Poezie · 1885

Poezii

Versurilor mele

Versuri curse dintr-un suflet Amărât, dar încă june, Când în lumea zgomotoasă Simțimântul meu veți spune; Nu pretindeți vre-o răsplată Sau vre-o glorie - omenească, Însă cereți de la oameni Numai ca să vă citească.

Versuri sincere, pornite Dintr-o inimă senină, Când veți fi citite tainic De privirea ei divină, Nu pretindeți nici atuncia Lauda înaripată, Ci pe carte-o sărutare Cu o lacrimă curată.

Versurile mele scumpe, Când veți fi ieșite-n lume, Nu 'ncercați de loc a face Mie stare, vouă nume; Cu aceste glorii vane Al meu suflet nu se leagă, Dar aș vrea, ca ori și cine Tot ce-am scris să înțeleagă.

Nenorocirea

Când eram copil, odată, Într-un câmp pestriț de flori Alergând cu bucurie Mă jucam adese-ori.

Nu simțisem încă-n mine Doruri, patime adânci; Oh! de ce n-am murit, Doamne, Când eram copil atunci.

Într-o zi culcat la umbra Unui arbore bătrân, Presăram tot foi și frunze Peste fragedul meu sân.

Când de-odată o femeie, Suflând lung, adânc și greu, S-așeză tremurătoare Lângă căpătâiul meu.

Și cu mâna-i cea uscată De-al ei sân m-alătura, Iar din pieptu-mi, fără voie, Un suspin adânc zbura.

„E de mult, începe dânsa, De când umblu tot mereu, Să te pot găsi pe tine, O! copil iubit al meu!”

Vocea ei atât de stinsă Până-n suflet m-a pătruns, Și făcândumi-se milă, Pentru-ntâia oară-am plâns.

― „Cine ești, femeie spune-mi!” Ea din cap a clătinat... ― „Mă numesc Nenorocirea” Fu răspunsul ce mi-a dat.

Iar de-atuncea îmi urmează Ori și unde pașii mei; Zi și noapte mă veghează, Vai! căci sunt copilul ei!

7 iulie 1883. Craiova.

Ploaie din Senin

Era Natura zâmbitoare Și cerul era lin; Dar de o dată să pornește O ploaie din senin.

Tot ast-fel dorul când mă lasă, Când sunt mai liniștit, De lacrimi simt o ploaie caldă Pe chipul veștejit.

25 mai 1883

Aurel

Inimi tinere, ’ncălzite de-o simțire ’nflăcărată, Inimi sincere, dispuse pentru tot ce e distins, De ce lumea-n care sunteți nepăsarea vă arată Și vă stinge cu disprețul tot ce-n voi e mai aprins? Pentru voi surâsul rece este-o rană dureroasă, Pentru voi o vorbă crudă este-un lanț de-amărăciuni; Iar un murmur de blândețe este-o voce armonioasă Ce vă face-a da uitării recele decepțiuni. O! dar lumea fără minte, lumea cea nesocotită, Când vă pierdeți existența vă regretă cu amar! Atunci simt golul vostru, atunci fața-i e cernită, Dar atunci .....e în zadar!

La o masă ordinară, aplecat pe mâna-i mică, Aurel își duce gândul către-un rai de năluciri; Obosit apoi de-o dată fruntea nu și-o mai ridică Și iluziile-i toate se preschimbă-n amăgiri. Din ’naintea lui se află o hârtie și o pană, Iar mai dincolo de-acestea lampa arde ’ncetișor, El suspină, căci în suflet e adâncă a lui rană Și în inima-i curată înfocat e al său dor!

O ! Poeți, când suferința vă apasă ’ngrozitoare, Când furtuna disperării ori ce sprijin v-a distrus, Voi, cu vârful unei pene, vorbiți, spuneți ce vă doare Sa v-audă Omenirea, să v-audă cel de sus!

Aurel, pătruns de scârbă pentru lume, ia și scrie: Fie-care vers ce scoate e un trăsnet neauzit, Un sarcasm, o notă-aprinsă, un blestem de nebunie Către lume, către Ceruri cu putere azvârlit!

Scrie! Scrie!... iar când ziua își desface-a ei lumină, Pana-i cade obosită, ca și cugetu-i pierdut. Pe postavul verde al mesei se înclină, se înclină Și-al său suflet i să stinge ca un sunet d-un minut. Și pe groapa lui acuma chiparosul să ridică Și pe piatra funerară sumbru-i nume e săpat; Dar când frunzele de sălcii peste dânsa pică, pică... Acel freamăt e ecoul cântecului expirat!

Flori uscate

Erați frumoase, mirositoare Când v-am cules; Dar vă uscarăți, ca tot ce-n lume E mai ales.

Mi-aduc aminte că-n taina serii, Într-o grădină, Umblând alene v-am smuls atuncea De la tulpină.

Ah! Era dulce parfumul vostru Îmbătător Ca o suflare din sânul unui .Inger de-amor.

Odinioară zilele mele Erau senine, Acum se pleacă subt greutatea Multor suspine!

Ca voi pe câmpul vieții slabe, Pălesc încet; Iar eu din ele formez în taină Un trist buchet.

Ca voi, la raza speranței blânde, Încep să crească, Și la furtuna decepțiunii Să vestejească.

Erați frumoase, mirositoare Când v-am cules; Dar vă uscarăți, ca tot ce-n lume E mai ales.

14 ianuarie 1884.

Intermezzo

D-șoarei V....

Când ți-am vorbit întâia oară Și-n taină ne-am văzut, Eram tăcut, copilă dragă, Și-n fața ta ... pierdut!

Tu mi-ai zâmbit, iar eu, sărmanul, Din dulcele-ți zâmbiri Am construit cu-nchipuirea Zadarnici năluciri.

De-atuncea e o vreme lungă Și nu ne-am mai văzut; Când poate mai vedea acuma Ți-aș fi...necunoscut.

II.

Și-n câte nopți de insomnie N-am stat cugetător, Să scriu pe-o file de hârtie Iluzii de amor!

Dar nici odată n-am putut Să scriu, se isprăvesc Tot dorul cel neîntrecut Subt care veștejesc!

III.

Iubirea mea n-a fost, copilă, O pasiune vie. Dar m-atrăgea spre tine tainic O dulce simpatie.

Și inima mi-era voioasă Când blânda ta privire M-acoperea d-un farmec gingaș Și plin de fericire!

Eram copilăros adesea, Visam atâtea vise De fericiri închipuite, Ce-n minte ne sunt scrise.

Dar uneori, când multă vreme Eu nu te mai vedeam, Eram tăcut și melancolic Și singur stând...plângeam!

IV.

Ca să te uit, încerc zadarnic, Căci încă mai trăiesc! Să te urăsc, ar fi atuncea Mai mult să te iubesc!

O! Rațiune, ― atâtea glorii Cu zborul tău atingi, Cum n-ai și-acea putere sfântă O inimă să-nvingi?

Când a vremii amintire Va surâde un minut. Îndreptează-a ta gândire Către visul din trecut!

Și simțind c-o să te strângă Vru-n regret necunoscut, Lasă-ți inima să plângă După visul din trecut!

VI.

Când vântul serii prin păru-ți negru Ușor va trece, înger slăvit, Spune-i atuncea cu vocea-ți blândă Că m-ai iubit!

Când în tăcere vei duce gândul Către-o speranță ce te-amăgit, În al tău suflet scrie cuvântu-mi: „Am suferit!”

1884.

Plânsul fericirii

Poetului Al. A. Macedonski

Dac-aș ști că e un suflet Care plânge pentru mine, Dac-aș ști că sunt și inimi Ce-mi doresc și mie bine; O! atunci mi-aș zice vesel: „Plângi, poete fericit, Că-n această lume neagră Ești și tu compătimit!”

Când aș ști că pe-a ta buză E un zâmbet de iubire Și că une-ori, copilă, Mai gândești l-a mea simțire; O! atunci mi-aș zice vesel: „Plângi, poete fericit, Că-n acesta lume falsă Ai putut să fi iubit!”

Dac-aș ști c-aceste cânturi Într-o inimă de gheață Ar putea s-arunce flăcări Din a mea fatală viață; O! atunci mi-aș zice vesel: „Plângi, poete fericit, Că din recea nepăsare, Tu o inimă-ai trezit!”

Când aș ști !.... destul, sărmane, Stingeți undele de vise; Amăgirile cumplite Sunt în fața ta deschise! Taci ! Si varsă-al disperării Foc, ce traiu-ți va curma, Căci un plâns de fericire, Ochi-ți nu vor lăcrăma!

4 noiembrie 1884.

Numai primăvara!

Tristă-mi e simțirea când Natura pare Jalnică, cernită: Ca-ntr-o pânză neagră, ― neagră de-ntristare, Doarme amorțită!

Nu văd iarbă verde pe câmpia ’ntinsă; Pasere nu cântă; Soarele revarsă o căldură stinsă Din ’nălțimea-i sfântă!

Viscolul iernatic, cu suflarea-i rece, La fereastră bate: Lângă soba caldă, tristă vremea trece În singurătate!

Cât doresc, O! Doamne, florile, câmpia, Apele și țara!.... Ca privighetoarea cântă bucuria Numai primăvara!

19 ianuarie 1884.

Lacrimile

Când ți-am spus că pentru tine Nopți întregi am suferit, Două lacrimi lucitoare Subt ploape-ți s-au ivit.

Ele-mi spuseră, copilă, Când cu buza le-am sorbit, Că și tu, și tu, ca mine, Nopți întregi ai suferit!

Amăgirea

În orele de liniștire Zidesc pe cât se poate Palate-nalte de iluzii, Ce cad apoi cu tote.

Când viscolul realității În ele crunt lovește, Căderea lor fulgerătoare Privirea mi-o uimește!

Speranța fuge înspăimântată, Decepțiunea vine Să-și cânte imnul ei de jale Pe tristele ruine.

Atunci cumplita disperare Mă strânge, mă cuprinde.... Și orice vise de nădejde Le văd, le văd murinde!

Dar oare chiar aceasta viață Nu este-o nălucire? .... A! Groapa singură nu-nșeală..... Trăim în amăgire!

În albumul ei

M-am suit prin cugetare Tocmai sus în Cer; Dumnezeu să-mi dea un bine Am voit să cer.

L-am rugat să-mi dea o rază Chiar din Raiul lui, Ca-n albumul tău la urmă Fericit s-o pui.

L-am rugat să-mi dăruiască Ce-i mai prețios În cereasca lui slăvire, Spre-a ți-l da voios.

Însă Dumnezeu zâmbindu-mi Mi-a răspuns la fine Că în Ceru n-are nimica Mai frumos ca tine!

O dorință (Traian Demetrescu)

Ași dori ca să prefacă, După moarte-mi Dumnezeu Într-o blândă filomelă Dorul sufletului meu.

Și să cânte zi și noapte Pe mormântu-mi solitar, Ca să știe ori și cine Cât fu traiul meu de-amar!

Marieta

Amicului meu I. Lupescu

S-aprinseseră, pe stradă lămpile licăritoare, Iar al zilei zgomot mare să muiasă-ncetișor; Cerul tot s-acoperise de lumină și splendoare Însă vântul nu-ncetase cântecu-i șnerător. Marieta, cufundată într-o tainică gândire, Lângă soba încălzită nu regretă-al vremii zbor; Pentru dânsa nu mai este farmec, viață, fericire De când vițiurile negre au făcut-o sclava lor. Cum? și este cu putința să respiri în astă casă, Să respiri, când degradarea, ori ce simț curat, măreț Îl tâmpeste fără milă și în urma ei nu lasă Decât numai disperarea și al omului dispreț? Cum? la vârsta ta, copilă, îți vinzi sucul tinereții La ori care om de uliți, la ori care suflet brut; N-ai un tată, un prieten să-ți ajute hrana vieții Sau chiar singură-n abisul degradării ai căzut? Cum de nu muncești mai bine să câștigi a zilei hrană Cum de n-ai găsit o pâine în onestele labori? Cum? mai bine este astăzi să simți traiul tot o rană Și să fi cu fruntea veșnic inundată de sudori? Creaturi nefericite, n-ar fi oare mult mai bine Să muriți sfârșind cu traiul fără chiar să-l fi-nceput? Când vă piere frumusețea, marfa voastră, către cine Mai strigați?..... Atunci și omul ca și D-zeu... e mut!

Era tristă Marieta, și pe blonda ei figură Nici un zîmbet nu lucește: e ca soarele subt nor: Ce să aibă? de ce plânge? vre-o căință o tortură? Oare vrea să se oprească pe un drum degradator? Cu frumoasa-i mână albă un portret din sân își scoate Și-l privește: este chipul tânărului ce-a iubit. Și-l iubi odinoară!.... — La iubit? Dar ce?... Se poate Loc iubirea ca să-și aibă întru-n corp prostituit? Da: se află câte-o dată creaturi nenorocite, Care-și caută uitarea și-o găsesc dacă nu mor În urgiile murdare, în excesele cumplite;... Vițiul e câte-o dată un azil mângâietor! Marieta era încă o virgină răpitoare Când visase amor pe brațul unui tânăr simțitor, Dar amantul ei murise veștejindn-se în floare; Ea rămase, purtând veșnic focul tainicului dor. Și acuma azvârlită în noroiul înjosirii Uită vremea când, odată, avea sufletul curat, A pierit din a ei minte tot trecutul fericirii, Însă, numele ce-n lume l-a iubit, nu l-a uitat! Contemplând portretul plânge, îl privește și iar plânge, Amintirea să deșteaptă, sânul ei a tresărit; Lanțul tristelor regrete inima cumplit i-o strânge, Iar roșaticile-i buze parc-ar zice: „am iubit!” Câte alte mii de inimi ca ș-a densei n-au șoptit.

Bătrânețe (Traian Demetrescu)

Bătrânețe câte inimi Te-au chemat necontenit Să le strângi și gând și suflet, Însă, ― n-ai venit!

Bătrânețe, câte inimi Înfocate n-au dorit Să le lași junețea încă, Însă, ― ai venit!

Aș vrea!...

Ași vrea să dorm, să liniștesc Cumplitu-mi dor din piept, Și-n lumea-n care pătimesc Să nu mai mă deștept.

Dar când la tine mă gândesc, O! scumpul meu amor, As vrea etern să te iubesc, Să fiu nemuritor!

Idealul meu (Traian Demetrescu)

În mintea mea de mult, s-ascunde Un ideal frumos Și luptă, luptă a pătrunde La scopu-i maiestos.

Nimic nu-l face să s-abată Din calea ce-a ’nceput; Speranța-n fața lui s-arată, Credința l-a născut.

O ! idealul meu de bine, Frumoasele-ți porniri Cei care le-au nutrit, ca mine, Au devenit martiri.

Căci Omenirea ți-a dat ție Mizerie, dispreț Și nici un ajutor să vie La scopul tău măreț!

Dar tu, zbori âncă, nu ’ntrerupe Ce poți a mai urzi; Acela care azi te rupe, Va plânge-a două zi!

Durerii

Am zis, am zis durerii „Mal lasă-mă nițel „Din brațele-ți fatale, „Din leagănu-ți crudel!”

Ea mi-a răspuns atuncea, Cu glasul ei cel rău: „Nu pot să fac acesta, „Tu ești copilul meu!”

La ziua ei

Micei mele surori Eugenia.

Cum zîmbește apă lină Floricelei ’i din vâlcea, Astfel dulce fericire Să’ți zâmbească, sora mea.

Cum păstrează muma grijă Pentru micu’i pruncușor, Așa Cerul să’ți păstreze Fericirea ’n viitor!

24 decembrie, 1882.

Vijelia

Privesc pe firmamentul negru De norii plini de ploaie, Mă uit la crăcile de arbori Cum plâng și cum să ’ndoaie.

Și tot privind resimt în mine Aceeași vijelie; În ori-ce frunză veștejită Văd trista mea junie!

Frumoasă lună

Frumoasă lună, dac-al meu înger N-a uitat încă numele meu, Atunci în pieptu-i simte ca mine Dorul același adânc și greu!

Frumoasă lună, pe-a sa privire Dacă se-ntinde un groaznic nor, Ceața Durerii, atunci ca mine Varsă-n tăcere plângeri de-amor!

Frumoasă lună, dacă și-n visuri Se mai gândește și la poet, Atunci ca mine, la miez de noapte, Cântă-al iubirii adânc secret!

Frumoasă lună, dacă în inimi Același flăcări arzând simțim, Atunci pe buze e scris, de sigur, Cuvântul dulce: „Noi ne iubim!”

1884.

Dacă... (Traian Demetrescu)

Dacă Dumnezeu s-ar pune, Cu condeiul său cel sfânt, Ca sa scrie suferința Ce-am avut pe-acest pământ; Dac-ar scri cu de-amănuntul Dorul meu făr-de sfârșit, Chiar și el atunci ar zice: „Nu mai pot, am ostenit!“

Între doi

Prietenului meu Demetru Demetrescu

„Vis nebun, ce ai pus în minte o zmintită rătăcire, Și-ai țesut iluziunea din speranțe și amor, O! mai stinge-te și lasă-mi un moment de liniștire,... Un moment, să zic că-n viață am trăit nesimțitor! Neodihnă necurmată au fost zilele-mi funeste,... Visător în totdeauna,... totdeauna amăgit, A mea inimă-și urmează nesfârșita ei poveste,... Aș voi să fie mută ca să plâng neauzit!” Subt frunzișul, ce resfiră o răcoare parfumată, Sandu-și urcă cugetarea către-aprinse năluciri; Iar frumoasa lui minune îl privește cufundată Ca si el, în adâncimea unor jalnice gândiri. ―„Soarbe, soarbe fericirea după buza mea arzândă Și nu pierde zborul vremii în al cugetelor șir!” El ascultă a ei voce ce vibrează tremurândă!..... Ș-atunci sufletu-i recade în al dragostei delir. O suflare liniștită îngâna prin tainici șoapte, Înfocatele suspine ce ieșeau din pieptul lor. Luna îi privea misteric după Ceruri și subt noapte În tot locul s-ascunsese o impresie de amor.

II.

Cârciuma este murdară și el, stins de băutură, Cu privirea speriată si eu gândul rătăcit, Bea întru-na, cântă, joacă și amenința și-njură; Iar scoțând un râs sarcastic cade-adesea obosit... L-ai trădat, femeie crudă, i-ai smuls calda lui simțire, Pentru-a luxului splendoare ai vândut al său amor! Suflet, ce ai vărsat într-uânsul o grozavă chinuire Recunoaște-l de poți încă să-i mai fi în ajutor. Însă nu, rămâi, femeie, subt podoabe si panglice, Lasă-l cel puțin acuma, ca se uite ce-a simțit; Și odată când bătrâna remușcarea iți va zice: „Ce-ai făcut?” să plângi zadarnic pe mormântu-i înnegrit. Sandu palid să deșteaptă dup-o noapte de orgie, El tot strigă: băutură! Nu vroiu doru să-l mai port! „Dați-mi, dați-mi chiar otravă dacă e și-n ea beție, Foc, turbare, nesimțire, ca s-o uit” ― și cade mort!

Plângeți-o pe ea mai bine: Cel din groapă este-n port!

12 ianuarie, 1884

Ochii

• Ochii (Licăriri din zări senine / Dat-a Dumnezeu cel sfânt), poezie de Ana Conta-Kernbach

• Ochii (Se-ntâlniseră de-o dată / Ochii tăi și-ai mei,), poezie din volumul de debut Poezii din 1885 de Traian Demetrescu

• Ochii (Albaștri, negri, dragi, frumoși, / Câți ochi n-au căutat spre soare!), de Sully Prudhomme, tradusă de Ioan N. Roman

Muzica

Muzica, cântă cu armonie Si-al ei răsunet melodios Aprinde focul de poezie Si-n al meu suflet arde-o făclie: Tot sentimentul pur și frumos.

Uit că durerea e lângă mine, Uit suferința si cânt am plâns; Muzica scoate sunete line, Sutletu-mi sparge ori-ce suspine, D-un farmec, dulce este pătruns.

Cu ce plăcere și liniștire Inima bate în pieptul meu; Ah! vino, înger, a mea iubire, S-ascultăm veseli, cu fericire Muzica: „Vocea lui Dumnezeu !“

Solitudinea și somnul

Solitudinea și somnul, Sunt două copile, Le și chem și le și caut În ori si ce zile.

Când le prind, ele m-așează Pe brațele lor, Uit amarul suferinței Și-al inimei dor.

Solitudinea mă face Să n-ud de lume, Nici de cruda-i rătăcire, Nici de al ei nume.

Cugetul atunci im zboară Către Dumnezeu, Luminând credința sfântă Din sufletul meu.

Somnul ușurează rana Inimei ce plânge, Rupe lanțul suferinței Care tot o strânge.

Și dormind, odihna blândă, Îmi redă puteri Ca să-mi duc mereu-nainte Crucea de dureri.

Solitudinea și somnul Sunt două copile, Le și chem și le și caut În ori și ce zile.

Flori de dafin

Pică florile de dafin, Scuturate de furtuni, Și picând, ca o ninsoare, Fac pământului cununi.

Melancolic, pe fereastră Mi-arunc ochii către ele, Și privindu-le, le-aseamăn Cu iluziile mele.

Iarna (Traian Demetrescu)

Aierul e rece, Iarna vine, vine Sufletu-i de gheață l-a adus cu sine; Dați-mi foc, căldură abia pot să strig, Gerul e teribil, și mi-e tare frig!

Aș vrea să-mi iau zborul către-a mea iubită, Căci la dânsa poate, flacăra. dorită Voi găsi-o, însă văd că-n ochii ei E o gheață-ntinsă cu adânc temei.

Am prieteni, însă, să mă duc la dânșii; Dar aceiași gheață am găsit într-ânșii, Toți reci!... O! căldură, abia pot se strig, Gerul e teribil și mi-e tare frig!

Unde, unde. Doamne, să găsesc, căldură?... Gheață e în oameni, gheață în natură!... Unde?... a, în fine, iată acel loc, În căminul nostru, acolo.... e foc!

Amicii mei

A vieții sortă ne pune-n cale Atâtea patimi, din sânul ei, Atâtea grijurî. atâta jale; Dar noi să râdem, amicii mei!

Și ce ne pasă, norocul, poate, Mâine zâmbi-va si către noi; Când are poftă el face tote, Râdeți, prieteni, si de nevoi!

E slab tot omul ce-n suferință Își pierde mintea subt lanțul ei, Si e virtute când ai credință, Când ai tărie, amicii mei!

Urăsc, pe omul ce vrea s-adune, Prin mișelie, glorii și-averi, Si-admir virtutea în cine pune Mai sus onoarea de cât plăceri!

Fugiți, prieteni, de vanitate... Moartea s-ascunde în sânul ei! Păstrați în suflet sinceritate Si bucurie, amicii mei!

1884.

Dorul Olteanului

Dintr-o taină neghicită Curge vremea nesfârșită Și din zi în zi cu zor ’Mi-arde sufletul un dor.

Mă plâng codrului cu jale, Mă plâng florilor din cale, Plânsu-m-am așa mereu Lumii și lui Dumnezeu.

Iar când nimeni nu răspunde Jalei care mă pătrunde, Iau cavalul sunător Ca să-mi cânte de al meu dor.

Frunză-a toamnei veștejită, Mult mi-e tara necăjită, De când pică tot pe ea, Tot pe ea neghina rea!

Sufla, Doamne,-o vijelie Peste vechia-i voinicie, Ca s-o spulbere în vânt De pe-al nostru scump pământ.

Și unește ’ntr-o iubire, Pentru-a neamului mărire, Gândurile Românești Cu acele Oltenești!

Era o zi-norată...

Era o zi-norată... Și vântul șuiera, La recea lui suflare Copacul.... tremura!

Dar soarele de-o dată Ivindu-se din nori, Natura să-nfășoară Cu-n farmec blând de flori!

Eram mâhnit și-n suflet Purtam suspinul trist, Ce m-adăpa cu fiere, Ca jidovii pe Crist.

Speranța, de o dată, Luci în pieptul meu C-o față zâmbitoare Privii spre Dumnezeu!

Gândul (Traian Demetrescu)

Ziua-și stinge a ei lumină Într-al nopții întuneric, Sus pe-ntinderea senină S-aprind stelele misteric. Gândul tainic mi să duce, Ca un dor nebun, sălbatic,.... Dar pe unde vrea s-apuce E tot trist și singuratic! Câte n-ar voi să toarcă, Dus în zborul lui zburdalnic Și să nu se mai întoarcă Iar la cuibul său cel jalnic; Si cu cât pe-a mele gene Pică somnul lin, molatic,.... El din vise-și face pene Si să duce mai sălbatic!....

Harpei

Când în lacrima durerii a mea inimă să-nneacă, Și o sumbră cugetare când pe frunte mi s-apleacă, Harpă tânără, vorbește-mi de visatul viitor Și fă-mi aripi din speranțe spre-al ajunge dintru-n zbor!

Când în țara mea iubită va fi numai foc și sânge, Când străinul, crud la suflet, vitejia i-o va-nfrânge, Harpă tânără, ridică printru-n cântec bărbătesc, Sufletul care slăbește dacă sorții nu-i zâmbesc!

Iar când lumea va-nțelege misiunea ta divină Și vei fi cu fruntea veșnic înălțată în lumină, Taci atunci, iubită Harpă, ca în urma ta, din nou, Să-ți auzi în taina păcii vocea dulcelui ecou!

Poetului Vasile Alexandri

Cu ocazia reprezentațiunei celebrei sale opere: Fântâna Blanduziei.

În Mircești răsună tainic Harpa lui Alecsandri, Iar Oltenia bătrână L-al ei sunet tresări!

Și-ascultând murmurul Harpei Întrebă prin ăst cuvânt: „Este oare vr-o serbare „Sus în Cer sau pe pământ?”

Dar o voce îi răspunse, Din tăriile Cerești: „Cântă Bardul țării tale, „Filomela din Mircești!”

L-astă știre-n tot românul Sufletul întineri!... După culmea Oltenească Te salut Alecsandri!

13 Aprilie 1884. Craiova.

Ai uitat?

Ai uitat tăcută noapte, Când prin farmece și șoapte Amoroase Ne-am spus tainele frumoase?

Ochii tăi, ca două stele, Aruncau privirii mele Nestemate Pe fir de-aur înșirate!

Vezi tu, astăzi dacă-n lume Aș mai vrea s-ador vru-n nume, Amintirea Mi-ar zdrobi pe loc simțirea!

Ai uitat tăcuta noapte, Când prin farmece și șoapte Amoroase Ne-am spus tainele frumoase?

La verdea umbră

La verdea umbră din grădină M-așez adesea-n zori, Să tăinuiesc c-o lume plină De frunze și de flori.

Adorm la dulcea adiere De vântuleț ușor, Ce par-că scoate, în tăcere, Un freamăt de amor!

Iar foile mirositoare Pe față cad încet, Ca visele amăgitoare Pe-un suflet de poet!

Suspin, durere, totul tace În șubredul meu piept,... O! cât aș vrea din dulcea pace Să nu mai mă deștept!

La verdea umbră din grădină M-așez adesea-n zori, Să tăinuiesc c-o lume plină De frunze și de flori!

Viorele

Viorelele gingașe, La ivirea lor, Ne anunță-al primă-verei Farmec răpitor.

Viorelele modeste Din acest buchet, Ași dori ca să anunțe Că voi fi poet!

Și dacă avem ursita...

Și dacă-avem ursita în plină tinerețe Să ne urcăm prin cuget spre tot ce e sublim, De ce, fatală soartă, n-ai vrea să se dezghețe, În visul tinereții, durerea ce nutrim?

De ce nu lași să guste simțirea însetată Din farmecul juniei o clipă de amor, De ce și-aci durerea mai groaznică s-arată Să veștejească viața din omul simțitor?

Ce? nu-i destul povara atâtor suferințe, Când tristele mizerii amarnic te zdrobesc: Nu sunt de-ajuns atâtea cumplite neputințe, Când sufletul slăbește și perii toți albesc?

Și de-am avut ursita să plâng și-n tinerețe, Să port în tot d-auna un dor în al mei sân; O! vise de junie, fugiți, căci vroi să-nghețe Simțirea mea de tânăr și să rămâi bătrân!

27 Martie 1884

Meditațiune

E liniște afar’ și’n casă, Si cursul nopții e târziu: Pe gânduri mintea mea se lasă; As vrea să scriu!... Dar ce să scriu?

Suspine? Visuri? Fericire? Iluzii? Amor? Zâmbiri ? Speranțe tainici de iubire? Dar ce sunt toate? ― Năluciri!

Durerea? Boala? Suferința Ce stinge-al omului avânt? Sau disperarea?... Sau credința? Dar ce sunt oamenii?... ― Pământ!

Să scriu ce simt acum în mine? Să scriu ce gândurile’mi zic? Dar nescriind fac oare bine? Sau dacă scriu, ce fac? ― Nimic!

1884.

Cu prima zi de aprilie...

Cu prima zi de-Aprile Pe câmpuri sunt idile Căci primăvara vine cu sânul ei de flori, Iubește tinerețea, Zâmbește bătrânețea Când visele-amintirii sunt tainice comori.

Culegeți voi, copile, Frumoasele zambile Curate și suave ca sufletul virgin, Parfumul lor îmbată O inimă zburată, Pe-o notă de iubire, în Cerul cel divin!

Din pomul scump al vieții Toți mugurii juneții Pieri-vor subt ninsoarea slăbitei bătrâneți, Regretul ne va strânge Și dureros vom plânge... O! timpuri fericite, ce repede treceți!

Să bem din cupa vieții Plăcerea tinereții. Să-ncununăm prin fapte sublimile virtuți, Și pentru ca rivală Să n-aibă-a țării fală, O! frații mei de sânge, să fim cu toți născuți!

Culegeți voi, copile, Frumoasele zambile Din vesela grădină și faceți un buchet, Legați-l cu iubire, Să-mbăt a mea simțire,... Și dați-l zâmbitoare la tânărul poet!

1 Aprilie 1884

Trecut — Prezent — Viitor

Trecutul fu o clipa de scurta fericire.... Prezentul, o cântare de visuri și amor. Poemă-alcătuită de-a inimii simțire, Suspin, născut în taina speranțelor de dor.

Si viitorul.... noapte adânca, noapte sumbră.... Pustietate lungă, sau poate... dar ce știu?... Adesea, viitorul nu e de cât o umbră, Iar dacă nu e umbră e-adesea un pustiu!

Subt umbrișul ochilor

Subt umbrișul ochilor Ți-am citit, copilă, A iubitei flacără, Limpede idilă.

Azi s-a stins suspinele Dragostei senine, Dar subt umbra ochilor Tot să cat, îmi vine.

La umbra salciei

La umbra salciei s-așează Copila tânără, bălaie,... Și plânge biet, si tot oftează S-a dus iubitu-i la bătaie.

La umbra salciei citește Răvașul negru ce-a primit: Iubitul ei nu mai trăiește,... O! cât l-a plâns, cât la jelit.

La umbra salciei culcată Zărești pe tânăra fecioară... În somn adânc e cufundată Și-ar vrea mai repede sa moară.

La umbra salciei s-ascunde O cruce neagră de mormânt. Din când în când prin foi pătrunde Un freamăt liniștit de vânt.

Visul morții

Moartea, mai deunăzi pe când adormisem, S-arată în chipul unei năluciri; Ea știa, se vede, c-ades o dorisem, C-ades o dorisem, la nenorociri.

— „Am sosit, îmi zise, am sosit, copile, „Dacă mai ceri viață, îți mai dăruiesc; „Iar de nu supune ale tale zile, „Ale tale zile, căci mă pregătesc!“

Și zicând acestea, buza-i înghețată Voi s-o lipescă, de inima mea..... „O secundă încă!... stai!....“ strigai de-odată Și strigând de-odată, nă uitam spre ea.

„Da: Să mor! Mormântul e sosit la vreme, „Am suferit multe, multe-am îndurat!...... „Sufletul meu tânăr, nu; nu te mai teme. „Nu: nu te mai teme, căci vei fi scăpat!

„Pleci din astă lume rece, viscoloasă, „Uițo amar și grijă, stingi al tău suspin; „N-avuși o ursita dulce și frumoasă, „Dulce și frumoasă, ci un veșnic chin!

„Aștepți viitorul, speri și ai credință, „Arunci în uitare orele ce trec; „Însă viitorul e cu prisosință, „E cu prisosință, sau vine tot sec?“

Și zicând acestea, șirul de cuvinte Mi l-a tăiat moartea și n-am mai simțit;...... Apoi fui îndată pus între morminte, — Pus între morminte, cum de n-am murit?

Frunza (Traian Demetrescu)

Răpită, fără veste, de-o rece vijelie, O frunza, încă verde, prin aer rătăcea; Bătută ’ncoa și ’ncolo de-a vântului urgie Sărmana...... vestejită în pulbere cădea!

Privind-o, de o dată o lacrimă fierbinte Simți cu întristare picând din orbii mei: Durerea mă cuprinse și-mi adusei aminte, Că soarta mea în lume, era tot soarta ei!

I

De ce plânge Dan în taină, când a nopții rază lină Pe o Harpă inspirată redeșteaptă pe poet, Și de ce prin întuneric, vântul când ușor suspină, El își spune către stele amorosul lui secret, Și privirea lui curată printre raze ideale Urmărește melancolie o imagină de-amor? E că dulcile iluzii îl duc pe-aripe fatale, Ca să lase-apoi să cadă dintr-un Cer mistuitor!

II

O! Virgilia, ce strică ochi-ți plini de poezie, Dacă pun în orice inimi suferințe și dureri? Ești frumoasă! — Frumusețea, pentr-o inimă mai vie, E o armă ce zdrobește oțelită în plăceri! Când pe brațele odihnei corpul tău virgin să lasă, Știi ta oare câte inimi nu te cheamă-n preajma lor! Tu visezi deșertăciune și de ei, puțin îți pasă, Ție-ți trebuie mărire, iar nu vorbe de amor!

III

Subt o boltă înfrunzită printre fori și printre noapte, Pe o bancă de nuiele stă Virgilia gândind, Împrejurul ei, prin aer, trec și raze trec și șoapte, Ea zâmbește către lună, cei răspunde tot zâmbind! O impresie suavă în gândirea ei s-aprinde Și cuprinsă de-o simțire arzătoare, scote lin Un suspin,... și i se pare că la sân ce-va cuprinde; Dar tresare... — Auzise printre foi un alt suspin.

IV

La piciorele-i de fildeș Dan, se află: — râde,—plânge Și sărută cu-nfocare mâna ei, ca un nebun; Iar Virgilia-l privește și ușor la piept îl strânge Pe când ochii lor în taină toată patima și-o spun! Și târziu, când aurora să ivește maiestoasă, Dan, cu buza-nvăpăiată și sufletul zdrobit, Îi șoptește cu o voce plângătoare și duioasă: „Adu-ți cel puțin aminte că o noapte ne-am iubit!”

V

Întru-n lung salon de nuntă veselia predomnește Și Virgilia, gătită ca mireasă, sta privind Către-un june melancolie, ce-n tăcere o țintește Cu privirea-i arzătoare și cu zâmbetu-i murind, El s-apropie de dânsa, și-ntru-n vals de nebunie Pe când zboară împreună, el, eu sufletul zdrobit, Lângă sânul lui ce arde o mai strânge cu beție Și-i repetă: „De-acum uită noaptea-n cane ne-am iubit!”