Costică Suțu era un vînător pătimaș și unul din cei mai buni trăgători din țară deși pierzînd ochiul drept în tinerețe, în urma scarlatinei, fu și să învețe a pune, cînd trage, pușca, la umărul stîng. Era cel mai plăcut tovarăș de vînat, totdeauna gata să se sacrifice pentru ceilalți. I se reproșa un singur lucru: cînd era lăsat să conducă el vînătoarea, punea să se facă bătăi care țineau jumătate de zi fiecare și cîteodată și mai mult. Se cuprindea astfeli în bătaie o întindere urieșă de pădure, ce nu o puteai înconjura bine cu numărul de pușcași și de haitași de care dispuneai și scăpa astfeli adesa vînatul pe la aripi.

El mi-a fost un prieten sincer și devotat de zile răle, un sfetnic neprețuit și luminat, unul din sufletele cel mai nobile, mai blînde și mai curate ce le-am cunoscut; în veci nu-l va uita afecțiunea și recunoștința mea.

Pe unul din cei mai buni si mai prețuiți prieteni al părinților mei, pe Lascar Catargiu, l-am lăsat la urmă și am stat la îndoială dacă voi vorbi de el în volumul de față sau dacă voi rezerva paginile lui cuvenite pentru altul, viitor. Dar la vrîstă mea, „alt volum» implică un alea atît de mare, încît m-am hotărît să spun acuma ceea ce știu și am de zis despre el, deși eu personal l-am cunoscut mai de aproape numai spre sfîrșitul tinerețelor.

Cu tata și cu moșii mei el „trăia ca un frate”: afecțiunea și stima era reciprocă între dînșii, deși Lascar Catargiu era cu zece ani mai tînăr decît tata, fiind născut în anul 1823. Ei se mai deosebeau și prin gradul de cultură, tata și moșii mei avînd studii universitare, iar Lascar Catargiu numai parte de învățătura ce se dobîndea în pensionatul lui Cuénin, despre care am mai vorbit. Dar cu toată insuficiența acestei culturi a prietenului lor, ei îl priveau ca un bărbat de o mare inteligență, cu care li era drag să steie în relațiuni cît de dese.

Lascar Catargiu era fiul lui Ștefan Catargiu; boier mare, dar nu bogat, căci pe lîngă că moștenise de la părinți o avere modestă, avea o mulțime de copii. Ocupase diregătorii de samă sub Mihai Surdza, dar, fiind bărbat de o cinste exemplară, ocuparea acestor slujbe întru nimica nu-i sporiră averea, copiii lui, cinci fii și nu știu cîte fete, nu moșteniră deci decît prea puțin de pe urma părintelui lor. El se căsători însă, pe la începutul domniei lui Grigore Ghica, cu Eufrosina Ventura care-i aduse o zestre din cele mai frumoase: marea moșie Golășei de la ținutul Covurluiului plus alta, mai puțin întinsă, Docăneasa, la ținutul Tutovei.

În schimbul bogăției sale, cucoana Frosa era urîtă și, fără a fi rea, de un caracter absolut nesuferit. A trebuit să deie peste un bărbat ca acel ce i l-a hărăzit o soartă norocoasă pentru ca să nu fi fost părăsită din întăiul an. Incultă, vanitoasă, capricioasă, la culme, meschină, interesată, zgîrcită, neurastenică, alcătuia un ansamblu a tuturor însușirilor ce o soție nu trebuie să le aibă. Și totuș Lascar Catargiu a trăit patruzeci de ani cu dînsa și… i-a fost cu credință. Nu i s-a cunoscut nici o legătură cu altă femeie, nu s-a aflat de nici o potihneală din partea-i pe calea credinții conjugale.

Intrat de tînăr în slujbă, a fost, încă sub vechiul regim, ispravnic (prefect) în mai multe ținuturi și pretutindeni s-a arătat un administrator nu numai exemplar de cinstit, ci și de o rară hărnicie și deosebit de destoinic. A căpătat în aceste slujbe secundare o mare cunoștință de țară și de oameni, care i-a fost de neprețuit folos pe urmă, cînd a devenit unul din conducătorii țării. A luptat împotriva abuzurilor administrației lui Mihail Sturdza împreună cu toată generația de tineri boieri de atunci și, atît sub Grigore Ghica, cît și în timpul căimăcămiilor, a fost unul din stîlpii partidului unionist.

Pe timpul activității Divanului ad-hoc, Lascar Catarpiu a rămas credincios steagului unionist, pronunțîndu-se în chipul cel mai catcgoric pentru Unire și pentru principele străin. În chestia agrară a susținut punctul de vedere conservator, ca cei mai mulți din tovarășii săi de luptă de pînă atunci; am arătat mai sus că din cauza lipsei desăvîrșite de material documentar, care să arăte mărimea spoliațiunii a cărei victimă fusese țărănimea română, nimene nu cunoștea atunci chestiunea. Dealtmintrelea, vedem chiar pe membrii cei eu idei mai înaintate și mai generoase ale acelei adunări, ca s. e. Negri și Costache Rosetti-Țețcanu, ieșind cu niște propuneri de rezolvare a vajnicei probleme care nici de departe nu erau măcar atît de favorabile țărănimii ca Legea rurală a lui Cuza și a lui Kogălniceanu și cu bună samă n-ar fi avut nici măcar efectul liniștitor ce l-a avut acea reformă pentru un scurt period de timp.

Am auzit pe un tovarăș de luptă de atunci al lui Lascar Catargiu, care mai tîrziu a ajuns la situație mare, acuzîndu-l că, în vremea Căimăcămiei de Trei, ar fi vrut să profite de faptul că acea Căimăcămie era prezidată de moșu (unchiu) său, Ștefănică Catargiu, pentru a ajunge el la scaunul domnesc. Nu mă îndoiesc un moment ca, dacă Lascar Catargiu ar fi hrănit asemenea scopuri și ar fi izbutit să ajungă la domnie, el, întocmai ca și Cuza, nu ar fi încetat măcar o clipă să lucreze pentru înfăptuirea Unirii și aducerea unui domn străin. Cu toată venerațiunea și iubirea ce o am pentru memoria lui însă, recunosc că, spre a ajunge la înfăptuirea idealurilor noastre de atunci, Cuza era nea – sămănat mai indicat. Dar știu bine că bănuielile bărbatului de stat în chestiune erau absolut greșite și că deloc nu a avut vrodată Lascar Catargiu „gărgăuni de domnie». El, precum am arătat, era prieten intim al tatei și al fraților acestuia, toți unioniști și partizani convinși și ireductibili ai crezului de la 1857; lucrau împreună, se vedeau zilnic și nu aveau nimica ascuns unul pentru altul. Adevărul este că, nu Lascar Catargiu, dar cucoana Frosa visa domnia și făcea soțului ei zile amare pentru a-l hotărî să-și puie candidatura: moșu-meu Lascar povestea o mulțime de amărunte hazlie asupra mijloacelor întrebuințate de prietenul său pentru a scăpa de insistențele soției și a evita totodată, pe cît îi era cu putință, scenele, stenahoriile și atacurile de nervi de care cucoana Frosa făcea, pentru a-l sili să-i fie pe voie, o atît de bogată întrebuințare. Apoi, dacă Lascar Catargiu ar fi voit să se folosească într-adevăr de faptul că moșu-meu era președinte al Căimăcămiei, el nu ar fi ales tocmai momentul critic cînd se pregăteau alegerile din care avea să iasă Camera Electivă, menită să aleagă pe viitorul domn, pentru a se duce la băi, în străinătate, și a sta acolo în tot timpul crizei, cu toate telegramele ce i se trimeteau ca să-și grăbească întoarcerea în țară. Iaca, dealtmintrelea, ce zice în această privință organul unionist prin excelență, Steaua Dunărei din Ieși, de la 14/26 noiemvre 1858:

„Se vorbește de împăcăciune. Sunt persoane care cred că sosirea d-lui Lascar Catargiu ar fi de bun augur, că, prin mijlocirea sa, Locotenența princiară făcînd unele concesii, mult regretabila dezbinare între dînșii și unul din membrii ei s-ar putea împăciui. Fără îndoială, tot publicul a văzut cu durere, iscîndu-se în sînul guvernului național, chiar din cele întîi zile ale instalării sale, o dezbinare și, ceea ce este mai grav, provocare la intervenție străină. Desigur, ceea ce ar putea cineva dori mai mult astăzi ar fi o împăcăciune; dar ceea ce ar fi fost și mai bine era să nu urmeze dezbinare. De ar fi fost aici d. Lascar Catargiu, al cărui bun-simț este cunoscut, ar fi împiedecat poate pe bătrînul ministru Dinlăuntru de a cădea în cursele vechilor săi prieteni. D. Lascar Catargiu, care în Divanul ad-hoc a protestat, cu o inimă demnă de vechii moldoveni, în contra încălcării autonomiei, n-ar fi îngăduit niciodată ca numele familiei sale să fie cel dintăi pus la pilori, pentru încălcarea autonomiei țării, de curînd solemn garantată… »

Și Lascar Catargiu nu s-a grăbit să vie, deși era chemat și de moșu-său și de unioniști, căci știa bine că. odată întors în țară, cucoana Frosa i-ar fi făcut viața nesuferită cu ambițiunile ei. Dar îi ascundea cu îngrijire toate telegramele și scrisorile ce le primea din țară și prin care era ținut în curent despre mersul afacerilor de cătră prietenii lui. [… ]

Evghenie Alcaz șădea atunci vara la moșia Podoleni, care o cumpărase de la Zizin (Ion A.) Cantacuzino. Era, zisu-mi-s-a, de origine armenească și nu moștenise mare lucru de la părinți, dar încă de tînăr începuse să facă speculații și să se arate priceput în afaceri. Neastîmpărarea tineretii l-a făcut să plece în America, unde a vizitat Statele-Unite și Canada. Plecase cu bani puțini și a ajuns în curînd în nevoie mare căci, precum singur mi-a povestit, s-a văzut la un moment dat silit să se facă vezeteu de birjă la New York. Întors în țară, a intrat sau reintrat în miliție, căci nu știu dacă nu mai intrase și ieșise din aceasta o întăie oară, înainte de călătoria lui peste Ocean. (Pe vremea regulamentară se intra și se ieșea din miliție după voie.) A înaintat răpede, căci sub domnia lui Grigore Ghica îl vedem colonel și aghiotant domnesc. Făcea afaceri bănești și, sub haina militară, dădea bani cu împrumut și era interesat în feli de feli de întreprinderi; foarte econom, avînd trebuinți foarte puține, foarte activ, strînsese de pe atunci bani buni. Foarte corect în re – lațiunile lui de afaceri, foarte exact, excelent platnic, se bucura încă de tînăr de un credit preafrumos. Mai avea reputația că ajută neamurile lui și este chiar darnic cătră ei. Poza ca om original și în mai multe rînduri și-a dat aparențele unui binefăcător care vine în ajutorul celui strîmto – rat și amerințat cu ruina și-l scapă. În realitate însă, afară de cazurile în care acel om strîmtorat era vro rudă de-a lui, s-a constatat că acea facere de bine alcătuia totdeauna pentru Alcaz o afacere minunată și deloc nu scăpa pe pretinsul mîntuit.

Instrucția îi era aproape nulă, iar neîngrijirea persoanei sale scandaloasă. Sub guvernul conservator de la 1871—76 n-a făcut decît prea puțină politică, iar în timpul celor doisprezece ani de guvernare ai lui Ion Brătianu a fost un membru statornic al partidului liberal și era privit ca inițiatorul subscripției naționale în folosul primului ministru, la care a fost unul din cei mai mari contribuitori. După căderea regimului liberal n-a mai făcut aproape deloc politică. N-a fost căsătorit niciodată și a lăsat număroaselor neamuri o preafrumoasă avere.

Amintiri (Rosetti)/Capitolul XVIII. Moșu lascar. Amintiri. Plecarea din țară. Geneva. Pagini inedite

Traiul nepotrivit cu epoca în care ne aflam, risipa și lipsa de ordine adusese pe tata, în anul 1868, la marginea prăpastiei. Pe lîngă că toată zestrea bănească a mamei, 25 000 de galbeni, era cheltuită, apoi mai datora unor bancheri din Ieși bine peste 15 000 de galbeni și, dobînzile acestei sumi nefiind plătite de mai demult, creditorii pretindeau achitarea imediată a datoriei întregi. Averea mamei nu era în primejdie, căci moșia ei dotală, Mărginenii, neputînd fi ipotecată, era liberă de orice sarcină, iar zestrea ei bănească se găsea, după Codul Calimahi, prin chiar faptul căsătoriei, ipotecată pe moșia Căiuți. Dar din averea tatei nu s-ar mai fi ales nimica dacă nu s-ar fi devotat moșu-meu Lascar pentru a-l scăpa.

Moșu Lascar, cu trei ani mai tînăr decît tata și despre care am vorbit mai pe larg în întîia parte a acestor Amintiri, rămăsese necăsătorit și, de la 1856, trăia la țară, la Răducăneni, partea ce i se alesese din Bohotin. Trăia bine, dar cu ordine și cu chibzuință. Își plătise toată partea de datorii ce apăsa moștenirea părintească, clădise o casă modernă, sădise împrejurul ei o grădină mare, bogată mai ales în pomi roditori, și avea o preafrumoasă florărie, plină de portocali și de alți copaci exotici. Era un admirabil gospodar, ținea oi de soi, își creștea singur boii de plug, din prăsila vacilor lui, iar herghelia îi era vestită. Nu a stat mult la gînduri pentru a veni în ajutorul frăține-său. Pe de o parte a luat îndatorirea să plătească toate datoriile tatei pînă la o para, iar pe de alta a luat în arendă, pe zece ani, moșia Mărginenii, spre a achita sus-zisele datorii din veniturile ei. Totodată a capitalizat o mare parte din datoriile în chestiune pe zece ani, îndatorindu-se să le achite în douăzeci de rate semestriale. Deoarece unii din creditorii tatei nu au consimțit la o nouă amînare a plății sumelor ce li se cuvenea, moșu-meu s-a hotărît să deie în posesie (arendă) Răducănenii și să desfacă partea din zestrea moșiei ce nu o putea întrebuința la Mărgineni, achitînd cu produsul acestei desfaceri cele de pe urmă datorii ale frăține-său. Și s-a pus cu vrednicie la muncă pe Mărgineni. Situația lui nu era deloc ușoară, căci pentru a putea obține, de la creditori un termen de zece ani pentru achitarea celei mai însemnate părți a datoriilor, fusese silit să recunoască o sumă îndoită, pentru achitarea căreia plătea, în fiecare an, cîte o zecime din acest capital îndoit. Și, cînd a făcut această tranzacțiune cu creditorii tatei, toată lumea de afaceri din Moldova a găsit-o strălucită pentru el și atribuită numai creditului deosebit de care se bucura pe piața Ieșilor.. Cu un an înainte de încheierea afacerii cu moșu Lascar, spre a feri cu desăvîrșire Căiuțul de orice primejdie, tata făcuse cu mama un schimb, prin care el schimba o parte din Căiuți cu Mărginenii, ipotecînd zestrea bănească a mamei în restul moșiei.

Recolta anului 1869 a fost proastă pe Mărgineni, căci Manolache Oatu, transferat acolo de pe Căiuți, îmbătrînind și lenevindu-se, lucrase rău și prost. Dar acea de la 1870, pregătită și strînsă de moșu Lascar în persoană, a fost minunată. Desișurilor de grîu, care rămăsese netrierat, li putrezise picioarele din cauza iernei de la 1870—1871, deosebit de grea; acest grîu, trierat în vara următoare, a dat mai bine de zece chile moldovenești la falce, iar calitatea lui era admirabilă. Dar grija ce moșu Lascar o dusese în cursul întreg acestui an fusese atît de mare încît, văzîndu-se scăpat de primejdie și slobod de orice datorie afară de rata anuală datorită bancherilor, a dat în posesie și Mărginenii unor posesori siguri, în schimbul unei arenzi acoperind rata anuală și impozitele moșiei. Ar fi putut să obție o arendă cu mult mai ridicată, dar muncise toată viața și grija datoriilor îi otrăvise și tinerețile și vrîstă coaptă, îi era sete de liniște, de aceea a căutat, înainte de toate, arendași siguri și solvabili. Această afacere a costat pe moșu I ascar între 12 000 și 15 000 de galbeni din averea lui și doară acea avere era departe de a fi mare: se alcătuia numai din moșia Răducăneni.

Moșu Lascar era un bărbat cu totul excepțional: iute la mînie ca tot neamul Rosetesc, știa să se stăpînească în chip minunat și acea mînie mai niciodată nu se trăda altfeli decît printr-un ton mai ridicat; n-am întîlnit alt om care să fi izbutit ca el să-și disciplineze firea și aplecările și să fi ajuns a le supune în acelaș grad principiilor călăuzitoare ce le adoptase, să fi fost stăpînit în asemene chip de cultul onoarei, a binelui, a adevărului și a frumosului. Apoi era de o rară generozitate, inima lui caldă era totdeauna gata să ajute orice nenorocire, să aline orice suferință, să aline, pe cît îi era cu putință, orice durere. Dar ura, necinstea, minciuna, prefacerea și slugărnicia; nedreptatea și arbitrarul față de cel mic sau slab găseau într-însul un judecător din cei mai aspri.

Am arătat în primul volum ce studii făcuse și ce slujbe ocupase. În cei treizeci de ani de la sfîrșitul vieții ce i-a trăit aproape necontenit la țară, cărțile i-au fost niște tovarășe nedespărțite și au adăugit foarte mult, pe deosebite terenuri, la cunoștințile ce le căpătase în universitățile germane.

Era nașul meu de botez, precum și acel al tuturor fraților mei (nu acel al surorilor mele), însă averea și-a lăsat-o nu mie, ci surorii mele Ana, sub cuvînt că băieții trebuie, prin munca lor, să-și facă singuri avutul. Îi cunoșteam de mult hotărîrea, ea deci nu a nimicit nici o iluzie și deloc n-a micșorat simțimintele mele de recunoștință adîncă pentru binefacerile și bunătățile de care am avut parte de la el, n-a știrbit întru nimica iubirea, respectul și venerațiunea ce am păstrat-o pentru memoria lui.

În toamna anului 1870, silințile mamei, unite cu acele ale moșului Lascar, izbutiră, în sfîrșit, să hotărască pe tata să renunțe la administrația Căluțului, ale cărei rezultate erau deplorabile, și să deie moșia în arendă.

Se hotărîse de mai înainte ca, în toamna anului 1870, să plecăm ou mama în străinătate. Trei din surorile mele aveau să fie lăsate la Viena, în institutul în care mama fusese crescută, dirijat acuma de nepoatele de fiică ale doamnei van Demergel, iar eu să fiu plasat la Paris, într-un liceu, în clasa de matematici elementare anul al II-lea, spre a-mi, trece bacalaureatul în vara următoare.

Războiul ce izbuhni în acel an între Franța și Germania împiedecă aducerea la îndeplinire a acestui plan în partea care mă privea. Dar mai înainte de a arăta chipul în care a fost modificat, nu mă pot împiedeca să vorbesc despre starea de spirit produsă în țară de declararea războiului.

România a fost de la primul moment împărțită în două tabere: una minusculă, alcătuită din partizanii Germaniei, și cealaltă, cuprinzînd tot restul țării în stare să aibă o părere și să și-o exprime, alcătuită din partizanii Franței. Bineînțeles că, vorbind de acei în stare să aibă și să exprime o părere, vorbesc numai de clasele privilegiate și de oareșcare categorii de orășeni: poporul de jos, întreg, mai ales acel de la țară, rămînea cu totul indiferent față de marea tragedie din apusul Europei. Și aceste două tabere se războiau între ele cu o patimă și o violență care prea adesa mi-au adus aminte de luptele dintre francofili și germanofili din anii 1914—1916.

Toată casa noastră era trup și suflet pentru Franța. La început nu se îndoia nimene din noi de izbînda ei răpede și ușoară, iar după pierderea bătăliilor de la Wissembourg, Worth, Forbach, Mars-la-Tour și Gravelotte și catastrofa de la Sedan, eram convinși că națiunea franceză, sub imboldul primejdiei, va regăsi avîntul de la Valmy și, sculîndu-se în masă, va izgoni pe străin de pe pămîntul ei și va dicta pacea la Berlin. Moșii med Lascar și Mitică se aflau în tabăra opusă, influențați de educația lor germană, dar tata, cu toate că fusese crescut de un profesor german și frecventase timp de patru ani cursurile Universității din München, era, poate, cel mai francez din noi toți. Eram atît de deprinși să vedem pe francezi învingători, admirația noastră pentru ei, iubirea și recunoștința pentru sprijinul ce ni-l dăduse Napoleon al III-lea, mulțămit căruia putusem îndeplini Unirea și aduce pe domnul străin, erau atît de mare, încît nu ne puteam împăca cu gîndul izbînzii nemților! [… ]

Din cauza războiului nici nu era de gîndit să merg la Paris, planul hotărît fu deci modificat: mama mă duse la Geneva, într-un pension, după ce lăsă pe surorile mele în institutul Demergel, la Viena, iar ea petrecu iarna la Lausanne cu cei doi mai mici dintre noi; tata rămase la Căiuți.

Am păstrat cea mai proastă amintire de Geneva, de genevezi și de pensiunea Delapraz unde mă plasase mama. Era întăiul meu an de internat. Mă aflam într-un oraș frumos și situat într-o pozițiune admirabilă, dar locuit de o populațiune puțin ospitalieră, deși cîștigă mult din frecventarea străinilor, excluzivistă, stăpînită de idei strimte, lacomă de bani, practicînd religiunea și virtutea în chipul cel mai nemerit pentru a te dezgusta de ea pe viață și, atunci, germanofilă la extrem, nepierzînd nici un prilej pentru a-și manifesta ura împotriva Franței și a francezilor. Le Journal de Genève din iarna 1870—1871 era mai germanofil decît însuși foile germane.

Stăpînul pensionatului, D. Delapraz, era tipul unui marchand de soupe calvinist: ipocrit, interesat la culme, trata elevii după folosul ce-l trăgea din fiecare îndeosebi. Eram unul dintre acei care plăteau mult, dar erau un alsacian și doi italieni care lăsau în mînile lui mai multe pene decît mine. Alsacianul mai ales, Gustave Schlumberger, fiul unei foarte bogate văduve de industriaș mare, băiet de șăsesprezece ani, care se perindase prin nenumărate școli franceze fără a învăța ceva, se bucura de o mulțime de privilegiuri la care noi, ceilalți, nici nu ne puteam gîndi, între altele la acel de a avea voie să instaleze în camera lui (fiecare din noi avea camera sa de dormit separată) o sobă și de a o încălzi cît îi convenea. Iar unii din noi (printre care eu) aveam camere la etajul al treilea, expuse în plin nord, cumplitei bise venind de la lac, cu păreți subțiri, de paianturi, și un singur rînd de ferești. Și se știe că iama clima Genevei este foarte aspră. Deprins cu temperatura odăilor de culcare de la noi, sufeream cumplit de frig. Am cerut și eu voie să-mi instalez, pe cheltuiala mea, o sobă în camera ce o ocupam, dar învoirea mi-a fost refuzată, iar cînd am invocat exemplul lui Schlumberger, mi s-a răspuns că medicii au declarat că este slab de piept și nu poate dormi într-o cameră neîncălzită, ceea ce nu este cazul pentru mine. În realitate, alsacianul era mult mai voinic decît mine.

La sfîrșitul iernii avusesem durerosul spectacol al intrării armatei lui Bourbaki în Elveția, spectacol de mizerie și de nevoi, ce nu-l voi uita niciodată. Cînd am aflat din suplimentul lui Journal de Genève, că întîiele detașamente franceze au trecut granița depunînd armele, am obținut, sub pretext de a merge să văd pe mama la Lausanne, învoire să mă absentez pe două zile și, împreună cu un extern al nostru originar din Perrieres, am mers în acea localitate. Am găsit acolo mulțimea de soldați murdari, rupți, demoralizați, de țărani conducători de trăsuri, care toți blăstămau pe șefii pe care-i acuzau de trădare, cai negrijiți, ou coastele ieșite afară, fără cozi și fără coame, căci și le mînoase unul altuia, grămezi de arme trîntite la pămînt, un spectacol de umilință și de jale. Dureros a fost spectacolul înfățoșat, la noiemvre 1916, de armata română în retragere prin București, după bătălia de la Argeș, dar ca oroare, de departe nu se putea asămăna cu acel al oștirei franceze de est, dezarmată la Nerrieres de șvițeri, la finele iernii 1871.

Studiile erau de o cumplită slăbaciune și pot zice că în cele opt luni cît am stat acolo n-am învățat absolut nimica. Mare a fost bucuria mea cînd am părăsit pensionul și pe stăpînii lui.

Întors acasă, am găsit pe tata foarte slăbit din cît era cînd îl lăsasem. La întrebările mele, Țînțîreanu, care îl căuta acuma în urma plecării din Tîrgul-Ocnei a lui Collin și a stării de necontenită beție din care nu mai ieșea Gutenbrunner, a scuturat capul în chip foarte semnificativ.

Gîndesc și acuma cu jale și cu dor la acele săptămîni din vara și începutul toamnei anului 1871 ce le-am petrecut împreună cu tata la Căiuți. Cu dor îmi aduc aminte de povestirile lui despre copilărie și tinerețe, despre viața lui universitară, despre întoarcerea în țară și despre toate amăruntele vieții de atunci, despre Mihalache Sturdza și mișcarea de la 1848, despre bunul meu Grigore Ghica și luptele pentru Unire, despre relațiunile lui, în vremea surgunului, cu Ali-pașa, cu lordul Canning și generalul Aupick, ambasadorul Franței, și altele multe care, dacă le-aș fi notat, ar alcătui o culegere din cele mai prețioase asupra vieții politice și particulare a vremii bejeniei de la 1821, din timpul Regulamentului, din acel al războiului Crimeii și al Unirii, de sfaturile lui înțelepte pe care, vai! nu le-am urmat. Cu inima sfășietă, m-am despărțit de el, în gara de la Adjud, la plecare din țară, și am rămas pe platforma vagonului, privind pentru cea de pe urmă oară, fiind sigur că nu-l voi mai revedea, la el, rămas în trăsură, pănă cînd nu i-am mai putut distinge imaginea.

Din motive pe care nu le-am putut pricepe niciodată, fusese hotărît că voi fi plasat în liceul de la Toulouse; am străbătut deci Europa întreagă pentru a ajunge la orașul de pe malurile Garonei, unde am găsit pe maică-mea instalată la Otelul „Souville” din piața Capitolului. Am intrat fără a pierde timp în liceul instalat într-o veche mănăstire de nu mai știu ce ordin de călugări care, ca cele multe licee franceze în care un admirabil personal de profesori împart, într-o atmosferă de cumplită murdărie și rea creștere, o instrucțiune admirabilă și foarte folositoare tuturor acelor care au voința să învețe. Materiile clasei de matematici elementare anul al II-lea, acea pregătitoare la bacalaureat, le făcusem încă de acasă, le-am repetat cu mult folos și cu muncă puțină în cursul anului și am trecut în vara următoare bacalaureatul cu o mențiune onorabilă. Camarazii, deși celor mai mulți din ei li lipsea creșterea, erau simpatici și din întăia zi m-au privit, nu ca un străin, ci ca pe unul din ei, iar dacă autoritățile liceului făceau cîteodată o mică deosebire, era în favorul meu: mă simțeam absolut acasă între acei străini și le-am rămas totdeauna recunoscător pentru frățasca găzduire de care am avut parte la ei.

Moartea tatei, la începutul lui iunie a aceluiaș an, a venit însă să întunece rău mulțămirea mea, cernind și săptămînile petrecute în țară în vremea vacanțelor; deșartă mi-a părut casa părintească cînd am pătruns într-însa!

În toamnă m-am întors la Toulouse pentru a-mi face acolo întăiul an de matematici speciale spre a intra pe urmă, ca auditor străin, în școala politehnică din Paris. Eram de astă-dată jumătate de pensionar la liceu, adică urmam cursurile, luam acolo masa de amiază și-mi pregăteam materiile în sălile de studiu, împreună cu internii, pănă la ora șăsă după-amiază, dar locuiam în oraș, unde închiriasem două camere și luam masa de sară la Otelul „Souville”, unul din cele mai bune din oraș. În calitatea mea de străin, mă bucuram de multă indulgență din partea autorităților liceului și nimene nu mă împiedeca să plec în oraș îndată după cursul de după-amiază. Mulțămit unor scrisori de recomandație a moșului Mitică, care avea cunoștinți din tinerețe în aristocrația din Toulouse, îmi făcusem mai multe relațiuni în acea societate și frecventam des mai multe case care-mi deschisese largi porțile lor. Apoi teatrul fiind foarte ieften și foarte bun, mai ales în ceea ce privea opera, toți artiștii în vază care mergeau de la Paris la Madrid și la Lisabona ca și toți acei care se întorceau din cele două capitale iberice la Paris oprindu-se la Toulouse pentru a da cîteva reprezentații la Teatrul Capitolului, nu lipseam de la nici una. Pentru suma de treizeci și cinci de franci pe lună, aveam drept să asist la optsprezece reprezentațiuni în întîiul rînd al fotoliilor de orchestră.

Cînd am plecat de acasă, eram perfect în curent despre întreaga cronică scandaloasă a țării de la începutul secolului pînă atunci și, influențat de chipul aspru în care scandalurile lumii noastre elegante se judecau în casă, judecam și eu cu multă asprime moravurile societății noastre boierești și eram convins că acele ale claselor corespunzătoare din Europa Occidentală erau neasămănat mai bune. Mare mi-a fost deci surprinderea cînd, cu prilejul frecventării unor cercuri din nobilimea toulousană, fiind pus la curent despre cronica scandaloasa de acolo, am constatat că damele din aristocrația franceză înșălau pe soții lor cu bună samă tot atît de des ca și cucoanele noastre, numai cu neasămănat mai multă ipocrizie, aceasta datorită lipsei acelei supape de siguranță numită divorțul, că înalta societate toulousană cuprindea cel puțin atîța bărbați pătați ca și a noastră și că, lucru care, la noi, alcătuia atunci o rară excepțiune, numărul fetelor cu prihană era departe de a fi neînsămnat. Curioasă mi s-a părut, între altele, libertatea dată de părinți fetelor să-și aleagă ele însuși duhovnicii, precum și faptul că, deși ele de obicei aveau grijă să aleagă duhovnic tînăr și plăcut la față, părinții nu făceau nici o obiecțiune la asemene alegere. Am avut totdeauna cel mai mare respect pentru clerul francez care, după mine, este cel mai admirabil din lume, o mare parte din parohii lui de la țară fiind niște adevărați sfinți, dar se povesteau multe asupra tête-à-tête-urilor obligatorii între tinerii abbés și fragedele suflete încredințate îngrijirii lor sufletești.

Jocurile de societate erau foarte la modă în adunările în care se afla tineret. Se știe în ce consistă acele jocuri: se ieu gajuri într-un chip oareșcare, care gajuri se răscumpără în urmă. Modul de răscumpărare uzitat la Toulouse în anii 1873—1874 era următorul. Persoana al cărei rînd de a hotărî chipul de răscumpărare a gajului venea, pronunța pedeapsa la care trebuia să se supuie proprietarul căruia îi aparținea obiectul, pedeapsă a cărei denumire purta un nume de obicei mitologic ca, s. e.: le berceau de Cythère, repetat de patru, de cinci ori. Atunci două din persoanele care luau parte la joc se așezau față în față în salon, apoi își împreunau mînile deasupra capetelor, alcătuind o boltă sub care nefericitul condamnat trebuia să treacă dînd cîte o sărutare fiecăreia din cele două alcătuitoare ale boitei, cînd aceste aparțineau sexului frumos, primind cîte una de la fiecare din ei cînd aceștia aparțineau celui urît. Și variațiunile asupra temei sărutărilor erau nenumărate. Cîteodată răscumpărarea gajului se făcea după ușă sau în dosul perdelei. Trebuie însă să recunosc că acest joc, atît de riscant în aparență, era în fond destul de inocent.

Teatrul, seratele dansante și jocurile terminate prin sărutări nu se împacă cu matematicele, cetitorul își poate deci închipui că progresele mele pe calea științelor exacte n-au putut să urmeze decît un pas de culbeci și că, la sfîrșitul acelui an, nu știam mult mai multă analitică și algebră superioară decît la începutul lui. Îmi dădeam samă de acest fapt, dar deoarece aproape toți francezii fac cîte doi ani de matematici speciale (repetînd aceleași materii) îmi promiteam că, în anul al doilea, voi renunța la toate plăcerile pentru a mă consacra numai studiilor.

În iulie m-am intors în țară. Se vede că mama primise notele mele de la liceu, care numai bune nu puteau să fie, nici în privința frecvenții, nici în acea a silinții. Mi-a declarat ca, la toamnă, voi pleca la Paris spre a-mi face al doilea an de speciale. Deși mă deprinsesem cu Toulouse n-am făcut nici o opunere și m-am declarat gata să merg la Paris. În cursul vacanțelor însă s-iau produs fapte care au schimbat cu desăvîrșire cursul ideilor și a planurilor mele. Pe moșia Căiuți se descoperise mai multe zăcăminte de lignit și moșu-meu Lascar adusese din Germania un inginer de mine care a constatat că acel de la Ursoaia, spre fundul moșiei, avea o grosime (puissance) de cinci metri, grosime care permitea exploatarea lui în condițiuni remunerătoare. Apoi Ministerul Lucrărilor Publice pusese în lucrare studiul traseului liniei Adjud—Tîrgul-Ocnei, trecînd prin Căiuți, unde avea să fie o gară, și se știa că erau mai mulți capitaliști străini care doreau să ieie linia în întreprindere. Această cale ferată permitea exploatarea celor patru mii de fălci de pădure a moșiei. Visul meu ceil mai scump părea ușor de realizat.

Mama, cu prilejul schimbului ce-l făcuse cu tata și despre care am vorbit la începutul acestui capitol, se îndatorise să ni restituie partea de Căiuți pe care devenise stăpînă în urma sus-zisului schimb, îndată ce-i restituiam Mărginenii, iar în privința celor 25 000 de galbeni ipotecați pe partea de Căiuți rămasă a tatei, aștepta să fim în stare a-i plăti mai adăugînd cu acest prilej că se va mulțămi numai cu parte din acea sumă. Pe de altă parte moșu-meu, tutorele nostru, se declara gata să-mi vîndă Căiuțul îndată ce voi găsi banii trebuitori pentru a plăti măcar o fracțiune din valoarea părților fratelui și a surorilor și voi fi asigurat achitarea restului și acea a datoriei cătră mama, însă îmi atrăgea atenția asupra faptului că, date fiind împrejurările economice ale țării, îmi va fi foarte cu greu, mie, tînăr căruia îi lipsea încă un an pînă la majoritate, să găsesc capitaliști care să cumpere pădurea și să ieie asupra lor exploatarea minei de cărbuni. Mă sfătuia cu tot înadinsul să renunț, măcar pentru vro cîțiva ani, la aceste visuri și să mă pun cu tot înadinsul pe lucru spre a-mi termina studiile începute. Cuvintele lui erau atît de înțelepte, încît mă făcură să renunț măcar deocamdată la aducerea la îndeplinire a acelor visuri îndrăznețe și să plec la Paris cu hotărîrea de a face tot posibilul pentru a-mi termina studiile. Bineînțeles că, în fundul inimii, renunțam numai deocamdată la visul stăpînirii Căiuțului.

Se mai întîmplase ceva în cursul acelor vacanții: deosebita frumuseță și deșteptăciune a unei domnișoare îmi făcuse o dosebită impresiune. Nu există nici un motiv pentru care să stau la îndoială pentru a o numi, căci nu pot să-i aduc decît laude. Era domnișoara Alice Jora, fiica tovarășii de pension a mamei, Smărăndița Rosetti, și a lui Mihăiță Jora. Deși deloc nu s-a arătat cochetă față de mine, ci dimpotrivă, mai degrabă rezervată, am plecat la Paris cu inima și mintea cu desăvîrșire pline de ea și simțimintele mele nu s-au schimbat deloc în tot timpul șăderii mele în capitala Franței.

În întăiele săptămîni am făcut sforțările cele mai lăudabile pentru a recîștiga timpul pierdut la Toulouse în anul precedent și, în ceea ce privea matematicele, mi-am putut da în curînd samă că, deși aptitudinile mele erau departe de a fi la nivelul acelora ale fruntașilor clasei de „veterani” în matematici speciale a Liceului „Saint Louis”, ale cărui cursuri le urmam, printre care strălucea francezul Lieuville, persianul Ali-Khan și evreul român David Emmanuel (4), ele deloc nu erau inferioare bunei mijlocii a clasei. Dar, în schimb, în fața mea se ridica o nouă greutate: desemnul. Cînd am remis întăia mea epură profesorului nostru de geometrie descriptivă, Caron, el mi-a zvîrlit-o înapoi, zicîndu-mi cu un ton ofensat:

— Est-ce que vous n’avez pas honte de me remettre une épure cochonnée de cette façon? (Nu ți-i rușine să-mi remiți o epură porcărită în acest chip?)

— Nu pot desemna mai bine.

— Ce vrei să devii?

— Inginer.

— Sărmane băiete, renunță îndată la orice iluzie că, fiind înzestrat cu o asemene lipsă de dispoziții pentru desemn, vei putea deveni vrodată, oricît de tare ai fi în matematici, inginer. Dacă, la vîrsta dumitale nu ești în stare, cu ajutorul regulei și a compasului, să tragi două paralele care să fie într-adevăr paralele și perpendiculare care să fie într-adevăr perpendiculare, cum vrei să fii în stare să faci desemnuri de proiecte complicate și lavis-uri de mașini?

Dacă n-am dat credință prorocirilor pesimiste ale lui Caron, părerile profesorului particular de desemn pe care l-am angajat imediat n-au întîrziet să le confirme cu desăvîrșire.

— La dumneata, îmi zise el după vro patru lecții, observ o idiosincrasie rară, care,, în lunga mea carieră, am observat-o numai la trei sau patru din miile de elevi ce i-am avut. Poate că cîțiva ani de silinți stăruitoare, care ți-ar cere jertfa a mai multor ore de lucru în fiecare zi, numai pentru desemn, te-ar putea pune în stare de egalitate cu alții, însă nu-ți pot garanta nici măcar acest rezultat.

Am priceput clar atunci că, urmînd studiile ce le începusem, nu am perspectiva să ajung la nimica și, totodată, am avut viziunea foarte clară a ceea ce îmi rămînea de făcut.

Singur studiul dreptului îmi rămînea deschis. Facultățile franceze de drept nu puteau să mă admită, căci eram bacalaureat în științe, și nu în litere cum se cere pentru a urma cursurile lor, și nu voiam să-mi fac dreptul în țară. Dar era chip de a înlătura această dificultate: n-aveam decît să mă înscriu la una din cele două facultăți din Ieși sau din București și apoi, pe baza acelei inscripțiuni, să cer înscrierea mea la o facultate franceză oareșcare. precum făcuse ou succes mai mulți români. Am avut ideea să plec în țară și să expun chestiunea moșului meu. Deși cunoșteam antipatia lui pentru studiile de drept (deși era doctor utroque jure al facultății de la Heidelberg) nu mă îndoiam că va încuviința noua mea hotărîre, căci nu mi se putea cere să pierd cîțiva ani numai pentru a învăța să desemnez, iar alta carieră nu-mi era deschisă. N-am executat proiectul, dealtminteri foarte trecător, al plecării spre a consulta pe tutorele meu și aceasta a fost marea greșală a vieții mele. N-am făcut-o fiindcă simțeam și eu o aversiune pentru cariera de avocat sau de judecător și nu-mi dădeam sama de nenumăratele avantagii ce le dădea și le mai dă și astăzi la noi o diplomă de licențiat în drept, apoi, o mărturisesc, fiindcă mă săturasem de studii, eram nerăbdător să pun în lucrare planurile mele în privința Căiuțului precum și acele ale unei grabnice căsătorii cu acea care îmi farmecase ochii și inima. Am pierdut deci cîteva luni ale vieții în trîndăvie, în dor de țară și de Căiuți și în visuri de dragoste. Nici măcar nu petreceam, duceam o viața de urs în bîrlogul lui. Și la chinurile dragostei și a dorului de țară, a venit să s-adauge mîhnirea ce mi-a pricinuit-o căsătoria mamei cu d. Alaux. Și această supărare nu era atîta pricinuită de starea socială a maștihului ce mi-l dădea, ca din acea a cumplitei sale incapacități și inferiorități intelectuale.

În timpul șăderii mele la Paris, în iarna anului 1874— 1875, a avut loc tragicul duel dintre Nicu Ghica-Brigadier și Constantin Suțu, supranumit Palicarul (fiindcă fusese ofițer grec). Suțu fusese căsătorit cu a doua fiică a lui Petrache Mavrogheni, Natalia, una din cele mai frumoase femei ce le-a numărat printre podoabele sale societatea moldovenească din ultima treime a veacului trecut. Suțu o luase aproape fără zestre și o iubea cu pasiune, în schimb însă era foarte gelos; avusese chiar din cauza acestei gelozii, dar fără motiv serios, un duel și se despărțise de dînsa după un timp foarte scurt. Fiind el la Paris, au venit acolo Nicu Ghica-Brigadier, cel mai tînăr din cei patru frați Brigadirești, cu foasta soție a lui Suțu și cu sora ei mai mare Lucia, despărțită de Alecu Ventura, de care Nicu Ghica, un tînăr foarte cumsecade, dar încă copilăros, era îndrăgostit pănă peste urechi. Suțu a pretins că Nicu Ghica fiind în trăsură cu cele două doamne și întîlnindu-l în mai multe rînduri, el fiind pe jos, au avut față de el o atitudine jignitoare. De unde provocare la duel și întîlnire pe teren. Suțu era de prima forță și cu spada și cu pistolul, iar Nicu Ghica mînuia amîndouă armele cu aceeași neîndemînare; se bătură cu pistolul și bietul Nicu căzu cu ficatul perforat de un glonte, murind după cîteva ceasuri de suferință. Cu toată neîndămînarea lui la arme, avusese o foarte frumoasă ținuta pe teren. Acest duel a făcut un zgomot cumplit în Paris. Nu știu cum reporterii ziarelor aflară adresele românilor înrudiți sau în relațiuni cu unul din cei doi adversari sau cu martorii lor. Eu am avut de furcă ca să scăp de întrebările a cinci din ei și mă întreb și astăzi de unde și cum au aflat adresa mea în Cartierul latin, mai ales că mă întîlnisem cu Nicu Ghica, care-mi era rudă depărtată, numai o dată, la altă rudă comună. De la mine însă n-au putut întru nimica să-și satisfacă curiozitatea. Martorii lui Nicu, Edmund Cortazzi și moșu meu, Grigore Ghica, fiu din a treia căsătorie a bunului meu, domnul, fusese arestați și, la proces, condamnați la mai multe luni de închisoare. Parisul elegant întreg s-a grămădit la acel proces.

Cu prilejul acelui duel, ami făcut, la vară-mea, Elena Bălianu, născută Mavrocordat, cunoștința celei a treia soții a bunului meu, cu care familia mea nu avea nici o relație. Ea era atunci de cincizeci de ani bine trecuți, mai aproape de șăsăzeci, și încă frumoasă: decolteul ei mai ales ar fi putut face mîndria oricărei femei tinere. O vedeam adesa la vară – mea, Elena Bălianu, și am avut astfeli prilej să aud amărunte interesante asupra vieții bunicului. Era atunci foarte îngrijită din pricina închisorii la care fusese condamnat, pentru partea ce o luase la duelul în care căzuse Nicu Ghica, fiul ei Grigore. El își îndeplinea pedeapsa în închisoarea de la Versailles, unde maică-sa îl vizita cît de des putea. În sfîrșit, prin iunie, fu grațiat de Mac Mahon, care era atunci președinte al republicii, în urma unei audiențe ce o avusese maică-sa de la mareșal.

Curînd după aceasta am plecat și eu în țară, unde am declarat moșului Lascar că nu-mi mai urmez studiile pentru a deveni inginer, expunîndu-i totodată motivele pentru care le părăseam, dar, din nenorocire, nepomenind nici un cuvînt despre studii de drept.

Întîia iarnă după întoarcerea mea, rămasă astfeli definitivă, am petrecut-o în Ieși, unde se aflau și mama cu soră-mea Ana, ou fratele meu mai mic.

Amintiri (Rosetti)/Capitolul XIX. Ieșul decadenții. Saloane. Tipuri. Întîmplări

Odată cu mutarea domniei în București, un număr mic de ieșeni de toată mîna a venit să s-așeze în capitală: boieri în căutare de situații politice, doritori să fie în apropiere de domn și în contact stăruitor cu dînsul, oameni de afaceri căutînd un cîmp de activitate mai vast, surtucari cu învățătură echivalentă acelei ce astăzi se dă în școlile primare cele mai proaste, vînători de slujbușoare, aventurieri și un număr destul de mare de evrei. Dar exodul cel mare a avut loc după îndeplinirea Unirii definitive, cînd mulțime de funcționari mari și mici și de oameni aparținînd celorlalte categorii mai sus enumerate au săvîrșit o adevărată năvălire în București. Această invaziune nu era spre bucuria tuturor muntenilor; căci dacă a pricinuit o simțitoare sporire în veniturile proprietarilor de case și a mărit în chip însemnat afacerile comercianților, a produs și o foarte mare abondență de concurenți la slujbe și la situațiuni politice. Slujbele s-au împărțit între moldoveni și munteni, iar cei dintăi au putut să simtă că domnul este moldovan. Moldovenii însă se jăluiau că departe de a-i primi frățește, frații de peste Milcov i-au dușmănit și i-au exploatat. Reproduc în notă copie de pe parte dintr-o scrisoare a lui Alecu Catargiu, fratele lui Costin Catargiu și președinte la Curtea de Casație, care ne dă un exemplu destul de nostim de starea raporturilor dintre bucureșteni și moldovenii emigrați în țara soră:

„1863 april 4

Iubiti veri Iordache!

”Ravașul dumitali cu data de la 12 mart, care primit la 2 a corentei luni, chiară în ziua de Paști, veri, deși nu mi-ai fi scris că ai fost în giosu sau în susu, totuși din cauza tăcerii ce am văzut la scrisorile meii, am înțelesu că nu ti afli în Ieși. Mulțămesc, frați, și iarăși mulțămesc că cercetezi despre mini și a me familie, precum și despre încredi – rea ce socoți a avea că am a pastra vreun feli de mulțămire pentru sărbători! Veri, veri! Nu doresc nici dușmanilor mei așa mulțămiri, așa sărbători: departi de rudi, de prietini, ș-azvîrlit de cruda soartă în București, între niște ființi ce pentru noi, pentru moldoveni, nu sînt alte decît fiare antropofagi (adică moldovofagi); căci își creazî mulțămiri de a ni faci și a ni procura tot soiul de șicanuri, ba încă și chiară batjocuri sub mască de emabilități. Cît pi ce eram să rămîn și chiară pe uliță, cu. copiii și nevasta me, și silugile meli, neputînd a găsi (din cauza delicateților lor și a emabilităților lor) casî di lăcuință, căci ca pi niști netrebnici ni speculă (cu emabilități) unul de la altul, căutînd prin feliurite manieruri a-și folosi pe ai lor cu pungile noastre, pănă ce cu vai nevoie am putut găsî un hîrb de casî, care sub aerul de hatîr mi-au luat 400 galbeni chirie pi an, ba încă să fiu dator a șăde 3 luni în colbărie în privire că două din odăi pică și trebuie să li dărîme și să le facă di liznoavă. Iaca, veri, starea noastră, apoi am mai avut nenorocire să primesc și ravașul tău prin care îmi faci cunoscut că nu ti mai poți ocupa cu nevoili meli și că, neputînd faci nimica, dorești a mă părăsi și tu. Veri, mai bine făceai a-mi trimete niște arsenic decît așa cuvinte…”

Restul scrisorii nu mai prezintă nici un interes.

Totuș un destul de mare număr de boieri, mari și mici, mai rămăsese în Ieși și, între 1861 și 1870, mai erau încă în acea vreme „case mari” în Ieși, case care mai puteau fi privite ca deschise, deși duceau un trai neasamanat mai modest decît înainte, de 1858. Acest trai mai măsurat era datorit marei micșorări a veniturilor boierimii, mai cu samă a acelor de care se folosea acea mare, datorită cheltuielilor nemăsurate, mai presus de mijloacele ei, jocului de cărți șî lipsei de prevedere a generațiilor boierești ajunse în stăpînirea averilor în timpul domniei lui Mihai Sturdza și a lui Grigore Ghica. Și chiar traiul restrîns ce-l duceau în cursul celii a șăptea decadă a veacului trecut era mai presus de mijloacele de care dispuneau. Totuși puține de tot erau atunci casele boierești din Ieși care nu ar fi avut la masă cel puțin doi, trei sau patru invitați în fiecare zi și aproape toate primeau sara. Puține erau acele în care serveau la masă cel puțin doi feciori. Mai erau încă multe echipajuri particulare, iar boierii burlaci țineau birjari cu luna și era luptă între dînșii pentru a avea pe birjarul cel mai elegant, trăsura cea mai luxoasă, caii cei mai de preț. Marele chic era să parcurgi lungul suiș, de la Jockey-Club pînă la capătul plantațiunilor de la Copou, în treapădul cel mai mare. Bineînțeles că această goană nebună, pe un asemenea suiș făcută adesea de două sau de trei ori pe seară, era prăpădenia cailor pe care birjarii trebuiau să-i schimbe necontenit. Birjarii speciali ai boierimii și ai îmbogățiților, al căror număr creștea, încet, dar în chip stăruitor, erau toți lipoveni (ruși) de secta scăpeților. Un cuconaș care se respecta nu ar fi tocmit niciodată un birjar moldovan sau evreu, oricît de elegantă ar fi fost trăsura lui. De aceea, birjarii moldoveni și evrei aveau aproape toți cai proști și trăsuri în proastă stare.

Dar din an în an, chiar cu acest trai micșorat, treceau moșii de ale boierilor mari în mînile îmbogățiților, ale boie – rănașilor care trăise cu cumpăneală și ale evreilor; boierii sărăciți începuse să vîndă din case și acei care nu erau prea bătrîni mergeau să se așeze în București, unde sperau să dobîndească vro slujbușoară, apoi se mai vedeau fii de domni exercitînd meseria de telali (samsari). De clasamentul era complect.

La 1874, după întoarcerea mea din străinătate, cînd am venit să petrec iarna la Ieși, nu mai rămăsese decît vro zece case care mai primeau în fiecare zi: casa Neculai Roznovanu, casa cucoanei Didița Mavrocordat, casa Toderaș Paladi, casa lui Nicu Ceaur-Aslan, casa lui Cocriță (Constantin) Cazimir, casa răposatului Constantin Catargiu, casa Nicu Rosetti-Bălănescu, casa Iancu Prăjescu și casa Neculai Drossu. Dintr-aceste, a lui Cocriță Cazimir nu aparținea marei boierimi, Cazimireștii fiind boieri de mîna doua sau a treia, dar prin căsătoria lui era aliat cu întreaga boierime mare, iar Neculai Drossu nu aparținea nici măcar micii boierimi, fiind omul operelor sale, fost om de casă al vornicului Lascar Cantacuzino-Pașcanu, îmbogățit prin vrednicia și economia lui proprie. Mai erau încă multe familii boierești care locuiau în Ieși: Bălșăști, Beldimănești, Bogdănești, Cantacuzinești, Ghiculești, Mănești, Mavrocordătești, Miclești, Rosetești, Sturdzești, Suțești etc., dar ei nu mai țineau case deschise, chiar dacă le mai rămăsese avere. Iar din casele specificate de mine mai sus, dacă ele primeau în fiecare zi, rămăsese numai două sau trei unde puteai merge la dejun sau la masă fără a fi fost poftit.

Casa cea mai renumită era acea Roznovănească. Stăpînul ei, Nunuță (Neculai) Roznovanu, barbat de treizeci și unu de ani, fusese părăsit de curînd de frumoasa și bogata lui soție, Adela Cantacuzino-Pașcanu; iar maică-sa, cucoana Marghiolița, născută Ghica-Comănești, vestită altădată pentru o frumuseță ale cărei urme se mai vedeau, era de aproape patruzeci de ani în capul societății ieșene. Casa era ținută tot în stil mare, tot ospitalieră, dar mai cu rezervă decît altădată. Influența mamei asupra fiului său era foarte mare; el nu-i ieșea din cuvînt.

Pe acea vreme, în iarna de la 1874—1875, Nunuță era cuprins de o adevărată pasiune pentru militărie; era subofițer milițian și, grație memoriei sale extraordinare, cunoștea școala de soldat și de companie mai bine decît cel mai bun reangajat. Cam neîndămînatic, cam gauche în hainele lui civile, îi șădea foarte bine în uniformă, încins cu sabia și cu cușma țurcănească în cap. Nu lipsea de la nici un exercițiu, de la nici o paradă. Urma cu cel mai viu interes mersul războiului civil în Spania; bineînțeles că era carlist convins și înfocat.

Dar persoana cea mai simpatică din casă era fiica cucoanei Marghioliței, doamna Zoe Sturdza, care fusese căsătorită cu Ion A. (Zizin) Cantacuzino, fostul caimacam din Căimăcămia de Trei, care a succedat lui Ștefănică Catargiu. Doamna Zoe Cantacuzino care, doarece maică-sa îmi era vară primară, îmi este nepoată, trăiește și astăzi, la frumoasa vîrstă de nouăzeci și șapte de ani.

Deoarece era verișoara de predilecție a mamei, am avut prilej s-o cunosc bine încă din copilăria mea. Era de statură naltă și bine proporțională, blondă, cu ochi albaștri și de o supremă distincțiune. Avusese parte de o creștere aleasă și firea o înzestrase din naștere cu o inteligență deosebită; foarte cultă, iubea mult lucrurile duhului, cum zice francezul. Toți acei care au cunoscut-o, atît români cît și străini, au conglăsuit totdeauna pentru a declara că Zoe Sturdza-Cantacuzino alcătuiește tipul cel mai perfect al cucoanei mari (de la grande dame), în accepțiunea cea mai înaltă a acestui cuvînt.

Astăzi, la nouăzeci și șăpte de ani, ea și-a păstrat întregi toate facultățile intelectuale, este și se ține în curent despre tot ce se petrece în Europa și arată cel mai viu interes pentru toate chestiunile mari. Admirabilă mai ales îi este memoria, care cuprinde o neprețuită și nesacată comoară de in formațiuni prețioase asupra nenumăratelor persoane cu care a fost în contact timp de optzeci de ani, de cînd a ieșit în lume, a evenimentelor mari și mici petrecute în țară, a schimbărilor petrecute treptat în obiceiurile și moravurile noastre, pe scurt, un admirabil repertoriu a unui trecut de opt decade. Ceasurile ce, din nenorocire, numai din cînd în cînd le pot petrece în societatea ei, căci șede la Ieși, sînt pentru mine pline de cel mai subtil farmec. Ascult cu deliciu vocea ei slabă, de bătrîna, cu debitul lent, dar clară, dîndu-mi, în cuvinte totdeauna alese și cu cea mai admirabilă preciziune, lămuririle și amănuntele ce i le cer, iar judecățile și părerile ei asupra oamenilor și a lucrurilor sunt totdeauna izbitor de logice și de juste. Și ascultînd-o, văd trecîndu-mi dinaintea ochilor bătrînii în giubele, anterie și ișlice din care am cunoscut numai vro doi, cucoanele în bonete cu horbotă sau rochii după moda din vremea lui Ludovic Filip, țiganii, unii zdrențuroși, pe jumătate goi, alții întemnițați în livrele galonate, vechile butci și carete trase de patru cai în șir, cu faleți călări înainte și cu feciori stînd în picioare în coada trăsurii, bonjuriștii de la 1848, luptătorii pentru Unire pe care i-am cunoscut aproape pe toți: bunul meu Grigore Ghica, Cuza, Panu, Vasilică Sturdza, Zizin Cantacuzino — simt acel fior ce cuprinsese Moldova întreagă la 1857 și 1858 și de care, prin contagiune magnetică, la auzul cuvintelor fermecătoare: Unire, Românie, mă împărtașam și eu, copil de cinci ani.

Revăd pe părinții mei, pe mama tînără și atît de frumoasă, bărbăteasca înfățișare a tatei, frumuseță și distincțiunea suverană a femeilor boierimii noastre de atunci, printre care acea ale cărei cuvinte le ascult, Zoe Sturdza, Zouzou cum îi ziceau tata și mama, era una din cele mai de samă podoabe.

Trenul de viață ce se ducea în casa Roznovanu, în anii 1874—1875, deși departe de a mai fi acel dus în vremea tatălui lui Nunuță, răposatul visternic Nicolai Roznovanu, era totuși pe un picior neasămănat mai mare și mai aristocratic decît în orice altă casă boierească din Ieși. Era încă casă de grand seigneur, în toată puterea cuvîntului: serviciul era perfect, masa minunată și din cele mai bogate, se servea la dînsa Cotnar de douăzeci și cinci de ani, din vestita via Roznovănească, argintăria era de o rară frumuseță și bogăție, ca și serviciile de porțelan și de cristal.

În toamna anului 1875, Nunuță se căsători, pentru a doua oară, cu domnișoara Lucia Vogoridi și, cu acel prilej, își puse iar casa pe aproape acelaș picior pe care era în vremea răposatului visternic, slugile fură îmbrăcate în livrele nouă, în colorile familiei: azur și argint, la intrare erai primit de un șvițer cu halebarda în mîna, se angajă un șef bucătar francez și se dădură mai multe baluri frumoase, la unul din care s-a hotărît căsătoria mea. Nunuță, cu prilejul nunții, comandase un carosse de ceremonie din cele mai luxoase, care mi se pare că a servit numai cu acel prilej, și hamuri împodobite cu armele familiei, lucrate în argint. Dar departe de a putea duce mai departe acest trai, starea afacerilor lui în curînd l-a silit să-l restrîngă din ce în ce și chiar să se retragă mai tîrziu la țară. Cucoana Marghiolița și cu fiică-sa Zoe, singure, locuiau în măreața clădire din Ulița Mare.

Acuma cincisprezece ani, aflîndu-mă la Budapesta și flanînd în ulițele ei, ochiul mi-a fost atras de niște hamuri excepțional de bogate expuse în vitrina unui sfeidecar și, uitîndu-mă mai cu băgare de samă, am văzut pe ele armele familiei mele. Am intrat în magazie și, din răspunsurile negustorului, am constatat că erau hamurile de gală cumpărate de Nunuță Roznovanu ou prilejul nunții sale și care, după feli de feli de peripeții, ajunsese la Budapesta și nu puteau fi vîndute fiindcă toți magnații și bogătașii unguri cărora le propusese le găseau prea grele.

Cucoana Marghiolița a murit la 1888, în vîrstă de mai bine de optzeci de ani trecuți. După moartea ei, Nunuță a vîndut statului casa ce era menită să fie transformată în palat pentru familia regală; se știe că, în urmă, i s-au dat alte destinații, iar după trei ani, Nunuță Roznovanu a urmat pe maică-sa în mormînt.

Îndată după casa Roznovănească venea, în privința ospitalității, acea a cucoanei Didița Mavrocordat, născută Lățescu, văduvă de curînd a generalului Neculai Mavrocordat. Acesta lăsase o avere frumoasă și cucoana Didița însăși nu fusese săracă, stăpînea două moșii mari și frumoase, Ștefăneștii la Botoșani și Negreștii la Vaslui, amîndouă cu tîrguri pe ele, acel de la Ștefănești fiind chiar un oraș în toată regula. Dacă această avere nu se putea asemăna cu acea Roznovănească, cucoana Didița ținea totuși, de aproape treizeci de ani, una din casele cele mai mari și mai primitoare ale leșului. Și casa, mare și încăpătoare, era bine ținută, masa era bogată și bună, balurile cît se poate de frumoase, în fiecare sară se primea, iar numărul musafirilor poftiți și nepoftiți la masă era totdeauna mare. Luxul la cucoana Didița nu era niciodată așa de european ca la cucoana Marghiolița, era mult mai moldovenesc, dar toate erau la dînsa cu belșug. Și multă lume prefera casa cucoanei Didița, căci era mult mai amabilă decît rivala ei căreia i se reproșa oareșcare țăpeneală.

Mama cucoanei Didiței, cucoana Efrosina Rosetti, fusese o frumusețe vestită pe vremea ei; acuma, ajunsă la adînci bătrînețe, era o bătrînă bună și indulgentă pentru păcatele tinereței.

Fiica cucoanei Didiței, doamna Natalia Suțu, trecea drept cea mai mare elegantă din Ieși. Trusoul ei de mireasă, lucrat întreg la Paris, fusese expus de casa care-l executase și reginele modei din capitala Franței au fost uimite de bogăția lui, mai ales cînd au auzit venitul relativ mic de care avea să dispună, deocamdată, mireasa și care nu depășea costul trusoului.

După moartea cucoanei Didiței, traiul nemăsurat, de o parte, și patima cărților, de alta, au făcut ca frumoasele moșii Ștefăneștii și Negreștii să apuce jalnica cale ce au luat-o aproape toate moșiile boierimii moldovenești.

Voi vorbi acuma de una din bătrînele cele mai încîntătoare de atunci, de cucoana Eliza Paladi, născută Rosetti, întăia nevastă a lui Mihalache Sturdza, măritată pe urmă cu bărbatul atît de popular care se numea hatmanul Constantinică Paladi, de care rămăsese văduvă de ani îndelungați. Cînd am cunoscut-o eu, cucoana Eliza Paladi era foarte aproape de optzeci de ani. De statură impunătoare, rămasă foarte zveltă, te impresiona cînd se ridica de pe jîlț ca să te primească, drapîndu-se în șalul de care nu se despărțea niciodată. Dar, îndată ce începea să vorbească, te simțeai atras cătră ea prin bunătatea privirilor și a vorbelor sale: era așa de amabilă și simțeai atît de bine că această amabilitate este firească, înnăscută într-însa, indulgența ei era așa de desăvîrșită. Apoi, născută la sfîrșitul veacului al optsprezecelea, rămășiță, cu surorile ei, Agripina Costăchel-Sturdza și Efrosina Rosetti, a unei epoci deja uitate, ce minunate erau amintirile păstrate de dînsa din acel trecut. Ca exemplu, voi reproduce aici povestirea chipului în care s-a hotărît și s-a săvîrșit, în vremea lui Scarlat-vodă Calimah, căsătoria ei cu Mihalache Sturdza.

Într-o zi tată-său, Alecu Roset-Cilibiul, a trimes s-o cheme la el și i-a spus:

— Poți să-mi săruți mîna, ți-am găsit mire.

La auzul acestor cuvinte, fata, care de-abia împlinea cincisprezece ani, fu cuprinsă de tremur și, precum i se poruncea, sărută mîna părintelui său fără a îndrăzni să zică măcar un singur cuvînt.

— Și nu mă întrebi cine este acel mire? urmă Cilibiul. Este Mihai Sturdza, fiul vornicului Grigoraș.

Apoi făcu elogiul tînărului, într-adevăr foarte cuminte, foarte serios, neobișnuit de cult, foarte bogat și căruia tatăl Săfticăi îi prezicea un viitor strălucit.

Mihai Sturdza însă n-avea nici una din însușirile care pot atrage privirile și afecțiunea unei ființe tinere ca acea pe care calculele Cilibiului și a vornicului Grigoraș o osîndea să-i fie nevastă. Urît la față, cu părul roș, mic la stat, cu fluiere încovoiate, hursuz, avea numai calități serioase, dar Săftica era prea pătrunsă de respectul datorit voinților unui tată pentru a îndrăzni să obiecteze măcar un cuvînt. S-au logodit și în curînd, logodnele în acel timp erau scurte, sosit-a ziua nunții cînd nuni fost-au înșiși domnul și doamna. Iar după nuntă, tînăra pereche a plecat la casa vornicului Grigoraș în sunetele mehterhanelei domnești, între două șire de arnăuți în arme și în haine de gală înșirați de la scară pînă la poarta curții domnești. Săftica, deosebit de grațioasă și de drăguță în rochie albă de mireasă, cu peteala acoperindu-i părul și inundîndu-i umerele, așezată în fundul trăsurii, iar în fața ei, o cucoană bătrînă și, la oblonul drept al caretei, pe „calul de mire” primit de la socru-său odată cu mireasa și cu cele douăsprezece cămeși lucrate, dragă Doamne, cu mînile ei, venea, la pas, fericitul mire.

Gînd careta ajunse la scara curții vornicului Grigoraș, acesta însuș primi în brațele lui pe noră-sa, care-i sărută mîna. O duse sus, în salon, unde se aflau strînși juvaergiii și negustorii de galanterie cei mai de samă din Ieși, cu cele mai alese mostre din marfa lor așezate pe mese. Săftica fu poftită de socru-său să-și aleagă ceea ce-i plăcea mai mult și, odată alegerea făcută, negustorii plecară după ce fură plătiți peșin.

Nu ne vom mira că o căsnicie hotărîtă în condițiunile în care a fost hotărîtă acea a Săfticăi Rosetti cu Mihai Sturdza, date fiind înfățișarea și firea soțului, să nu fi durat decît puțini ani.

Și multe și interesante descrieri despre viața din tinerețile ei știa și povestea cucoana Săftica, tare era bună și indulgentă, și mult a regretat-o leșul cînd și-a dat sfîrșitul obștesc.

Și acuma voi vorbi de fiul său, de beizade Grigore, care a fost un bărbat foarte original, dar cult și înzestrat cu o inteligență frumoasă.

Auzisem în copilăria mea atîtea despre beizade Grigore, încît eram foarte nerăbdător să-l cunosc mai de-aproape. Îl văzusem o dată, cu doisprezece ani mai înainte, la Căiuți, cînd, în mijlocul iernii, venise să ceară tatei să-i înlesnească împușcarea unui urs. I se organizase o vînătoare, dar iarna urșii nu obișnuiesc să se primble prin păduri, ci dorm în bîrloagele lor și se trezesc numai pentru a-și suge labele și a-și înșăla astfeli foamea: nu se împușcă nimic. Dar beizade uimi pe pușcașii noștri prin îndămînarea cu care vîrîse un glonte în căciula unui hăitaș pe care-l pusese să i-o arunce în sus, plătindu-i repararea bortei făcute cu un galbăn. După cele ce le auzisem despre el, mă așteptam să fac cunoștința unui bărbat pe jumătate nebun și înzestrat cu instincte „neroniane”. Mare mi-a fost surprinderea să văd, în locul colosului slab și roșcovan, purtînd numai musteți, care venise în iarna anului 1862 la Căiuți, un colos tot atît de mare, de bine învălit și purtînd o barbă lungă și lată de un negru lucitor bătînd în verde, iar pe cap păr lung, atît de negru bătînd în verde și lucitor ca barba. Altfeli — un gentleman, de maniere deosebit de curtenitoare și vorbind numai de baluri și de petreceri.

Cînd m-am dus să-i fac o vizită cu prilejul zilei de Sfîntul Grigore, m-a impresionat starea de ruină în care se afla fostul pălat al lui Mihalache Sturdza, în care locuia și care pe urmă, fiind cumpărat de stat, a fost transformat în Seminarul numit după mitropolitul Veniamin. Un fecior îmbrăcat într-o livrée, care altădată trebuia să fi fost foarte elegantă, m-a dus sus, într-un salon cu mobile puține, dar uriașe. Beizade, care se întreținea cu mai mulți vizitatori, m-a primit în chipul cel mai amabil, ca pe o rudă (era văr primar cu bunul meu, Grigore Ghica) și m-a poftit să șăd pe un jîlț lîngă acel pe care se așeză și el. Cît am stat pe acel jîlț am avut o impresie din cele mai penibile, părîndu-mi-se că am redevenit băiețel mic: jîlțul era atît de nalt încît picioarele mele rămîneau spînzurate în aer, departe de ceea ce avea pretenția să fie un parchet. Beizade Grigore, bărbat de o statură impunătoare, își comandase mobile potrivite cu statura lui. Ceva mîngîiere mi-a adus constatarea faptului că vro doi din musafirii care se aflau odată cu mine în acel salon, fiind de statură mai măruntă decît a mea, aveau picioarele lor și mai departe de parchet decît mine.

Beizade Grigore întemeiase tocmai atunci, în foasta casă Mavrogheni, care astăzi nu mai există, Clubul proprietarilor, care avea particularitatea că numai o minoritate din membri erau proprietari, — acest club era un loc de petrecere pentru lumea elegantă și numai din cînd în cînd, pe puține zile, devenea club politic și conservator. Se dădeau într-însul baluri cel puțin o dată pe săptămînă și dansatorul cel mai intrepid din acele adunări era fără îndoială însuși președintele lui, beizade Grigore, pe ale cărui umere voinice apăsau numai cincizeci și patru de ani.

După spusa dansatoarelor, beizadea dansa bine, dar în chip cam furtunos, coliziunile cu dînsul erau primejdioase, riscai în acest caz să fii strivit, împreună cu dansatoarea ta, de părete sau de vro consolă.

— Dacă ne lovim de papa, sîntem pierduți, îmi zise într-o sară fiică-sa, Olga, cu care dansam, cu îngrijire în glasul ei, văzînd că trecuse alături de tot de părintele ei.

Și beizade era un curtezan neobosit al damelor deși, de-o vreme acuma îndelungată, renunțase la romane în lumea mare.

În schimb însă întreținea în permanență un harem de douăsprezece cadîne, pe care, afară de una ce de mulți ani era în capul haremului, le prefăcea necontenit, avînd spre acest sfîrșit furnizori speciali și de încredere.

El, dealtmintrelea, nu se jena să vorbească de personalul haremului lui și să se laude cu frumusețea cutărei odaliște, aceasta bineînțeles cînd eram între bărbați.

Pe lîngă sexul frumos, beizade mai cultiva științele și artele. El poseda cunoștinți științifice serioase ce și le însușise singur, fără profesor, prin cetire, și nu mă îndoiesc ca, dacă ar fi urmat cursuri universitare regulate, și-ar fi făcut un nume în știință. Avea ideile lui asupra „legilor fundamentale ale universului” și a scris chiar o voluminoasă lucrare cu acest titlu. Cu mult înainte s-o publice, cu prilejul unei călătorii ce o făcuse la Paris, obținuse de la învățatul Ba – binet o lungă audiență, în care îi expusese teoriile sale asupra subiectului. Învățatul francez, întrebat despre părerea sa asupra teoriilor ce i le expusese prințul român, răspunsese după un moment de gîndire: „On dirait qu’il y a pourtant quelque chose dans ce chaos! » (S-ar zice că totuși este ceva în acest haos.)

Beizade Grigore s-a ocupat între altele și de problema aviațiunii. Și încercările lui au fost făcute în direcția cea bună, căci el n-a căutat să rezolve problema prin aparate mai ușoare decît aerul, ci prin aparate mai grele. Cu puțină vreme înainte de venirea mea în Ieși făcuse o încercare despre care vorbea încă toată lumea. Inventase și construise un aparat de zburat, instruise pe un țigan din curtea lui cum să întrebuințeze acel aparat, și—1 pusese să zboare de pe acoperemînt. Se vede însă că aparatul nu corespundea tuturor cerințelor, căci țiganul căzuse și-și frînsese piciorul.

Beizade se ocupa și de artă, în special de muzică. Construise pentru expoziția din Viena de la 1873 un piano și o violină, amîndouă de dimensiuni colosale, atît de colosale încît, cînd s-au scos din atelierul în care fusese construite, o parte din părete trebui dărîmat spre a li permite ieșirea lor.

Avea, dealtminteri, ideile lui asupra muzicei. Pretindea că ea este pur și simplu o afacere nu de artă, ci de calcul. Fiecare notă corespunzînd, precum se știe, unui număr de vibrațiuni, compunerea unui aer de muzică se mărginea la o întrebuințare dibace a unor serii de progresiuni.

Mi-a explicat pe larg această teorie muzicală a lui într-un moment în care matematicile și fizica erau încă proaspete în capul meu, dar mărturisesc că n-am priceput nimica, aceasta probabil din cauză că mi-a lipsit totdeauna orice simț muzical.

L-am frecventat destul de des atunci pe beizade Grigoje, dar de instincte neroniane nici urmă n-am văzut. Era un bărbat foarte vesel, foarte iubitor de femei și de toate bunurile vieții, foarte indulgent cătră păcatele altora, foarte binevoitor, deosebit de politicos și foarte darnic: niciodată nu refuza vreunei opere de binefacere obolul său, care era totdeauna un obol princiar, și aceasta fără umbră de ostentațiune.

Beizade Grigore era foarte mîndru de forța lui fizică, care era extraordinară și pe care o cucerise prin niște exerciții zilnice foarte raționale practicate încă din tinereță. Avea o splendidă sală de gimnastică, înzestrată cu toate aparatele imaginabile, de la cele mai mari pînă la cele mai mici, permițînd exercitarea și întărirea tuturor părților corpului omenesc. Spre exemplu, erau serii de greutăți menite a da putere și flexibilitate fiecărui deget de la mîni și de la picioare.

Beizade nu refuza intimilor săi să li arăte cum întrebuințează deosebitele sale aparate de gimnastică și, la asemene ocaziuni, se îmbrăca prealabil în costum de gimnastică, adică rămînea aproape fără costum deloc. Dar niciodată n-a consimțit să deie altora voie să facă uz de aparatele lui.

Îi plăcea să-și arăte puterea. S-a povestit în această privință următoarea istorioară: Se plimba într-o zi cu regele Carol nu departe de Sinaia. Au stat de s-au odihnit lîngă o fîntînă, la care se aflau mai mulți țărani cu care s-au pus la vorbă. Deodată beizade spune unuia din țărani să-i aducă un bolovan destul de mare care se vedea în mijlocul drumului, Țăranul aducîndu-i-l, beizade îl ia în mîna lui, îl așază pe ghizdeaua fîntînei, își învălătucește în basma pumnul pe care îl ridică în sus, învîrtește de două sau de trei ori, apoi lovește cu el piatra și o despică în bucăți. După aceasta își dezvălătucește mîna, scoate un napoleon din pungă și-l întinde țăranului care-i adusese piatra, cu cuvintele:

— Iaca! Ca să vă aduceți aminte de beizade Grigore?

Se zice că întîmplarea n-a prea fost pe placul regelui Carol.

Beizade Grigore, la 1859, a fost — precum se știe — candidat la domnie împotriva tătîne-său, fostul domn Mihai Sturdza, și numai această dezbinare între tată și fiu făcut-a cu putință alegerea candidatului unionist. El a mai păstrat „gărgăuni de domnie” și mai tîrziu. La 1874 nu făcea politică și se zicea că renunțase la orice veleitate domnească; cînd vorbea de principele Carol se exprima în chip binevoitor atît despre el, cît și despre guvernul lui Lascar Catargiu, atunci la putere. Mai pe urmă însă, a fost din nou cuprins de pofta să joace un rol politic de căpetenie și s-a încercat să formeze un partid nou, căruia i-a dat numele de „Partid al Democrației Naționale”, nume care, date fiind ideile și tendințele lui ultraconservatoare, au dat prilej la glume. S-a stabilit atunci la București pe iarna întreagă și, pe lîngă un ziar care purta acelaș nume ca și partidul, mai întreținea cu cheltuiala lui un personal întreg de funcționari; îmi aduc aminte că, între alții, era și căpitanul (mort general în rezervă) Gheorghe Florescu, care îndeplinea însărcinările unui prefect de poliție. Aceste se petreceau la 1880—1881. Se zicea că această acțiune politică a lui beizade Grigore era bine văzută și ajutată de legațiunea rusască, însă această alegațiune era bazată pe simple presupuneri. Dealtmintrelea, puținul succes al acțiunii și mai ales costul ei a făcut ca, după puține luni, beizade să renunțe la ea.

Vîrsta l-a făcut, cînd se apropiese sau trecuse de șaptezeci de ani, să renunțe la cultul Venerei. Și-a congediat haremul, a recunoscut fiii nelegitimi ce-i avuse, cărora avuse grijă să li deie o creștere bună, și s-a căsătorit cu persoana pe care lumea se deprinsese ani îndelungați s-o privească ca fiind căpetenia acelui harem. Și această persoană, de origine foarte umilă, a dovedit, prin purtarea ei, odată ce ajunsese la o poziție ce nici nu visase, că este o femeie plină de inimă și binefăcătoare: mulți au fost acei, aparținînd tuturor treptelor sociale, care s-au împărtășit de binefacerile ei, nu numai cît a trăit beizade Grigore, dar chiar după săvîrșirea lui din viață.

El a clădit palatul în care se află astăzi Ministerul Afacerilor Străine și ne dă o idee despre desăvîrșită absență de simț artistic al acelui care i-a conceput planul. Dar beizade era foarte mîndru de creațiunea lui. „Dans ma maison il y a de tous les styles» (în casa mea găsești cîte ceva din toate stilurile) — afirma el cu mîndrie.

Din căsătoria lui cu Elena Ghica (din Țara Românească) beizade Grigore a avut trei copii: două fete și un băiet, toți deosebit de voinici și de frumoși. Băietul a murit în vîrstă de șasesprezece ani, de o febră tifoida capatata la o vînatoare în bălțile Cristeștilor. Fiica cea mai mare, Elena, a fost căsătorită cu Mihai Sturdza, fiul logofătului Alecu Sturdza-Bârlădeanu. A murit după cîteva luni de la căsătorie în urma unei pierderi pricinuită de un accident. Medicii au spus atunci că nu ar fi putut naște nici într-un caz, căci gimnastica zilnică ce li-o impusese din copilărie beizade, tocmai spre a ușura mai tîrziu facerile, produsese efectul contrar, învîrtoșind într-atîta oasele și mușchii bazenului, încît ei n-ar mai fi avut elasticitatea trebuitoare pentru a permite o facere normală. N-am cunoscut-o, dar după aprecierea con – glăsuitoare a tuturor acelor care au frecventat-o, era deosebit de frumoasă și de deșteaptă.

Am cunoscut însă bine pe sora ei mai mică, Olga, cu care am fost tovarăș de tinereță, și pot spune că era una din ființele cele mai simpatice de care îmi aduc aminte. De statură neobișnuit de naltă, dar foarte bine proporționată, cu mîni și picioare mici și de o forma perfectă, era blondă și avea ochi albaștri, plini de vioiciune și de francheță, o gură mică și rumănă, iar toate trăsăturile celelalte erau frumoase și regulate. Educațiunea era departe de a-i fi perfectă, avea maniere cam garçoniere și își zicea verde părerea fără a se preocupa dacă această părere este sau nu plăcută acelor care o aud. Dar ce suflet curat și cinstit, ce inimă de aur avea, ce dispreț pentru orice era falș sau josnic!

Instrucțiunea îi era puțin lucru și numai intelectuală nu era. Biata miss Fitz Gerald, foasta guvernantă a Măriei Ghica de la Comănești, care era acuma (de nume) guvernanta, dar mai degrabă duena ei, avea destule de suferit de la vioiciunea elevei sale și va fi oftat greu și adesea după zilele frumoase de ia Comănești, dar nu se putea împiedeca să iubească această ființă cu instincte atît de bune și de curate în ciuda rălei sale educații.

Ea mi-a scăpat probabil viața, iaca în ce împrejurări. În vara anului 1875, cu prilejul nunții Aglaei Jora, fiica lui Alecu Jora și a Sultanei Manu, cu St. John, consulul englez din Ieși, venise la Ieși cucoana Catinca Negruzzi cu nepoatele sale, Lucia Vogoridi și Alice Jora, aceasta vară primară cu frumoasa mireasă, și trăsese la Otel „Binder». Se adunase acolo în haosul odăii din centru de la rîndul de sus mai multe domnișoare, între care era Olga Sturdza și mă aflam și eu cu dînsele.

Se scosese pe terasa de jos mesele din sufragerie și mai multe din ele erau ocupate. Vorbind nu știu cu cine, mă apropii de colțul balconului și deodată scîndura pe care mă aflam, fiind putredă, se rupe și dispar pînă la brîu în borta astfeli făcută. Domnișoarele de primprejurul meu se sparie. Lumea de sub noi se scoală de la mese și fuge înspăimîntată, iar eu fac cu brațele mișcări disperate pentru a mă acăța de parmaclîcul de fier al balconului. Nu ajung la el, dar mă acăț de brațul Olgăi Sturdza.

— Nu te teme, te țin, îmi zise ea fără a-și pierde prezența de spirit și… mă ține, deși nu eram ușor încă de atunci.

Mă ține atît de bine, încît mă pot ridica iar cu picioarele la nivelul balconului și pășesc pe o scîndură sănătoasă. Am avut prilejul atunci să binecuvîntez gimnastica impusă de beizade Grigore copiilor lui.

Olga Sturdza era o călăreață neîntrecută și pătimașă. Căsătorită cu Manolache Vogoridi, fiu al fostului caimacam și al Cocuței Conache, a murit de o pneumonie căpătată în urma unei băi în Siret, în care se aruncase încă înfierbîntată de o lungă raită făcută călare. A fost regretată de toți acei care au cunoscut-o.

Un bărbat care juca un rol destul de însemnat în Ieși pe acea vreme era avocatul Neculai Ceaur-Aslan, denumit, de obicei, Nicu Asian, fiul hatmanului Alecu Asian de la Onești.

El era un bărbat mărunt la stat, ca tată-său, dar mai învălit decît acesta și mai urît decît el, deși vărsatul nu-i ciuruise pielea obrazului. Înzestrat cu o inteligență neobișnuit de vie și plin de duh, avînd darul cuvîntului, făcuse în Germania studii de drept complecte și-și împodobise frumos mintea prin cetire, fiind un intelectual în toată puterea cuvîntului. În timpul în care s-a întors în Moldova (în domnia lui Grigore Ghica) bărbații care făcuse studii atît de desăvîrșite ca el se numărau încă pe degete; date fiind inteligența, duhul, îndămînarea și activitatea lui precum și legăturile de rudenie și de prietenie ale părintelui său cu Moldova întreagă, era chemat să facă o carieră strălucită și să ajungă la cele mai înalte situațiuni. Și nu încape îndoiala că așa s-ar fi întîmplat dacă de la început ar fi fost hotărît să nu se depărteze de căile unei stricte corectitudini. Deoarece, departe de a se ținea de această cale, prea adesa a călcat pe altele, opuse sau cel puțin lăturalnice, a dus o existență în care momentele de bielșug au alternat cu acele de nevoie și a sfîrșit în mizerie neagră.

A început prin a seduce soția urîtă, dar bogată, a unui bărbat politic care a jucat un rol însemnat în țara noastră, ademenind-o să fugă cu el. Dar bărbatul părăsit i-a urmărit, i-a ajuns la a doua poștă după Ieși și complicea lui Asian a fost destul de cuminte pentru a părăsi pe seducător și a se întoarce înapoi cu acel care era un soț admirabil. Pe urmă a stricat casa lui Iorgu Scorțescu, bărbat neinteligent și incult, dar om foarte de treabă. Scorțescu era căsătorit cu Sofia Ghica-Budești, o persoană foarte distinsă, cultă și cu zestre frumoasă. Părinții o căsătorise fără a o întreba dacă soțul ce i-l alesese îi convine sau nu, și ea, după puține săptămîni de conviețuire, se convinsese că-i va fi cu neputință să ducă viața cu acest primitiv, a cărui lipsă de cultură și de educație erau un obiect de nesfîrșite glume pentru toată societatea ieșană. Se povestea în această privință un lung șir de anecdote, din care voi povesti vro două.

Bietul Scorțescu vorbea limba franceză cum o vorbesc negrii de la Guadelupa și de la Martinica. Se povestea că perechea Scorțescu fiind într-o sîmbătă sara la sindrofie în casă străină, se întîmplă ca pe la zece oare bărbatul începu să strige deodată, în auzul tuturor, soției sale, care tocmai în acel moment petrecea mai bine:

— Sufi! Sufi! Dix heures!! Aujourd’hui Samedi! Moi bain pieds! Faut nous partir! » (Sofio! Sofio! Zece ceasuri! Azi sîmbătă! Eu baie de picioare! Trebuie să plecăm!)

După neizbutirea întăii sale încercări de căsătorie cu o femeie bogată, Nicu Asian își puse ochii pe soția lui Scorțescu și începu s-o curteze. Literatura fu terenul pe care se putură înțelege; amîndoi erau admiratori ai lui Alfred de Musset și Asian împrumuta pe iubita lui cu operele acelui poet. În curînd bietul Scorțescu fu părăsit și seducătorul se căsătorea cu Sofia. Iar Scorțescu, care-și iubea soția și fusese foarte mîhnit de părăsirea ei, dădea toată vina pe Alfred de Musset.

— Ce cochon de Musset d’Alfred, zicea el în franțuzasca lui, gaté ménage à moi. (Acest porc de Musset d’Alfred a stricat căsnicia mea.)

Intăii ani ai căsniciei au fost fericiți, dar el nu a întîrziat să-i încurce averea și s-o înșele cu altele în chip sfruntat. Reputația lui ce de la început o compromisese se făcu din zi în zi mai rea. Totuși dibăcia lui reușea să-i aducă clienți, să-i permită să joace oareșcare rol politic și să ție casă deschisă. Se însărcinase să plătească datoriile lui Lascar Bogdan și acesta, din partea lui, îi pusese la dispoziție spre acest sfîrșit casa din Ieși și moșia Unțeștii de la ținutul Tutovei, după un număr de ani datoriile avînd să fie plătite, iar casa și moșia, libere de datorii, să se întoarcă în stăpînirea lui Lascar Bogdan. Acesta, un an sau doi după încheierea înțelegerii, fu înștiințat că Asian nu plătește datoriile și se folosește de chipul meșteșugit în care a redactat convențiunea dintre ei pentru a se gera ca stăpîn definitiv, și pe casă, și pe moșie. Se născu un proces între dînsii și, cu mare greu, izbuti Bogdan să scăpe moșia, dar casa rămase pierdută, iar deoarece datoriile rămăsese tot neplătite, Grozeștii, moșia de munte la care ședea Bogdan, au fost vînduți la mezat.

Casa pe care Asian se făcuse astfeli stăpîn, una din cele mai bune din Ieși, cu o preafrumoasă grădină înconjurînd-o, înlesni mult lui Asian ducerea unei vieți în aparență opulente, dar în realitate de expediente. Deoarece era bărbat plin de duh, societatea lui era căutată și se vedeau la el oameni care în fundul inimii nu aveau nici un pic de stimă pentru dînsul. Doamna Asian, fiind foarte iubită de societatea leșului, era în relații prietenești cu toate doamnele acelei lumi, căci se făcea o mare deosebire între ea și soțul ei. Fiind înzestrată cu toată indulgența ce societatea noastră o prodigea femeilor făcînd parte dintr-însa, chiar cînd viața lor era departe de a fi fost fără prihană, se vedeau la dînsa și unele dintr-aceste, printre care era și Eliza Balș.

Aceasta era fiica vestitului logofăt Lupu Balș, unul din cei mai mari prevaricatori din vremea domniei lui Mihai Sturdza, și sora lui Grigore Balș, un bărbat foarte deștept, care jucase și juca încă un rol politic, dar a cărui reputație nu era mai bună decît acea a lui Nicu Asian. Eliza Balș fusese și mai era încă, la 1875, deosebit de frumoasă. Foarte naltă, dar cu mîni șl picioare de dimensiuni cam inuzitate în țara noastră, avea un cap cu trăsături clasice și ochii negri de toată frumuseță: un adevărat cap de Judită pregătindu-se să ucidă pe Holofern, un tip de o frumuseță fatală.

Fusese dintăi căsătorită cu un bărbat care, după toate cîte le-am auzit despre el, merita pe deplin această denumire; Alecu Moruzi de la Pechea, frumos, deștept, neînfricat, știa să cîștige simpatiile acelor ce-l apropiau, vrednic la treabă și plin de duh. Și totuși ea a părăsit pe această podoabă de bărbat pentru un tînăr care, după cum se exprima odată despre el o bătrînă cucoană al cărui duh era renumit, avea „aparența unui limbric”, cu inteligență mai mult decît moderată, leneș și stăpînit de patima cărților: Matache (Dumitru) Beldiman. S-a căsătorit cu el și au plecat amîndoi în Italia, iar acolo n-a întîrziat să înșele și pe al doilea soț cu un italian numit contele Ceranni. Beldiman i-a surprins și a administrat amorezului o corecțiune exemplară. A urmat un duel în care nu s-a întîmplat nici moarte, nici rănire și, la întoarcerea în țară, s-au despărțit.

După despărțenie, cucoana Eliza a practicat amorul liber în toată plenitudinea expresiunii, a făcut mulți fericiți și a urmat această cale pînă la moarte. Dintăi, cucoana Eliza a fost în foarte buni termeni cu Nicu Asian, dar, nu știu din ce pricină, el a început să-i arăte oareșcare ostilitate.

Într-o sară, Eliza Balș a zis că ar vrea să-și scrie memoriile.

— O, ce bună idee, ce interesante vor fi dacă îi povești tot. Scrie-le, și eu mă însărcinez să li compun un titlu minunat.

— Ia spune-mi și mie, ce titlu, întrebă cucoana Eliza.

Asian luă de pe masă un creion și o bucată de hîrtie, scrise cîteva linii și le prezentă cucoanei Eliza.

Aceasta luă hîrtia cu lăcomie, dar mînia ei nu fu mică cînd ceti: Aventures authentiques de la comtesse Vache des Veaux, coquine émérite, relié en peau de cocotte. (Aventuri autentice ale contesei Vacă a Vițeilor, ștrengăriță preavrednică, legată în piele de cocotă.)

Pentru a înțelege bine sarea acestei glume, de gust de-altmintrelea discutabil, trebuie știut că unii membri ai vechii familii boierești Balș pretindeau că familia lor e originară din Provensa și se trage din neamul Beaux de acolo, care ar fi emigrat întăi la Neapoli, apoi în Muntenegru și, în sfîrșit, la noi.

De atunci s-au stricat cu desăvîrșire relațiunile între cucoana Eliza și Nicu Asian. Dar el urma să facă glume asupra ei.

La un bal din iarna 1874—1875, Eliza Balș dansînd cu Leon Ghica, nu știu din ce cauză căzură unul peste celălalt, iar căderea lor făcuse un zgomot infernal. Îndată ce Asian auzi despre această întîmplare se grăbi să facă versurile următoare și le trimise obiectului persecuțiilor sale:

Léon tombe sur son poitrail, Elise lâche un p… de telle taille Que jamais jour de bataille, Canon chargé à mitraille, Ne fit pareil épouvantait. (Leon căzu pe pieptul ei voinic, Eliza slobozi astfel o strașnică b… Încît niciodată în zi de bătălie, Tun încărcat cu mitralii Nu făcu atîta grozăvenie.)

Eliza Balș a avut un fiu, din căsătoria ei cu Alexandru Moruzi, și o fiică, din acea cu Matache Beldiman. Fiul, Vasile, în toamna anului 1870, fugi de-acasă, de la tată-său, care-l creștea, spre a se angaja în armata franceză, în care se purtă în chipul cel mai vitejesc. Se întoarse acasă decorat și cu acte de laudă pentru vitejia de care dăduse dovezi pe cît de repețite, pe atît de strălucite… dar atins de oftică în urma greutăților campaniei de iarnă. Eliza Balș nu veni să-l viziteze nici o singură oară, deși fiu-său exprimase de repețite ori dorința s-o vadă. Fata s-a făcut catolică și a intrat în religiune.

O casă foarte ospitalieră, în care se petrecea mult, dar fără de pretenție la chic și la eleganță europeană era acea a lui Iancu Prăjescu, unul din tipurile cele mai curioase ale leșului de la sfîrșitul celui al treilea sfert al veacului trecut.

Iancu Prăjescu, urmașul unei vechi și strălucite familii boierești pămîntene din Moldova, se născuse în penultima decadă a veacului al optsprezecelea și era tipul vechiului boier moldovan cu frica lui Dumnezeu, cinstit, iubitor de țară și de obiceiurile ei. Cultura lui era foarte puțin lucru, căci nici măcar franțuzește nu învățase, iar de va fi știut în tinerețile lui grecește, acuma uitase. Moștenise de la părinți o avere frumoasă, dar nu mare, timpul și economia lui îi sporise valoarea. Fusese gospodar bun și harnic, de acei care se lăudau că coada vacii nu are nici o taină pentru ei, călăreț îndrăzneț și pușcaș bun, ahotnic mare de vînat. Inteligența lui era moderată, dar bunul-simț nu-i lipsea și chiar cel mai șiret din evrei n-ar fi fost în stare să-l înșele la o vînzare de pîne, de vite sau de lemne. Era bun la inimă, cum este moldovanul îndeobște, și dacă nu pot zice că avea reputația să fie darnic, era primitor cu toți sămenii lui. La vîrsta de optzeci de ani împliniți era încă sănătos și voinic, în stare să facă pe jos primblări care ar fi ostenit pe mulți tineri. Tăgăduia vîrsta ce i se atribuia, dar era dat de gol de logofătul Costăchel Sturdza, născut odată cu veacul, care ni povestea cum, cînd el era băiet și stăpînit de patima vî – natului, tată-său, logofătul Dumitrache, îl încredința la vînătoare vecinului *lor de la Stolniceni, mai în vîrstă decît el cu mulți ani. Nu am nevoie să mai spun că cuconu Iancu era conservator statornic și convins, ceea ce, bineînțeles, nu l-a împiedicat să lupte pentru Unire și să fie partizan tot atît de statornic al domnului străin.

Cuconu Iancu rămăsese burlac pînă ce trecuse bine de șaptezeci de ani. Toată lumea credea că de acuma înainte nu se va mai căsători și-și va lăsa averea copiilor nepotului său, Iorgu Prăjescu, un fost vecin al moșilor mei, care cumpărase de la moșu Mitică trupul de 400 fălci numit Gura Bohotinului. Acel Iorgu Prăjescu era un bărbat foarte cinstit dealtmintrelea, dar un crai; se căsătorise cu o nepoată a mitropolitului Sofronie Miclescu, femeie cu oarecare avere, dar lipsită de frumuseță, dar el însă se mîngîia de această lipsă cu altele, pe care le ținea cu banii ei. Această viață destrăbălată îl sili să vîndă moșia cumpărată tot cu banii soției și să trăiască din ceea ce-i rămăsese din acea vînzare. Toată nădejdea lui pentru viitor era că moșu-său, Iancu, va închide ochii în curînd și că va moșteni frumoasa lui avere. Soția murindu-i curînd după vînzarea moșiei, viața lui destrăbălată nu mai cunoscu nici un frîu. Cuconu Iancu însă crezu momentul sosit pentru ca să intervie, făcîndu-i cunoscut că dacă urmează „să bată la tălpi” puținul ce i-a ramas, lăsîndu-și copiii pieritori de foame, îl va dezmoșteni. Dar craiul de Iorgu nu băgă în samă avertismentul bătrînului și își urmă viața de desfrîu. Bătrînul mai repetă acest avertisment de cîteva ori, însă fără succes, sfaturile sale stîrnind numai răspunsuri puțin respectuoase din partea nepotului. Acesta făcu chiar imprudența să zică unuia dintr-acei trimeși de moșu-sau ca să-i facă observații:

— Să vezi că mîni, poimîni te trimete să-mi zici că dacă nu mă cumințesc, se căsătorește și face o droaie de copii!

Sărmanul Iorgu Prăjescu, în rău ceas mai vorbit-au! Nu trecură decît puține săptămîni și leșul uimit află că Iancu Prăjescu se căsătorește cu o domnișoară de familie bună, dar nu prea tînără, și săracă.

Iorgu Prăjescu se căi amar de cuvîntul scăpat cu atîta ușurință, dar îi rămînea încă nădejdea că această căsnicie nu va fi binecuvîntată cu copii. Și iar s-a înșălat amar!

Trecură un an, doi ani și se părea că nepotul va avea dreptate și că tot îi va rămînea o parte bună din moștenire, căci se știa că bătrînul ținea la perpetuarea și strălucirea vechiului său nume. Iorgu ar fi împărțit acuma bucuros acea avere cu tînăra soție după moartea bătrînului, dar acesta nu murea, se încăpățîna să trăiască și făcea în fiecare dimineață o lungă primblare pănă la Pester. Purta șapca cu cozoroc ce nu se putuse hotărî s-o părăsească, perucă neagră și își cănea mustețile, dar călca voinicește și răpede și era hotărît să facă copii.

Consultase pe toți medicii din țară, pe lîngă număroase babe și călugări, toți îi luase parale și-i dăduse leacuri, unele materiale, altele spirituale, dar copiii nu veneau și Iorgu Prăjescu bătea în pinteni.

Un medic îl trimese cu nevăstuica la Gastein, baia la care merg toți împărații bătrîni care se găsesc în stări asămănătoare în care se afla cuconu Iancu. Acolo medicul căruia fusese adresat îi recomandă să încerce eine Erdbeerkur (o cură de fragi). Cuconu Iancu, neștiind nici un cuvînt nemțesc, se duse să se sfătuiască cu credinciosul lui fecior țigan, pe care îl avea de ani și îl luase cu dînsul.

— Măi Dumitrache, ce crezi tu să fie Erdberkur aceea pe care m-o sfătuit doftoru s-o fac?

— De, cucoane, răspunse țiganul după ce se scărpina pe cap și se gîndi cîtva, kur știm cu toții ce este și Erdbeer însamnă fragi, căci în fiecare zi aud cum le strigă fetele care vin cu panere pline și văd cum le cumpără stăpînul hotelului și mulți din musafiri.

Și țiganul tăcu, mîndru că a putut lămuri stăpînului său o prescripție a medicului ce nu o putuse pricepe.

— Atunci, zice cuconu Iancu, tu ești de părere ca să pun fragi la…

— Cred, zise țiganul, ca în fiecare dimineață să te așăzi pe o baie de șăzut plină de fragi.

Și așa se făcu; cît a stat la Gastein, cuconu Iancu a urmat sfatul țiganului, stricînd astfel incalculabili kilogrami de fragi de pădure, dar nu se ivi semn de copil nici după trecere de luni.

Cuconu Iancu începu să piardă răbdarea, pe cînd Iorgu Prăjescu se făcea tot mai mîndru. Insistă pe lîngă toți medicii din Ieși, făgăduindu-le marea și sarea dacă îl vor pune în stare să aibă un copil. În sfîrșit, doctorul Max, mi se pare, îl trimise la Ostanda, cu recomandare expresă să mănînce cît mai multe stridii și cîte scoici va putea. Prescripția fu urmată cu sfințenie și, o minune! puțin după întoarcerea lor în țară, tînăra soție putu să deie lui cuconu Iancu vestea, de atîta așteptată, că va fi mamă. Vă închipuiți pe de o parte bucuria bătrînului, pe de altă deznădejdea nepotului, a cărui situație financiară se făcuse din ce în ce mai grea. Cuconu Iancu oricui întîlnea îi zicea cu cea mai adîncă convingere:

— Cine vrea să aibă copii la Ostanda să meargă.

Prin oraș se exprimau într-adevăr îndoieli asupra faptului că regimul scoicilor fusese pricina minunatei întîmplări, dar aceasta nu este treaba mea: eu mă ocup de fapte și nu-mi bat capul cu cauzele lor și nu voi pune la îndoială, că, precum istorisea cu atîta bunăvoință cuconu Iancu, paternitatea lui era fără îndoială datorită efectului binefăcător al băilor de mare și al scoicilor de la Ostanda. Și acest efect al lor s-a menținut, căci, după un an sau doi, cuconu Iancu s-a văzut tată fericit a unei a doua fetițe.

Tînăra soție a bătrînului boier era foarte amabilă și ni dădea cel puțin cîte o serată dansantă pe fiecare săptămînă. Și, cu toate că nu am putut niciodată suferi dansul și că am fost un dansator foarte prost, mă interesam mult la dans, în iarna aceea, domnișoara a cărei frumuseță și inteligență mă farmecase petrecînd acea iarnă în Ieși, împreună cu vară-sa, domnișoara Lucia Vogoridi, sub egida bunei noastre prietene, cucoana Catinca Negri, bunica celei dintăi și mătușa celei de a doua. Amîndouă domnișoarele erau dansatoare pătimașe și excelente, care nu scăpau nici un prilej de dans, și era lucru firesc ca eu din partea mea să țin să fiu cît mai des în societatea acelei cu care visam să mă căsătoresc. Afacerile mele de inimă mergeau, dealtfeli, prost: acea pe care o iubeam era tot atît de cuminte ca și de frumoasă, perspectiva de a se lega pe viață cu un tînăr de douăzeci și unu de ani care își părăsise studiile pentru a urmări niște visuri cu împlinire cel puțin problematică nu-i zicea nimică, și deoarece eram dansator prost, dădea bucuros cotilioanele altora, mai meșteri în arta Terpsihorei, iar eu angajam pe buna Lucia Vogoridi și o plictiseam rău cu necontenite și uniforme lamentații despre suferințele mele amoroase. Salonul casei Prăjescu de la Copou unde asemenea întîmplări aveau, cum am arătat, loc cel puțin o dată pe săptămînă, mi-a lăsat amintiri la care, astăzi, cînd amărăciunea lor este, vai! de mult trecută, mă gîndesc cu jînd și cu dor!

Aceste serate dansante erau fără pretențiuni și fără etichetă. Îmi aduc aminte de Gogo (Gheorghe Alexandru) Catargiu dansînd o sară întreagă în redingotă cu o compresă înfășurîndu-i capul din cauza migrenei ce-l chinuia. Nu voi uita niciodată un supeu înaintea cotilionului, făcut din cauză că în sofragerie nu mai încăpea mulțimea oaspeților, în ietacul doamnei Prăjescu, cu Alice Jora și cu Lucia Vogoridi, ele șezînd pe patul stăpînei casei, cu masa ei de noapte suportînd tablaua pe care adunasem în sofragerie și îi adusesem o mulțime de bunătăți, căci numai flămînzi nu rămîneau musafirii lui cuconu Iancu, iar eu, mîncînd în picioare cu pofta acelei vîrste și cu bucuria pricinuită de faptul că obiectul dragostei mele se arăta în acea sară ceva mai miloasă cu mine, le serveam.

Sînt de-atunci tocmai cincizeci de ani, de mult răposat-a întru pomenire cuconu Iancu, la vîrsta, se zicea, de o sută și doi ani, dar eu tot îmi aduc aminte de dînsul în plantațiunile defuncte ale Copoului, cu mustecioarele lui bine cănite, cu șapca lui de piele cu cozoroc și cu pantalonii lui albi de nanchin.

A murit și tînăra doamnă Prăjescu, răpusă de o boală crudă, și astăzi este căsătorită și nepoata ei; dar eu tot nu uit supeul făcut în ietacul ei cu cele două tovarășe de tinereță.

Una din casele cele mai primitoare din Ieși era atunci acea a lui Cocriță (Constantin) Cazimir. Familia lui nu făcuse niciodată parte din boierimea mare, dar era una din cele mai în vază ale boierimii mici. Fusese căsătorit dintăi cu Elena Stroici, una din femeile cele mai frumoase ce le-a avut, în secolul al 19-lea, Moldova și despre care am vorbit în întăia parte a acestor Amintiri. Se despărțise după puțini ani de conviețuire, ea se remăritase cu Mihai Suțu și, cu toate că se apropia tare de cincizeci de ani, era încă foarte frumoasă.

Cocriță Cazimir, care moștenise de la părinți o avere destul de frumoasă, fiind meșter mare în toate modurile de a risipi bani gata, îi văzu în curînd sfîrșitul: femei, cărți, băutură, trai nemăsurat, de toate se împărtășea. Trebuie să adaug însă că avea o inimă de aur, era generos și prieten de nădejde, totdeauna gata să sară în ajutorul amicilor.

Cînd se văzu ruinat, își aduse aminte că făcuse altădată niște studii de drept în străinătate și intră în magistratură, ajungînd destul de răpede la o președinție de secție a Curții de Apel din Ieși. A știut să păstreze în acea situație reputația unui magistrat destoinic și nevenal, ceea ce, în acea vreme (în domnia lui Cuza), nu se putea zice decît de o foarte mică minoritate de magistrați. Căderea lui Cuza și încercarea de separatism ridicolă și totodată criminală de la 3 april 1866, la care Cocriță a luat o parte ostentativă, îl făcură să-și deie demisia din magistratură și să se ocupe de avocatură. Această încercare îi reuși pe deplin: se relevă avocat de frunte, în puțină vreme își făcu cea mai frumoasă clientelă din Ieși, cîștigînd de la douăsprezece pînă la cincisprezece mii de galbeni pe an.

Se încurcase cu o femeie ușoară, întăia „hetairă” produsă de Moldova, cum o porecli mai tîrziu Alecu Ghica-Brigadier, numită Marița, femeie frumoasă, deșteaptă și gospodină neîntrecută. Casa lui Cocriță era ținută de dînsa în chip minunat și era frecventată cu plăcere de toți bărbații mai cu vază din Moldova și de toți bucureștenii pe care vro întîmplare oareșcare îi aducea în Ieși. Toți acei care au avut parte de îmbielșugata ospitalitate de atunci a lui Cocriță mi-au lăudat chipul admirabil în care era ținută casa, excelența mesei, iar entuziasmul lor, al tuturor, nu mai cunoștea margini cînd vorbeau de farmecul glasului Mariței cîntînd cîntece românești. Și, pentru întăia oară în viața lui, Cocriță Cazimir nu numai că nu avea datorii, dar dispunea și de bani gata.

Dar după mai mulți ani de trai quasi cinstit, credința Mariței fu învinsă de seducțiunile acelui vajnic călău de inimi care, pe la 1868, se întoarse în Ieși, în persoana lui Alexandru Ghica-Brigadier.

El era cel mai mare frate din cei patru frați Brigadirești, fiii lui Ion Ghica-Brigadier și a lui Filippescu (din Țara Românească). Porecla de Brigadier li fusese dată pentru a-i distinge de alte ramuri Ghiculești și pentru că bunicul lor, Alexandru, servise în armata rusască și ajunsese la gradul de brigadier-general.

Alexandru Ghica era înzestrat cu toate însușirile care pot scoate dm minți femeile, cu deosebire acele al căror ideal este o viată ușoară si de plăceri necontenite: nume ilustru, frumuseță, inteligență excepțional de vie, darul de a se face simpatic, duh strălucitor, ușurință de cuvînt, îndămînare la toate exercițiile trupului, îndrăzneală, generozitate, avere frumoasă, toate era i întrunite într-însul. rutine erau acele ca – re-i rezistau.

I-a plăcut Marița lui Cocriță și ea s-a grăbit să-i facă pe voie, părăsind pe vechiul ei prieten pentru a fi, la rîndul ei, părăsită după puține săptămîni, bineînțeles în schimbul unei frumoase indemnități.

Bietul Cocriță se simți foarte nenorocit în urma acestei părăsiri și, spre a se mîngîia, s-a apucat din nou de viața de exces căreia îi pusese oarecum capăt lunga legătură cu Marița. Dar, după vro trei ani de asemenea viață, simțindu-se ostenit și înțelegînd că urmînd astfel nu o va mai duce mult, s-a rugat de prietene în vîrstă să-i găsească o soție.

Pețitoarele nu lipsiră, căci cîștiga foarte mult și ducea o viață din cele mai luxoase. Acea care-i plăcu mai mult fu Maria Hrisoverghi, o vară în al doilea grad a mea, nepoată de fiică a Elenei Șubin, mătușa mamei și sora lui Grigore Ghica. Mama Măriei, Olga Șubin, fusese căsătorită cu un Hrisoverghi, care a murit devreme și trebuie să fi fost un bărbat foarte neînsemnat, deoarece nu-mi aduc aminte să fi auzit menționîndu-se numele lui de botez pe care îl ignorez încă în momentul în care scriu aceste rînduri. Maria Hrisoverghi era o ființă căreia cu drept cuvînt i se poate aplica calificativul de fermecătoare. De talie mijlocie, avea un cap cît se poate de drăguț, acoperit cu păr bogat de nuanță castanie închisă, aproape negru, așezat pe un corp fără greș. Deșteaptă, plină de duh, înzestrată cu un preafrumos talent muzical, era cea mai bună dansatoare a lașului și juca comedia într-un chip care ar fi făcut onoare oricărei artiste de profesiune. Era și gospodină bună, deși am auzit pe vechii intimi ai lui Cocriță declarînd că Marița îi era mult superioară în această privință. În cît mă privește, am uzat mult de ospitalitatea lui Cocriță și a verei mele și nu i-am găsit greș. » Era la dînșii casă deschisă în sensul ce se înțelegea acest calificativ în vremea de demult: pe lîngă musafiri permanenți, mai putea să vie orice prieten sau cunoscut bun al lui Cocriță, la dejun sau la masă, fără ca să fie poftit, găsea totdeauna primire bună, îmbielșugată, satisfacere a apetitului și societate plăcută și veselă: doamne tinere și cu duh, prietene ale stăpînei casei, și musafiri semipermanenți printre care erau tipuri din cele mai originale.

După masa de sară Cocriță se așeza invariabil la partida de preférance cu partenerii lui constanți: doftorul Ottremba, Dumitru Sakellaridi și un al patrulea care era mai adesea bunul Costică Suțu. Ei aveau, jucînd acea partidă, o limbă specială, numită „graiul sakellaridesc”, reprezentînd româneasca vorbită de cei doi frați Sakellaridi după treizeci și cinci de ani trăiți în această țară.

Fratele mai mare fusese aproape treizeci de ani consul al Eladei la Iași și se căsătorise cu o moldovancă de neam bun, dar cu zestre mică, gospodină bună și cinstită, care-i hărăzise mai multe fete. Din aceste, cea mai mare alcătuia una din cele mai plăcute flori ale buchetului de domnișoare ieșite în lume atunci. Consulaki, aceasta era porecla sub care se desemna obișnuit cel mai în vîrstă din frații Sakellaridi, avusese în ultimul timp niște neînțelegeri cu ministerul din Atena și se văzuse silit să-și deie demisia; trăia în mare nevoie.

Al doilea frate, Dumitru, nu ocupase niciodată vro funcție, nu exercitase nici o meserie sau profesiune, nu lucra nici cu mintea, nici cu trupul, nu poseda nici o avere cunoscută și totuș trăia ca un om căruia nu-i lipsește nimica: era gras și rumen la față, veșnic bine dispus și avea veșnic de ales, iarna, între nenumărate invitațiuni la masă, vara, între tot atîtea, de îndelungată petrecere la țară.

Nu i s-a cunoscut nici o legătură de dragoste.

Dumitru Sakellaridi, Sak, cum i se zicea de obicei, nu avea nevoie să se-ngrijască de hrana lui, alții însărcinîndu-se, și cu plăcere, să-l hrănească bine. Era totdeauna bine îmbrăcat și dacă nu știu unde locuia, sigur este că avea un domiciliu, iar în privința mijloacelor prin care își procura aceste două recvizite ale traiului, lumea le atribuia meșteriei cu care și el și frate-său jucau toate jocurile de comerț; preferansa, whistul englez, whistul obișnuit la noi, ieralasul rusesc, ecarteaua, pichetul nu aveau taine pentru ei, deși niciodată n-am auzit ca corectitudinea lor la cărți să fi dat loc măcar celui mai mic temei de bănuială. Sigur este însă că mai totdeauna ieșeau învingători din luptele de la masa verde, iar că folosul anual ce fiecare din ei îl realiza, din acest condei, trebuia să reprezinte o sumă destul de respectabilă.

Dumitru Sakellaridi era un servitor devotat al cucoanelor: li făcea mulțime de mici servicii, avea pentru ele atențiuni pe cît de număroase, pe atît de delicate. Apoi era de o discrețiune mai presus de orice bănuială: în cei patruzeci și mai bine de ani ce i-a trăit în Moldova el n-a dat niciodată prilej de bănuială că ar fi fost autorul sau complicele unei intrigi. Sak ducea fără îndoială viața unui parazit, dar a unui parazit-om de treabă. Și era chiar parazit cu oareșcare demnitate: cînd îl luai la vale îți trimetea marturi chiar după ce ajunsese la vîrstă înaintată. Franțuzeasca ce o vorbea sămăna cu româneasca lui. Alecu Ghica prin – zîndu-l într-o zi cu un dicționar francez în mînă și întrebîndu-l ce cuvînt caută, grecul îi răspunse:

— Ze serse comment on écrit zouitre (caut cum se scrie zouitre), voind să înțeleagă huitre, adică stridii, cuvînt ce el îl pronunța cum am scris în textul francez, adăugînd că dicționarul este foarte insuficient.

Cu multă greutate parvenit-a Alecu Ghica să-l convingă că acest cuvînt începe cu litera h și trebuie căutat acolo.

Mai povestea odată că în tinerețe a stat un an la Viena, un an la Londra, un an la Paris, un an pretutindeni, ceea ce rostit în franțuzasca lui suna:

— Z’ai été oun ann à Vienne, oun ann à Londres, oun ann à Paris, oun ann partout.

Chipul în care pronunța însă cuvîntul francez an (an) făcea dintr-însul âne, ceea ce înseamnă măgar, în sensul de prost, de unde reieșea că însuș mărturisea că pretutindeni a fost un prost.

O personalitate interesantă pe care o găseai aproape în toate serile la Cocriță era doctorul Ottremba, polonez din Galiția și colonel-doctor în armata noastră, care sămăna în chip surprinzător cu împăratul Francise Iosif, ceea ce dădea loc la credința, împărtășită de mulți ieșeni, că era fiu natural al împăratului Austriei.

Ottremba era un medic bun, un bărbat plin de inimă, foarte dezinteresat și un mare iubitor de muzică; compusese chiar o operă și se bucura de simpatiile unanime ale ieșenilor. Mulți erau acei pe care-i căuta gratis. Mai venea și alt doctor, Max, evreu de naștere, dar botezat, care fusese căsătorit cu o domnișoară Romalo. A fost tatăl artistului Max care a avut atîta succes la Paris și a murit mai dăunăzi. Era un ginecolog foarte apreciat și un bărbat iubit în societate. A murit la București, unde, în ultima decadă a veacului, se mutase.

Viața de excese ce o dusese Cocriță atîta timp îi surpase cu desăvîrșire sănătatea; puterea și voința-i de muncă începură să slăbească din zi în zi, deveni neglijent, pierzînd termene în procese importante și numărul clienților slăbi în chip simțitor, afacerile începură să meargă prost, cunoscu din nou nevoia. Muri însă înainte ca ea să devie grea de tot. Cu dînsul dispăru un bărbat care jucase un rol de căpetenie în leșul decadenței.

Una din casele care se menținură timp mai îndelungat a fost acea a lui Toderiță Paladi. El era un boier din generația tatei; fusese crescut în țară, știa prea puțină carte, nici măcar nu putea să vorbească curent franțuzește. Dar era bărbat frumos, neobișnuit de nalt, cu o păreche de musteți formidabile, veșnic încălțat cu botfori. Moștenitor al unei averi frumoase și căsătorit cu o femeie bogată și econoamă, păstrase amîndouă averile întregi, deși de la căsătoria lui tot ținea casă deschisă și-și permitea, cît l-au iertat puterile, cheltuieli atît pentru plăceri legiuite, cît și pentru altele extralegiuite.

Soția lui, Efrosina Ghica, mai cunoscută sub diminutivul de Misica, fiica vestitei cucoane Ilenuța Catargiu, măritată întăi cu Iorgu Ghica și apoi cu beizade Iorgu Sturdza, fiul lui Ioniță-vodă Sturdza, era unul din cele mai curioase tipuri ieșene. Nu frumoasă la față, fusese în tinerețile ei ceea ce francezii numesc belle femme, iar italienii un bel pezzo di donna, fiind de statură naltă și bine făcută. Instrucțiunea ei era numai puțin mai presus de acea a soțului ei, însă vorbea curent o franțuzească suferind și de accent pronunțat moldovenesc, și de greșeli gramaticale. Nu avea pretențiuni de distincțiune, dar era o persoană bună, primitoare, credincioasă cătră prieteni, în stare să facă bine cu toate că ținea la ban, și neintrigantă.

A avut patru feciori, toți nalți, voinici, frumoși și risipitori. Ei, la rîndul lor, au lăsat copii mai toți frumoși și voinici, care acuma sînt aproape, dacă nu toți, căsătoriți. Bineînțăles că odată cu moartea lui cuconul Toderaș și a cucoanei Misicăi i-a urmat răpede în mormînt și averile ce le lăsase, nenorocire devenită de mult, din nenorocire, regulă imuabilă pentru averile boierimii noastre moldovenească.

Cucoana Misica mai avea încă o caracteristică: suduia (înjura) de minune, precum însumi am avut prilej s-o aud în mai multe rînduri.

Puține zile după sosirea mea în Ieși am întîlnit pe uliță pe cineva care sămăna cumplit cu Tornborg, dar deoarece acel cineva era bine, aproape elegant îmbrăcat, mi-am zis că nu poate să fie el. Povestind faptul unor ieșeni, mi-au zis că acel bărbat bine îmbrăcat sămănînd cu Tornborg nu este altul decît el însuș. S-înțelege că m-am informat îndată despre schimbarea întîmplată în situația lui materială și atunci mi s-a lămurit că el descoperise o mină de chihlimbar negru și făcea din acel produs țigarete și feli de feli de alte obiecte de lux, pe care le vindea, s-înțelege, foarte scump. Dar nimene nu a fost în stare să-mi precizeze unde se afla acea mină. Mi s-a mai povestit că vînduse două țigarete mari, pentru țigări de foi, cu cîte șăsăzeci de napoleoni, una lui Alecu Balș de la Adjud și cealaltă lui Bismark și, precum am aflat mai pe urmă, lucru era adevărat. O bucată de vreme a dus-o Tornborg bine, comerțul lui prospera îl întîlneai, tot bine îmbrăcat, pe uliță sau prin băcăliile lui Iby și a lui Ermacov, cumpărînd feli de feli de mezelicuri și de delicatese. Pe fiul său însă îl ținea tot în zdrențe și-l trimetea în fiecare zi la gară ca să vîndă călătorilor țigarete de chihlimbar negru. Dar în curînd începu să se zvonească că nu a descoperit nici o mină, ci numai un procedeu pentru închegarea prafului de chihlimbar galbăn și colorarea lui într-o nuanță sămănînd cu acea a chihlimbarului din Muntenia. Această presupunere a devenit după cîtva timp certitudine, și produsele lui Tornborg care se vindeau pentru galbeni și napoleoni au ajuns să se vîndă pentru franci și, la urmă, le puteai cumpăra aproape pe nimica, iar Tornborg a ajuns din nou jerpelit și nu s-a mai văzut prin băcălii.

leșul avea atunci un excelent primar, Neculai Ganea, căruia îi datorește asfaltul precum și alte lucruri și obiceiuri bune, iar administrația ținutului era asemene în mîni destoinice și cinstite, căci Leon Negruți era prefect. Despre poliție, în capul căreia era Iorgu Lățescu, fratele mai mic a lui Toderiță și a lui „Jujinel”, nu se auzeau același cuvinte de laudă. Prim-președinte al Curții de Apel era Dimitrie Rosetti-Solescu căruia i se reproșa că abuzează de influența lui asupra colegilor săi pentru a face „hatîruri”, nimeni însă nu punea la îndoială onorabilitatea lui. Curtea de Apel din Ieși se bucura, dealtmintrelea, în toată țara de o excelentă reputație și trecea mai ales drept foarte independentă chiar față de guvern.

Asfaltul, care s-a dovedit o mare binefacere pentru Ieși, a avut darul, în primele luni, să atragă pe capul vrednicului primar blăstămurile birjarilor și a vezeteilor particulari, căci caii lor, nedeprinși să calce pe o suprafață atît de netedă, lunecau și cădeau întruna. Dar caii învățîndu-se cum să calce, iar birjarii și vezeteii cum să-i mîie pe asfalt, blăstămurile în curînd s-au schimbat în binecuvîntări.

Amintiri (Rosetti)/Capitolul XX. Cine sunt ciocoii? Titluri și genealogii. Căderea conservatorilor la 1876

La Ieși erau atunci două societăți: întăia și a doua, adică acea boierească și acea neboierească, și cînd se vorbea de acea neboierească, ea, bineînțeles în gurile boierești, era desemnată prin denumirea de: a doua, lucru care făcea mult sînge rău mai ales sexului frumos din această de pe urmă categorie. Amîndouă societățile se mai distingeau prin faptul că fiecare din ele arunca celeilalte calificativul de „ciocoi”. Pentru cercurile boierești, ciocoii erau toți acei care, neaparținînd micului grup de familii care pusese mîna, în cursul celor două veacuri trecute, pe monopolul puterii în stat, se ridicase peste popor și peste negustorimea indigenă și mai cu deosebire parveniții. Aceasta era semnificarea ce, în copilăria mea, se dădea, în casă la noi, acestui cuvînt, prin care se mai înțelegea o ființă lipsită de demnitate, slugarnică, fără scrupule și lingușitoare. Spre marea mea surprindere, mai dezvoltîndu-mi-se mintea și începînd a face observațiunile mele personale, am constatat două fapte: întăi că oameni din clasele de jos ne numeau pe noi, membrii boierimii mari, ciocoi, fără însă a lega de această apelațiune aceleași însușiri urîte care, în accepțiunea boierească a cuvîntului, erau nedespărțite de ea, ci altele, de: om nedrept, îngîmfat, hrăpitor, crud și brutal. Al doilea că, în lumea noastră, a boierimii mari, erau mulți bărbați cărora tata li atribuia tocmai acele însușiri răle care, după accepțiunea boierească a cuvîntului ciocoi, erau nedespărțite de orice ființă avînd drept la el. Și mult, în vremea adolescenții mele, muncitu-mi-am crierii pentru a dezlega enigma ce o alcătuiește aruncarea, de la o clasă la alta, a acestui cuvînt de care fiecare din ele leagă cusururile ce le atribuie celeilalte. Mai tîrziu, cînd am început să mă ocup mai serios de istorie, de semnificarea cuvintelor vechi și de originea lor, am pierdut mult timp în încercări să rezolv această problemă și mărturisesc că am ajuns acuma la vîrsta de șăptezeci și doi de ani fără a-i fi găsit soluțiunea. Cuvîntul mi se pare că vine de la cioc, cuvînt sub care poporul înțelege ceea ce numim barbișa. Să fi fost oare întrebuințat acest cuvînt și pentru accepțiunea de barbă? În acest caz, cuvîntul de ciocoi ar fi apanajul boierimii mari care, numai ea, avea dreptul să poarte barba. A fost el oare întrebuințat pentru a desemna o barbă mai mică, ce ar fi fost purtată de boieri mărunți? Cunoștințile mele limbistice și etimologice precum și acele privitoare la regulile asupra portului barbei la noi în vechime sunt prea slabe pentru a-mi permite să mă pronunț asupra unei așa de vajnice chestiuni. De mult privesc cuvîntul ciocoi ca o injurie ce oligarhia în curs de stîngere și cealalta, în curs ascendent, și-o aruncă reciproc de mai bine de un veac, fără măcar a-i cunoaște semnificarea exactă.

În acea dintăi, ca și în acea de a doua, s-au găsit totdeauna nu puțini care meritau pe deplin metehnele ce i le imputa partea adversă. Adaug că am auzit pe țăran făcînd următoarea distincțiune între cele două categorii care-și aruncau una alteia epitetul în chestiune: pe cei mari îi numea ciocoi, iar pe acei mici ciocoieși, îi ura și-i urăște însă din inimă și pe unii, și pe alții.

Dar această digresiune m-a dus departe de subiectul meu, care este așa-numită „a doua societate” din Ieși în iarna anului 1874—1875. Ea cuprindea multe femei drăguțe și deștepte, precum și bărbați de valoare. Distincțiunea între ele a mers tot slăbind, astăzi acea dintăi aproape nu mai există.

O trăsătură ridicolă a rămășiților boierimii rămasă în Ieși, de care n-a rămas îndemnă nici acea din București, a fost mania genealogiilor fantastice a originilor străine și imaginare, a titlurilor și a blazoanelor închipuite ce această lume și le atribuia fără umbră de temei.

Familiile Balș și Sturdza, spre exemplu, existau fără îndoială în țară din veacul al cincisprezecela și de atunci au ocupat necontenit o pozițiune în vază în marea boierime moldovenească. Dar nemulțămiți cu această situațiune, și una și alta au căutat să-și atribuie o origină pe cît de fantastică, pe atît de străină. Bălșeștii și-au căutat originea în Provansa, la Napoli, în Muntenegru, la o epocă cu mult posterioară acelei în care ocupau un loc de frunte în Moldova, uzurpînd totodată blazonul neamului Baux, cu toate că la Arhiva Statului se păstrează pecetea cu un secol și jumătate mai veche a lui vtori logofăt Gheorghe Balș, cu totul diferită de acea a familiei Baux și cu totul lipsită de coroana contală a neamului de origine provansală, asumată de Bălșeștii de astăzi. Iar Sturzeștii au căutat o origine mai falnică într-o legătură cu totul imaginară cu familia austriacă a conților Turzo, pe care au maghiarizat-o, și apoi, înșelați de niște nemeși falsificatori din Ardeal, s-au înrudit cu Vlad Dracul. Și noi constatăm că, în ciuda acestor genealogii ilustre, în veacul al 17-lea Sturzeștii se mulțămise ou un modest diplom de nobleță ardeleană, dat lui Chiriac Sturdza de domnul ardelean Mihai Apafi și de blazonul recunoscut de acesta, surmontat de o simplă coroană de nobil, ceea ce nu i-a împiedecat ca în veacul trecut să asume coroana contală și chiar titlul de conți. Nu mai vorbesc de Ghiculeștii din Moldova care se trag din Dimitrie Sulgiaroglu și Caterina Ghica, sora lui Grigore Ghica al III-lea, și care nici într-un chip nu vor să se scoboare din acel Sulgiaroglu ci pretind că se trag cînd din cutare membru al familiei Ghica, cînd din altul. Atît bunul meu, Grigore Ghica-vodă, cît și tată-său, Alecu Ghica, nu stăteau la îndoială pentru a se declara urmași ai lui Dumitru Sulgiaroglu despre care ziceau că a fost: „un bărbat foarte de ispravă”.

Unii membri din familia mea n-au stat la îndoială pentru a se face de rîs împodobind blazonul lor cu o mantie și cu casca de argint sub pretext că suntem de neam suveran. Se știe că un nefericit țărigrădean, numit Antonie Ruset, a cumpărat de la turci, în veacul al șăptesprezecelea, cu bani, domnia Moldovei și că, după trei ani de domnie, a fost scos din scaun și dus în lanțuri la Constantinopol, unde turcii l-au torturat pentru a scoate de la el banii ce nu se pricepuse să-i facă în timpul cît ocupase scaunul atît de decăzut atunci al Moldovei. Și acesta era temeiul pentru care oameni, ce nu se trăgeau din el, ci din fratele său, se pretindeau de neam suveran.

Dar, în această privință, culmea ridicolului a fost atinsă de o familie de origine țărigrădeană care a dat țării mai mulți domni, bineînțeles din epoca de cadență desăvîrșită a principatelor, care, sub cuvînt că strămoșii ei au dat domni și Moldovei și Țării Românești, au găsit cu cale să așăze peste blazonul lor acel al Hohenzollernilor, mai împodobindu-l cu deviza: Nihil sine Deo.

Titlul de prinț era bineînțeles acel care făcea mai cu deosebire obiectul aspirațiunilor acelei lumi. Toți. urmașii familiilor fanariote din care lăcomia turcilor făcuse, sub vechiul nume de domni, niște arendași și exploatatori fără milă ai acestor țări, schimbați de capriciul și interesele pașalelor după puțini ani, uneori după puține luni, asumau titlul de prinți și prințese, deși vechiul obicei dădea fiilor domnului titlul de beizade, sau fiu de bei, iar fiii acestor de pe urmă nu mai aveau drept la nici un titlu.

Și această slăbiciune, departe de a deveni un lucru al trecutului, se lățește și sporește din zi în zi: numărul prinților români devine din an în an mai însemnat. În timpul ocupației germane de la 1916—1918 se constituise în București un feli de comitet compus din membri ai elitei bucureștene care, prevăzînd niște mari schimbări în constituția țării și stabilirea unui nou regim, mai puțin democratic, s-a pus pe lucru spre a alcătui un nou proiect de alcătuire a țării. Comitetul din care făceau parte mai multe doamne care, precum se întîmplă de obicei în asemenea cazuri, erau mai pline de zel decît bărbații, a ajuns destul de răpede la articolul 12 care, precum se știe, interzice românilor să poarte titluri de nobleță străină ca: principe, marchiz, conte, baron etc.; avînd în vedere importanța acestui articol ce era hotărît să-l modifice cu desăvîrșire într-un sens cu totul contrar, l-a discutat în chip atît de temeinic și de conștiincios încît, la plecarea din București a nemților, era încă departe de a fi terminată discuțiunea și de a se fi luat o hotărîre în ceea ce privea modificările ce aveau să i se aducă.