Poezie · 1890

Cartea unei inimi

Voluptate

Ce seară! Ceru-i sumbru; vorbim cu glasuri joase; Căldura și parfumul se prigonesc ciudoase. Lovită, -o stea se bate cu palele de vânt, Să-și țină ochiul ager deschis și luminând. Trist, cerul greu de nouri și de furtuni, trimite, Spre-a-mbălsăma-n tăcere potecile umbrite, Miresmele-adunate din mii de trandafiri Ce-și povestesc, cu lacrimi, durere și iubiri. Castanii vechi, cu floarea lor albă ce irumpe, Sunt mari corăbii pline de girandole scumpe. Simt lacome dorințe deasupra mea plutind, Ca aburi albi pe apa din iazuri năvălind... O, negru Eros, seară prea dulce, muritoare, În umbra ta dementă m-afund și plângătoare, Cu rădăcini, ah, brațul prinzându-mi și picior, Făcându-mă să șovăi și să mă pierd de dor. Dar dacă seara asta m-a istovit, ce-i oare? Veniți, parfumuri scumpe de roze-mbătătoare, Voi, trandafiri ce-mi rupeți făptura mea de lut, Voi sunteți și beție, văpaie și sărut! Voi, voi sunteți palatul eroticilor îngeri, Un pat al amintirii cu aromate plângeri. Și-n visu-mi, râvna voastră, Palanza mi-a trezit, Și-al valurilor zgomot, din lacul meu iubit!...

Vis

Ce vis ciudat avui, dar visuri Sunt ale somnului făpturi: A nopții minte le scornește, Le spun a nopții negre guri.

Pluteam pe un râu. Sclipiri bolnave Fantastic trec din val în val, În urmă-mi noaptea de dumbrave, Nainte-mi domul cel regal.

Căci pe o insulă în farmec Se nalță negre, sfinte bolți, Și luna murii lungi albește, Cu umbră împle orice colț.

Mă urc pe scări, intru-nlăuntru, Tăcere-adâncă l-al meu pas. Prin întuneric văd înalte Chipuri de sfinți p-iconostas.

Sub bolta mare doar străluce Un singur sâmbure de foc; În dreptul lui s-arat-o cruce Și-ntunecime-n orice loc.

Acum de sus din cor apasă Un cântec trist pe murii reci Ca o cerșire tânguioasă Pentru repaosul de veci.

Prin tristul zgomot se arată, Încet, sub văl, un chip ca-n somn, Cu o făclie-n mâna-i slabă În albă mantie de domn.

Și ochii mei în cap îngheață Și spaima-mi sacă glasul meu. Eu îi rup vălul de pe față... Tresar - încremenesc - sunt eu. ......................................................................... De-atunci, ca-n somn eu îmblu ziua Și uit ce spun adeseori; Șoptesc cuvinte nențelese Și parc-aștept ceva - să mor

De profundis

Plâng apele în noaptea asta Și, într-un vaier îndelung, Oftări mi-ating în zbor fereasta, Și-n zbor la patul meu ajung.

O groază sufletu-mi supune Și-n așternut eu mă cufund Când stihuri de îngropăciune Vin din prăpăstii fără fund.

Plânsori și gemăte și șoapte De-a lungul apelor s-aștern, Și-n pacea miezului de noapte Par smulse dintr-un plâns etern.

Pesemne-acu-i grozava clipă Când moartea s-a pornit la drum, Și bate tainic din aripă Deasupra mărilor acum.

Toți robii zăvorâți sub apă Își simt stăpâna și tresar, Ei sparg a valurilor groapă Și plâng cu plânsul lor amar.

Împins de-o nepătrunsă lege Se cere lutul în pământ: Sărmane suflete pribege Își cer o cruce și-un mormânt...

Halucinație

Falsul echinox tălăzuia pe ape. Ochiul meu abil îl percepuse, Din mireasma lui voia să scape Și exilul cu mirare începuse.

Falsul echinox era ca luna. Mâna mea râdea, sbura în jur. Se lărgeau mirarea și laguna, Infinitul apărea mai pur.

Anii treceau, în flanc, îmbătrâniți. Genii coborau de pe statui, Falsul echinox, cu sateliți, Rătăcea mereu al nimănui.

- Pelerin nebun, mi te oprește! Zis-a infinitul la o vreme. L-a ucis cu dreapta, voinicește Și-a tâșnit o salbă de poeme.

Amurg

Din mesteacănul de-afară Foi îngălbenite curg, Când cernindu-și pânza rară Cade vânătul amurg.

Frate bun mi-a fost copacul Cu podoaba lui de ieri. El mi-a adumbrit, săracul, Un noroc de două veri.

Zgribulind din trup se-ndoaie Peste geamul meu deschis S-a mai dezlipit o foaie, Mi s-a mai fărmat un vis...

Unde ești tu, să ne plouă Plânsul funzelor ce mor Și cu brațele-amândouă Să oprim căderea lor?...

Mâna ta să le culeagă Și să ni le-mpartă-n doi. E povestea noastră-ntreagă Scrisă-n veștedele foi...

O viață

Târziu se face ziuă, curând se face seară În odăița scundă din strada solitară. Hârțoage prin unghere și patul la perete, Iar lângă pat, pe masă, hârtii împrăștiete, Și-n negură eternă, o lampă mititică Abia îngân-o rază, de-ai crede că i-e frică... Ci totuși nopți de-a rândul, ea arde cu credință, Și zarea ei hrănește o dulce suferință În ceasurile triste de grea singurătate, Când numai vântul plânge pe uliți depărtate...

Atunci ea luminează pe-un tânăr stând la masă Cum scrie și citește sau câteodată-și lasă Încet pe mână capul... Și cine știe unde, În care lumi și vremuri gândirea lui pătrunde, Când cată-n zarea lămpii ce-alăturea veghează Și-i încunună fruntea cu firava ei rază... Dar câteodată lampa, sătulă de veghere, Își pâlpâie-n feștilă lumina care piere Și umbre cresc și joacă pe ziduri și podele... Tresare visătorul atunci privind la ele, Oftând închide cartea sau lasă manuscrisul, Ca-n așternut să-și toarcă pe întuneric visul...

A doua zi se scoală, se-mbracă și se duce, Dar parcă nu prea știe cam încotro s-apuce, Și-nfrigurat se-ntoarce în fiecare seară În odăița scundă din strada solitară... ... Voi mă-ntrebați acuma, firește: cine-i oare Acest copil sălbatic, cu fruntea visătoare, Adus de mine-n versuri cu artă-așa subtilă, Că, zugrăvindu-l, însumi i-am suspinat de milă?...

"O, l-am ghicit!" va spune drăguța domnișoară, Oftând și ea la rându-i, căci nu-i întâia oară Când îi răsare-n minte duioasa cunoștință, Cu părăsita casă și viața-n suferință, Această arătare din vechile poeme, Ce nu cunoaște țară și nu cunoaște vreme, Acest erou romantic visat și zi, și noapte De brudnicele fete cu mințile necoapte...

"Îl știu și eu! va zice băcanul cel simpatic. E vreun "împușcă-n lună", un tânăr ușuratic Ce scrie cărți cu versuri, — ei și?... ce-mi pasă mie, Că eu doar nu sunt membru de la Academie, Să stărui ca să-i deie vreun premiu, la-mpăcare, Și-apoi câți fac oferte și care mai de care!"

Nu, scumpă domnișoară, nu chir Sotir, băietul De care este vorba nu face pe poetul, Și chiar de umple-adesea caiete-ntregi cu rime, Vă jur că până astăzi nu le-a citit la nime. E drept că trece strada cu pașii cam nesiguri.

Și ochii câteodată îi ard aprinși de friguri, Și e cam tras la față, și pare cam anemic, Și nici nu cred să aibă vreun titlu academic (Căci titlurile astăzi la toți le-astupă gura), E drept că se ocupă chiar cu literatura, Dar... n-are mândre plete și nu-i croit la modă, Și dacă-n haină poartă vreun cântec sau vreo odă, Nu-s închinate totuși puternicilor zilei, Cum a făcut deunăzi poetul Mercantili, Nici nu discută artă în colț de cafenele Și are-o sfântă frică de proști și versuri rele. El este, cum s-ar zice, un tânăr oarecare, Copil preacumsecade, cu multă aplecare La-nvățătură: poate ar fi ajuns departe, Dar pân-acum, sărmanul, nu-avu, pesemne, parte...

Crescut la umbra unei biserici vechi, la țară, Ați înțeles că nu e măcar nepot de vară Al vreunui stâlp al țării, și, prin urmare, nu e Împins de spete scara măririlor s-o suie... Pârinții lui muriră departe, în bordeiul Deasupra cărui, singur, mai stă de strajă teiul Ce i-a umbrit străbunii în zile mai senine... La umbra-i primitoare era așa de bine! Dar, din copilărie rămas orfan, băiatul A fost silit din vreme să-și părăsească satul Și la oraș el însuși pe sine să se crească, Cum cresc mai toți orfanii în țara românească. Azi dă-n familii lecții și scrie la gazetă, Ducându-și viața-n studiu și liniște discretă.

Mai greu e însă iarna: doar la-nceput de lună O muzică de flăcări în sobă-i dacă sună Și-aruncă prin odaie un zâmbet cald ce-mbracă Într-o lumină dulce ființa lui săracă, Încât chiar și surtucu-i, ieșit de ploi și soare, Își ia atunci un aer voios, de sărbătoare... Încolo, totdeauna atotstăpân e gerul. Zadarnic soba veche mai străjuie ungherul, Și-adesea îi îngheață cerneala-n călimară... Dar viața asta totuși nu i-ar părea amară, De n-ar cunoaște lumea cum este prea de-aproape, Și-n ea n-ar fi nici oameni mișei, nici versuri șchioape...

Deci, cum venea spre casă, într-un amurg de toamnă, Îl ia cu frig din spate... El, neștiind ce-nseamnă, Nu vrea să bage-n seamă că nu-s chiar semne bune... Dar nopțile și lipsa încep să se răzbune: O boală nemiloasă, încet, pe-ascuns, îl sapă, Și iată-l, stins și palid, pășind tăcut spre groapă. E obicei acuma să faci s-apară-o zână Ce vine-nduioșată... iar diafana-i mână Să-i netezească fruntea cu dragoste de soră, La viață rechemându-l în cea din urmă oră....

Ci zâna nu s-arată în chilioara tristă... De unde să s-arate, mă rog, când nu există? Așa, o vreme dânsul bolește din picioare Și nimenea pe lume nu l-a-ntrebat ce-l doare, Pân' ce-ntr-o dimineață vecinii mi-l aflară Mort în chilia scundă din strada solitară...

O, Doamne, câte visuri și-avânturi mari înfrânte Pe veci sunt osândite cu el să se-nmormânte! Se spulberă-n risipa țărânii o comoară, Și nu-i întâiași dată, nici cea din urmă oară. Câți tineri ca și dânsul nu cad așa, victime, Că nime nu-i cunoaște, și nu-i iubește nime, Ca florile plăpânde ce n-au decât o vină: S-anunțe primăvara că trebuie să vină...

Dar eu n-acuz pe nimeni de-această nedreptate! Nu osândesc pe nimeni. Știu că-n societate, Ca și-n întreaga fire, este-o economie De forțe ce se leagă, că unul dintr-o mie, Când nu-și găsește locul, de aur fie-i versul, De dragul lui o lume tot n-o să-și schimbe mersul.

Nu osândesc pe nimeni, pe nimeni, o repet. Ce-am vrut să spun atuncea în versurile-aceste? V-am spus adevărata și jalnica poveste Cum se încheie-adesea o viață de poet!

Târziu

• Târziu, de Traian Demetrescu

• Tîrziu, de Ion Gorun

La mormânt

Auziți, din depărtare, sună clopotul a jale. Un poet se-nalță falnic spre a veșniciei cale, Iată-l cum se-nalță-n zboru-i, rece și nepăsător, Întărindu-ne credința, că tot omu-i muritor.

Ca un râu ce geme-n munte, lunecând în albe spume, Regretat de toți, el trece să trăiască-n altă lume: — Lumea visurilor sfinte, unde moarte-a consfințit Fericirea cea eternă, somnul vieții liniștit.

Ce grozavă despărțite dintre noi și idealul Făurit în lupta vieții! — Azi vedem prea crud realul! Cum dintr-un război rămâne câte-un falnic luptător Ca să ne sădească-n suflet desperarea tuturor.

Primăvara lui răsare peste-a vieții neagră ceață Și apune cu surâsul morții, care azi ne-ngheață. Ce fu el?.. O spun amicii: — prieten bun și desfătat Luptător fără de preget și român adevărat!

Plângem, drag-amice, soarta-ți, care astăzi ne lovește, Tocmai când un om ca tine, azi mai mult ne trebuiește, Tocmai când aveam speranța să ne fii mai de folos! Ce nedreaptă îți fu soarta, ce spectacol dureros!

Nu mai plângeți o ființe, ce-i păstrați în piept iubire, Astăzi cerul ne încearcă inima-n nenorocire, Să fim tari! — A noastră rugă să se-nalțe sus la cer Dumnezeu să odihnească sufletele cari pier!

Iară tu, iubite prieten, dacă-n lutul tău cel rece, Treci în groapa cea adâncă, precum totul-n lume trece, Făr-a ne lăsa o vorbă, sau un semn de urma ta, Totuși, plini de-a ta iubire, pururea te-om regreta.

Cugetare

Nous naissons, nous vivons, bergère, Nous mourons sans savoir comment; Chacun est parti du néant: Ou va-t-il?... Dieu le sait, ma chère. Voltaire

Prieteni! priviți zidul acela chinezesc, Și templii, elefanții, colosuri egiptene, Pagode suterane, pagode indiene, Ce se mai lupt cu timpul ca neamul omenesc,

Și spuneți, unde-i omul ce-odată le-a zidit? Priviți Memfis, Efesul, priviți Babilonia, Cetățile gigantici din Indii și Asia, Cui vreți a le ști vârsta din stilul ce-a pierit!

Priviți! Sidonul, Tirul ce pe profeți au dat; Gândiți l-a lor putere, pe lumea cunoscută; - Cătați-le-ți ruina! A! este prefăcută 'N acele elemente din care s-a creat!

Oari unde e mulțimea ce-atuncea le mărea? Și unde l-e comerțul? Unde le e oștirea? Unde le este legea? Ce s-a făcut mărirea, Știința, avuția ce-atunci le înflorea?

Mirați-vă-ți acuma de cărămida lor! Împleți-vă-ți muzeul de săpături, inscripții! Cătați chei d-alfabeturi! Croiți-vă-ți descripții! Râdeți d-a lor credință, de epopeea lor!

Trei mii de ani vor trece si alți pitici turbați Vor popula deșerturi acuma neumblate. Ca mâine Paris, Londra pe pietrele surpate, 'Și vor spune epopeea la altfel de-nvățați.

................................................... ................................................... ................................................... ...................................................

Ca mâine-n aste templuri, palaturi și cetăți, Locaș al veseliei, al pompei, al trufiei, Săracul unde-ațintă p-ăl beat de bucurie Și unde desfrânarea se-mbată-n nedreptăți,

Castori or să s-adune; maimuțele, jucând, Or să se strâmbe-n cioburi din lustrurile sparte; Și bufnița, ciovlica, țipând p-un colț departe, Vor trage prin palaturi haitic de lupi urlând...